Cetatea de Scaun

159
1 Cercetarea arheologică pluridisciplinară în România. Trecut, prezent, perspective editia a II-a, 2012 Acest material se distribuie gratuit. e-book ISBN 978-606-537-111-8 ©2012 Editura Cetatea de Scaun www.cetateadescaun.ro email: [email protected] tel./fax. 0245 218 318 www.cetateadescaun.ro www.cetateadescaun.ro

Transcript of Cetatea de Scaun

Page 1: Cetatea de Scaun

1

Cercetarea arheologică pluridisciplinară în România.

Trecut, prezent, perspective editia a II-a, 2012

Acest material se distribuie gratuit. e-book

ISBN 978-606-537-111-8 ©2012 Editura Cetatea de Scaun

www.cetateadescaun.ro email: [email protected]

tel./fax. 0245 218 318

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 2: Cetatea de Scaun

2

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 3: Cetatea de Scaun

3

Muzeul Naţional de Istorie a României

Biblioteca Muzeului Naţional Seria Cercetări Pluridisciplinare

X

Cercetarea arheologică pluridisciplinară în România. Trecut, prezent, perspective

Editori Dragomir Popovici, Mircea Anghelinu

editia a II-a

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 4: Cetatea de Scaun

4

Editori Dragomir Popovici, Mircea Anghelinu

Coperta : Andrei Mărgărit

ISBN 978-606-537-111-8

© Editura Cetatea de Scaun, 2004-2005-2012 e-book www.cetateadescaun.ro

e-mail: [email protected] Tel./Fax.: 0245-218318; 0721-209519

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 5: Cetatea de Scaun

5

CUPRINS

Radu Florescu - CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND ARHEOLOGIA

CA ŞTIINŢĂ ……………… …………………………………. 7 Mircea Anghelinu - SPAŢIUL TEORETIC AL PLURIDISCIPLINARITĂŢII ÎN ARHEOLOGIA PREISTORICĂ DIN ROMÂNIA ……. 16 Nona Palincaş - ASUPRA CAUZELOR NERESTRUCTURĂRII

CERCETĂRII ÎN ARHEOLOGIA DIN ROMÂNIA ……..... 25 Marin Cârciumaru - CERCETĂRILE INTERDISCIPLINARE ÎN ARHEOLOGIE,

UN CONCEPT AL ZILELOR NOASTRE ………………….. 30 Nicolae Ursulescu - CERCETAREA ARHEOLOGICĂ INTERDISCIPLINARĂ ÎN CENTRUL UNIVERSITAR IAŞI ŞI UNELE PROBLEME ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ ALE ARHEOLOGIEI …. 34 Mircea Babeş - PERSPECTIVE ALE CERCETĂRII PLURIDISCIPLINARE

ÎN ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ …………………......... 39 Dragomir Popovici - HÂRŞOVA: UN STUDIU DE CAZ? ………………………… 43 Marius Ciută - ASPECTE ALE UNOR APLICAŢII DE ORDIN

INTERDISCIPLINAR ÎN CADRUL ŞANTIERULUI ARHEOLOGIC DE LA ŞEUŞA-LA CĂRAREA MORII …… 48

Cristian Schuster - INTERDISCIPLINARITATE ÎN CERCETAREA

ARHEOLOGICĂ: NECESITATE SAU „MOFT“ ………….. 65 Alexandra Comşa - ARHEOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA ……………………... 66 Sergiu Haimovici - GÂNDURI ALE „ULTIMULUI MOHICAN” DIN

GENERAŢIA CE A DESCHIS ÎN ROMÂNIA CALEA ŞTIINŢEI INTERDISCIPLINARE DENUMITĂ ARHEOZOOLOGIE, CU PRIVIRE LA MODUL CUM TREBUIE CONSIDERATE ACUM RELAŢIILE DINTRE ARHEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE CONEXE ………... 69

Georgeta El Susi - PERSPECTIVELE ARHEOZOOLOGIEI ÎN ROMÂNIA …. 74

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 6: Cetatea de Scaun

6

Adrian Bălăşescu - STATUTUL ŞI PERSPECTIVELE CERCETĂRII ARHEOZOOLOGICE (PLURIDISCIPLINARE) ÎN ROMÂNIA ………………………………………………… 77

Valentin Radu - STUDIILE PLURIDISCIPLINARE ŞI ARHEOLOGIA …… 81 Alexandru Gudea - STATUTUL ŞI PERSPECTIVELE ARHEOZOOLOGIEI

ÎN ROMANIA ………………………………………………… 85 Beatrice Daisa - IMPORTANŢA ŞI ROLUL ANALIZELOR

PALEOETNOBOTANICE ÎN ARHEOLOGIE …………….. 88 Niculae Florea - CONSIDERAŢII PRIVIND UTILITATEA STUDIULUI

SOLULUI ÎN CERCETAREA ARHEOLOGICĂ PLURIDISCIPLINARĂ ……………………………………… 93

Constantin Haită - STATUTUL CERCETĂRII PLURIDISCIPLINARE ÎN ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ ………………………. 97

Dan Monah - RADIOCARBONUL, O PROBLEMĂ INSOLUBILĂ

ÎN ROMÂNIA? ……………………………………….. 101 Cătălina Semuc - ARHEOLOGIE ŞI ETNOLOGIE …………………………… 108 Alexandru S. Morintz - ARHEOLOGIE & MĂSURĂTORI TERESTRE &

INFORMATICĂ ……………………………………………… 112 Gheorghe Lazarovici, Adina Pojar, Vlad Bogdan - FILMUL VIRTUAL. SITUAŢIA

PREZENTĂ ŞI PREOCUPĂRI ……………………………… 114 EPILOG : CERCETAREA PLURIDISCIPLINARĂ ŞI ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ - Dragomir Popovici Mircea Anghelinu …………………………. 116

EPILOGUE : LA RECHERCHE PLURIDISCIPLINAIRE ET L’ARCHEOLOGIE ROUMAINE - Dragomir Popovici Mircea Anghelinu ……………………………… 137

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 7: Cetatea de Scaun

7

CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND ARHEOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

Radu Florescu

Una dintre condiţiile de bază ale oricărei discipline intelectuale, pentru a fi recunoscută ca ştiinţă, este aceea de a avea la bază o concepţie de ordin matematic, de natură să-i garanteze obiectivitatea şi să asigure posibilitatea verificării aserţiunilor propuse la diverse niveluri ale activităţii specifice. Apărută la intersecţia dintre istorie – înţeleasă ca naraţiune a întâmplărilor de odinioară - şi muzeologie – la rândul ei înţeleasă ca etalare explicativă de obiecte de obicei insolite şi adesea având reale calităţi estetice – arheologia a fost mai degrabă lipsită de această concepţie matematică, ea fiind mai degrabă implicată, indirect, datorită formaţiei lor pozitiviste, de către părinţii arheologiei de acum 200 de ani. Această carenţă, nedeclarată, a fost resimţită surd de cei mai mulţi dintre specialişti, stând la baza majorităţii polemicelor domeniului. Mai mult, eforturi în vederea „matematizării” disciplinei au fost sistematic întreprinse, fie şi numai dacă am aminti contribuţia preistoriei germane la generalizarea săpăturii stratigrafice, sau expansiunea explozivă din ultima jumătate de secol a metodelor geofizice de prospecţie. În această tendinţă se încadrează şi preocupările inter- şi pluridisciplinare, care şi-au făcut un loc din ce în ce mai important în cadrul studiilor arheologice, chiar dacă, de multe ori, acestea s-au rezumat la simple liste cu determinări specifice de descoperiri, anexate raportului de săpătură, redactat, de altfel, în cel mai tradiţional mod. Expresie a nevoii de determinări sigure privind descoperirile, altele decât artefactele propriu-zise, ele generează treptat o nouă mentalitate privind contextul atât cultural cât şi ambiental, al descoperirilor. Altă tendinţă care, cel puţin în cercetarea de profil americană, s-a afirmat cu putere în ultima vreme, este aceea de integrare a arheologiei cu antropologia. Tradiţională pentru arheologia şi

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 8: Cetatea de Scaun

8

etnologia amerindiană, unde această integrare este aproape obligatorie, în măsura în care unele dintre populaţiile purtătoare ale culturilor arheologice încă trăiesc, şi chiar dacă au suferit importante procese de aculturaţie, ele pot forma obiectul unor cercetări antropologice, în cadrul cărora cele arheologice se înscriu firesc, profilând dimensiunea diacronică a culturilor studiate pe viu de antropologi. Modelul acesta a fost preluat de o anumită şcoală de istorie europeană (N.R.H.) care a încercat să aplice schemele de cercetare integrative – cuprinzând nu numai mărturiile şi rezultatele activităţilor omeneşti, dar şi condiţiile de ambient, precum şi transformările istorice ale acestuia – unei realităţi mult mai apropiate de noi, de zilele noastre – Evul Mediu Occidental. În jurul anilor ’60, necesitatea de a folosi mijloacele informatice, îndeosebi pentru construirea bazelor de date specifice, a dus la aprofundarea bazelor logice ale informatizării arheologiei. Lucrarea, ce face piatră de hotar în metodologia arheologică, a lui David L. Clarke, Analytical Archaeology, aduce o serie de definiţii operaţionale de natură să scoată cele mai importante concepte fundamentale ale arheologiei: artefact, atribut, tip, cultură, perioadă, fază ş.a. din aura de empirism şi convenţionalism care le caracteriza1. Faptul nu a fost încă asimilat de arheologia românească, dovadă afirmaţia profesorului Alexandru Vulpe din Istoria României (vol. 1, p. 211) „Conceptul de cultură arheologică este înţeles, în sens tradiţional, ca reprezentând o simplă combinaţie de elemente

1 Artefact – orice obiect de un grup de atribute impuse de om (Clarke 1968: 186). Atribut – orice caracter ssau proprietate ireductibile logic, ale unui sistem având două sau mai multe stări (present/absent), acţionând ca o variabilă independentă şi căruia observatorul îi atribuie semnificaţie cu privire la cadrul studiului său; (ibid.: 42); sau pentru valoarea arheologică a atributului: o caracteristică ireductibilă logic a două sau mai multe stări, acţionând ca o variabilă independentă în interiorul unui sistem-artefact (ibid.: 186) Tip (sau tip specific de artefacte): o populaţie omogenă de artefacte ce poartă un ordin consistent de stări de atribute recurente în cadrul unui grup polythetic dat (ibid.: 228) Cultură : asamblaj cultural specific; o cultură arheologică este un grup polythetic de tipuri specifice şi cuprinzătoare care se întâlnesc împreună frecvent în asamblaje în cadrul aceleaşi limitate arii geografice (ibid. 285). Asamblaj: un grup asociat de tipuri de artefacte contemporane. Trebuie riguros deosebit de simplul agregat fisic sau geografic.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 9: Cetatea de Scaun

9

caracteristice din materialul obţinut din descoperirile arheologice, ce se constituie într-o regulă, delimitată în spaţiu şi timp de alte combinaţii alcătuite în mod asemănător.”1, chiar dacă această afirmaţie este în continuare supusă unor observaţii critice mai mult sau mai puţin pertinente. Simplul fapt că într-o lucrare de sinteză, unul dintre cei mai mari arheologi preistoricieni în viaţă a simţit nevoia să se refere la o definiţie tradiţională, dar de mult perimată, şi să polemizeze cu ea, fără ca prin această critică să temeinicească alta mai cuprinzătoare şi mai riguroasă, arată că arheologia românească a rămas încă la o anumită distanţă de gândirea teoretică în domeniu.

* * * Dacă încercăm o mai mare apropiere de contextul concret al arheologiei româneşti, vom constata că nu încercările – izolate, cu aspect de balon de încercare - de gândire modernă şi de metodologie modernă lipsesc, ci lipseşte tocmai efortul sistematic, coordonat de gândire a problematicii arheologice în ansamblul ei în termeni moderni. Astfel, nu există încă o preocupare constantă şi sistematică pentru topografia arheologică, ba chiar, nici pentru asigurarea bazei topografice – adică plan de situaţie şi sistem de referinţă topografic – pentru săpăturile în curs din fiecare an, ca să nu mai vorbim de lipsa unei asistenţe topografice permanente, prin specialist integrat instituţiei, sau printr-un cadru permanent de colaborare cu instituţii de specialitate (d.e. oficiile de cadastru judeţene). Cu atât mai puţin sunt cunoscute şi folosite procedurile şi tehnicile moderne în topografia arheologică – teledecţie, aerofotogrametrie, prospecţie geo-fizică, geo-radar, faţă de care inclusiv serviciul arheologic al

1 Observaţia prof. Al. Vulpe, sintetizând diferite puncte de vedere critice, exprimate de apartenenţi ai curentului New Archaeology, sau arheologie procesuală, dar înainte de 1968 (data lucrării lui Clarke) are încă valabilitate pe plan intern românesc, unde multe concepte fundamentale au fost preluate din moştenirea ideologică a perioadei comuniste şi nu au fost încă reevaluate. Lăsând la o parte problema periodizării, despre care ne ocupăm în text mai departe, o serie de concepte privind organizarea socială – triburi, uniuni de triburi, democraţie militară – sunt încă curent folosite fie ca simple truisme fie ca elemente teoretice acceptate tacit de toată lumea, deşi nu există nici un element documentar pentru această folosire la diferite nivele ale pre- şi protoistoriei nu numai româneşti.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 10: Cetatea de Scaun

10

Ministerului Culturii şi Cultelor are o atitudine rezervată, deşi în ţară există o instituţie specializată în acest sens – Centrul de la Alba Iulia – care ar trebui sprijinită. Lipsesc aproape cu desăvârşire studiile de demografie istorică. Cu excepţia câtorva încercări realizate acum aproape 20 de ani de către Emil Emandi la Suceava, aproape nici o iniţiativă nu a mai fost promovată în acest domeniu. În ceea ce priveşte remodelarea ambientului natural pe perioade, faze şi etape (istorice), cu excepţia unor încercări susţinute, dar în cele din urmă, tot izolate, nici măcar procese foarte generale nu au fost urmărite în mod consecvent. Astfel, este în general acceptat faptul că sec. al XVIII-lea reprezintă secolul marii deforestări atât în Vechiul Regat cât şi în Transilvania. Detaliile traiectoriei acestui proces, etape, specifice zonale, modificarea ocupaţională în zonele defrişate, toate aşteaptă încă să fie studiate. De altfel, însuşi cadrul conceptual pentru un asemenea studiu diacronic nu este încă pus la punct. Nu vreau să reiau aici o discuţie care are o ţintă mult mai generală decât aceea a interdisciplinarităţii şi a pluridisciplinarităţii în arheologie, dar vreau să atrag atenţia asupra faptului că fiecare arheolog care sapă mai mult sau mai puţin complet o staţiune se consideră dator să conceapă o nouă cronologizare a culturii căreia staţiunea îi aparţine, propunând faze, făzuţe, etape şi subetape în care durata culturii să fie împărţită. Toate aceste subdiviziuni ale unei durate coerente (respectiv durata unei culturi) sunt stabilite empiric prin observarea unor diferenţe formale, uneori infinitesimale şi majoritatea propunătorilor unor asemenea subdiviziuni nu le pot defini conceptual, logic, şi cu atât mai puţin nu pot defini criteriile în baza cărora au stabilit subdiviziunile. Tot David Clarke propune în primul rând scheme diferite privind periodizarea culturii şi traiectoria cronologică a unui tip – cele două nesuprapunându-se – precum şi criterii cantitative pentru periodizarea culturilor. Nu cunosc nici o încercare românească de folosire a instrumentelor metodologice propuse de cercetătorul englez. Mergând încă mai aproape de realitatea arheologiei şi istoriei româneşti, este de-a-dreptul uluitor că într-o ţară „eminamente agricolă” în care, în plus, în perioada interbelică apăruseră o teorie şi o întreagă şcoală ştiinţifică ce s-a ocupat de satul românesc în

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 11: Cetatea de Scaun

11

calitatea lui de entitatea socio-culturală – este vorba de şcoala de la Bucureşti, a profesorilor Gusti şi Stahl, care a pus la punct metodologia „monografiei sociale”- nu avem nu o istorie rurală, ci nici măcar preocupări de Istorie rurală. Nu vreau să mă opresc la exemple concrete, căci ar fi uşor să le pun colegilor de la Muzeul Naţional de Istoria României, care tocmai se luptă cu tematica noii expoziţii, întrebarea cum vor ilustra satul românesc în secolul al XIV-lea (sau al XVII-lea), dar nici în proaspătul tratat de Istoria României nimeni nu simte nevoia să definească „satul” (toţi, nu-i aşa, venim de la ţară, deci ştim ce-i satul!) cu atât mai puţin nimeni nu-şi pune problema când apare această formaţie socio-culturală. În schimb se face o întreagă teorie a obştii – plecându-se de la modele pur imaginative1 sau de la modele slave, cărora nu li se verifică adecvarea la spaţiul românesc. Este o carenţă gravă şi fără îndoială, arheologia trebuie să se implice profund, participând, în primul rând la dezbaterea teoretică despre sat (când, apare, cum se defineşte, care-i sunt instituţiile, care-i sunt modelele operaţionale, etc..), cât şi investigând posibilitatea identificării de tehnici şi proceduri – prioritar interdisciplinare şi comparative - pentru identificarea în teren, prin săpături, a acestor detalii esenţiale pentru definirea vieţii sociale şi culturale în trecut. La toate aceste considerente ar mai trebui adăugat faptul că arheologia, tocmai prin aspectul ei interdisciplinar, poate interveni pentru clarificare şi precizarea unor episoade sau detalii chiar din istoria contemporană. Recent, americanii au folosit prospecţiunile arheologice – evident pe baze geo-fizice – pentru localizarea bătăliei generalului Custer cu triburile indiene, precum şi pentru precizarea 1 Aşa este de exemplu, deducţia prof. Ştefan Olteanu (Istoria românilor. Vol. III, p. 47), unde plecând de la existenţa marilor depozite de fier – eventual reprezentând inventarul unor colportori - din sec. VII-IX afirmă peremptoriu: „Strângerea zecilor de unelte şi obiecte casnice în depozite, ce cuprind şi unelte specifice altor îndeletniciri (fierăritul, dulgheritul etc.=, poate fi explicată relativ uşor, deoarece ele reprezentau averea colectivităţii, deci a obştii.” Obştile săteşti sunt, de altfel frecvent menţionate în paginile următoare (47-49), ca şi mai târziu în paginile 64-70 unde fac o întreagă teorie legată de constituirea obştii pe baza familiei patronimice, şi a unui sistem de organizare teritorială bazat pe proprietatea comună asupra întreg solului şi pe tragerea anuală la sorţi a loturilor agricole fără să menţioneze nici un izvor în acest sens, nicăieri autorul nu consideră îndreptăţit efortul de a clarifica raportul dintre obşte şi sat.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 12: Cetatea de Scaun

12

detaliilor acesteia. Nu este vorba aici despre aspectul insolit al acestei investigaţii, ci despre acela esenţial al aportului pe care interdisciplinaritatea poate să-l aducă chiar la cunoaşterea unei perioade ce pare foarte clară şi detaliată în izvoarele scrise. De altfel, nu cred că cineva se mai îndoieşte astăzi despre utilitatea studiilor inter- şi pluridisciplinare. Problema este aceea a concepţiei integrative, care nu numai să facă posibilă colaborarea între disciplinele umane şi cele biologice sau fizice, ci a unei mentalităţi ştiinţifice unitare, care să dea atât o bază teoretică comună celor trei ramuri ale ştiinţei cât şi să promoveze concluzii de natură să aducă elemente noi în fiecare dintre cele trei ramuri amintite. După părerea mea, teoria care poate servi la integrarea tuturor acestor vectori de investigaţie ştiinţifică rămâne antropologia culturală, care îmbină atât latura biologică cât şi cea umană şi lasă deschis drumul către explicarea fizică a unei serii întregi de fenomene. Această concepţie este de natură nu numai să identifice toate cazurile de interacţiune între disciplinele de profil diferit, ci şi cazurile de interacţiune (inclusiv de interacţiune contrarie - feed-back) dintre diferitele câmpuri ale realităţii, respectiv naturii şi astfel să integreze studiul activităţii omeneşti în perspectiva mai largă a studiului naturii, a studiului ambientului în cadrul căruia oamenii – animale desprinse din animalitate - trăiesc şi activează. Lipsa acestei concepţii – sau existenţa ei doar izolat şi episodic – din peisajul cercetării ştiinţifice româneşti, se datorează unei carenţe grave a învăţământului superior românesc. Planurile de învăţământ ale universităţilor româneşti nu numai nu înregistrează disciplina antropologiei decât la unele facultăţi de filozofie sau de sociologie, dar la nici o facultate de istorie, dar scot din plan multe sau diminuează alte discipline cu profil de istoria culturii – istoria artei, istoria religiilor, istoria civilizaţiei, etnologie – şi cu profil modern – informatică, demografie, statistică – în favoarea consolidatei tradiţii a istoriei politice. Oricât ar părea de ciudat, disciplina istorică românească, şi o dată cu ea şi arheologia, se află în impasul grav al lipsei de modernizare, determinat de o gravă comoditate intelectuală, ce determină stagnarea metodologiei şi preferarea tehnicilor şi procedurilor de cercetare neeficiente şi neperformante dar sigure

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 13: Cetatea de Scaun

13

prin caracterul lor rutinier. Doar rupând această stare de complacere în euforia puţinelor rezultate reale, precum şi a kilogramelor de tipărituri obţinute, se va putea merge mai departe. Răspunderea pentru această stare de lucruri urcă în timp mult mai departe decât ne-am aştepta şi trece de limitele indivizilor pentru a angrena, de fapt, structuri instituţionale. Astfel, marea reformă culturală realizată de guvernul comunist în anii 1947-1050 şi deschisă prin reforma Academiei, căreia i-au fost subordonate administrativ toate formele de cercetare, a adus cu sine crearea institutelor centrale de cercetare – Institutul de Istorie, Institutul de Arheologie, Institutul de Lingvistică ş.a. –, care nu au preluat tradiţia de centre de documentare în serviciul cercetării şi de promovare a cercetării prin subvenţii, premii şi editări, a vechilor institute universitare, ci s-au ipostaziat în centre de organizare administrativă a cercetării, transformându-i pe cercetători în funcţionari şi exercitând un real control – ideologic şi politic – asupra gândirii ştiinţifice. Această birocratizare a cercetării a fost dublată de impunerea destul de brutală şi pe scară largă a imposturii în lumea ştiinţei (este suficient să amintim în acest sens, numele acad. Mihail Roller, deşi ar putea fi amintite aici mult mai multe nume, dintre care unele chiar neaşteptate), ceea ce a dus la o totală depreciere a valorii personale. Cele două fenomene menţionate mai sus au avut un caracter de frână în dezvoltarea nu a cercetării, ci a gândirii ştiinţifice. Paradoxal, din punct de vedere cantitativ, cercetarea s-a dezvoltat: s-au alocat multe fonduri şi numărul şantierelor a crescut impresionant, deşi multe săpături au fost realizate fără plan de situaţie topografic; au fost editate un număr impresionant de monografii arheologice, cuprinzând şi cataloagele exhaustive – sau, uneori selective – ale descoperirile mobile, dar în aşa fel publicate încât nu este posibilă regruparea lor pe contextele de provenienţă1.

1 Dumitrescu et. al. 1954; Condurachi et. al. 1954: Barnea Al./Barnea I., 1979. În această din urmă lucrare, la publicarea descoperirilor mărunte, se dă identitatea de şantier, rezumată la notarea secţiunii în care au fost descoperite. O soluţie de compromis, oricum mai bună, a fost adoptată în Truşeşti. Monografie arheologică. (Petrescu-Dâmboviţa / Florescu / Florescu 1999), unde provenienţa pieselor a fost consemnată în legendele ilustraţiilor, dar nu a fost comunicat şi codul identităţilor de şantier.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 14: Cetatea de Scaun

14

La aceasta s-ar mai putea adăuga faptul că nici unul din cele trei institute de arheologie nu are laboratoare – nu vorbim de laboratoare de determinări C14, dar nici determinări mult mai simple, cum sunt cele paleozoologice, nu sunt posibile în nici unul dintre cele trei institute - şi nici forme de colaborare permanentă cu laboratoare de specialitate din cadrul altor institute, de alt profil, nu există. Ba mai mult decât atât, în istoria recentă a arheologiei româneşti există pagini negre, cum este distrugerea, în anii 1948-1953, şi cărarea la pământul de descopertare a necropolei Sântana de Mureş-Cerneahov de la Histria. Este, aşadar, o veche şi grea moştenire pe care regimul comunist a lăsat-o arheologiei româneşti. Mai grav este că această moştenire a lăsat şi sechele, în măsura în care, la toate nivelurile de răspundere administrativă privind cercetarea arheologică, una dintre preocupările dominante este poliţia domeniului, ce adesea dovedeşte tendinţa să se transforme din poliţie în vederea protejării monumentelor în poliţie intelectuală. În privinţa aceasta este cât se poate de concludentă situaţia cârciumii de pe câmpul şanţurilor de la Cetatea Sucevei. Situată exact între Cetatea de Scaun şi Muzeul etnologic în aer liber, având instalaţii – cramă – a căror realizare a afectat situl arheologic ( a distrus parţial o necropolă medievală, a descoperit un tezaur monetar), toate încercările de a-i zăgăzui expansiunea s-au soldat cu îndepărtarea singurului om care a avut curajul să se lupte până la capăt cu corupţia locală care sprijinea cârciuma. Dar, fără îndoială, acest fapt regretabil ţine de altă ordine de idei şi nu este aici locul unde să facem procesul politicii de patrimoniu şi a pătrunderii corupţiei în acest domeniu. Chiar dacă precaritatea condiţiilor cercetării şi a statutului cercetătorului pe care asemenea fenomene le generează, afectează şi cercetarea însăşi, la fel de importantă este reînnoirea concepţiei ştiinţifice în arheologie, integrarea ei cu antropologia şi generarea unei mentalităţi pluridisciplinare şi de cooperare largă.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 15: Cetatea de Scaun

15

Bibliografie: Barnea Al./Barnea I., 1979 (coord.), Tropaeum Traiani, I, Bucureşti Clarke, D. 1968, Analytical Archaeology, London. Condurachi et. al. 1954, Histria. Monografie arheologică, vol. I, Bucureşti. Dumitrescu et. al. 1954, Hăbăşeşti, Monografie arheologică, Bucureşti. Petrescu-Dâmboviţa, M., Florescu, M., Florescu, A. C., 1999, Truşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti-Iaşi.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 16: Cetatea de Scaun

16

SPAŢIUL TEORETIC AL PLURIDISCIPLINARITĂŢII ÎN ARHEOLOGIA PREISTORICĂ DIN ROMÂNIA

Mircea Anghelinu

De câteva decenii, arheologii s-au obişnuit cu integrarea în monografiile lor a unor studii complementare celor tradiţionale şi, în general, pluridisciplinaritatea arheologiei pare un bun câştigat, pe care nici un specialist nu-l poate ignora fără riscul de a fi calificat ca anacronic, conservator sau - supremă acuză într-o disciplină tot mai dinamică şi pe cale de globalizare - “demodat”. Faptul este valabil şi pentru arheologia preistorică din România care, începând cu deosebire prin anii ’70 ai secolului trecut, pare să fi conştientizat necesitatea de a practica o arheologie mai complexă şi mai completă. Însă, în opinia noastră, integrarea unor domenii noi de interes s-a realizat sub impactul modei şi de o manieră pur instrumentală. Chiar dacă preistoricienii români par să regrete unanim slaba integrare instituţională a acestui tip de studii, insuficienţa cadrelor specializate şi lipsa puterii financiare solicitate de unele dintre metodele pluridisciplinare, ei încearcă totodată ca astfel să eludeze responsabilitatea lor directă în privinţa acestei stări de fapt. Afirmăm aici că, alături de dificultăţile reale ale practicării arheologiei într-o ţară cu o economie precară, există şi explicaţii mai profunde pentru statutul modest al domeniului interdisciplinar - şi ele îi privesc direct pe preistoricieni. Ele se leagă de înţelegerea îngustă a pluridisciplinarităţii, ea însăşi consecinţă a unei la fel de strâmte accepţiuni a arheologiei în general, altfel spus rezidă în însăşi profilul teoretic al arheologiei preistorice româneşti, ca şi în organizarea matricei sociologice disciplinare. Să ne explicăm.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 17: Cetatea de Scaun

17

1. Teme şi metode de cercetare în arheologia preistorică din România Încă din zorii profesionalizării, arheologia preistorică din România s-a dezvoltat, ca şi istoriografia, ca o prelungire organică a interesele naţiunii moderne româneşti. Cu excepţia arheologiei paleoliticului, emanaţie a gândirii geologice, preistoria prelungea în trecut istoria naţională. De la apariţia Contribuţiei la Dacia înainte de romani a lui Ioan Andrieşescu (1912) şi până astăzi, arheologia preistorică s-a autodefinit ca o subdisciplină (autonomă metodologic) a scrisului istoric. Generaţia de discipoli prestigioşi ai lui Pârvan şi Andrieşescu, incluzându-i aici pe I. Nestor, Vl. Dumitrescu sau R. Vulpe a fost cea care a dat consistenţă, încă din perioada interbelică, unui model de cercetare bine conturat, cunoscut pe plan european drept paradigma cultural-istorică. Excelent adaptată obiectivelor de cunoaştere considerate suficiente de interesele naţiunilor europene în epocă, paradigma cultural-istorică, spre deosebire de cea precedentă, evoluţionistă, îşi trage seva teoretică direct din istorie. Astfel, filozofia de cercetare (pozitivistă şi empiristă), conceptele şi reflexele interpretative (bazate pe comprehensivitatea comportamentelor umane şi pe analogiile cu timpurile istorice) vin din câmpul istoriei. Obiectivele de cunoaştere ale epocii se circumscriau elaborării unei taxonomii culturale: cunoaşterea preistoriei însemna cunoaşterea culturilor ce s-au succedat pe teritoriul României. Din acest motiv, metodele au o menire ordonatoare, în timp şi spaţiu: tipologie, stratigrafie, chorologie. Ele caută să sistematizeze distribuţia artefactelor. Interpretarea istorică, adică explicarea diferenţelor apărute în perspectivă diacronică, era abandonată integral conceptelor istorice. Astfel, se realiza o disjuncţie mai mult decât formală între practică şi teorie, între fapte şi interpretare, între descriere şi naraţiune. Migraţiile şi difuziunile apăreau ca cel mai probabil motor al dezvoltării. Foarte important, aceste explicaţii difuzioniste se articulau natural cu o anumită viziune asupra culturii în timpurile preistorice, cea normativă. Conform acestei accepţiuni, culturile erau constelaţii de norme stilistice (identificabile, prin metoda tipologică, în morfologia ceramicii sau a utilajului litic); altfel spus, ele trădau comportamente învăţate în cadrul strâmt al unor tradiţii sociale foarte conservatoare. Comunităţile preistorice apăreau ca perfect

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 18: Cetatea de Scaun

18

integrate, omogene şi clar despărţite între ele. Corolarul acestei viziuni survenea imediat: societatea preistorică era întrucâtva simplă, cunoaşterea unei părţi asigura cunoaşterea aproximativă, prin inferenţe, a întregului. Din acest motiv, se credea că documentaţia arheologică are un caracter expozitiv, geologic: ea expune fragmente din realitatea trecutului, pe care perspicacitatea arheologului le poate lega - cu condiţia să nu supraestimeze faptele. Însumând liniile de forţă ale acestui profil, rezulta o arheologie foarte devotată metodei, a-teoretică (pentru că teoria era preluată de istorie) şi agnostică (pentru că, în încercarea de a interpreta, ea nu se putea îndepărta prea mult de informaţia directă conţinută de artefacte, şi ea era foarte modestă). Cum creşterea informaţiei istorice se făcea de o manieră “laterală”, (prin cercetarea altor situri), această arheologie - mare constructoare de tipologii - se va transforma într-o mare devoratoare de situri - singura metodă pentru a creşte volumul seriilor de artefacte şi a completa şi rafina taxonomiile în uz. Se înţelege că tehnicile de săpătură şi de înregistrare se aliniau temelor de cercetare: săpătura se devota stratigrafiei verticale, paselor mecanice (pentru că se căuta succesiunea relativă de norme, nu episoadele modeste de ocupaţie a unui sit). Peste aceste profil, care funcţiona, ca orice teorie, anticipativ, se va suprapune marxismul. Acesta vine cu o nouă teorie de nivel general, evoluţionistă, indigenistă; aduce, de asemenea interesul pentru economie şi societate. Pe de o parte, noua teorie ocupa un spaţiu intepretativ gol; pe de altă parte, restrânsă la Biblia engelsiană, (Originea familiei, a proprietăţii private şi statului), ea se impunea abrupt şi intransigent. Deşi marxismul va prelua autoritar domeniul teoretic, el nu le oferea arheologilor un ghid practic pe teren, exact spaţiul în care vechile metode vor continua să se perpetueze în deplină securitate. Altfel spus, sistemul de colectare a datelor rămânea cel tradiţional. Este neclar dacă, spre exemplu, noua metodă de cercetare “exhaustivă” se datora interesului real al marxismului pentru societăţile preistoriei, era o simplă soluţie de a angaja în cercetare marile colective ale perioadei, era un import sovietic, sau constituia pur şi simplu o dezvoltare naturală a curiozităţii arheologice.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 19: Cetatea de Scaun

19

În orice caz, acesta pare singurul câmp în care marxismul a reuşit să schimbe ceva în practica arheologiei preistorice româneşti. Respectând - fără să vrea - disjuncţia creată deja în perioada interbelică între teorie şi practică, marxismul va prelua doar domeniul, (deja artificial izolat), al teoriei, unde adeziunea obligatorie la versiunea simplificată a marxismului va împiedica adevărate interpretări marxiste: se prelua litera, şi nu spiritul acesteia. Simplele juxtapuneri nu jenau deloc ansamblul activităţii arheologice, care, la adăpostul unui conformism superficial, continuau să urmărească aceleaşi obiective, să aplice aceleaşi metode şi să redacteze acelaşi discurs cultural istoric. Mai mult, din pricina unilateralităţii teoriei, arheologii vor refuza interpretările gata scrise, refugiindu-se într-un sever descriptivism. Împreună, tradiţia şi presiunea marxistă vor contribui la a accentua şi mai mult popularitatea metodei tipologice şi, în consecinţă, autoritatea celor care o stăpâneau. Ajungem astfel la o a doua circumstanţă importantă în înţelegerea statutului interdisciplinarităţii în arheologia preistorică din România: structura comunităţii disciplinare. 2. Microsociologia comunităţii disciplinare Instituţionalizarea din deceniile comuniste nu a reuşit să modifice o realitate deja bine structurată în deceniile interbelice, şi anume partiţionarea la nivel individual a competenţei. Profund empiristă încă de la început, arheologia preistorică era opera profesioniştilor, a experţilor, a erudiţilor, buni “cunoscători ai materialului”. Din punct de vedere al instrucţiei, arheologii au rămas istoricii care se ocupă (suficientă vreme) cu arheologia. Se pun astfel bazele unei competenţe practice, imposibil de asimilat exclusiv pe temeiuri bibliografice. Ea impunea lărgirea experienţei practice şi cunoaşterea normelor diagnostice ale tipologiei. Acest tip de documentare devine el însuşi premisă a unei ierarhii interne între specialişti, din moment ce accesul la un statut superior presupunea ucenicia pe lângă maeştri reputaţi în cadrul sistemului. În fond, ierarhia academică şi de cercetare era o umbră a acestei tacite şi efective competenţe practice. Consecinţele directe ale acestei specializări individuale vor fi atât rafinarea în progresie geometrică a tipologiilor, cât şi elitismul

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 20: Cetatea de Scaun

20

de breaslă tot mai evident. Arheologia preistorică capătă o notă foarte ermetică pentru neavizaţi: există un singur fel de arheologie, (post-anticaristă) şi un unic statut pentru practicieni, cel de erudit. Dacă este adevărat că setul de informaţii se măreşte, el se pune în slujba tipologiilor şi conduce la neglijarea aspectelor conexe. Este semnificativ raportul dintre volumul ocupat de capitolele destinate descrierii artefactelor şi cel al capitolelor care încearcă să transmită ceva despre „viaţa cotidiană” – ca să folosim o sintagmă facilă - a oamenilor preistorici. Tocmai acest raport vor căuta metodele pluridisciplinarităţii să-l schimbe - şi este evident că, până astăzi, au reuşit mult prea puţin. 3. Moda interdisciplinarităţii În România, pluridisciplinaritatea capătă un contur mai temeinic în anii ’70 şi se orientează în special către paleoeconomie şi paleomediu. În Europa, totul conducea în această direcţie: asediul “noii arheologii” la vest, cel al economismului marxist la Est, tradiţia funcţionalistă independentă britanică etc. Toate curentele menţionate dispuneau însă de o coerenţă teoretică proprie, ceea ce nu se va întâmpla în cazul românesc, în care dimensiunea pluridisciplinară se manifestă ca o juxtapunere, o adiţie la teoria dominantă, realizată sub impactul modei. Deşi izolată artificial de arheologia occidentală – şi, cumva deliberat, de cea sovietică - şi foarte conservatoare în însăşi structura ei empiristă, arheologia preistorică din România nu putea refuza invazia noutăţilor. Câţiva entuziaşti încep să ofere arheologilor concluziile arheozoologiei, paleobotanicii, informaticii. Pluridisciplinaritatea se dezvoltă pe două planuri: cel al exploatării intensive a documentaţiei arheologice tradiţionale, (cazul prelucrării informatice) şi cel al completării acestei documentaţii prin studiul paleomediului şi paleoeconomiei - direcţia, să-i spunem, extensivă. Atraşi de capitalul ştiinţific pe care îl aduceau metodele naturaliste, unii arheologi deschid paginile monografiilor lor unor capitole anexe. Din nefericire, acestea sunt tratate ca un corp străin, iar concluziile lor sunt preluate superficial. Mai precis, rezultatele disciplinelor auxiliare vin să completeze global particularul cultural deja definit, după modelul: cultura, (sau faza), X nu este caracterizată numai de anumite forme ceramice sau litice; oamenii din spatele

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 21: Cetatea de Scaun

21

acestor norme trăiau în mediul X şi se practicau o economie bazată pe exploatarea faunei Z şi a florei Q. Dar nici unul dintre aceste situaţii paleoeconomice nu a condus, după ştiinţa noastră, la reevaluarea periodizării interne a unei culturi - şi nici, în general la înţelegerea dinamicii culturale pe principii economice şi, eventual, sociale. Este inutil să mai discutăm progresele realizate în cadrele tradiţionale: ele rămân în întregime meritorii - şi nici nu ar fi fost posibilă această discuţie fără eforturile realizate timp de decenii de o mână de specialişti. În ciuda încercărilor specialiştilor “auxiliari”, uneori eroice şi foarte coerente (cum este cazul celor ale Al. Bolomey), aceştia nu reuşesc să modifice sistemul de prelevare a informaţiei arheologice. Documentaţia destinată lor provenea ca un pandant al recuperării celei cu adevărat relevante, ceramica sau utilajul litic: pluridisciplinaritatea este un instrument onorabil, dar colateral obiectivelor de cunoaştere şi, mai ales, mijloacelor de legitimare a prestigiului în cadrul comunităţii disciplinare. Cu atât mai amplă putea deveni alergia arheologilor în cazul în care rezultatele “auxiliarilor” de încăpăţânau să contrazică tezele lor favorite. Este cazul alergiei la polen din arheologia paleoliticului, acceptată iniţial cu înţelegătoare superioritate - şi ignorată suveran îndată ce a compromis cronologiile geologice şi culturale acceptate. La fel s-a întâmplat şi în cazul Alexandrei Bolomey, ale cărei concluzii paleoeconomice s-au văzut trunchiate şi înţelese la un nivel cu totul superficial. Oricum, ca să conchidem, pluridisciplinaritatea s-a integrat, prin definiţie, cadrelor trasate de paradigma dominantă şi de superbia experţilor: specialiştii ei sunt nişte emigranţi toleraţi, a căror muncă “la negru” sporeşte prestigiul angajatorului, cu condiţia ca rezultatele lor să nu compromită tezele recunoscute oficial. În majoritatea situaţiilor însă, acest conflict nu avea loc, pentru că fiecare dintre membrii mariajului se ocupa de câmpuri (abuziv) separate: arheologii stabilesc periodizări interne ale culturilor, arheozologii şi paleobotaniştii descriu economia acestora. Monografiile recente stau mărturie: nu există metisaj, ci convieţuire, monolitul teoretic nu a permis nici un alt progres. Demolarea lui, pe care o credem strict necesară pentru a putea edifica o adevărată arheologie interdisciplinară, ar trebui, în opinia noastră, să reţină un

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 22: Cetatea de Scaun

22

minim de aspecte, pe care le vom aminti, foarte pe scurt, în continuare. 4. Condiţia integrării pluridisciplinarităţii: restructurarea teoretică Structura teoretică a arheologiei a fost permanent eclectică: istoria, sociologia, etnologia s-au întrecut în a revendica tutela intelectuală a disciplinei. O privire scurtă asupra istoriei disciplinei ne arată că majoritatea progreselor teoretice şi implicit metodologice ale arheologiei preistorice au provenit din afara arheologiei: din numismatică, geologie şi paleontologie stratigrafică (pentru metoda tipologică şi cea stratigrafică), din fizică sau chimie (metodele de datare absolută); în antropologie şi-a găsit sursa renovarea încercată de “noua arheologie”, ba chiar şi cea marxistă, din sociologia lui A. Giddens şi P. Bourdieu, post-procesualismul, etc. Arheologii practică, aşadar, un permanent import de modele teoretice. Însăşi apariţia noţiunii de pluri- sau interdisciplinaritate atestă un adevăr vechi, dar tot mai bine conceptualizat în arheologia preistorică actuală: arheologia nu-şi poate trage cunoaşterea istorică spre care tinde din interiorul strict al propriilor metode. Pare incontestabil că, în completarea metodelor sale de bază, ea are nevoie de sprijinul permanent al altor discipline, exploatând progresele realizate, deseori independent, în sfera lor de interes. O arheologie interdisciplinară este, în opinia noastră, tocmai o astfel de disciplină, deschisă teoretic altor câmpuri ale curiozităţii umaniste sau naturaliste, care nu se mulţumeşte cu perspectiva îngustă a izolării sale teoretice şi metodologice - şi care nici nu-şi caută cu obstinaţie (şi miopie de specialist) autonomia cu orice preţ faţă de alte discipline. O astfel de izolare intelectuală - întărită, desigur, de cadrul social şi politic din România - caracterizează şi preistoria românească. Ca să păstrăm o opoziţie formală, în preistoria noastră a existat cel mult o perspectivă pluridisciplinară, în care structura teoretică a rămas neschimbată, în ciuda adiţiilor ştiinţelor auxiliare. Încercăm să sugerăm că interdisciplinaritatea este altceva decât un ansamblu de metode specializate menite să faciliteze accesul la cunoaşterea istoriei.Cu toatea acestea, aminteam că explozia interdisciplinarităţii a avut loc la bază - în toate situaţiile, o revoluţie teoretică, (funcţionalistă sau procesualistă, marxistă etc.). Or, o nouă teorie înseamnă nu doar o altă imagine ideală a omului

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 23: Cetatea de Scaun

23

preistoric, ci şi, mai ales, un alt program de cercetare, o modificare a topicii istorice, cum ar spune Paul Veyne. Fără o astfel de mutaţie - termenul nu este ales întâmplător - pluridisciplinaritatea îşi atinge repede limitele. Deci, avem nevoie de o reformă şi de o revoluţie, în acelaşi timp. Pe de o parte, de integrarea rezultatelor din anexe în înţelegerea societăţilor preistorice, o reformă în cadrele preexistente; pe de alta - şi în consecinţă - chiar şi aceste cadre se cuvin redimensionate: este necesară o arheologie cu adevărat interdisciplinară, nu de o arheologie cultural-istorică fardată cu rezultatele arheozoologiei, de exemplu. Nu numai că atenţia arheologilor trebuie să migreze către alte orizonturi de cunoaştere; ea nu o poate face fără noi concepte - care nu mai pot proveni exclusiv din câmpul istoriei, ca până acum şi, în acest sens, sunt foarte multe de făcut. Ne permitem aici doar o sugestie: arheologia preistorică din România nu foloseşte, în interpretările sale, analogii etnografice, ea este o fiică foarte exclusivistă a istoriei. Date fiind condiţiile istorice generale, în România nu s-a dezvoltat o gândire antropologică, (etnologică). Disciplinele de acest tip fiind deseori dezvoltări ale colonialismului, tradiţia românească se rezumă mai mult la etnografie şi folclor - incapabile să ofere acea bază de date necesară arheologiei. Însă, fără a căuta analogii în spaţiile culturale potrivite, (prin afinităţi de organizare economică, socială şi ideologică), nu vom face decât să juxtapunem raţionalizări eronate sau abstracţii pompoase unor realităţi mult prea diferite de experienţa vieţii nostre cotidiene. Desigur că nici o comunitate primitivă actuală sau subactuală nu oferă chei universale pentru înţelegerea unei comunităţi din preistorie, dar arheologul are, totuşi, la îndemână, un alt mijloc de control al utilităţii analogiei: contextul. Atingem, astfel, la o altă latură necesară pentru redefinirea interdisciplinarităţii, cea a practicii de cercetare prin săpătură a unui sit. Înţelegerea contextului a constituit dintotdeauna marca de nobleţe a arheologului. Or, în condiţiile în care sistemul de eşantionare a informaţiei arheologice păstrează canoanele tradiţionale, nu este de aşteptat ca volumul şi calitatea acesteia să crească. Cum orice renovare metodologică constituie obligatoriu simbolul unei reforme teoretice, fie şi implicite, problema unei exploatări intensive a contextului arheologic apare, şi ea, legată de deschiderea nucleului teoretic al arheologiei către

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 24: Cetatea de Scaun

24

sugestiile altor discipline: cu cât imaginaţia informată a arheologului este mai bogată, cu atât mai completă şi mai nuanţată va fi imaginea omului preistoric pe care o regăseşte el. Şi acest ideal de veracitate nu poate fi atins fără o arheologie interidisciplinară din punct de vedere teoretic şi, implicit, interdisciplinară din punct de vedere metodologic.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 25: Cetatea de Scaun

25

ASUPRA CAUZELOR NERESTRUCTURĂRII CERCETĂRII ÎN ARHEOLOGIA DIN ROMÂNIA

Nona Palincaş

Există câteva caracteristici ale temei pe care organizatorii ne-au propus s-o discutăm aici. 1. Întârzierea cu care are loc această dezbatere. Discuţia a început la noi pe la mijlocul anilor ’90, adică la ca un sfert de secol după ce demersul pluridisciplinar devenise o rutină în arheologia occidentală. 2. Organizatorii acestor discuţii sunt de regulă puţin numeroşi, cam tot aceiaşi şi sunt, de regulă, şi cei care au întreprins deja câte ceva în direcţia cercetării pluridisciplinare. 3. Lipsa de efect în planul practicii arheologice a discuţiilor precedente. Există aşadar o polarizare a practicii arheologice din România: la un capăt sunt câteva instituţii care încearcă să aducă activitatea lor la un nivel compatibil cu cea din Occident, la celălalt capăt sunt marea majoritate a instituţiilor de profil (institute de cercetare, facultăţi de istorie, muzee), în care nu se schimbă nimic, sau în care cel mult o generaţie de arheologi mai tineri a luat locul unei alte generaţii, mai în vârstă. Un calcul simplu al costurilor cercetării în domenii precum arheozoologia, arheobotanica sau anatomia lemnului arată că ele nu depăşesc posibilităţile financiare ale României, aşadar neintroducerea lor în practica arheologică curentă nu se datorează cauzelor subfinanţării cercetării. Atunci de ce au ele la noi titlu mai degrabă de excepţie decât de rutină? Dar oare numai înglobarea ştiinţelor naturii lipseşte arheologiei româneşti, sau mai are ea şi alte lipsuri?

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 26: Cetatea de Scaun

26

O concisă caracterizare a practicii în arheologia românească Cu o altă ocazie arătam ca arheologia occidentală are câteva

direcţii mari de cercetare: arheometria, etnoarheologia, arheologia teoretică şi studiile de caz, şi că aceste direcţii sunt interdependente. Arheometria este reprezentată în arheologia noastră doar în mod izolat şi nu la nivel de cercetare, ci doar în aplicaţiile sale cel mai simple. Etnoarheologia este privită ca o disciplină pe care trebuie să o practice numai cei din alte ţări, de la care noi ar trebui să preluăm, în caz ideal, concluziile. Arheologia teoretică nu precupă decât în mod izolat şi ca urmare numărul de studii publicate în această direcţie se pot număra pe degetele de la o mână. Arheologia noastră constă în schimb din studii de caz. Ele sunt însă doar la cel mai simplu nivel: sunt rapoarte de săpătură sau studii ale unor categorii tradiţionale de material arheologic (ceramică, metale, obiecte de piatră); noţiunea de “material arheologic” din practica curentă este cea folosită şi în urmă cu 50 – 70 de ani; puţinele studii din domeniul ştiinţelor naturii sunt expediate în anexa publicaţiilor (excepţie făcând paleoliticul, unde legătura omului cu natura este percepută ca fiind mult mai importantă); scopul este descrierea “corectă” a “materialului arheologic” şi rafinarea cronologiei sale. Această comparaţie a arheologiei occidentale cu cea românească arată că arheologia noastră nu reprezintă în mod nemijlocit o punere în aplicare, cu mijloace româneşti, adică mai modeste sub aspect financiar, a ceea ce Occidentul numeşte “arheologie”. Ea reprezintă în primul rând rezultatul practicii a ceea ce arheologii români ştiu, respectiv au fost învăţaţi să facă. Cauza acestei mari diferenţe între noi şi Occident este lipsa unei structuri instituţionale absolut necesare cercetării în arheologie: 1. Modul cum sunt pregătiţi arheologii la noi, în lipsa unui învăţământ de specialitate, este nesistematic, bazat pe citit la întâmplare şi imitat colegi mai în vârstă şi pe mult efort personal. 2. Organizarea muncii este cu totul deficitară pentru că nici instituţiile de cercetare, nici muzeele nu au personal calificat şi auxiliar sufficient. Ca urmare:

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 27: Cetatea de Scaun

27

nu există suficientă competenţă în conceperea unui proiect de cercetare;

nu se pot organiza colective de cercetare; costurile proiectelor nu sunt evaluate de la început şi asigurate

prin contract, astfel că ajung să fie suportate de cine cum şi în ce măsură poate.

Aşa se face că, la materialele nepublicate din săpăturile vechi, care au umplut deja aproape de refuz depozitele, se adaugă într-una material nou, arheologul se simte total depăşit de sarcina publicării lor, dar poate totodată să-şi asigure o carieră onorabilă practicând un tip de arheologie total depăşit, tocmai prin publicarea la nivel elementar a acestor materiale. Se crează astfel un cerc vicios: apare imposibilitatea explorării metodologice din cauza supraîncărcării cu sarcini la nivel individual; supraîncărcare din cauza defectelor de organizare la nivel de instituţie; organizare instituţională defectuoasă din cauza conceperii arheologiei într-o manieră total lipsită de actualitate, anume ca anexă a istoriei. Urmarea principală a acestei concepţii despre arheologie este anexarea ei la istorie în procesul de învăţământ. Ea atrage după sine desconsiderarea importanţei arheologiei teoretice, tocmai pentru că aceasta din urmă face din arheologie un domeniu al ştiinţelor sociale, cu legătură mult mai redusă cu istoria decât se credea anterior. Punctul este crucial pentru că arheologia teoretică este cea care a evidenţiat: 1. Relaţia dintre societatea umană şi cultura sa materială.

Ea este cea care a înţeles că: artefacte nu sunt numai acele produse ale activităţii

umane considerate prin tradiţie ca atare: ceramica, obiectele din piatră, din materii dure animale, din lut sau din metal;

artefacte sunt şi plantele şi animelele, fie ele domestice sau sălbatice;

artefact este şi mediul înconjurător, considerat atât ca biotop cât şi ca peisaj;

artefact este şi corpul uman,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 28: Cetatea de Scaun

28

Lista poate continua în lumina definiţiei după care tot ceea ce este înglobat în viaţa societăţii umane şi analizat în raport cu ea este artefact/material arheologic. Această perspectivă a deplasat centrul de greutate al interesului arheologilor de la istoria culturii materiale, înţeleasă ca descriere şi cronologie, la semnificaţia culturii materiale. 2. Înţelegerea oricărui aspect al practicii sociale la un nivel mai complex decât cel al procesului tehnologic presupune corelarea diferitelor categorii de artefacte şi nu studiul lor izolat. Arheologul trebuie să direcţioneze cercetarea diverselor categorii de artefacte, de la ceramică la plante şi de la metale la animale etc. Oricât de competentă ar fi analiza diverselor categorii de artefacte considerate separat, ea este de mică valoare pentru arheologie, pentru că artefactele sunt folosite în acelaşi timp de către o societate umană anume şi sunt folosite întotdeauna cu o semnificaţie anume. Valoarea lor, considerată din punct de vederea “practic” nu e niciodată dezlipită de semnificaţia lor socială. Rezultă din cele de mai sus că însăşi noţiunea de “studii pluridisciplinare” are sens numai pentru că, încă, în ochii marii majorităţi a arheologilor, noţiunea de artefact este cea tradiţională: ceramică, metale, obiecte de piatră, os, dinţi, corn. Restul materialelor găsite în săpătură “ţin” de alte discipline, nu de arheolgie. Cu alte cuvinte, cum ar spune Bourdieu, o diviziune instituţională – aceea dintre facultăţile de istorie, biologie, geologie etc. şi lipsa unei facultăţi de arheologie – s-a fixat în creier şi a fost apoi transferată asupra lumii/resturilor activităţii umane din trecut. De ce un obiect făcut dintr-un os de animal este un artefact, iar animalul însuşi nu este? Oare nu e evident că un animal domestic este un artefact? Şi vânatul este artefact, pentru că el depinde de biotop, iar acesta este modificat de om. Apoi, ce se mânâncă este determinat nu numai de caracteristicile biologice, ci şi de tabu-urile alimentare. Vânătoarea însăşi, ca activitate legitimă a omului, are o semnificaţie ce trebuie înţeleasă şi care este desigur variabilă de la o comunitate umană la alta. Lista exemplelor ar putea continua, dar ceea ce e important aici este faptul că înţelegerea ca artefact a orice este analizat în raport cu societatea umană atrage după sine înglobarea studiilor

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 29: Cetatea de Scaun

29

„pluridisciplinare” într-o singură arheologie ca pe ceva sine qua non. Aceasta nu se poate face însă decât prin:

organizarea unui învăţământ de arheologie separat de cel de istorie şi legat de cel de antropologie;

dezvoltarea preocupărilor pentru arheologia teoretică şi etnoarheologie;

restructurarea „specializărilor” cu care lucrează acum arheologia noastră.

Cât priveşte investigaţiile ce ţin de domeniul ştiinţelor naturii, primul pas realist în acest sens mi se pare a fi aducerea arheologiei româneşti la nivelul la care era cercetarea „pluridisciplinară” în arheologia occidentală în anii ’70.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 30: Cetatea de Scaun

30

CERCETĂRILE INTERDISCIPLINARE ÎN ARHEOLOGIE, UN CONCEPT AL ZILELOR NOASTRE

Marin Cârciumaru

Arheologia reprezintă în mod cert, în ultima vreme, exemplul

clasic de interdisciplinaritate. Nici o disciplină nu foloseşte atât de profund metodele de cercetare specifice altor domenii, precum cele provenite din geologie, cu componente de tipul paleontologie, (succesiunea şi implicaţiile ecologice şi cronologice ale animalelor dispărute sau deplasate în alte areale), petrografie (precizarea surselor de aprovizionare cu material litic şi fixarea traseelor privind mişcarea populaţilor), sedimentologie (granulometria depozitelor şi morfoscopia rocilor), geofizică (metoda de datare paleomagnetica şi sora ei arheomagnetică, metoda tephrocronologică, teoria lui Milankovici), biologie, pentru reconstituirea ecologică a asociaţiilor de plante a căror componenţă o obţinem prin studiul cărbunilor din vetrele preistorice, (antracologia), a polenului depus odată cu sedimentarea fiecărui strat (paleopalinologia), a seminţelor de plante, (carpologia), a inelelor de creştere a copacilor (dendrocronologia), dar şi a fitolitelor sau opalfitolitelor, habitatelor diverselor animale recunoscute în urma studiului tuturor resturilor de oase de mamifere şi/sau micromamifere, peşti sau ihtiofauna, moluşte de apă sau continentale, microfauna marină, (foraminifere şi ostracode), batracieni şi reptile, insecte etc. (arheozoologia), geografie, pentru studiile de geomorfologie (studiul teraselor, formele periglaciare, glaciare etc.), paleohidrologie (schimbarea cursurilor de apă, lacuri secate), pedologie (solurile fosile sau paleosolurile), glaciologie, speologie (evoluţia sistemelor carstice, speleotemele), fizică şi chimie cu nenumăratele metode de datare absolută (metodele radiocarbonului sau C-14, potasiu-argon, dezechilibrele radioactive din familia uraniului, urmele de fisiune, hidratării obsidianului, termoluminiscenţei sau T.L., rezonanţa paramagnetică electronică

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 31: Cetatea de Scaun

31

sau R.P.E., racemizarea amino-acizilor, stratigrafia izotopică O-18/ O-16 etc.).

Implicarea unor discipline în arheologie a fost atât de mare şi evident benefică, încât asistăm azi la naşterea unor subdiscipline de graniţă, precum arheozologia, arheobotanica, arheogeomorfologia etc., ceea ce subliniază nevoia de integrare reciprocă a rezultatelor, dorinţa specialiştilor, în primul rând, de a se identifica cu domeniul pe care îl deservesc, în acest caz, desigur, arheologia. Conlucrarea specialiştilor, veniţi iniţial din domeniile amintite, a devenit cu timpul atât de intimă, încât într-o primă fază s-a recurs la astfel de denumiri ale preocupărilor de graniţă. In fapt, pentru exploatarea cât mai eficientă a rezultatelor, se constată un interes dublu de cunoaştere a problematicii globale din ambele sensuri: geologul, biologul sau chimistul a simţit că este absolut necesar să cunoască problemele generale ale arheologului, trăsăturile artefactelor şi implicaţiile lor, cronologia faciesurilor culturale, particularităţile artizanilor unei culturi etc., în vederea integrării mai bune a propriilor rezultate, iar arheologul s-a văzut obligat să-şi însuşească noţiunile de bază ale fiecăreia din metodele împrumutate de arheologie, pentru a şti la ce se aşteaptă din partea fiecărei metode, care sunt posibilităţile de exploatare a fiecărui document apărut în timpul excavării unui sit arheologic şi mai cu seamă precauţiile impuse de prelevarea sa. Implicit, s-a ajuns ca fiecare să facă de fapt cercetare arheologică, singurul aspect care îi deosebea, ca indivizi, fiind diviziunea în fapt a unei acţiuni comune - cercetarea complexă a unei aşezări arheologice.

Demersul nu ar fi deplin, în măsura în care rezultatele oferite de fiecare disciplină ar fi privite de pe o poziţie exclusivistă, specifică domeniului respectiv. Aici este marele câştig al arheologiei ultimelor decenii - principiul interdisciplinarităţii - ceea ce presupune verificarea reciprocă a rezultatelor, prin luarea în considerare a tuturor datelor rezultate din cercetările fiecărui domeniu. In aceste condiţii, geologul, biologul, chimistul, cu implicaţii totale în cercetarea arheologică, nu vedem de ce să nu aibă aceleaşi drepturi de proprietate intelectuală asupra rezultatelor obţinute printr-o interpretare complexă a ansamblului rezultatelor şi implicit meritul de a se numi arheolog, chiar şi numai pentru simplul fapt că, de fapt, slujeşte acest domeniu, iar produsul cercetării sale este destinat

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 32: Cetatea de Scaun

32

exclusiv reconstituirii vieţii omului preistoric, cu toate componentele sale, iar fără datele unuia sau altuia din participanţii la acest proces cunoaşterea de ansamblu a fenomenului ar fi mai săracă, mai incompletă şi chiar mai inexactă.

Interpretarea finală, sau chiar parţială, a rezultatelor obţinute din exploatarea unui zăcământ arheologic va urmări ca reconstituirea habitatului, preocupărilor, spiritualităţii etc. omului preistoric sa fie produsul integrării rezultatelor oferite de toate metodele folosite, acolo unde aportul lor este resimţit. Ar fi total greşit ca rezultatele obţinute de arheozoolog, palinolog, carpolog etc. să fie anexe ale unor consideraţii bazate pe observaţii de rutină, aşa cum se proceda cu ceva timp în urmă.

Aceasta înseamnă inevitabil ca fiecare şantier arheologic să beneficieze mai mult sau mai puţin de echipe interdisciplinare, formate din specialişti care să contribuie direct la desfăşurarea integrală a săpăturilor arheologice, pentru prelevarea adecvată a eşantioanelor şi materialelor, să intervină prompt pentru salvarea documentelor destinate studiilor specifice, să contribuie la stabilirea sau schimbarea strategiei de cercetare a depozitului, impuse de noile situaţii care apar în timpul desfăşurării cercetărilor.

Chiar dacă începuturile au fost dificile, acest concept al cercetărilor interdisciplinare fiind cu greu acceptat de generaţii întregi de "arheologi", în ultima vreme se fac eforturi deosebite la nivelul unor instituţii academice. Se remarcă în mod cert Muzeul Naţional de Istorie a României, cu o echipă tot mai bine conturată, Universitatea "Valahia" Târgovişte prin specialiştii din cadrul specializării de Istorie arheologie, Universitatea din Alba Iulia prin noul Centru de cercetare complexă în arheologie şi chiar Institutul de arheologie al Academiei Române din Bucureşti, care, după o perioadă în care aici s-a născut principiul cercetării interdisciplinare în arheologie, s-a lipsit de cei câţiva specialişti formaţi şi recunoscuţi chiar pe plan internaţional, iar acum promovează constituirea unei noi echipe de cercetări multidisciplinare.

Sperăm ca în viitor cercetarea arheologică sa fie interdisciplinară prin definiţie, înţelegându-se astfel ca aceasta este adevărata cercetare a unui sit arheologic, că numai folosind toate cuceririle tehnice ale domeniilor apropiate şi integrându-le cercetării zăcămintelor arheologice, vom putea să ne apropiem tot mai mult de

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 33: Cetatea de Scaun

33

realitatea unor vremuri trecute în care omul rămâne actorul principal. Acest actor este necesar sa fie cunoscut în toată plenitudinea sa, cu condiţiile mediului, resursele economice, modul lor de exploatare, procesele şi cuceririle tehnice proprii fiecărei etape, particularităţile culturii pe care o crea, rod al acumulărilor psihice şi intelectuale, trăsăturile unei noi spiritualităţi care să particularizeze şi delimiteze diversele faciesuri culturale. Aceasta nu se poate realiza decât prin cercetări interdisciplinare, fără ca noţiunea de arheolog să dispară sau al cărei rol să diminueze, ci să accepte integrarea tuturor specialiştilor, denumiţi până acum botanişti, zoologi, geologi, chimişti etc., iar de acum înainte cel puţin ca arheobotanişti, arheozoologi, arheogeomorfologi etc. Sperăm ca să se aibă permanent în vedere că împreună fac parte din marea familie a arheologilor, pentru că toţi urmăresc acelaşi scop - cercetarea arheologică.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 34: Cetatea de Scaun

34

CERCETAREA ARHEOLOGICĂ INTERDISCIPLINARĂ ÎN CENTRUL UNIVERSITAR IAŞI ŞI UNELE PROBLEME

ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ ALE ARHEOLOGIEI

Nicolae Ursulescu

Într-un moment în care arheologia din România îşi caută o redefinire, în funcţie de cerinţele ştiinţifice ale începutului celui de al III-lea mileniu, iniţiativa convocării, de către amfitrionii noştri, a acestei „mese rotunde”, cu „colţurile” îndreptate spre viitor, nu poate fi decât bine venită. Actuala şi fosta capitală a Valahiei şi-au dat mâna, prin personalitatea celor doi promotori ai întâlnirii noastre, sub patronajul prestigioaselor instituţii pe care le reprezintă, pentru a discuta, între noi, cei câţiva reprezentanţi ai arheologiei româneşti care ne străduim de ceva ani să-i călăuzim destinele, pe calea unui dialog cât mai larg cu alte ştiinţe, nu atât despre ceea ce a fost, ci mai ales despre ceea ce va să fie. Şi, totuşi, pentru că istoria ne îndeamnă să ne construim viitorul cu ochii la ceea ce s-a făcut şi la ceea ce ne permite prezentul să facem, nu putem să nu ne referim fugitiv, în acest sens, la ceea ce s-a realizat şi unde ne aflăm acum, în legătură cu destinele arheologiei, cu privire specială la Alma Mater Iassiensis. Mişcarea arheologică din Iaşi şi-a aflat cu adevărat începuturile prin Cucuteni, miracolul istoric aflat în imediata sa apropiere, iar începuturile colaborării cu specialişti din alte domenii s-au făcut tot în legătură cu vestigiile descoperite în vestita staţiune eponimă. Este firesc, deci, ca şi în prezent eforturile interdisciplinare în arheologia ieşeană să fie îndreptate, prioritar, tot spre cercetarea civilizaţiei cucuteniene, aria cercetătorilor extinzându-se, teritorial, practic la toate zonele acoperite de aspectele Cucuteni şi Ariuşd, iar ca arie a preocupărilor la noi direcţii de abordare, dintre care cea mai recentă este arheologia experimentală, prin iniţierea proiectului „Parcul arheologic Cucuteni”.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 35: Cetatea de Scaun

35

Iaşiul, prin existenţa a numeroase şi puternice instituţii universitare şi de cercetare, oferă baza potenţială pentru o colaborare extrem de largă între arheologie şi alte ştiinţe. Unele colaborări au depăşit demult stadiul conlucrării empirice, precum, în primul rând, arheozoologia, datorită largii disponibilităţi a zoologilor formându-se, în această direcţie, chiar o şcoală ieşeană de arheozoologie, ilustrată de acad. Olga Necrasov şi continuată, în prezent, de profesor Sergiu Haimovici şi discipolii săi. Ilustrativ în acest sens este faptul că la Facultatea de Biologie din Iaşi se predă un curs de arheozoologie, iar în ultimii trei ani s-au organizat, în cadrul programului Socrates, cursuri internaţionale de vară, prin strădaniile d-nei dr. Luminiţa Bejenaru. Colaborări s-au înfiripat şi în alte direcţii, precum arheobotanica, paleoantropologia, arheologia computerizată, arheometria, metalografia ş.a. Paleta colaborărilor se poate lărgi oricât, atât prin enumerarea realizărilor, cât şi prin perspectiva contactelor viitoare, dar considerăm că mai important este să discutăm despre cadrul organizatoric poate asigura buna şi eficienta conlucrare a arheologiei cu alte domenii. În acest sens, trebuie să subliniem meritele deosebite pe care le-a avut dl. profesor Mircea Petrescu-Dîmboviţa în acţiunea de introducere a metodelor moderne de cercetare pluridisciplinară în arheologia ieşeană, prin activitatea desfăşurată atât în cadrul Universităţii, cât şi a Institutului de Arheologie, creat, de altfel, tot de Domnia-Sa. În prestigioasa revistă pe care a fondat-o, Arheologia Moldovei, cercetărilor interdisciplinare li s-a rezervat mereu spaţiu editorial. Mai mult, începând cu numărul al XI-lea (1987), s-a instituit o rubrică permanentă de „Cercetări interdisciplinare în arheologie”, care continuă să existe şi în prezent (inclusiv în ultimul număr, XXII). În cadrul acestei rubrici se pot regăsi contribuţii de arheozoologie (care predomină net), arheobotanică, paleoantropologie, arheologie computerizată, arheometrie, arheolingvistică, metalografie, arheometalurgie şi arheominerit. Alte studii interdisciplinare de arheologie se regăsesc în paginile celorlalte două reviste de profil: Cercetări istorice, (editată de Muzeul de Istorie a Moldovei) şi Studia Antiqua et Archaeologica, (periodic editat, în limbi de largă circulaţie, de Catedra de Istorie veche şi Arheologie a Facultăţii de Istorie şi recent înfiinţatul Centru Interdisciplinar de Studii Arheoistorice din cadrul Universităţii).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 36: Cetatea de Scaun

36

Din dorinţa de a asigura o coordonare a cercetărilor multi- şi interdisciplinare în domeniul arheologiei, în 2000 a luat fiinţă, (sub egida Catedrei de Istorie veche şi Arheologie a Facultăţii de Istorie), iar în aprilie 2001 a fost recunoscut de către CNCSIS, Centrul Interdisciplinar de Studii Arheoistorice, (CISA). CISA îşi propune să stabilească contacte şi colaborări cu toţi cei care pot şi doresc să contribuie la progresul cercetării arheologice prin interdiscipli-naritate. Se doreşte ca studiile publicate sub egida CISA, în revista proprie (SAA), să nu fie atât o abordare separată a diferitelor domenii, cât mai ales o integrare a unor preocupări diverse în cadrul unor contribuţii comune. Dorim ca, în studiile arheologilor, să se regăsească, integrate, date etnologice, de istoria religiilor, din domeniul ştiinţelor naturii şi din cel al ştiinţelor fizico-chimice. În acest sens, una din primele acţiuni ale CISA a fost organizarea, în martie 2002, a unei mese rotunde cu tema: „Limbajul de specialitate în cercetarea arheologică pluri- şi interdisciplinară”. Dincolo de problema reală a utilizării unui lexic şi bagaj noţional care să nu se ascundă exagerat în jargonul specific fiecărui domeniu, ci să înlesnească apropierea dintre specialiştii care conlucrează în domeniul arheologiei, consfătuirea, (la care, în afară de arheologi, au participat lingvişti, zoologi, botanişti şi geografi), a încercat să lămurească şi sensul cât mai exact al termenilor pluridisciplinar, (sau multidisciplinar) şi interdisciplinar. S-a ajuns la concluzia că primul termen se referă mai ales la stadiul iniţial al cercetării, când fiecare specialist abordează materialul arheologic din punctul de vedere al domeniului său, rezultând o serie de rapoarte paralele, în timp ce al doilea se referă la încercarea de studiere complexă a aceluiaşi material din mai multe puncte de vedere, ajungându-se la concluzii de ordin istoric, în cadrul unor sinteze. Diferenţa dintre cele două noţiuni apare şi în denumirea ştiinţelor de graniţă, care se formează între arheologie şi alte domenii. De exemplu, o studiere zoologică a unui material osteologic, rezultat prin săpătură arheologică, va prezenta mai ales date de morfologie animală, în timp ce cercetarea arheozoologică a aceluiaşi material va insista asupra acelor aspecte morfologice care pot oferi sugestii de ordin istoric, întregind rezultatele săpăturii arheologice. O problemă destul de spinoasă care se ridică în cercetarea multidisciplinară a materialului arheologic este cea a raportului

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 37: Cetatea de Scaun

37

dintre arheologie şi celelalte ştiinţe implicate. La prima vedere, se pare că arheologia ar fi complet tributară spijinului acordat de alte ştiinţe, dar, este evident că, de fapt, arheologia este cea care furnizează „materia primă” necesară studiului interdisciplinar, ajutând astfel la lărgirea temporală a bazei de date pentru respectivele discipline. Ar fi suficient să amintim doar faptul că, şi în cazul faimoasei metode radiocarbon, arheologia a servit, de fapt, drept „câmp experimental” pentru stabilirea cât mai exactă a perioadei de dezintegrare a izotopilor radioactivi proveniţi din activităţi nucleare. Am făcut această remarcă, pentru că adeseori se ridică problema financiară a analizelor efectuate, („manopera”), de specialiştii din alte domenii. Or, arheologii nu şi-au pus problema ca şi ei să solicite plata „materiei prime” pe care o pun la dispoziţia acestor cercetări. Considerăm că aici e vorba de o falsă problemă, care provine din neclarificarea precisă a noţiunilor de pluridisciplinar şi interdisciplinar, cu tot ceea ce implică ele. De altfel, această problemă se încadrează într-o chestiune mai largă şi anume dacă cercetarea interdisciplinară se poate efectua într-un cadru instituţionalizat sau neinstituţionalizat. Se ştie că, cel puţin în ţara noastră, s-a mers, până acum, îndeosebi pe cea de a doua variantă. Nefinanţarea cercetării interdisciplinare a dat naştere unor colaborări empirice între arheologi şi specialiştii din alte domenii, fiecare întrebuinţându-şi baza proprie de cercetare. Asemenea colaborări, născute sub semnul hazardului, se pot, însă, întrerupe în orice moment, mai ales dacă nu se formează o şcoală, cum, de exemplu, există, din fericire, la Iaşi, în domeniul arheozoologiei. Ideal este, însă, să se ajungă la constituirea unor baze de cercetare cu utilizatori multipli, ca instituţii de sine stătătoare, aşa cum s-a reuşit la Muzeul Naţional de Istorie a României şi, mai recent, la Universitatea din Alba Iulia. Soluţia ar fi elaborarea unui cadru legislativ, care să impună existenţa unor asemenea centre, aşa cum s-a procedat în domeniul evidenţei şi conservării patrimoniului naţional. O posibilă soluţie ar fi ca laboratoarele judeţene şi centrele zonale de conservare şi restaurare să-şi lărgească sfera de activitate în domeniul cercetării arheologice interdisciplinare, bineînţeles, fără limitarea doar la problemele propriului muzeu, aşa cum, din păcate, se întâmplă adeseori acum. Aceste centre de investigare

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 38: Cetatea de Scaun

38

interdisciplinară ar trebui să fie concepute ca instituţii de sine stătătoare. Nu credem că ne putem permite luxul ca, într-un oraş în care avem muzeu, institut de arheologie şi facultate de istorie, să disipăm forţa de muncă specializată şi baza materială, pentru a crea colective de cercetare interdisciplinară pe lângă fiecare instituţie. Aceasta ar înlătura şi falsa impresie ce există uneori, în acest moment, că unele instituţii ar fi doar „profitori externi” ai acestor centre. Dacă vrem cu adevărat să progresăm în domeniul cercetării interdisciplinare, credem că trebuie să reconsiderăm, inclusiv din punct de vedere legislativ, triunghiul universitate - institut de arheologie – muzeu, ca pe un tot unitar, având aceleaşi scopuri de impunere a unei concepţii moderne în cercetarea arheologică. Fără a face o pledoarie pro domo, credem că, în cadrul acestui triunghi, universităţii îi revine rolul primordial în formarea viitorilor specialişti. Aşa cum îi vom crea, aşa îi vom avea! Acolo unde vor activa, viitorii arheologi trebuie să vină, convinşi din anii studenţiei, că arheologia prezentului şi viitorului nu se poate face fără spiritul şi acţiunea concretă a cercetării interdisciplinare. Arheologul a fost, este şi va fi un romantic în inima sa, dar trebuie să rămână un pragmatic în gândire şi acţiune.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 39: Cetatea de Scaun

39

PERSPECTIVE ALE CERCETĂRII PLURIDISCIPLINARE ÎN ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Mircea Babeş

Punctele de vedere, expuse sumar în acest rezumat, reprezintă o abordare a problematicii cercetării pluri- sau interdisciplinare în arheologia românească din perspectiva învăţământului superior de specialitate. Am în vedere învăţământul arheologic, pentru că învăţământul universitar care formează specialişti în domeniile de contact cu ştiinţele naturii şi cu ştiinţele tehnice (paleoantropologie, arheozoologie, palinologie, carpologie, dendrologie, geo-morfologie, sedimentologie, informatică etc., etc.) a scăpat atenţiei noastre vreme îndelungată şi, ca urmare, scapă şi influenţei noastre. Noi ne-am preocupat în cel mai bun caz de „racolarea” unor astfel de specialişti pentru a-i angaja şi încadra într-un colectiv de „auxiliari” ai cercetării arheologice (vezi excelentul exemplu al Centrului Naţional de Cercetări Pluridisciplinare de la MNIR, iar cu mulţi ani în urmă încercările făcute de Institutul de Arheologie din Bucureşti, prin angajarea Alexandrei Bolomey şi a lui Marin Cârciumaru); de regulă, a fost vorba de încercări individuale ale unor arheologi de a câştiga interesul şi încrederea, respectiv colaborarea voluntară a unor specialişti din aceste domenii. Memorabil este exemplul regretatului Corneliu N. Mateescu, primul arheolog român care şi-a asigurat colaborarea unor renumiţi naturalişti, precum Protopopescu-Pake, Grosu, Gheţie, trezind totuşi neîncrederea sau chiar batjocura unor dintre colegii săi arheologi. Mulţi alţii, cercetând necropole, au căutat cu disperare colaborarea unui antropolog. Faţă de anii 50-60, când la Iaşi şi Bucureşti funcţionau adevărate şcoli de antropologie şi arheologul avea chiar posibilitatea unei alegeri, am ajuns astăzi în situaţia când cu toţii ne adresăm aceleiaşi persoane, net debordate de numărul solicitărilor. Semnificativ pentru marile dificultăţi în formarea şi recrutarea specialiştilor în aceste domenii învecinate

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 40: Cetatea de Scaun

40

cercetării arheologice este, de ex. faptul că Centrul de Antropologie Dr. F. Rainer a ajuns să angajeze pe posturi de antropologi doi absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Fără comentarii! Se poate doar spune că efortul nostru de a dezvolta cercetarea pluridisciplinară trebuie să aibă în vedere şi demersuri directe pe lângă facultăţile şi catedrele din aceste domenii, pentru a se asigura formarea de bază şi recrutarea din timp a unor astfel de specialişti. Pentru învăţământul arheologic, unde, se poate presupune, avem o influenţă directă, lucrurile nu stau din păcate mult mai bine. În fapt, în continuare noi nu avem un învăţământ complet şi de-sine-stătător de specialitate. Colocviul internaţional organizat de Seminarul de Arheologie al Universităţii din Bucureşti în aprilie 2002, cu titlul „Învăţământul arheologic universitar în Vestul şi Estul Europei”, a pus cu claritate în evidenţă această tristă realitate, marcând grava noastră rămânere în urmă nu numai faţă de universităţile apusene reprezentate la colocviu (Berlin, Viena, Durham), ci şi faţă de cele învecinate (Belgrad, Wroclaw, Ljubljana). Ceea ce s-a realizat la noi, mai ales după 1989, sunt paliative, diferite forme de compromis cu un învăţământ universitar de masă, care nu permite o specializare reală în arheologie. Câteva facultăţi şi-au luat numele de Facultăţi de Istorie-Arheologie, dar, la fel ca şi la acelea care se numesc în continuare Facultăţi de Istorie programa nu acordă mai mult de 20-25% din bugetul de timp pentru cursurile generale, speciale şi opţionale, pentru seminarii şi pentru practica arheologică. În mai multe universităţi s-au înfiinţat Seminarii, Institute sau Centre de Arheologie care se străduiesc să ofere un cadru fizic şi instituţional atractiv şi favorabil formării noilor arheologi. Adesea ele au spaţii proprii, bibliotecă proprie, colecţii de studiu, computere etc. organizează săpături, periegheze, colocvii. Ele nu au însă, pentru că planul de învăţământ, respectiv programa nu le permite, un program propriu, independent, exclusiv de formare în arheologie. Ele nu pot organiza nici măcar un program de masterat propriu de 3-4 semestre, care ar fi o soluţie de specializare reală în arheologie, de continuat cu doctoratul. La Universitatea din Bucureşti compromisul a însemnat un masterat comun de arheologie şi istorie antică, ceea ce face ca doar 6 din cele 12 ore săptămânale să stea la dispoziţia arheologiei. La alte universităţi compromisul este

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 41: Cetatea de Scaun

41

mai dureros, inventându-se masterate comune cu istoria medie sau cu alte domenii. În aceste condiţii, când timpul şi mijloacele afectate arheologiei în facultăţile de istorie sunt atât de limitate, este greu a afecta un timp suficient pentru instruirea în domeniul cercetării pluridisciplinare. La Universitatea din Bucureşti maximul realizat a fost programarea unei prelegeri privind „metodele moderne”, printre cele 14 prelegeri ale cursului general obligatoriu Arheologie Generală de la anul I. Am reuşit, de asemenea, să programăm un curs special de „metode moderne” la grupa de master în sem.I al anului şcolar viitor (profesor invitat dr. Nona Palincaş). Am reuşit, de asemenea, să-i convingem pe unii profesori invitaţi din străinătate (Prof. Dr. Falko Daim, Prof.dr. Douglass Bailey) să trateze în prelegerile lor astfel de probleme. Ar fi interesant de aflat şi de discutat aici, în jurul acestei mese rotunde, experienţele şi realizările altor universităţi. Mai ales, ar trebui să discutăm soluţii şi modele posibile de îmbunătăţire a învăţământului, aşa cum este el astăzi, în sensul unei apropieri a tineretului studios de spiritul şi practica cercetării arheologice pluri- sau interdisciplinare. În acest sens, aş avea de făcut următoarele sugestii:

1. Formarea universitară a viitorilor arheologi trebuie să pună accent pe instruirea metodologică şi practică, inclusiv în domeniul cercetărilor pluridisciplinare, cu aplicaţii în prospecţiunile arheologice, arheometrie, cronometrie, studiul şi reconstituirea mediului natural. Studenţii trebuie să primească noţiuni fundamentale privind principiile pe care se întemeiază metodele ştiinţelor de contact, tipurile de întrebări la care pot da răspuns, respectiv posibilităţile şi limitele acestor metode, modul de recoltare, prelucrare şi păstrare a probelor, pentru a fi predate în condiţii optime colaboratorilor ne-arheologi, genul de observaţii specifice care trebuie făcute pe teren sau în cabinet, etc.

2. Pentru acest scop trebuie disponibilizate ore în cadrul cursurilor generale sau chiar cursuri întregi, de un semestru. O soluţie ar fi aceea de a renunţa la cursuri care transmit cunoştinţe globale despre o epocă, un spaţiu, o cultură, în favoarea unor cursuri care transmit metode esenţiale pentru

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 42: Cetatea de Scaun

42

formarea practică a arheologilor. O altă soluţie ar fi organizarea de cursuri, seminarii, conferinţe, workshop-uri pentru studenţi, masteranzi şi doctoranzi în afara programei , fără examen şi fără acordarea de credite, dar eventual cu eliberarea unui certificat (de participare, de absolvire).

3. Pentru a putea transmite astfel de cunoştinţe, fie şi numai la un nivel general, profesorii de arheologie trebuie ei înşişi să-şi sporească cunoştinţele prin lecturi, participări la manifestări de specialitate, activităţi practice, vizite/schimburi de vizite. Totodată ei trebuie să acţioneze pentru antrenarea adevăraţilor specialişti ne-arheologi în activităţile didactice regulate (ca profesori invitaţi) sau, după caz, să-i convingă pe aceştia să depună activităţi didactice pe bază de voluntariat. Aceşti specialişti vor avea şi ei, la rândul lor, de profitat de pe urma discuţiilor cu arheologii mai tineri sau mai vârstnici.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 43: Cetatea de Scaun

43

HÂRŞOVA: UN STUDIU DE CAZ?

Dragomir Popovici

În cele câteva pagini care urmează nu ne propunem o analiză extensivă a cercetărilor arheologice efectuate pe tell-ul de la Hârşova, ci doar evidenţierea câtorva aspecte pe care le socotim mai relevante pentru subiectul nostru. Înţelegerea semnificaţiei pe care cercetările din tell-ul de la Hârşova o pot avea din punctul de vedere al subiectului, respectiv cercetarea pluridisciplinară din România, se poate desprinde cu mai multă claritate din chiar evoluţia acestei cercetări, mai precis din punctul de vedere al concepţiei sale directoare. O primă etapă a cercetării realizată aici este marcată de efortul dirijat declarat spre definirea succesiunii locuirilor (deci un demers stratigrafic conjugat cu cel tipologic). Ilustrativă este săpătura prin secţiuni cu caracter de sondaj, condusă de către D. Galbenu în perioada 1960-1977. Cea de a doua etapă este marcată de reluarea cercetărilor de un colectiv compus din D. Galbenu, P. Haşotti şi D. Popovici, începând din 1985. Reluarea săpăturilor a fost decisă iniţial de obţinerii unor noi date, mai complete, dorindu-se şi realizarea unei cercetări complexe pluridisciplinare, scop ce avea să înceapă a fi materializat abia după 1990, prin colaborarea cu Alexandra Bolomey. Aceasta explică de ce, din punctul de vedere al concepţiei, remarcăm aici efectuarea unei săpături în suprafaţă şi dorinţa de realizare a unei cercetări pluridisciplinare, atât cât era posibil de realizat atunci, în plan secund existând şi intenţia de a se asigura studenţilor interesaţi de formarea lor profesională în domeniul arheologiei această posibilitate. În sfârşit, cea de a treia etapă este cea care ne interesează în primul rând în paginile de faţă, deoarece multe din coordonatele etapelor precedente au fost modificate fundamental, altele, inovatoare, fiind integrate cercetării.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 44: Cetatea de Scaun

44

Începând din anul 1993, cercetarea a devenit un program internaţional, româno-francez. Una din consecinţele dintre cele mai importante ale acestei colaborări considerăm că a fost, urmare a sprijinului oferit prin intermediul programului de burse oferit de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa, crearea, în anul 1996, a Centrului Naţional de Cercetări Pluridisciplinare, iniţial încadrat cu 6 specialişti, (lucrând în domeniile arheozoologiei-mamifere şi ihtiologie, palinologie, sedimentologie, antracologie). 3 dintre aceştia au emigrat în SUA şi Australia, datorită salariilor jalnice oferite în cercetarea românească. În prezent lucrează numai 4, în domeniile arheozoologiei, (mamifere şi pisces), sedimentologie şi antropologie fizică.

Revenind la programul ce constituie subiectul rândurilor noastre, menţionăm ceea ce colectivul româno-francez de specialişti şi-a propus în primul rând :

1. aplicarea unei concepţii şi a unor metode şi tehnici de săpătură, (prima dată în ţara noastră!), care să amelioreze substanţial calitatea cercetării şi deci, implicit, a datelor obţinute;

2. realizarea unei cercetări pluridisciplinare complexe care să permită valorificarea datelor extrem de variate oferite de situl arheologic propriu-zis;

3. formarea profesională a unor specialişti în domenii cu care cercetarea arheologică colaborează şi care nu existau, sau erau foarte puţini în România acelui timp;

4. formarea cât mai completă posibil a studenţilor din diferite centre universitare, care doreau să se formeze profesional în arheologie la standarde europene.

Aceste scopuri definite încă înainte de începerea cooperării au permis materializarea unui demers a cărui complexitate şi mai ales dificultate s-au revelat abia ulterior în întreaga lor totalitate. Pentru arheologia românească, acest tip de program constituia o premieră absolută. Precedentele nu-şi propuseseră o asemenea complexitate, rezumându-se numai la unele scopuri strict ştiinţifice, la un nivel mult mai redus de altfel. Aceasta a condus şi spre imposibilitatea formării unei echipe de cercetare pluridisciplinară complexe, reunite, care să colaboreze de-a lungul tuturor etapelor cercetării de la început până la valorificarea acesteia.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 45: Cetatea de Scaun

45

Organizarea acestuia a impus definirea clară a modului în care obiectivele puteau şi trebuiau să fie realizate. Ceea ce trebuie subliniat este şi faptul că fiecare dintre scopurile propuse şi etapele de realizare au fost însoţite de un program coerent de burse de formare profesională acordate de către Ministerul Culturii din Franţa, în care au fost incluse toate categoriile de specialişti români participanţi la program. Acest aspect a contribuit major la dezvoltarea şi evoluţia cercetării. Privit din acest punct de vedere, credem că avem motive şi argumente efective pe baza cărora să considerăm programul de cooperare româno-francez de la Hârşova drept unul dintre cele mai ambiţioase şi mai complete desfăşurate vreodată în arheologia românească. Considerând că nu este locul aici pentru o prezentare a rezultatelor ştiinţifice concrete, dorim să zăbovim numai asupra câtorva probleme ce apar acum a fi drept foarte importante. Între acestea subliniem: -definirea clară a strategiei generale a cercetării şi a obiectivelor generale sau speciale a acesteia; -cooperarea în cadrul colectivului, dialogul interdisciplinar; -definirea strategiei eşantionărilor în funcţie de cea generală a cercetării şi cea particulară a fiecărei discipline; -elaborarea treptată, în timp, a unui limbaj comun, generalizat, care să permită dialogul pluridisciplinar; -elaborarea tehnicilor şi a strategiei specifice formării profesionale a studenţilor. Într-o primă perioadă, care s-a materializat într-un număr bun de ani, tânăra echipă română de cercetare a fost sprijinită de specialişti francezi dintre care-i menţionăm aici pe B. Randoin, Y. Rialland, M.-F. Diot, L. Chabal, R. Buxo, M.-A. Courty, F. Surmely, care şi-au probat nu numai valoarea ştiinţifică, ci şi marea lor prietenie şi ataşamentul pentru acest program, nu foarte uşor de pus în stare de funcţiune. Pe lângă acestea, menţionăm şi un alt aspect, care în timp s-a dovedit a fi extrem de important, respectiv cooperarea dintre instituţiile româneşti participante, respectiv MNIR, MINAC, Universitatea Ovidiu-Constanţa, ulterior adăugându-se Universi-tatea Valahia-Târgovişte, Muzeul Judeţean de Istorie-Ialomiţa,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 46: Cetatea de Scaun

46

Muzeul Dunării de Jos-Călăraşi, Universitatea Bucureşti, Universitatea Al. I. Cuza - Iaşi. Această colaborare a evidenţiat şi existenţa unor dificultăţi privind posibilităţile de reunire, patrimoniale, participare financiară, etc. În paralel cu derularea programului de cercetare, CNCP a primit, din chiar momentul formării sale, câteva obligaţii, considerate drept foarte importante :

- realizarea unor bibliografii dedicate fiecărei discipline implicate prin intermediul specialiştilor ce fac parte din el, destinate să facă accesibile unui cât mai mare număr de interesaţi studiile publicate până în acel moment în România;

- prezentarea concepţiilor, metodelor şi tehnicilor de săpătură utilizate la Hârşova, sau ale disciplinelor implicate;

- realizarea şi publicarea unor manuale specifice, în cazul în care acestea nu existau, de natură să permită accesul cât mai rapid a studenţilor sau tinerilor specialişti la posibilităţile de cercetare oferite prin intermediul lor;

- formarea profesională a altor noi tineri specialişti necesari pentru arheologia românească, noi fiind convinşi la data respectivă că situaţia existentă atunci se va modifica mult şi mai ales în bine.

Toate acestea au fost îndelung discutate în cadrul colectivului şi, ceea ce este foarte important din punctul nostru de vedere, acceptate, sau nuanţate şi mai ales sprijinite generos de colegii noştri francezi.

O altă dimensiune a acestui program, care îl individualizează încă o dată, o reprezintă programul de integrare în circuitele publice a rezultatelor obţinute. De la bun început dorim să menţionăm realizarea expoziţiei (integral bilingve!) "Viaţa pe malul Dunării acum 6.500 de ani", itinerantă în Franţa şi România, a sitului internet cu acelaşi titlu (din nefericire, rămas până în prezent cel mai mare sit internet cu subiect arheologic din România şi care, până în luna mai 2005, a fost vizitat direct de peste 520.000 de interesaţi), realizat în cadrul sitului internet al Ministerului Culturii şi Comunicării din Franţa, ambele realizate integral cu sprijinul financiar al acestuia. Din

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 47: Cetatea de Scaun

47

anul 2000, anual, se organizează "Ziua porţilor deschise la Hârşova", prima manifestare de acest gen organizată în arheologia românească.

Toate aceste manifestări culturale au subliniat caracterul complex, pluridisciplinar al cercetărilor efectuate şi dorinţa expresă de a prezenta tuturor celor interesaţi rezultatele acestui tip de demers ştiinţific, contribuind în acelaşi timp la formarea tuturor participanţilor, în primul rând a studenţilor, în acest sens.

Chiar dacă toate cele de mai sus ar putea părea o rememorare festivistă, am dorit să le prezentăm deoarece astfel se jalonează realizările acestui program. Dar nu ne putem opri aici.

Totul a fost realizat cu mult efort, dirijat în primul rând spre modificarea sau chiar renunţarea la unele din tabuurile arheologiei româneşti, iar alteori la desfiinţarea lor. Neîncrederea, uneori aspră, prin manifestări de genul : "ce vin ăştia să ne înveţe!" a acţionat foarte puternic. De multe ori am fost obligaţi să ne întrebăm care este rolul şi locul tradiţiei transformate în dogmă! Nu întotdeauna am reuşit să convingem, şi de aceea am primit reacţii adverse, deseori manifestate prin refuzul colaborării. Primăria oraşului, dar nu numai, este un bun exemplu în acest sens. Şi, ceea ce suntem obligaţi să recunoaştem, este faptul că numai o parte dintre cei ce au lucrat pe acest şantier au reuşit să "scape" presiunilor tradiţionaliste omniprezente în arheologia românească.

Din multe privinţe, experienţa Hârşova a rămas încă un experiment oarecum exotic, cu mult prea puţine consecinţe, nu numai la nivel conceptual, ci şi la cel metodologic sau chiar funcţional.

Pentru mulţi dintre colegii noştri de breaslă, lucrul în echipă rămâne o enigmă. Cercetarea pluridisciplinară este la rândul ei un simplu scop, ce nu merită decât să fie afirmat. Limbajul comun, adecvat, eşantionarea şi multe alte probleme nu există decât în cărţile scrise de alţii. Astfel că întrebări de genul DE CE ?, sau CUM ?, au rămas, din nefericire, încă inutile!

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 48: Cetatea de Scaun

48

ASPECTE ALE UNOR APLICAŢII DE ORDIN INTERDISCIPLINAR ÎN CADRUL ŞANTIERULUI

ARHEOLOGIC DE LA ŞEUŞA-LA CĂRAREA MORII

Marius Ciută În dezvoltarea generală a ştiinţelor istorice - şi, implicit, a arheologiei - se constată o consecvenţă deosebită în acordarea unei anumite întâietăţi dimensiunilor temporale în ceea ce priveşte interpretarea evoluţiei societăţii omeneşti, atât în ansamblu cât şi în cazurile ei particulare, derularea în timp a existenţei umane - supusă şi ea unor legi fireşti ale evoluţiei - constituind, de cele mai multe ori, obiectul predilect al acestor studii. Cu siguranţă că în cazul cercetării arheologice această perspectivă unilaterală nu a reuşit să ofere decât rezultate incomplete, nesatisfăcătoare în cele mai multe din cazuri. Perceperea arheologiei ca o ştiinţă exclusiv temporal-retrospectivă, cu o atitudine eminamente antropocentristă - din cadrul preocupărilor sale lipsind, uneori cu desăvârşire, interesul pentru dimensiunea spaţială, pentru cunoaşterea cadrelor concrete (geografice, de mediu etc.) în care s-a desfăşurat, practic, întreaga evoluţie umană - a făcut ca acesteia să-i lipsească, nu în puţine cazuri, capacitatea unei viziuni integratoare, structuralist-sistematice şi ecologice (Mac 1988, 867; 2000). Este meritul sfârşitului de secol XX (deşi nu se poate nega faptul că preocupări de acest gen ar fi lipsit chiar cu mult timp înainte1) – acela de a fi imprimat cercetării trecutului noi perspective,

1 Ne referim, în acest caz, la preocupările asidue ale „şcolilor” preocupate de problemele determinismului geografic, în special la cea germană şi cea franceză, de la începutul secolului XX (Mac 2000, 455). Din păcate, evoluţiile politice ulterioare, binecunoscute, au împiedicat dezvoltarea firească, pe aceastã direcţie, a preocupărilor ştiinţifice. În spaţiul românesc amintim doar câteva din numele de prestigiu care au abordat această latură interdisciplinară: S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Gh. Brătianu, N. Iorga, L. Blaga. Nu putem să omitem

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 49: Cetatea de Scaun

49

de ordin inter-, trans- şi pluridisciplinar1, în acest cadru arheologia descoperindu-şi (sau, mai corect, redescoperindu-şi !) afinităţi complementare cu o serie de alte discipline (Cârciumaru 1999; Lazarovici 1998; Mac 2000; Rădulescu şi colab. 2001, 23-42). În această ordine de idei, iniţierea unui dialog activ, bazat pe necesitatea găsirii formelor adecvate de sprijin reciproc între arheologie şi geografie, îşi găseşte numeroase temeiuri, existând noi necesităţi şi premise de apropiere între aceste domenii de cunoaştere. În ultima perioadă de timp arheologia îşi orientează consecvent preocupările asupra analizei unităţilor teritoriale, regionale (indiferent de mărime şi caracteristici) precum şi asupra surprinderii ponderii acţiunii factorului antropic asupra mediului ambiant (Mac 1988, 867; Cârciumaru, Tomescu 1994; Cârciumaru 1996; 1999; Lazarovici 1998, 2 sqq; Tomescu 1998; Mac 2000, 3-7, 10-12, 416-419, 422; Rădulescu şi colab. 2001, 42; Tufescu 2001, 16-18). Este cert faptul că, indiferent de epoca istorică, comunităţile umane nu au putut să existe (habiteze), decât într-un spaţiu geografic concret, într-un anumit mediu ambiant pe care l-au umanizat, dar care, la rândul său, a imprimat comunităţilor evoluţii caracteristice, ritmuri, sensibilităţi, preocupări şi mentalităţi aparte, care le-au individualizat (Ciută 1996, 9, 14; Mac 2000, 84, 90, 382). Omul reprezintă un sistem complex - biologic, cultural şi social - care se manifestă, la rândul său, ca element component al ecosistemului (nişei ecologice) în care îşi trăieşte viaţa de zi-cu-zi, între toate elementele acestuia din urmă stabilindu-se o serie de raporturi: relaţii şi interrelaţii, condiţionări şi intercondiţionări specifice (Mac 2000, 6-7, 382). Omul reacţionează la mediu prin adaptare şi integrare, astfel că multitudinea modelelor adaptative şi comportamentale (strategiile de subzistenţă) sunt urmarea firească a

perspectiva interdisciplinară, manifestată în cercetările Zsofiei Torma, la sfârşitul secolului XIX (László 1991). 2 Pluridisciplinaritate - situaţie în care ştiinţele se asociază în cercetare, fără ca optica proprie a fiecăreia dintre acestea să sufere modificări. Transdisciplinaritate - situaţie în care o ştiinţã apelează în demersurile sale la metode şi tehnici de cercetare şi analiză specifice altei ştiinţe. Interdisciplinaritate - situaţie care intervine atunci când schimburile foarte intense de fond, conduc la elaborarea unui limbaj şi a unei metodologii comune, cu caracter eterogen şi autonom, care afectează fondul disciplinelor concurente, modificându-l (Stănescu 1997).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 50: Cetatea de Scaun

50

particularităţilor diferite ale ecosistemelor de la o epocă la alta, de la o zonă geografică la alta. Aceste modele sunt cele care definesc şi, în ultimă instanţă, diferenţiază populaţiile aflate în ecosisteme diferite. Din această perspectivă, reconstituirile arheologice implică în mod esenţial şi inevitabil, determinarea situaţiilor paleo-geografice ale terenului (Mac 1988, 868; Mârza 1996, 593-596), fără a se rezuma exclusiv la acest demers. Determinarea paleoclimei, implicit a paleoflorei şi paleofaunei, specifice arealului în care au funcţionat aşezările umane, se constituie ca premisă esenţială a demersului arheologic. Studiul paleo-ecosistemelor umane, din prisma abordării arheologice, nu trebuie să vizeze doar aplicarea principiului actualismului, bazat pe comparaţii de ordin cronologico-tipologic care au ca bază studiul situaţiilor actuale existente, ci şi a principiului similitudinilor spaţiale (Mac 1988, 868; 2000, 3-5, 388; Tomescu 1998, 235; Cârciumaru 1999, 38), din care rezultă o anumită predispoziţie a comunităţilor în ceea ce priveşte alegerea locurilor de amplasare a aşezărilor în cadrul reliefului. Opţiunea pentru aceste spaţii a fost influenţată - în mare măsură - de prezenţa surselor de materii prime şi chiar de specificitatea peisajului. O parte din principiile mai sus enunţate s-au constituit în premise ale demersurilor complexe care au însemnat abordarea sistematică, prin cercetări arheologice, a sitului arheologic de la Şeuşa-La cărarea morii. În ceea ce urmează, voi încerca să ilustrez anumite aspecte ale acestor demersuri, insistând asupra elementelor de pluridisciplinaritate, realizate în cei 5 ani de cercetări. Staţiunea arheologică s-a remarcat de la bun început printr-o stratigrafie impresionantă (peste 2 m grosime): succesiunea locuirilor umane începe din neoliticul timpuriu (două nivele Precriş); urmează neoliticul dezvoltat Vinča; bronzul timpuriu; bronzul dezvoltat (Wietenberg); Halstatt-ul; La Tene-ul mijlociu de factură celtică; La Tene-ul clasic – (daci); villa rustica romană; depunerile medievale (sec VIII-XII). Intensitatea locuirii acestui perimetru dovedeşte o poziţionare deosebită şi o bogăţie a surselor de subzistenţă. Este clar faptul că zona a focalizat habitatul uman. De-a lungul demersurilor de cercetare a contextelor arheologice o premisă esenţială şi o preocupare constantă s-a dovedit a fi reconstituirea paleomediului,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 51: Cetatea de Scaun

51

în special pentru perioada neoliticului timpuriu, epocă asupra căreia ne-am orientat cu predilecţie atenţia. 1. Reconstituirea specificului paleo-geomorfologic Zona, în ansamblul ei, se caracterizează printr-un ecosistem complex, bazat pe o geomorfologie variată, deosebit de favorabilă habitatului, atât la ora actuală, cât şi, foarte probabil, în preistorie, când Podişul Secaşelor a fost bine populat, dovadă fiind locuirile aparţinând acestei epoci aflate în imediata apropiere: Ghirbom, Berghin, Sebeş-"Râpa Roşie", Teleac, Straja, Dumitra, Ciugud etc (RepAlba 1995, passim). Situl se află într-un loc ferit, dosit, oarecum similar cu cel al aşezării de la Gura Baciului, dar prezentând o deschidere generoasă către valea Mureşului. El nu reprezintă însă un „fund de sac” (Gura Baciului), ci comunică cu zona centrală şi de sud a Podişului. Situl arheologic s-a aflat pe o terasă cu pantă domoală, cu expunere dominant estică şi nord-estică, pe valea unui afluent (Şeuşiţa) de stânga al Mureşului. Pornind de la premisa principială, conform căreia, din punct de vedere geo-morfologic, de la începutul Holocenului şi până astăzi nu au intervenit schimbări majore în aspectul peisajului1, ci doar modificări minore, sesizabile. Morfologia terasei pe care se află depunerile arheologice nu diferă foarte mult de cea preistorică, cu excepţia unor fenomene minore de tasare, eroziune şi chiar posibile alunecări de teren. Din păcate, intervenţia antropică este cea care a modificat, uneori dramatic, morfologia arealului care a focalizat atâtea comunităţi umane. Conform studiilor geografice şi geologice, zona în discuţie s-a caracterizat, din cele mai vechi timpuri, prin prezenţa fenomenului de înmlăştinare2, valea Şeuşiţei nefăcând nici

3 Este vorba de modificări majore de ordin natural. Nu pot fi ignorate modificările minore de acelaşi ordin (alunecări de teren, tasări etc), cum nu pot fi ignorate nici cele recente, produse în urma acţiunii factorilor antropici. 2 Acest lucru apare în izvoarele istorice şi cartografice (cum ar fi de exemplu hărţile austriece din 1857 şi cele din 1931-1933), confirmat şi de toponimie prin numărul impresionant de limnonime, potamonime, morfonime în locuri în care mlaştinile, lacurile sau râurile sunt doar o amintire: Lacu, Lacu Sec, La lac, Lacurile de sus, Lăculeţele, La Iaz, La Rovină, Tău lui Filip, La Tău, Balta Lăbuţului, Pârâul Bălţilor, Valea Zlatinii, Lunca Grabiei etc. (Stroia 1995, 5, 24). Fenomenul înmlăştinării se

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 52: Cetatea de Scaun

52

ea excepţie. Dealtfel, coborârea vetrei aşezării, în secolele XIV-XV, spre lunca Mureşului o asociem apariţiei drumurilor prezente în lunca râului (ce fac legătura cu Alba Iulia), dar şi a dispariţiei pericolului de inundaţii. Probabil că în amonte de pârâu, în actualul loc al sitului să fi persistat mori (vâltori) pe cursul apei, certificând toponimicul actual. 2. Reconstituirea paleoclimei (paleofauna, paleovegetaţia). Mediile pe marginea cărora se încearcă realizarea reconstituirilor paleoclimatice trebuie să satisfacă două condiţii esenţiale: să reacţioneze la oscilaţiile climei şi să ofere o înregistrare continuã, identificabilă şi cuantificabilă, pe diferite căi, a semnalului climatic (Tomescu 1998, 249; Rădulescu şi colab. 2001, 31). Pentru studiul Cuaternarului, din prisma preistoricianului, terasele reprezintă cele mai importante forme de relief, deoarece în depozitele lor se găsesc adesea incluse vestigii ale omului care le-a locuit de-a lungul epocilor preistorice, ele constituind de timpuriu cele mai facile terenuri pentru practicarea agriculturii (Cârciumaru 1999, 102-103). Holocenul a înregistrat frecvente variaţii ale climei, suficient de marcate pentru a lăsa mărturii în diverse medii. Variaţiile climei au stat la baza evoluţiei faunelor şi florelor, influenţând fluctuaţiile nivelului mărilor şi oceanelor şi, nu în ultimul rând, evoluţia omului şi a relaţiilor sale cu mediul înconjurător (Tomescu 1998, 235; Rădulescu şi colab. 2001, 32). Pentru periodizarea Holocenului, cel mai larg utilizat sistem de divizare a rămas cel propus la sfârşitul secolului XIX de A. Blytt şi R. Sernander. Succesiunea, devenită clasică pentru regiunea Europei occidentale - Preboreal (rece şi uscat), Boreal (cald şi uscat), Atlantic (cald şi umed), Subboreal (cald şi uscat) şi Subatlantic (umed şi rece) - deşi, iniţial, s-a referit la grupe ecologice de plante, definind biozone1, ulterior a fost generalizată, prin punerea în relaţie cu interpretarea climatică a stratigrafiei află în legătură şi cu diapirismul prezent în cuprinsul Pod. Secaşelor (Stroia 1995, 23). 5 Biozonă (de asociere) = definită drept corpul de roci caracterizat printr-o asociaţie distinctã de minimum trei taxoni fosili, asociaţie a cărei prezenţã deosebeşte din punct de vedere stratigrafic respectivul corp de roci de rocile adiacente (Tomescu 1998, 241, nota 31).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 53: Cetatea de Scaun

53

(climatozona) turbăriilor, pe unităţi litostratigrafice şi cronostratigrafice sau geocronologice (Cârciumaru 1996, 18; 1999, 140; Tomescu 1998, 240-241, notele 32-35). În mod evident, variaţiile climei - care la scara emisferei boreale au fost unitare - s-au reflectat diferit în funcţie de latitudine şi altitudine, în vreme ce fiecare dintre acestea erau caracterizate de asociaţii vegetale diferite în cadrul aceleiaşi perioade climatice (Tomescu 1998, 241). Astfel, diviziunile Blytt-Sernander puteau fi utilizate fie ca biozone, fie drept climatozone, fie ca diviziuni geocronologice, fără însă a putea avea pretenţia unei uniformităţi pe spaţii largi. Consacrarea cvasi-unanimă însă a termenilor introduşi de sistemul Blytt-Sernander în literatura de specialitate - ca termeni de delimitare a diviziunilor Holocenului - i-a recomandat în extrapolarea şi utilizarea lor ca unităţi crono-stratigrafice, sau chiar exclusiv cronologice (!), de marea majoritate a autorilor (Tomescu 1998, 243, apud E. Pop 1933). Evoluţia climei reprezintă unul din puţinele procese care are şansa de a furniza un criteriu unitar de divizare a Holocenului. Pe baza studiului palinologic al mlaştinilor eutrofe din zonele cu turbării montane1, E. Pop a stabilit, o evoluţie a climei pentru Holocenul din România, perioadei de început a Atlanticului revenindu-i numele de "faza molidului cu alun şi stejăriş mixt amestecat în munţi” (Cârciumaru, Tomescu 1994, 20; Cârciumaru 1996, 18-27, 132; 1999, 141-142; Tomescu 1998, 245; Rădulescu şi colab. 2001, 33). Acumularea unor noi date privind paleoclimatul, a fost posibilă prin intensificarea studiilor interdisciplinare, iniţiate pe plan mondial, antrenând numeroşi specialişti, din cele mai variate domenii. Sintezele rezultate ca urmare a analizelor calotelor glaciare, timberline şi snowline, studiul secvenţelor sedimentare (atât cele oceanice cât şi cele din lacurile glaciare) au confirmat faptul că în Holocen, şi pe teritoriul României, clima a fost mai complexă decât s-a crezut, fiind marcată de mai multe intervale de răcire, despărţite de etape de

1 Diagramele obţinute în zonele de munte sunt mai obiective, deoarece vegetaţia prezentă aici, reacţionează şi înregistrează mai prompt (mai fin) frecventele şi bruştele schimbări climatice, în vreme ce în câmpie, unde variaţiile climatice nu sunt atât de abrupte, vegetaţia se aflã într-un echilibru mai stabil, înregistrând anumite inerţii (Tomescu 1998, 254).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 54: Cetatea de Scaun

54

optim climatic ! (Cârciumaru 1996, 25; 1999, 139-141; Rădulescu şi colab. 2001, 31 sqq; Tufescu 2001, 16-18). În acest sens au fost obţinute o serie de rezultate concrete privind fluctuaţiile termice şi hidrice din ultimii 7 mii de ani (vezi Tomescu 1998). Deoarece, după cum aminteam, accentul preocupărilor a căzut pe locuirea neolitică timpurie (Precriş), dificultăţi reale am întâmpinat atunci când s-a pus problema asupra cărei perioade (vorbind în termeni de cronologie absolută) putem face anumite consideraţii în legătură cu cultura Precriş. Cu limitele impuse de lipsa oricărei date absolute din cadrul depunerilor acestei culturi, momentul începutului ei poate fi plasat undeva pe la jumătatea mileniului VI a.Chr, respectiv 7500 BP (5500 b.c., echivalent cu aproximativ 6500 calBC)1. Sfârşitul culturii îl vedem corespunzându-i, cel mai probabil, intervalul 7000-6800 BP (5000-4800 b.c., respectiv 6000-5800 calBC). Întreaga desfăşurare a culturii Precriş, şi chiar o bună parte a culturilor anterioare, mezolitice, dar şi ulterioare, Starcevo-Criş, s-au desfăşurat pe parcursul Atlanticului, desfăşurat, în linii mari, între 8.000-5.000 cal.BP (= 6.000-3.000 BC) (vezi fig. 1). Existã însă posibilitatea, conform cronologiei propuse de M. Cârciumaru, ca şi un segment cronologic scurt (cca. 500 de ani), al finalului Borealului să coincidă cu începutul evoluţiei neoliticului timpuriu nord-dunărean (Cârciumaru 1996, 132) (vezi şi Cârciumaru 1996, 18 tabel 1, unde Borealul este cuprins între 6.700-5.500 B.C.2). Tranziţia

1 Cu titlu de ipotezã de lucru, considerăm că este posibil să operăm cu o dată chiar mai timpurie cu privire la debutul acestui fenomen, în condiţiile în care acceptăm un decalaj destul de redus, din punct de vedere cronologic, între fenomenele Protosesklo din Tesalia şi Macedonia şi cele corespondente lor în spaţiile dunărene. Atâta vreme cât ritmul (viteza) de desfăşurare a migraţiei primului val neolitizator în spaţiile balcanice şi dunărene rămâne, încă, o necunoscutã, deşi s-au avansat ipoteze de genul �şoc etno-cultural�, putem doar bănui că este foarte posibil ca în arealul interpus între aşezările de la Gura Baciului şi Ocna Sibiului şi spaţiile sud-balcanice sã existe locuiri mai timpurii decât primul nivel al acestei staţiuni (>7500BP; >6500 calBC). 8 Autorul nu specifică dacă este vorba de date calibrate sau necalibrate (nomenclatura �BC� ne face sã bãnuim că este vorba de valori calibrate, deşi debutul Atlanticului de pildă, ar pleda pentru utilizarea datelor necalibrate) de unde şi anumite neconcordanţe - cu sistemul utilizat de alţii (Tomescu 1998, 242, tabelul 1). Astfel, amintita diferenţă în ceea ce priveşte începutul Atlanticului ar fi de 500 de ani (8000 cal.BP = 6000 cal BC la M. Tomescu şi 5500 BC la M.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 55: Cetatea de Scaun

55

Boreal-Atlantic, este văzută în mod diferit, din punct de vedere cronologic, de la un autor la altul, valorile numerice oscilând între 7.500 B.P (Godwin) şi 8.225 B.P. (Kubitzki) (Cârciumaru 1999, 141). În conformitate cu datele mai sus amintite, este posibil ca în acest interval de timp corespunzând celui mai timpuriu orizont neolitic la nord de Dunăre (6.000-5.000 cal. B.C), să avem de a face cu o perioadă mai rece, aflată chiar la începutul Atlanticului – dacă nu cumva suprapune, chiar şi parţial numai, un scurt segment de la sfârşitul Borealului), caracterizată prin veri scurte şi reci şi ierni lungi (cf. Tomescu 1998). Analizele arheozoologice, orientate pe determinarea resturilor faunistice, întreprinse pe un lot reprezentativ provenind din locuinţa 1/1997 de la Şeuşa-La cărarea morii, au oferit, la rândul lor, o serie de informaţii, unele deosebit de importante, în ceea ce priveşte reconstituirea paleomediului precum şi a principalelor strategii de subzistenţă a comunităţilor Precriş (El Susi 2000). Speciile domestice reprezintă 95,2 % (!) din totalul lotului, în timp ce speciile sălbatice reprezintă restul de 4,7 % (El Susi 2000, 49). Ovicaprinele sunt cele care reprezintă cel mai numeros material (peste 57% !). Este vorba de specii de oi acornute, dovedind un grad de domesticire avansată, autoarea analizelor insistând asupra analogiilor posibile cu cele din situl de la Achilleion, plasat cronologic la mijloc de mil. 7 B.C. (!) (El Susi 2000, 50). Asupra provenienţei acestor specii, s-a avansat ipoteza aducerii lor din zonele sud-balcanice, pe calea migraţiei, ele neavând ancestori sălbatici în teritoriile nord-dunărene (Vlassa 1972, 7-9; 1980, 694; Dumitrescu 1970, 192 sqq; Dumitrescu, Vulpe 1988, 19; Bököny 1989; Păunescu 2001, 101-102). Dealtfel există o intercondiţionare, între tipul de animale domesticite şi caracterul, mai mult sau mai puţin dinamic, în ceea ce priveşte deplasările în spaţiu, ale unei comunităţi umane. Este posibil ca prezenţa masivă a ovicaprinelor în aşezările Precriş din Transilvania să fie firească în condiţiile unei mobilităţi relative a acestor comunităţi, care, recent pătrunse în

Cârciumaru. O dată, respectiv interval, asemănătoare oferea şi O. Necrasov: Atlantic = 5500-2500 î.e.n. Necrasov şi colab. 1990, 180). Dealtfel specificăm faptul că ne-am lovit destul de frecvent de astfel de neconcordanţe - datorate nefolosirii unui sistem unitar de către diferiţi autori - atunci când fac referiri la date absolute şi la intervale cronologice aflate între acestea.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 56: Cetatea de Scaun

56

spaţiul intracarpatic, se aflau, încă, în căutare de locuri cât mai favorabile pentru stabilirea habitatului1. La o concluzie relativ asemănătoare au ajuns şi cei care au analizat materialele din nivelurile inferioare de la Gura Baciului, constatând faptul că, în primul nivel, când comunitatea se aşează, predomină oaia şi cerbul, bovinele având o pondere mai micã (Lazarovici, Maxim 1995, 40; Rădulescu şi colab. 2001, 35). Tot în această direcţie cred că este la fel de firească şi situaţia - sesizată în urma comparării rezultatelor din mai multe aşezări neolitice timpurii din Transilvania - în care în fazele târzii ale complexului cultural Starčevo-Criş, odată cu o mai mare stabilitate şi pondere demică, economia animalieră se orientează spre exploatarea cu predilecţie a bovinelor, ovicaprinele reducându-şi considerabil ponderea (El Susi 2000, 52; Rădulescu şi colab. 2001, 35). Ponderea net majoritară a ovi-caprinelor în cadrul aşezărilor Precriş, poate fi pusă în legătură şi cu un potenţial (mai sus amintit) ecosistem cu climă mai rece, cu veri scurte şi reci şi ierni lungi, posibil de crezut în acest interval de timp (6.000-5.000 cal.B.C), dar şi a unui relief mai accidentat. Este evident faptul că, într-un astfel de climat, instabil, aceste specii, mult mai bine adaptate, prezintă avantajul unei cantităţi constante şi certe de carne, deşi mai mică în comparaţie cu cea oferită de bovine, argumentând astfel predilecţia acestor comunităţi pentru creşterea lor. O altă ipotezã, oarecum asemănătoare cu cea propusã de noi cu privire la aceastã dominare netă în primele faze ale neoliticului timpuriu, este avansatã şi de alţi cercetători, ce considerã cã dominaţia ovi-caprinelor poate să reprezinte şi o reminiscenţă de tip „mediteranean”, a unui val de populaţie umană încă incomplet adaptată la condiţiile latitudinilor cu un climat temperat (Rădulescu şi colab. 2001, 35). Animalele domestice, pe lângă carnea şi laptele oferite ca hrană, constituiau şi surse de materiale (osoase, chitinoase) pentru meşteşuguri casnice, cum ar fi torsul şi ţesutul, pielăritul şi pentru

9 Într-o manieră asemănătoare este văzută predominarea ovi-caprinelor în aşezările culturii Starcevo-Criş de la Balş şi Trestiana, ca urmare a „reminiscenţelor exploatării animalelor de tip mediteranean” de către un val de populaţie încă incomplet adaptată la condiţiile latitudinilor cu un climat temperat (Rădulescu şi colab. 2001, 35).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 57: Cetatea de Scaun

57

confecţionarea unei categorii de unelte speciale, realizate din materiale dure de provenienţă animală (IMDA). Rezultatele analizei pieselor IMDA provenite din cadrul aceleiaşi locuinţe mai sus menţionate, care s-au bucurat de o atenţie deosebită, dovedesc un stadiu avansat al acestui meşteşug, fiind sesizate tipuri specifice dar şi inedite de unelte (Beldiman 2000; 2002). Din cadrul sitului de la Şeuşa au fost prelevate probe paleoetnobotanice din toate nivelurile de locuire, rezultatele lor nefiind cunoscute încă, aflându-se în curs de prelucrare1. Prezenţa râşniţelor de gresie în locuinţa de suprafaţă, precum şi cantitatea mare de pleavă tocată din compoziţia pastei ceramice, la care se adaugă, nu în ultimul rând, amprentele de seminţe păstrate în pereţii unor vase ceramice, dovedesc practicarea, cu certitudine, a cultivării cerealelor de către comunitatea Precriş de la Şeuşa, prin urmare existenţa unui ecosistem favorabil culturii primitive a plantelor. Situaţii similare au fost sesizate şi la Gura Baciului (Vlassa 1972; Lazarovici, Maxim 1995, 15-20, 163-164) şi Ocna Sibiului (Paul 1989, 10 sqq; 1995, 28 sqq). Analogii cu spaţiile geografice originare ale acestor comunităţi, precum şi cu alte aşezări contemporane, în care au fost efectuate astfel de analize (Zochary, Hopf 1998), ne fac să bănuim că purtătorii culturii Precriş cultivau grâul cu bob simplu (alacul) (Triticcum monoccocum), grâul cu bob dublu (T. diccocum). Tot în direcţia reconstituirii paleomediului, pe baza studiilor de specialitate s-a ajuns la concluzia că mediul forestier acoperea, în epoca dacică de exemplu, aproximativ 75-80% din actualul teritoriu al României (Stoiculescu 1999, 15 fig. 3; Stroia 1995, 19; Cârciumaru 1996, 11-26; Tufescu 2001, 17), fapt ce ne face să bănuim o şi mai mare extindere a pădurilor la nivelul neoliticului timpuriu, în acel optimum climatic2. Analizele pedologice realizate în apropierea sitului, confirmă predominarea solurilor brune de pădure (proporţii de peste 80%) (Stroia 1995).

10 Protocol de colaborare cu Institutul de Palinologie, Paleobotanică şi Dendrocronologie din Köln. 11 Pentru perioada Atlanticului, se presupune că teritoriul României era acoperit integral de păduri, acestea fiind întrerupte doar de golurile alpine şi de întinderea unor lacuri (Rădulescu şi colab. 2001, 33)

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 58: Cetatea de Scaun

58

3. Evidenţierea potenţialelor surse de materii prime. Documentele de secol XIII atestă toponimicul unguresc al localităţii Sospatak (Pârâul sărat). Termenul Sosa, utilizat ulterior, pare a fi provenit din rădăcina Sos, (din limba maghiară So = sare; Sos = sărat → s = se pronunţă „ş” în limba maghiară) şi reprezintă o „preluare” românească. Toponimicul reflectă realitatea văii unui mic pârâu afluent al Mureşului care până în secolul XIX a beneficiat din abundenţă de aportul izvoarelor cu apă sărată.1. Toponimicul german: Salzbach (Pârâul sărat), confirmă, şi el, cele mai sus enunţate. La ora actuală marea majoritate a izvoarelor sărate au secat, fenomen pe care-l asociem cu transformările care au afectat morfologia ramei vestice a Podişului Secaşelor de-a lungul epocilor. Mureşul rupe în mod constant din extremitatea ramei vestice a podişului, afectând pânza de apă freatică şi „ascunzând’ izvoarele; lucrările funciare, desecările, desele regularizări ale pârâului etc. reprezintă alţi factori care au contribuit la secarea multor slatine. Martori ai existenţei lor anterioare rămân sărăturile omniprezente, toponimicele (La Zlatină, Zlatină, La sărături, Valea Sărată, Pârâul Sărat, Valea Sărăţii ) şi chiar informaţiile culese din arhive şi chiar de la unii din bătrânii satului. Dealtfel întreaga ramă vestică a Podişului Secaşelor este caracterizată de apariţia slatinelor, ca urmare a fenomenului geologic al diapirismului, care se manifestă prin apariţia breciei sării, la suprafaţa scoarţei terestre în zonele marginale ale Depresiunii Transilvaniei (chenarul de cute diapire, aflat în apropiere de contactul cu rama muntoasă) (Ilie 1958, 182; Tufescu 1966, 41, 43-44; 2001, 11; Stroia 1995, 23-24). Slatinele apar în momentul în care pânza de apă freatică întâlneşte sâmburi de sare aflaţi la micã adâncime şi apoi iese la suprafaţă. Gradul de salinitate variază în funcţie de gradul de puritate a zăcământului dar şi de debitul şi presiunea apei ce iese la

1 Din spusele localnicilor, la începutul secolului izvoarele cu apă sărată erau frecvente, încă, în valea Şeuşiţei. La ora actuală aceeaşi localnici ne-au semnalat apariţia "sărăturilor" în anumite perioade ale anilor mai ploioşi.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 59: Cetatea de Scaun

59

suprafaţă1. Sarea (NaCl), a jucat un rol deosebit de important (esenţial uneori !), în practic întreaga istorie a omenirii, situaţie valabilă şi în cazul evoluţiei primelor culturi preistorice (Ursulescu 1977, 307 sqq; 2000a, 32-40; 2000c, 191sqq; Monah 1991, 387sqq; Alexianu, Monah, Dumitroaia 1992, 159-167; Dumitroaia 1994, 9, nota 4; Medeleţ 1995, 54 sqq; Ciută 1998, 2). Acest mineral complex constituie un element indispensabil vieţii oamenilor şi animalelor, prin rolul său de reglare a echilibrului osmotic în cadrul organismului (Monah 1991, 387; Medeleţ 1995, 54). Fiziologia specifică organismelor superioare vii, face ca acestea să necesite anumite cantităţi de sare2, consumate pe diferite căi, carenţa ei în regimul alimentar provocând disfuncţii grave (astenie, anoxerie, oboseală accentuată, dereglări somatice, de creştere şi comportamentale, leziuni olfactive, diminuarea fertilităţii până la sterilitate etc.), în vreme ce lipsa ei accentuează aceste disfuncţii până la provocarea morţii (Monah 1991, 387). Se cunoaşte faptul că animalele care păşunează pe sărături sau consumã apă sărată, sunt mai sănătoase, au carnea mult mai gustoasă, dau mult mai mult lapte şi sunt mai fecunde. Sub forma sa cristalizată dar şi sub forma lichidă (a slatinelor), sarea este implicată practic în toate formele de conservare naturalã a alimentelor: uscarea, afumarea, murarea (Monah 1991, 389), având, fie individual fie în combinaţie cu alte elemente, şi calităţi curative, apreciate din cele mai vechi timpuri. Este foarte posibil ca în locurile în care sarea apărea la suprafaţă sub forma slatinelor, aceasta să fi fost utilizată în alimentaţie în mod

13 Semnalăm în acest sens calculele de concentraţii efectuate în cadrul unor experimente etno-arheologice în regiunea estică a Carpaţilor Orientali, în cadrul cărora s-au obţinut procentaje de până la 25% sau 35% de sare gemã la litru de apă (Monah 1991, 392; Ursulescu 2000, 33; Alexianu, Dumitroaia, Monah 1992, 159 sqq; Dumitroaia 1994). Astfel de studii etno-arheologice şi-ar dovedi cu siguranţă eficienţa şi în Transilvania, coroborate cu identificarea tuturor slatinelor şi sărăturilor din această zonă, urmată de cercetări de teren în perimetrul lor. 14 În cazul oamenilor cantitatea medie necesară este de 2-5 g de sare pe zi, însă ea poate varia în funcţie de climat, de talie, de cantitatea de efortul mediu depus, în realitate ea putând fi mult mai mare (Monah 1991, 387).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 60: Cetatea de Scaun

60

direct, sub forma lichidă, fără a fi necesară operaţiunea de recristalizare1. Fiind vorba de comunităţi în cadrul cărora creşterea animalelor ocupa un rol deosebit de important, necesarul de sare apărea cu atât mai pregnant cu cât, se pare, că de acest element depinde capacitatea de supravieţuire şi de reproducere a animalelor cât şi calitatea şi cantitatea cărnii şi a laptelui furnizat de acestea2. Din datele obţinute până la ora actuală putem afirma, cu certitudine, că acest mineral a avut un deosebit impact asupra motivaţiilor primare ale populării depresiunii intracarpatice transilvane de către comunităţile Precriş, precum şi asupra dezvoltării lor ulterioare. Bentonita3, argilă ce abundă în arealul învecinat sitului, reprezintă o altă materie asupra am insistat, îndeosebi la momentul descoperirii unei locuinţe de suprafaţă neolitice, a cărei podea fusese lutuită (podită) cu acest material (Ciută 1998). Roca argiloasă prezintă anumite calităţi pe care, suntem siguri, le-au cunoscut şi oamenii comunităţilor preistorice şi istorice ce au locuit arealul. Proprietăţile sale coloidale o fac să fie un foarte eficient curăţător, fiind folosită de comunităţile tradiţionale în scopul spălării, curăţării şi apretării (!) albiturilor, până în secolul XX. În contact cu apa, bentonita devine grea, "grasă", mărindu-şi volumul (datorită montmorillonitului), dovedind calităţi asemănătoare cu ale argilei

15 Este o practică utilizată până în ziua de astăzi de comunităţile în perimetrul cărora mai există astfel de slatine (cf. Monah 1991, 388-389; Dumitroaia 1994; Ursulescu 2000a, 34-35 cu bibliografia aferentã) 16 De pildă, pe lângă cantitatea de sare necesară supravieţuirii - o vacă de 500 kg are nevoie de 25 g de sare zilnic - animalele erbivore au nevoie de sare suplimentară, aproximativ 2g pentru producerea fiecărui litru de lapte, iar în perioada de gestaţie această cantitate creşte considerabil (Monah 1991, 388). 3 Bentonita: rocă argiloasă de culoare albă, dar având şi nuanţe gălbui, roşiatice şi cenuşiu-albăstrii, rezultată din alterarea tufurilor sau sticlelor vulcanice; este constituită din mineralele din grupa montmorillonitului. Are proprietăţi adsorbante în stare naturală sau tratată cu acizi. Se utilizează ca substanţă decolorantă şi dezodorizantă (DER 1962, 339; DE 1993, 203). Amestec de geluri cu bază de silicaţi naturali hidrataţi de aluminiu cu silice fină, care se umflă în apă mărindu-şi considerabil volumul. Există bentonite sodice sau calcice, ambele având vâscozitate mai mică decât caolinul (Lexiconul 1949, 320).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 61: Cetatea de Scaun

61

folosite în olărie1. Analizele fizico-chimice, realizate cu ajutorul difractometriei în spectru cu raze X, a dovedit prezenţa montmorillonitului în compoziţia ceramicii neolitice timpurii de la Şeuşa şi Ocna Sibiului, certificând practica utilizării argilei locale ca materie primă. Testele asupra indicelui de absorbţie a apei – IAA etc.) au oferit o serie de informaţii importante Credem că însuşirile de izolant, curăţător şi igienizator, au fost cele care i-au determinat pe oamenii din neoliticul timpuriu de la Şeuşa să-şi podească locuinţele cu bentonită, materie prezentă din abundenţă, la suprafaţă, pe toate dealurile şi văile din perimetru. Prezenţa, în cuprinsul şi în imediata vecinătate a punctului, a pământurilor fertile, aflate pe terasele mai mult sau mai puţin plane - specifice văii Mureşului şi în general zonei colinar-vestice a Transilvaniei, bogate în soluri de tip cernoziom levigat, podzolice, pseudorenzine şi soluri cernoziomoide levigate - sau când acest lucru era posibil, chiar în luncile râurilor, cu soluri fertile argilo-iluviale podzolice, prielnice cultivării plantelor dar şi a păşunilor pentru hrănirea animalelor (Roşu 1973, 160; Stroia 1995, 8-9). Frecvente sunt zăcămintele ce apar la suprafaţă, constituite din argile ce conţin oxizi metalici. Dintre aceştia, cei ai fierului (hematitul), prin culoarea roşie-vişinie puternicã, a constituit o sursã sigură de aprovizionare în scopul utilizării în olărie, mai precis în obţinerea pigmenţilor minerali necesari confecţionării ceramicii angobate sau pictate pe fond roşu. În Transilvania astfel de zăcăminte sunt prezente în Podişul Secaşelor (Ghirbom-Gruiul Ferului, Şeuşa, Teleac, Oarda de Sus, Sebeş-Râpa Roşie, Roşia de Secaş, Bărăbanţ-Bilag, Drâmbar, Ampoiţa-Pietrele Gomnuşei etc), Podişul Târnavelor (Pănade, Rădeşti, Ocna Mureş, etc) şi Podişul Someşan, în zone imediat învecinate cu aşezările Precriş (Ciută şi colab. 2000; Marian şi colab. 2002; Anghel 2001, 347-348). Cuarţul (cunoscut în bibliografia de specialitate arheologică şi sub numele de cuarţit), rocă sedimentară, improprie prelucrării prin desprinderi lamelare prin cioplire, însă prezentã în cantităţi

1 Nu întâmplător bentonita este folosită la ora actuală la fasonarea produselor ceramice. Totodată, ea este folosită în industria chimică, pentru calităţile sale de filtrant al produselor alimentare lichide, dar şi ca substanţă decolorantă şi dezodorizantă, constituind un component al detergenţilor.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 62: Cetatea de Scaun

62

considerabile în cadrul aşezării Precriş de la Şeuşa - îşi are ca potenţiale surse M-ţii Metaliferi, cei ai Sebeşului şi ai Trascăului, precum şi conurile de dejecţie rezultate la vărsarea în Mureş a principalelor râuri ce coboară din aceşti munţi. În cadrul aceloraşi locaţii se găsesc cuarţuri de diferite tipuri, zona fiind bogată şi în gresii cuarţitice. Loturile agricole din imediata vecinătate a sitului se caracterizează printr-o fertilitate deosebită. Fertilitatea pământului constituia o calitate apreciată de comunităţile neolitice, ele căutând spaţiile adecvate, bogate în elemente nutritive, nefiind exclusă posedarea unor cunoştinţele empirice, de îngrăşare a pământului cu ajutorul cenuşei (prin defrişări cu ajutorul incendiilor) sau a altor produse secundare, bogate în fosfor şi potasiu. La ora actualã, se acceptă că încă din fazele timpurii, colonizările neolitice au exercitat un impact asupra ecosistemelor forestiere, ce a dus la transformarea unor extinse păduri în păşuni, fâneţe şi culturi agricole1 (Rădulescu si colab. 2001, 34). O altă sursă care a polarizat locuirile de la Cărarea Morii, prezentă din abundenţă, după cum am menţionat mai sus, o reprezenta lemnul. Utilizat ca materie primă pentru căldură, ca principal material de confecţionare a locuinţelor, ca materie primă combustibilă în tehnologia de obţinere a ceramicii, pentru confecţionarea principalelor unelte şi/sau a pieselor de mobilier, a recipientelor, a elementelor de podoabă, lemnul era practic indispensabil în realizarea tuturor activităţilor cotidiene. BIBLIOGRAFIE Alexianu, Dumitroaia, Monah 1992 - M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, D. Monah, Exploatarea surselor de apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, în Thraco-Dacica, XIII/1-2, 1992, 159-167. Beldiman 2000 - C. Beldiman, Industria substanţelor dure animale în paleoliticul superior, epipaleolitic şi neoliticul timpuriu pe teritoriul României. Bucureşti, (tezã de doctorat), 2000, 1-2.

19 Situaţie ilustrată şi de rezultatele analizelor polinice, frecvenţele anumitor specii sălbatice şi Plantago apărând ca expresii ale fazelor de colonizare umană (Rădulescu şi colab. 2001, 34 apud Iversen 1941).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 63: Cetatea de Scaun

63

Cârciumaru 1996 - M.Cârciumaru, Paleoetnobotanica. Iaşi, 1996. Cârciumaru 1999 - M. Cârciumaru, Evoluţia omului în Cuaternar. Bucureşti, 1999. Cârciumaru, Tomescu 1994 - M. Cârciumaru, Al. Tomescu, Palinologia. Aplicaţiile ei în arheologie. Bucureşti, 1994. Ciută 1996 - M. Ciutã, Influenţa factorilor de mediu asupra habitatului uman în neoliticul timpuriu din Depresiunea Braşovului, în Corviniana, II, 1996, 9-14. Ciută 1998 - M. Ciutã, O locuinţă de suprafaţă aparţinând neoliticului timpuriu descoperită la Şeuşa-"La cărarea morii", în Apulum, XXXV, 1998, 1-14. Ciută şi colab. 2000 - M. Ciută, D. Anghel, D. Sabău, Consideraţii cu privire la tehnologia de confecţionare a ceramicii culturii Precriş, în Apulum, XXXVII/1, 2000, 103-132. DE 1993 - Dicţionarul Enciclopedic, vol.I, (A-C), Bucureşti, 1993 DER 1962 - Dicţionarul Enciclopedic Român, vol.I, Bucureşti, 1962. Dumitrescu, Vulpe 1988 - Vl. Dumitrescu, Al.Vulpe, Dacia înainte de Dromihete. Bucureşti, 1988. Dumitroaia 1994 - Gh. Dumitroaia, Depunerile neo-eneolitice de la Lunca şi Oglinzi, judeţul Neamţ, în MemAntiqv, XIX, 1994, 7-82. Ilie 1958 - M. Ilie, Podişul Transilvaniei, Bucureşti, 1958. László 1991 - A. László, Un pionnier de la recherche de la civilisation Turdaş-Vinča, Zsofia Torma, în Banatica, 11, 1991, 37-51. Lazarovici 1998 - Gh. Lazarovici, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie. Bucureşti, 1998. Lexiconul 1949 - Lexiconul Tehnic Romîn, vol. I, (A-C), Bucureşti, 1949 Mac 1988 - I. Mac, Geografie şi arheologie. Analogii şi convergenţe. în ActaMN, XXIV-XXV, 1987-1988, 867-871. Mac 1996 - I. Mac, Geomorfosfera şi geomorfosistemele. Cluj-Napoca, 1996. Mac 2000 - I. Mac, Geografie generală. Cluj-Napoca, 2000. Marian

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 64: Cetatea de Scaun

64

şi colab. 2002 - A. Marian, D. Anghel, M. Ciută, Consideraţii istorice pe marginea analizelor fizico-chimice efectuate asupra ceramicii Precriş, în Comunicări şi Studii de Arheologie, Alba Iulia, I, 2000, (sub tipar). Monah 1991 - D. Monah, L'exploatation du sel dans les Carpates Orientales et ses rapports avec la culture Cucuteni-Tripolye, în Le Paléolithique et le Néolithique de la Roumanie en contexte européen. BAI, IV, 1991, 387-400. Păunescu 2001 - Al. Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul pe teritoriul României. IR, (I), 2001, 67-110. Rădulescu şi colab. 2001 - C. Rădulescu, I. Badea, N. Panin, N. Boşcaiu, S. Haimovici, M. Cristescu, D. Botezatu, Mediul natural şi omul. IR, (I), 2001, 21-42. Stănescu 1997 - Fl. Stănescu, Omul în mijlocul marilor cadre spaţio-temporale ale naturii. Sibiu, (teză de doctorat, manuscris), 1997. Stoiculescu 1999 - C. D. Stoiculescu, Pădurile virgine şi cvasivirgine româneşti, un patrimoniu natural european de excepţie, în Revista Pădurilor, 2, 1999, (anul 114), 14-22. Stroia 1995 - M. Stroia, Podişul Secaşelor, Bucureşti, 1995. Tomescu 1998 - M. Tomescu, Holocenul - date cronologice şi climatice, în CercArh, Bucureşti, XI, I, 1998-2000, 235-270. Tufescu 1966 - V. Tufescu, Subcarpaţii, Bucureşti, 1966. Ursulescu 2000 - N. Ursulescu, Exploatarea sării din saramură în neoliticul timpuriu, în lumina descoperirilor de la Solca (jud. Suceava), în CPNE. 2000, 191-206.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 65: Cetatea de Scaun

65

INTERDISCIPLINARITATE ÎN CERCETAREA ARHEOLOGICĂ: NECESITATE SAU „MOFT“

Cristian Schuster

În mai toate luările de poziţie, fie în cadrul unor reuniuni ştiinţifice de profil, în mediul academic, în presa scrisă şi audio-vizuală, toţi cei care au tangenţă cu domeniul arheologiei, vorbesc despre interdisciplinaritate ca „remediu“ universal al acesteia. După ani lungi de comunism, care şi-a lăsat inerent amprenta şi asupra arheologiei, la 13 ani de la Revoluţia din Decembrie, investigaţia arheologică, văzută atât teoretic cât mai ales practic, adică pe teren, pare să aibă cam aceleiaşi „calităţi“ ca înainte 1989. Adică ea se exprimă tot unilateral, bariera spre interdisciplinaritate fiind rareori depăşită. Această tară are rădăcini ce izvorăsc din planul înţelegerii investigaţiei arheologice, rolul complex al ei – cu alte cuvinte din zona abordării teoretice -, cât şi din cel practic, supus influenţei realităţii concrete: organizarea cercetării în diferitele unităţi care le desfăşoară, pregătirea cadrelor necesare, valorificare materialului scos din pământ, metodele folosit aici şi, nu în ultimul rând, situaţia financiară. Asupra acestor probleme şi altora dorim să zăbovim în contribuţia noastră.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 66: Cetatea de Scaun

66

ARHEOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA

Alexandra Comşa Primele cercetări mai valoroase, în ambele domenii, au fost efectuate în secolul al XIX-lea, de către savanţi, care nu aveau însǎ pregǎtire pentru disciplinele respective. Pentru multă vreme, arheologia şi antropologia au urmat căi diferite, fără a avea vreun punct de convergenţă. În accepţiunea din secolul XIX, antropologia îngloba aproape toate aspectele cunoscute atunci despre fiinţa umană: morfologie, fiziologie, sfaturi pentru sănătate etc. Treptat, o serie de cunoştinţe care aparţineau altor ştiinţe au fost eliminate. În prima jumătate a secolului XX, antropologia se limita aproape numai la caracteristicile morfologice ale indivizilor, fǎrǎ ca acestea sǎ beneficieze de o interpretare corespunzǎtoare. În perioada respectivǎ, Şcoala sociologicǎ de la Bucureşti, sub conducerea lui Dimitrie Gusti a efectuat cercetări de teren, reunind specialişti din diverse domenii, inclusiv cel al antropologiei, aceştia din urmǎ înregistrând preponderent trǎsǎturile fizice ale unui număr mare de indivizi din sate izolate. Aceste date au fost folosite atât pentru clasificarea şi găsirea unor relaţii dintre populaţiile moderne şi cele vechi, dar şi pentru realizarea unor monografii microregionale care, dacǎ ar fi fost realizate pentru întreaga ţarǎ, ar fi reuşit sǎ contureze o imagine a distribuţiei şi reprezentǎrii diverselor comunitǎţi de pe teritoriul României. La momentul respectiv, existau trei centre de cercetări antropologice: la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, ultimul fiind desfiinţat după cel de al doilea război mondial. Din punct de vedere al a activităţii ştiinţifice, “modernizarea” antropologiei se datorează prof. Francisc Rainer, la Bucureşti şi acad. Olga Necrasov, la Iaşi. Aceşti reputaţi specialişti au reuşit să aducă disciplina amintită la un nivel european, pregătind cercetǎtori pentru domeniul amintit, facilitând schimbul de idei şi perfecţionarea tinerilor antropologi, practic înfiinţând adevărate şcoli de antropologie. În timp, a apărut necesitatea de a se efectua studii atât

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 67: Cetatea de Scaun

67

pe populaţiile contemporane, dar şi pe cele vechi, sau cercetări comparate între cele două. Atât în Bucureşti, cât şi la Iaşi, există colective de specialişti pentru ambele domenii. Mai recent şi Muzeul Naţional de Istorie a României îşi formează cercetǎtori, pentru a facilita studiul populaţiilor vechi. Arheologia şi antropologia, au ajuns în ultimele decenii să conlucreze strâns, pentru a exploata la maxim mărturiile trecutului, dar şi pentru reconstituirea societăţilor vechi într-o manierǎ cât mai apropiatǎ de adevǎr. Astfel, arheologii emit ipoteze referitoare la prezenţa unor anumite populaţii într-o regiune sau alta. În unele cazuri, chiar dacǎ apar artefacte caracteristice unei anumite comunitǎţi, este posibil ca, din punct de vedere antropologic, prezenţa acesteia sǎ nu fie confirmatǎ sau, dimpotrivǎ, sǎ indice existenţa realǎ a unei populaţii chiar dacǎ, arheologic, nu existǎ date suficiente. Aceastǎ interferenţǎ între cele douǎ ştiinţe este beneficǎ pentru ambele domenii, deoarece informaţiile obţinute se completeazǎ reciproc şi se reduc semnificativ ipotezele eronate. În prezent, antropologia preistoricǎ se ocupǎ de analiza morfologicǎ a scheletelor vechi şi stabilirea caracteristicilor lor esenţiale care servesc atât pentru clasificarea scheletelor vechi, dar a legǎturii care s-a creat in timp prin descendenţa sau dimpotrivǎ, lipsa acesteia, între anumite comunitǎţi. Atunci când scheletele se aflǎ în stare bunǎ de conservare, deci existǎ suficiente elemente pentru studiu, informaţia obţinutǎ pentru fiecare individ este completǎ, sau aproape completǎ. Astfel, se stabileşte sexul acestuia, vârsta, iar pe baza caracteristicilor scheletului şi a taliei lui se determinǎ tipul antropologic cǎruia îi aparţine. Ponderea diferitelor tipuri antropologice variazǎ de la o perioadǎ istoricǎ la alta, iar unele tipuri au apǎrut mai demult sau mai recent, ceea ce permite, oarecum, şi stabilirea în linii mari a secvenţei temporale în care se încadreazǎ seria de schelete studiate. Pentru perioadele istorice mai recente, un astfel de demers nu este posibil datoritǎ mixturilor tot mai intense apǎrute între comunitǎţi. Tipologia ajutǎ, uneori, şi la stabilirea apartenenţei unei anumite populaţii la o civilizaţie sau alta. De exemplu, în perioada neoliticǎ, se ştie cǎ preponderenţi erau mediteranoizii. Triburile alogene stepice, care aveau în componenţǎ mai ales protoeuropoizi şi protonordici, se disting de comunitǎţile locale cu care au intrat în

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 68: Cetatea de Scaun

68

contact dupǎ pǎtrunderea lor pe teritoriul României, începând din perioada eneoliticǎ. Referitor la scheletele care au o stare de conservare necorespunzǎtoare, datoritǎ analizelor genetice pe care le efectuǎm în Germania, se iveşte posibilitatea de a obţine o serie de informaţii importante, referitoare la indivizii analizaţi. De asemenea, astfel de studii se pot efectua şi pe fragmente mici de oase incinerate, ceea ce creazǎ oportunitatea de a obţine date privind populaţii despre care, pânǎ de curând, nu se cunoştea nimic, sau aproape nimic, referitor la trǎsǎturile lor antropologice. Pe lângǎ cele de mai sus, considerǎm necesar sǎ subliniem cǎ şi aspectele patologice identificate pe oase oferǎ date valoroase antropologiei. Când au apǎrut anumite boli? Care a fost incidenţa lor? Ce fel de indivizi erau afectaţi de maladiile respective? Acestea sunt numai unele dintre întrebǎrile la care poate rǎspunde paleopatologia, care existǎ şi ca ştiinţǎ distinctǎ, dar şi ca ramurǎ a antropologiei. Aspectele diferitelor boli identificate pe schelete pot oferi, de exemplu, o serie de indicii referitoare la alimentaţia populaţiilor studiate, sau la alte aspecte din viaţa lor de zi cu zi. Pot exista urme de lovituri sau de fracturi, care aratǎ fie o suferinţǎ cauzatǎ de accident, fie, în cazul unor urme certe de arme, implicarea indivizilor în conflicte intra- sau intertribale. Nu în ultimul rând, studiile antropologice trebuie sǎ ţinǎ seama de unele elemente de rit sau ritual funerar care, în unele situaţii, oferǎ un tratament diferenţiat celor decedaţi, în funcţie de statutul social pe care aceştia l-au avut. Astfel se constituie o altǎ zonǎ de interferenţǎ între antropologie şi arheologie. Este evident cǎ o colaborare de lungǎ duratǎ între cele douǎ discipline poate avea rezultate fructuoase, fiecare dintre acestea aducând argumente sau, dimpotrivǎ negând ipoteze emise de specialiştii din celǎlalt domeniu. Prin conlucrarea şi informarea reciprocǎ a specialiştilor din arheologie şi antropologie, se pot înregistra rezultate benefice pentru ambele pǎrţi.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 69: Cetatea de Scaun

69

GÂNDURI ALE „ULTIMULUI MOHICAN” DIN GENERAŢIA CE A DESCHIS ÎN ROMÂNIA CALEA ŞTIINŢEI

INTERDISCIPLINARE DENUMITĂ ARHEOZOOLOGIE, CU PRIVIRE LA MODUL CUM TREBUIE CONSIDERATE

ACUM RELAŢIILE DINTRE ARHEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE CONEXE

Sergiu Haimovici Arheologia este o disciplină relativ modernă, care se desprinde din gruparea ştiinţelor umaniste, dar rămâne legată prin structură, mai cu seamă de istorie (ce-şi are clar originea încă din antichitatea greacă), abia în primele decade ale secolului al XIX-lea, când se constată că silexurile şi alte asemenea pietre nu sunt “căzute din cer”, ci aparţin oamenilor vechi ce le-au modelat pentru a deveni unelte. Chiar de atunci, aceasta a dat mâna ei şi unor ştiinţe ale pământului, ca mineralogia, geologia ca atare, stratigrafia, sedimentologia, şi chiar pedologia, dar şi tehnicii, ca geodezia, care în mod direct sau insidios au intrat în patrimoniul de studiu al acesteia, mai cu seamă atunci când e vorba, în primul rând de paleolitic, care, în principiu, apare odată cu omul. Dar tot atunci, unele ştiinţe ale naturii, ca paleontologia, dar nu numai, luate la acea vreme în sensul lor larg, li s-au alipit, fără aproape să se conştientizeze acest fapt. Iată de ce mulţi asemenea paleontologi, unii de mare renume, deci biologi la origine, atât în Occident, dar şi la noi în ţară (este destul să-i cităm pe I. G. Botez şi mai ales N. Moroşan) au ajuns să fie şi arheologi bine cunoscuţi. S-a arătat astfel, încă o dată, că atunci când apare o disciplină nouă, conţinutul şi sfera acesteia, ca pentru multe alte noţiuni, sunt în mare măsură destul de laxe şi deci permisibile. Dacă luăm în consideraţie explicarea noţiuni de arheologie, în dicţionarul “Pétit Larousse”, ediţia din anul 2000: “ştiinţă care, graţie scoaterii la suprafaţă şi analizei unor vestigii materiale ale trecutului, permite să se înţeleagă, începând cu timpurile cele mai străvechi, activităţile

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 70: Cetatea de Scaun

70

umane, comportamentele sale sociale şi religioase, cât şi environementul său” (am lăsat cuvântul environement, deoarece se foloseşte pe scară largă şi la noi acum acest anglicanism, de origine franceză de fapt, când ne referim la mediul înconjurător de existenţă). Iată deci că şi această noţiune explicativă vine să arate foarte clar, mai ales astăzi, în era globalizării, caracteristică noului mileniu, că o ştiinţă, oricare ar fi ea, pe de o parte ia şi pe de alta dă altora “partea leului”. Astfel e bine ca toţi arheologii actuali să nu privească spre trecut şi să fie conştienţi să ia, mai întâi de la ştiinţele zise umaniste, o serie întreagă de date, mai cu seamă din cadrul celor socio-umane, cum ar fi etnografia, sociologia ca atare, religia – prin istoria şi filosofia ei – chiar unele elemente de magie şi alchimie, căutând sâmburele lor de adevăr, de la care ele pornesc, pentru a înţelege mai bine caracteristicile existenţei, a stării de spirit şi de gândire a oamenilor aparţinând unor culturi şi civilizaţii vechi; totodată, punând la toate de mai sus, un paleo sau arheo ca particulă proclitică, să le dea înapoi tot ceea ce rezultă din studiile concrete de arheologie, întrucât ea are avantajul de a fi evident mai concretă decât alte ştiinţe umaniste. Este, de asemenea, cu totul necesar ca arheologia actuală să devină şi experimentală, aducând astfel un plus de argumente concrete de prim ordin în cercetările făcute de ea. În acelaşi timp, însă, arheologia de azi, trebuie să se îndrepte mai mult, decât până acum, către ştiinţele zise pe vremuri “exacte”, întrucât ele au într-adevăr un caracter concret superior faţă de cele socio-umane. Aici intră în primul rând matematica în sensul ei larg (cea elementară – aritmetica – având un caracter universal este folosită peste tot), întrucât matematizarea aduce clar cu sine, prin abstract, un plus de concret. Urmează la rând ştiinţele pământului luate de asemenea în sensul cel mai larg. se cere a cunoaşte şi a folosi chiar şi indirect prin alte persoane, elemente de mineralogie, geologie, stratigrafie, pedologie, geografie fizică, chiar şi geografie economică – mai ales probleme de demografie şi statistică socială. De primă importanţă sunt ştiinţele biologice, mai ales două dintre ele, pe de o parte botanica şi pe de alta zoologia; pentru ambele trebuie să se înţeleagă nu atât o sistematică dusă la extrem, ci mai degrabă cunoaşterea mai exactă a etoecologiei unor specii şi

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 71: Cetatea de Scaun

71

grupe de animale şi plante pentru a putea caracteriza cât mai bine şi mai larg ambientul. Fiecare din cele două asigură totodată date concrete printr-o serie de discipline pe care nu doresc a le ierarhiza ca importanţă, dar trebuie să le punem în ordinea datelor concrete pe care ele le aduc. Astfel, din domeniul botanic, mai întâi paleopalinologia (polenanaliza), legată strâns şi de o sporologie, sporii unor plante inferioare fiind tot atât de importanţi ca şi polenul fanerogamelor. Doresc să fac remarca că pentru arheologie nu este destul a se da prin analizele de polen, dar şi de spori, doar unele date generale cu totul necesare pentru a stabili caracteristicile covorului vegetal şi evoluţia sa în timp, corelat cu modificările climatului pentru un timp mai îndelungat, cum se face curent pentru perioade vechi geologic. Se cer analize amănunţite, pentru a pune în evidenţă, pe cât posibil, acţiunea umană asupra mediului, benefică sau malefică, dar şi reacţiile acestuia, aşa cum le înţelegem noi astăzi, pe care cei vechi nu o sesizau, căci ei nu aveau posibilitatea de a abstractiza unele problematici, ci se ocupau doar de necesităţile lor prozaice. Este necesar a se şti cât mai exact, prin polenanaliză, ce plante cultivau oamenii, pe ce parcele, mărimea acestora, de ce ciuperci sau plante superioare parazite erau atacate culturile, ce tipuri de buruieni era preponderente, care era situaţia şi caracterul vegetaţiei în cadrul păşinelor secundare, apărute pe locul pădurilor defrişate, ce caracter aveau şi unde se găseau ca distanţă pădurile, de ce tip erau ele, care era specia de arbori dominantă, cum se făcea în timp deforestarea şi cum, şi când se refăcea în timp mediul păduros. Alte discipline botanice, cum ar fi carpologia, antracologia, dar şi paleobotanica ca atare, vin să adauge şi ele o serie de date de prim ordin. Pentru perioade ceva mai noi, prin contribuţia lor se poate chiar distinge cum şi unde erau depuse produsele vegetale ale unor comunităţi umane, şi din ce plante erau ele constituite, ce paraziţi vegetali şi chiar animali le dijmuiau. Pentru zoologie ar fi de prim ordin arheozoologia, prin multiplele ei date pe care le aduce, având în vedere că, de multe ori, cantitatea materialului osos scoasă la iveală prin săpături este mai mare decât aceea a tuturor celorlalte resturi arheologice. Denumirea de arheozoologie este de natură mult mai nouă decât începuturile acestei discipline, care se conturează încă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar devenind cvasiuniversală abia după deceniul cinci al

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 72: Cetatea de Scaun

72

secolului XX. Personal, consider că această denumire este cea mai adecvată, fiind adoptată şi de organizaţia internaţională ce s-a constituit cam pe la 1960-1970, şi care o reprezintă, făcând reuniuni ştiinţifice la fiecare patru ani, având actualmente diferite grupuri de lucru, specializate pe diverse domenii şi faţete ale ei. Ea poartă numele de International Council for Archaeozoology (I.C.A.Z.). Am putea oarecum considera şi o altă ştiinţă paralelă, denumită paleozoologie (particulele archeo- şi paleo- fiind de altfel sinonime – archaeos şi palaeos); le-am deosebi prin faptul că arheozologia studiază resturile furnizate de săpăturile arheologice, iar paleozoologia se referă la studiul faunei holocenului, din perioade mai vechi decât epoca modernă, când apare ca atare zoologia, binedefinită ca ştiinţă. Arheozoologia este o ştiinţă tipic multidisciplinară care oferă date pentru diferite discipline ale ştiinţelor umanistice, mai cu seamă pentru arheologie, dar totodată şi unor ştiinţe biologice surori, care, prin ea, vor purta denumirea începând cu particula de paleo sau arheo, cum înţelege fiecare să o facă, cât şi a unor discipline geografice, de medicină veterinară, zootehnie, patologie animală, parazitologie animală etc. Aşadar, arheozologia are o parte care prin datele sale serveşte din plin arheologia, dar şi alte ştiinţe umaniste, iar cu altă faţetă a sa se leagă de ştiinţele naturii, din ce în ce mai diversificate. Nu insist mai mult asupra acestor fapte, întrucât nu vreau să se considere că fac din disciplina care îmi este apropiată, un aşa-zis “buric al pământului”. Importanţa ei este pusă în evidenţă prin multiplele studii făcute într-o jumătate de secol cu o paletă foarte largă de domenii de către, din păcate, puţinii arheozoologi români. Sunt şi alte aspecte ale unor ştiinţe biologice conexate oarecum cu arheozoologia care pot aduce date pentru arheologie. Amintim paleoparazitologia animală, ştiinţă încă în faşă, care poate arăta, prin studiul excrementelor şi găsirea în ele a unor paraziţi, cum şi când începe ţinerea animalelor domestice în stabulaţie. Există tot în faşă o paleoentomologie, prin care se poate demonstra existenţa unor depozite alimentare, mai ales de cereale, întrucât unele dintre acestea sunt infestate de insecte ş.a.m.d. Nu este cazul să mă opresc asupra importanţei paleoantropologiei, deoarece acest domeniu va fi dezvoltat, probabil, de către antropologi. Ar fi cazul însă ca tot aici să amintim de importanţa coprologiei, din studiile căreia arheologii pot trage multiple foloase ştiinţifice.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 73: Cetatea de Scaun

73

Aşa cum am mai arătat încă la începutul acestui discurs unele discipline ale chimiei şi fizicii servesc deplin arheologiei. Se fac analize chimice asupra unor obiecte din metale obişnuite cât şi nobile, se poate executa o analiză spectografică etc; de curând, prin intermediul unor analize de chimie biologică se pot pune în evidenţă caracteristici ale acizilor nucleici, care ar servi arheologiei, cât şi caracteristici ale unor proteine şi aminoacizi care ar putea arăta tipul de hrană preponderent al diferitelor comunităţi umane – aceste două aspecte fiind legate oarecum şi de arheozoologie, întrucât materialul folosit este reprezentat de oase animale, şi de paleoantropologie, când ne referim la oasele umane. Fizica aduce şi ea date rezultate şi studii de arheomagnetism, de rezistivitatea solului, în general de arheometrie. Prin metode privind caracterstici ale unor elemente si izotopi radioactivi este posibila stabilirea unei cronologii absolute, mereu mai exacta, cu totul necesara arheologiei. Trebuie amintite şi unele ştiinţe tehnice, ca acelea care se ocupă de executarea materialului pentru ceramică, dar şi legate de arderea acesteia, a diverselor aliaje de metale, cu date privitoare la topirea şi turnarea în formă a lor, alte probleme de metalurgie ş.a.m.d. Mă opresc aici, întrucât probleme de ordin organizatoric de primă importanţă vor fi discutate, rezervându-mi dreptul de a lua cuvântul în această privinţă.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 74: Cetatea de Scaun

74

PERSPECTIVELE ARHEOZOOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

Georgeta El Susi Identificarea, analizarea şi interpretarea resturilor de faună (oasele rezultate din săpăturile arheologice) se practică pe plan mondial de cca 150 ani. În ţara noastră arheozoologia, că despre ea este vorba preocupă cercetătorii de vreo 50 ani. În România, în acest domeniu au existat şi există nu mai mult de 6-7 specialişti, o cifră modestă având în vedere intervalul mare de timp scurs. Perspectivele de formare a noi cercetători în domeniu sunt la ora actuală reduse şi aceasta din numeroase cauze. O primă cauză trebuie căutată în inexistenţa unui cadru instituţionalizat de pregătire a viitorilor arheozoologi. Ce înseamnă un arheozoolog? Ca orice om ce lucrează într-un domeniu complex, interdisciplinar trebuie să fie uin tip cu o pregătire complexă. În primul rând trebuie să aibă o solidă bază de pregătire în ştiinţele biologice care implică cunoştinţe de: morfologie animală, ecologie, fitocenologie, cunoştinţe zootehnice şi veterinare. Pe lângă acestea trebuie să posede cunoştinţe minime de arheologie, măcar pentru epoca pe care o are în vedere. Nimeni nu spune că trebuie să rivalizeze cu un arheolog, să ştie toate detaliile, dar trebuie să fie pus la punct cu problemele mari, fundamentele, cel puţin pentru epoca pe care o cercetează la un moment dat. Pentru a fi ancorat în realitatea zilelor noastre trebuie să posede cunoştinţe de informatică, să-şi poată prelucra statistic datele obţinute. Şi nu în ultimul rând, cunoaşterea unor limbi străine este inevitabilă în parcurgerea bibliografiei aferente şi redactarea unor lucrări şi rezumate. Se pune problema: unde se pregăteşte un asemenea om? Există la noi un sistem educaţional adecvat pentru pregătirea unui arheozoolog? Din păcate, nu. Nici facultăţile de biologie (excepţie face Iaşiul, unde se asigură parţial pregătirea arheozoologilor), nici cele de medicină veterinară sau cele de istorie nu pregătesc un astfel de specialist. Pornind de la premiza că unui arheozoolog îi sunt necesare, în primul rând cunoştinţele solide de biologie, în cadrul

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 75: Cetatea de Scaun

75

Facultăţilor de biologie, înfiinţarea unor secţii cu acest profil ar fi benefică şi necesară. Teoretic, după absolvire, viitorul specialist ce şanse are să se integreze într-o instituţie care să-i asigure cadrul adecvat de manifestare? Deşi muzeele cât şi institutele de cercetare duc lipsă de asemenea specialişti, posturi pentru un astfel de profil, practic nu există. Dacă are şanse, omul se angajează într-un muzeu, pe un alt post, care reclamă ceva cunoştinţe de biologie(conservator, restaurator) şi-şi face meseria “neoficial”, ca un hobby în timpul liber, suportându-şi cheltuielile pe care le reclamă cercetarea sa (dotarea cu instrumentele necesare, procurarea cărţilor, a bibliografiei necesare), fie se reprofilează, în funcţie de nevoile instituţiei respective, fie renunţă. De cele mai multe ori apare dezamăgirea, omul pleacă în învăţământ ori în altă parte unde câştigă ceva mai bine, sau chiar în străinătate. Şansa ca un proaspăt absolvent să „prindă” un post într-un institut de cercetare este practic nulă. Ideal ar fi ca orice şantier arheologic, sau măcar cele importante să beneficieze de colaborarea unui arheozoolog. Dar realitatea este alta. Chiar dacă specialistul există, arareori face parte dintr-un colectiv de cercetare. Există încă mentalitatea depăşită cum că, în afară de un arheolog, eventual un desenator şi un fotograf, alţi specialişti nu prea au ce face pe un şantier arheologic. Se neglijează faptul că orice cercetare începe cu adunarea corectă a materialului respectiv de omul care face studiul şi nu de altul. În marea majoritate a cazurilor arheozoologii români determină eşantioane colectate de arheologi. În cazul în care nu merge pe un şantier, arheozoologul poate să analizeze orice eşantion osteologic ce i-a fost adus? Are certitudinea că el a fost bine colectat? Din păcate realitatea este sumbră. O serie de arheologi (rămaşi la stadiul de “ciobologi”) nu adună resturile faunistice, motivând prin faptul că oricum datele de faună nu contează prea mult în cercetarea lor. O altă categorie adună materialele biologice (implicit cele faunistice), dar pe criteriul selecţiei individuale, cel mai adesea după mărimea pieselor. O altă categorie le adună pe toate, dar le pun la un loc, fără a oferi date stratigrafice coerente, fac un “talmeş-balmeş” şi aşteaptă ca arheozoologul să facă “minuni”. La ora actuală, în România prea puţine şantiere arheologice beneficiază de echipe complexe, de

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 76: Cetatea de Scaun

76

cercetare interdisciplinară, incluzând specialişti din afară, în lipsa celor autohtoni. Şi nu în ultimul rând, trebuie spus că prea puţine fonduri se alocă cercetărilor interdisciplinare (implicit celor de arheozoologie). Mă refer, în primul rând la dotarea minimă necesară; instrumentele şi aparatura, de cele mai multe ori specialistul şi le asigură prin mijloace financiare proprii. Ca să nu mai vorbim de instrumentar modern, de ultimă generaţie pe care nu poţi să ţi-l procuri, din lipsă de bani. Costurile pe care le implică procurarea bibliografiei necesare se face tot prin mijloace proprii. Participările la manifestaţiile internaţionale de cele mai multe ori se realizează pe cheltuiala personală, sau se renunţă, din lipsa fondurilor. Din această cauză România reprezintă încă o pată neagră pe harta Europei, sub raportul cercetărilor interdisciplinare a siturilor arheologice, studiile deja existente (şi sunt numeroase) nefiind cunoscute decât în mică măsură celor din afară. Şi tot la capitolul costuri trebuie spus că, în alte domenii se acordă tot felul de sporuri. Chiar şi în muzee sunt sporuri de toxicitate pentru conservatori. Doar arheologii şi toţi cei care lucrează în domeniu nu beneficiază de ele, deşi atunci când prelevează şi prelucrează materialele arheologice iau contact cu microbi, spori şi tot felul de particule nocive organismului.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 77: Cetatea de Scaun

77

STATUTUL ŞI PERSPECTIVELE CERCETĂRII

ARHEOZOOLOGICE (PLURIDISCIPLINARE) ÎN ROMÂNIA

Adrian Bălăşescu

Arheozoologia se ocupă cu studiul resturilor faunistice care provin din săpături arheologice. Ea studiază relaţiile omului istoric (preistoric) cu animalele. Spre deosebire de celelalte discipline (palinologie, carpologie, antracologie, sedimentologie, micromorfologie, etc) care converg spre o aceeaşi cercetare pluridisciplinară modernă, arheozoologia are poate, în plus, unele avantaje. Unul dintre acestea ar fi că, necesită costuri foarte mici în ceea ce priveşte dotările, element foarte important de altfel, în condiţiile financiare din România; concluziile la care aceasta ajunge fiind extrem de importante pentru înţelegerea mai bine a comportamentelor umane vizavi de animale (paleoeconomie), mediu, etc În România cercetările arheozoologice au o oarecare tradiţie dacă ne gândim ca astfel de analize au fost efectuate încă din 1946, când a apărut primul studiu care tratează fauna din aşezarea cucuteniană de la Frumuşica. De-a lungul timpului, Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi a jucat un rol foarte important, în sensul că această instituţie a fost principalul promotor al cercetării arheozoologice din România. În etapa de pionerat a acestei discipline (până în 1965-1970), specialiştii arheozoologi nu interveneau pe teren. Acest fapt a dus uneori la diferite erori de cercetare pentru că de foarte puţine ori informaţiile arheologice veneau în întâmpinarea informaţiilor biologice. Am putea să spunem că fauna era de cele mai multe ori predată specialistului, din partea căruia se aşteptau doar rezultatele. După 1970 arheozoologii au început să participe la cercetările de teren arheologice, dar într-un mod sporadic (Alexandra Bolomey, Mircea Udrescu, El Susi Georgeta, etc).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 78: Cetatea de Scaun

78

În România există în acest moment opt specialişti

arheozoologi angrenaţi în diferite cercetări arheologice şi anume: Sergiu Haimovici, Luminiţa Bejenariu, Simina Stanc, (Facultatea de Biologie, Universitatea din Iaşi), Alexandru Gudea (Facultatea de Medicina Veterinară, Universitatea din Cluj), Diana Bindea (Muzeul Transilvaniei din Cluj), Georgeta El Susi (Institutul de Tracologie, Bucureşti), Adrian Bălăşescu şi Valentin Radu (Centrul Naţional de Cercetări Pluridisciplinare, Muzeul Naţional de Istorie al României). Majoritatea acestor specialişti sunt de formaţie biologi (7), doar unul fiind de formaţie medic veterinar. Dintre aceştia doar patru sunt angajaţi în structuri care efectuează cercetări arheologice şi aceasta în condiţiile în care în România au existat în anul 2002 peste 240 de şantiere. După cum se vede balanţa cercetării arheozoologice este complet dereglată şi deformată. Acest lucru este, de altfel, normal dacă ne gândim că arheologia nu a făcut în ultimii ani decât mici eforturi pentru a o echilibra. Din păcate, statutul cercetări pluridisciplinare nu este deloc „roz” şi probabil va fi şi în continuare astfel, dacă nu se iau măsuri pentru a avea în România cu adevărat o cercetare arheologică modernă şi europeană. Pentru mulţi arheologi din România, cercetarea pluridisciplinară este un moft, pentru alţii doar o modă, pentru însă foarte puţini (prea puţini) este şi un mod de cercetare care ne permite de cele mai multe ori să vedem omul din spatele ceramicii. Din experienţă, putem spune că prea mulţi arheologi vor să facă cercetare pluridisciplinară, doar la nivel declarativ, pentru că, din păcate, faptele nu prea există. În plus, nu trebuie omis nici faptul că cercetarea arheologică pluridisciplinară costă, în general, atât ca dotări, cât şi ca muncă intelectuală. Acest lucru este de cele mai multe ori omis cu indiferenţă de unii dintre colegii istorici. Din păcate dialogul care ar trebui să aibă loc între specialişti (arheolog- arheozoolog) nu există. Acest lucru se datorează şi faptului că poate de ambele părţi nu există punţi de legătură. De cele mai multe ori, arheologul doar „paseză” nişte materiale faunistice care, uneori, la o analiză foarte atentă sunt lipsite poate de încadrări culturale, informaţii stratigrafice, etc. Într-un timp de „n” luni

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 79: Cetatea de Scaun

79

arheologul aşteaptă o listă de specii şi eventuale consideraţii asupra paleoeconomiei, gestiunii animalelor, paleomediului, etc Experienţa personală acumulată în urma unui stagiu de perfecţionare în străinătate arată de exemplu că 80% dintre arheozoologii francezi sunt absolvenţi ai facultăţilor de Istorie-Arheologie. Numărul celor care provin din alte medii universitare (Biologie, Medicina Veterinară, Geologie, etc) este extrem de redus. Acest lucru se explică poate şi prin programa de învăţământ a facultăţilor de Istorie-Arheologie franceze care prezintă cursuri de Arheozoologie (1-2 semestre), studenţii putând susţine teze de licenţă cu subiect arheozoologic. Cei mai merituoşi pot obţine burse de master (DEA) şi burse de doctorat in cadrul pregătirii lor profesionale ca arheozoologi. Participând la două prospecţiuni arheologice în Auvergne, am putut lucra pe teren cu studenţi de la facultatea de istorie din Aix-en-Provence şi să văd că aceştia aveau minime cunoştinţe de arheozoologie (determinări primare de faună) care le permiteau o serie de observaţii extrem de interesante pentru munca lor viitoare de arheologi. În România acest lucru este aproape imposibil de realizat, dacă avem în vedere programele facultăţilor de istorie (arheologie ?), care nu prevăd astfel de cursuri. De asemenea nici în cadrul stagiilor de perfecţionare ale arheologilor (muzeografilor care fac cercetări arheologice) nu există module care să permită acestora o minimă familiarizare cu problematica arheozoologică (metodologie). De asemenea, fondurile alocate diferitelor săpături arheologice din Vest prevăd în mod expres cercetări inter- şi pluridisciplinare (antropologie, antracologie, arheozoologie, carpologie, micromorfo-logie, sedimentologie, etc). În final, noi suntem de părere că viitorii specialişti trebuiesc căutaţi în principal în cadrul facultăţilor de Istorie-Arheologie, dar şi în alte facultăţii cu profile legate de ştiinţele naturale: Biologie, Ecologie, Medicină Veterinară, Geologie etc. Având în vedere numărul redus de specialişti arheozoologi implicaţi cu adevărat în cercetarea arheologică de teren (doar patru), credem că acest lucru se impune cât mai rapid.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 80: Cetatea de Scaun

80

În concluzie putem spune că cercetarea arheologică pluridisciplinară are un statut de „Cenuşăreasă” iar perspectivele acesteia sunt din punctul nostru de vedere mai mult decât sumbre, şi acest lucru va fi în continuare astfel, dacă arheologia nu încearcă să se ajute singură prin crearea de specialişti, (posturi) şi de ce nu prin schimbarea mentalităţii de cercetător, (arheolog).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 81: Cetatea de Scaun

81

STUDIILE PLURIDISCIPLINARE ŞI ARHEOLOGIA

Valentin Radu Nu putem vorbi de situaţia cercetărilor interdiscipli-nare/pluridisciplinare în arheologie dacă nu privim mai întâi starea arheologiei romaneşti. Cercetarea pluridisciplinară ţine, cel puţin la ora actuală, de voinţa arheologilor. Ei sunt primii care trebuie să se întrebe dacă cercetarea arheologică în general se va face în continuare doar de dragul de a săpa, pentru a scoate la iveală nişte materiale, care în mare parte vor zace ani şi ani în nişte depozite, sau pentru a respecta cu adevărat definiţia arheologiei1 ca disciplină. După părerea mea, în ultimii 10 ani arheologia încearcă încă a se alinia la stadiul actual al unor cercetări moderne. Factorii de decizie din domeniu sunt în mare parte conştienţi că, în ziua de azi, o cercetare arheologică nu mai e posibilă doar prin prezenţa unui arheolog pe teren. E nevoie de o echipă de specialişti din domeniile conexe (geolog, sedimentolog, biolog, antropolog), plus unul doi arheologi care să fie conduşi de câte un arheolog cu experienţă în organizarea şantierelor diverse (sistematice, de salvare, etc), pe diverse epoci culturale. În acest sens, acordarea finanţelor pentru şantierele arheologice din bugetul ministerului se face actualmente pe baza unui proiect în care prezenţa cercetărilor pluridisciplinare şi a colectivelor complexe de cercetare sporesc şansele (cel puţin teoretic) alocării unor sume substanţiale. Este clar în acest moment că anumite schimbări trebuie acceptate şi realizate în arheologie. Care este cea mai eficientă

1 “Disciplina istorica autonoma, având ca obiect depistarea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ , la suprafaţa acestuia sau sub apă, în scopul reconstituirii independente sau prin coraborarea cu datele literare a proceselor economico-sociale şi politice sau a fenomenelor culturale care au avut loc în etapele timpurii ale istoriei omenirii” (Babes, 1994: 94)

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 82: Cetatea de Scaun

82

metodă de implementare a acestor schimbări? Cea legislativă sau cea financiară? Sau mai bine lăsăm lucrurile să se aranjeze de la sine? După părerea mea, şi în condiţiile actuale, modalitatea financiară ar fi cea mai potrivită. Dar cum finanţarea arheologiei este din ce în ce mai anevoioasă, este clar că şi timpul în care se vor realiza investigaţii arheologice cât mai complexe în cadrul unor echipe complexe va fi mai lung. Aceasta va avea ca rezultat, pentru o anumită perioadă, o reducere a săpăturilor arheologice (de un anumit tip). De aici, ar trebui să se realizeze un program prioritar cu caracter NATIONAL, care la rândul său ar necesita o caracterizare a siturilor, un program pentru arheologia preventivă, ce nu exista deocamdată şi care va necesita un tip de organizare etc. Rezultă că probleme destul de importante şi urgente există şi trebuie rezolvate în arheologie, pentru a avea baze solide, în care studiile pluridisciplinare să se insereze si să intervină eficient fără probleme de incompatibilitate la nivel organizatoric sau financiar. Pe de altă parte, dispunem actualmente de un număr necesar de specialişti bine pregătiţi in acest sens? Arheologia este un domeniu atractiv pentru aceşti cercetători? Ei bine, la ambele întrebări pot răspunde cu NU. Dacă luăm domeniul pluridisciplinar, există câţiva cercetători care sunt implicaţi mai mult sau mai puţin in centrele mari din ţara ca Bucureştiul (Muzeul Naţional de Istorie), Iaşi (Universitatea de Istorie si Biologie), Cluj (Universitatea de Biologie şi Medicină Veterinară), Alba Iulia (Baza de cercetări cu utilizatori multipli), dar mare parte sunt depăşiţi uneori de cantitatea de materiale de studiat, sau lucrează pentru anumite proiecte preferenţiale, care dispun de fonduri. Să nu uităm, totuşi, că, în general, pentru cercetare e nevoie de bani mai mulţi sau mai puţini. In ziua de azi, nici pasiunea anumitor „boemi” din domeniu nu mai rezistă fără un minimum de achiziţii în ceea ce priveşte materialele. Deci, putem spune că activitatea acestor cercetători este aleatorie si nedirecţionată câtre interesele majore/prioritare ale arheologiei. Pentru formarea unor echipe competente trebuie însă să existe în primul rând arheologi pregătiţi în acest sens. Ei trebuie să cunoască cum să intervină în strategia săpăturii pentru a furniza materialul de studiu necesar pluridisciplinarilor. In acest sens trebuie

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 83: Cetatea de Scaun

83

sa existe un dialog permanent si un schimb continuu de idei între membrii echipei. Oare există în prezent arheologi care sunt dispuşi să-şi schimbe părerile si ideile la sugestia unor persoane ce nu dispun de cunoştinţele lor vaste de istorie? Sunt dispuşi să adopte o strategie de săpătura pe baza unor priorităţi stabilite de comun acord cu întreaga echipa de cercetare? În România puţine şantiere arheologice dispun de echipe cercetători prezenţi pe teren, iar foarte puţine din acestea sunt conduse de arheologi care ţin cont de părerile celor din echipa. Uneori anumiţi membrii ai echipei sunt ignoraţi si se aduc din străinătate pe bani grei cercetători care nu sunt deloc familiarizaţi cu actualităţile si cerinţele arheologiei româneşti. Pot afirma, fără a fi ridicol, că dacă acei puţini cercetători sunt gata sa lucreze în echipe, arheologii nu sunt. Argumentul e simplu. Arheologii nu au lucrat în acest stil niciodată si nu au experienţa in acest sens. De aceea, unul din primii paşi pe care ar trebui să se facă în arheologia actuală este să se generalizeze lucrul în echipe complexe de cercetare arheologică ce intervin într-un sit arheologic. Pentru aceasta este nevoie de implicarea arheologilor existenţi şi formarea de noi specialişti în domeniile de interes arheologic. Cum este posibil acest lucru? Obligativitatea săpării unui sit arheologic numai de câtre echipe complexe şi finanţarea lor preferenţială va reprezenta o puternica motivaţie pentru atragerea studenţilor în acest domeniu, ca şi găsirea de soluţii pentru oferirea unui loc de munca în diverse instituţii. Astfel se vor forma oameni noi, ce vor căpăta experienţă de a lucra în echipe. Actualmente arheologii sunt angajaţi ai muzeelor sau universităţilor, ca de altfel si cercetătorii ce au tangenţă cu arheologia. In Occident, pe lângă aceste forme, unde cercetarea este de altfel redusă ca importanţă, exista şi o reţea de laboratoare de cercetare afiliate universităţilor, sau separat, în cadrul ministerului cu finanţări colaterale. Acest lucru denotă şi atenţia ce se acorda arheologiei. Şi la noi, într-o prima etapă, o structură cu laboratoare independente, care să fiinţeze în cadrul universităţilor, ar fi o soluţie posibilă, mai ales ca apropierea faţă de studenţi va permite o atragere a lor şi o selecţionare în structuri de cercetare.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 84: Cetatea de Scaun

84

Important pentru organizarea acestor laboratoare este posibilitatea de a avea o anumită siguranţa financiară, condiţionată doar de cantitatea şi calitatea cercetării. În concluzie, deciziile importante ce trebuie luate pentru dezvoltarea cercetărilor pluridisciplinare în domeniul arheologiei trebuiesc hotărâte şi aprobate doar de factorii de răspundere din arheologie de cei responsabili de destinele arheologiei şi, de ce nu, de o voinţă politică. BIBLIOGRAFIE Babeş M., 1994. Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României. Vol. I, A-C, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 94-99.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 85: Cetatea de Scaun

85

STATUTUL ŞI PERSPECTIVELE ARHEOZOOLOGIEI ÎN ROMANIA

Alexandru Gudea

La solicitarea colegilor arheozoologi de la Centrul Naţional de Cercetări Pluridisciplinare de la Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti voi încerca să răspund la întrebarea “Arheozoologia în România, încotro?” şi să exprim punctul de vedere al veterinarului vis-a-vis de arheozoologie. Răspunsul nu este deloc simplu şi începe cu definirea arheozoologiei ca ştiinţă interdisciplinară apărută ca urmare a progresului înregistrat la nivelul ştiinţelor istorice şi a apropierii acesteia de cele biologice, (în speţă de morfologia animală). Arheologia, (ca ramură a istoriei), este cea care beneficiază de ştiinţele biologice şi reţine concluziile acestora pentru a le da un sens din punct de vedere istoric. Putem afirma că arheozoologia, graţie contribuţiei unor pionieri, a apărut şi s-a dezvoltat în ţara noastră, (în ciuda unor oprelişti impuse de vremuri apuse), aproape în acelaşi ritm cu ceea ce se întâmpla în întrega Europă. A fost normal ca în decursul anilor arheozoologia să cunoască o serie de suişuri şi coborâşuri dictate de diferite interese academice, ambiţii personale sau “piedici’ puse de conducerile unor facultăţi sau universităţi, unde germenii unor colective de cercetare apăreau. La fel ca în natură, unii au fost viabili, alţii nu au supravieţuit. În promovarea şi susţinerea acestei ştiinţe, un rol important îl deţin catedrele de Morfologie Animală a Facultăţilor de Biologie, care, graţie d-nului Prof. Sergiu Haimovici, (Facultatea de Biologie din Iaşi), nu au lăsat jos ştacheta, contribuind în permanenţă la creşterea patrimoniului de date cât şi la formarea unor specialişti în domeniu care astăzi constituie majoritatea arheozoologilor activi în ţara noastră. Spuneam că majoritatea arheozoologilor activi sunt rodul pregătirii Facultăţii de Biologie din Iaşi. Eu, ca medic veterinar

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 86: Cetatea de Scaun

86

absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj, mă număr printre arheozoologi ca rod al unei fericite întâmplări. Familia, prin tatăl meu-arheolog de profesie- a făcut ca înainte şi în cursul perioadei de pregătire ca medic veterinar să îmi insufle plăcerea petrecerii timpului la săpăturile arheologice cât şi dorinţa de a putea răspunde la unele întrebări care se puneau atunci când priveam “munţii de oase” care ieşeau din săpătură. Continuarea a fost simplă- date fiind încercările anterioare de a stabili o apropiere între istorie şi morfologia animală am fost îndrumat de către Prof. Lisovschi de la Facultatea de Medicină Veterinară, Catedra de Morfologie Normală şi Patologică să petrec mai multe zile în osuarul şi muzeul de la Anatomie. Aici am descoperit şi încă mai descopăr, (şi o recunosc şi acum ca şi cadru didactic la disciplina de Anatomie), o mulţime de lucruri care în timpul studiului în anii I şi II mi-au trecut neobservate. Momentele următoare nu au făcut altceva decât să îmi arate o cale pe care, ca morfolog veterinar, am urmat-o, cea a arheozoologiei. În urma contactelor avute cu specialiştii domeniului din ţară şi din străinătate am fost întâmpinat cu multă căldură şi am constatat multe asemănări în modul nostru de gândire din punctul de vedere al arheozoologiei dar şi unele diferenţe. Este evident- numitorul comun a fost eşantionul arheofaunal pe care îl studiem, modul de prelucrare a datelor, estimările reprezentării speciilor, a formulelor de calcul al taliilor, etc. Am constata că dvs, biologii, aveţi o privire mai de ansamblu în momentul interpretării acestor date, în sensul insistenţei asupra relaţiei dintre mediu, (biotop) şi eşantionul arheofaunal studiat, cu tendinţa firească de a caracteriza biotopul din perspectiva oaselor identificate. Pentru un biolog, speciile sălbatice sunt un element-cheie, ce dezvăluie aspecte care nouă, ca medici veterinari, ne scapă. Aceste este motivul pentru care un veterinar, (cu studii destul de aprofundate de zootehnie-tehnici şi metode de creştere a animalelor şi patologie), are tendinţa de a privi eşantionul arheofaunal prin prisma speciilor domestice identificate şi mai ales a caracteristicilor morfologice şi productive a acestora, cu implicaţiile directe în estimarea tehnicilor şi metodelor de creştere, a impactului acestora în economia alimentară cât şi a estimării acestui tip de economie.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 87: Cetatea de Scaun

87

Studiul diferitelor tipuri de patologii întâlnite în ziua de azi nu face altceva decât să canalizeze atenţia spre aspectele patologice care, de multe ori, lasă locul unor interpretări echivoce din partea biologilor, (atunci când acestea sunt luate în considerare). De multe ori, un veterinar, obişnuit cu patologia tipică creşterii intensive a animalelor, ignoră leziuni pe care anatomia patologică veterinară nu le mai consideră patologii, ci aspecte normale ale aşa-numitelor tehnopatii. Tocmai un asemenea tip de leziune poate fi pentru un veterinar ce studiază un eşantion faunal un indiciu în plus pentru estimarea unui tip sau a altuia de creştere sau destinaţie a animalelor domestice. De asemenea este rolul unui morfopatolog veterinar cel de a interpreta şi alte tipuri de leziuni întâlnite la nivel osos, (în ciuda numărului mic de boli cu exprimare la acest nivel), decelarea corectă a acestora putând oferi şi alte date în privinţa animalelor identificate. Aceste câteva argumente nu fac altceva decât să sublinieze şi să întărească caracterul multidisciplinar al arheozoologiei, care nu trebuie să fie privită doar ca un studiu de tip morfologic ci unul integrativ, cu elemente de ecologie cât şi zootehnie şi medicină veterinară. Luând în considerare complexitatea acestei ştiinţe, este, într-un fel, explicabilă reţinerea manifestată de către unii arheologi de generaţie mai veche a căror înţelegere nu trece dincolo de datarea unei monede sau a tipizării ceramicii sau, din contră, entuziasmul uneori exuberant al celor mai tineri, molipsiţi de mirajul interdisciplinarităţii, care aşteaptă rezultate miraculoase de la cel care analizează oasele din săpătura efectuată. Realitatea este că arheozoologia, ca ştiinţă de frontieră, are limitele şi canoanele ei care trebuie respectate şi înţelese de toate părţile adăpostite sub marea umbrelă a ştiinţelor istorice. Acesta este şi motivul pentru care sunt necesare asemenea întâlniri pentru a se produce o apropiere şi mai mare între specialiştii diverselor domenii şi chiar organizarea de specializări, masterate sau alte tipuri de studii postuniversitare atât pentru biologi, medici veterinari sau istorici în domeniul arheozooogiei în scopul conferirii statutului pe care această ştiinţă îl merită.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 88: Cetatea de Scaun

88

IMPORTANŢA ŞI ROLUL ANALIZELOR PALEOETNOBOTANICE ÎN ARHEOLOGIE

Beatrice Daisa

Analizele paleoetnobotanice, prin specificul lor, aduc un aport considerabil în cadrul oricărui demers de natură arheologică, reconstituind secvenţe importante ale sistemului deosebit de complex al habitatului uman din orice epocă şi/sau cultură, mediul geografic (ecosistemul, enviromentul) constituind, indiscutabil, fundamentul oricărei activităţi umane. De buna cunoaştere a acestuia depinde astfel, în ultimă instanţă, orice demers al înţelegerii ansamblului dar şi a detaliului legat de mecanismele intrinseci ale evoluţiei umane, determinate întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, de modificările, inerente, ale mediului natural. Analizele paleoetnobotanice ne ajută la o mai bună cunoaştere a istoriei unei anumite specii vegetale, privind originea, evoluţia, repartiţia sa geografică influenţată sau nu de procesele antropice, dar şi a datelor obţinute asupra fenomenelor de domesticire (Cârciumaru 1999, 42). Însă, un rol important este şi cel referitor la reconstituirea activităţilor umane legate de exploatarea plantei respective, adică a impactului avut de om asupra mediului, comportamentul paleosocioeconomic prin studiul asiduu asupra macroresturilor vegetale şi a transformărilor înregistrate de acestea. Totodată, se urmăreşte şi relevarea caracteristicilor alimentaţiei vegetale, rolul fiecărei specii în dieta umană, proprietăţile medicinale şi artizanale a unora dintre ele, practicile culinare prin analizarea atentă a resturilor menajere, a operaţiunilor folosite la recoltare şi modul de prezervare a seminţelor (Cârciumaru 1999, 42). Componenta calitativă a analizei - reprezintă identificarea speciei, genului, grupei, variantei căreia îi aparţine restul de plantă. Există sute de mii de specii de plante, fiecare cu variantele şi grupele specifice, endemice.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 89: Cetatea de Scaun

89

Componenta cantitativă - stabilirea procentului în care este prezentă o anumită specie, şi analizarea raporturilor cantitative dintre acestea (% domestice-cultivate % sălbatice; apoi % cereale, % oleaginoase, % legume, etc.). Stabilirea raporturilor procentuale (%) compararea acestui spectru vegetal, botanic, reprezentând o perspectivă sincronă asupra celui vegetal. Este recomandabilă prelevarea de probe multiple din cadrul unei depuneri arheologice, corespunzând aceleiaşi perioade de timp, (din diferite contexte - strat, complex deschis, groapă, complexe speciale, etc), în vederea realizării unui spectru botanic cât mai complet posibil. Perspectiva sincronă poate evolua în una diacronă atunci când există depuneri succesive aparţinând diferitor etape şi/sau faze culturale, putând fii astfel reconstituite, pe baza studierii succesive comparate a spectrelor botanice distincte, evoluţiile vegetale din acel teritoriu. În ultimele decenii au avut loc numeroase progrese în domeniul paleoetnobotanicii – studiul plantelor din vechime păstrate în depozitele arheologice. Aceste schimbări au modificat radical modul în care erau recuperate şi interpretate probele de resturi de plante din siturile arheologice. Până de curând principalul scop al cercetărilor arheobotanice a fost acela de a trasa istoria majoră a plantelor de cultură – de a arăta de unde sunt originare, cum au evoluat şi când au început să se răspândească spre noi regiuni (Dennell 1978, 8). Arheologii au găsit ca valoroase aceste tipuri de informaţii atunci când studiau dezvoltarea unei culturii luând în considerare ce tipuri de plante au fost folosite într-un areal în perioade diferite. În momentul de faţă interesul este axat dinspre dezvoltarea generală a unei regiuni înspre cea internă a unui sit individual. În loc să fie preocupaţi doar de tipul de plante de cultură folosite de o comunitate, cercetătorii speră să descopere ce plante erau cultivate intenţionat, care era cea mai importantă şi cum erau preparate pentru consum şi depozitare plantele de cultură (Dennell 1978, 8). Înainte de anii `60 era imposibil de răspuns la asemenea întrebări. Tehnicile de recuperare a resturilor de plante erau atât de primitive încât cercetătorii din domeniul arheologiei nu puteau obţine probe de seminţe de cereale şi de sâmburi în mod sistematic. De obicei, erau găsite întâmplător resturi de mâncare – de exemplu,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 90: Cetatea de Scaun

90

când în săpătură era vizibil un depozit mare de material carbonizat sau când se foloseau metode „crude” de flotaţie. Acestea constau adesea, doar din imersarea în apă a unor mici cantităţi de pământ, în speranţa că unele seminţe de grâu se vor ridica la suprafaţă (Dennell 1978, 9). Din fericire, în ultimii ani tehnicile de recuperare a macro-resturilor vegetale s-au dezvoltat în aşa fel încât, acum arheologii, pot cerceta vaste probe din diferite părţi ale vechilor situri fără a încetini desfăşurarea săpăturilor. Ei pot alege dintr-un şir lung de mecanisme de flotaţie pe cel mai potrivit pentru bugetul şi tipul lor de săpătură (Dennell 1978, 9). Studiul originii, evoluţiei şi răspândirii plantelor de cultură dar şi a plantelor „sălbatice” este o activitate multidisciplinară, bazată pe dovezi provenind din numeroase surse. Sunt implicate discipline precum arheologia, botanica, genetica, chimia, antropologia, agronomia sau lingvistica. Sintezele moderne se bazează în principal pe două surse: - informaţii obţinute prin examinarea resturilor de plante provenite din săpăturile arheologice; - dovezi adunate de la plante vii, în special de la acelea cultivate încă din vechime (Zohary, Hopf, 1988, 1); În ambele cazuri, ultimele decenii au adus descoperiri majore care au schimbat radical viziunea noastră asupra originii cultivării plantelor. Numeroase speculaţii s-au transformat în teorii concrete. În lumina acestei recente dezvoltări, contribuţiile privind unele metode clasice de cercetare trebuie considerate critice. Unele surse de dovezi precum comparaţia lingvistică şi-au păstrat puterea de indicator; cu ajutorul dovezilor directe ele au o mare greutate. Prima contribuţie a arheologiei la înţelegerea evoluţiei plantelor de recoltă este prin recuperarea resturilor de plante din săpăturile arheologice şi prin identificarea speciei căreia îi aparţin. Dovezile adunate pot da un răspuns următoarelor întrebări: -când şi unde găsim primele semne ale cultivării unor plante? -cum şi unde s-au răspândit semănăturile până în momentul distribuţiei de azi? (Zohary, Hopf 1988, 1-2) Totodată, studiul paleoetnobotanic poate oferi date importante cu privire la strategiile de exploatare a mediului, a gradului de antropizare a acestuia şi, în fine a nivelului de dezvoltare culturală şi

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 91: Cetatea de Scaun

91

a tipurilor de schimburi pe care le-a avut o comunitate umană la un moment dat. În prelungirea acestui demers, coroborarea datelor oferite de paleobotanică cu cele provenite din sfera altor discipline (cum ar fi traseologia, studiul IMDA, dendrologia, etnografia, arheologia experimentală, arheozoologia, studiul coprolitelor, studiile paleodietare etc.) pot furniza informaţii deosebit de interesante, legate de reconstituirea anumitor tehnici şi tehnologii de exploatare, prelucrare, consumare a anumitor plante. Evident, cheia către toate răspunsurile poate fi dată de dovezile fosile, mai exact resturile de plante analizabile. Resturile menajere sunt cele mai comune surse de material vegetal analizabil din săpăturile arheologice. Modurile de păstrare a resturilor vegetale, ţinând cont de caracteristica lor de bază - sunt compuse eminamente din materie organică - sunt variate şi ţin de anumite aspecte de ordin fizic şi chimic. Mediile care permit păstrarea acestor resturi sunt acelea care împiedică acţiunea factorilor de descompunere a materiei organice (bacterii, spori, fungi, insecte, etc) (Zohary, Hopf 1988, 2-3). Cel mai frecvent caz întâlnit în siturile arheologice din zona temperată este cel al carbonizării resturilor de plante. Când unele materiale precum: lemn, seminţe, nuci şi câteodată chiar fructe cărnoase sau spice întregi de cereale sunt coapte încet şi uşor, ele îşi pot păstra caracteristicile morfologice şi anatomice; uneori ele pot arăta la fel ca şi cele recente, iar atunci pentru identificarea lor este suficientă utilizarea unei colecţii comparative. Structurile anatomice, morfologice şi microscopice sunt frecvent păstrate într-o uimitoare claritate care permite o analiză detaliată a resturilor vegetale (Zohary, Hopf 1988, 4). Modul de abordare în paleoetnobotanică este analizat pe trei nivele; peisajul, situl şi contextul. La nivelul de peisaj şi sit este luată în considerare problema studierii relaţiilor economice între grupuri de oameni. La nivelul de sit şi context, se ia în considerare problema selectării sedimentelor pentru analize echipate, ambele în termenii practicii de domeniu şi a analizelor statistice (van Zeist şi colab. 1991, 53) Cercetătorii pot învăţa acum mai multe despre activităţile şi baza subzistenţei din aşezările individuale cu ajutorul mostrelor de resturi de plante. Arheobotaniştii nu mai au nici un motiv să

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 92: Cetatea de Scaun

92

presupună că cea mai des păstrată specie de plantă dintr-o aşezare este şi cea mai importantă. Ei ar trebui acum să poată sistematiza obiectiv care sunt factorii ce afectează păstrarea resturilor de plante din aşezările preistorice înainte să decidă care au fost principalele plante utilizate ca resurse de hrană. Activităţile umane, în special cele ce ţineau de prepararea hranei, trebuie sā fi avut un rol extrem de important în afectarea conservării şi compoziţiei mostrelor de plante; unele dintre aceste activităţi pot fi acum recunoscute în condiţii favorabile (Dennell 1978, 12; Cârciumaru 1996, 154). Numeroase probleme omise aşteaptă viitoarele investigaţii. Surse importante de informaţii valoroase sunt datele etnografice privind operaţiunile de procesare a hranei din diferitele părţi ale lumii, unde recoltele de cereale sunt încă în întregime, secerate şi procesate manual. Cu toate că analizarea informaţiilor paleoetnobotanice vor deveni mult mai complexe pe viitor, există o serie de motive pentru a crede că vor furniza arheologilor mai mult decât o simplă listă de specii plante recuperate din săpături, (Dennell 1978, 12-13; Cârciumaru 1996, 154). Bibliografie Cârciumaru 1996 - M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, Iaşi, 1996. Cârciumaru 1999 - M. Cârciumaru, Evoluţia omului în cuaternar, Bucureşti, 1999. Dennell 1978 - R. W. Dennell, Archaeobotany and early farming in Europe, în Archaeology, 31, 1, New York, 1978, 8-13. van Zeist şi colab. 1991 - W. van Zeist, K. Wasylikowa, K.E. Behre, Progress in Old World. Paleoethnobotany, Rotterdam/Brookfield, 1991. Zohary, Hopf 1988 - D. Zohary, M. Hopf, Domestication of plants in the Old World, Oxford, 1988.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 93: Cetatea de Scaun

93

CONSIDERAŢII PRIVIND UTILITATEA STUDIULUI SOLULUI ÎN CERCETAREA ARHEOLOGICĂ PLURIDISCIPLINARĂ

Niculae Florea

Având în vedere că activitatea omului s-a desfăşurat la suprafaţa uscatului şi a afectat sau a lăsat urme în cuvertura de sol, cercetarea arheologică pluridisciplinară nu poate să facă abstracţie de cunoaşterea solului, respectiv a materialului în care se păstrează vestigii materiale ale omului. Într-o recentă lucrare, (2002), elaborată împreună cu colegul pedogeograf H. Asvadurov, au fost succint reprezentate rezultatele unor colaborări sporadice dintre pedologi şi unii arheologi, care s-a dovedit utilă pentru ambele discipline - arheologia şi ştiinţa solului, (pedologia), - ajungându-se la concluzia şi recomandarea autorilor de a dezvolta această colaborare în mod sistematic, în folosul cunoaşterii mai aprofundate a trecutului. De aceea, consider că organizarea unor discuţii în cadrul unei "mese rotunde" cu tema "Perspective ale cercetării pluridisciplinare în arheologia românească" reprezintă o acţiune extrem de binevenită, care se înscrie cum nu se poate mai bine pe linia aserţiunii de mai sus, privind întregirea cercetărilor arheologice cu date despre sol. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cartea pe care mi-aţi trimis-o, referitoare la cercetarea arheologică pluridisciplinară, lipseşte un capitol de pedologie distinct, aspectele legate de sol fiind parţial redate în capitolul de sedimentologie şi micromorfologie (iar unii termeni de pedologie se găsesc în "Micul glosar de termeni" anexat).

1. Este cunoscut în prezent că solul - acest corp natural distinct - este un constituent al mediului, cu caracter conservator, având, printre altele, şi capacitatea de a păstra nu numai caractere relicte din diferite faze de evoluţie a solului, ci şi mărturii sau vestigii ale activităţii omului în siturile în care a locuit şi trăit. Unii specialişti consideră această capacitate drept o funcţie "arheologică" sau "arhivistică" a solului, deoarece el

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 94: Cetatea de Scaun

94

poate dezvălui caractere actuale (sol-moment) sau relicte (sol-memorie). 2. Nu trebuie uitat rolul solului în istoria omenirii; înflorirea marilor civilizaţii a fost favorizată de arealele cu soluri fertile, iar decăderea lor a fost determinată de degradarea fertilităţii solului.

Solul, ca formaţiune naturală la suprafaţa scoarţei, reflectă în mod corespunzător condiţiile de mediu, în primul rând pe cele de climă şi vegetaţie, prin caracteristicile morfologice ale orizonturilor pedogenetice specifice solului respectiv. De aceea, studiul morfologic al solului, cu identificarea orizonturilor pedogenetice şi descrierea caracteristicilor acestora şi a eventualelor neoformaţii pedogenetice (postsedimentare), urmate de interpretarea proceselor de pedogeneză specifice sitului şi a factorilor determinanţi (pe baza principiului"actualismului"), oferă informaţii valoroase cu privire la condiţiile sau cadrul natural din timpul formării solului şi, respectiv, a sedimentului pe care s-a dezvoltat şi asupra succesiunii perioadelor de pedogeneză (stabilitate geologică) şi de denudaţie sau de sedimentogeneză (instabilitate geologică sau intensificare a acţiunii factorilor geologici externi). Prezenţa unor neoformaţii şi a unor trăsături pedogenetice în diferitele orizonturi ale solului pot să dezvăluie anumite condiţii locale de mediu care au determinat formarea lor, precum şi procesele pedogenetice de alterare, migrare, acumulare sau îndepărtare de diferiţi constituenţi în stratul de sol şi implicit, condiţiile de climă şi vegetaţie care au generat procesele menţionate. Pe această bază se poate reconstitui paleomediul, ca şi evoluţia lui în timp în situl respectiv. Pe de altă parte, arheologia furnizează date pedologiei în legătură cu vârsta solului, foarte utile în precizarea în timp a fazelor de geneză a solului.

3. Pentru aceasta este necesar ca la studiul sitului arheo-logic să participe şi un pedolog care să facă observaţii referitoare la soluri şi materialele parentale ale acestora (sedimentelor pe care s-au format) şi să noteze nivelurile la care apar vestigii arheologice corelate cu orizonturile pedogenetice (cu excepţia siturilor din peşteri, unde nu se poate vorbi de sol). În plus este necesară studierea unui sol vecin neafectat de activitatea omului, situat în condiţii de mediu identice cu ale sitului arheologic, ca bază de

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 95: Cetatea de Scaun

95

comparaţie cu solul din sit infuenţat în activitatea umană. Se subliniază că stratul de sol cu orizonturile lui specifice nu trebuie considerat sediment, deosebindu-se în mod esenţial de sediment prin transformările produse în timp sub influenţa factorilor de mediu şi a proceselor pedogenetice, iar uneori pedogeneza interfera cu sedimentarea. În săpăturile arheologice care se efectuează este necesară delimitarea şi caracterizarea de către pedolog a orizonturilor de sol (studiu morfogenetic al solului) cu specificarea orizonturilor şi nivelurilor la care se găsesc vestigii arheologice şi a modificărilor produse în sol şi sediment de către activitatea omului. O atenţie deosebită se dă studiuluui zonei de contact dintre solul din sit şi solul “viu” neafectat de om, precum şi materialului de sub stratul afectat de om, ca şi stratului de sol de după abandonarea sitului, dacă este cazul. 4. Pentru caracterizarea solurilor şi materialelor parentale de sol, se recoltează probe de sol pe orizonturi prodogenetice, atât în structură deranjată - pentru analize fizice şi chimice, - cât şi în structura nederanjată - (în cilindri speciali) pentru anumite determinări fizice (densitate aparentă, porozitate, permeabilitate etc.). Dacă este cazul, se iau şi probe speciale pentru studiu micromorfologic (în aşezare nederanjată cu indicarea poziţiei şi orientării în strat, în cutii). Nu trebuie uitate probele din solul echivalent, situat în afara sitului arheologic. Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA) poate efectua toate analizele necesare, inclusiv pe cele de micromorfologia solului, fiind dotat corespunzător. 5. Adeseori, siturile arheologice pot să includă şi loessuri şi soluri fosile. Studiul acestora devine foarte util deoarece oferă informaţii extrem de preţioase privind alternarea în pleistocen a fazelor de formare de soluri, cu faze de formare de loessuri, asociate cu modificările de climat global, care au dus la alternarea de faze stadiale şi interstadiale în perioada glaciară. Foarte edificatoare este corelarea datelor pedologice cu cele palinologice şi sedimentologice. 6. În ceea ce priveşte gradul de detaliere a studiilor pedologice în situri arheologice, acesta poate diferi, în funcţie de condiţiile şi importanţa sitului şi de condiţiile materiale şi organizatorice, de la un simplu studiu general, bazat pe observaţiile

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 96: Cetatea de Scaun

96

directe ale unui specialist (pedolog), până la un studiu detaliat, cu caracterizări adâncite, bazate pe descrieri amănunţite şi analize pedologice, mineralogice şi micromorfologice. 7. În articolul menţionat la început (“Unele constatări obţinute prin corelarea datelor pedologice cu cele arheologice în România” de H.Asvadurov şi N. Florea, în volumul “Ştiinţa solului în România în secolul al XX-lea , redactori N. Florea şi M. Dumitru, 2002) sunt trecute în revistă principalele cercetări pedologice ale unor situri arheologice. Cele mai vechi datează din 1957 şi 1969 (Popovăţ, Nicolaescu Plopşor şi Spirescu şi respectiv Mateescu, Protopopescu-Pache şi alţii) şi se referă la situri din Oltenia (“Verbicioara, Cetatea Brădeşti, Vădastra) sau discută utilitatea datelor geologice şi pedologice în cercetarea arheologică. Ele au continuat întâmplător, prin participarea lui H. Asvadurov şi uneori a subsemnatului, la situri arheologice studiate de prof. Gh. Cantacuzino, Maria Biţi şi prof. V. Boroneanţ. De asemenea, Gh. Gâţă (2000), prezintă unele implicaţii pedogenetice în cercetarea profilelor de sol din aşezări arheologice. Rezultatele acestor conlucrări sunt expuse succint în articolul menţionat. În încheiere subliniem încă odată utilitatea şi necesitatea întregirii cercetărilor arheologice şi cu cercetări pedologice, benefică pentru ambele categorii de cercetări. Începuturile promiţătoare, dar aleatorii, trebuie dezvoltate în mod sistematic şi organizat. Premizele dezvoltării există. Perspectiva dezvoltării depinde de înţelegerea şi voinţa celor ce răspund şi organizează cercetarea arheologică şi evident de mijloacele financiare.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 97: Cetatea de Scaun

97

STATUTUL CERCETĂRII PLURIDISCIPLINARE ÎN ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Constantin Haită

Aspecte relaţionale: colaborare “de bună voie şi nesilită de nimeni” În primul rând, considerăm, în opinia noastră, faptul că cercetarea pluridisciplinară în România are în prezent un caracter limitat şi neunitar. Dacă ar fi să facem o listă exhaustivă a tuturor domeniilor de cercetare pluridisciplinară care au fost aplicate şi în cercetarea arheologică din ţara noastră, am avea astăzi o listă modestă, care nu depăşeşte, în cele mai multe cazuri, cadrul unor încercări izolate, limitate de lipsa dotărilor necesare, a bibliografiei sau a personalului de specialitate. Caracterul neunitar al cercetării pluridisciplinare se datorează, în primul rând, unei evoluţii condiţionată prea mult de intervenţia unor factori externi, fără relevanţă cu domeniul propriu-zis de cercetare, cum sunt: lipsa resurselor financiare, lipsa unui schimb de informaţie real cu ceea ce se întâmplă dincolo de graniţele tării, lipsa de interes pentru promovarea acestui domeniu (care, de altfel, nu se putea reflecta în plan ”politic” în perioada istorică încheiată). Astăzi, putem constata că cercetarea arheologică pluridisciplinară este un amestec pitoresc format din câteva discipline (cum este Arheozoologia) a căror tradiţie în domeniu le conferă maturitatea ştiinţifică necesară, alături de discipline (cum sunt: Antracologia, Sedimentologia, Micromorfologia Solului, Palinologia) care sunt încă în etapa de pionierat. Un alt aspect ce trebuie menţionat este faptul că mult prea multe domenii de cercetare arheologică pluridisciplinară sunt încă în această etapă de început care alături de câteva domenii esenţiale unei cercetări moderne (analize C14, analize de ADN fosil, analize de microscopie

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 98: Cetatea de Scaun

98

electronică) care lipsesc aproape în totalitate din spectrul preocupărilor arheologice constituie o regretabilă lipsă de informaţie. Un prim aspect ce derivă din această realitate este modul diferit de percepţie al fiecărui domeniu de cercetare pluridisciplinară, pondere în alegerea metodelor de cercetare în abordarea cercetării arheologice pluridisciplinare a unui sit sau probleme arheologice. Ca principiu, considerăm necesar ca alegerea metodelor de cercetare asupra unui sit, structură sau artefact să se facă corespunzător cu posibilităţile şi limitările fiecărei metode şi de scopul şi strategia cercetării arheologice, şi nu în funcţie de statutul pe care îl are în prezent o anumită disciplină. În multe situaţii, o metodă sau tehnică de analiză cu tradiţie poate fi considerată panaceu universal, cazul unora dintre analizele chimice, chiar şi atunci când nu are relevanţă în problema cercetată. Există însă şi reversul acestei situaţii, când o metodă “nouă” în România este creditată cu prea multă încredere, fără o analiză justă a posibilităţilor, domeniilor de aplicare şi limitelor. Aspectele relaţionale ale statutului actual al cercetării pluridisciplinare în România pot fi caracterizate, în opinia noastră, prin următoarele realităţi de ordin general: Dorinţa arheologilor de a dispune de alte tipuri de informaţie, fie

în mod direct, în teren, fie prin analize de laborator asupra unor probe sau materiale arheologice.

Lipsa unei orientări juste asupra modului de a aborda o cercetare complexă, de a elabora un proiect de cercetare pluridisciplinară viabil.

Argumentăm aici prin faptul că majoritatea proiectelor de cercetare arheologică pluridisciplinară sunt iniţiate, coordonate sau beneficiază de colaborarea cu specialişti şi instituţii din străinătate.

Inexistenţa unei informări complete asupra posibilităţilor de colaborare în domeniul cercetării pluridisciplinare din ţară. Nici specialiştii din domenii conexe şi nici arheologii nu reuşesc să informeze, respectiv să se informeze complet asupra metodelor existente, cerute de un anumit context arheologic. Nuanţând, am putea afirma faptul că situl şi problema cercetată impun anumite

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 99: Cetatea de Scaun

99

metode, tehnici sau analize şi nu dorinţa arheologului. De partea cealaltă, specialistul care a făcut a anumită analiză trebuie să fie dispus să îşi interpreteze propriile rezultate în contextul lor arheologic şi să poată face eventuale comparaţii, corelări, sau sinteze. Altfel, obţinerea numai a unui buletin de analize se dovedeşte în cele mai multe dintre cazuri inutilă.

Lipsa unei/unor autorităţi ştiinţifice în domeniu poate fi generatoare de erori din partea ambelor grupuri implicate.

Aspecte funcţionale: mai merge şi aşa? Pentru buna funcţionare a unei colaborări pluridisciplinare în domeniul arheologiei, sunt necesare, în opinia noastră, două condiţii: 1. Existenţa unei structuri, la nivel naţional, de laboratoare şi centre

de cercetare, care să poată răspundă cerinţelor actuale ale cercetării pluridisciplinare din ţara noastră.

2. Existenţa unor programe regionale şi naţionale de cercetare pluridisciplinară care să reflecte în mod unitar problematica cercetării arheologice şi să integreze rezultatele cercetărilor la nivel naţional.

În ceea ce priveşte prima condiţie enunţată, putem considera că există un început modest, fără ca acesta să ofere premisele necesare dezvoltării viitoare. Lipsa contactelor ştiinţifice dintre centrele de cercetare şi laboratoarele existente este regretabilă şi face ca fiecare dintre acestea să reia la rândul ei seria dificultăţilor inerente oricărui început. Dacă de cele mai multe ori putem beneficia de experienţa unor domenii de cercetare pluridisciplinară aplicate cu succes în străinătate, de-a lungul a câteva decenii, nu trebuie neglijată nici experienţa unor tineri cercetători români care încearcă să adapteze diverse metode şi tehnici moderne de cercetare la specificul arheologiei din ţara noastră. De cele mai multe ori, între cadrul teoretic general prezentat în literatura de specialitate şi posibilităţile reale de cercetare din ţara noastră există diferenţe considerabile. Este, de asemenea, evidentă necesitatea creării de noi centre şi laboratoare de cercetare pluridisciplinară, măcar la nivel regional ,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 100: Cetatea de Scaun

100

dacă nu chiar local. Din acest punct de vedere, într-un viitor luminos, fiecare instituţie de cercetare la nivel judeţean (muzeu, institut de cercetare) va dispune de structura necesară unei cercetări ştiinţifice la nivel european măcar în unul din domeniile de cercetare, nivelul de expertiză obţinut reflectându-se în programe de colaborare la nivel regional, naţional sau internaţional. Astfel, existenţa unor programe regionale sau naţionale nu poate fi decât benefică, stimulând elaborarea unor studii de calitate şi integrarea rezultatelor în sintezele atât de mult aşteptate de arheologia românească. Aspecte formative: cum să devii cel mai bun arheolog dintre geologi Dacă am reuşit să ne punem de acord asupra metodelor de cercetare pluridisciplinare ce trebuie aplicate în fiecare caz în parte şi dacă dispunem deja de centre de cercetare, institute şi laboratoare, dotate la un nivel rezonabil cu toate cele necesare, pentru a merge mai departe nu ne mai rămâne decât să ne asigurăm de formarea continuă şi în bune condiţii a specialiştilor din domeniile conexe, ca şi a tinerilor arheologi din ţara noastră. În prezent, pregătirea celor două categorii de specialişti se realizează prin structuri specifice fiecărui domeniu, prin eforturile individuale, reunite într-o cercetare comună reuşindu-se, de cele mai multe ori, realizarea joncţiunii undeva la mijlocul distanţei înţelegerii fiecăruia dintre ei a domeniului celuilalt. Dacă pregătirea studenţilor arheologi beneficiază în câteva cazuri, izolate dar fericite, de unele informaţii de ordin pluridisciplinar, în cazul ştiinţelor conexe nu există nici măcar un singur curs despre posibile aplicaţii ale domeniului respectiv în arheologie. Având în vedere toate aspectele prezentate în cele de mai sus, considerăm că ar fi de dorit o pregătire dedicată cercetării arheolo-gice pluridisciplinare, domeniu ce ar putea să fie numit, de ce nu, geoarheologie.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 101: Cetatea de Scaun

101

RADIOCARBONUL, O PROBLEMĂ INSOLUBILĂ ÎN ROMÂNIA?

Dan Monah

Introducere Cronologia, relativă sau absolută, coloană vertebrală a cercetării arheologice a trezit întotdeauna dezbateri vehemente în cercurile arheologice. Nici un alt subiect nu trezeşte atâtea patimi precum cronologia. În intervenţia de faţă vom face o serie de referiri la problema datărilor radiocarbon în preistoria României. Cu cu speranţa că un alt participant, mai avizat decât noi, va analiza situaţia din paleolitic, noi ne vom concentra atenţia în mod special asupra neoliticului şi calcoliticului. La sfârşitul anilor ’50 cronologia absolută preistorică intrase intr-o criză severă. Cele mai minuţioase studii tipologice sau chorologice, raportarea la antichităţile datate prin surse scrise nu mai puteau asigura datarea credibilă a noilor descoperiri care se succedau într-un ritm accelerat. Salvarea a venit dintr-o direcţie neaşteptată: radioactivitatea. 1949 este anul în care a renăscut optimismul preistoricienilor determinat de două scurte dar revoluţionare articole (Libby, Anderson, Arnold, 1949: 227-228; Arnold, Libby, 1949: 678-680). Scurt timp după şocul primelor dezvăluiri a urmat celebra carte a lui W. F. Libby (1952) care a expus bazele teoretice şi experimentale ale noii metode de datare, primele rezultate şi perspectivele deschise de revoluţionara descoperire. Încă de la început, arheologii s-au împărţit în sceptici ultra-critici şi optimişti necondiţionat, tabere ce s-au menţinut şi acum în România. Între cele două tendinţe a existat întotdeauna un grup de arheologi care au văzut în radiocarbon una dintre metodele de datare ce nu poate lipsi din bagajul preistoricianului. În momentul de faţă, după publicarea cărţii Profesorului A. László (1997) se presupune că nici un preistorician român nu mai ignoră fundamentarea teoretică, ipotezele pe care se bazează, limitele, capcanele şi modalităţile în care trebuiesc folosite datarea

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 102: Cetatea de Scaun

102

prin radiocarbon, precum şi fiabilitatea datelor pe care aceasta le pune la dispoziţie arheologilor. Scurt istoric al datării C14 în preistoria României În 1957 celebrul profesor Vladimir Milojcic de la Universitatea din Heidelberg a publicat un studiu în care contesta total metoda datarii prin C14 şi aprecia că aceasta nu va putea nici o dată să ofere date credibile pentru preistorie. Datorită celebrităţii autorului şi a şcolii sale opiniile lui Milojcic au exercitat o puternică influenţă asupra cercurilor arheologice influenţate de şcoala germană, întărind tabăra scepticilor. Nici România nu a rămas în afara acestei mişcări de contestatare. Datorită imposibilităţii efectuării analizelor în România şi a dificultăţilor practice de realizare a unor datări radiocarbon în străinătate pentru o destul de lungă perioadă, neo-eneoliticul de la noi nu a beneficiat decât sporadic de astfel de datări. Primul arheolog român care s-a pronunţat asupra metodei de datare care începuse să se impună a fost Vladimir Dumitrescu. Într-un articol publicat în cea mai cunoscută revistă arheologică română (Dumitrescu, 1958: 162-170) cu francheţea care-l caracteriza Vl. Dumitrescu reiterează poziţia lui Milojcic şi deşi exprimă speranţa într-o perfecţionare a metodei, contestă acesteia posibilitatea de furniza „date istorice absolute”(Dumitrescu, 1958: 170). Este interesant că deşi formulase o critică deosebit de dură şi angajantă profesorul Dumitrescu a avut tăria ca în decursul unui deceniu să îşi revizuiască poziţia şi să devină primul neolitician român care să folosească pe scara destul de largă noua metodă de datare. Nu am fi reamintit acest episod dacă el nu ar arunca lumină asupra caracterului şi crezului ştiinţific al cercetătorului de la a cărui naştere aniversăm anul acesta o sută de ani. Primele date radiocarbon pentru neo-eneoliticul din România au fost obţinute în laboratoare din Europa occidentală. Cea mai mare parte dintre eşantioanele analizate proveneau din săpăturile lui Vladimir Dumitrescu din staţiunile Căscioarele şi Gumelniţa. Analizele pentru pentru staţiunea de la Căscioarele au fost realizate de laboratorul din Berlinul de est (BLN), cuprinzând o serie impresionantă de 22 de date. O convenţie înter-academică a facilitat o lungă perioadă de timp accesul arheologilor români la laboratorul din Berlinul de est. Datorită profesorului Vl. Dumitrescu şi noi am

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 103: Cetatea de Scaun

103

obţinut câteva date radiocarbon pentru staţiunile de la Mărgineni şi Poduri-Dealul Ghindaru. Prin relaţii personale, profitând de bunăvoinţa unor colegi occidentali au fost realizate o serie de datări radiocarbon pentru neoliticul şi eneoliticul din România. Din păcate, lipsa contactului direct cu laboratoarele, recoltarea probelor şi păstrarea lor fără siguranţa efectuarii analizelor au avut efecte nedorite asupra multor eşantioane. Un alt impediment a fost constituit de necunoaşterea, în absenţa unor publicaţii în limba română, a precauţiunilor necesare la recoltarea probelor, condiţiile de conservare şi, mai ales, modul de operare cu datele radiocarbon. Introducerea aşa ziselor calibrări i-a îndepărtat şi a mărit suspiciunea neoliticienilor români faţă de această metodă de datare devenită banală în Occident. Deşi Vladimir Dumitrescu a publicat două articole de sinteză (Dumitrescu, 1974a; 1974b) privind datarea radiocarbon a neo-eneoliticului din România metoda a rămas marginală în cercetarea românească şi doar din când în când au fost realizate şi publicate noi date C14. Printre încercările perioadei credem că pot fi menţionate studiile privind datarea radiocarbon a etapei Cucuteni A2 (Monah, 1978: 33-44) şi studiul mai amplu privind cronologia absolută a complexului cultural Cucuteni-Tripolie (Monah, 1987: 67-79). Deşi utilizarea datelor calibrate se impusese în cea mai amre parte a Europei, arheologii români au fost nevoiţi să utilizeze până după 1990 în special datele necalibrate. În anii ’80 s-a făcut o tentativă, la care au participat cercetători din domeniul fizicii nucleare, animaţi de Dr. Petre T. Frangopol (IFA Bucureşti) şi Dr. Vasile V. Moraru (Institutul de Fizică Nucleară din Cluj), de a se înfiinţa un laborator pentru datări radiocarbon în România. Cu tot etuziasmul celor implicaţi în această acţiune, în lipsa unui cadru instituţionalizat, iniţiativa a eşuat. De pe urma acestei iniţiative a rezultat revista Arheometria în România care după câteva numere şi-a încetat apariţia. În 1989 pe harta radiocarbonului România figura doar cu câteva zeci de date C14 care nu reuşeau să fixeze nici cele mai importante fenomene sau culturi neo-eneolitice de pe teritoriul ţării noastre. Celor care ar încerca să scuze această situaţie sau să învoce cele câteva zeci de date radiocarbon existente la sfârşitul anilor ’80 le reamintim că datarea C14 se bazează pe serii de date şi că o „singura dată ... înseamnă nici o data”.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 104: Cetatea de Scaun

104

Schimbările de după 1989 s-au repercutat şi în domeniul datărilor radiocarbon. Deşi nu s-a mai pus problema înfiinţării unui laborator radiocarbon românesc, totuşi libertatea de mişcare, facilitarea contactelor cu arheologii din Occident au permis câteva iniţiative dintre care o vom reţine, în special, pe aceea a Magdei Mantu. Timp de câţiva ani cercetătoarea ieşeană a colectat un număr destul de important de eşantioane pentru care a obţinut, prin relaţii personale, analizarea. Remarcăm şi faptul că Magda Mantu a avut acces la laboratoare cu prestigiu şi, pentru prima dată, utilizează date C14 calibrate. Datorită activităţii sale dar şi a datelor mai vechi s-a ajuns, în 1995, la publicarea unei liste de aproximativ 120 date C14 pentru neo-eneoliticul din România (Mantu, 1995: 226-230). Acţiunea întreprinsă de Magda Mantu este, fără îndoială, demnă de laudă deşi lista de date radiocarbon pentru neo-eneoliticul din România rămâne dezolant de săracă. În plus, multe date, în special cele provenind din săpăturile mai vechi, sunt lipsite de unele informaţii privind eşantionul colectat, natura materialului analizat şi descrierea detaliată a condiţiilor stratigrafice şi culturale. Normal că aceste lipsuri nu pot fi imputate celei care a alcătuit lista, dar aceste lacune se fac simţite în momentul în care se intenţionează alcătuirea unor studii de sinteză. Un moment deosebit de important a fost apariţia unei lucrări mult aşteptată şi deosebit de necesară pentru cronologia absolută a preistoriei din România. Cartea a fost realizată de profesorul Attila László de la universitatea din Iaşi (László, 1997). Preistoricienii din România au avut pentru prima dată posibilitatea să cunoască toate detaliile ce sunt necesare arheologilor pentru a înţelege şi a folosi metoda datării radiocarbon. A. László a trecut în revistă întrega problematică a datărilor C14, de la materialul ce poate fi recoltat, importanţa eşantioanelor pentru acurateţea datelor, rolul arheologului în interpretarea datelor, credibilitatea datelor, bazele teoretice şi practice ale metodei, mult disputata calibrare, sistemele de calibrare mai vechi sau cele foarte recente, tabelele de corecţie, analiza computerizată a procedeelor de calibrare toate acestea au fost prezentate cu multă acribie constituind pentru arheologi un îndreptar indispensabil pentru cei care se aventurează în lumea radiocarbonului. După apariţia cărţii profesorului László nici un

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 105: Cetatea de Scaun

105

arheolog român nu mai poate invoca necunoaşterea metodei de datare prin carbon radioactiv. Datorită sferei sale de activitate Magda Mantu a recidivat pe teritoriul datelor radiocarbon publicând o carte în care datele C14 pentru cultura Cucuteni ocupă un loc important (Mantu, 1998). De fapt după apariţia acestei cărţi doar câteva articole vor mai relua problematica datărilor radiocarbon neo-eneolitice. Aparent, în ultimii ani s-au făcut progrese importante în domeniul datelor radiocarbon pentru neo-eneoliticul din România, dar o serie de probleme rămân încă nerezolvate. Pentru multe dintre datele din seriile mai vechi nu dispunem de detaliile necesare pentru evaluarea fiabilităţii lor. Unele date au fost „calibrate” prin adăugarea a 3-400 de ani fără folosirea curbelor de calibrare. În listele publicate sunt menţinute date care nu pot fi folosite sau evident aberante (probabil eşantioane contaminate). Unele fenomene deosebit de importante ca orizontul Cârcea-Ocna Sibiului-Gura Baciului, cultura Starčevo-Criş din Moldova, cultura Vinča A, fazele Petreşti A-B şi B, fazele Cucuteni A-B şi B nu dispunde de date radiocarbon sau numărul datelor şi fiabilitatea lor este restrânsă. Staţiuni foarte importante, unele cercetate şi în ultimii ani, nu dispun de nici o dată C14, iar altele au o singură dată ceea ce înseamnă ... „nici o dată”. Mulţi dintre preistoricienii români, copleşiţi de dificultăţile actuale, consideră datarea radiocarbon şi celelalte demersuri inter-disciplinare ca un lux, reclamând doar finanţarea săpăturilor. Acestora trebuie să le atragem atenţia că exigenţele arheologiei moderne sunt foarte înalte şi este obligatoriu ca arheologia românească să se alinieze nivelului european. Necesitatea înfiinţării unui laborator C14 în România

Oricât de disputată ar metoda datării prin radiocarbon, oricât de neîncrezători ar mai fi unii arheologi necesitatea înfiinţării unui laborator C14 în România este stringent necesară. Pentru epocile lipsite de izvoare scrise datarea radiocarbon rămâne metoda cea mai utilizată în întreaga lume şi, în acelaşi timp şi cea mai fiabilă şi mai puţin costisitoare. Este iluzoriu să ne imaginăm, în condiţiile actuale, din România că vom putea efectua programe de datări radiocarbon apelând la bunăvoinţa colegilor din străinătate. Fără un laborator propriu care să-i ajute pe arheologi să înţeleagă importanţă datărilor

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 106: Cetatea de Scaun

106

radiocarbon, fără contacte strânse între fizicieni şi arheologi credem că această metodă devenită banală în restul Europei va rămâne marginală în România Înfiinţarea unui laborator C14 este imperios necesară şi ar contribui la „normalizarea” şi modernizarea cercetării preistorice din ţara noastră. Cu 13 ani în urmă notam următoarele fraze, rămase din păcate la fel de actuale. „Considerăm că este necesar să sincronizăm urgent demersul ştiinţific românesc cu cercetarea arheologică mondială. Neacţionând în acest sens, nemodernizând arheologia românească, ne scoatem singuri din competiţie” (Monah, Chirica, 1990: 9). În acţiunea de modernizare a arheologiei româneşti înfiinţarea uni laborator C14 ar fi unul dintre paşii importanţi. Modalităţi practice de înfiinţare a unui laborator C14 Cu puţin timp în urmă am încercat cu ajutorul conducerii institutului „Petru Poni” din Iaşi iniţierea unui program care să se finalizeze prin înfiinţarea unui laborator pentru datări radiocarbon. Cu multă amabilitate colegii de la institutul „Petru Poni” au examinat împreună cu noi mai multe variante de finanţare şi modalităţile practice. Fără să intru în detalii am ajuns la concluzia că o astfel de iniţiativă nu are multe şanse să se concretizeze la Iaşi, deşi nu am renunţat total la această idee. Cu ocazie evaluării menţionate am ajuns la concluzia că Bucureştiul ar avea mai multe şanse de a concretiza această idee. Fără îndoială, înfiinţarea unui laborator ce necesită o investiţie de aproximativ 500 000 USD ar trebui să fie finanţată de la bugetul statului. Noi am apreciat că o finanţare parţială ar putea fi obţinută şi prin iniţierea unui grant internaţional (european). Dar pentru o astfel de iniţiativă conducerea programului ar trebuim să fie asumată de o instituţie ştiinţifică de profil, un institut de fizică nucleară. Trebuie subliniat faptul că arheologii sunt beneficiarii unui astfel de laborator care, însă, trebuie înfiinţat, condus, administrat de fizicieni atomişti. Sugerăm colegilor bucureşteni să contacteze cercurile de fizicieni atomişti (IFA, Facultatea de Fizică etc.) ca împreună cu aceştia să alcătuiască un organism care să-şi propună înfiinţarea mult visatului laborator. În ceea ce mă priveşte promit să sprijin această iniţiativă. Poate în cadrul acestei reuniuni ştiinţifice se vor ivi noi idei care să contribuie

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 107: Cetatea de Scaun

107

la rezolvarea unui deziderat important al cercetării preistorice din ţara noastră. BIBLIOGRAFIE

Arnold (J.R.), Libby (W.F.), 1949. – Age determinations by radiocarbon content. Checks with samples of known age, in Science, 110, p. 678-680. Dumitrescu (Vl.), 1958. – Poziţia arheologilor români faţă de rezultatele metodei radiocarbonului, in SCIV, 9/1, p. 162-170. Dumitrescu (Vl.), 1974. – Cronologia absolută a eneoliticului românesc în lumina datelor C14, in Apulum, 12, p. 23-39. Dumitrescu, 1974.- La cronologia del’eneolitico Romeno alla luce degli esami C14, p. 99/105. László (A.), Datarea prin radiocarbon în arheologie, B.M.N., II, Bucureşti, 1997. Libby (W.F.), Anderson (E:C), Arnold (J.R.), 1949. – Age determination by radiocarbon content: World-wide assay of natural radiocarbon, in Science, 109, p. 227-228. Libby )W.F.), 1952. – Radiocarbon Dating, University of Chicago Press. Mantu (C.-M.), 1995.- Câteva consideraţii privind cronologia absolută a neo-eneoliticului din România, in SCIVA, 46/3/4, p. 213-235. Mantu (C.-M.), 1998. – Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, B.M.A., V, Piatra Neamţ. Milojcic (Vl.), 1957. – Zur Anwendbarkeit der C14 datierung in der Vorgeschichts- forschung, in Germania, 35, p. 102-110. Monah (D.), 1978. – Datarea prin C14 a etapei Cucuteni A2, in SCIVA, 29/1, p. 33-44. Mobah (D.), 1987. – La datation par C14 du complexe culturel Cucuteni-Tripolie, in La civilisation de Cucuteni en contexte européen, B.A.I., I, Iaşi, 1987, p. 67-79. Monah (D.), Chirica (V.), 1990. – Între iluzie şi deziluzie, in Magazin Istoric, S.N., 6, p. 8-10.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 108: Cetatea de Scaun

108

ARHEOLOGIE ŞI ETNOLOGIE

Cătălina Semuc

Istoria se defineşte în liniile ei directoare în funcţie de conceptul cultură. Vasile Pârvan mărturisea în acest sens că pentru istorie cultura este singurul obiect posibil. În atare condiţii, istoria s-ar extinde enorm, pînă la începuturile creaţiilor de ordin cultural, care coincid cu începuturile speciei umane.

Arheologia deţine documente esenţiale ale unor aspecte ale fenomenului „cultură". În limitele acestei definiţii, ea devine o ştiinţă prin excelenţă a culturii ca obiect. Arheologia reconstruieşte, descrie şi interpretează comportarea umană şi metodele culturale prin analiza rămăşitelor culturale. În prezent, se constituie, într-o disciplină autonomă, cu metode şi baze teoretice specifice. Câmpul său s-a lărgit în timp, în spaţiu şi în privinţa obiectului de cercetare. În paralel, etnologia se defineşte ca o ştiinţă care se ocupă şi ea de ,,cultură" în accepţia ei comunitar-etnică şi tradiţional-populară. De unde rezultă că aceste două domenii de preocupări sunt strîns înrudite, în anumite aspecte.

Începând din secolul al XIX-lea, interesul cercetătorilor se îndreaptă înspre trecutul cel mai îndepărtat şi spre originea omului şi, în paralel, etnologia se naşte din interesul pentru societăţile primitive. Luarea în considerare ca fapte arheologice a unor categorii de vestigii din ce în ce mai variate a îmbogăţit considerabil spectrul analizelor şi interpretărilor posibile, de la deşeuri şi urme ale transformării antropice, pînă la toate mărturiile mediului.

Săpăturile scot la lumină vestigiile în poziţia lor originară, rămân actul central al adunării datelor arheologice. Deoarece distrug obiectul cercetării lor şi nu pot fi repetate, ele trebuie să se supună unor exigenţe metodologice tot mai riguroase, printr-o strategie de ansamblu şi o arhivare pe cât de precisă, pe atât de minuţioasă a observaţiilor. Trebuie asigurată atât o lectură verticală (stratigrafică), cât şi una orizontală. Prima controlează succesiunea relativă a straturilor şi cronologia lor, iar a doua se

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 109: Cetatea de Scaun

109

concentrează asupra analizei spaţiale a relaţiilor dintre vestigiile fiecărui strat şi ajunge la o interpretare antropologică a solurilor (din perspectiva etnologiei preistorice).

Etapă centrală a colectării datelor, săpăturile nu reprezintă unicul ei act. Recurgerea la mijloacele experimentale introduce noi proceduri de verificare a ipotezelor. Elaborarea unor modele sistemice derivate din ecologie, antropologie, geografie umană sau etnoarheologie permite depăşirea naturii lacunare a documentaţiei arheologice şi propune reconstruirea societăţilor trecutului. Dincolo de descrierea vestigiilor, arheologia vizează de acum înainte reconstituirea acţiunii omului asupra mediului, organizarea spaţiului, viaţa cotidiană şi comportamentul uman la un moment dat. Pe termen lung, ea caută să identifice procesele care conduc la schimbări tehnice, economice, sociale sau culturale.

Materialul arheologic nu poate fi studiat global, ci comportă nenumărate interpretări şi trieri, care se referă la variaţii de aspecte şi grupări de forme, detaşate după epoci, locuri şi evoluţii în timp. Se disting astfel felurite faciesuri culturale, concomitente sau succesive, pe care le numim culturi (arheologice); aceste ,,culturi" sînt denumite după numele localităţilor moderne în care s-au găsit elementele lor caracteristice. Metodele folosite de arheologie pentru cercetarea acestora sunt interdisciplinare: de ordin stratigrafic, tipologic şi horografic. Prima metodă se bazează pe constatarea simplă că în depunere normală un strat inferior e mai vechi decît unul superior. A doua metodă, tipologică, se bazează pe derivarea unui tip cultural dintr-un altul, iar comparativ tipurile pot fi confruntate unele cu altele similare. A treia, metoda horografică sau topografică, se referă în ansamblu la distribuţia fenomenelor „culturale” în spaţiu. Din concordanţa acestor trei metode cu subdiviziunile şi cu aspectele lor variate reies în genere concluziile arheologiei. Acestea pot fi valorificate, la rîndul lor, în lumina unor izvoare de ordin lingvistic, etnologic, sociologic.

Conceptul de etnologie preistoricǎ este legat de numele lui A. Leroi-Gourhan. Metodele sale au fost puse la punct în cursul săpăturilor efectuate pe şantierele-pilot de la Arcy-sur-Cure şi Pincevent şi se caracterizează prin abordarea etnologică a lucrărilor arheologice de teren.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 110: Cetatea de Scaun

110

Pentru Leroi-Gourhan, „reconstituirea vieţii culturale a oamenilor din trecutul anterior Istoriei” este un obiectiv care poate fi atins „printr-o analiză etnografică a habitatelor preistorice”. Trei principii fundamentale caracterizează demersul său: primatul săpăturilor orizontale în planuri microtopografice în raport cu săpăturile stratigrafice, pentru că doar „citirea” orizontală a straturilor succesive poate să permită cunoaşterea locurilor pe care a trăit omul; analiza structurală a datelor legate de relaţiile dintre vestigiile arheologice, plecând de la natura şi poziţia lor. Analiza spaţială reuşeşte să pună în evidenţă structuri arheologice evidente (vetre, gropi, zone pentru deşeuri...) şi structuri latente (arii de activitate, urme negative de perete...). Combinarea acestor rezultate cu studiile despre mediu şi cu studiile tehnologice permite redarea organizării spaţiale şi alcătuirea unei imagini a activităţilor desfăşurate în aşezarea respectivă.

În anii '60, metodele etnologiei preistorice sunt aplicate în majoritatea săpăturilor de habitat. Analiza de mediu şi studiile tehnologice şi funcţionale ocupă un loc tot mai important în cadrul ei.

Etnoarheologia realizează o analiză etnologică şi arheologică a prezentului pentru a propune ipoteze de interpretare a situaţiilor trecute; aceste modele trebuie confruntate pe urmă cu datele săpăturilor şi cu toate celelalte modalităţi de abordare a realităţilor antice. Între etnologie şi arheologie sunt deosebiri aparent neesenţiale. Înrudirea dintre preocupările arheologiei şi ale „paleoetnologiei"(etnoarheologia) este strânsă, încît am putea spune metaforic că arheologia nu ar reprezenta decît paleontologia trecutului, iar etnologia prezentului la rîndul ei nu ar reprezenta decît arheologia viitorului. Dialogul preistorie - etnologie s-a impus întotdeauna, fiindcă cele două discipline au câmpuri de cercetare vecine, în ciuda mijloacelor de abordare diferite: una se ocupă de trecut, pe când cealaltă studiază prezentul viu. Etnologia apelează la rezultatele arheologiei pentru a afla originea şi evoluţia în timp a fenomenelor culturale; arheologia, la rândul său se sprijină pe documentele etnografice pentru a găsi semnificaţia şi rostul obiectelor descoperite şi a face inteligibile epocile dispărute.

Având în vedere faptul că evoluţia umană este liniară, cu viteze de dezvoltare diferite în funcţie de diversele regiuni,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 111: Cetatea de Scaun

111

specialiştii preistoriei s-au îndreptat din secolul al XlX-lea către „primitivii” contemporani, pentru a căuta să afle de la ei care sînt funcţiile uneltelor găsite în timpul săpăturilor, tipurile de arhitectură neolitică sau semnificaţia picturilor rupestre. La jumǎtatea secolului XX se estompează acest tip de comparatism. În anul 1960 se produce o ruptură metodologică, prin apariţia publicaţiei New Archeology, care propune utilizarea unei noi abordări prin trecerea de la analizele etnografice la faptele arheologice, dând naştere termenului de „etnoarheologie”. Se pune problema legitimităţii în utilizarea analizei etnografice pentru explicarea trecutului, întrucât prin natura sa, raţionamentul analogic nu poate furniza probe de unul singur şi ar fi periculos ca variabilele culturale să fie trecute sub tăcere. Şcoala de arheologie structurală şi simbolică de la Cambridge, critică funcţia pur utilitară atribuită culturii materiale, ocupîndu-se de studierea codului simbolurilor, a reprezentărilor ideologice ale relaţiilor sociale. În această reevaluare, etnoarheologia dobândeşte un rol-cheie.

Astăzi nu mai există nici un domeniu al cercetării preistorice care să nu fie contaminat de utilizarea modelelor etnoarheologice. Utilizarea acestora este la modă, dar nu trebuie să uităm că acestea pun în evidenţă analogii. Etnologia furnizează un catalog al posibilităţilor, însă nu al tuturor posibilităţilor. Situată la interfaţa a două domenii disciplinare, etnoarheologia îşi fixează astăzi ca scop esenţial înţelegerea modului în care fapte şi evenimente actuale pot (sau nu) să se „fosilizeze”, adică să fie (sau nu) puse în evidenţă de cercetările arheologilor.

Etnologia, în general, trebuie să cunoască şi aspecte de viaţă anterioară, relevate de investigaţia arheologică, iar arheologia nu poate sesiza materialul ei în conţinutul şi semnificaţia lui istorică fără ajutorul sintezei etnologice, care presupune în primul rînd cunoaşterea unor modele de comportament social-cultural.

Ţinând cont de noile tendinţe de abordare din cele douǎ domenii, Centrul de Tracologie se axeazǎ pe schimbul permanent de informaţii dintre arheologi şi etnologi, ca şi pe participarea lor în echipe mixte de cercetare de teren, pe şantierele arheologice. Abordarea din perspectivǎ diferitǎ a descoperirilor este destinată să aducă noi puncte de vedere în problemele cardinale ale ambelor discipline.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 112: Cetatea de Scaun

112

ARHEOLOGIE & MĂSURĂTORI TERESTRE & INFORMATICĂ

Alexandru S. Morintz

Cercetările interdisciplinare în arheologie au devenit în ultimii ani o necesitate stringentă. Percepţia acestor abordări ca pe un lux sau modă a dispărut în urma incontestabilelor rezultate înregistrate, venite să clarifice sau să completeze informaţia arheologică. Simultan cu această tendinţă, considerăm esenţială realizarea unor dezbateri prin care, pe de-o parte, arheologul să se deprindă a extrage informaţia utilă demersului său venită dintr-un domeniu străin preocupărilor proprii, iar, pe de altă parte, specialistul dintr-un domeniu conex arheologiei să se familiarizeze cu nevoile primului. Astfel vor fi evitate în viitor discursurile paralele, din care nimeni nu înţelege nimic şi în care, concluzia finală este că un adevăr arheologic nu poate fi obţinut decât prin metode arheologice. De asemenea, stocarea şi prelucrarea informaţiei cu ajutorul calculatorului creşte, uşurează şi accelerează procesul de valorificare a materialului arheologic. Toate acestea nu vor putea însă niciodată suplini interpretarea finală.

Interpretarea pertinentă a vestigiilor arheologice impune cunoaşterea contextului în care acestea au fost descoperite. Determinarea precisă a poziţiilor complexelor arheologice dintr-un sit permite înregistrarea unitară şi corelată a întregii informaţii, asigurând o interpretare de ansamblu. Pentru aceasta este nevoie de sprijinul ştiinţei măsurătorilor terestre, ale cărei ramuri principale sunt topografia şi cartografia. Prin intermediul topografiei se efectuează măsurătorile pe teren iar cu ajutorul cartografiei se realizează planul topografic al sit-ului. Acesta va cuprinde formele de relief, (naturale şi antropice), secţiunile săpate şi complexele descoperite. La încheierea cercetărilor, planul topografic va fi baza de pornire pentru orice propunere de reconstituire.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 113: Cetatea de Scaun

113

Prin prelucrarea pe calculator, cu ajutorul unor programe de desen, a planului topografic se realizează modelul tri-dimensional (3D) al sit-ului. Acesta reprezintă o modalitate superioară de redare a terenului, eliminând procesul de transformare mentală a unei imagini bi-dimensionale, 2D (planul topografic) într-una 3D. Modelele 3D sunt utilizate la nivel mondial în diverse scopuri: evidenţierea evoluţiei în timp a reliefului unei zone; modalitate modernă de cartare. De asemenea, modelele 3D constituie o manieră sugestivă de punere în valoare a vestigiilor.

Pe modelul 3D al sit-ului, vor fi amplasate complexele cu întreg materialul arheologic descoperit. Din acest moment se poate trece la o reconstituirea virtuală a sit-ului în momentul locuirii. Arheologia virtuală, concept încetăţenit deja în lumea anglo-saxonă, urmăreşte reconstituirea digitală a unui sit prin prelucrarea computerizată a datelor prelevate din teren. Rezultatul este o imagine virtuală, o iluzie, bazată însă pe date matematice foarte concrete. Toate artefactele descoperite vor fi corelate cu structurile cărora au aparţinut. În acest fel expoziţia muzeală se transformă dintr-o succesiune de vitrine cu piese etichetate, într-o o viziune de ansamblu a unei lumi dispărute. Este vorba de ceea ce a căpătat deja un nume, conceptul de metamuseum, asociere de obiecte fizice şi imagini digitale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Gavrilă I., Statistica matematică şi informatică în cercetarea istoriei, Brăila, 2003. Morintz A., Using 3D Models in Romanian Archaeology, Dacia (sub tipar). Morintz A., Schuster C, Aplicaţii ale topografiei şi cartografiei în cercetarea arheologică, Editura. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2004. Reilly P., Towards a virtual archaeology. Computer Applications in Archaeology, în P. Reilly şi Rahtz (ed.), British Archaeological Reports, International Series 565, p. 133-139. Schuster C., Morintz A., Chelmec A., Die Gestaltung eines dreidimensionalen Modells eines archäologischen Grabungsortes. Ein Beispiel: Radovanu-“Gorgana a doua”, Studia Archaeologica et Antiqua IX, 2004, Iaşi (sub tipar).

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 114: Cetatea de Scaun

114

FILMUL VIRTUAL. SITUAŢIA PREZENTĂ

ŞI PREOCUPĂRI

Gheorghe Lazarovici, Adina Pojar, Vlad Bogdan

Stadiul actual. Din păcate, guvernaţii vorbesc în programele

de guvernare, (din ultimele două guvernări), de proiecte dar acestea au rămas vorbe, cercetarea s-a redus constant, neorganizat doar cu pasiunea cercetătorilor din diferite domenii. La nivelul instituţiilor şi al ministerelor nu există nici o orientare, nici o preocupare în sensul realizării unor programe. Instituţiile, ministerele sunt conduse de contabili, după legi vechi sau noi dar la fel de obtuze. Au fost desfiinţate secţii de cercetare sau arheometrie, nu se finanţează decât supravieţuirea.

Modelarea in arheologie. Cercetarea arheologică modernă se dezvoltă atât pe verticală aplicând metode moderne de cercetare, analiză şi interpretare cât şi pe orizontală oferind modele care să fie uşor digerabile de marele public pentru educaţie, instruire dar şi cercetare. Cele două, îmbinate, duc la o cercetare pluridisciplinară. Nefiind fonduri cercetarea se poate realiza doar cu binevoitori. Cel mai deschişi sunt elevii şi studenţii care visează încă.

Există tehnologie modernă dar ea este folosită în proporţie de 2% apreciem noi într-o instituţie mare. Să dăm un exemplu : din cele peste 30 de calculatoare de la un muzeu mare doar pe trei sunt baze de date, unul singur foloseşte baze de informaţii, pe 2-3 se prelucrează imagini, pe 2 se face muncă de tehnoredactare; nu există baze de imagini fiind stocate doar în directoare. Internetul este folosit mai ales pentru poştă electronică, paginile Web nu sunt actualizate. Informaticienii folosiţi nu cunosc stadiul cercetării, nu cunosc programare fiind plătiţi ca muzeografi sau cu ½ normă mai ales pentru întreţinere.

Reconstituirea unui model presupune adunarea unor date şi detalii de adâncime ce nu se pot realiza decât prin cercetarea

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 115: Cetatea de Scaun

115

interdisciplinară. Filmul virtual poate oferi legătura între specialist şi publicul larg. Cel mai interesat de cunoaştere este elevul, chiar din cele mai mici clase dacă are acces la tehnologia modernă. Studentul este dornic de a cunoaşte şi realiza, dar nu are cine îl instrui. Structura universitară este „tradiţionalistă” în cea mai mare parte.

Au fost realizate două filme virtuale pe care le prezentăm: unul despre sanctuarul de la Parţa făcut de un profesor de istorie (Suciu Cosmin) de la un liceu sprijinit de informaticieni tineri, entuziaşti. Respectivul coleg nu a văzut sanctuarul reconstituit şi nici materialele originale, iar la acea vreme monografia nu fusese editată. Al doilea a pornit de un model de locuinţă de la Parţa a fost realizat de elevi de la liceu de Informatică – Istorie, din clasele IX-X de liceu, care participaseră pe şantier la Ţaga. Acolo au cunoscut materialele arheologice, structurile arhitecturale, sărace în primul an, mai bogate în al doilea dar încă insuficiente.

Începutul e bun dar este departe de ceea ce am dori să facem şi ce am putea. Îl prezentăm ca o viitoare şansă.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 116: Cetatea de Scaun

116

EPILOG : CERCETAREA PLURIDISCIPLINARĂ

ŞI ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Dragomir Popovici Mircea Anghelinu

În ultimii 16 ani, arheologia românească, în ansamblul său, a parcurs un traseu sinuos, marcat de exprimarea a numeroase opţiuni, deseori contradictorii. Acestea, deseori manifestare a unor opinii politice mai mult sau mai puţin ferme sau radicale, au căutat îndeosebi redefinirea unor personalităţi sau restructurarea unor instituţii în raport cu moştenirea deceniilor comuniste. În majoritatea situaţiilor, aceste luări de poziţie argumentau, direct sau indirect, fie reîntoarcerea la realităţile interbelice, fie eliminarea persoanelor ce erau considerate a fi colaborat cu vechiul regim. Astfel, persoane, instituţii şi rezultate ale cercetării erau generalizat puse sub semnul întrebării. Dincolo de acordul unanim cu privire la necesitatea unor «schimbări», soluţiile, multe articulate spontan, au variat foarte mult. Puţine s-au dovedit viabile, iar materializarea lor a condus mai degrabă la nuclearizarea absolută a eforturilor personale, decât la edificarea vreunui acord general cu privire la viitorul arheologiei româneşti. Este tocmai ofensiva acestui subiectivism cea care indică, cu adevărat, necesitatea unor schimbări substanţiale, profunde. Ele ar trebui să aibă în vedere toate aspectele legate de definirea şi funcţionarea disciplinei arheologice (în plan formativ, instituţional şi legislativ), şi nu numai «deformările», mai mult sau mai puţin importante, suferite de practica disciplinei în decursul deceniilor comuniste. Statutul cercetărilor pluri- şi interdisciplinare în arheologia românească a oferit un pretext excelent pentru explorarea stării actuale a cercetării arheologice româneşti în general şi a soluţiilor de perspectivă la care se gândesc cei implicaţi direct în cercetarea arheologică.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 117: Cetatea de Scaun

117

În fapt, principalul obiectiv urmărit cu prilejul celor două întâlniri de la Târgovişte şi, implicit, în editarea acestui volum, l-a reprezentat tocmai diagnoza unei stări de fapt. Ne-am străduit să reunim cât mai mulţi dintre cei ce-şi afirmaseră dorinţa de a participa la o astfel de analiză, cu scopul declarat de a identifica împreună câteva concluzii, de natură să evidenţieze, în continuare, conţinutul măsurilor ce trebuie luate, nu numai în câmpul practicii ştiinţifice a arheologiei, cât şi în plan academic-formativ, respectiv în plan instituţional şi administrativ.

Astfel, dacă volumul de faţă nu constituie consecinţa unui proiect rigid, el este, totuşi, rezultatul unei iniţiative coerente. Ceea ce editorii şi-au propus a fost acumularea unui număr cât mai mare de opinii cu privire la conţinutul cercetării arheologice pluridisciplinare, dar şi la trecutul, prezentul şi viitorul ei. Nu am dorit decât să punem în lumină modul în care arheologia românească a înţeles şi înţelege cercetarea pluridisciplinară. Am evitat să solicităm articolele în funcţie de punctele noastre de vedere cu privire la semnificaţia şi posibilităţile pluridisciplinarităţii în arheologie. Aşa se explică diversitatea de opinii şi gradele diferite de adâncime a analizelor cuprinse în acest volum: studiilor de caz şi observaţiilor generale privind raportul dintre arheologie şi diverse alte discipline, (biologie, pedologie, antropologie, etnologie), li se adaugă perspective teoretice, instituţionale etc. În ciuda acestei eterogenităţi, care arată că acordul în privinţa conţinutului şi potenţialului cercetărilor pluridisciplinare nu este unanim, majoritatea autorilor au evidenţiat cu pregnanţă două realităţi, şi anume că acest tip de cercetări este în egală măsură necesar şi neglijat de structurile instituţionale, dar şi de comunitatea mai largă a arheologilor români. Ne propunem, aşadar, în ceea ce urmează, să comentăm, alături de colegii noştri, principalele argumente pe care le-au adus în sprijinul acestor concluzii, adăugându-le, de această dată, propriile noastre puncte de vedere.

1. Contribuţiile din volum

Câteva dintre contribuţiile din acest volum se concentrează în mod particular asupra raportului dintre edificiul teoretic al arheologiei româneşti şi cercetarea plurisciplinară.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 118: Cetatea de Scaun

118

Regretatul profesor Radu Florescu - care ne-a lăsat nouă onoranta şi totuşi trista misiune de a-i publica postum gândurile exprimate cu prilejul primei întâlniri de la Târgovişte, - realizează o analiză critică a conţinutului teoretic al arheologiei româneşti. R. Florescu semnalează empirismul sever de care se face vinovată, prin tradiţie, cercetarea arheologică românească şi care a condus la proliferarea impreciziei în terminologia arheologică. Autorul evidenţiază, de asemenea, caracterul parţial, oportunist şi inegal al perspectivelor pluridisciplinare, lipsite de coerenţa unor proiecte integrate, dar şi absenţa cronică a unor discipline academice în măsură să îmbogăţească problematica şi viziunea pluridisciplinară a arheologiei. În opinia lui Radu Florescu, măsurile severe de reorganizare a cercetării întreprinse de regimul comunist au fost responsabile atât de scăderea standardelor ştiinţifice ale arheologiei, dar şi de concentrarea cercetării arheologice către latura practică, în detrimentul reflexiei teoretice.

Acelaşi spaţiu teoretic îl preocupă şi pe Mircea Anghelinu, care caută să exploreze raţiunile care au împiedicat cercetarea românească să se deschidă mai generos către pluridisciplinaritate. Această reticenţă este pusă de autor atât pe seama unei grave dezarticulări între teorie şi practică în arheologia românească - sciziune impusă încă din perioada interbelică şi accentuată în decadele comuniste, - cât şi a “microsociologiei” comunităţii disciplinare, ierarhizată, în opinia sa, pe principiul competenţei empirice. Lipsa preocupărilor de ordin teoretic, ca şi îngusta înţelegere a misiunii de cercetare ce îi revine, au forţat arheologia românească să lase pluridisciplinarităţii un spaţiu îngust, adiţional, care, crede autorul, trebuie lărgit şi, mai ales, plasat într-un orizont teoretic mai înalt, în «amonte», acolo unde sunt elaborate întrebările puse de arheolog documentaţiei sale.

O contribuţie critică aduce Nona Palincaş, ale cărei puncte de vedere confirmă şi întăresc o parte din opiniile exprimate de Radu Florescu. Autoarea evidenţiază, în acest sens, nefericita popularitate de care se bucură, în arheologia românească, activitatea de cercetare practică: în timp ce “studiile de caz” proliferează, încercările de sistematizare teoretică “se pot număra pe degetele de la o mână”. Motivele acestei propensiuni pentru practică pot fi puse, în opinia Nonei Palincaş, pe seama sistemului de instrucţie al arheologilor,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 119: Cetatea de Scaun

119

fundamental empirist şi lipsit de un suport academic adecvat. În aceeaşi măsură şi complementar, perpetuarea anumitor presupoziţii teoretice restrânge posibilităţile arheologiei de a progresa. Ca şi Radu Florescu, autoarea consideră necesară regândirea spaţiului teoretic acordat arheologiei şi plasarea acestuia în preajma antropologiei culturale şi sociale.

Din dubla sa ipostază, de cercetător reputat şi profesor universitar, Marin Cârciumaru pledează consistent pentru o cercetare arheologică complexă, bazată pe integrarea tuturor categoriilor de specialişti în colectivele de cercetare arheologică, în vederea reconstituirii cât mai complete cu putinţă a evoluţiei comunităţilor umane.

Experienţa universităţii ieşene în privinţa cercetării pluridisciplinare este analizată de către Nicolae Ursulescu, care sintetizează câteva dintre concluziile tuturor celor interesaţi de acestă problematică. Astfel, se afirmă necesitatea colaborării instituţionale între universitate-institut-muzeu şi a specialiştilor din acestea. Crearea Centrului Interdisciplinar de Studii Arheoistorice, sub egida Catedrei de Istorie veche şi Arheologie a facultăţii de istorie, ca şi includerea unui curs de arheozoologie în cadrul facultăţii de biologie - unde s-a organizat şi o şcoală de vară internaţională în cadrul programului Socrates - traduc eforturi deja materializate în acest centru universitar. Iniţiativa, la Iaşi, aparţine în mod evident universităţii, aspect semnificativ, ce merită subliniat. Preocupările de aici au atins o problematică mai largă, între care cea a necesităţii de a stabili un limbaj comun pentru arheolog şi specialiştii pluridisciplinarităţii. Totodată, a reţinut atenţia specialiştilor ieşeni natura relaţiilor ce ar trebui instituţionalizate, nu numai între instituţii, ci şi între cercetătorii integraţi unor structuri de cercetare sau unor programe. În acest sens, sunt avansate unele soluţii posibile, între care: elaborarea unei legislaţii care să impună crearea unor centre de cercetare cu utilizatori multipli autonome, sau extensia laboratoarelor zonale de restaurare-conservare existente în acest moment şi care funcţionează deja în cadrul muzeelor.

Experienţa universităţii bucureştene este sintetizată de către Mircea Babeş, care evidenţiază în primul rând problematica asociată învăţământului universitar dedicat arheologiei:"....nu avem un învăţământ universitar complet şi de sine stătător de specialitate", situaţie

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 120: Cetatea de Scaun

120

tristă, existentă înainte de 1989 şi care, din nefericire, continuă şi în prezent. Acest diagnostic a devenit cu atât mai evident cu prilejul organizării colocviului internaţional „Învăţământul arheologic universitar în Vestul şi Estul Europei”, în 2002, de către Seminarul de Arheologie al Universităţii din Bucureşti. Această analiză comparativă subliniază "grava noastră rămânere în urmă", nu numai în raport cu contextul vest-european, dar chiar şi în plan balcanic. Soluţiile sugerate de M. Babeş vizează restructurarea programei de învăţământ, reorganizarea masteratului şi repoziţionarea activităţilor practice în cadrul acestui modul formativ dedicat studenţilor care doresc să activeze în câmpul arheologiei.

Prezentarea, într-o serie mai amplă de contribuţii, a proiectului româno-francez de la Hârşova a prilejuit trecerea în revistă a scopurilor propuse de cercetarea de aici şi, mai ales, a evidenţiat bogata experienţă acumulată de acest colectiv interdisciplinar. Exemplul de reuşită de la Hârşova este de natură să îndemne arheologii români la un serios efort de reflecţie. Cercetările întreprinse aici nu numai că au evidenţiat inconsistenţa teoretică şi labilitatea metodologică a cercetărilor arheologice „tradiţionale”, dar oferă un excelent exemplu de concepere şi materializare a unui proiect de cunoaştere mai ambiţios. În acest context, autorii se concentrează mai puţin asupra nivelului finanţării unei astfel de cercetări, cât mai ales asupra problemelor de formare profesională, de concepţie, singurele în măsură să asigure utilizarea chibzuită, raţională, a fondurilor de cercetare. Din această perspectivă, problemele legate de suportul financiar al cercetării arheologice, chiar dacă importante, nu sunt considerate, pentru moment, primordiale. Nu în cele din urmă, programul de cooperare româno-franceză de la Hârşova propune un model de cooperare neuzual pentru România. El se dovedeşte a fi, în primul rând, bine adaptat necesităţilor actuale ale cercetării arheologice din ţara nostră, reuşind să propună soluţii şi evident, rezultate. Simptomatică este şi strategia adoptată de membrii colectivului de cercetare, adaptată la caracteristicilor mediului profesional românesc, extrem de conservator: accentul pus pe rezultate prefaţează expunerea concepţiei operaţionalizate aici.

La rândul său, Marius Ciută oferă un exemplu aplicat, respectiv rezultatele dobândite, pe seama unui demers riguros şi

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 121: Cetatea de Scaun

121

bine echilibrat, în cercetarea interdisciplinară realizată la Şeuşa. Concepţia şi rezultatele sunt reprezentative pentru conducătorul săpăturii de aici.

Cristian Schuster constată, cu o tristeţe bine temperată, că în privinţa domeniilor pluridisciplinare, cercetarea arheologică româneacă nu a depăşit momentul 1989, convingere ce pare a fi împărtăşită de mulţi dintre colegii noştri.

Prezentarea succintă a istoriei cercetărilor de antropologie fizică este completată de către Alexandra Comşa prin evaluarea posi-bilităţilor oferite de către aceasta în sensul cunoaşterii indispensabile a populaţiilor străvechi.

Arheozoologia este bine reprezentată în cuprinsul acestui volum. Situaţia nu surprinde, căci eforturile pline de substanţă depuse în timp, de către Alexandra Bolomey şi Sergiu Haimovici în special, i-au conturat acesteia un statut oficial bine poziţionat în arheologia românească, ceea ce este semnificativ. Nu este mai puţin adevărat că acest statut a rămas slab instituţionalizat, concentrându-se în jurul activităţii individuale. Cinci arheozoologi, aparţinând mai multor generaţii, îşi fac auzite dorinţele, speranţele şi, mai ales, problemele. Dacă vocea este amplă şi puternică, tonurile nu sunt identice.

"Ultimul mohican", Sergiu Haimovici, subliniază necesitatea unui demers arheologic complex, în care varii discipline să fie integrate cercetării arheologice. Este un apel către pluridiscipli-naritate venit, de data aceasta, din direcţia unui ne-arheolog.

Georgeta El Susi, pledează şi ea pentru conturarea unui spaţiu al dialogului clădit pe baze cât mai complexe şi pe cunoştinţe generale solide. Experienţa foarte diversă, nemediată, cu foarte mulţi arheologi, o determină să atragă atenţia asupra acestui aspect, care se dovedeşte a fi foarte important. Ea subliniază şi necesitatea creării unui cadru instituţional, în care suportul financiar rezervat arheozoologiei să fie real. Altfel, eforturile personale concretizate în teme personale de cercetare, nu vor putea înlocui nicicând programele de cercetare coerente, recunoscute ca atare.

Reprezentant al (încă!) tinerei generaţii de arheozoologi, Adrian Bălăşescu radiografiază critic „starea” arheozoologiei în România prin care înţelege mai curând condiţia acesteia. Oarecum surprinzător tonul, neobişnuit pentru cei care au puterea de a refuza

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 122: Cetatea de Scaun

122

evidenţa, cu speranţa că totul se rezolvă de la sine, afirmă : "...balanţa cercetării arheozoologice este complet dereglată şi deformată..... " iar la rândul ei, "....arheologia nu a făcut decât mici eforturi pentru a o echilibra". În bună măsură, impetuosul nostru coleg are dreptate. Constatarea sa, a unui specialist integrat definitiv în cercetări cu caracter complex şi cu o foarte bogată experienţă de teren, o consi-derăm, semnificativă: „Pentru mulţi arheologi din România, cercetarea pluridisciplinară este un moft, pentru alţii doar o modă, pentru însă foarte puţini (prea puţini) este şi un mod de cercetare care ne permite de cele mai multe ori să vedem omul din spatele ceramicii". Experienţa sa, inclusiv cea din laboratoarele din străinătate, îi sugerează că statutul de "cenuşăreasă" al cercetării pluridisciplinare şi viitorul sumbru al acesteia nu pot fi modificate decât prin "schimbarea mentalităţii de cercetător (arheolog)”.

Singur printre arheologi, paleoihtiologul Valentin Radu nu face notă discordantă, ceea ce ne face să credem că implicarea tinerei generaţii este profundă şi, desigur, dătătoare de speranţe. În opinia sa, arheologii " ...sunt primii care trebuie să se întrebe dacă cercetarea arheologică în general se va face în continuare doar de dragul de a săpa pentru a scoate la iveală nişte materiale, care în mare parte vor zace în nişte depozite, sau pentru a respecta cu adevărat definiţia arheologiei ca disciplină". Consecinţă a statutului ei şi a conceptului de cercetare inter- sau pluridisciplinară, este în opinia sa "activitatea.... aleatorie şi nedirecţionată către interesele majore/prioritare ale arheologiei". Soluţiile avansate pentru remedierea celor constatate se referă la crearea unei reţele de laboratoare specializate, afiliate sau nu universităţilor şi care să permită funcţionarea unor programe coerente de cercetare.

De la Cluj, Alexandru Gudea se asociază în a afirma caracterul complex al cercetărilor arheozoologice şi necesitatea completării formării profesionale prin intermediul masteratelor şi studiilor postuniversitare.

Paleoetnobotanica şi-a găsit în Beatrice Daisa un apărător con-vins, care a punctat succint avantajele şi limitele unui astfel de demers.

O pledoarie în favoarea studiilor solului aplicate la contexte arheologice prezintă Niculae Florea, subliniind capacitatea acestora de a contribui la înţelegerea unor fenomene şi procese frecvent ignorate, în detrimentul calităţii concluziilor.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 123: Cetatea de Scaun

123

Drept "exotică" în cadrul cercetării pluridisciplinare din România defineşte cercetarea sedimentologică şi micromorfologică, pe care o slujeşte, Constantin Haită. El observă că unele – în fapt, cele mai multe – dintre disciplinele ce pot interveni în cadrul cerce-tării arheologice sunt fie ignorate, fie considerate drept etichete strălucitoare ale unei realităţi evident mai terne. Una dintre problemele ridicate de către colegul nostru se referă la un aspect pe care nici noi nu obosim a-l evidenţia: cercetarea pluridisciplinară în întregul ei, este deseori considerată drept panaceu pentru explicarea unor situaţii arheologice a căror diagnosticare nu este considerată nici măcar necesară de către unii dintre arheologi! Astfel, subliniază Constantin Haită, "...situl şi problema cercetată impun anumite metode, tehnici sau analize, şi nu dorinţa arheologului”. Desigur, aceasta problemă necesită discuţii şi analize detaliate, din partea tuturor actorilor implicaţi, căci este evident că opinii divergente nu lipsesc.

Plasându-se singur între "....scepticii ultra-critici şi optimişti necondiţionaţi....", Dan Monah pledează pentru necesitatea realizării unui laborator de analize radiocarbon în România. Avocat consecvent al acestei iniţiative, el subliniază: "Considerăm că este necesar să sincronizăm urgent demersul ştiinţific românesc cu cercetarea arheologică mondială. Neacţionând în acest sens, nemodernizând arheologia românească, ne scoatem singuri din competiţie", căci, "În acţiunea de modernizare a arheologiei româneşti înfiinţarea unui laborator C14 ar fi unul dintre paşii importanţi."

Cătălina Semuc înseriază succint câteva din punctele comune care unifică arheologia şi etnologia. Diviziunea academică tradiţională, care a încadrat arheologia românească în trena exclusivă a istoriei, a avut, şi în opinia noastră, efecte triste: ea a lăsat reconstituirea modelelor de comportament ale populaţiilor din trecut pe seama simţului-comun sau analogiilor nepotrivite, extrase din viaţa comunităţilor istorice, chiar contemporane. În acest sens, o lucidă contextualizare etnografică a reconstituirilor istorice propuse ne apare ca una dintre priorităţile cercetării arheologice actuale. Alexandru S. Morintz se alătură celor ce sunt convinşi de necesitatea utilizării informaticii, a topografiei şi a cartografiei în demersul arheologic. Arheologia virtuală, la rândul ei integrată metamuzeului, constituie, din punctul său de vedere, o necesitate.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 124: Cetatea de Scaun

124

Gh. Lazarovici, Adina Pojar, Vlad Bogdan, la fel ca cei mai mulţi dintre cei prezenţi la Târgovişte, subliniază că, în arheologia românească de după 1989 "....nu se finanţează decât supravieţuirea”. Într-adevăr, în actualul stadiu al dezvoltării societăţii româneşti, rolul şi mai ales responsabilităţile statului român în ceea ce priveşte sprijinirea cercetării este departe de a fi clar definit. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că în cadrul breslei nu s-a discutat serios problema responsabilităţii pe care membrii ei o au faţă de finanţarea publică.

În acord cu mulţi dintre noi şi mai ales cu ceea ce se întâmplă aiurea, colegii clujeni consideră că "modelarea în arheologie" este foarte importantă, mai ales prin prisma obligaţiei pe care o are arheologia ca, utilizând datele pe care le obţine, să le introducă în circuitele publice, accesibile publicului larg.

2. Câteva observaţii sintetice

Toţi autorii amintiţi au semnalat slaba deschidere a arheologiei româneşti către pluridisciplinaritate şi absenţa generalizată a unor demersuri cu adevărat interdisciplinare, sintetice. Unul dintre principalii factori care au limitat disponibilitatea arheologiei româneşti pentru cercetările plurisciplinare l-a reprezentat modul de conceptualizare a misiunii de cercetare a arheologiei. Mai precis, modul tradiţional de autoidentificare a disciplinei arheologice, la nivel teoretic, metodologic şi practic, în ansamblul cercetării sociale româneşti, a determinat atitudinea sceptică a practicienilor în raport cu potenţialul acestui tip de cercetări.

În fapt, pentru a lămuri esenţa arheologiei pluridisciplinare, ar trebui să reflectâm înainte de toate la chiar conţinutul disciplinei arheologice. Această misiune pare, la prima vedere, una dintre cele mai simple: în orice dicţionar, arheologia este o ramură specializată a cercetării istorice, care se ocupă de studiul vestigiilor materiale ale culturilor din trecut. În alţi termeni, arheologia este o disciplină ancilară istoriei, pentru care joacă rolul de auxiliar documentar. Ea face apel la diverse alte discipline din câmpul umanist sau naturalist pentru completarea informaţiei şi intepretărilor sale. În chiar conţinutul acestei definiţii, de multă vreme banalizată, se ascund, însă, mai multe presupoziţii importante. Ele privesc atât consistenţa

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 125: Cetatea de Scaun

125

şi „locul geometric” pe care îl ocupă arheologia, dar şi, implicit, poziţia sa, epistemologică şi academică în raport cu alte ramuri ale cercetării sociale sau naturale.

La o primă lectură, s-ar părea că arheologia este o disciplină în sine, deosebită de altele, dar apropiată de istorie. În alţi termeni, ea are acelaşi obiectiv de cercetare ca şi cercetarea istorică, dar se bazează pe alte surse documentare. Deja un prim aspect ne reţine atenţia şi el priveşte esenţa interesului arheologic, care nu poate fi decât unul umanist. Această afiliere definitorie a supus implacabil arheologia românească tiraniei convenţionale a genurilor, opunând-o aprioric atât ştiinţelor naturale, cât şi celor sociale, (sociologie, antropologie etc.), mai ales că acestea din urmă, cu excepţia sociologiei şi etnografiei rurale, au constituit dintotdeuna un lux academic, greu accesibil unei ţări sărace din estul Europei. Aşadar, fiică, în plan istoric şi instituţional, a istoriografiei, arheologia nu este decât una din disciplinele care se ocupă de studiul istoric al culturii. Este o poziţie filozofică bogată în consecinţe.

În cadrele unei dihotomii accentuate de Renaştere, Natura, studiate de ştiinţele „tari”, pozitive şi nomotetice, este lăsată în afara Culturii, univers uman de reguli arbitrare, supus unei cunoaşteri hermeneutice. Câmpul umanist nu numai că recunoaşte ca demne de studiat anumite sfere ale experienţei istorice umane, dar impune şi normele filozofice, teoretice şi metodologice care pot fi utilizate în vederea acestei cunoaşteri. Respectând fidel termenii opoziţiei dintre „natură” şi „cultură”, arheologia românească s-a văzut nevoită să despartă sursele sale documentare, dar şi metodele aferente lor, pe seama aceloraşi criterii: ea s-a concentrat către dovezile materiale ale „culturii” şi a lăsat în plan secund interesul pentru cele aparţinând lumii naturale. Când, începând îndeosebi cu anii ’70, interdepen-denţa dintre sistemele culturale şi ecologie a devenit evidentă, ea a început să se aplece cu mai multă consecvenţă asupra mediului natural, fără ca prin aceasta să depăşească, altfel decât ocazional, frontiera dintre cunoaşterea istorică şi cea naturalistă. Mediul natural a fost constant privit ca un ansamblu de contingenţe şi limitări, exterior culturii, acţiunea sa fiind identificată, de obicei, la interfaţa dintre tehnologie şi ecologie; în alţi termeni, modul de acţiune asupra naturii se reflectă în arme şi unelte. Redusă a rămas şi capacitatea arheologilor de a sesiza profundul impact cultural pe care

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 126: Cetatea de Scaun

126

organizarea economică l-a avut în dinamica grupurilor umane. Din acest motiv, informaţiile aduse de arheozoologie, de exemplu, au fost considerate ilustrative pentru modul tradiţional de viaţă al comunităţilor din trecut, fără ca ele să poată căpăta un caracter cu adevărat cauzal.

Diversitatea de intenţii şi de materializări cu care specialiştii umanişti gratulează comportamentele culturale, în contrast cu stabilitatea - sau cu mutaţiile ordonate şi previzibile - ale lumii naturale au întărit nu numai iluzia că cele două universuri ascultă de reguli proprii, dar şi că metodele de cunoaştere sunt în mod definitiv incompatibile. Aplicând trecutului dihotomia dintre natură şi cultură, arheologia românească a ignorat o realitate dintre cele mai banale: „natura” este un construct cultural. Cel mai bun exemplu îl oferă chiar cultura europeană, singura care s-a înstăpânit treptat asupra unei naturi desacralizate şi care, începând cu antichitatea greacă, apoi cu gândirea creştină, a edificat şi motivaţii ideologice şi metafizice pentru această dominaţie. În majoritatea comunităţilor arhaice, frontierele culturii sunt altfel plasate în raport cu lumea naturală.

Contrastul dintre cele două lumi - socială şi, respectiv, naturală - avea să fie aprofundat şi de conţinutul teoretic al arheologiei pre- şi proto-istorice româneşti. În ansamblul său, acest eşafodaj teoretic este susţinut de o înţelegere romantică şi idealistă (literal) a culturii: ea este un ansamblu de norme de comportament, de idei culturale transmise prin învăţare. Altfel spus, cultura este un set de arhetipuri şi de modele de comportament care definesc un mod de viaţă; ea este, în mod definitoriu, foarte conservatoare şi, prin urmare, puţin sau deloc condiţionată de criterii externe propriului univers. Principalele interferenţe care tulbură aceste lumi de idei sunt alte constelaţii de idei, adică alte culturi, care, prin migraţii sau difuziuni, ajung în spaţiul unei culturi şi îi decid, paşnic sau violent, dinamica internă. În aceste condiţii, ideea că mediul natural a putut juca un rol important în opţiunile culturale ale oamenilor din trecut şi în configurarea unităţilor artificiale pe care noi le numim „culturi” avea puţine şanse să convingă.

Însă nucleul idealist al teoriei arheologice româneşti nu a decis numai modul de raportare a arheologilor la ecologie şi, implicit, la disciplinele naturaliste: el a limitat şi interesul lor pentru studiul

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 127: Cetatea de Scaun

127

societăţii şi, deci, pentru disciplinele experimentate în analiza comportamentelor umane: sociologia, antropologia, psihologia socială. Convinsă că definiţia culturii ca set de idei este singura (sau cea mai bună) definiţie posibilă, arheologia românească s-a concentrat către colectarea fragmentelor materiale ale diverselor universuri de idei din trecut, în vederea reconstituirii lor, pierzând din vedere bogăţia şi diversitatea comportamentală pe care o implică viaţa socială. Lipsită, din motive obiective, dar şi subiective, de orice orizont etnografic, arheologia românească a gravitat permanent în jurul viziunii sale sărăcăcioase asupra culturii, compensând incapacitatea sa de a interpreta sugestiv asocierile şi contextele descoperite prin descriptivism şi prin definirea, pe criteriile unor mai mult sau mai puţin scrupuloase analize formale, a unor orizonturi de unitate a culturii materiale. Aceste culturi arheologice au rămas, însă, simple schiţe, împodobite cu artefacte, dar lipsite de liantul ce însufleţise cândva cochilia materială în parte regăsită de arheologi: valori, gesturi, opţiuni, comportamente.

În acest sens, merită amintit caracterul sărăcăcios, anost şi plictisitor pe care îl vădesc majoritatea expoziţiilor arheologice din muzeele româneşti: colecţii de artefacte, grupate în serii fundamental decise de metodele arheologilor, şi ca atare incapabile să restituie convingător viaţa cotidiană a oamenilor din trecut. Astfel etalată în dioramele şi vitrinele muzeelor, erudiţia tipologică a arheologilor arată singură îngustimea teoretică neverosimilă care a ajuns să caracterizeze practica arheologică românească. Ea se datorează, în cele din urmă, atât înţelegerii unilaterale a misiunii de cercetare a arheologiei, cât şi cantonării sterile a disciplinei în umbra domeniului tradiţional acordat ştiinţelor umaniste, în particular istoriei.

Afilierea a priori a arheologiei româneşti la istoriografie a avut efecte dintre cele mai profunde şi în câmpul academic. Definiţiile tradiţionale nu recunosc individualitatea arheologiei decât la nivel metodologic, autonomia sa în plan teoretic fiind exclusă. Arheologul nu este decât un istoric care se ocupă cu arheologia şi capătă acest statut în momentul în care exerciţiul îndelungat al metodelor îi permite să demonstreze că a asimilat lexicul şi problematica considerată specifică disciplinei. El îi este conferit tacit de către ceilalţi istorici-arheologi, nici ei în măsură să definească cu limpezime standardele pe care trebuie să le îndeplinească aspiranţii.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 128: Cetatea de Scaun

128

Criteriile actuale de înscriere în Registrul Naţional al Arheologilor - a căror creştere în rigoare merită, desigur, salutată -, nu fac, pe de altă parte, decât să dea normei cutumiare caracter de lege scrisă. Sistemul de selecţie oficial recunoscut indică explicit că pot deveni specialişti în arheologie numai absolvenţi ai facultăţilor de istorie şi, până de curând, cu o singură excepţie, cei ai facultăţilor de filologie, respectiv limbi clasice!

În cele din urmă, în ciuda presupusei sale autonomii, vedem că arheologia nu a beneficiat cu adevărat de un statut disciplinar ferm în câmpul academic. În aceste condiţii, nu este de mirare că instrucţia arheologilor continuă să revină facultăţilor de istorie, care acceptă cu superioară şi variabilă bunăvoinţă să ofere studenţilor un spaţiu educaţional (îngust) deprinderii metodelor speciale necesare lecturii documentaţiei arheologice. Sistemul de instrucţie universitară, încă în uz, perpetuează, aşadar, atât dihotomiile de secol XIX, care au însoţit evoluţia teoretică a arheologiei româneşti, dar împiedică şi deschiderea disciplinei către pluri- şi interdiscipli-naritate.

Posibilităţile actuale de formare profesională prin intermediul masteratelor, care vor putea integra absolvenţi ai altor structuri universitare decât cei ai facultăţilor de istorie sau filologie clasică, sugerează, pe de altă parte, că acest statut tradiţional poate fi ameliorat. Nu trebuie, însă, să ne iluzionăm. Această nouă stare de fapt nu constituie decât preambulul unor noi contradicţii şi o nesfârşită sursă de ambiguităţi, în măsura în care reforma învăţământului universitar nu primeşte un feedback prompt prin iniţiativele Ministerului Culturii şi Cultelor căruia, conform tradiţii cutumiare, i-a revenit rolul de tutore al cercetării arheologice. Nu numai că această responsabilitate, cel puţin financiară, trebuie împărţită cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi cu Academia Română, dar este necesar un acord mai strict între măsurile luate de aceste instituţii. Deocamdată, un dialog corespunzător nu există.

Un exemplul frapant este oferit de recunoaşterea salutară a statutului oficial al arheologului în nomenclatorul profesiilor. Deşi survenită cu regretabilă întârziere, această acreditare a meseriei este, însă, descurajată clar de MEC, chiar dacă acesta acceptă posibilitatea existenţei specializărilor „arheologie”, „istoria artei” etc. Pur şi simplu, statutul recunoscut de iure este anulat de facto prin

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 129: Cetatea de Scaun

129

incapacitatea universităţilor de a susţine o astfel de specializare. Restructurarea masivă, generată de procesul Bologna, dar mai ales subfinanţarea constantă a învăţământului superior românesc, a impus universităţilor restrângerea drastică a numărului de specializări. Iniţiativele lăudabile - şi multă vreme viabile - ale universităţilor mai mici (Târgovişte, Alba-Iulia, Constanţa) de a înfiinţa specializări cu profil arheologic, au fost descurajate. Aşa cum arăta şi Mircea Babeş, în absenţa unui sprijin consistent, universităţile nu pot organiza formaţiuni de studiu viabile finaciar în domeniul arheologiei, chiar dacă aspiranţii nu lipsesc. În aceste condiţii, profesionalizarea arheologilor rămâne opera „uceniciei” practice şi rămâne înfeudată, ca şi până acum, facultăţilor de istorie. Probleme asemănătoare vor ridica şi programele de master.

O altă realitate frecvent ignorată ţine de slaba vizibilitate în cadrul structurilor decizionale a arheologilor în ipostaza lor de cercetători şi cadre didactice universitare. Deocamdată, „cel mai vizibil” arheolog este cel ajuns în ipostaza sa de muzeograf.

3. Soluţii şi perspective

Orice încercare de a ameliora şi îmbogăţi cercetarea arheologică românească trebuie să aibă în vedere redimensionarea eşafodajului intim care susţine din punct de vedere social, ideologic şi teoretic această disciplină. Aşa cum am avut prilejul să notăm, arheologia românească este o descendentă a interesului umanist istoric şi, în plan secund, a dezideratelor naţionale care au guvernat evoluţia istorică a spaţiului cultural românesc în epoca modernă şi contemporană. Toate aceste trăsături, nu lipsite de adânci note de provincialism cultural, s-au perpetuat în deceniile comuniste, la adăpostul intereselor ideologice, inerţiilor şi mai ales, al izolării cercetării arheologice româneşti în raport cu metamorfozele pe care le suferea disciplina arheologică în Occident. În contextul în care întreaga societate românească traversează profunde restructurări, scrisul istoric, marele avocat al identităţii naţionale româneşti, se vede nevoit să-şi regândească poziţia ideologică. Arheologia, ea însăşi un „asistent de cercetare” în demersul de căutare a identităţii culturale a românilor, resimte aceleaşi presiuni. Nu ne referim, desigur, la presiunile ideologice explicite, care solicită presant moderarea discursului istoric naţional în favoarea rigorilor

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 130: Cetatea de Scaun

130

ideologice promovate de „casa comună” europeană, ci la o tensiune difuză, de altă natură, în mare măsură pur ştiinţifică.

Într-adevăr, deschiderea comunicării cu colegii de pe alte coordonate a dezvăluit distanţa uneori dureroasă între premisele teoretice şi deprinderile metodologice ale arheologiei româneşti şi cele acreditate de cercetarea occidentală. Nu ne rezumăm a constata că societăţile occidentale conceptualizează foarte diferit misiunea şi statutul arheologiei, deşi, în condiţiile în care societatea românească îşi raportează aspiraţiile politice la valorile Uniunii Europene, alinierea arheologiei la noile rigori este inevitabilă. Pur şi simplu, dacă ne este permis să izolăm artificial calitatea ştiinţifică a cercetării în sine, coerenţa şi consistenţa demersurilor de cercetare arheologică din Occident este net superioară celor similare din România. Pentru a ne exprima mai limpede, nu numai că cercetarea arheologică occidentală a acceptat multe alte obiective de cercetare, dar chiar şi pentru dezideratele pe care le împărtăşesc şi arheologii români, mijloacele ştiinţifice de a le atinge sunt superioare şi impun un standard în măsură să tulbure confortul călduţ pe care respectarea tradiţiei l-a asigurat, timp de decenii, arheologiei româneşti. Handicapul, ale cărui cauze nu dorim să le reluăm aici, mai ales că ele au fost semnalate, parţial, şi în cuprinsul volumului, este important, iar recuperarea lui presupune, în primul rând, o diagnoză cinstită şi severă.

Ne vom mulţumi aici să semnalăm câteva aspecte la care, în opinia noastră, comunitatea disciplinară, dar şi factorii de decizie din sfera culturii şi educaţiei ar trebuie să-i aibă în vedere în reaşezarea arheologiei româneşti pe baze moderne. Se înţelege că problemele pe care le vom supune atenţiei acestor structuri instituţionale, sunt în mod firesc interconectate, prin urmare ordinea în care le prezentăm aici ţine doar de coerenţa discursului nostru, nu de vreun ordin de importanţă. Tot astfel, suntem conştienţi că unele dintre punctele de vedere care urmează a fi discutate sunt cunoscute şi acceptate de mulţi dintre colegii noştri. Am considerat, totuşi, util să le reamintim.

Prima noastră propunere se adresează atât mediului intern, al comunităţii disciplinare arheologice, cât şi grupului social al istoricilor din care, prin tradiţie, fac parte arheologii. În acest mediu, dezbaterile critice pe tema rolului şi viitorului disciplinelor istorice în România – şi care, trebuie remarcat, nu lipsesc deloc, în ansamblul

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 131: Cetatea de Scaun

131

istorigorafiei româneşti – constituie una din manierele potrivite pentru a ajuta arheologia românească să-şi reconsidere statutul. Este neîndoielnic faptul că misiunea sa tradiţională, cea de colector de vestigii materiale puse în slujba versatilei glorii naţionale este nu numai îngustă şi, eventual, nerealistă din punct de vedere ideologic, dar este inhibitorie din punct de vedere ştiinţific, pozitiv.

În această ultimă privinţă, reevaluarea sectorului ideologic în care activează arheologia românească trebuie să conducă la restructurarea conţinutul teoretic al arheologiei româneşti. Progresele istoriografiei şi ale antropologiei ne-au arătat, în deceniile din urmă, că bogăţia experienţelor culturale a umanităţii este nesfârşită şi că punctele de vedere unilaterale nu servesc unei discipline umaniste ca arheologia, a cărei principală misiune o reprezintă cercetarea diversităţii culturale. În acest sens, ne apare acută necesitatea ca raportul de dependenţă al arheologiei româneşti faţă de istorie să fie redimensionat şi completat de perspective noi, cum sunt cele antropologice, paleoetnografice şi paleosociologice. Aceste puncte de vedere sunt în continuare cronic absente din ansamblul arheologiei româneşti, deşi doar ele ar ajuta disciplina să devină interdisciplinară în însăşi esenţa sa. Ele nu ar anula, desigur, interesul fundamental istoric al arheologiei, dar i-ar permite atât îmbogăţirea imaginaţiei sale ştiinţifice, cât şi creşterea consistenţei şi coerenţei discursului său, ca şi îmbunătăţirea aparatului meto-dologic. Fără un interes consecvent, la nivel teoretic, pentru societăţile pe care le studiază, arheologia românească va întârzia să-şi adapteze metodele, rămânând captivă studiului repetitiv al artefactelor şi în orizontul îngust al metodelor sale tradiţionale.

Interesul pentru organizarea şi dinamica internă a culturilor din trecut nu se poate, însă, dezvolta pe seama surselor de inspiraţie tradiţionale: documentaţia arheologică propriu-zisă şi analogiile vagi preluate din câmpul istoriei. În particular pentru arheologia preistorică, faptele sociale trebuie interpretate prin intermediul unor analogii colectate din universuri culturale apropiate, cel puţin din punct de vedere demografic, tehnologic, economic şi social, de situaţiile regăsite arheologic. În alţi termeni, este necesară operaţionalizarea analogiilor etnografice, la care cercetarea românească a făcut doar rar şi nesistematic apel.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 132: Cetatea de Scaun

132

Rigorile paleoetnografice sunt singurele în măsură să asigure integrarea în alt orizont a metodelor considerate până acum auxiliare. Studiile privind economia, tehnologia, organizarea habitatului şi, în general, privind integrarea culturii umane în ecosisteme etc., reprezintă doar câteva dintre direcţiile, deja explorate, pe care arheologia românească trebuie să le dezvolte în vederea unei înţelegeri superioare a diversităţii culturale.

Renovarea eşafodajului teoretic al arheologiei româneşti prin adoptarea unor perspective mai generoase, antropologice, joacă un rol-cheie pentru viitorul cercetărilor pluridisciplinare. În cele din urmă, metodele reprezintă căile prin care se caută sistematic răspuns la anumite întrebări. Prin urmare, oportunitatea şi numărul întrebărilor puse documentaţiei se reflectă întotdeauna în ansamblul de metode utilizate. Dacă arheologia românească acceptă ideea că, cel puţin până acum, curiozitatea sa istorică a fost foarte limitată, (din considerente obiective sau subiective), ea va accepta totodată şi necesitatea de a-şi îmbunătăţi instrumentarul metodologic. Nu vom ezita să repetăm că îmbogăţirea documentaţiei arheologice nu se realizează doar extensiv, ci şi (sau în primul rând) intensiv, prin exploatarea scrupuloasă a informaţiilor conservate în contextele arheologice. Scala de rezoluţie pe care şi-o propune fiecare demers este, desigur, decisă de un mare număr de variabile, însă renunţarea la radiografia riguroasă a sitului trebuie să fie coerent motivată. Arheologia românească trebuie în mod necesară să-şi asigure condiţiile pentru acest tip de exploatare intensivă, şi încă în condiţiile unor realităţi financiare deloc stimulative.

Îmbrăţişarea unei perspective paleoetnografice va avea consecinţe dintre cele mai benefice şi pentru latura exploatării muzeistice a rezultatelor arheologiei : expoziţiile atractive şi publicitatea sunt singurele soluţii practice şi realiste pentru ca arheologia să recâştige suportul şi simpatia publicului, contribuind în egală măsură la atingerea obiectivelor sale fireşti, cele educative. În mod necesar, relaţia existentă - şi care trebuie amplificată -, este una privilegiată, de pe urma căreia ambii parteneri să beneficieze. Este evident că, în acest context, realizarea unor expoziţii interesante şi atractive nu se poate realiza decât în condiţiile în care există în amonte o cercetare complexă, interdisciplinară. Numai astfel cantitatea şi calitatea informaţiilor poate permite reconstituiri bogate, dar care să

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 133: Cetatea de Scaun

133

nu facă rabat de la parametrii de verosimilitate şi rigoare ştiinţifică. Numeroasele observaţii apărute în ultimii ani, referitoare la calitatea expoziţiilor din muzee, reflectă tocmai această situaţie. În calitatea sa de participant şi, în acelaşi timp, de beneficiar al acestei cercetări, muzeul devine în mod natural şi o structură ce valorizează cu precădere acest tip de cercetare arheologică, în care este obligat să se implice direct.

Înainte ca arheologia românească să devină pluridisciplinară, ea trebuie să devină... arheologie, adică să fie recunoscută ca specializarea academică aparte. În această direcţie, restructurarea arheologiei româneşti nu poate avea în vedere, într-o primă instanţă, decât alinierea programelor academice la standardele europene în materie. Această restructurare este mai puţin simplă decât poate apărea, căci nu este suficientă integrarea unor cursuri speciale în cadrul planurilor de învăţământ a facultăţilor de istorie. În acest sens, individualizarea unor facultăţi cu profil arheologic este obligatorie. Desigur, ea ridică, cel puţin temporar, mari probleme, din cel puţin două motive: spectrul încă restrâns de posibilităţi de angajare pentru licenţiaţii în domeniul unic, arheologie; popularitatea încă redusă a arheologiei, care limitează numărul de tineri interesaţi şi, prin urmare, îngreunează organizarea unor formaţiuni de studiu viabile din punct de vedere financiar. Pe de altă parte, în perspectiva integrării europene, este de aşteptat o creştere semnificativă a necesarului de specialişti în câmpul arheologiei preventive şi de salvare. În acest sens, merită remarcată mobilitatea crescută - şi promiţătoare - a unor instituţii, cum sunt universităţile sau muzeele, în contrast cu conservatorismul altora, în particular al institutelor de arheologie. Această problemă trebuie să preocupe, în opinia noastră, toate autorităţile responsabile de destinul vieţii culturale româneşti. Sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării ar fi salutar, mai ales că universităţile capabile să materializeze o astfel de iniţiativă nu lipsesc.

Este, de asemenea, necesară lărgirea bazei instituţionale de recrutare a arheologilor şi diversificarea specializărilor primare sau secundare, (master), în măsură să instruiască arheologi. În ceea ce priveşte primul aspect, pe măsură ce spectrul universitar consacrat ştiinţelor sociale se lărgeşte, prin apariţia facultăţilor de etnografie, antropologie socială şi culturală, sociologie etc., considerăm cât de

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 134: Cetatea de Scaun

134

poate de profitabilă cooptarea, cel puţin în cadrul unor programe de cercetare comună, a specialiştilor în aceste domenii. De asemenea, focalizarea programelor de specializare post-universitare, de tipul masteratului, către arheologie este nu numai posibilă, dar, în condiţiile restructurării fundamentale a programelor academice, una dintre puţinele posibilităţi realist rămase, cel puţin pentru unele universităţi, pentru a păstra şi întări individualitatea academică a arheologiei.

Considerăm că rolul Comisiei Naţionale de Arheologie ar trebui accentuat, prin iniţiative ferme, din interiorul său. Cel puţin până acum, această structură nu a reuşit, prin intermediul iniţiativelor proprii, să contribuie semnificativ la ameliorarea statutului public al profesioniştilor arheologiei, nici la crearea unei atmosfere favorabile profesiei, chiar dimpotrivă. Trebuie luate în seamă şi repetatele acuze aduse public sau neoficial politicii sale interne, ce nu pot trece neluate în seamă la nivelul factorilor responsabili. Desigur, suntem conştienţi că această structură nu îşi poate asuma întreaga evoluţie istorică a disciplinei, aşa cum nu i se poate solicita nici găsirea şi/sau impunerea unor soluţii panaceu. Soluţiile inovatoare nu pot fi generate decât de către ansamblul comunităţii arheologice, prin propuneri adresate reprezentanţilor săi cei mai autorizaţi. Generarea unor strategii - supuse discuţiilor publice – este singura capabilă să permită evaluarea realistă a criteriilor de natură să asigure evoluţia generală a disciplinei şi o mai facilă integrare în viitorul cadru european. Comisia ar trebui să promoveze o politică fermă şi consecventă de finanţare a cercetărilor complexe, prompt valorificate publicistic şi expoziţional. Această atitudine fermă ar trebui să înlocuiască oscilaţiile şi feluritele presiuni din interior, ce nu încetează să divizeze inutil comunitatea de practicieni şi împiedică arheologia să-şi perceapă punctele slabe şi să se alinieze, pragmatic, la adevăratele schimbări de natură socială şi culturală prin care trece societatea românească.

De câtiva ani, în arheologia românească sunt vehiculate câteva noţiuni, al căror conţinut este adeseori confundat: arheologia preventivă, alături de mai bine cunoscuta arheologie de salvare. Fără a ne propune aici o analiză a acestora şi a percepţiei lor în prezent în mediile profesionale, dorim doar să subliniem şi faptul că, cel puţin cea din urmă, prin ponderea pe care o capătă din ce în ce mai evident

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 135: Cetatea de Scaun

135

în ultimii ani, va impune modificări profunde şi ample, deocamdată slab percepute sau discutate în mediul profesionist. Arheologia de salvare, considerată nu de puţini drept o practică "impură" sau "nedemnă" a veritabilei, "nobilei" profesii, este privită de către alţii, încă şi mai numeroşi, cu precădere drept o importantă sursă de venituri. Şi într-o situaţie şi în celaltă, eroarea este atât de evidentă, încât nu credem că trebuie s-o aprofundăm aici. Însă implicaţiile majore ale ponderii în continuă creştere a arheologiei de salvare nu pot fi trecute cu vederea. Într-adevăr, arheologia de salvare atrage după sine o serie de implicaţii, din care amintim doar câteva:

- crearea unei pieţe specializate a muncii, ce trebuie în mod necesar alimentată de structurile formative, respectiv universităţile;

- perenizarea acestei forţe de muncă specializate, aşadar necesitatea apariţiei unor structuri capabile să opereze deasupra teritoriului unei unităţi administrative de tipul judeţ;

- existenţa forţei de muncă specializate se constituie într-un argument important în favoarea scurtării termenelor de execuţie şi a unei calităţi mult mai bune a lucrărilor efectuate;

- existenţa unor structuri instituţionale autonome ar permite şi efectuarea unei cercetări moderne, pluridisciplinare, oferind condiţiile pentru apariţia unor noi posturi în acest domeniu.

Poate că nu merită trecută cu vederea nici persistenţa unei mentalităţi centralizatoare, care aspiră la soluţii universale, definite şi mai ales impuse din exteriorul mediilor profesionale. Desigur, febrilitatea reformelor, generată de iminenţa aderării la Uniunea Europeană, anarhia teoretică şi metodologică şi îndelungatul exerciţiu al „libertăţii de cercetare” - exploatată nu rareori iresponsabil de practicieni - explică, într-o oarecare măsură, caracterul voluntarist şi uniformizator al acestor măsuri. Ceea ce se pierde din vedere este, însă, tocmai faptul că eficienţa procesului de reformă depinde direct de larga acceptare a unor parametri comuni de practică ştiinţifică de către cei responsabili să o implementeze. Or, aceştia nu pot fi definiţi decât din interiorul comunităţii arheologice, şi pe baza unor analize şi dezbateri oneste, ale căror concluzii pot fi

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 136: Cetatea de Scaun

136

ulterior preluate şi generalizate de către factorii de decizie administrativă.

Acest volum este tocmai rezultatul unei astfel de iniţiative. El arată, credem noi, măsura decisivă în care conceperea şi practicarea pluridisciplinarităţii reflectă condiţia generală a arheologiei româneşti. Doar în măsura în care radiografia propusă aici va stârni cât mai rapid dezbateri şi noi analize, mai detaliate şi mai cuprinzătoare, editorii şi toţi cei care şi-au adus contribuţia la apariţia acestui volum vor avea cu adevărat motive de satisfacţie.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 137: Cetatea de Scaun

137

EPILOGUE : LA RECHERCHE PLURIDISCIPLINAIRE ET

L’ARCHEOLOGIE ROUMAINE

Dragomir Popovici Mircea Anghelinu

Depuis 16 ans, l’archéologie roumaine, dans son ensemble, a parcouru un trajet sinueux, marqué par l’expression de nombreuses options, souvent contradictoires. Celles-ci, souvent des manifestations de certaines opinions politiques plus ou moins fermes ou radicales, ont cherché surtout la redéfinition de certaines personnalités ou la restructuration de certaines institutions par rapport à l’héritage des décennies communistes. Dans la majorité des situations, ces prises de positions argumentaient, directement ou indirectement, soit le retour aux réalités de la période de l’entre-deux-guerres, soit l’élimination des personnes qui étaient considérées avoir collaboré avec l’ancien régime. Ainsi, des personnes, institutions et résultats de la recherche étaient remis en question de manière généralisée. En delà de l’accord unanime concernant la nécessite de certains «changements», les solutions, dont beaucoup ont été articulées spontanément, ont varié largement. Peu d’entre elles ont été prouvés viables, et leur matérialisation a conduit à la nucléarisation absolue des efforts personnels, plutôt qu’à l’édification de quelque accord général concernant l’avenir de l’archéologie roumaine. C’est justement l’offensive de ce subjectivisme qui indique, effectivement, la nécessite d’un changement substantiel, profond. Ce changement devrait tenir compte de tous les aspects liés à la définition et au fonctionnement de la discipline archéologique (en plan formatif, institutionnel et législatif), et non pas seulement des «déformations», plus ou moins importantes, subies par la pratique de cette discipline pendant les décennies communistes. Le statut des recherches pluri- et interdisciplinaires dans l’archéologie roumaine a offert un prétexte excellent pour l’exploration de l’état actuel de la recherche archéologique roumaine en général et des

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 138: Cetatea de Scaun

138

solutions de perspective envisagées par ceux directement impliqués dans la recherche archéologique.

En fait, l’objectif principal des deux rencontres de Târgovişte et, implicitement, de la publication de ce volume, a été représenté justement par le diagnostic d’un état des choses. Nous avons fait de notre meilleur pour réunir la plupart de ceux qui avaient affirmé leur désir de participer à une telle analyse, ayant le but déclaré d’identifier ensemble quelques conclusions, capables de mettre en évidence le contenu des mesures à prendre, non seulement dans le domaine de la pratique scientifique de l’archéologie, mais aussi dans le domaine académique-formatif, respectivement dans le domaine institutionnel et administratif.

Ainsi, si ce volume ne représente pas la conséquence d’un projet rigide, il est, cependant, le résultat d’une initiative cohérente. Ce que les éditeurs se sont proposés de faire c’était d’accumuler un nombre aussi grand que possible d’opinions concernant le contenu de la recherche archéologique pluridisciplinaire et aussi concernant son passé, présent et avenir. Nous avons voulu seulement révéler la manière dont l’archéologie roumaine a compris et comprend la recherche pluridisciplinaire. Nous avons évité de solliciter des articles en fonction de nos points de vue concernant la signification et les possibilités de la pluridisciplinarité dans l’archéologie. Cela explique la diversité d’opinions et les degrés différents de profondeur des analyses comprises dans ce volume : aux études de cas et aux observations générales concernant le rapport entre l’archéologie et diverses autres disciplines, (biologie, pédologie, anthropologie, ethnologie), s’ajoutent de perspectives théoriques, institutionnelles, etc. En dépit de cette hétérogénéité, qui montre que l’accord concernant le contenu et le potentiel des recherches pluridisciplinaires n’est pas unanime, la majorité des auteurs on mis en évidence particulièrement deux réalités, à savoir que ce type de recherches est également nécessaire et négligé par les structures institutionnelles et aussi par la communauté plus large des archéologues roumains. Nous essayerons, donc, par la suite, de commenter, joignant nos collègues, les arguments principaux qu’ils ont apportés à l’appui de ces conclusions, en y ajoutant, cette fois-ci, nos propres points de vue.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 139: Cetatea de Scaun

139

1. Les contributions du volume Une partie des contributions de ce volume se concentrent

particulièrement sur le rapport entre l’édifice théorique de l’archéologie roumaine et la recherche pluridisciplinaire.

Le regretté professeur Radu Florescu – qui nous a confié la mission qui nous fait honneur et nous attriste à la fois de lui publier posthumément les pensées exprimées à l’occasion de la première rencontre de Târgovişte, - fait une analyse critique du contenu théorique de l’archéologie roumaine. Radu Florescu signale l’empirisme sévère dont se fait coupable, traditionnellement, la recherche archéologique roumaine et qui a conduit à une prolifération de l’imprécision dans la terminologie archéologique. L’auteur souligne, à la fois, le caractère partiel, opportuniste et inégal des perspectives pluridisciplinaires, qui manquent la cohérence des projets intégrés, et aussi l’absence chronique de certaines disciplines académiques capables d’enrichir la problématique et la vision pluridisciplinaire de l’archéologie. Selon l’opinion de Radu Florescu, les mesures sévères de réorganisation de la recherche entreprises par le régime communiste ont été responsables à la fois de la baisse des standards scientifiques de l’archéologie, et aussi de l’orientation de la recherche archéologique vers le côté pratique, au détriment de la réflexion théorique.

Le même espace théorique préoccupe Mircea Anghelinu aussi, qui cherche à explorer les raisons qui ont empêché la recherche roumaine de s’ouvrir plus généreusement vers la pluridisciplinarité. L’auteur explique cette réticence par la grave désarticulation de la théorie et de la pratique dans l’archéologie roumaine - scission imposée dès la période de l’entre-deux-guerres et accentuée par les décennies communistes, - et aussi par la “microsociologie” de la communauté de cette discipline, hiérarchisée, à son avis, selon le principe de la compétence empirique. Le manque des préoccupations d’ordre théorique, et le fait de n’avoir pas pleinement compris la mission de recherche qui lui revenait, ont forcé l’archéologie roumaine d’accorder à la pluridisciplinarité un espace étroit, additionnel, qui, selon l’auteur, doit être élargi et, surtout, placé dans un horizon théorique beaucoup plus haut, en «amont», là où s’élaborent les questions que l’archéologue adresse lors de sa documentation.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 140: Cetatea de Scaun

140

Une contribution critique revient à Nona Palincaş, dont les points de vue confirment et renforcent une partie des opinions exprimées par Radu Florescu. L’auteur souligne, en ce sens, la malheureuse popularité dont jouit, dans l’archéologie roumaine, l’activité de recherche pratique : alors que “les études de cas” prolifèrent, les tentatives de systématisation théorique “peuvent être comptées sur les doigts d’une main”. Les raisons de cette propension pour la pratique peuvent être, dans l’opinion de Nona Palincaş, le système d’instruction des archéologues, fondamentalement empiriste et manquant un support académique adéquat, et, également et complémentairement, la perpétuation de certaines présuppositions théoriques, qui restreint les possibilités de l’archéologie de progresser. Comme Radu Florescu, l’auteur considère nécessaire de repenser l’espace théorique accordé à l’archéologie et de le placer dans les environs de l’anthropologie culturelle et sociale.

Dans sa double hypostase de chercheur réputé et de professeur universitaire, M. Cârciumaru plaide constamment pour une recherche archéologique complexe, basée sur l’intégration de toutes les catégories de spécialistes dans les collectifs de recherche archéologique, en vue de reconstituer de manière aussi complète que possible l’évolution des communautés humaines dans le temps.

L’expérience de l’université de Iaşi en ce qui concerne la recherche pluridisciplinaire est analysée par N. Ursulescu, qui synthétise une partie des conclusions de tous ceux intéressés à cette problématique. Ainsi, on affirme la nécessité de la collaboration institutionnelle université – institut – musée et des spécialistes qui y travaillent. La création du Centre Interdisciplinaire d’Etudes Archéohistoriques, sous l’égide du Département d’Histoire ancienne et d’Archéologie de la Faculté d’Histoire, ainsi que l’inclusion d’un cours de archéozoologie dans le cadre de la Faculté de Biologie – où l’on a organisé aussi une école d’été internationale dans le cadre du programme Socrates – traduisent des efforts déjà matérialisés de ce centre universitaire. L’initiative, à Iaşi, appartient évidemment à l’université, aspect significatif qui mérite d’être souligné. Les préoccupations d’ici ont abordé une problématique plus large, dont la nécessité d’établir un langage commun pour l’archéologue et pour les spécialistes de la pluridisciplinarité. A la fois, les spécialistes de Iaşi ont été préoccupés par la nature des relations qui devraient être

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 141: Cetatea de Scaun

141

institutionnalisées, non pas seulement entre les institutions, mais aussi entre les chercheurs intégrés dans des structures de recherche ou des programmes. En ce sens, on a proposé quelques solutions possibles, dont: l’élaboration d’une législation imposant la création de centres de recherche autonomes à utilisateurs multiples ou l’extension des laboratoires zonaux de restauration-conservation existants à présent et qui fonctionnent déjà dans le cadre des musées.

L’expérience de l’université bucarestoise este synthétisée par Mircea Babeş, qui souligne spécialement la problématique associée à l’enseignement universitaire dédié à l’archéologie : "....nous n’avons pas d’enseignement universitaire complet et autonome de spécialité", situation triste, qui existait avant 1989 et qui, malheureusement, continue aussi à présent. Ce diagnostic est devenu d’autant plus évident à l’occasion de l’organisation du colloque international „L’enseignement archéologique universitaire dans l’Ouest et dans l’Est de l’Europe”, en 2002, par le Séminaire d’Archéologie de l’Université de Bucarest. Cette analyse comparative souligne "notre grave retard", pas seulement par rapport au contexte Ouest-Européen, mais aussi même par rapport au contexte balkanique. Les solutions suggérées par M. Babeş visent la restructuration de la programme d’enseignement, la réorganisation du master et le repositionnement des activités pratiques dans le cadre de ce module formatif dédié aux étudiants qui veulent activer dans le domaine de l’archéologie.

La présentation, dans une série plus ample de contributions, du projet roumain-français de Hârşova a constitué une occasion de passer en revue les buts proposés par cette recherche, et a souligné, spécialement, l’expérience riche accumulée par ce collectif interdisciplinaire. L’exemple du succès de Hârşova est de nature à exhorter les archéologues roumains à un effort sérieux de réflexion. Les recherches entreprises ici ont mis en évidence l’inconsistance théorique et la labilité méthodologique des recherches archéologiques „traditionnelles”, et ont offert en même temps un exemple excellent de conception et de matérialisation d’un projet d’étude plus ambitieux. Dans ce contexte, les auteurs se concentrent moins sur le niveau du financement d’une telle recherche, que sur les problèmes de formation professionnelle, de conception, les seules à même d’assurer l’utilisation sage, raisonnable des fonds de recherche. De cette perspective, les problèmes liés au support

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 142: Cetatea de Scaun

142

financier de la recherche archéologique, même si importants, ne sont pas considérés, pour le moment, primordiaux. En plus, le programme de coopération roumaine-française de Hârşova propose un modèle de coopération inédit pour la Roumanie. Il s’avère, avant tout, bien adapté aux nécessités actuelles de la recherche archéologique de notre pays, réussissant à proposer des solutions et, évidemment, des résultats. Symptomatique est aussi la stratégie adoptée par les membres du collectif de recherche, une stratégie adaptée aux caractéristiques de l’environnement professionnel roumain, extrêmement conservateur : l’accent mis sur les résultats préface la présentation de la conception opérationnalisée ici.

A son tour, Marius Ciută offre un exemple appliqué, respectivement les résultats obtenus, à travers une démarche rigoureuse et bien équilibrée, dans la recherche interdisciplinaire réalisée à Şeuşa. La conception et les résultats sont représentatifs pour le leader de ces fouilles.

Cristian Schuster constate, avec une tristesse bien tempérée, que, concernant les domaines pluridisciplinaires, la recherche archéologique roumaine n’a pas dépassé le moment 1989, conviction qui semble être partagée par beaucoup de nos collègues.

La présentation succincte de l’histoire des recherches d’anthropologie physique est complétée par Alexandra Comşa par l’évaluation des possibilités offertes par celle-ci dans le sens de la connaissance indispensable des populations anciennes.

L’archéozoologie est bien représentée dans le cadre de ce volume. La situation n’est pas surprenante, car les efforts substantiels réalisés dans le temps, notamment par Alexandra Bolomey et par Sergiu Haimovici, ont conféré à ce domaine un statut officiel bien positionné dans l’archéologie roumaine, ce qui est significatif. Il est aussi vrai que ce statut est demeuré peu institutionnalisé, se concentrant autour de l’activité individuelle. Cinq archéozoologues, appartenant à plusieurs générations, font entendre leurs désirs, espoirs, et surtout leurs problèmes. Si la voix est ample et puissante, les tons ne sont pas identiques.

"Le dernier mohican", Sergiu Haimovici, souligne la nécessité d’une démarche archéologique complexe, intégrant diverses disciplines dans la recherche archéologique. C’est un appel à la

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 143: Cetatea de Scaun

143

pluridisciplinarité venu, cette fois-ci, de la part d’un non-archéologue.

Georgeta El Susi, plaide aussi pour la création d’un espace du dialogue bâti sur des bases aussi complexes que possible et sur des connaissances générales solides. Son expérience très diverse, directe, avec beaucoup d’archéologues la détermine à souligner cet aspect, qui est très important. Elle met en évidence aussi la nécessité de la création d’un cadre institutionnel, avec un soutien financier réel pour l’archéozoologie. Autrement dit, les efforts personnels concrétisés dans des thèmes personnels de recherche, ne pourront jamais remplacer les programmes de recherche cohérents, reconnus comme tels.

Représentant de la (encore!) jeune génération d’archéozoologues, Adrian Bălăşescu fait une radiographie critique de l’„état” de l’archéozoologie en Roumanie par lequel il comprend plutôt sa condition. Sur un ton en quelque sorte surprenant, inattendu pour ceux qui ont le pouvoir de nier l’évidence, espérant que tout se résoudra de soi, il affirme : "...la balance de la recherche archéozoologique est complètement déréglée et déformée..." et, à son tour, "... l’archéologique n’a fait que peu d’efforts pour l’équilibrer". En bonne partie, notre impétueux collègue a raison. Sa constatation est celle d’un spécialiste définitivement intégré dans des recherches à caractère complexe et ayant une très riche expérience sur le terrain, et nous la considérons significative: „Pour bien des archéologues de Roumanie, la recherche pluridisciplinaire est un caprice, pour d’autres seulement une mode, pourtant pour très peu d’entre eux (trop peu) elle est aussi une manière de recherche qui permet le plus souvent de voir l’homme derrière la céramique". Son expérience, y compris celle acquise dans des laboratoires à l’étranger, lui suggère que le statut de "cendrillon" de la recherche pluridisciplinaire et l’avenir sombre de celle-ci ne peuvent être modifiés que par "le changement de la mentalité du chercheur (de l’archéologue)”.

Seul parmi les archéologues, le paléoichtiologue Valentin Radu ne fait pas de note discordante, ce qui nous fait croire que l’implication de la jeune génération est profonde et, certainement, donne de l’espoir. A son avis, les archéologues "... sont les premiers qui doivent se demander si la recherche archéologique en général continue à se faire pour l’amour de fouiller en vue de trouver des matériaux qui pour la

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 144: Cetatea de Scaun

144

plupart resteront cachés dans des dépôts, ou bien pour vraiment respecter la définition de l’archéologie en tant que discipline". La conséquence de son statut et de son concept de recherche inter- ou pluridisciplinaire, est, à son avis, "l’activité... aléatoire et non dirigée vers les intérêts majeurs/prioritaires de l’archéologie". Les solutions proposées pour y remédier se réfèrent à la création d’un réseau de laboratoires spécialisés, affiliés ou non aux universités et qui permettront le fonctionnement des programmes cohérents de recherche.

De Cluj, Alexandru Gudea s’associe à l’affirmation du caractère complexe des recherches archéozoologiques et de la nécessité de compléter la formation professionnelle par l’intermédiaire des masters et des études post-universitaires.

La paléoetnobotanique a trouvé en Beatrice Daisa un défenseur convaincu, qui a énuméré brièvement les avantages et les limites d’une telle démarche.

Un plaidoyer en faveur des études du sol appliquées à des contextes archéologiques est présenté par Niculae Florea, soulignant la capacité de celles-ci de contribuer à clarifier certaines phénomènes et processus fréquemment ignorés, au détriment de la qualité des conclusions.

Constantin Haită définit la recherche sédimentologique et micromorphologique, dont il s’occupe, comme "exotique" dans le cadre de la recherche pluridisciplinaire de Roumanie. Il observe que certaines – en fait, la plupart – des disciplines qui peuvent intervenir dans le cadre de la recherche archéologique sont soit ignorées, soit considérées comme étiquettes brillantes d’une réalité évidemment plus terne. L’un des problèmes posés par notre collègue se réfère à un aspect que, similairement, nous ne cessons pas de mettre en évidence: la recherche pluridisciplinaire, en son ensemble, est souvent considérée comme panacée pour l’explication de certaines situations archéologiques dont le diagnostic n’est considéré même pas nécessaire par certains des archéologues! Ainsi, souligne Constantin Haită, "... ce sont le site et le problème recherchés et non pas le désir de l’archéologue qui imposent certaines méthodes, techniques ou analyses”. Certes, ce problème demande des discussions et des analyses détaillées, de la part de tous les acteurs impliqués, car il est évident que les opinions divergentes ne manquent pas.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 145: Cetatea de Scaun

145

Se situant lui-même parmi les "... sceptiques ultra-critiques et les optimistes incorrigibles...", Dan Monah plaide pour la nécessité de la réalisation d’un laboratoire d’analyses radiocarbone en Roumanie. Avocat fervent de cette initiative, il souligne : "Nous considérons qu’il est nécessaire de synchroniser de manière urgente la démarche scientifique roumaine à la recherche archéologique mondiale. Sans agir en ce sens, sans moderniser l’archéologie roumaine, nous nous éliminons nous-mêmes de la compétition", car, "Dans l’action de modernisation de l’archéologie roumaine la création d’un laboratoire C14 serait l’un des pas importants."

Cătălina Semuc rappelle succinctement quelques-uns uns des points communs qui unissent l’archéologie et l’ethnologie. La division académique traditionnelle, qui a encadré l’archéologie roumaine dans la traîne exclusive de l’histoire, a eu, et là nous joignons son opinion, des effets tristes: elle a laissé la reconstitution des modèles de comportement des populations du passé au merci du bon-sens ou des analogies inadéquates, extraites de la vie des communautés historiques, même contemporaines. En ce sens, une contextualisation ethnographique lucide des reconstitutions historiques proposées nous apparaît comme une des priorités de la recherche archéologique actuelle.

Alexandru S. Morintz rejoint le groupe des chercheurs convaincus de la nécessité d’utiliser l’informatique, la topographie et la cartographie dans la démarche archéologique. L’archéologie virtuelle, à son tour intégrée au méta-musée, constitue de son point de vue une nécessité.

Gh. Lazarovici, Adina Pojar, Vlad Bogdan, comme la plupart de ceux présents à Târgovişte, soulignent que, dans l’archéologie roumaine, après 1989, "... on ne finance que la survie”. En vérité, dans l’étape actuelle de développement de la société roumaine, le rôle et surtout les responsabilités de l’Etat roumain en ce qui concerne l’appui pour la recherche est loin d’être clairement défini. Pourtant, il faut remarquer que dans le cadre de cette profession on n’a pas discuté sérieusement le problème de la responsabilité de ses membres par rapport au financement public.

En accord avec beaucoup d’entre nous et surtout avec ce qui se passe ailleurs, les collègues de Cluj considèrent que "le modelage en archéologie" est très important, surtout dans la lumière de l’obligation

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 146: Cetatea de Scaun

146

de l’archéologie d’utiliser les données qu’elle obtient, et de les introduire dans les circuits publics, accessibles à tout le monde.

2. Quelques observations synthétiques

Tous les auteurs mentionnés ont signalé l’ouverture faible de l’archéologie roumaine vers la pluridisciplinarité et l’absence généralisée des démarches vraiment interdisciplinaires, synthétiques. L’un des facteurs principaux qui ont limité la disponibilité de l’archéologie roumaine pour les recherches pluridisciplinaires a été représenté par la manière de conceptualisation de la mission de recherche de l’archéologie. Plus précisément, la manière traditionnelle d’auto-identification de la discipline archéologique, au niveau théorique, méthodologique et pratique, dans l’ensemble de la recherche sociale roumaine, a déterminé l’attitude sceptique des professionnels par rapport au potentiel de ce type de recherches.

En fait, pour clarifier l’essence de l’archéologie pluridisciplinaire, nous devrions réfléchir avant tout au contenu même de la discipline archéologique. Cette mission semble, à première vue, l’une des plus simples: dans n’importe quel dictionnaire, l’archéologie est une branche spécialisée de la recherche historique, qui s’occupe de l’étude des vestiges matériaux des cultures du passé. Autrement dit, l’archéologie est une discipline ancillaire de l’histoire, pour laquelle elle joue le rôle d’auxiliaire documentaire. Elle fait appel à diverses autres disciplines du champ humaniste ou naturaliste pour compléter son information et ses interprétations. Dans le contenu même de cette définition, devenue banale depuis longtemps, se cachent, pourtant, plusieurs présuppositions importantes. Elles concernent à la fois la consistance et „la place géométrique” que l’archéologie occupe, et aussi, implicitement, sa position épistémologique et académique par rapport à d’autres branches de la recherche sociale ou naturelle.

A une première lecture, il paraîtrait que l’archéologie est une discipline en soi, différente d’autres, mais proche de l’histoire. Autrement dit, elle a le même objectif de recherche que la recherche historique, mais se base sur d’autres sources documentaires. Déjà un premier aspect retient notre attention et concerne l’essence de l’intérêt archéologique, qui ne peut être qu’un intérêt humaniste. Cette affiliation définitoire a soumis l’archéologie roumaine de

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 147: Cetatea de Scaun

147

manière implacable à la tyrannie conventionnelle des genres, l’opposant a priori aux sciences naturelles aussi bien qu’aux sciences sociales (sociologie, anthropologie, etc.), surtout que les dernières, à l’exception de la sociologie et de l’ethnographie rurale, ont constitué depuis toujours un luxe académique, difficilement accessible pour un pays pauvre de l’Est de l’Europe. Ainsi, fille, en plan historique et institutionnel, de l’historiographie, l’archéologie n’est qu’une des disciplines qui s’occupent de l’étude historique de la culture. C’est une position philosophique riche en conséquences.

Dans les cadres d’une dichotomie accentuée par la Renaissance, la Nature, étudiée par les sciences „fortes”, positives et nomothétiques, est laissée en dehors de la Culture, univers humain de règles arbitraires, soumis à une connaissance herméneutique. Le champ humaniste non seulement reconnaît comme dignes d’étude certaines sphères de l’expérience historique humaine, mais impose aussi les normes philosophiques, théoriques et méthodologiques qui peuvent être utilisées en vue de cette connaissance. Respectant de manière fidèle les termes de l’opposition entre „nature” et „culture”, l’archéologie roumaine s’est vue obligée de séparer ses sources documentaires, et aussi les méthodes afférentes à celles-ci, à partir des mêmes critères: elle s’est concentrée sur les preuves matérielles de la „culture” et a laissé pour le plan second l’intérêt pour ce qui appartenait au monde naturel. Lorsque, à partir surtout des années ’70s, l’interdépendance entre les systèmes culturels et l’écologie est devenue évidente, elle a commencé de se pencher avec plus de conséquence sur l’environnement naturel, sans dépasser par cela, autrement qu’occasionnellement, la frontière entre la connaissance historique et celle naturaliste. L’environnement naturel a été constamment regardé comme un ensemble de contingences et limitations, extérieur à la culture, son action étant identifiée, d’habitude, à l’interface entre technologie et écologie; autrement dit, la manière d’agir sur la nature se reflète dans les armes et les outils. Réduite est restée aussi la capacité des archéologues de saisir le profond impact culturel que l’organisation économique a eu sur la dynamique des groups humains. Pour cette raison, les informations apportées par l’archéozoologie, par exemple, ont été considérées illustratives pour la manière traditionnelle de vie des communautés du passé, sans pouvoir acquérir un caractère vraiment causal.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 148: Cetatea de Scaun

148

La diversité d’intentions et de matérialisations que les spécialistes en sciences humaines attribuent aux comportements culturels, en contraste avec la stabilité - ou avec les mutations ordonnées et prévisibles – du monde naturel ont renforcé non seulement l’illusion que les deux univers sont régis par leurs propres règles, mais aussi que les méthodes de connaissance sont définitivement incompatibles. Appliquant au passé la dichotomie entre nature et culture, l’archéologie roumaine a ignoré une réalité des plus banales: la „nature” est une construction culturelle. Le meilleur exemple en est offert par la culture européenne même, la seule qui s’est fait graduellement maître d’une nature désacralisée et qui, à partir de l’antiquité grecque, et continuant avec la pensée chrétienne, a édifié aussi des motivations idéologiques et métaphysiques pour cette domination. Dans la majorité des communautés archaïques, les frontières de la culture sont différemment placées par rapport au monde naturel.

Le contraste entre les deux mondes – respectivement, social et naturel – allait être approfondi aussi par le contenu théorique de l’archéologie pre- et proto-historique roumaine. Dans son ensemble, ce support théorique est soutenu par une vision romantique et idéaliste (littéralement) de la culture: elle est un ensemble de normes de comportement, d’idées culturelles transmises par l’intermédiaire de l’apprentissage. Autrement dit, la culture est une série d’archétypes et de modèles de comportement qui définissent une manière de vivre; elle est, de manière définitoire, très conservatrice et, par conséquent, peu ou aucunement conditionnée par des critères extérieurs à son propre univers. Les interférences principales qui troublent un monde d’idées sont d’autres constellations d’idées, c’est-à-dire autres cultures, qui, par migrations ou diffusions, arrivent dans l’espace d’une culture et décident, paisiblement ou violemment, de sa dynamique interne. Dans ces conditions, l’idée que l’environnement naturel ait pu jouer un rôle important dans les options culturelles des gens du passé et dans la configuration des unités artificielles que nous appelons „cultures” avait peu de chances de convaincre.

Mais le nucléus idéaliste de la théorie archéologique roumaine n’a pas décidé seulement de la manière dont les archéologues se sont rapportés à l’écologie et, implicitement, aux disciplines naturalistes:

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 149: Cetatea de Scaun

149

il a limité aussi leur intérêt pour l’étude de la société et, conséquemment, pour les disciplines vaquant à l’analyse des comportements humains : sociologie, anthropologie, psychologie sociale. Convaincue que la définition de la culture comme série d’idées est la seule (ou la meilleure) définition possible, l’archéologie roumaine s’est concentrée sur la collection des fragments matériaux des divers univers d’idées du passé, en vue de les reconstituer, perdant de vue la richesse et la diversité comportementale que la vie sociale implique. Manquant, pour de raisons objectives, mais aussi subjectives, tout horizon ethnographique, l’archéologie roumaine a gravité en permanence autour de sa vision appauvrie sur la culture, compensant son incapacité d’interpréter suggestivement les associations et les contextes découvertes par descriptivisme et par la définition, à partir des critères de certaines analyses formelles plus ou moins scrupuleuses, de certains horizons d’unité de la culture matérielle. Ces cultures archéologiques sont restées, pourtant, des simples ébauches, décorées d’artefacts, mais manquant le liant qui avait animé une fois la coquille matérielle partiellement retrouvée par les archéologues: valeurs, gestes, options, comportements.

En ce sens, il vaut rappeler le caractère pauvre et ennuyant de la majorité des expositions archéologiques des musées roumains: collections d’artefacts, groupées en séries fondamentalement décidées par les méthodes des archéologues, et donc incapables de restituer de manière convaincante la vie quotidienne des hommes du passé. Ainsi étalée dans les dioramas et les vitrines des musées, l’érudition typologique des archéologues montre seulement l’étroitesse théorique invraisemblable qui caractérise la pratique archéologique roumaine. Elle est due, finalement, tant à la vision unilatérale sur la mission de recherche de l’archéologie, qu’au cantonnement stérile de la discipline dans l’ombre du domaine traditionnel accordé aux sciences humaines, particulièrement à l’histoire.

L’affiliation a priori de l’archéologie roumaine à l’historiographie a eu des effets des plus profonds dans la sphère académique aussi. Les définitions traditionnelles ne reconnaissent l’individualité de l’archéologie qu’au niveau méthodologique, son autonomie en plan théorique étant exclue. L’archéologue n’est qu’un historien qui vaque à l’archéologie et acquiert ce statut au moment

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 150: Cetatea de Scaun

150

où l’exercice prolongé des méthodes lui permet de démontrer qu’il a assimilé le lexique et la problématique considérée spécifique de la discipline. Ce statut lui est conféré tacitement par les autres historiens-archéologues, eux non plus capables de définir clairement les standards que les aspirants à ce statut devraient remplir. Les critères actuels d’inscription dans le Registre National des Archéologues (Registrul Naţional al Arheologilor) – dont l’amélioration de la rigueur mérite, certainement, être saluée – ne font, d’autre côté, que donner à la norme coutumière un caractère de loi écrite. Le système de sélection officiellement reconnu indique explicitement que peuvent devenir des spécialistes en archéologie seulement les diplômés des facultés d’histoire et, jusqu’à une date très récente, l’exception en était une seule, à savoir les diplômés des facultés de philologie, respectivement de langues classiques!

Finalement, malgré sa supposée autonomie, nous voyons que l’archéologie n’a pas vraiment bénéficié d’un statut disciplinaire ferme dans la sphère académique. Dans ces conditions, il n’est pas étrange que l’instruction des archéologues continue de revenir aux facultés d’histoire, qui acceptent avec une bienveillance condescendante et variable d’offrir aux étudiants un espace éducationnel (étroit) d’acquisition des méthodes spéciales nécessaires à la lecture de la documentation archéologique. Le système de formation universitaire, utilisé jusqu’à cette date, perpétue, donc, les dichotomies du 19e siècle, qui ont accompagné l’évolution théorique de l’archéologie roumaine, et empêche en même temps l’ouverture de la discipline vers la pluri- et interdisciplinarité.

Les possibilités actuelles de formation professionnelle par l’intermédiaire des masters, qui pourront intégrer des diplômés des structures universitaires autres que ceux des facultés d’histoire ou philologie classique, suggère, de l’autre côté, que ce statut traditionnel peut être amélioré. Mais nous devons ne pas nous faire des illusions. Ce nouvel état des choses ne constitue que le préambule de nouvelles contradictions et une inépuisable source d’ambiguïtés, dans la mesure où la reforme de l’enseignement universitaire ne reçoit pas de feedback promptement par les initiatives du Ministère de la Culture et des Cultes auquel revient, conformément à la tradition coutumière, le rôle de tuteur de la recherche archéologique. Cette responsabilité, du moins financière,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 151: Cetatea de Scaun

151

devraient être partagée avec le Ministère de l’Education et de la Recherche et avec l’Académie Roumaine, et en même temps on aurait besoin d’un accord plus strict entre les mesures prises par ces institutions. Pour le moment, un dialogue adéquat n’existe pas.

Un exemple frappant est offert par la reconnaissance salutaire du statut officiel de l’archéologue dans la liste officielle des professions. Bien que survenu avec un regrettable retard, le fait de reconnaître ce métier est, pourtant, découragé clairement par le Ministère de l’Education et de la Recherche (MEC), bien qu’il accepte la possibilité de l’existence des spécialisations en „archéologie”, „histoire de l’art”, etc. Tout simplement, le statut reconnu de iure est annulé de facto par l’incapacité des universités de soutenir une telle spécialisation. La restructuration massive, générée par le processus Bologne, et aussi le sous-financement constant de l’enseignement supérieur roumain, a imposé aux universités une réduction sévère du nombre de spécialisations. Les initiatives louables - et longtemps viables - des universités moins grandes (Târgovişte, Alba-Iulia, Constanţa) de créer des spécialisations d’archéologie, ont été découragées. Tel que Mircea Babeş le montrait aussi, sans un appui consistent, les universités ne peuvent pas organiser des formations d’étude viables du point de vue financier dans le domaine de l’archéologie, bien que les candidats ne manquent pas. Dans ces conditions, la professionnalisation des archéologues reste l’œuvre de „l’apprentissage” pratique et reste, comme jusqu’à présent, sous la tutelle des facultés d’histoire. Des problèmes similaires seront soulevés aussi par les programmes de master.

Une autre réalité fréquemment ignorée tient à la faible présence dans le cadre des structures décisionnelles des archéologues, en qualité de chercheurs et enseignants universitaires. Pour le moment, l’archéologue „le plus fréquemment rencontré” est celui dans l’hypostase de muséographe.

3. Solutions et perspectives

Toute tentative d’améliorer et d’enrichir la recherche archéologique roumaine doit tenir compte des changements des dimensions de la structure intime qui soutient du point de vue social, idéologique et théorique cette discipline. Tel que nous avons déjà noté, l’archéologie roumaine est une descendante de l’intérêt

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 152: Cetatea de Scaun

152

humaniste historique et, secondement, des desiderata nationaux qui ont gouverné l’évolution historique de l’espace culturel roumain aux époques moderne et contemporaine. Toutes ces caractéristiques, qui ne manquent pas les notes profondes d’un provincialisme culturel, se sont perpétuées pendant les décennies communistes, abritées par des intérêts idéologiques, des inerties et surtout, l’isolement de la recherche archéologique roumaine par rapport aux métamorphoses auxquelles la discipline archéologique était soumise en Occident. Dans le contexte des profondes restructurations de la société roumaine, l’écriture historique, le grand avocat de l’identité nationale roumaine, se voit obligée de repenser sa position idéologique. L’archéologie, elle-même un „assistant de le recherche” dans la démarche de trouver l’identité culturelle des Roumains, ressent les mêmes pressions. Nous ne nous référons, certainement, aux pressions idéologiques explicites, qui sollicitent de manière pressante la modération du discours historique national en faveur des rigueurs idéologiques promues par „la maison commune” européenne, mais à une tension diffuse, de nature différente, en grande mesure purement scientifique.

En vérité, l’ouverture de la communication avec les collègues de l’étranger a dévoilé la distance parfois douloureuse entre les prémisses théoriques et les usages méthodologiques de l’archéologie roumaine et celles accrédités par la recherche occidentale. Nous ne nous résumons pas à constater que les sociétés occidentales conceptualisent très différemment la mission et le statut de l’archéologie, bien que, étant donné que la société roumaine rapporte ses aspirations politiques aux valeurs de l’Union Européenne, l’alignement de l’archéologie aux rigueurs nouvelles est inévitable. Tout simplement, s’il nous est permis d’isoler artificiellement la qualité scientifique de la recherche en soi, la cohérence et la consistance des démarches de recherche archéologique de l’Occident sont nettement supérieures à celles similaires de Roumanie. Pour nous exprimer plus clairement, la recherche archéologique occidentale a accepté un grand nombre d’objectifs de recherche supplémentaires, et même pour les desiderata partagés aussi par les archéologues roumains, les moyens scientifiques de les atteindre sont supérieurs et imposent un standard capable de troubler le confort tiède que le respect de la tradition a assuré, pour des décennies, à

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 153: Cetatea de Scaun

153

l’archéologie roumaine. Le handicap, dont les raisons nous ne voulons pas reprendre ici, surtout qu’elles ont été signalées, partiellement, à l’intérieur du volume, est important, et sa récupération suppose, premièrement, un diagnostic honnête et sévère.

Nous nous contenterons ici de signaler quelques aspects dont, à notre avis, la communauté disciplinaire, mais aussi les facteurs de décision de la sphère de la culture et de l’éducation devraient tenir compte dans l’effort de poser des fondements modernes pour l’archéologie roumaine. Il est évident que les problèmes que nous soumettons au jugement de ces structures institutionnelles, sont naturellement interconnectés, et donc l’ordre dans lequel nous les présentons ici tient seulement à la cohérence de notre discours, et non pas à quelque degré d’importance. En même temps, nous sommes conscients que certains des points de vue que nous discuterons par la suite sont connus et acceptés par beaucoup de nos collègues. Nous avons considéré, pourtant, qu’il serait utile de les rappeler.

Notre première proposition s’adresse à la fois à l’environnement interne de la communauté disciplinaire archéologique, qu’au groupe social des historiens dont, par tradition, font partie les archéologues. Dans cet environnement, les débats critiques concernant le thème du rôle et de l’avenir des disciplines historiques en Roumanie – et qui, il faut remarquer, ne manquent pas du tout dans l’ensemble de l’historiographie roumaine – constitue l’une des manières adéquates d’aider l’archéologie roumaine à reconsidérer son statut. Il est indubitable que sa mission traditionnelle, celle de collecteur de vestiges matériels au service de la versatile gloire nationale n’est pas seulement étroite et, éventuellement, non réaliste du point de vue idéologique, mais aussi inhibitoire du point de vue scientifique, positif.

De ce dernier point de vue, la réévaluation du secteur idéologique où l’archéologie roumaine déploie son activité doit conduire à la restructuration du contenu théorique de l’archéologie roumaine. Les progrès de l’historiographie et de l’anthropologie ont montré, pendant les dernières décennies, que la richesse des expériences culturelles de l’humanité est sans fin et que les points de vue unilatéraux ne servent pas à une discipline humaniste comme

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 154: Cetatea de Scaun

154

l’archéologie, dont la mission principale est la recherche de la diversité culturelle. En ce sens, il nous semble nécessaire de manière urgente que le rapport de dépendance de l’archéologie roumaine par rapport à l’histoire soit redimensionné et complété de perspectives nouvelles, telles celles anthropologiques, paléoethnographiques et paléosociologiques. Ces points de vue continuent d’être chroniquement absents de l’ensemble de l’archéologie roumaine, malgré le fait qu’ils seraient les seuls à même d’aider la discipline à devenir interdisciplinaire par son essence. Ils n’annuleraient, certainement, l’intérêt fondamentalement historique de l’archéologie, et ils lui permettraient à la fois l’enrichissement de son imagination scientifique et l’augmentation de la consistance et de la cohérence de son discours, et en même temps l’amélioration de son appareil méthodologique. Sans un intérêt conséquent, au niveau théorique, pour les sociétés qu’elle étudie, l’archéologie roumaine sera en retard en ce qui concerne l’adaptation de ses méthodes, demeurant prisonnière de l’étude répétitive des artefacts et de l’horizon étroit de ses méthodes traditionnelles.

L’intérêt pour l’organisation et pour la dynamique interne des cultures du passé ne peut pas se développer à partir des sources d’inspiration traditionnelles: documentation archéologique proprement-dite et analogies vagues prises de la sphère de l’histoire. Particulièrement pour l’archéologie préhistorique, les faits sociaux doivent être interprétés par l’intermédiaire des analogies collectées des univers culturels proches, du moins du point de vue démographique, technologique, économique et social, des situations retrouvées archéologiquement. Autrement dit, il est nécessaire d’opérationnaliser les analogies ethnographiques auxquelles la recherche roumaine a fait appel seulement rarement et de manière non-systématique.

Les rigueurs paléoethnographiques sont les seules capables d’assurer l’intégration dans un autre horizon des méthodes considérées jusqu’à présent auxiliaires. Les études concernant l’économie, la technologie, l’organisation de l’habitat et, en général, concernant l’intégration de la culture humaine dans des écosystèmes, etc., représentent seulement quelques-unes unes des directions, déjà explorées, que l’archéologie roumaine doit développer en vue de mieux comprendre la diversité culturelle.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 155: Cetatea de Scaun

155

Le renouvellement de la structure théorique de l’archéologie roumaine par l’adoption des perspectives plus généreuses, anthropologiques, joue un rôle-clé pour l’avenir des recherches pluridisciplinaires. Finalement, les méthodes représentent les moyens par lesquels on cherche systématiquement des réponses à certaines questions. Par conséquent, l’opportunité et le nombre des questions posées à la documentation se reflètent toujours dans l’ensemble des méthodes utilisées. Si l’archéologie roumaine accepte l’idée que, du moins jusqu’à présent, sa curiosité historique a été très limitée, (pour des raisons objectives ou subjectives), elle acceptera aussi la nécessité d’améliorer son instrumentaire méthodologique. Nous n’hésiterons pas à répéter que l’enrichissement de la documentation archéologique ne se réalise pas seulement extensivement, mais aussi (ou surtout) intensivement, par l’exploitation scrupuleuse des informations conservées dans les contextes archéologiques. L’échelle de résolution que chaque démarche se propose est, certainement, décidée par un grand nombre de variables, mais le renoncement à la radiographie rigoureuse du site doit être motivé de manière cohérente. L’archéologie roumaine doit absolument s’assurer les conditions pour ce type d’exploitation intensive, et cela malgré les conditions d’une réalité financière pas du tout stimulante.

L’adoption d’une perspective paléoethnographique aura des conséquences très bénéfiques aussi pour le côté de l’exploitation des résultats de l’archéologie à travers les musées: les expositions attractives et la publicité sont les seules solutions pratiques et réalistes afin que l’archéologie regagne le support et la sympathie du public, contribuant également à atteindre ses objectifs naturels, ceux éducatifs. Nécessairement, la relation existante – et qui doit être amplifiée -, est une privilégiée, qui doit bénéficier à tous les deux partenaires. Il est évident que, dans ce contexte, la réalisation des expositions intéressantes et attractives ne peut pas se faire que si en amont il y a une recherche complexe, interdisciplinaire. Seulement ainsi la quantité et la qualité des informations peuvent permettre des reconstitutions riches, mais qui respecteront à la fois les paramètres de vraisemblance et de rigueur scientifique. Les nombreuses observations apparues pendant les derniers ans, concernant la qualité des expositions des musées, reflètent justement cette

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 156: Cetatea de Scaun

156

situation. En qualité de participant à et, en même temps, de bénéficiaire de cette recherche, le musée devient naturellement aussi une structure qui valorise surtout ce type de recherche archéologique, dans laquelle il est obligé de s’impliquer directement.

Avant que l’archéologie roumaine puisse devenir pluridisciplinaire, elle doit devenir... archéologie, c’est-à-dire elle doit être reconnue comme spécialisation académique à part. Dans cette direction, la restructuration de l’archéologie roumaine ne peut pas tenir compte, dans une première étape que de l’alignement des programmes académiques aux standards européens de ce domaine. Cette restructuration est moins simple qu’elle peut paraître, car il n’est pas assez d’intégrer certains cours spéciaux dans les curriculums des facultés d’histoire. En ce sens, l’individualisation de certaines facultés à spécialisation archéologique est obligatoire. Certes, elle soulève, du moins temporairement, des grands problèmes, pour au moins deux raisons: les possibilités d’embauche assez peu nombreuses pour les diplômés d’un seul domaine, qui serait l’archéologie; la popularité encore réduite de l’archéologie, qui limite le nombre des jeunes intéressés à ce domaine et, par conséquent, rend difficile l’organisation de formations d’étude viables du point de vue financier. De l’autre côté, dans la perspective de l’intégration européenne, on peut s’attendre à une hausse significative du nécessaire de spécialistes dans le domaine de l’archéologie préventive et de sauvegarde. En ce sens, il vaut remarquer la mobilité accrue - et prometteuse – de certaines institutions, comme les universités ou les musées, contrastant avec le conservatisme d’autres, particulièrement des instituts d’archéologie. Ce problème doit préoccuper, à notre avis, toutes les autorités responsables du destin de la vie culturelle roumaine. L’appui du Ministère de l’Education et de la Recherche serait salutaire, surtout que les universités capables de matérialiser une telle initiative ne manquent pas.

En même temps, il est nécessaire d’élargir la base institutionnelle de recrutement des archéologues et de diversifier les spécialisations primaires ou secondaires (master), capables d’instruire des archéologues. En ce qui concerne le premier aspect, à mesure que l’offre universitaire dans le domaine des sciences sociales augmente, par l’apparition des facultés d’ethnographie,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 157: Cetatea de Scaun

157

d’anthropologie sociale et culturelle, sociologie, etc., nous considérons qu’il serait très profitable de coopter, du moins dans le cadre des programmes de recherche communs, des spécialistes de ces domaines. A la fois, la focalisation des programmes de spécialisation post-universitaire, du type master, vers l’archéologie est non seulement possible, mais, étant donné la restructuration fondamentale des programmes académiques, l’une des peu de possibilités réalistes, que certaines universités ont, de garder et de renforcer l’individualité académique de l’archéologie.

Nous considérons que le rôle de la Commission Nationale d’Archéologie (Comisia Naţională de Arheologie) devrait être accentué, à travers des initiatives fermes, de son intérieur. Du moins jusqu’à présent, cette structure n’a pas réussi, par l’intermédiaire de ses propres initiatives, à contribuer de manière significative à l’amélioration du statut public des professionnels de l’archéologie, ni à la création d’une atmosphère favorable à cette profession, mais la réalité a été plutôt le contraire. Il faut prendre en considération aussi les accusations répétées adressées publiquement ou de manière informelle à sa politique interne, qui ne peuvent pas être ignorées au niveau des facteurs responsables. Certes, nous sommes conscients que cette structure ne peut pas assumer toute l’évolution historique de la discipline, tout comme elle ne peut pas trouver et/ou imposer des solutions panacées. Les solutions innovatrices ne peuvent pas être générées que par l’ensemble de la communauté archéologique, par des propositions adressées à ses représentants les plus autorisés. La génération de stratégies - soumises par la suite aux discussions publiques – est la seule solution capable de permettre une évaluation réaliste des critères de nature à assurer l’évolution générale de la discipline et une intégration plus facile dans le contexte européen de l’avenir. La commission devrait promouvoir une politique ferme et conséquente de recherches complexes, promptement valorisées à travers des publications et des expositions. Cette attitude ferme devrait remplacer les oscillations et les pressions diverses de l’intérieur, qui ne cessent de diviser inutilement la communauté de professionnels de ce domaine et empêche l’archéologie de percevoir ses points faibles et de s’aligner, pragmatiquement, aux vrais changements de nature sociale et culturelle de la société roumaine.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 158: Cetatea de Scaun

158

Depuis quelques ans, dans l’archéologie roumaine on véhicule quelques notions, dont le contenu est souvent confondu: l’archéologie préventive, à côté de la mieux connue archéologie de sauvegarde. Sans nous proposer ici une analyse de celles-ci et de la manière dont elles sont perçues à présent dans les milieux professionnels nous désirons seulement souligner aussi le fait que, du moins la dernière, par l’importance qu’elle a acquise de plus en plus évidemment pendant les derniers ans, imposera des modifications profondes et amples, qui, pour le moment, sont faiblement perçues ou discutées dans l’environnement professionnel. L’archéologie de sauvegarde, considérée par assez d’archéologues comme une pratique "impure" ou "indigne" de la véritable, "noble" profession, est regardée par d’autres, encore plus nombreux, surtout comme une importante source de revenus. Et dans les deux situations, l’erreur est tellement évidente, que nous pensons qu’il n’est pas nécessaire de l’approfondir ici. Mais les implications majeures de l’importance toujours croissante de l’archéologie de sauvegarde ne peuvent pas être ignorées. En vérité, l’archéologie de sauvegarde a une série d’implications, dont nous rappelons seulement quelques-unes unes:

- création d’un marché spécialisé du travail, qui doit être nécessairement alimenté par les structures formatives, respectivement les universités;

- pérennisation de cette force de travail spécialisée, et donc nécessité de la création de structures capables d’opérer en delà du territoire d’une unité administrative du type département;

- l’existence de la force de travail spécialisée devient un argument important en faveur du raccourcissement des délais d’exécution et d’une qualité meilleure des travaux effectués;

- l’existence des structures institutionnelles autonomes permettrait aussi d’effectuer des recherches modernes, pluridisciplinaires, offrant les conditions nécessaires pour l’apparition de postes nouveaux dans ce domaine.

Nous devrions peut-être ne pas oublier non plus la persistance d’une mentalité centralisatrice, qui aspire à des solutions universelles, définies et surtout imposées de l’extérieur des environnements professionnels. Certes, la fébrilité des reformes,

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro

Page 159: Cetatea de Scaun

159

générée par l’imminence de l’adhésion à l’Union Européenne, l’anarchie théorique et méthodologique et le long exercice de la „liberté de recherche” - exploitée pas rarement de manière irresponsable par les professionnels - explique, en quelque sorte, le caractère volontariste et uniformisant de ces mesures. Ce que l’on perd de vue est, pourtant, justement le fait que l’efficience du processus de reforme dépend directement de l’acceptation générale de certains paramètres communs de pratique scientifique par les personnes responsables de l’implémentation de la reforme. Or, ceux-ci ne peuvent pas être définis que de l’intérieur de la communauté archéologique, suite à des analyses et des débats honnêtes, dont les conclusions peuvent ultérieurement être reprises et généralisées par les autorités administratives.

Ce volume est justement le résultat d’une telle initiative. Il montre, à notre avis, que la conception et la pratique de la pluridisciplinarité reflètent de manière décisive la condition générale de l’archéologie roumaine. Seulement dans la mesure où la radiographie proposée ici donnera naissance le plus rapidement possible à des débats et des analyses nouvelles, plus détaillées et plus complètes, les éditeurs et tous ceux qui ont contribué à l’apparition de ce volume auront vraiment des raisons de satisfaction.

www.cetateadescaun.ro

www.cetateadescaun.ro