ULTIMELE SONETE îNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE îN TRADUCERE IMAGINARĂ DE VASILE VOICULESCU

....Cât despre literatura română, ea îl are pe V. Voiculescu, cel din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... Folosind procedeul ambiguităţii artistice, poetul îşi construieşte ciclul celor nouăzeci de poeme revendicându-şi modelul shakespearian, dar în realitate el se călăuzeşte, nemărturisit, de modelul Cântării Cântărilor. Ca şi în opera biblică, Dumnezeu îi este poetului-isihast un prieten care aspiră să-i devină iubit, amant şi mire duhovnicesc, izvor şi receptacol al comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o imploră, îi e dor; prin logodirea ei, el îşi caută propria sa împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creaţia Lui. Logos prin excelenţă, El e cuvântător, partener de dialog, El îi vorbeşte poetului în limba acestuia, adică în acelaşi gen literar, el însuşi fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existenţă comunitar. La un moment dat, Iubitul îi spune poetului:

Tu ai numai ureche de-ţi trebuie cuvinte?Alt soi de graiuri nu simţi? Cu inima n'auzi? (62)

În alt loc i se vorbeşte de

Taifunul unei inimi...Cu inima plecată pe el s'asculţi încet. (80)

La rândul său, poetul exclamă:

Cu inima-mi aşijderi s'a petrecut demult:S'a strămutat în tine şi m'a lăsat strigoi. (88)

Citite pe dinlăuntru, ca şi Cântarea Cântărilor, poemele voiculesciene nu fac altceva decât să trădeze distanţa enormă dintre éros şi agápe, cel dintâi având înţelesul de dragoste carnală, cel de-al doilea, de iubire spirituală. Sonetele nu reprezintă o lirică erotică, deşi erotismul colcăie în ele, uneori violent, de la un capăt la altul. Sulamita îşi numeşte partenerul „iubitul sufletului meu“; aşadar, e vorba de agápe. Iubirea aceasta este, în sine, o abstracţie, ea nu poate fi exprimată decât prin concepte, dar conceptele nu pot fi materie lirică, cu ele nu se poate face poezie. Voiculescu împrumută din Cântarea Cântărilor limbajul eros-ului şi-l transferă, conotativ, în aria lui agape, dându-i acesteia carnaţie, relief, culoare, putere.

Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată!

exclama el într'o poezie din 1950, anterioară Sonetelor. În acestea însă, identitatea partenerului devine transparentă:

Dac'ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare? (10)

şi:

Dovada cea mai pură a'nnobilării meleEşti tu şi'ngăduinţa de-a te lăsa iubitMai mult ca un prieten, cu patimile-aceleCu care-adori amantul pe veci nedespărţit. (1)

Dacă însă în opera poetică a lui Solomon, ca şi în aceea a lui Ioan al Crucii, dialogul dintre Mire şi Mireasă se consumă la faţa pământului, pe orizontală, Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra, în sferele înalte, de unde inima poetului îl cheamă ca într'o supremă, disperată implorare:

Îndură-te, coboară şi vino de mă veziPân'nu se-aştern pe mine solemnele zăpezi. (22)

Şi poate că, după secole de căutări şi şovăieli, o lectură adecvată a Cântării Cântărilor devine accesibilă prin opera de maturitate şi elevaţie duhovnicească a lui V. Voiculescu.

De altfel, modelul arhetipal poate fi recunoscut şi în arhitectura Sonetelor; numerotate în continuarea celor shakespeariene, ele par ordonate într'o curgere fluidă, dar ordinea aparentă e contrazisă de cele mai neşteptate asocieri şi disocieri nucleice. Este ceea ce găsim în Cântarea Cântărilor; poemul e alcătuit, ca după un procedeu modern, dintr'un colaj de secvenţe scurte şi concentrate, al căror ritm e supus unor ruperi abrupte, menite să deruteze (ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că e vorba de mai multe poeme - sau epitalamuri - produse şi compilate în timp), o construcţie în care arta ambiguităţii, din care nu lipsesc jocurile gramaticale, operează interferenţe, suprapuneri şi extrapolări deloc lipsite de o anume spontaneitate. Desigur, nu toate simbolurile îşi găsesc, imediat sau neapărat, corespondentul alegoric, dar totul e făcut să conveargă spre o viziune organică asupra uniunii mistice dintre inima omului şi Dumnezeu.

I.P.S.Bartolomeu Anania

1* CLV

Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul,Guşti fructul nu tulpina, chiar aur de-ar părea...Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,Eu mânuiesc azi pana, de mii de ori mai grea.Dovada cea mai pură a-nnobilării meleEşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubitMai mult ca un prieten, cu patimile aceleCu care adori amantul de veci nedespărţit.Îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri,Şi, pentru închinarea la care mă supun,Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,Stăpânul meu alesul, cu slavă să-ncunun:Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.

(Duminică, 5 decembrie 1954)

2* CLVI

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,Un lung ajun de luptă eroic încordat ;Nimic nu lîncezeşte în mine,cum nu doarme Ţintitul arc,în sine vibrînd,dar nemişcat.Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbîndă, Nu bruta-ncoronare a sângelui aprins; Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă, Slăvită-mpreunare de genii, fără-nvins... Râvnesc nefăptuitul vis al desăvârşirii;

Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă, --Cu clipa-n zbor venită cu alta să se ducă-- Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii: Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare, Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare.

(Vineri, 3 decembrie 1954)

3* CLVII

Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii? Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame? Poetul sare lacom asupra-naltei glorii, Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame.Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea. Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea!Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:Căci stihurilor mele le dau alte destine,Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.

(Sâmbătă, 4 decembrie 1954.)

4* CLVIII Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale, Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, Opun intensu-mi geniu în care se topesc. Ma-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag, Înjug virtuţi şi patimi la marea poezieÎn care, fară urme de pulbere târzie, Te-amestec şi pe tine cu sila;pentru mag, Pământul n-are margini, nici cerurile prag (Joi, 2 decembrie 1954)

5* CLIX

A câta oară zorii mă prind fără de somn? Dă iarna buzna, anul îşi lapădă coroana, Eu în surghiun, departe... Când ai să-mi curmi prigoana, Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn?Dar tot veghez --de-aicea-- iubirea ta plăpândă, Ca peste o comoară-n veci hărăzită mieDe inimi arzătoare şi toate stând la pândă.Fereşte mai cu seamă să pleci pe mare-albastrăCu oacheşa aceea făţarnică şi rece; Năvalnice-mi gânduri, gonind pe urma voastră, Vă va stîrni tempeste, corabia să-nece: Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu; Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.

(Marţi, 7 decembrie 1954)

6* CLX

La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie...M-ai părăsit... şi toate se sting, reci scânteieri. Pentru rănitul vultur aripile-s poveri, Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agoni. Şi mă supun...Osânda de gura ta rostităE lege pentru mine de aur pur şi greu; Durerea de la tine mi-e încă o ispită, Tu, genial tutore al geniului meu. Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită...Din groapa mea zbugni-va o flacără târzie; Atunci întreaga lume va desluşi, uimită, Crescând misterioasă a noastră poezie, Din dragostea născută în zbucium şi ardori, Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori! (Duminică, 12 decembrie 1954)

7* CLXI Dintre atâtea chinuri, venite-asupra-mi hoardePăstrez dureri de care nu pot să mă despart;Tot sufletul mi-e-n ele, ca sunetul în coardeCe încă vii vibrează vioara când s-a spart. Ca viermele mătasei ţesusem nencetatÎn jurul tău un magic cocon de poezie; Tu, strălucitul flutur, l-ai rupt şi ai zburat Din gingaşa-nchisoare păzit cu gelozie. Şi astazi, mari otrăvuri cu care m-am deprins, Dispreţul tău,trădarea îmi sunt trebuitoare;

Intrate-adânc în carne-mi, ţin viaţa de învins, Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare, Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate, Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate! (Marţi, 14 decembrie 1954) 8* CLXII

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetateCu rimele creneluri şi orice vers un zid. Pe tine, prinţ hermatic, ca-ntr-o eternitate, Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. Haină, marea lumii să-l bată furioasă, Cu haita ei de pizme, zavistii, hâdă ură, Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură, Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă. De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple...Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul, Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:Ca-n inimă-mi ascunsă, stă slova nemuririiŞi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii...

(Solstiţiul de iarnă, 1954. )

9* CLXIII

Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii.Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii,Privighetoarea oarbă cu mult mai dulcce plânge.Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât, Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunareSă stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, câtSă stea podoabă lumii hidoasa ei trădare.Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?Ah, inimă şi coarde-mi sunt deopotrivă mute, Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii:Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă, Splendoarea-ţi, luindu-mi ochii, da cântecului viaţă!

(25 decembrie 1954)

10* CLXIV

Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii:Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii, Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii, Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelatii...Ca viaţa către mândrul stejar, spre tine-ntindCiorchinii-mi plini de patimi cu sevă-mbătătoare;În mrejele-adorării te-nfăşor, te cuprind, Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare. Noi doi suntem victime ale suavei legi, Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare?De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi?Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii,Cum am să port eu singur poverele iubirii?

(Anul nou 1955)

11* CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat--Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii--În care-un minotaur domneşte nendurat, Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii...Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,Cobor, dar făra teamă,-n vârtejul de capcane.Căci tu mi-eşti Ariadna şi- mi dăruieşti un firDin pletele-ţi de beznă, o că lăuză vie;Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir, Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie; Dedalicul tău suflet locaş mi l-am alesŞi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

(Sâmbătă, 8 ianuarie 1955)

12* CLXVI Eu,ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii, Şi nu mă amăgeşte uşor o-nfăţişare, Pot să prefir minciuna din minunate graţii, Zăresc ascuns pumnalul sub calda-mbrăţişare, Te-am străvăzut prin toate a tale pavezi grele, Nativu-ţi bloc de aur a rezistat întreg, Supus regalei ape a răutăţii mele,

Cu care muşc pe oameni, să-i cerc şi să-i aleg... Căci e înţelepciune a şti să fii şi rău, Sub încercări şi cazne dă probe tari simţirea... Nu mă cruţa, izbeşte!... iubite-i rândul tău: Cu cât e mai fierbinte, lovită de-i iubirea, Ca fierul roş, de faur bătut cu măiestrie, La fel se oţeleşte şi ea se şi mlădie... (Duminică, 9 ianuarie 1955)

13* CLXVII

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu...Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţireAtunci ne strămutarăm pornirile-n iubireŞi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu.Se prefăcu deodată coliba în palat,Iar casnicele scule , in zâne , ca-n magie;Eu regăsiiîn mine un suflet de-mpărat,Purtând puternic sceptru de vis şi poezie,Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;În fruntea lor porni-vom războiul dezrobiriiDin lumile ţărânei spre unicul meu dor;Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(Luni, 10 ianuarie 1955)

14* CLXVIII

Ne bate primăvara în inimi!... Să-i deschidem:Lapislazulii lumii sunt toţi în ochii tăi, Cât negurile vieţii putem să le desfidem, Alt soare să aprindem pe vechile ei căi...E mâna ta în aer? Sau prima rândunică?E tremur lung de pleoapă? Ori gingaş flutur viu?Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică, Trunchi zvelt de măr cu roade e trupul tău mlădiu...Şi înţeleg prin tine acum întreaga fire.Mă-apuc cu rânduială din asprul univers, Typhonul ce sfărâmă corăbii în neştire, Picioru-ţi scump ce calcă o biată gâză-n mers,Zăpezi şi flori şi fructe în drum ţi se aştern, Pe rând, supuse toate la ritmul tău etern!

(Miercuri, 12 ianuarie 1955) 15* CLXIX Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă, Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă, Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte! Încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit...Tu ai crezut că timpul în faţă ta e-o punte,Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi, Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi! (Joi, 13 ianuarie 1955) 16* CLXX

Sămânţa nemuririi, iubite,e cuvântul, Eternul se ascunde sub coaja unei clipe, Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,Pân' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul;A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonierA izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,Am descuiat tărâmul eternelor idei;Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamăDin formele căderii, la pura-ntâietate,Să ne topim în alba, zeiască voluptate... (Joi, 20 ianuarie 1955) 17* CLXXI

Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur, Ci ca un rege cărui uşi largi i s-au deschis;

Nu strecurată-n noapte din adâncimi de vis,Ci în lumina-naltă a marelui azur,Abia acum descopăr măreţele-ncăperiCe stau deşarte-n mine cu obloane de-nchisoare,Te aşteptau, să-mi umpli tu , tânărul meu soare,Adâncul vast cât lumea cu raze de dureri...Căci nu e fericire mai gravă decât chinulŞi dulcea zvârcolire să-ţi plac, să te câştig,Mândria de-a-ţi fi scaun, să-ţi odihneşti destinul, La patima mea, truda mai strâns să te-nverig,Şi inima îmi bate în mine ca un faur,Zorind să-ţi împletească un lanţ de vrăji de aur.

(Miercuri, 2 februarie 1955) 18* CLXXII

Să n-asculţi ponegrirea, nici cleveţiri mulţimeCu care azi ne-mproaşcă prietenii de ieri;Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime,Ne urcă la lumina eterneloe dureri.Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,Şi viţiul nu suie nici în închipuire;E ca un iad în ceruri unde se-ntorc, plângând,Râvnirile nebune ce n-au jos împlinire;Îngheaţă-mbrăţîşate gigante disperări,Amoruri fulgerate de trgica trufie, Neîmpăcate arderi, spre-aiurea încordări,Ce-au ispitit neantul cu îndărătnicie.Din lumea lor purcede şi dragostea-mi, iubite,De-aceea-i fără saţiu şi fără de limite. (Noaptea vineri spre sâmbătă, 5 februarie 1955)

19* CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,Cînd ea-ţî cerea o fire de salamandră vie,În tainica-i văpaie să arzi far'de cenuşă,Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;Îşi cată-n noi duh geamăn...şi de-l îmbii cu humă,Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericireaCum pui, pentru petreceri, o rochie de brocate?Dar trebuie-nfrutată cu spaimă, ca o moarte...Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,

Preface în genune lăuntrul tău, anumeCa să încapă acolo, cu ea, întreaga lume. (Sâmbătă, 19 februarie 1955)

20* CLXXIV Îmi spui zaraf? Schimb versuri pe-o dragoste de aur?Pentru-ai iubirii tale ducaţi îţi dau sonete?Viclean, îţiiau aleanul şi dorul amanete,Cu camătă închise-n avarul meu tezaur?De-ai şti! fiece slovă ce-ţi scriu ţi-ar fi mai scumpăCa mii de nestemate din frunţile regeşti;Cutezător scafandru -n oceanele cereşti,Zvîrl duhul meu din duhul etern sa ţi le rumpă...Şi nu mă plâng că poate iubirea ta mă-nşală,Nu cat de-i mincinoasă moneda ce-mi strcori,Că simt ce grea şi seacă îmi sună uneori,Şi nici nu zgârii plumbul sub calpa poleială,Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,Şi orice vers ce-ţi dărui i-un fir de nemurire. (Joi, 17 februarie 1955)

21* CLXXV

Să fie dar Iubirea o mască a Durerii?Alt chip al ei când poate, adoarme şi visează?De ce atunci în mine rămâne pururi trează,Făr' de ogoi chiar până pe perina plăceriiVoi doi mă chinuirăţi cu-acea perfidă artăCu care inşii meşteri strâng roze cu duiumul;Strvite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă De tot ce au în ele adânc etern :parfumul.Închisă în cleştare, esenţa lor străbateDeparte, peste veacuri... nici moartea n-o învinge,Şi duhul rozei umple pe toţi câţi va atinge...Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,Mă distilez în versuri, prin harul poezieiVă-mbălsămez în pura mireasmă-a vesniciei. (Miercuri, 23 februarie 1955)

22* CLXXVI

Cu chipul tău pe masă,trudesc să mă inspir...Ca un jongleur ce scoate când flăcări,când cordele Aceste versuri scrise să te desfeţi cu eleDin inima mea arsă le-am scos să ţi le-nşirSânt psalmii mei de taină,o rugă necurmată,în ei am pus Iubirea lângă Eternitate,Să lupte cu vrăjmaşul Destin îngemănate:M-au părăsit şi ele,trădând cu tine-odată....Grăbită,cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă,Amarnice vântoase de gânduri şi nesomn,Smuls unul câte unul,de visuri mă dezghioacă...Pe râpile uitării,însingurat,mă-ntomn.Îndură-te,coboară şi vino de mă veziPân'nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi. (Sâmbătă,5 martie 1955)

23* CLXXVII

Mereu îmi vine în minte un cântec ţărănesc...Îl îngânau la hanuri poznaşii cimpoieri:"Sa nu te-mbraci în zdreanţa zvârlită de boieri,Cu straiul lor odată şi râia-ţî dăruiesc!"Iubirea ta purtată-n saloane şi la curte,Smulsă-n alcov de pofte cu colţii lor nebuni;Îmi stă-ntr-un peş, îngustă, cu poalele prea scurte,Reci drojdii de dantele pe-amare goliciuni...Eu totuşi am primit-o, înflăcărat s-o schimb,Şi migălesc s-o curăţ, s-o înalţ, să-i dau largime,Dar vino cum te afli, în haina ta de crime:Ţi-am pregătit o alta din străluciri de nimb;Vestmmânt slavit, mai trainic ca globul pământesc,E mantia-mi de visuri în care te-nvelesc.

(Luni, 7 martie 1955)

24* CLXXVIII

Spun unii de-un ostrov vrăjit, pe mări departe...Corăbiile-n preajmă-i se năruiesc în valuri,Orice metal din ele se smulge, se desparte,Sar cuiele şi-aleargă să se înfigă-n maluri,Oh nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:Tot ce-mi încheie firea şi cârma drept o ţine,Orgoliosul geniu, voinţa de oţelM-au părăsit năuce şi s-au lipit de tine,Da dragostea îndată le luă la toate locul,

Cu lanţuri fermecate mă ferecă şi leagă;Zvârl ancora la ţărmul unde-mi aflai norocul,Vreau să rămân aicea viaţa mea întreagă.Şi ca să nu mai vie din lume nici un rău,Oceanele Iubirii revărs în jurul tău...

(Vineri, 11 martie 1955)

25* CLXXIX

Nu!gloria iubirii nu este îmbuibarea,Ospeţe de săruturi,orgii de-mbrăţişări,Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptareaSânt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.Prin înfrînări şi chinuri asceţii-ating extazul;Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrînge,Căci dragostea nu-i apă,să-ţi umfle-n vânt talazul.Laşi gloabele în voie;în ştreang pui purul sînge...Eu nu ţi-am scris,ca alţii,pe lefuri sau merindeSimţiri gălăgioase cu arderi măsluite;Sonetul meu e cuget şi patimă,-mpetrite.Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde...În scoica mea închisă, dârz, făr' de răsuflare,Încet ia suferinţa chip de mărgăritare.

(Joi, 17 martie 1955)

26* CLXXX

S-a străduit natura ca omul să nu-i scape;Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,Şi-a-nmormântat-o-n carne... Din fundul oarbei groapeEterna rădăcină spre ceruri dă lăstare.Din sumbra putrejune cu viermii laolaltăA mea-şi umfla toţi bulbii cu patimi şi ruşine...Dar adiaşi deodată tu, primăvară-naltă, Şi izbucni, suavă, în chip de crin, spre tine .La dulcea-ţi alchimie gunoiul se supune,Sub părul tău de soare, şi-albastrul ochi deschisSe prefăcu-n mireasmă spurcata stricăciune.Tot ce fu somn şi beznă-i acum azur şi vis,Şi-n slujba ta stau puse-n genunchi -- să nu le cruţi--Puternicele-mi viţii întoarse în virtuţi...

(Miercuri, 30 martie 1955)

27* CLXXXI

Oricât de drăgăstoasă ţi-e iscusita limbă, Ştiu când mă minţi, cu toate ce-mi spui şi faci pe plac, Neaşteptat culoarea privirilor se schimbăŞi ochii tăi o clipă se bâlbâie şi tac.Cât mi-eşti de drag atuncea! Cum îţi iubesc minciuna!Întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat, Tu, candid plin de viţii, amestecând într-unaPăcatul ce luceşte ca aurul curat...Şi nici o vină... Răul sub tine-i calul sprinten, Sfărâma stavili, inimi, să zboare unde-i ceri, În coastele Iubirii cruzimea-i ager pinten, Stau bine stropii roşii pe negrele plăceri, Şi-ademenind lumina cu îngerii-ţi perfizi, În iadul tău tragi cerul şi astfel mi-l deschizi... (Miercuri, 13 aprilie 1955) 28* CLXXXII

Eu n-am fost niciodată ucenic;Dintru-nceput deplin maestru... numaÎn faţa ta mă-nchin; stăpân unic, Revarsă-ţi harul peste mine-acuma.Nu te mira că-ţi cer să nu-mi măsori, Să-mi dai tu singur tot; nu se desparteIubirea ta de marele-i surori:Eterna Artă, suverana Moarte...Azi, fericite, ele nu mai sunt Fărâmiţate-n lume şi răzleţe:Din cer, din iad, de pe întreg pământS-au strâns în geniala-ţi frumuseţe.Când ţin la piept făptura-ţi luminată,Le-mbrăţişez pe câtetrele-odată... (23 aprilie 1955)

29* CLXXXIII

Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire, Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră, Şi încă nu-nţelegem că fără de iubireSe veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeniDin care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeniCând Dragostea-i unica vecie dată nouă.Ci-i van acum te mînii pe mine şi m-arunci,

Minunile iubirii n-au stavile pe lume; Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, Oricând şi ori de unde mă vei strga pe nume,Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, Tot m-aş scula din moarte casă alerg la tine. (Luni, 2 mai 1955) 30* CLXXXV

Nu mai hulesc, iubite, această tristă ţară, Nici lumea rea şi strâmtă în care te-ai născut,Cum nu urăsc ţărâna vulgară şi avarăDin care pomul mândru zbucni, neîncăput...Ci lupt s-o scap de viermii ce rod la rădăcină,O-nobilez cu soiul unor fiinţe noi.Îţi zămislesc amante cu suflet de lumină,Îţi plăsmuiesc soţi vrednici din ideali eroi...Turnate din iubire-- titanice modele--Am stors în ele sucul a sute de vieţi,Trăiesc în veci. Tu însă, mult mai presus ca ele,Întreci aceste-nalte vortuţi şi frumuseţi.E oastea ideală, trimisă-n sârg de mineSă ia Eternitatea cu-asalt şi pentru tine. (Luni, 30 mai 1955)

31* CLXXXIV

Tu ştii ce lung şi aprig luptai ca să te capăt,Cu mine-ntâi, cu tine, cu pizma tuturor...Războiul crâncen însă urmează fără capăt;Să ţin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingător, Nu cruţ nimic; cuvântul îţi cântă osanale, Dar lănci de gând, catrene de versuri te pândesc, Duh, inimă şi minte, aprinse arsenale,Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;În dragoste nu este odihnă, numai moarte...O pace-nseamnă saţiu, surâsul lânced minte,Acel ce-ţi strânge mâna şi pleacă se departe, Dar rana mătrezaşte ca un sărut fierbinte:Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă, Cu cât mai sfâşiată, cu-atât mai glorioasă. (Luni, 23 mai 1955)

32* CLXXXVI

Urâi perfecţiunea de când te-am cunoscut,Reci limite rigide cu aer de-nchisoare;Viaţa-i schilodită de ea şi visul moare.Acolo niciodată tu nu ai fi-ncăput.Îmi place-n tine sporul, viu, gata tot să spargă,Scăderi neaşteptate cu-adâncul monstruos.Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largă,Lumină-n beznă, norul ca viţiul frumos;Dar spiritul în tine stăpânitor vegheaza,Nimic nu are voie să intre nechemat;Râzi, inima s-aprinde îndată cu o rază;Un semn, şi negrul clopot cleştar a îngheţat;Struneşti ca Bacchus tigrii, şi-n lanţ cu mâdri lei,Pe mine, înjunghiatul la caru-ţi, lângă ei... (3 iunie 1955)

33* CLXXXVII

Eu nu-mi ador în tine iubirea mea răsfrântă,Cum, oglindit în ape, se contempla Narcis:În volbura de valuri ce-ntiderea-ţi frământă--Unde foiesc balauri-- nu-i tihnă pentru vis.Dar uneori eşti numai azur, rodeşti sirene,Din spumele-ţi de patimi se zămislesc mari zei,Îţi scoţi toţi înecaţii la tărmuri, ca aleneÎn dragoste-ţi cu toane iar să te joci cu ei.Atuncea plec în tine să-ţi cuceresc favoarea;Îţi flutur oriflame, pun purpura veşmânt,Ca dogii când în larguri se logodesc cu marea,În sufletu-ţi oceanic, nuntind, mereu m-avânt;De sus, din mândru-mi geniu armat în Bucentaur,Ţi-arunc, inel, iubirea-mi, cătuşa grea de aur. (Vineri, 8 iulie 1955)

34* CLXXXVIII

Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe, Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.Eu stau mereu în beznă:lumina mea-i la tineŞi ochii mei o alta nu vor să mai privească.Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?

Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură,Ca să-ţi îmbreac unica şi goala-ţi frumuseţe;Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.

(Vineri, 22 iulie 1955)

35* CLXXXIX

Nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare,Nici viţiul făţarnic, ci patima senină;Când fluturul îsi arde aripa-n lumânare,El nu râvneşte seul, ci magica lumină.Mă sprijin pe-amintire-acum... şi apoi pe moarte;Toţi ceilalţi stâlpi cu lumea deodată s-au surpat,Iubirea putrezeşte pe undeva departe,Eternitatea-i încă un vis dezaripat.M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră, Mi-e sufletul zadarnic şi cere să se culce ;Prin slavi amurgul trece misterios de dulceŞi-n umedul lui giulgiu mă-nfăşură cu umbră...Nici stea, nici cântec: vine alt soi de noapte, grea,Mai limpede ca gheaţa... şi rece tot ca ea.

(Duminică, 24 iulie 1955)

36 * CXC

Nu te-am putut cuprinde să fii numai al meu, E cum aş cere lunii să-mi ardă noaptea-n sfeşnic;Ţi-e locul între stele... Ci , oricât de pigmeu,Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătorul veşnicŞtiu, între noi sunt două iubiri: a mea şi a ta;Nu ne-a-nghegat în sine o unică simţire:Tu firul tău oricând vrei poţi rupe sau scurta,Dar lanţul meu rămâne şi-i fără-mpotrivire,Nici spaţiul, nici timpul nu izbutesc să-l roadă,Rugină deznădejdii îl lasă neatins?Ca să te urmărească, năvalnic ca pe-o pradă,Chiar pân' la celălalt capăt al lumii de-ai fugi.Înverigat de tine, cât lumea s-ar lungi.

(Duminică, 31 iulie 1955)

37* CXCI

Am azvârlit cu dreapta ale Ursitei zaruriŞi mi-ai căzut, vajnic mântuitor din rău;Azi toate-mi vin prin tine... şi între mii de haruriPrimesc chiar zorii zilei ca pe un dar al tău.Alături de lumina creată-n empireu,Iubirea fu o nouă lumină pentru lume;De-atuncea fiecare-n opaiţu-i de humeO poate aprinde singur, el sieşi Dumnezeu.In inima mea arde acest lăuntric soare,Din haosul vieţii mi te-a dezvăluitPe tine frumuseţe atotcotropitoare.Vast cosmos, ce-n orbita-ti m-ai prins , biet satelit;Şi-n juru-ţi cu alaiul de aştri mă avânt,Pe muzica din sfere de-a pururi să te cânt.

(Luni, 3 august 1955)

38* CXCII

Mi-a mbătrânit iubirea şi gloria-i pe moarte,Că-mi ocoleşti surâsul şi fugi de ochii mei?Alăturea: şi parcă pământul ne desparte;Vorbim : şi-i flecăreală, prin gard, ca-ntre femei...Te măsluieşti cu-o artă prea înfiorătoareDe nu ţi-aş şti lăuntrul şi meşteşugul tot;Porţi crima ca pe-o roză înfiptă-n chiotoare.Şi viţiile,-n tine , suavi boboci îşi scot.Acum cerci să te scuturi: de ele? ori de mine?Dar nu te vreau prieten şi nici vrăjmaş sublim;Înapoiază-mi iadul, demonicele-ţi stele,Îl vom preface iarăşi în cer de ne iubim;Nu-mi hărăzeşte locul, nici timpul fericirea,Ci tu ; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.

(Marţi, 9 august 1955)

39* CXCIII

Aşa cum zilnic hrana o mărunţim în gură,Aşijderea viaţa o destrămăm în clipe...Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,Cum izvorâ din sine, dumnezeiesc de pură.Robi traşi pe roata vremii, stăm făr' împrospătare,Şi viitorul nostru e plin doar de trecut...Nici moartea nu ne scapă... arar câte-o visare

Ne înfierbântă fruntea, fugarnic cu-n sărut.Dar dragostea ne-adună trăirea spulberată,Trunchiatele-i silabe poem întreg s-aştern,Zbătăi, izbândă, fapte cenuşă cad îndată,Şi numai inutilul din noi este etern;Aievi supun vecia şi străns de clipe-o legCând mâna-ţi fructă albă, cu buzele culeg.

(Marţi, 9 august 1955)

40* CXCIV

Eu nu cred bucuria ce-mi trimiseşi, capcană," Că iar ţi-e drag poetul, şi-l chemi"... ci iau aminte;Mă-ntreb lăuntric, pipăi nemuritoarea rană:Fidelă, durerea niciodată nu ne minte.Tu nu ştii ce amară e gloria târzie, Când nu mai un dinte, s-o muşti în gura hâdă...Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezieCa de-o femeie gata de râvna ta să-si râdă...Iubirea, cât de pură, tot cere o ispăşire,Chiar între om şi îngeri păcat e socotită;E drept să fiu eu singur prinos de izbăvire?Nu m-ai jertifit tu, însuţi, victimă osândită?De ce cu lănci de slove acumdin nou m-ajungiŞi-mi hărţuieşti, iubite, Destinul , să-l străpungi?

(Joi, 11 august 1955)

41* CXCV

Tu mi-ai cules, iubite, pentru eternitate A cugetelor mele mireasmă, poezia.Acum trimiţi asupră-mi dispreţul şi urgia, Dar fagurul rămâne când pier florile toate.Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobeascăŞi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe,Nu mi-a cruţat un petec de suflet... Totuşi, iar teImplor să cazi pe mine cu vipia-ţi cerască...Se sparge norul... iată, tu eşti întreg lumină,La care zvânt durerea, urc crengi, dau flori, rodesc...Chiar gheaţa ta mi-e hrană: în taină o-mblânzesc, Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină...Şi,umbră,în tot locul de tine-alături sunt,

Căci umbra e ecoul luminii pe pământ. (Miercuri, 17 august 1955) 42* CXCVI

Alungă vicleşugl şi nu da crez poveţiiSă minţi iubirea, strâmbă s-o guşti, ca pe-o merinde:Lumina voluptăţii depline îţi aprinde,Ea pârguieşte carnea, acest fruct dulce-al viţii...Vrei să rămâi copila cu sâni suavi şi coade?Dar floarea fecioriei se scutură la fel:Închipuirea, vierme flămând, în duh o roadeSi-i putrzeşte sacra sămânţă, fără ţel.Oricât ar fi făţişă, iubirea-i tot o taină:Ne vizitează-aicea, dar stă în altă parte;Sărutu-mbrăţişază îi sunt numai o hainăCu care se-nveşmântă în lumea de sub moarte...Atunci într-o văpaie şi noi ne-mvăluim,Măcar ca licuricii să ardem cât trăim. (Miecuri, 17 august 1955)

43* CXCVII

Nu-ţi cer deloc credinţă, mi-e de ajuns iubirea,Ca sfântul trup, în orice fărâmă ea e-întragă Cu-tine-odată-n braţe am strâns nemărginirea;Ce-mi pasă că şi alţii râvnesc s-o mai culeagă!Urzind din haos lumea, în vasta-i rătăcireStăpânul a-ncărcat-o de nebunia sa;Dar i-a adaos, unic leac de tămăduire,Iubirea, cheia bolţii cu harul de-a visa...Eram în aurora de aur a iubirii, Privirile aprinse creară ceruri noi;De cum veni amiaza canicula iubirii,Tu tot mai groase umbre de-ngheţ pui între noi;Dar te strămut în mine când ploapele s-aştern,Alcătuită-aievea din tot ce ai etern. (Duminică, 28 august 1955)

44* CXCVIII

Îţi altoiseşi firea pe glorii şi trufie,O gingaşă mlădiţă pe-un vechi trunchi scorburos;Cu vine tari, flămânde, zvâgnite drept în glie,A mea-şi urcase soiul sălbatec şi vânjos...Pornisem din obârşii potrivnice unirii,

Dar ne chema lumina aceluiaş văzduh;Cu vârfuri deopotrivăîn slăvile gândirii,Ne-am întâlnit acolo, în pur azur de duh!Sus, creştete-mpletite în artă şi visare, Zvârlisem orice amestec cu lumea de sub noi,Când din seninul aprig suit, pân' la piezare, Larg, fulgerul iubirii izbi în amândoi:De-atuncimă zbat şi suflu, văpaia să-i sporesc,Să ardem împreună de-acelaşi foc ceresc. (Luni, 29 august 1955)

45* CXCIX

Domniţă a grădinii cu merele de aur,De-acolo ţi-ai luat sânii de mândră Hesperidă?Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur?Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă?Eu singur îţi ştiu taina când lung ţi-alint aleanulŞi trupul în sărutări ţi-l prind ca-ntr-un năvod.Vizez că sunt Hercule şi iar despic oceanul, Ostrovul feciorelnic să-ţi jefuisc de rod.N-am să fug: nu caut alte măreţe fapte,Poeţii rămân astăzi eroii omenirii!La albele-ţi picioare torc versuri zi şi noapte...Mi-ai cleştat pe soartă cătuşele iubirii:Să-ţi cânt doar frumuseţea mi-e unica ispravă,Nemuritoare-ţi formă pe veci s-o-nalţ în slavă. (Marţi, 30august 1955)

46* CC

Credeam că gelozia-mi va ruina iubirea,Cum face cămătarul cu victima plăpândă;Dar m-a-nşelat: nu numai că nu-i opri sporireaEa însăşi s-a adaos la dragoste dobândă.Aci-ţi scot un zâmbet mai rău ca o capcană.Aci-mi-ntinde-un înger aripa-mbraţişării;Atingerea-ţi acuma mi-e har acum prihană,Şi iarăşi curcubeul fugar al împăcarii..Atâtea vii venituri şi bogăţii de chinuriFac sufetul o pungă cu avuţii de moarte;Mi-e dor de sărăcie cu marile-i seninuri,Când adoram o umbră şi încă de departe...Dar tu nu ţine seama, ci iartă-mă mereu:Aşa toţi credincioşii îi fac lui Dumnezeu.

(Miecuri, 31 august 1955)

47* CCI

Iubirea-i neclintită? Îţi schimbi numai iubiţiiArunci alte noi vreascuri pe-acelaşi foc mereuGheena ta nu arde decât pe osândiţiiLa drgoste eternă? Atunci acela-s eu.În albia-ţi demonie căzut fără scăpare,Presimt ce-i veşnicia cu fiecare chin,Şi simţurile-mi, şase năpârci spăimântătoare,De tine asmuţite, mă-mbată cu venin.De gerul voluptăţii durerile-mi scânteie, Şi viţiul, deodată năprasnic diamant,Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubeie,C-un capăt în edenuri, scrâşnirea-n celălant...Şi plâng, Adam nemernic, la sacre porţi de rai,Din iadurele-ţi nalte afară când mă dai... (Vineri, 9 seotembrie 1955)

48* CCII

Iubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spaţiu;Tu patima-ţi împrăştii pe-un câmp fără hotare:Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, prinţi... n-ai saţiu!În dragostea mea, veacul abia-i o sărutare.Te-mbrăţişez, şi-o oră nu-mi descleştează braţul;C-un vers ţi-aşez icoana în piscuri de milenii;Vânez eternitatea să ţi-o-mpletesc în lanţulCununii pentru fruntea răspântie de genii...N-ajunge o viaţă? A mea prin tine creşte;Mi-e-o viaţă clipa în care mă priveşti,Belşug de nemurire surâsu-ţi dăruieşte,Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşte:Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi Deasupra lor, prin mine, transcezi şi te înalţi.

(Luni, 12 septembrie 1955)

49* CCIII

Ne-nvăluie misterul unei iubiri de zeiCe şi-au ales sălaşul în lumea trecătoare;Ciclopeene ziduri de dragoste-nfipsei

În carnea ta uitucă şi alunecătoare...S-a năruit iubirea, de lut la temelie;Nici patimile -- stâlpii-- n-au mai rămas... Stăm sterpi...Ne oclesc cu grijă amici, vrăjmaşi: se ştie, Ruinele de temple-s cuibare mari de şerpi.Ei şuieră din găuri? E inima mea prinsă-- Stafie-a nemuririi când tainici zei eram--Ea s-a păstrat acolo,chiar sub moloz, nestinsă,Un ciob, dar arde-ncolţul unde te adoram...Tu te-ai întors în slava vîrtejului lumesc:Păcatul fericiriir eu singur işpăşec. (Marţi, 13 septembrie 1955)

50* CCIV

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poezieiCărbunele iubirii să schimb în diamant;Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei,Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată,Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc:De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,Nu se mai stinge-n mine originarul foc.E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;E dimant, ce roade oţel şi munţi de stei...Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei.Şi-ntr-un vârtej de versuri arzând diamantineSeduc eternitatea, iubite pentru tine. (Sâmbătă, 17 septembrie 1955) 51* CCV

Ştiu şi-o voiesc; aceasta mi-e ultima viaţă...Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit.Deschizi eternitatea: în pacea ei măreaţăSe-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârşit...Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainteCa stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume.Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,În rând cu Archetipii fără de veac, nici nume...Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi... O-mbrăţişare:Misterioasa carne se face duh în noi;De dincolo de ceruri se-ntinde-o aşteptare,Perechea cea pierdută să vie înapoi...

Ce aştri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,Junghiaţi pentru ospăţul de foc al regăsirii? (Duminică, 18 septembrie 1955)

52* CCVI

Te-ncununam cu gânduri de slavă şi mister, Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,Cerşeam extaz cu aripi de flăcări în eter,S-ajungem ipostaza de spaime a iubirii...Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput,Tumultuosu-mi geniu întreg să ţi se-nchine:Ca-n dragostea-ţi îngustă să-ncap, să mă strămut,Tot ce fu greu şi mare am azvârlit din mine.Am îngheţat acolo sub bolta idolatră,Genunchi plecaţi şi frunte pe lespezi mi-am tocit...N-a scăpărat o zare în golul tău de piatră.De ce m-arunci acuma când însă n-am murit?Din ocnele iubirii,îmbătrânit, steril,Mă-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil. (Sâmbătă, 9 octombrie 1955)

53* CCVII

Că m-ai trădat tot timpul nu-ţi socotesc o vină.Păcatul e că astfel pe tine te trădezi;Eşti proriul tău Iuda; împins de negre piezi,Îţi vinzi unor Caiafe înalta ta lumină...Mai tragic ca un ţipăt din mine a ţâşnit,Sfâşietor, sonetul ce ţi-am trimis aseară.Ocări, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,În iureş, îngeri, demoni val mă cutreierară.Ca lebăda ce moare şi cântul îşi ţipă,În spasmul destrămării ţi-am scris, înăbuşitDe-un gâlgâit de suflet agonic, pe sfârşit...Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă.Culcai pe masă tâmpla şi, aşteptând pieirea,Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea! (Joi, 7 noiembrie 1955)

54* CCVIII

Să nu crezi că iubirea e numai vicleşuguri,Dulci mreje de carne, undiţi de zâmbet şi privire.

În fructul tainic, încă nebănuit în muguri,S-amestecă tot cerul, setos de zămislire.N-ai teamă, nu ne este iubirea eretică:Călcăm noi doi vreo lege a inimii-n picioare?Dar dragostea în lume e-atâta de pitică,Încât ce nu-i încape în calapod o doare...Stăm adumbriţi de-o taină prielnică durerii,Cumplită frumuseţe de chinuri ne perindă.Rămâi cu mine pururi în târgul de mizerii,Îţi sunt o credincioasă şi magică oglindă;Te arăt mereu dârz, tânăr,frumos şi îţelept,Şi de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept. (Duminică, 20 noiembrie 1955)

55* CCIX

Eu nu-ţi cer fericire, această toropealăDe sobă oarbă-ncinsă c-un vreasc făr' de lumină...Iubirii tale--sacră cruzime genială--De nu-mi dai izbăvirea, cer arderea deplină.Nu-mi mai ajunge viaţa cu ani hotărnicităŞi valul ei de veacuri rozând adânc din noiÎn dragostea eternă ea trebuie sorbităCu tot ce are-n funduri -- şi perle, şi noroi.Atunci ieşi-vom slobozi pe veşnice meleaguri, Lăsând în clisa lumii doar uriaşe urme,Pentru sărmanii oameni nedepăşite praguri,În care fără pace după comori să scurme: Către această slavă mă pregăteşti tu oareCu-atâtea lungi şi aprigi dureri mântuitoare?

(Miercuri, 18 ianuarie 1956 )

56* CCX

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste?Eu cerSă urc iubirea toată,cum urci o înălţime:Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime Şi-ntinderea-i cît lumea s-o-ncercuim cu cer.Îţi dau împărăţia cea făr'de vătămare În care oşti şi arme sunt pururi de prisos...Când aur,slavă,rugă cad,nu mai au folos,Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!Nu!Stelele şi sorii n-au nici o-ntîietate,Sunt fructele luminii ce-a-nsămânţat pustia...Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate...

Înalţă-ţi suflul, duhul...şi dă-mi acel sărutCare-a-nceput pe gura celui făr'de-nceput. (Sâmbătă,11 februarie 1956)

57* CCXI Nu mai cunoşti această licoare cristalină?E dragostea: strivită în teascul greu de chin,Dintr-un sonet într-altul, am tras-o,ca pe-un vin,Şi vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, lină.Ca ochiul unui înger îi este-acum candoarea:Tumult şi spumă, drojdii în drum a lepădat;Din cruda fermentare atât a mai păstrat,Îmbătătorul spirit, tăria şi ardoarea.De oriunde ţâşneşte, o rază stă viaţă:La piept strângând cu milă amarul nostru ieri.În tainica-i lucrare iubirea ne învaţăCă e şi-o fericire urzită din dureri:Potrivnicele-arome zâmbind, în ea le-mbină...Pocalul sus... şi-nchină: îţi torn în bei lumină.

(Sâmbătă, 11 februarie 1956)

58* CCXII

Iar îţi citesc răvaşul, nu îndeajuns de lung;Vai, tu strecori minciuna şi în cuminecătură...Venin îmi este dorul, că uneori ajungSă nu mai ştiu iubirea deosebi de ură...Crezi tu că poţi cu vorbe să-nşeli eternitateaŞi dragostea s-o saturi cu pleava ta măruntă?Ca o fecioară vorba îşi dă virginitateaDoar mirelui, poetul, şi scrisul e o nuntă...Îmi fac din orice cuget o patimă adâncă,Şi-n spaţiul durerii te caut nempăcat.Întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă,Chiar de-ai făcut periplul întregului păcat.Vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşinePe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine.

(Duminică, 16 februarie 1956)

59* CCXIII

Vrei să smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,În tot ce este-n mine duh de eternitate,În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze,Când creşte şi când scade până la-ntunecime;Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...Ne-atragem unul pe altul cu forţa năzuinţii,Dar cumpăna ei fixă -- pământ şi cer -- n-o-nfrâng.Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

(13 aprilie 1956)

60* CCXIV

De ce numai pe tine însuţi te iubeşti? E lege frumuseţea să o adori oriunde.Oglinzi şi ochi întreabă, şi toate vor răşpundeCă domn al frumuseţii, pur archetip, tu eşti.Cum, geamănă, te-mbibă lăuntrica splendoare-- Eter arzând de taine, de gânduri şi simţiri--Tu,-naltă ipostază a cărnii trecătoare,Ai luat în lume locul pirdutei nemuriri...Nu-i crimă pe picioru-ţi ne calcă, viermi în drum,Nici viţiul că-ţi storci hrana din sufletele noastre;Căzându-ţi jertfe,-- ajungem la ceruri,măcar fum,Şi, mistuiţi de tine, urca-vom poate-n astre!Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,Tu-n treacăt, numai floarea păcatului culegi. (Joi, 3 mai 1956)

61* CCXV

Tu îţi vânezi iubiţii tot ca pe cerbi, din goană,În zvonul de petreceri, cu spăngi de poftă-n mâini,Doar să le smulgi din creştet,trofeu, mândră coroană...Ce-a mai rămas laşi apoi pentru valeţi şi câini.Dar nu-i nimic, iubeşte, în orice chip, n-ai frică:Cereasca moştenire, păcatul radios,Din carne sau din suflet asupra ta ridicăÎn van un pumn de fulger... nu cade mânios;În spaimă să nu-i fie tocmirea lui zmintităDe vreun sărut, de-o taină, din şartul ei etern--Oricât de blestemată ş-oricât de osândită--Iubirea-n veci nu este primită de Infern.

În loc de iadul paşnic, ferit de-a ei dezastre,Ea arde în gheena din inimile noastre. (Marţi, 15 mai 1956)

62* CCXVI

Tu ai numai ureche de-ţi trbuie cuvinte?Alt soi de graiuri nu simţi? Cu inima n-auzi?Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminteŞi pentru taina lumii doar ochii călăuzi!Eu schimb, încurc stihia: poet şi argonaut,Cer părului tău aur şi pântecului vis,Lumina feţei tale cu buzele o caut,Şi-n strânsu-mbrăţişării m-afund ca-ntr-un abis.Nu-mi cârmuiesc eroii corabia iubirii,Ci tu mi-o porţi, zeiţă de gheaţă şi furtuni,Din tremurul nădejdii în spaimele pieirii,La nici un ţărm, prin tulburi talazuri de minuni.Şi rătăcesc în tine, cu versuri sfâşiate,Sub sumbra fericire de stele cu păcate. (Duminică, 15 iulie 1956)

63* CCXVII

Iubirea este geniu: cum poţi s-o pui în frâu,Să-ţi poarte faetonul în trap, la preumblare?Că mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.Să te gâştig, bat cerul şi iadul, nemurirea,Rup aripile vremii şi-- demiurg rapsod--Sub tine-mi pun cerbirea, chiar de mi-ai fi pieirea,Dar inima ta mândră ce dulce eşafod!Cu-naltele abateri, semeaţă erezie,Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrânŞi ni-e datoare viaţa că-i dăm o poezieDe care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se scimbă,Căci noi şi veşnicia vorbim aceaşi limbă. (Duminică, 22 iulie 1956)

64* CCXVIII

Îţi scriu sonete... râvnă pitică şi deşartă,Când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!

Nu te-a făcut natura; ci, în suprema-i artă,Chiar Cel Etern te scrie cu mâna de poet.Ce-adânc rimează-ţi ochii cu cerul vast de vară, Şi buzele sunt rima suavei aurori,Iar duhul, panoplie de foc, fără povară, Stă-n carnea cu lumina aşijderea surori...Cum se mlădie versul grumazului, răsareUn istm de frumuseţe, să lege-n armoniiNemoritoare strofă a pieptului, din careIes braţe-ngemănate ca două melodii:Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi eiCu glorioase coapse sonetul când închei. (Duminică, 19 august 1956)

65* CCXIX

Cum dragostea de tine mă vrea de veci sonor,Melodios din creştet şi până-ntălpi, mă ţineMereu între fiole şi alambicuri pline,Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor, Plecat peste esnţe, cu tanice şoptiri,Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre,Şi-n cumpăna de aur a sunetelor sacreSă aflu elixirul râvnitei nemuriri...Fierb muzici mari de sfere în magicele scule,Se rânduieşte-n zodii tot clocotul de hău...Şi e aproape gata... Dar albelor formuleLe mai lipsesc silabe: rostesc numele tău:Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers, M-a sărutat pe gură întregul Univers. (Duminică, 30 septembrie 1956)

66* CCXX

Am scris iubire?Iartă...citeşte: adorare...Sus pân' la tine, unde râvneşte al meu dor,Cuvântul e omidă când eu îl vreau condor,Să spintec vremi, spaţii cu geniul în gheare...Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochiul la ospeţe,Şi-ţi cere milă Timpul, hainul cerşetor;În scârnava lui mână, tot mai nepăsător;Tu zilnic zvârli fărâme din marea frumuseţe...Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri;Atât: eternitatea mi-e singura unealtăSă nemuresc în spirit icoana ta înaltă,Sub ea să-ngheţe vecii cu cârdul lor de zboruri,

Să-nmărmurească lumea de o iubire, care......Iar scriu iubire! Iartă... citeşte: disperare! (Miercuri, 5 decembrie 1956)

67* CCXXI

Cătând să te-nnegrească, o clică bârfitoareŢi-aruncă-n spate viţii şi crime neiertate,Aşijderi celor care, ca să se uite-n soare,Pe ochii lor nevrednici ţi cioburi afumate;Ţi-e drag să-ţi zvârli lumina prin uliţi şi taverne;Unde s-aţin pizmaşii la splendida-ţi risipă?Dar tu eşti din acele înfăptuiri eterneCe iadul se smulge cu-o batere de-aripă,Domesticeşti veninul, pui patimile-n fiare,Struneşti în voie răul supus puterii tale,Şi-nlănţuite-n cuşca din colţul tău cu fiare,Te joci cu cele şapte păcate capitale.Din zestrea grea de haruri nimic nu ţi se fură,Te-bracă frumuseţea în sacra ei armură. (Vineri, 7decembrie 1956)

68* CCXXII

Iubirea ta, ştiu bine, e numai o minciună,Mă-ndeamnă răzvrătirea să fug, să mă dezbăr...Dar inima, sărmana, îmi dă-n genunchi, să-mi spunăCă dragostea ta este un tainic adevăr...Ea zice că-ţi cunoaşte orgolioasa fire,Tu crezi că numai cei slabi ar fi iubit curat, Şi-atunci te ascunzi de tine sub altă amăgire;Ca să-ţi înşli minciuna, nu minţi adevărat,Ci, înţeleşi, cu schimbul suveicile iubiriiTrec între voi pe fire chiar înadins sucite,Ca, neştiuţi, să ţeseţi zăbranic fericirii:Pe faţă reci contururi,pe dos flori strălucite...Vai, inimă nătângă, nu vrei să bagi de seamăCă mânile perfide nu ţes, ci-n joc destramă Tot ce urzeşti zi, noapte din propria ta scamă! (Duminică, 9 decembrie 1956)

69* CCXXIII

Acum pricep, nobleţea i-o dulce putrejune:Cu-atât mai nobil fructul cu cât mai viermănos,

Şi rasa-i mucegaiul ajuns până la os, Ca în moşmoana coaptă gustoasa stricăciune...Clocelii blazonate tu ai scăpat aievea;Magiile iubirii te-au strămutat la noi, În largile risipe unde, schimbat în seve, Trecutul nu s-adună asupră-ne, gunoi...Pe-ai tăi de mult i-nghite o ceaţă somnoroasă;Strigoi ai vechii slave, ei în ruini s-au strâns...Aici, la mine, bate furtuna generoasăCu fulgere de patimi, salubre ploi de plâns...Jilavi bureţi de umră sub tine zac ceilalţi;Tu gloris ca cedrii Libanuluii te-nalţi. (Decembrie 1956)

70* CCXXIV

Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumină...Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu,Stă nemişcată, centrul de linişte deplină...Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu.Mă face-atotputernic această arătareCu-naltă bărbăţie îndur dispreţul tău;Nu e dumnezeirea suprema disperare, C-un univers potrivnic rotind în jurul său?Mă scol din morţii zilei în fiecare searăCând urc până-n mansardă cum aş sui în cer... Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;Eu, dezbrăcat de mine, universal disper,Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-mfioară;Ce-ar fi, zbugnind, să intri tu, ca odinioară? (Decembrie 1956)

71* CCXXV

Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouăCe cade milostivă pe sufletul uscat:Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult iutat.O lacrimă curată e geniul iubirii:Pe doborâţi ridică din iaduri izbăviţi...Doar una să-ţi lucescă în zările privirii, Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziţi.Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;Ce-am să mă fac axolo dacă ne va desparte,

Fără de-această mană cu care mă hrănesc?De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,Învăţ eternitatea cu hohote să plângă. (Decembrie 1956)

72* CCXXVI

E drept că nu-ţi adaug nimmic; ba, dimpotrivă,Îţi fur mereu din raze, în chip nengăduitSă-mi încălzesc o muză rămasă costelivă,Ce nu şi-a pus pe frunte un nimb făgăduit...Dar nu-s nici un uşarnic deprins cu huiduială,Să-ţi vând poemul şi-apoi un geniu să mă crez;Delirul meu e-n casă; în lume-s cu sfială,Cu versurile mele întâi mă flagelez.Dar cum? Valeţi ignobili au har să te dezbrace?S-atingă aşternutul cu laba lor de rând?Când eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloaceSă te feresc de-a pururi de orice ochi şi gând!...De ce nu pot fi Zeus, stăpân pe slăvi? AcoloTe-aş lua , eternităţii să fii un nou Apollo!

(Luni, 10 decembrie 1956)

73* CCXXVII

Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare!Când stau linguşitorii în jurul tău ca roiul,Ai fi descântătorul şiret din Harlem, careMomea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.Zic alţii: unde intri, cobori cu tine Olimpul;La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,Faci spaţiul de aur, faci primăvară timpul,În zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii...Potrivnicele gaşce te sfâşie în două,De-o parte, ura oarbă, de alta adulare...Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă...Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare?C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire......Întoarce-te la mine: eu singur sunt iubire!

(Joi, 13 decembvrie 1956)

74* CCXXVIII

Nimica nu atinge iubirea mea curată.Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată...Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori...Mi-e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipăŞi-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori...Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită,Iluminatei inimi alt orizont se naşte,Cu alte constelaţii de dragoste... Orbită.Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte...Atunci, în creatorul vârtej al poezieiRăpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei

(Duminică, 30 decemrie 1956)

75* CCXIX

Nu-ţi spun nici adio: cum n-ai mai exista...Rămâi doar coaja celei pe care o iau cu mine...Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,Fur neagra avalanşa de păr când se dezleagă,Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor...Zvârl inima stricată, ce-ţi şchioapătă alene,Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri-- Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene --Capcană-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri...Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,Am să te alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

(Luni, 31 decembrie 1956)

76* CCXXX

Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindăÎn care nu rămâne nimic din ce-a trecut,C-am şters chip umeri, braţe întinse să mă prindă,Şi negrii ei luceferi de dincolo de lut...Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?Genunchi de Magdalenă,. odihnitori de Christ...Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,M-a poleit durerea cu aerul ei trist...

Dar straniul meu aur nu uită dulcea orăCând ea trăgând în lături noptateca perdea,Zvârlea doar o maramă pe goala-i aurorăŞi-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea...Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi şoptiri,Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...

77* CCXXXI

Mai leagănă tristetea doar pieptul ca o boareCu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite...Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,Suave mădulare dormeau în el, topite...Şi alb şi magic, palid se afunda obrazulDin castaniul moale cu ţărmuri ondulate...Plutea pe apa tâmplei un nor de vis... În iazulDe somn ieşeau profiluri de ceruri înecate...Şi nu ştiai de-i suflet, ori luna, sau un peşteCe se juca sub unda cu pieliţe senine......Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.

78* CCXXXII

Tu nu eşti în iubire decât un trântor , care,Trândav, te îmbuibi cu miere de-a gata adunată;Tu nu ştii chin, durere, caliciile amareDe unde-ţi sug, cu cazne, licoarea desfătată.Tu zbori atât : doar clipa cât ţine-n slăvi o nuntăSpre cer te-mpinge sexul, nu marele azur...Ca iar să cazi in tină şi aripa ta ciuntăS-o năclăiască iarăşi al poftelor huzur;Din dragostea curată tu faci vinovăţie,Îmbrăţişarea dragă o schimbi intr-un păcat,Din glorioase viţii şi-naltă scârnăvieÎţi împlineşti cunună pe capul neplecat--Nimb de amăgitoare, impură poezie...Şi ideală floare a iadului suprem,Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem.

(Miercuri, 15 mai 1957)

79* CCXXXIII

Ne îmbinăm cu-atâtea deosebiri... şi ştim pe

Ce formă ideală ne împlinim unirea;Noi unei flori unite luăm chipul şi întocmirea,Fireasca împerechere, tu, trandafir, cu ghimpe,Stau dedesubt; frunzarul curtenilor mi-e haină,Şi slava ta suavă adânc de jos privesc...Dar cel dintâi cu harul miresmelor primesc,Prieten morganatic, în ascuţiş c-o taină:Sunt îngerul cu gheare demonice, anumeSă sfâşii mâna-ntinsă, ori botul ce te cată...Ştiu, geniul e ţepul urât de-ntreaga lume,Dar cine te culege mă ia cu tine odată...Iar când ai să te scuturi, tind spinii cu-ndrazneală.În ei să-ţi prind de-a pururi petală cu petală.

(Duminică, 21 iulie 1957)

80* CCXXXIV

Nu trâmbiţele slavei şi-a dragostei cimbale,Ci vuietele mării în scoică de sonet,Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,Cu inima plecată pe el s-asculţi încet...De-aş revărsa pe tine iubirea ca noianul,Nu poate cât o rimă în care m-am răsfrânt...Când eşti poet, o perlă-ţi destăinuie oceanulŞi spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.Ţi-am făurit o-naltă şi grea demiurgie,Un univers de patimi adânc pus sub zăvor:Aicea orice vorbă închide o urgieŞi fiece silabă e un ciclon de dor...Deşi sunt descântate şi dorm ca-ntr-o poveste,Citindu-le, tu nu simţi duh aprig de tâmpeşte

(Luni , 23 iuie 1957)

81* CCXXXV

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura.Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup. S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg--O veşnică-mbinare a două raze line...Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întregSe face ochi, piept, braţe...zbucnite către tine,Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;Din nou vremelnicia îşi cască-n mine abisul.Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad, Mă-ntorc, cântând în carne... Mă doare numai visul

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne

. (Marţi, 3 septembrie 1957)

82* CCXXXVI

De mult eu simt în tine o rece desărtare:Din mâna mea-ţi tragi mâna, privirile-ti pierduteÎmi spun, mai înainte să-mi zică gura:"du-te"...Şi te goleşti de mine ca pentru o plecare...E toamnă? Şi cocorii-ţi deşteaptă nostalgia?Pribegile corăbii te-ademenesc în zări?Dar n-ascultă de şoapta feericei pierzări!Pentru mirajul orei nu lepăda vecia! Când Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vineNoianul de omături pe inimi să-şi deşarte,Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe...Rămîi făra de teamă aicea, lângă mine.În veci mai credincioasă ca soarele de susIubirea mea nu are nici iarnă, nici apus. (Miercuri, 18 septembrie 1957)

83* CCXXXVII

Eu nu dau niciodată cu suliman iubiriiŞi, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii...Şi-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.Nu-i ţes nici mândru vâlnic-- izvod cu chip de floare--Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:În pura-i goliciune-- unica ei splendoare--Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.În toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:Sub măsurate graţii, adâncul voluptăţii...De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,Asemenea zeiţei ieşită idealăDin spasmele cu spumă ale eternităţii:Ca altădată Paris, încununat de laur,Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur...

(Marţi, 14 ianuarie 1958)

84* CCXXXVIII Cu nobila virtute nu ne culcăm... fugi:Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim--În taină cu nădejdea cândva s-o moştenim--Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,Transfiguraţi de-un fulger de viţiii, dăm lumină,Şi dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.Dar demonul e-alături şi în surdină--Mocirla cărnii noastre răsfânge cer şi stele,Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm.Împerechaţi pornirăm s-ajungem pân' la ele,Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,Ne-am prins aripi... Iubite, dă-mi gura... ne-necăm!Necontenit viaţa are nevoie-n noiDe negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi. (Sâmbătă, 15 martie 1958)

85* CCXXXIX

Bem pân' la fund paharul... În drojdia iubiriiS-ascunde-o şi mai tare, subtilă îmbătare,Fără de aburi, rece... o neagră exaltareCa dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii:Am fost şi noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...Ci-mbrăţişarea noastră, oricât de vinovată, Păstra în ea savoarea întâia, neuitatăŞi paradisiacă a primului păcat.În inimile noastre stă pacea nemuririi.O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocăriZac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,Că-i pe nedrept Infernul în care ne muncimŞi-n ghearele Satanei noiîncă strălucim.

(Miercuri, 9 aprilie 1958)

86* CCXL

Să-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:O boală grea cu alta potrivnică s-alină;Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plină...Şi depărtarea-i înc-un adaos la iubire.

Pentr-un răgaz de-o clipă ma-ncătuş nopţi de-a rândul,Stau gata să te-năbuş... Când făr-a-mi da de ştire,Cu-ntortocheri de vulpe, mişel se-ntoarce gândulSă-ţi mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,Veneam întâia oară; zâmbind, citeai alene...Şi te-ai întors: deodată cu fulgerul orbiriiŢâşniră pe sub pumtea arcatelor sprânceneScăpărător de-albastre şuvoaiele privirii.Te blestem, amintire! Ca o nebună-mi strângiAmarul colb de patimi în stupii tăi nătângi.

(Vinerea mare, 1958)

87* CCXLI

Când n-o mai fi nici urma din noi în amintiri,Cu spima dezgropa-vor dintre hârţoage roaseUn alb colos de versuri mai tari ca nişte oase:Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.De-a pururi ard în ele, din focul cel etern, Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre, Un osuar de patimi, năprasnice vertebreC-um cap s-atingă cerul, cu celălalt, în infern...Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zborŞi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?Slăbitelor fărâme clădi-le-vor altarePopoare-ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor;Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsatNu va-mplini statura iubirii ce-au purtat

(Paştele, 1958)

88* CCXLII

Surâd? Obişnuinţă... Cred c-aş putea chiar râde:Tu spui că-n cea mai dulce iubire-i o prigoană?Îmi amintesc: pe-o veche şi stranie icoanăE un martir ce-şi duce tăiatul cap la gâde.Cu inima-mi aşijderi s-a petrecut de mult:S-a strămutat în tine şi m-a lăsat strigoi...Tu nu ştii că ea bate acuma pentru doi?Nu simţi în piept adaos de glorios tumult?Necontenit în preajmă-ţi, să sug răsuflet, sânge,M-aduce ca din groapă misterioasa sete...Când plec, ajung acasă o umbră pe perete,Ca-n palida icoană ce-aievea mă răsfrânge...

Zâmbesc? Obişnuinţa... Cred c-aş putea chiar râde:Ştiu un nebun ce-şi duce cap, inimă ...la gâde

(Dumineca Tomii, 1958)

89* CCXLIII

Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa panăŞi-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls...În inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o ranăDe unde nici o forţă săgeata nu mi-a smuls.Îţi scriu: şi dintr-o dată mă năvăleşte-o lume;Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,Din care înfloreşte strălucitoru-ţi nume,Se-nghesuie să intre întregul univers.Din când în când, în zboru-i dezvăluind secretul,Comdeiul se izbeşte în ţărmuri de hârtie...Şi s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie."Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul?"Frumoasă, tăinuită în straie de solie,Durerea mea aleargă să-ţi ducă bucurie...

(Duminică şi luni, 20--21 iulie 1958)

90* CCXLIV

Stric oare faimei tale? Îngăduie să-ţi spun,Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitare.Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,Şi în ce chip pe lume,să pângărească marea?Ţi-am bântuit viaţa, eu, badăranul Will:Nu am putu ajunge năpraznica-ţi mărire!Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,Să te cobor...jos... până-n adânca mea smerire...De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească,De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbeascăŞi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

(Duminică şi luni, 20--21 iulie 1958)

http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/07/07/cantarea-cantarilor/

CAPITOLUL 1

Cântarea Cântarilor, care este a lui Solomon:

1 — Sărute-mă cu sărutarea gurii sale!

Alintul tău mai bun e decât vinul

2 şi e mireasma mirurilor talemai dulce decât tot ce e mireasma.Numele tău e mir în revărsare;

fecioarele de-aceea te-au iubit.

3 Ţinându-ne de paşii tăivom alerga s’avem în răsuflaremireasma mirurilor tale.Mă duse regele’n cămara lui;

ne-om bucura, ne-om veseli de tine;mai aprig decât vinul îţi vom iubi alintul;pe drept o fac acei ce te iubesc.

4 Sunt neagră, dar frumoasă,o, fete ale Ierusalimului,ca sălaşele lui Chedar, ca perdelele lui Solomon.

5 Nu vă uitaţi la mine că sunt neagră,căci soarele m’a ars;feciorii maicii mele s’au ridicat asupră-mişi viile m’au pus să le păzesc;dar via mea, pe ea, eu n’am păzit-o.

6 Tu, cel iubit al sufletului meu,o, spune-mi, tu,în ce păşuni îmi eşti cu turmaşi unde-i faci odihna de amiază?De ce-aş fi eu catându-te’n neştirepe lângă mieii prietenilor tăi?

7 — De vrei să faci cam cum te taie capul,o, tu, cea mai frumoasa’ntre femei,vezi turmele şi ia-te după ele

şi paşte-ţi tu ieduţelepe-acolo unde-alaturi stau ciobanii!…

8 — Iubita mea, îmi pari că o sireapăla carele lui Faraon!

9 Ce mândra ţi-i bărbia, precum a turturelei!,grumazul tău, şirag de nestemate!;10 asemănări de aur îţi vom face,cu râuri de argint.11 — Stă regele culcat în aşteptare?:din mir de nard eu răspândesc mireasma.12 Iubitul meu e săculeţ de smirnacu noaptea stinsă între sânii mei.13 Mi-i strugure de chiparos iubitul,în viile din En-Gaddi.

14 — Cât de frumoasă eşti, iubita mea,cât eşti tu de frumoasă, cu ochii tăi porumbi!

15 — Cât de frumos eşti tu, iubitul meu,cât eşti tu de plăcut!16 Ni-i aşternutul umbră şi răcoare;în casa noastră grinzile-s de cedruşi podu’n căpriori de chiparos.

CAPITOLUL 2

1 Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui;eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor.2 — Precum e crinul între spini,aşa-i iubita mea printre codane.3 — Precum e maru’n arborii pădurii,aşa-i iubitul meu între feciori;la umbra lui dorit-am şi-am şezutşi roada lui mi-i dulce’n cerul gurii.4 Duceti-ma’ntr’a vinului cămară

şi dragoste îngrămădiţi deasupra-mi!5 Cu miruri întăriţi-mă, vă rog,şi arşiţa mi-o răcoriţi cu mere,ca de iubire sunt aprinsă.6 Cu stânga lui va sta sub capul meuşi dreapta lui mă va cuprinde.

7 — Fete ale Ierusalimului, vă conjurpe-a ţarinii putere şi tărie

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubitapân’ce ea însăşi vă voi!…

8 — Un glas?! E glasul celui drag al meu!

El vine, iată-l, peste munţi sărind,el peste dealuri salta.9 Iubitul meu e-asemeni căprioarei,un pui de cerb pe muntele Betel.

El stă acolo, iată-l,în spatele despărţiturii noastre,

pândind pe la ferestre,adulmecând prin gratii.

10 Iubitul meu răspunde şi îmi zice:„Ridică-te, iubita mea, şi vino,frumoasa mea, tu, porumbiţa mea!

11 Ca, iată, iarna a trecutşi ploile s’au dus, au încetat12 şi florile se-arata pe pământşi-i vremea de plivitşi-auzi cum turtureaua gângureştejos, în livada noastră;13 smochinul odrăsleşte muguri vii,dau viile în floare si’n mireasma;ridică-te, iubita mea, şi vino,frumoasa mea, tu, porumbiţa mea,ridică-te şi vino!14 Porumba mea, ascunsa’n cută stâncii,în taina unui zid cu’ntarituri,arată-mi faţa taşi fă-mă glasul tău să ţi-l aud,ca dulce-i glasul tăuşi fata ta-i frumoasă!”

15 (Ah, prindeţi-ne vulpile,pe cele mici, care ne strica viile,căci viile’nfloresc!)”

16 — Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui.El turma lui şi-o paste printre crini.

17 ’Nainte ca amurgul să adieşi umbrele pe zare să se’ncline,întoarce-te, iubite,şi fii asemeni unui căprior,tu, pui de cerb al munţilor rotunzi!

CAPITOLUL 3

1 Eu noaptea’n patul meu l-am căutatpe cel iubit al sufletului meu;l-am căutat şi nu am dat de elşi l-am strigat şi nu m’a auzit.2 Scula-ma-voi să dau ocol cetăţii;prin târguri şi pe străzi voi căutape cel iubit al sufletului meu;l-am căutat şi nu am dat de elşi l-am strigat şi nu m’a auzit.

3 Au dat de mine paznicii de noapte,acei ce dau târcoale prin cetate.„Nu l-aţi văzut cumva,voi, pe iubitul sufletului meu?”4 Doar ce-am trecut de eişi pe iubitul sufletului meumi l-am aflatşi l-am ţinutşi nu l-am mai lăsatpân’ce l-am dus în casa maicii mele,în vatră celei ce m’a zămislit.

5 — Fiice ale Ierusalimului, vă conjurpe-a ţarinii putere şi tăriesă nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubitapân’ ce ea însăşi vă voi!…

6 — Cine-i acel ce din pustiu se’naltaca o coloană fumegândă,amestec viu de smirna şi tămâiedin arta făcătorilor de mir?

7 La lectica lui Solomon priviţi:

În jurul său merg şaizeci de viteji,cei mai viteji din Israel,

8 toţi purtători de săbiişi iscusiţi în lupte,cu sabia la coapsă fiecaretemându-se de ce-ar aduce noaptea.9 O lectică regală şi-a făcutel, Solomon, din cedru de Liban,10 cu stâlpii de argintşi cu spătarul tot de aurşi cu scăriţa de porfiră,

cu-alesaturi ţesute din iubire,a fetelor Ierusalimului.11 Voi, fete-ale Sionului,ieşiţi ca să-l vedeţi pe Solomon,pe regele purtând cununacu care maică lui l-a’ncununatîn ziua nunţii sale,când inima din el s’a veselit!

CAPITOLUL 4

1 — Vezi tu, iubito, cât eşti de frumoasă?

Frumoasa-mi eşticu ochii tăi ca două porumbiţesub vălul tău de nuntă,cu părul tău ca un ciopor de capremijind, şerpuitor, pe Galaad;2 cu dinţii tăi, o turmă de oi albescaldate’n râu ’nainte de-a fi tunse,avându-şi toate gemeni câte doişi fără rod nici una dintre ele;3 buzele tale, roşu din fuiorşi graiul tău, frumos;obrajii tăi, o rodie în douăsub vălul tău de nuntă;4 grumazul tău, ca turnul lui Davidzidit spre întărire:de el atârna paveze o mie,că tot atâtea scuturi de viteji;5 iar sânii tăi, doi pui de căprioarăce pasc răcoare, gemeni, printre crini.

6 ’Nainte de-a se face dimineaţăşi de-a se pune umbrele pe fugă,eu voi fugi la muntele de smirnaşi spre colină din Liban.

7 Frumoasă eşti, iubito, pe de-a’ntregulsi’n tine întinare nu se afla.

8 O, vino, vino din Liban, mireasa,o, vino din Liban!Venind, vei trece culmile Amanei,Senirul şi Hermonul peste piscuri,de-acolo unde leii-şi au culcuşurişi munţii sunt bârlog de leoparzi.

9 Tu inima din mine mi-ai robit-o,o, sora mea, mireasa mea,tu inima din mine mi-ai robit-ocu-o singură privire

şi c’un şirag de la grumazul tău.10 Şi pieptul tău, ce mândru se făcu,o, sora mea, mireasa mea,mai mândru şi mai dulce decât vinul,aşa cum duhul mirurilor talee mai presus de orişice mireasma.11 Ţi-s buzele de fagure prelins,mireasa mea; sub limbă, miere, lapte;balsamul ce te’nvaluie din straiee ca balsamul din Liban.12 Gradina zavorâta-mi esteea, sora mea, mireasa mea,grădina zăvorâta, izvor pecetluit.13 Odraslele ţi-s ca un răi de rodiicu rod de muguri, nard şi chiparos,14 cu narduri şi şofran,cu trestie’n balsam, cu scorţişoară,cu-aromele lemnoase din Liban,cu smirna şi aloe,cu tot ce-i mai subţire ’ntre miresme.15 Tu-mi eşti izvorâtoare de grădini,fântâna-mi eşti de apă viece curge, sipotinda, din Liban.16 — O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte,şi vino, tu, zefir de miazăzi,suflaţi de-a valma prin grădina mea,si’n curgere miresmele stârniţi-i!…Să vină dar iubitul meu,să intre în grădina luişi din dulceaţă roadelor să guste!

CAPITOLUL 5

1 — Intrat-am în grădina mea,

o, sora mea, mireasa mea,şi smirna mi-am cules-o cu aromele,mâncat-am pâinea mea cu mierea meaşi vinul meu mi l-am băutşi laptele, al meu.

(Mâncaţi, prieteni, luaţi şi beţişi îmbătaţi-vă, fârtaţi!…)

2 — Eu dorm, dar inima mea veghează.

În usa-mi bate el, iubitul meu,cu glasul lui:„Deschide-mi, sora mea, iubita mea,columba mea, desăvârşita mea,ca plin de roua-mi este capulşi părul meu, de picături de noapte”.

3 „Dar eu de haina mea m-am dezbrăcat:cum o s’o pun pe mine iarăşi?;picioarele mi le-am spălat:cum oare să le’ntin?”4 Iubitul meu prin raza şi-a’ntins mâna

şi totu’n mine se mişcă spre el.5 M’am ridicatiubitului ca să-i deschidşi smirna mi-a picat din mâini;de smirna pline-s degetele meleşi smirna-i pe mâneru’ncuietorii…

6 Iubitului eu uşa i-am deschis,

dar el pierise, frăţiorul meu!Mi-i sufletul topit de vorbă lui…Şi l-am cătat şi nu am dat de elşi l-am strigat şi nu m’a auzit…7 Au dat de mine paznicii de noapte,

acei ce dau târcoale prin cetate,şi m’au bătut şi m’au rănitşi salul de pe umeri mi l-au smuls,ei, paznicii de ziduri întărite!

8 Fiice ale Ierusalimului, vă conjurpe-a ţarinii putere şi tărie:de-l veţi afla pe cel iubit al meuspuneţi-i că-s rănită de iubire.

9 — Cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,o, tu, cea mai frumoasa’ntre femei,cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,de ne-ai legat cu-astfel de jurământ?

10 — Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen;pe el îl osebeşti din zeci de mii.11 De aur lămurit îi este capulcu plete’n valuri, negre cum e corbul.12 Iar ochii lui, ca două porumbiţepe-o margine de apăscăldându-se în lapteşi stând apoi pe margini de rotund.13 Gropitele, causuri aromatece odrăslesc miresme;iar buzele-i sunt criniînrouraţi cu-arome moi de smirna.14 I-s mâinile ca două giuvaierede aur scris cu pietre mici de Tars;iar pântecele, pavăza de fildeşcu pietre de safir;

15 pulpele lui, coloane de-alabastrutemeluite’n cuiburi aurii;Liban măreţ îi este’nfatisarea,ai cărui cedri n’au asemănare;16 rostirea lui e, toată, doar dulceaţăşi totu’n el, plăcut.Acesta este frăţiorul meu,acesta este el, iubitul meu,o, fete ale Ierusalimului!

CAPITOLUL 6

1 — Und’ ţi-a plecat iubitul,o, tu, cea mai frumoasa’ntre femei,frăţânul tău încotro s’a’ndreptatsă-l căutăm cu tine laolaltă?

2 — Iubitul meus’a pogorât întru grădina lui,acolo’ntre razoare de miresmesă-şi pasca turmă şi s’adune crini.3 A lui sunt eu, a lui, iubitul meu,şi el, iubitul meu, îmi este-al meu.El turma lui şi-o paste printre crini.

4 — Frumoasă eşti ca un surâs, iubito,

şi mândra-mi eşti precum Ierusalimulşi de temut că ostile sub flamuri.

5 Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine,căci ei mă copleşesc.E părul tău ca un ciopor de capreurcând, şerpuitor, pe Galaad;6 şi dinţii tăi, o turmă de oi albescaldate’n râu ’nainte de-a fi tunse,avându-şi toate gemeni câte doişi fără rod nici una dintre ele;7 buzele tale, roşu din fuiorşi graiul tău, frumos;obrajii tăi, o rodie în douăsub vălul tău de nuntă.

8 Sunt şaizeci de regine,optzeci de ţiitoareşi fete fără număr,

9 dar una este porumbiţa mea,desăvârşita mea,

ea una-i este maicii sale,aleasă celei ce-a născut-o;

fecioarele o văd şi-o fericesc,reginele şi ţiitoarele ’mpreunao lăudă.10 Cine-i aceasta oarece se iveşte lin ca aurora,frumoasă precum luna,aleasă precum soareleşi de temut că ostile sub flamuri?11 M’am coborât în tainica grădinaa nucilorsă văd şuvoiul apei la obârşii,şi via să o văd de-a odrăslitşi rodiile dac’au dat în floare.— Acolo pieptul ţi-l voi dărui.12 Nu, sufletul din mine nu-şi dă seamacum de-am ajuns în carele regeşti.

CAPITOLUL 7

1 — Întoarce-te, te’ntoarce, Sulamito,întoarce-te, ca noi să te privim!Ce oare veţi vedea la Sulamitacând vine dănţuind cu două cete?

— Cât de frumoşi sunt astăzi paşii tăişi sprinteni în sandale,o, nobilă fiica!Ţi-i rotunjimea coapselor asemeniunor lănţuguri mesterite’n aur;2 buricul tău e cupa arcuita,din care nu lipseşte vinul dres;capita-ţi este pântecul, de grâu,cu crinii prinşi în horă împrejuru-i;3 şi gemeni doi sunt sânii tăi,doi pui de căprioară;4 grumazul tău e ca un turn de fildeşşi iezere ţi-s ochii, din Hesbonc,în preajma porţii cu mulţimi de fete;iar narile-s din turnul de Libanadulmecând veghere spre Damasc;5 semeţ precum Carmelul ţi-este capul;cosiţele, pe el, ca o porfirăpăzind în ea un rege ’nlantuit.

6 Cât eşti tu de frumoasă şi de dulce,iubita mea, în tot ce te desfata!7 Statura ta e-asemeni cu finicul,ca strugurii sunt sânii tăi.8 Mi-am zis: Eu în finic mă voi suişi mă voi tine’n ramurile lui;să-mi fie struguri sânii tăi, din vie,

miros de mere răsuflarea ta,9 ca vinul bun rostirea şoaptei talece curge lin „pentru iubitul meu”,îndestulându-mi buzele şi dinţii.

10 — Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui,dorinţa lui spre mine se îndreaptă.

11 Hai, vino, tu, iubitul meu,

hai să ieşim la câmp,să înnoptam prin sate12 si’n zori de ziua s’alergam prin viişi via s’o vedem dac’a’nfloritşi florile dac’au roditşi rodiile dac’au dat în floare;eu sânii mei acolo-am să ţi-i dărui.13 Din mandragore, iată, ies miresmeşi poame’n crengi ne-aşteaptă pe la porţi;pe cele vechi ca şi pe cele noidoar pentru tine le-am păstrat, iubite!

CAPITOLUL 8

1 O, tu, de mi-ai fi fost un fratehrănit la sânul maicii mele,să te sărut în văzul tuturorşi nimeni să mă poată defăima!2 De mâna te voi prindesi’n casa maicii mele te voi duce,în vatră celei ce m’a zămislit;acolo tu-mi vei da învăţăturaşi eu din vin-balsam te-oi adapaşi din mustirea rodiilor mele.3 Cu stânga lui va sta sub capul meuşi dreapta lui mă va cuprinde.

4 — Fiice ale Ierusalimului, vă conjurpe-a ţarinii putere şi tărie,să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubitapân’ ce ea însăşi vă voi!

5 — Cine-i aceea oare care vinesuindu-se albita si’nfloritaşi rezemata pe iubitul ei?— Sub mar eu te-am trezit,acolo unde maica tacu tine a fost grea,acolo unde chinuri a’ndurataceea care’n chinuri te-a născut.

6 O, pune-mă pe inima pecete,pecete vreau să fiu pe braţul tău!Că tare precum Moartea e Iubireaşi crudă precum Iadul e Ardoarea:i-s aripile aripi ca de foc,cărbuni aprinşi sunt flăcările ei.7 Apele mari iubirea n’o pot stinge,nici râurile vor putea s’o’nece.Cel ce bogată casa şi-ar goli-o

să cumpere în schimb iubire,acela doar dispreţ va dobândi.

8 — E mică sora noastră; sâni nu are.Cu sora noastră oare ce vom faceîn ziua când de ea se va vorbi?9 De este ea un zid,îi vom zidi creneluri de argint;dar dacă este uşa,o căptuşim cu scândura de cedru.10 — Un zid sunt eu,şi sânii mei îi sunt ca nişte turnuri;de-aceea sunt în ochii luica una care-şi afla pacea.

11 Avut-a Solomon o vieacolo, la Baal-Hamon;pândarilor le-a dat-o s’o păzeascăşi fiecare-avea să-i dea o miede sicli de argint pe roada ei.12 Dar via mea e-a mea şi-mi sta’nainte:o mie-s pentru tine, Solomon,şi două sute doar pentru pândari.

13 — Tu, care şezi în mijlocul grădiniicând glasul tău prietenii l-asculta,tu, fă-mă să-l aud şi eu!

14 — Aleargă, dragul meu,şi fii asemenicu-o căprioară sau un pui de cerbpe munţii de balsam!

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, CÂNTAREA IUBIRII

SURSA

pr. Blaise Arminjon, SJtraducere Radu şi Oana Capan

Ce carte a Vechiului sau a Noului Testament a generat cele mai multe dispute de-a lungul istoriei Bisericii? Nici Evanghelia lui Ioan, nici scrisoarea lui Paul către Romani, nici profetul Isaia: nu, ci Cântarea Cântărilor. Este o carte necunoscută multor catolici, o carte surprinzătoare pentru cei care o descoperă pentru prima oară, deoarece descrie o iubire plină de senzualitate – iar Dumnezeu este menţionat o singură dată, şi atunci abia la sfârşit.

Totuşi, cei mai mari Părinţi ai Bisericii au comentat-o. Comentariul lui Origene a devenit clasic; Sf. Ieronim ne spune: “Origene, depăşindu-i pe toţi interpreţii tuturor cărţilor Scripturii, s-a depăşit pe sine în această interpretare a Cântării”. Sf. Bernard de Clairvaux, Sf. Francisc de Sales, Sf. Ioan al Crucii, cu toţii au contribuit la marea tradiţie a interpretării acestei cărţi, pentru că au văzut în ea iubirea lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru Biserică, iubirea lui Cristos pentru Maria, pentru Biserică şi pentru fiecare dintre noi. Preotul iezuit Blaise Arminjon a scris o carte în care analizează verset cu verset Cântarea Cântărilor. Noi vă oferim în cele ce urmează doar introducerea la această carte, cu speranţa că poate la un moment dat va fi disponibilă şi în limba română, şi cu certitudinea că rândurile ei vor suscita interesul pentru Cântarea Cântărilor.

* * *

Titlul şi timpul poemului

Cântarea Cântărilor – Shir HaShirim în ebraică – este poemul poemelor, cântarea deasupra tuturor cântărilor, sau după cum spunea cineva “minunea minunilor”, “regele regilor”, sau “solemnitatea solemnităţilor” ca sărbătoarea Paştelui, sau “sfânta sfintelor” ca partea cea mai sfântă din Templul Ierusalimului. Mai mult, Origene însuşi, care, alături de Ipolit, a fost printre primii scriitori bisericeşti ce au comentat Cântarea, evidenţiază astfel comparaţia cu Sfânta Sfintelor: “Fericit este cel ce intră în Sfânta Sfintelor. [...] De asemenea fericit este cel care înţelege cântările (Bibliei) şi le cântă, [...] dar mai fericit este cel care cântă Cântarea Cântărilor.”

Când a fost scris poemul? Stilul şi vocabularul ar sugera secolul V sau IV înainte de Cristos. Este posibilă data sugerată de unii – cu valoare doar de prezumţie, dar uşor de memorat – adică 444 îC, pe timpul lui Neemia, cel care, alături de Ezdra, a reconstruit Ierusalimul şi Templul după exil. Cântarea ar fi fost deci scrisă la scurt timp după Cartea lui Iov, aproape în acelaşi timp cu scrierea finalului Cărţii Proverbelor şi a multor psalmi. Aparţine de aceea marii epoci poetice a Bibliei. Sofocle compunea cam tot atunci în Grecia Antigona şi Oedipus Rex.

În ciuda titlului ei, “Cântarea Cântărilor, făcută de Solomon”, cartea nu putea fi evident scrisă de fiul lui David, care a trăit în secolul al X-lea înainte de Cristos, deci cu cel puţin cinci secole înainte. Numirea lui Solomon ca autor, o practică întâlnită până în secolul al XIX-lea, poate să fie

explicată prin faptul că nimeni nu ar fi fost mai potrivit să fie acreditat ca autor al poemului considerat cel mai frumos din întreaga Biblie decât cel mai înţelept şi mai glorios dintre regii Israelului, un adevărat poet.

Mai mult, nu ar fi imposibil de imaginat ca anumite etape ale compoziţiei Cântării sau a unei părţi a ei să fi început odată cu Solomon sau chiar înaintea lui. Înainte de a fi devenit un poem finisat şi perfect cum îl ştim astăzi, poate să se fi cizelat şi maturizat în inima ascunsă a Israelului. O astfel de teorie nu este demonstrabilă; dar oare nu avem o prevestire a Cântării în primele versete ale celebrului cânt al viei din secolului al VIII-lea îC al lui Isaia.

“Vreau să cânt pentru prietenul meucântecul lui de dragoste pentru via lui.Prietenul meu avea o vie…” (Isaia 5,1).

Interpretări ale Cântării

Problema datei scrierii Cântării nu este însă atât de provocatoare precum numeroasele discuţii privitoare la interpretarea ei. Acest foarte scurt text, unul dintre cele mai scurte din Biblie (116 versete, 2.483 de cuvinte, 11.109 de litere), poate că nu a fost cel mai comentat din întreaga Scriptură, dar cu siguranţă cel mai disputat, dezbătut cu pasiune. Exegeţii au urmărit în principal aceste trei şcoli de interpretare:

1. Interpretarea naturalistă

Unii din aşa numita şcoală naturalistă au văzut Cântarea ca fiind un simplu poem, sau mai bine spus o colecţie de poeme, care nu sunt inspirate de religie ci sunt pur şi simplu seculare, dacă nu chiar erotice. “Mănunchiul de cântece celebrează doar un lucru: splendidul, radiantul şi gloriosul eros dintre bărbat şi femeie. [...] Eros-ul însuşi vibrează fără vreun alt scop decât cel natural. [...] Eros-ul îşi este suficient lui însuşi. Eros-ul Cântării Cântărilor nu este agape (iubire) a lui Dumnezeu” [1]. Aceste versete cântă iubirea dintre bărbat şi femeie în termeni care, deşi voalaţi de poezie, sunt extrem de realişti şi frecvent chiar foarte vizuali. Această interpretare pur seculară a Cântării, susţinută în antichitatea creştină cel mai mult de Teodor de Mopsuestia, a fost condamnată de Conciliul al V-lea de la Constantinopol, din 553.

2. Interpretarea literală

Alţi autori văd complet diferit problema: pentru ei Cântarea nu are alt scop iniţial decât iubirea dintre un bărbat şi o femeie, fără a fi totuşi o iubire seculară. Cântarea celebrează într-adevăr iubirea umană ca cel mai frumos dar al Creatorului dat inimii omului. Aşa după cum spune Noua Biblie de la Ierusalim, în introducerea la Cântarea Cântărilor, este “o colecţie de cântece care celebrează iubirea loială şi reciprocă ce conduce la căsătorie; proclamă legalitatea şi exaltă valoarea iubirii umane; iar subiectul nu este doar profan, din moment ce Dumnezeu a binecuvântat căsătoria”. Extrapolând din al doilea capitol al Cărţii Facerii, Cântarea exaltă iubirea umană aşa cum Dumnezeu a dorit-o să fie dintru început, o stare de fervoare şi de inocenţă în acelaşi timp, o stare pe care cuplul fidel lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să o atingă. Astfel, această carte îşi găseşte natural locul în Biblie, originea ei divină nefiind disputată. Nu există nici o dificultate în a extinde la iubirea dintre Dumnezeu şi om, după cum au făcut mulţi autori mistici, ceea ce poate fi aplicat literal doar iubirii umane. “Numeroşii comentatori bisericeşti ai Cântării au din nou dreptate atunci când o interpretează cu referire la Cristos şi Mireasa Sa ‘fără vreo pată sau rid’ (Efeseni 5,25)” [2].

Una dintre interpretările literale ale cărţii îi aparţine lui Émile Osty: “Cântarea Cântărilor”, scrie el, “celebrează iubirea, iubirea umană, şi doar iubirea umană… Tonele de comentarii asupra acestei cărţi a Bibliei nu reuşesc să ascundă adevărul care este atât de evident pentru ochii cititorului neavizat: în semnificaţia ei literală, primă şi directă, Cântarea tratează iubirea umană care îi uneşte pe bărbat şi femeie în căsătorie” [3].

Trebuie să admitem faptul că o astfel de poziţie, destul de comună astăzi în rândul exegeţilor, la prima vedere nu pare să fie lipsită de argumente impresionante. Avem de-a face aici cu o carte ce are o trăsătură unică în întreaga Biblie: Dumnezeu nu intervine deloc. Numele Lui este menţionat cu o singură excepţie, în treacăt, dar şi atunci în mod ambiguu. Mai mult, la drept vorbind, nu există nici măcar o expresie a unui sentiment religios în întreaga Cântare. Aparent nu există nici un mesaj teologic, apologetic, moral, cum găsim în toate celelalte cărţi ale Bibliei, în special în celelalte Cărţi Sapienţiale, între care este inclusă Cântarea. Mai mult, tonul ei este atât de pasional, chiar îndrăzneţ pe alocuri, şi face atât de mult apel la simţuri (la tot felul de simţuri), încât este dificil să înţelegi cum ar putea fi potrivită pentru a exprima iubirea lui Dumnezeu. Iubirea dintre mire şi mireasa sa este aceea a unor fiinţe în carne şi oase.

În fine, nu este ciudat că nu există nici măcar o singură citare din Cântarea Cântărilor, nici o referinţă la un singur verset măcar, în întreg Noul Testament? Nici Isus nici Paul nu dau semne că ar fi ştiut de ea. În ceea ce priveşte paralelele pe care oamenii s-au gândit să le facă cu pasaje din Vechiul Testament, similar se poate proceda şi cu texte din literatura universală despre iubire. De mult timp au fost făcute studii interesante ce arată puternice similarităţi între Cântarea Cântărilor şi poeme din aceeaşi vreme din Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu, în special din Egipt.

3. Interpretarea alegorică

Totuşi, argumentele tocmai prezentate în favoarea unei interpretări pur literale sunt departe de a fi general acceptate. Iudaismul tradiţional şi Bisericile creştine au fost în acord aproape în unanimitate

până în secolul al XIX-lea în a da o explicaţie fundamentală foarte diferită a Cântării. Mai degrabă decât o celebrare a iubirii umane, care apoi s-ar putea extinde la iubirea lui Dumnezeu, această a treia şcoală de interpretare vede dimpotrivă iubirea lui Dumnezeu ca obiectul prim şi direct al autorului sacru al Cântării, fiind aplicabilă apoi în mod legitim la iubirea dintre bărbat şi femeie deoarece, aşa după cum le explică Paul efesenilor, vocaţia la căsătorie simbolizează unirea dintre Cristos şi Biserică [4]. În mod natural, suntem mai înclinaţi să credem că iubirea umană vine mai întâi. Bergson scria: “când se reproşează misticismului că se exprimă în maniera unei iubiri pasionale, se uită de fapt că iubirea este cea care a plagiat misticismul şi a împrumutat de la el fervoarea, entuziasmul şi extazul” [5].

În orice caz, este extraordinar faptul că deşi iubirea e exprimată într-un mod mai liber, nimic nu a făcut vreodată ca Israelul să nu mai considere Cântarea Cântărilor ca cea mai sfântă dintre cărţi sale. “Dacă toate Scripturile sunt într-adevăr sfinte”, spunea rabinul Aqiba în al doilea secol, “Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului.” Ar fi vorbit rabinul Aqiba astfel dacă nu ar fi fost convins, asemenea tuturor liderilor religioşi din Israel, că poemul poemelor celebrează nu iubirea umană – oricât de minunată şi de sfântă ar fi – ci chiar iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său, pentru omenire; dacă nu ar fi recunoscut în Cântare acelaşi limbaj al tandreţii folosit deja de Dumnezeu când s-a adresat miresei sale, Israel: “Atunci am trecut Eu pe lângă tine şi te-am văzut, şi iată aceea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci mi-am întins Eu poala mantiei Mele peste tine şi am acoperit goliciunea ta, şi-am făcut un jurământ, am făcut un legământ cu tine, şi tu ai fost a Mea” (Ezechiel 16,8)?

Un fiu al poporului ales, André Chouraqui, spune că astăzi citeşte Cântarea Cântărilor ca rabinul Aqiba, aşa cum a făcut întreaga linie a strămoşilor săi, şi cum o fac contemporanii săi: “M-am născut într-o familie de evrei, fidelă tradiţiei Israelului. Din copilărie am auzit Cântarea Cântărilor interpretată pe străvechile ritmuri ce au inspirat cântul gregorian. Copil fiind, am fost pătruns, în fiecare noapte de vineri, de fervoarea ce umplea frumoasa noastră sinagogă din Ain-Temounchent. Ceremoniile începeau cu recitări din Poem. Bărbaţi, femei şi copii cântau acest text sau îl ascultau ca în extaz. Era într-adevăr un text sacru, o cântare transcendentă. [...] Toţi cântau acest Poem al iubirii şi nimeni niciodată nu l-a cenzurat sau respins. [...] Niciodată în viaţa mea nu am auzit din gura celor care trăiau în profunzime Poemul vreo plângere despre conţinutul său. Era înţeles în contextul Bibliei ca referire la iubirea lui Adonai pentru creaţie, pentru poporul său, pentru fiecare dintre făpturile sale. Eram prea absorbiţi de marele şi puternicul curent al gândirii ebraice pentru a vedea în poem altceva decât un cântec al iubirii absolute. Oricât de straniu pare, rămâne adevărat faptul că timp de peste două mii de ani, evreii nu au văzut niciodată în Sulamita altceva decât un simbol, acela al Israelului; în Rege, altceva decât o referire la Dumnezeu; în iubirea care îi uneşte, altceva decât o revelaţie a misterului iubirii divine” [6].

Mărturia Părinţilor Bisericii şi a misticilor

Timp de secole, marea majoritate a creştinilor nu au citit altfel Cântarea. Dintru începuturi, Părinţii Bisericii au dezvoltat ceea ce avea să fie cunoscută ca interpretarea alegorică sau semnificaţia spirituală a Cântării. “Această carte mică este înţeleasă de la început până la sfârşit ca exprimând inima revelaţiei cuprinse în întreaga Scriptură: celebrează în mod simbolic marele mister al iubirii,

unirea dintre Dumnezeu şi om, prefigurată în Israel şi realizată prin Întruparea Cuvântului” [7]. Origene, în secolul al III-lea, Grigore de Nisa, Vasile, Ambrozie în secolul al IV-lea, precum şi Augustin mai apoi, şi Grigore cel Mare în secolul al VII-lea, sunt unanimi în a percepe în Cântare poemul căsătoriei lui Dumnezeu cu poporul său, a lui Dumnezeu cu Biserica, a lui Dumnezeu cu orice suflet care îl iubeşte.

Cum am putea să nu admirăm şi faptul că, urmând Părinţilor Bisericii, misticii din toate timpurile au fost mereu atraşi şi fascinaţi de Cântare, descoperind în aceste arzătoare versete cea mai personală expresie a iubirii lor? Nu există nici inhibiţie, nici cea mai mică reticenţă, în rândul celor mai puri şi mai deschişi dintre ei atunci când i se adresează lui Dumnezeu cu imagini şi cuvinte – aparent încărcate de pasiune umană – din Cântare. Putem vedea aceasta la Ruysbroeck, Tauler, Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Ioan al Crucii – dar ar trebui să îi cităm aproape pe toţi. Francisc de Sales avea doar şaptesprezece ani în 1583, când a participat la Paris la un curs despre Cântarea Cântărilor. A fost uimit. “Cântarea Cântărilor”, spune Henri Bremond, “a devenit cartea sa favorită. Nimeni probabil nu a ‘trăit-o’ aşa cum a făcut-o el” [9]. Al său Traité de l’amour de Dieu dă mărturie despre aceasta în aproape toate paginile sale.

Această iubire pentru Cântarea Cântărilor nu este caracteristică doar figurilor contemplative, ce s-au retras din lume. Maria Întrupării, o călugăriţă ursulină din Tours, considerată ca una dintre cele mai importante personalităţi ale misionarismului, şi pe care Papa Ioan Paul al II-lea, beatificând-o, o numea “mama Bisericii Canadiene”, nu a avut o altă carte mai dragă pentru rugăciunea ei privată decât tocmai Cântarea Cântărilor. “În cuvintele Cântării, pe care a citit-o integral în 1631 sau 1632 (adică în perioada noviciatului), ea a recunoscut, după cum spune Dom Oury, excelentul ei biograf, o descriere a propriei trăiri. [...] De atunci, cartea Cântării a fost cel mai adesea citată de ea când îşi mărturisea viaţa interioară. [...] Dom Claude Martin afirma chiar că în conversaţiile ei ‘cuvintele Scripturii pe care gura ei le rostea cel mai frecvent veneau din Cântarea Cântărilor’. Pe când îndruma novicele, ea le-a sugerat teme care veneau în general din Sfânta Scriptură şi în special din Cântarea Cântărilor” [10].

Acest lucru a fost foarte îndrăzneţ. Îl întâlnim din nou la Tereza Pruncului Isus, proclamată sfântă patroană a misiunilor de către Papa Pius al XI-lea. Şi ea a fost îndrumătoare a novicelor pe când avea în jur de douăzeci de ani, şi ştim din mărturia dată în procesul de beatificare de către sora Maria a Sfintei Treimi că Tereza a dorit – la vârsta ei, în faţa novicelor, şi în acele vremuri! – să explice Cântarea Cântărilor. “Dacă aş avea timp”, s-a destăinuit ea, “aş dori să comentez Cântarea Cântărilor. Am descoperit în această carte lucruri atât de profunde despre uniunea sufletului cu mult iubitul său.” Pr. Hans Urs von Balthasar afirma odată de la amvonul Catedralei Notre Dame: “Cântarea Cântărilor, care mii de ani a fost pentru Biserică un sanctuar secret, stă în centrul spiritualităţii Sf. Tereza.”

Tot în centrul spiritualităţii s-a aflat şi în cazul unui sfânt drag Terezei, Ioan al Crucii, fondator al Carmelului reformat, despre care se spune că atunci când se afla pe patul de moarte “l-a întrerupt pe superiorul carmeliţilor, care începuse să citească rugăciuni pentru sufletul său. ‘Spune-mi din Cântarea Cântărilor (los Cantares!); orice altceva nu îmi este de folos’, a implorat el. Iar când a început să i se citească din Cântare, a spus parcă visând: ‘Oh, ce perle preţioase!’” [11].

Ar fi oare posibil ca Duhul Sfânt să fi lăsat generaţii întregi de mistici să cadă în eroarea credinţei, luând drept iubire divină ceea ce de fapt este o pasiune pur umană? Ar fi fost posibil să se aprindă atât de mult inimile lor de la o cântare pe care ei o credeau despre iubirea lui Dumnezeu, dar care în fapt nu ar fi nimic mai mult decât o cântare a iubirii dintre un bărbat şi o femeie? Ca El să le comunice în interior prietenilor săi, pentru a-i atrage la sine, o atracţie atât de spontană şi profundă pentru versuri compuse de fapt pentru cei doi proaspăt căsătoriţi, la celebrarea căsătoriei lor? Printr-o astfel de digresiune să fi venit la Dumnezeu preaiubiţii lui, fără să îşi dea seama? Cum s-ar putea ca însăşi misticii, aceste fiinţe atât de sensibile la ceea ce vine de la Dumnezeu şi care simt atât de uşor ce nu este de la El, să nu îşi fi dat seama că s-au lăsat păcăliţi când i-au vorbit cu atâta iubire lui Dumnezeu cu limbajul Cântării?

Nenumăratele legături dintre Poem şi celelalte cărţi ale Bibliei dau mărturie despre faptul că, sub bogatele veştminte ale simbolurilor şi fantasticele incantaţii poetice, este tocmai Cuvântul lui Dumnezeu cel pe care îl auzim. Cântarea nu este un poem izolat în Scriptură. Din acest punct de vedere, paralelele destul de semnificative făcute între Cântarea Cântărilor şi cântece de iubire din Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu, în special din străvechiul Egipt, nu sunt nici pe departe atât de relevante precum acelea care o leagă în mod categoric de literatura profetică.

Pornind de la cartea lui Osea, Henri Cazelles arată în mod obiectiv acest lucru: “Cântarea aparţine într-adevăr gândirii teologice a profetului Osea, primul care a comparat relaţia dintre Yahve şi poporul său cu cea dintre un bărbat şi soţia lui” [12]. “Este acum şi convingerea mea personală”, scrie pr. Tournay, “că e imposibil să justifici textul complet [al Cântării] dacă nu o vezi ca o transpunere lirică, plină de fantezie, bineînţeles, a tradiţionalei teme profetice a nunţii dintre Yahve şi Israel. Şi doar alegoria nupţială aşa cum apare la Osea, Ieremia, Ezechiel şi în părţile a doua şi a treia de la Isaia pot da o semnificaţie normală şi omogenă tuturor părţilor Cântării”. Acestea îi permit lui André Robert să spună la rândul său fără cea mai mică exagerare: “Cântarea este în mod superlativ biblică”. În aceeaşi direcţie, nu a arătat deja Origene că “amplasată în mijlocul Bibliei, Cântarea ridică la înălţimi marea imagine fundamentală, mergând de la primele capitole ale Genezei la ultimul capitol al Apocalipsei: omenirea a devenit mireasa lui Dumnezeu”? Şi tocmai pentru că a citit Cântarea cu ochii tuturor Părinţilor Bisericii şi ai misticilor ei, Papa Ioan Paul al II-lea, vorbindu-le călugăriţelor franţuzoaice în 30 mai 1980, a putut să le spună atât de clar: “Drumul vostru personal trebuie să fie ca o originală nouă ediţie a faimosului poem al Cântării Cântărilor.”

Trup şi spirit

Totuşi, deşi erau convinşi că Cântarea, în sensul ei prim şi literal, este poemul prin excelenţă al nunţii dintre Dumnezeu şi om, Părinţii Bisericii şi misticii de-a lungul secolelor au fost întotdeauna conştienţi de serioasele probleme puse de Cântare pentru cititorul neavizat. “Astfel de pasaje”, scria Sf. Ioan al Crucii, “dacă nu sunt citite în simplitatea spiritului iubirii şi a raţiunii cuprinse în ele, pot părea mai degrabă extravagante; aşa cum se poate vedea în Cântarea lui Solomon şi în alte cărţi din Sfânta Scriptură, Spiritul Sfânt, neputând să exprime un sens profund în cuvinte obişnuite, foloseşte termeni voalaţi cu imagini şi similitudini stranii” [13].

Riscul este de fapt atât de mare dacă ochii nu sunt suficient de purificaţi, încât cititorul poate cu uşurinţă cădea în capcana aspectelor senzuale ale imaginilor şi cuvintelor din Cântare. Este posibil să citeşti Cântarea la un nivel foarte uman. Este inevitabil pentru cei care trăiesc încă sub stăpânirea simţurilor. Tereza de Avila considera că trebuie să îşi avertizeze surorile carmelite: “Vi se va părea că în Cântarea Cântărilor unele lucruri sunt oarecum altfel. În stupiditatea noastră, aşa ceva nu mă miră. Am auzit unii oameni spunând că ar prefera mai degrabă să evite ascultarea Cântării. Milostiv să fie Dumnezeu cu nesăbuinţa noastră!” [14]. Printre acei “unii oameni” se afla probabil şi pr. Diego de Yanguas, care a fost atât de şocat de “gândurile” Terezei că i-a scris imediat: “Aruncă aceste rânduri în foc! Nu este decent pentru o femeie să scrie despre Cântare” [15].

Dumnezeu este acela care, în dorinţa sa de a atinge inima omului, nu ezită să folosească limbajul care este cel mai accesibil simţurilor lui. “S-a oprit”, spune Sf. Grigore de Nisa, “la limbajul slăbiciunii noastre” [16]. Aşa după cum Cuvântul s-a golit pe sine într-o zi întrupându-se şi asumându-şi caracterul umil al condiţiei noastre, de la începutul revelaţiei sale El s-a golit pe sine în cuvinte scrise, încredinţându-se cuvintelor noastre şi imaginilor trupeşti. “Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă Sf. Grigore cel Mare în stilul său magnific, “El merge până acolo încât foloseşte limbajul iubirii noastre, şi, aplecându-se astfel în cuvinte, înalţă înţelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină” [17]. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman şi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi? Şi de aceea, departe de a fi rezervată anumitor suflete privilegiate, “Cântarea este o carte pentru toţi oamenii, o carte care ne face să redescoperim şi să păşim pe calea iubirii” [18].

Note[1] Hans Urs von Balthasar, La gloire et la croix, Vol . 3 (Paris: Aubier, 1974), 115 – 116, 124; citând punctul de vedere al lui Gerleman.[2] Ibid., 120.[3] Émile Osty, “Introduction au Cantique des Cantiques”, La Bible (Paris: Seuil, 1973), 1356. (vezi de asemenea Noua Biblie de la Ierusalim – TOB, 1028.)[4] Efeseni 5,31-32. Nota f din TOB: Într-o frază foarte compactă, Jean-Paul Audet exprimă aceasta foarte clar: “Tema aparentă a Cântării este iubirea dintre Mire şi Mireasă; însă adevărata sa temă este tema profetică a iubirii lui Yahve pentru poporul său.” Jean-Paul Audet, Revue Biblique, nr. 62 (1955): pg. 207.[5] Henri Bergson, Les deux sources de la morale et de la religion, Oeuvres (Paris: Presses Universitaires de France, 1970), 1010.[6] André Chouraqui, “Introduction au Poéme des Poémes”, La Bible (Paris: Desclée de Brouwer, 1975), 27.[7] Henri de Lubac, Exégese médiévale, pt. 1, vol. 2. (Paris: Aubier, 1959), 560.[8] Ibid., 560.[9] Henri Bremond, Sainte Chantal, coll: “Les saints” (Paris: Victor Lecoffre, 1912,), 56.[10] Guy-Marie Oury, Marie de l’Incarnation, vol. I (Quebec/Abbaye de Saint-Pierre, Solesmes: Presses de I’Université Laval, 1973), 234.[11] Crisogono de Jésus, Jean de la Croix, sa vie (Paris: Cerf, 1982), 383.[12] Citat de Raymond Tornay în “Les affinités du Ps XLV avec le Cantique des Cantiques; et leur interpretation messionique”, Supplements to Vetus Testamentum IX, Congress Volume (Bonn,

1962), 168-212.[13] Sf. Ioan al Crucii, Cantique spirituel, Prologue, Oeuvres completes, Bibliotheque européenne (Paris: Desclée de Brouwer, 1958), 525.[14] Sf. Tereza de Avila, Pensees sur l’ amour de Dieu, Oeuvres completes, Bibliothéque européenne (Paris: Desclée de Brouwer, 1964), 1:3, 562.[15] Ibid., 1146nn.[16] Sf. Grigore cel Mare, Moralium, XX, XXXII; PL 76, 175A.[17] Sf. Grigore cel Mare, Expositio in Canticum Canticorum 3; CCL 144, 4.[18] André Robert, “Le Cantique des Cantiques”, La Bible de Jérusalem (Paris: Cerf, 1958), 25.