Imaginarul poetic eminescian la Grigore VieruSecolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare

a faptelor dinîntregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al

omului de azi,atras deesenţe primordiale. Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei

atâta timpcît deţine seva interesuluiîn toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor meta

morfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetuluiGrigoreVieru

, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice

şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a

unuiumanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară” (

Dolgan, Mihail. Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru.// Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă

Literară, nr.4-6, 2005, p.4.) Gr.Vierureprezintă o notorietate, pentru că a

„răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şitainele Limbii Române”şi a imprimat, în lirica sa, o minunată şcoală a vieţii,

cu diverseelemente de ilustrare averidicului , demn de conştientizare.Imaginarul

poetic eminescian la Grigore Vieru se relevă din dialogul„rădăcinii de foc”

cu marele înaintaş. Imaginarul poetic al lui Grigore Vieru, ca şi cel eminescian trimite

către problematica gnoseologică prin excelenţă – raportul subiect/obiect: el pune problema

reprezentării . Însă face să remarcăm faptul că la Eminescu critica literară identifică mai multe

 perspective asupra imaginarului, iar în trei dintre punctele sale cele mai ferme se consideră a fi:G.Călinescu

(conform căruia imaginarul eminescian ar fi împărţit în două cadre distincte: psihic

şi fizic); Ioana Em. Petrescu (vorbeşte despre două modele cosmologice:

 sferic platonicianşimecanic kantian); Caius Dobrescu (subdivizează în două categorii:

 spaţiul publicşi cel privat ).Metafora„un verde ne vede”, omniprezentă la Grigore

Vieru vorbeşte de o chemare a pădurii şi a codrului de aramă, proiectând unele stări lirice cutremurătoare de sor

ginteeminesciană. Nu e vorba doar de exteriorizarea legăturii cu folclorul, prezent şi la

Eminescu, dar şi de problema ecologică din societatea actuală, care afectează nu numai tot ce

este verde, dar şitoată atmosfera, inclusiv unele elemente eterne invocate: soarele, luna,

izvorul, marea, cerul,stelele, dorul, care nu pot fi salvate altfel decît prin chipul sfînt al mamei:

„Această lună lină / Denu va răsări, /În locu-i răsări-va /Lin chipul maică-mi.” (Această lună lină

). Luna este plasatăîntr-o corelaţie triplă cu lacrima şi izvorul, cel din urmă definit în formă de

cimilitură astfel:„Cineva, sus pe coastă, /Spală faţa lunii /Cu lacrima noastră.” (Izvorul

) Steaua este „aliata”izvorului şi a lacrimii: „Iar steaua din cer / de izvor s-a lipit, /de lacrima lui.

/Ah, apă vioară!”(Ascultându-l pe Enescu) Înrudit cu apa ne apare şi soarele: „Nu poţi din ape

smulge /Un soareoglindit. /De mine chipul mamei /Să îl desparţi nu poţi.” Toate aceste motive:

izvorul, luna,soarele, cerul, steaua, lacrima, codrul etc. se amestecă, reflectînd imaginarul

într-o perfectăomogenizare cu limbajul, într-un desen simfonic, de sublimă expresivitate, în vre

me ceEminescu pune în evidenţă capacitatea de invenţie a geniului său: în poemul„Luceafărul”,

 potrivit codului estemologic al propriului imaginar, suprapus sistemului originar, se înregistreazăo

mogenizarea unor izvoare interne şi externe.În poezia lui Grigore Vieru eul poetic este

conştient de putereaorficăa cîntului său: „ Aşvrea asemeni ploii/eu cîntul să-mi frîmînt”,

iar cîntecul – sinonim cu poezia – poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, dar cel mai

important este că se află între tentaţia orfică şimesianică. Dacă ţinem seama de dialogul poetului Grigore Vieru cu 

Adalbert Gyuris, înConvorbiri literare, nr.8 (152), 2008, confirmăm

această idee cu argumentul:„Eu cred că dacă  Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: Folclorul

poeticromânesc şi Biblia. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.”E vorba deconotaţiile fireşti izvorîte

din învăţătura sacră a parabolei biblice, aptă de a comporta geniala ideede unicitate a Sfintei

Scripturi, precum şi a graiului nostru. Harul este cel care îi alimenteazăsursele inedite ale

imaginarului, pronunţat de predilecţia deosebită pentru valorile simple alevieţii, de unde îşi capătă

expresie „poetica preaplinului”, intuindu-se o viziune a unei iniţieri1 

 participative: „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa,/ m-am amestecat cu dorul,/Ca

sîngele cu izvorul”. (Cu viaţa, cu dorul) De fapt,Gr.Vierua demonstrat că în personalitatead

omniei sale e stabilit conceptul de fire enciclopedică, capabil de a disloca, în mod

constructiv,cele mai relevante subtilităţi.Creaţia luiGr.Vierunu este şi nicicînd nu va fi depăşită,

pentru că la baza acesteia stămesajul liturgic, legat în permanenţă cu toate etapele de lansare a

redescoperirilor, ce admitecredinţa şi venerarea unei forţe suprainterioare,

la fel de bine pronunţate şi în creaţiaeminesciană, de unde şi înrudirea frumoasă cu opera lui

Mihai Eminescu.Procesul de regăsire a melancoliei şi implicarea suportului estetic sunt momenteindis

pensabile de elaborare a poeziei de valoare, înregistrate fiind în perimetrul versurilor 

vierene. Cel care pătrunde în poezia lui Vieru, depistează centrul său de determinare şi formareca om,

admite fericirea ca un constituent al viziunii modeste, explică fenomenul drept un

produsal căutărilor de sine prin profunda sa relaţie cu graiul matern.