Download - valeriu marinescu

Transcript
Page 1: valeriu marinescu

Lect. univ. dr. VALERIU MARINESCU

MOMENTE DE REFERINŢĂ ALE EVOLUŢIEI

LIMBII ROMÂNE LITERARE

Page 2: valeriu marinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARINESCU, VALERIU Momente de referinţă ale evoluţiei limbii române literare /Valeriu Marinescu – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 152 p., 20,5 cm. Bibliogr. ISBN: 973-725-266-7 811.135.1

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Andreea DINU

Tehnoredactor: Georgiana (GHEORGHE) GÎRJOI Coperta: Stan BARON

Bun de tipar:26.05.2005; Coli tipar: 9,5 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83

Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

Page 3: valeriu marinescu

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Lect. univ. dr. VALERIU MARINESCU

MOMENTE DE REFERINŢĂ ALE EVOLUŢIEI

LIMBII ROMÂNE LITERARE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI, 2005

Page 4: valeriu marinescu

5

C U P R I N S

Cuvânt explicativ………………………………………………………. 7 I. CHESTIUNI TEORETICE………………………………………... 9

Conceptul de limbă literară………………………………………… 9 Periodizarea istoriei limbii române literare………………………… 13 Originile limbii române literare…………………………………….. 16 Baza dialectală a limbii române literare……………………………. 17

II. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ………… 19 Caracteristici generale ale primelor texte româneşti(particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale)……………………….. 23

III. PERIOADA 1640 – 1780………………………………………….. 28 Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780………………… 28 Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780…… 33

IV. CONTRIBUŢIA CRONICARILOR ŞI A LUI DIMITRIE CANTEMIR LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE……………………………………………………….. 49

Cronicarii moldoveni……………………………………………… 50 Grigore Ureche……………………………………………………… 50 Miron Costin……………………………………………………… 52 Ion Neculce……………………………………………………….. 54 Cronicarii munteni………………………………………………… 59 Dimitrie Cantemir…………………………………………………... 64 Influenţa turcească şi influenţa neogreacă asupra limbii române literare……………………………………………………………….. 66

V. PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA EPOCA VECHE LA EPOCA MODERNĂ: 1780-1836/1840…………………………… 70 Şcoala Ardeleană……………………………………………………. 71 Scriitorii epocii premoderne şi limba română literară……………… 76

Page 5: valeriu marinescu

6

Ion Heliade Rădulescu…………………………………………..….. 80 Susţinătorii direcţiilor latiniste……………………………………… 86

VI. PERIOADA 1836/1840 – 1881…………………………………… 89 Limba română literară în epoca marilor clasici…………………… 98 Mihai Eminescu…………………………………………………… 102 Ion Creangă………………………………………………………… 107 Ion Luca Caragiale…………………………………………………. 112

VII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XX-LEA 119 Norme ortografice şi ortoepice……………………………………. 124 Norme morfologice………………………………………………. 126 Lexicul limbii române literare în secolul al XX-lea……………… 134

VIII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN ZILELE NOASTRE ....... 137 Evaluarea cunoştinţelor……………………………………………. 144

Bibliografie……………………………………………………………. 151

Page 6: valeriu marinescu

7

CUVÂNT EXPLICATIV

Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea. (Mihai Eminescu)

Rezultată din activitatea didactică, desfăşurată cu studenţii, în

cadrul disciplinei Istoria limbii române literare, lucrarea de faţă se vrea un util manual, un îndrumar pentru tinerii studioşi, pentru cercetătorii în domeniu şi pentru toţi cei care vor să afle cum au evoluat normele limbii pe care o vorbim. Fără să aibă ambiţia realizării unui tratat, autorul acestei cărţi urmăreşte un scop practic, imediat, făcând o prezentare generală şi sistematică (pe cât a fost posibil) a problemelor ce ţin de istoria limbii noastre de cultură. Non multa, sed multum – iată principiul care l-a călăuzit pe autor în redactarea acestui curs universitar ce oferă o serie de repere, într-o formă cât mai accesibilă.

Există multe scrieri despre epoca veche (cităm doar excepţionala Istorie a limbii române literare, avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu), despre limba şi despre stilul unor scriitori paşoptişti, clasici, interbelici sau contemporani (merită amintite cele două cărţi în care doamna prof. univ. dr. Mihaela Mancaş urmăreşte limbajul artistic românesc în secolele al XIX-lea şi al XX-lea), dar o carte unde să găseşti sintetizate aceste informaţii şi care să fie accesibilă în primul rând studenţilor şi celor ce doresc doar o iniţiere în domeniul istoriei limbii române literare, o astfel de carte nu se prea găseşte…

Tocmai de aceea, sintetizând – cum a putut mai bine – opiniile celor mai avizaţi specialişti în domeniu (indicaţi în bibliografie) şi gândindu-se că, pentru studenţi, este preferabil să aibă la îndemână o singură lucrare, decât să citească, prin biblioteci, alte zece, semnatarul acestor rânduri a alcătuit cursul universitar de faţă. S-a acordat atenţie scriitorilor a căror operă s-a plasat de la început în perspectivă lingvistică şi a contat mai puţin relevarea valorilor literare ale scrierilor analizate.

Valeriu MARINESCU

Page 7: valeriu marinescu

9

I. CHESTIUNI TEORETICE

CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ

Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.

Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului, accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi. G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună românească”, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în prezent”.

Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori (vezi cazul lui G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti. Însă istoria literaturii şi istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile urmărite de cele două discipline diferă.

Pe de altă parte, limba literară a fost considerată instrumentul de expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii).

Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al

Page 8: valeriu marinescu

10

acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele”. Şi Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu definesc limba literară drept „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate”.

Caracterul „îngrijit” al limbii literare este subliniat de Al. Graur (care socoteşte limba literară a fi „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente”), de Ion Coteanu („limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”), de J. Byck („limba literară are în vedere nu ce-i frumos, ci ce-i corect, corect din punctul de vedere al normelor stabilite şi acceptate printr-un consimţământ, tăcut sau exprimat, în orice caz manifestat în scriere sau în vorbire de o colectivitate”) sau de D. Macrea (după a cărui opinie, limba literară este „aspectul normat cel mai îngrijit al limbii naţionale, folosit în literatură, în lucrările tehnico-ştiinţifice, filosofice, economice, politice, în periodice şi în presa zilnică”.

Cel care defineşte cel mai bine limba literară pare a fi acad. Ion Gheţie: „limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează”.

Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constituirea şi dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară se situează deasupra dialectelor, reprezentând norma unică supradialectală. Spre deosebire de dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin norma limbii literare, înţelegem expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. Noţiunea de normă şi noţiunea de abatere de la normă se găsesc într-un raport de corelaţie, în sensul că o normă există în măsura în care se înregistrează abateri de la ea. Dar normele nu trebuie concepute ca nişte realizări statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii. Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar

Page 9: valeriu marinescu

11

îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie. Crearea şi cultivarea normelor limbii literare se află într-o strânsă legătură cu procesul general de dezvoltare a limbii, iar acesta, la rândul lui, cu procesul de dezvoltare social-culturală. Iată ce spunea, în acest sens, Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră… este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. […] Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos… iară nu fantasiile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi unele influenţe istorice care au rezistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie… Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce”. Orice creaţie literară se elaborează, în general, pe baza limbii literare, dar scriitorii pot apela şi la mijloace care „depăşesc” cadrul strict al limbii literare, ei putând folosi, atunci când conţinutul operei o impune, elemente din fondul arhaic sau din cel regional al limbii. Studierea limbii şi a stilului creaţiilor artistice ţine de domeniul lingvistic, întrucât această disciplină dispune de mijloacele necesare pentru a da un caracter riguros ştiinţific cercetării şi pentru a elimina observaţiile adesea subiective ale criticilor literari. Cercetătorul trebuie să ştie să delimiteze fenomenele generale ale limbii literare a epocii de cele proprii unui scriitor.

Trebuie să facem distincţia între norma literară şi norma lingvistică. E Coşeriu a subliniat că norma lingvistică arată „cum se spune”, în timp ce norma literară stabileşte „cum trebuie să se spună”. Norma lingvistică are un caracter „natural” şi abstract, în timp ce norma literară este concretă şi convenţională, presupunând un acord prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă.

Condiţiile de folosire a limbii în scris se deosebesc de acelea ale limbii vorbite. Textul scris este, de regulă, rodul unei mai îndelungate elaborări conştiente, cel care scrie având posibilitatea de a reveni asupra textului şi de a-l corecta, perfecţionându-l. În exprimarea orală, se constată (şi chiar se admit) unele abateri. Iată de ce istoria limbii literare urmăreşte fenomenele lingvistice consemnate în texte scrise.

Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la toate palierele structurii limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic. La nivelul fonetic, normele indică pronunţarea corectă a cuvintelor

Page 10: valeriu marinescu

12

(norme ortoepice); de aceste norme, se leagă cele ortografice, care stabilesc reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvântului. Normele ortografice pot avea caracter subiectiv (vezi, de pildă, normele ce reglementează scrierea cu â în interiorul cuvintelor). Normele morfologice ale limbii literare cuprind, în special, regulile declinării şi pe cele ale conjugării, adică regulile modificării structurii cuvintelor în comunicarea scrisă sau orală. Normele sintactice oglindesc mecanismul de funcţionare a sistemului sintactic al limbii (de pildă, subiectul şi predicatul, în limba română, se acordă după anumite principii, topica părţilor de propoziţie îşi are normele ei, propoziţiile se leagă între ele după nişte reguli consacrate etc.). Pe plan lexical, dicţionarele normative ale limbii menţionează caracterul neliterar al unui termen sau al unei expresii (indicaţii precum popular, regional, dialectal, familiar, argotic precizează că un anumit termen nu aparţine limbii literare, recomandând implicit evitarea lui în exprimarea îngrijită).

Primele studii de istorie a limbii române literare s-au alcătuit la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cel mai vechi este articolul lui I. Nădejde, intitulat Limba literară, urmărind evoluţia limbii române literare din cele mai îndepărtate vremuri până în secolul al XIX-lea. Alte lucrări de referinţă sunt Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea (ediţia I: 1905; ediţia a II-a: 1928), de P.V. Haneş, şi Probleme capitale ale vechii române literare (1947), de G. Ivănescu. Începând cu anul 1950, în programa analitică a facultăţilor de filologie, este introdus cursul de Istoria limbii române literare, ceea ce duce la creşterea interesului pentru această disciplină lingvistică. Şi după 1960, apar lucrări de o deosebită importanţă în acest domeniu, dintre care menţionăm: Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (1962), de N.A. Ursu, Baza dialectală a românei literare (1975), de Ion Gheţie, Normele limbii literare în gramaticile româneşti (1979), de Mariana Costinescu, Limba presei româneşti din secolul al XIX-lea (1979), de Al. Andriescu etc.

O primă încercare de a investiga o perioadă mai largă a evoluţiei limbii române o constituie Istoria limbii române literare (ediţia I: 1961; ediţia a II-a: 1971), avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu. Din păcate, valoroasa lucrare se reduce la un singur volum, dedicat epocii vechi (până la 1830).

Cele dintâi istorii ale limbii române literare din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre sunt Istoria limbii române literare.

Page 11: valeriu marinescu

13

Privire generală, de Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra, şi Istoria limbii române literare. Privire sintetică, de Ion Gheţie; ambele lucrări au apărut în 1978.

PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

De-a lungul istoriei sale, limba română literară evoluează, în strânsă legătură cu dezvoltarea culturală a societăţii. Din acest motiv, se impun a fi stabilite cele mai importante perioade ale istoriei limbii literare. Această problemă (a periodizării) a preocupat pe foarte mulţi cercetători, fapt care a dus la existenţa unui mare număr de opinii. Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu – de exemplu – propun o periodizare pe secole, ceea ce nu convine, întrucât inovaţiile lingvistice nu se produc între limite temporale exacte.

Ion Gheţie socoteşte că periodizarea limbii româneşti de cultură trebuie să surprindă principalele momente ale procesului de unificare şi de modernizare şi, astfel, acceptăm periodizarea susţinută de cunoscutul lingvist român în Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), unde sunt distinse două mari epoci: epoca veche (1532-1780 sau din prima jumătate a secolului al XVI-lea până în 1780) şi epoca modernă (1780-1960).

Ce reprezintă aceşti ani? 1532 este anul celei mai vechi menţionări a unui text literar

românesc şi, implicit, al folosirii limbii române pentru realizarea unui act de cultură. În acest an, este semnalată, într-o scrisoare poloneză, intenţia unui bătrân învăţat din Moldova de a pune sub tipar două monumente literare, Evanghelia şi Apostolul. Informaţia aceasta a fost interpretată, în general, ca o mărturie că, la data respectivă, existau, în Moldova, traduceri româneşti ale celor două cărţi sacre. Din păcate, aceste două lucrări nu au ajuns până în zilele noastre.

În 1780, apare prima gramatică românească tipărită – Elementa linguae daco-romanae sive valachicae –, datorată lui Samuil Micu (şi lui Gheorghe Şincai), prima dintre lucrările lingvistice ale Şcolii Ardelene, în care sunt enunţate principiile de cultivare a limbii literare ce vor sta la baza constituirii aspectului ei actual. Acum, procesul de înnoire lingvistică intră într-o nouă fază, decisivă, la capătul căreia limba română literară îşi dobândeşte înfăţişarea de astăzi.

Procesul de constituire a limbii române literare se încheie în secolul al XX-lea, mai exact prin anii 1953-1960, odată cu publicarea

Page 12: valeriu marinescu

14

Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi a Gramaticii Academiei.

Aşadar, deosebim două mari faze în evoluţia limbii române literare: prima este faza constituirii limbii literare, care porneşte de la origini şi ţine până în momentul când se poate vorbi despre o limbă pe deplin formată, sub raportul normelor şi al structurii sale stilistice; a doua fază este aceea a consolidării şi a desăvârşirii limbii literare. După 1960, vorbim despre perioada contemporană, caracterizată prin păstrarea şi prin consolidarea unităţii câştigate şi, în acelaşi timp, printr-o intensă difuzare a normelor literare în graiuri.

Epoca veche, la rândul ei, se împarte – după opinia lui Ion Gheţie – în două mari perioade:

1) 1532-1640 – delimitează faza formării variantelor teritoriale ale limbii române literare. 1640 este anul când, după o întrerupere de peste 50 de ani, se reia activitatea de tipărire a cărţii româneşti, prin Pravila de la Govora.

Este o perioadă extrem de importantă în evoluţia limbii noastre de cultură, pentru că reprezintă punctul de pornire atât pentru literatura, cât şi pentru limba literară naţională. Din această perioadă, datează cele mai vechi texte literare româneşti ce ne-au parvenit, precum şi cele dintâi cristalizări ale unor norme literare. Tot acum, apar şi indiciile constituirii stilurilor funcţionale ale limbii, deocamdată în forme mai puţin coerente.

În această perioadă, cultivarea limbii se face prin scrieri religioase şi mai puţin prin scrieri originale. Acum, se poate vorbi despre două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (zona sudul Transilvaniei – nordul Munteniei). În lipsa lucrărilor cu caracter normativ (nu se cunoaşte, din această perioadă, nici o lucrare cu caracter teoretic sau practic din care să reiasă concepţiile de atunci cu privire la problemele limbii literare), şcolile promovează normele limbii de cultură şi asigură perpetuarea tradiţiei literare. În acest sens, un rol important l-au jucat şi textele bilingve slavo-române, destinate învăţării, de către români, a limbii slave, dar având o contribuţie importantă în procesul de scriere şi de normare a limbii române (Ion Gheţie).

2) 1640-1780 reprezintă perioada primei unificări a limbii române literare. Prin înlăturarea slavonei ca limbă oficială, limba română se dezvoltă din ce în ce mai vizibil ca limbă de cultură. Acum apar opere de referinţă, datorate unor personalităţi precum Dosoftei,

Page 13: valeriu marinescu

15

Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino (Dosoftei şi Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea stilului artistic). Variantele literare distincte sunt, ca şi în perioada precedentă, două: moldovenească şi muntenească. Între limba literară şi cea populară, există mari apropieri, iar principalele surse de împrumut sunt slavona, turca şi greaca.

Din această perioadă, avem şi primele opinii (deşi sumare) asupra problemelor limbii literare, mai ales cu privire la unificarea şi la modernizarea ei. Tot acum, apar primele gramatici şi primele lucrări lexicografice (este vorba despre aşa-numitele „lexicoane”).

Epoca modernă, la rândul ei, cunoaşte trei perioade: 1) 1780-1840 – această perioadă este socotită, de unii lingvişti,

drept faza de tranziţie spre epoca modernă. Cea mai importantă lucrare de acum pentru istoria limbii române literare este Gramatica românească, apărută la Sibiu, în 1828, şi datorată lui Ion Heliade Rădulescu. În 1836, începe corespondenţa dintre Ion Heliade Rădulescu şi Costache Negruzzi, în care sunt expuse unele principii (ale lui Heliade) privind limba literară, principii însuşite de Negruzzi. În 1840, apare, la Iaşi, revista Dacia literară.

2) 1840-1881 – reprezintă faza modernă propriu-zisă, în care constatăm dezvoltarea stilurilor limbii române literare şi o deosebită evoluţie a stilului literaturii artistice (şi chiar apariţia şi dezvoltarea stilurilor individuale: stilul lui Al. Odobescu, stilul lui Mihai Eminescu, stilul lui Ion Creangă etc.). Anul 1881 marchează stabilirea primelor norme ortografice ale Academiei Române, cu un rol deosebit de important în procesul de unificare a limbii române literare scrise.

3) 1881-1960 reprezintă etapa definitivării, în amănunt, a normelor limbii literare. Stilurile funcţionale cunosc dezvoltarea care ne permite să vorbim despre cele patru variante cunoscute: ştiinţific, administrativ, jurnalistic, beletristic. Limba literară se răspândeşte şi se impune tot mai mult, tinzând să se identifice cu limba naţională unică, dar deosebindu-se de aceasta prin caracterul ei normativ mai accentuat.

ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE

În privinţa perioadei de formare a limbii române literare, părerile specialiştilor sunt împărţite.

Astfel, Iorgu Iordan (în studiul Limba literară. Privire generală, din 1954) susţine că limba română literară s-ar fi format în secolul

Page 14: valeriu marinescu

16

al XIX-lea, cam în preajma Unirii celor două Principate Române. Iordan consideră că începuturile constituirii limbii noastre naţionale, împreună cu aspectul ei literar, trebuie plasate în această perioadă, întrucât, până în secolul al XIX-lea, am avut numai o limbă scrisă şi nu o limbă literară în sensul adevărat al termenului. Acest punct de vedere a fost respins aproape de toţi specialiştii, iar principalul opozant al lui Iorgu Iordan a fost Boris Cazacu, care vede în veacul al XIX-lea o epocă de accentuare a procesului definitivării normelor limbii literare. În această perioadă, se cristalizează norma supradialectală unică, ea constituind rezultatul unui proces început încă din secolul al XVI-lea, iar în tot acest răstimp, se constată o îmbogăţire şi o diversificare a stilurilor limbii literare. Deosebirea dintre punctul de vedere al lui Iorgu Iordan şi acela al lui Boris Cazacu constă în faptul că, dacă Iordan consideră limba literară ca pe un rezultat, Cazacu crede că aceasta este un proces în dezvoltare, fixarea unei date fiind inoperantă.

O altă teză susţine că limba română literară ar începe odată cu literatura noastră populară, aşadar, din cele mai vechi timpuri. Punctul de vedere a fost lansat de Liviu Onu, într-un articol apărut, în 1955, în revista Steaua de la Cluj-Napoca, şi a fost împărtăşit de Ion Coteanu şi de Al. Graur. Însă, limba literară se distinge nu numai prin faptul că este mai îngrijită, ci mai ales prin caracterul ei normat şi prin voinţa colectivităţii de a-şi însuşi normele limbii literare şi de a le respecta, ceea ce nu se întâmplă în cazul producţiilor folclorice. Boris Cazacu recunoaşte că limba folclorică a exercitat o influenţă mare asupra stilului beletristic, dar consideră că începuturile limbii literare au ca bază limba primelor tipărituri şi a primelor manuscrise în româneşte. Această limbă prezintă o serie de trăsături specifice, care o delimitează net de limba creaţiilor folclorice. Iată de ce Boris Cazacu respinge teza împărtăşită de Liviu Onu, de Ion Coteanu şi de Al. Graur, fiindcă, adoptând-o, ar însemna să extindem cercetarea limbii literare dincolo de limitele propuse prin însuşi obiectul cercetării. Şi D. Macrea respinge acest punct de vedere.

N. Iorga şi G. Ivănescu leagă începuturile limbii literare de momentul realizării primelor texte literare româneşti, aşa-numitele texte rotacizante, databile, conform opiniei lingviştilor menţionaţi, în secolul al XV-lea.

Ion Gheţie arată că începuturile românei literare trebuie plasate în momentul când limba română devine instrumentul de expresie a

Page 15: valeriu marinescu

17

unei literaturi, în momentul când se săvârşeşte, prin limbă, un act de cultură. Acest moment trebuie aşezat în secolul al XVI-lea, în perioada din care datează primele noastre texte literare. Punctul de vedere este împărtăşit de foarte mulţi cercetători: B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, J. Byck, D. Macrea, B. Cazacu. Toţi leagă începuturile limbii noastre de cultură de tipăriturile diaconului Coresi. Coresi elimină (după cum vom vedea ceva mai departe) unele cuvinte din textele maramureşene, considerate de el „neînţelese”, cuvinte cu o sferă restrânsă de circulaţie.

BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Alături de problema perioadei de formare a românei literare, chestiunea bazei dialectale a limbii noastre de cultură a fost foarte dezbătută în cercetarea lingvistică şi s-au emis numeroase păreri în legătură cu graiul care stă la baza limbii române literare.

Astfel, Nicolae Iorga şi Sextil Puşcariu consideră că, la baza românei literare, se află graiul maramureşean, datorită prestigiului câştigat de primele texte literare româneşti (Psaltirea şi Apostolul), traduse – cred cei doi lingvişti – în nordul extrem al teritoriului de peste munţi. Sextil Puşcariu chiar vede în limba română un compromis între graiul maramureşean şi cel muntean, reflectat de tipăriturile lui Coresi.

G. Ivănescu socoteşte că româna literară din diverse regiuni ale ţării a avut o bază comună maramureşeană, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, şi una munteană, după această dată.

Iorgu Iordan, reluând teza dialectelor literare, susţine că limba română literară ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne. Aceasta, întrucât oamenii noştri de cultură, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au scris, cu diferenţe neimportante, în graiul lor provincial, nu într-un aspect al limbii noastre pe care l-am putea numi literar. Deşi Iorgu Iordan recunoaşte că graiul muntenesc a fost şi este cel mai apropiat de limba literară, el nu admite că acest fapt ne dă dreptul să considerăm că la baza limbii române literare ar sta graiul muntenesc. Ca argument, Iordan invocă autoritatea scriitorilor moldoveni din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Alţi lingvişti (precum I. Nădejde, L. Onu, D. Macrea) pun la baza românei literare întregul dialect dacoromân, unitar în epoca de

Page 16: valeriu marinescu

18

început a scrisului românesc (secolul al XV-lea sau secolul al XVI-lea).

Emil Petrovici crede că, dintre graiurile dacoromâne, numai două au jucat un rol hotărâtor în unificarea lingvistică: graiul muntean şi graiul moldovean, reprezentate prin două variante literare: cea bucureşteană şi cea ieşeană.

Însă opinia care a întrunit cele mai numeroase adeziuni (ne socotim şi noi printre susţinătorii ei) este aceea conform căreia la baza limbii române literare stă graiul muntean (muntenesc). Sunt de această părere B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur, B. Cazacu, I. Coteanu, care arată rolul major jucat de tipăriturile munteneşti (mai ales cele datorate lui Coresi) în impunerea acestui grai ca bază a limbii române literare. Alte argumente aduse: sistemul vocalic al limbii române literare se suprapune peste cel al graiului muntenesc; africatele č şi ğ se scriu şi se pronunţă la fel numai în acest grai; în secolul al XIX-lea, Ţara Românească a dobândit un ascendent politic foarte pronunţat, iar limba vorbită în Bucureşti (devenit, în 1862, capitala României) a exercitat o mare înrâurire. Şi Ion Gheţie împărtăşeşte această opinie, subliniind că unificarea limbii de cultură s-a produs la jumătatea secolului al XVIII-lea, în condiţiile naţionalizării slujbei religioase în biserica românească.

Un dialect devine limbă literară ca urmare a poziţiei privilegiate pe care provincia unde se vorbeşte el o deţine în viaţa economică, politică şi culturală a întregii comunităţi lingvistice.

Page 17: valeriu marinescu

19

II. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ Limba slavonă a fost folosită în biserică şi în cancelariile

domneşti până în vremea lui Petru Şchiopul, în Moldova (1574) şi a lui Mihai Viteazul, în Muntenia (1593). Totuşi, oficial, româna nu a înlocuit slavona în serviciul divin decât în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.

P.P. Panaitescu (în Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română) arată că se poate vorbi despre texte scrise în româneşte înainte de 1500. Încă de la 1396, suntem informaţi că regele Ungariei cerea conducătorilor oraşului Sibiu să îi găsească un interpret de limbă românească pe lângă solul său la curtea domnitorului Ţării Româneşti, Vlad I, interpret care, în acelaşi timp, să poată furniza (probabil pe cale scrisă) şi unele ştiri despre mişcările turcilor la sud de Dunăre. Cert este că, tot după documentele sibiene, la 1495, s-a plătit suma de un florin unui preot român pentru redactarea unei scrisori în româneşte.

Tot P.P. Panaitescu crede că a existat şi o versiune românească (ea nu ni s-a păstrat) a jurământului omagial prestat de Ştefan cel Mare către regele polon, Cazimir, la Colomeea, în anul 1485. Ca argument, se aduce însemnarea de pe marginea documentului redactat în limba latină: „Haec inscriptio ex Valachico in latinum versa est, sed rex ruthenica lingua scriptam accepta” (=Acest act a fost tradus din româneşte în latineşte, dar regele a primit exemplarul tradus în slavonă).

Din păcate, cele mai vechi scrieri româneşti care ne-au parvenit nu sunt anterioare secolului la XVI-lea, cap de serie fiind Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521):

Mudromu i plemenitomu, i čistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot Braşov mnog[o] zdravie ot Neakşul ot Dlăgopole (=Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Begner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung).

I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnietale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că înpăratul au eşit den Sofiia şi aimintrea

Page 18: valeriu marinescu

20

nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ciale corabii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. I pak să ştii ca bagă den tote oraşele câte 50 de omin să fie în ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţ[a]rigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lui Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiu Negre cumu i-au dat înpăratul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţara Rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg mai vârtos de domniele vostre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I b[o]gu te veselit (=şi Dumnezeu să te bucure). Aminu.

După cum se observă cu uşurinţă, limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, textul având un caracter compact şi unitar. Excepţie fac formulele protocolare de introducere şi de încheiere, care sunt în slavonă; celelalte două cuvinte slavoneşti, din corpul textului („I pak” şi „za”), pot fi deduse, ca înţeles, din context, deci fără a fi nevoie de un dicţionar. Scrisoarea aceasta se caracterizează prin claritate, prin concizie şi prin cursivitate, iar statisticienii lingvişti arată preponderenţa masivă a elementului latin: 92,31%.

Identificăm, desigur, şi câteva particularităţi ale limbii române vorbite la începutul secolului al XVI-lea:

- auxiliarul pentru perfectul compus, persoana a III-a singular este „au”, în loc de „a”: înpăratul au eşit; au venit un om; i-au dat înpăratul sloboziie etc.;

- omisiunea lui „i” final pentru pluralele meşter(i), megiaş(i), omin(i);

- popularul muntenesc „mieu”, în loc de „meu”: generemiu; - forma veche şi populară aimintrea, pentru „altminteri” etc.

Textele traducerilor religioase sunt cunoscute sub denumirea de texte rotacizante, numele venind de la fenomenul numit „rotacism”, potrivit căruia „n” intervocalic trece la „r” în cuvintele de origine

Page 19: valeriu marinescu

21

latină: „mâră” sau „mânră” în loc de „mână”, „pâră” sau „pânră” în loc de „până”, „lură” sau „lunră” în loc de „lună” ş.a.m.d. Potrivit acestei trăsături, respectivele texte au fost plasate în Maramureş şi reprezintă traduceri din slavonă ale cărţilor bisericeşti. Ele sunt: Psaltirea Scheiană (copie provenind din biblioteca lui Dim. Sturdza Scheianu), Psaltirea Voroneţeană (copie), Psaltirea Hurmuzaki (este un manuscris original şi provine din biblioteca lui Eudoxiu Hurmuzaki, fiind donat de acesta Academiei Române) şi Codicele Voroneţean (păstrat în copie şi numit astfel după numele Mănăstirii Voroneţ, de unde provine). Limba acestor texte se dovedeşte destul de greoaie, în primul rând din cauza sintaxei, traducătorul lăsându-se mult influenţat de original. Şi în ceea ce priveşte lexicul, influenţa slavă este destul de puternică. Cauza trebuie căutată în grija tălmăcitorilor anonimi de a păstra „neschimbată” litera cărţii sfinte, pentru a nu se îndepărta de la dogmele ortodoxiei. Românii nu au trecut la husitism, la calvinism sau la luteranism, dar asemenea curente religioase au trezit ideea folosirii limbii naţionale în biserică.

Din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, datează un număr relativ mare de texte literare: 58 (după opinia lui Ion Gheţie), dintre care o parte reprezintă versiuni ale aceluiaşi text de bază. Sunt de amintit cele 9 versiuni ale Psaltirii, cele 5 versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru, Molitvenicul, Liturghierul, Palia, Catehismul.

Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea, trebuie legate de activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, trăind aproximativ între 1510-1581. Împreună cu ucenicii săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, lucrări de o deosebită importanţă: Catehismul luteran (tipărit sub titlul Întrebare creştinească), Evangheliarul, Apostolul, Cazania, Liturghierul, Psaltirea românească, Molitvenicul, Psaltirea slavo-română etc. În epilogul ultimei cărţi citate, descoperim una dintre pro-fesiunile de credinţă ale tipografului: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diacon Coresi, deaca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm, şi Hs zise, Mathei 109: <Cine ceteşte să înţeleagă> şi Pavel apstl (=apostol) încă scrie în Corint. 155 că întru besearecă mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ, decăt un tunearec de cuvinte neîn-ţelease într-alte limbi. Derept aceea, fraţii miei preuţilor, scrisu-v-am aceste psăltiri cu otveat (=răspuns, traducere), de-am scos

Page 20: valeriu marinescu

22

de în psăltirea srăbească pre limbă rumânească, să vă fie de înţelegătură, şi grămăticilor, şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăr”. Şi în Cazania a II-a (de la 1581), Coresi îşi explică demersul: „…ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege oamenii cei proşti” (=simpli, fără ştiinţă de carte).

La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află, după cum se ştie, graiul din sudul Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la Braşov şi la Târgovişte). În efectuarea traducerilor, diaconul porneşte de la textele rotacizante, maramureşene, însă operează anumite modificări. Astfel, el înlătură particularităţile arhaice şi dialectale din textele maramureşene, înlocuindu-le cu forme din graiul vorbit de sine însuşi, graiul muntenesc. Sunt înlocuite unele cuvinte mai puţin cunoscute cu altele având o mai largă circulaţie. Deosebirile dintre cele două categorii de texte pot fi urmărite şi în domeniul sintaxei: fraza lui Coresi este ceva mai firească, iar raporturile sintactice, în textul său, sunt exprimate mai exact faţă de întorsăturile de frază mai greoaie ce caracterizează textele maramureşene.

Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi ucenicii săi, prin munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor maramureşene, au făcut ca aceste tipărituri, prin trăsăturile specifice, să se aşeze la baza limbii române literare.

Comparând textele maramureşene cu textele lui Coresi, ajungem la concluzia (susţinută, de altfel, de lingvişti) că, în perioada 1532-1640, întrevedem două arii lingvistice – nordică şi sudică –, fiecare având particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale. Înainte de a prezenta aceste particularităţi, ne-am gândit că ele se vor reţine mai uşor dacă vor fi susţinute de texte; în acest sens, transcriem acelaşi text – Psalmul 101 – din Psaltirea Scheiană şi din Psaltirea slavo-română a lui Coresi:

Doamne auzi rugăciunre me şi strigarea me cătră tine să vinie. Nu întoarce faţa ta de mine; în ce zi chemu-te, corundu auzi-me. Că periră ca fumul zilele meale, şi oasele meale ca uscarea uscare-se. Vătămat fuiu ca iarba şi usucă-se înema me, că ultai să mănâncu pânea me. De glasul suspinilor meale lepiră-se oasele meale peliţei meale. Podobiiu-me nesăturatul pustinei… Fuiu ca de noapte corbu în turnu. Privegiaiu şi fuiu ca pasăre ce însingură-se în zidu. În toată zi împută-mi dracii miai şi ce lăuda-me cu mine giurase. Derep ce

Page 21: valeriu marinescu

23

cenuşe ca pine mâncaiu şi berea me cu plângere mestecaiu; de faţa mâniei tale şi de urgia ta, că ridicaşi, aruncaşi-mă.

ŞEDEREA 14. RUGĂCIUNEA MEASERULUI CÂND OŢĂRAŞTE-SE ŞI ÎNTRE DOMNUL VARSĂ RUGĂCIUNEA SA, 101.

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră tine să viie. Nu întoarce faţa ta de mine; în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine ureachea ta. În ce zi chemu-te, curând auzi-mă. Că periră ca fumul zilele meale şi oasele meale ca uscarea uscară-se. Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inema mea, că ultai să mănânc pâinea mea. De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale. Podobii-mă nesăturatul pustiiei. Fui ca de noapte corb în turn. Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid. În toată zi împutară-mi dracii miei şi ce lăuda-mă cu mine jura-se. Derep ce cenuşe ca pâinea mâncai şi bearea mea cu plângere mestecaiu; de faţa mâniei tale şi de urgiia ta, că rădicaşi, aruncaşi-mă.

CARACTERISTICI GENERALE ALE PRIMELOR TEXTE ROMÂNEŞTI:

PARTICULARITĂŢI FONETICE, MORFOLOGICE, SINTACTICE ŞI LEXICALE

PARTICULARITĂŢI FONETICE

1) În nordul Ardealului, în Maramureş şi în Moldova (vom numi această regiune „aria nordică”), a etimologic se păstrează în cuvântul samă, în timp ce în sudul Ardealului şi în Ţara Românească (prin urmare, în „aria sudică”), a evoluează la ea (seamă).

2) În aria nordică, dar şi în Banat, întâlnim consoanele africate dz şi ğ (în cuvinte precum dzâce, ğos), pe când, în aria sudică,

Page 22: valeriu marinescu

24

africatele au evoluat la consoanele fricative z şi j: zice, jos. De observat că, în nord, după africata dz se păstrează î (dzâc), în timp ce, în sud, după dz întâlnim vocala i: dzic.

3) În aria nordică, se menţine î provenit din a nazal (a+n): câne, mâne, pâne etc.; în aria sudică, sub influenţa formei de plural, apare diftongul îi: câine, mâine, pâine etc.

4) În aria nordică, diftongul ea se reduce la è: mè pentru mea, avè pentru avea, vedè pentru vedea ş.a.m.d.; în sud, diftongul ea se păstrează: mea, avea, vedea ş.a.m.d.

5) În nord, întâlnim palatalizarea consoanelor oclusive labiale şi a consoanelor fricative labio-dentale: hier pentru fier, va hi pentru va fi etc.; acest fenomen lipseşte din aria sudică.

6) Fenomenul definitoriu pentru nordul Ardealului, pentru Maramureş şi pentru Moldova este, în această perioadă, rotacismul, fiind frecvente forme precum bunrătate, burătate (pentru bunătate), mânră (pentru mână), ura (pentru una) ş.a.m.d. Evident că fenomenul este absent în sudul Ardealului şi în Ţara Românească, unde n se păstrează neatins.

7) În Moldova, în Maramureş, în nordul Transilvaniei, dar şi în Banat, se păstrează n palatalizat (muiat): călcâń (pentru călcâi), cuń (pentru cui), spuń (pentru spui), cuvinios (pentru cuvios) etc. În aria sudică, n palatalizat trece la i.

8) În aria nordică, se întâlneşte, în această perioadă, r vibrant (rrădăcină, urrăciunile), în timp ce, în sud, apare r normal: rădăcină, urăciunile.

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE

1) În tipăriturile din Moldova, din Transilvania şi din Banat, este utilizată frecvent forma invariabilă a pentru articolul posesiv-genitival. În textele din celelalte zone, întâlnim formele variabile ale articolului posesiv: al, a, ai, ale.

2) Multe substantive de genul feminin, care, astăzi, au pluralul în i, aveau, pe atunci, pluralul în e: talpe, grădine, nunte. Mai rar, întâlnim şi situaţia inversă, de plural în i în loc de e: fieri (pentru fiare), pietri (pentru pietre) etc. Aceleaşi substantive prezintă, în unele texte, forme de plural în i, iar în alte scrieri, forme de plural în e: bălţi/balte, vieţi/viaţe ş.a.m.d. Pentru forma de plural mânu(le), în textele din sud, apare forma normală mâni – şi chiar forma mâini.

Page 23: valeriu marinescu

25

3) Acuzativul numelor de persoane apare fără prepoziţia pre ca morfem al acuzativului: mene nu mă trage inima (pentru pe mine nu mă trage inima).

4) La indicativul mai mult ca perfect, alături de formele sintetice, apar şi forme analitice (perifrastice): au fost lăsat, au fost poruncit, au fost început (pentru lăsaseră, porunciseră, începuseră).

5) Formele de indicativ imperfect pentru persoana a III-a plural fără u sunt generale: era pentru erau.

6) Formele de perfect simplu pentru persoanele I şi a II-a plural apar fără grupul ră: fum în loc de furăm, ţinum în loc de ţinurăm etc.

7) La indicativul perfect compus persoana a III-a singular, întâlnim forma de auxiliar au în loc de a: au aprins pentru a aprins.

8) Formele verbale iotacizate sunt generale: puiu (=pun), spuiu (=spun).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Traducerile religioase înregistrează o serie de construcţii străine limbii române, ca rezultat al imitării, de către traducător, a originalelor slave sau maghiare. O altă explicaţie pentru sintaxa uneori nefirească ar fi lipsa unei tradiţii a scrisului românesc. Iată cele mai importante particularităţi:

1) întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a III-a: se ştiţi că domnul elu e dzeul nostru;

2) lipsa pronumelui personal neaccentuat în construcţii precum: luară elu (în loc de îl luară pe el), dărui ţie (în loc de îţi dăruiesc ţie);

3) aşezarea pronumelor reflexive după verbe, sub influenţa slavonă: să veselească-se (în loc de să se veselească), plecă-se giurele (=se plecă junele);

4) aşezarea nefirească, în româneşte, a adjectivului pronominal demonstrativ după substantiv: pasă cătră oamenii miei aceştia;

5) întrebuinţarea nefirească a pronumelui relativ în construcţii de tipul în cărora mână va veni aceste cărţi;

6) unele verbe care nu se pot folosi cu dativul sunt întâlnite totuşi în asemenea construcţii, ca în limba slavă: că-şi era soţi; bătuşi ğoc lor; tocmi-se domnului în fii dzeului

7) ordinea cuvintelor imită ordinea din versiunea originală: Esaias prorokul tuturora au scris lassat.

Page 24: valeriu marinescu

26

Nici unul dintre aceste fenomene nu se întâlneşte în textele netraduse, a căror limbă este mult mai apropiată de cea vorbită. Totuşi, urme ale influenţei slave întâlnim şi în textele netraduse: de exemplu, construcţia cu prepoziţia de, în locul genitivului numelui, imitată după construcţia slavă cu ot: mănăstire de Bistriţa (în loc de mănăstirea Bistriţei), mijloc de besearecă (în loc de mijlocul bisericii).

PARTICULARITĂŢI LEXICALE

De la început, trebuie arătat că lipsa unei tradiţii literare, ca şi contactul strâns cu slavona, au întârziat dezvoltarea lexicului limbii române literare. Observăm sărăcia lexicală a textelor de început, de unde polisemantismul exagerat al unor cuvinte. Traducătorii s-au văzut nevoiţi să efectueze împrumuturi lexicale din originalele slavone sau maghiare, cele mai multe din aceste cuvinte întâlnindu-se în textele maramureşene. Amintim câteva elemente slave: besădui (=a vorbi), dodei (=a supăra), gadină (=fiară, vită), grobnic (=giulgiu), hrăborie (=vitejie), iscodnic (=sol), mojdan (=măduvă), pamente şi pamite (=pomenire, amintire), pravednic (=drept), săblaznă (=greşeală, sminteală), stepenă (=treaptă), upovăi (=a nădăjdui), zăbleală (=fereastră) ş.a.m.d.

Dintre elementele maghiare, amintim: adămană (=camătă, lăcomie), aldui (=a binecuvânta), bănat (=necaz, scârbă), băsău (=mânie, urgie), de biu (=din belşug), feleleat (=justificare, îndreptare), gilălui (=a urî), nemzet (=popor) etc.

Traducerile religioase din secolul al XVI-lea conţin un număr destul de mare de elemente lexicale latine, care nu s-au păstrat în limba literară: agru (=ogor, ţarină), auă (=strugure), căsătoriu (=om cu familie), cumândare (=jertfă), cumpli (=a pierde, a da pieirii), cura (=a şterge, a ierta), despune (=a stăpâni), deşidera (=a dori, a pofti), deştinge (=a coborî), a ferica (=a ferici, a face bine), înveşti (=a se îmbrăca), lucoare (=lumină), prepune (=a bănui), prevence (=a birui, a învinge), temoare (=teamă, spaimă), urăciune (=urare, binecuvântare), viptu (=grâne, bucate).

Destul de puţine cuvinte sunt cunoscute şi astăzi dialectal: bezaconie (=nelegiuire), bolovan (=idol, chip cioplit), dihanie (=duh, suflet), fămeie (=familie), greaţă (=greutate), limbă (=popor, neam străin), mişel (=sărac), silă (=putere) etc.

Page 25: valeriu marinescu

27

Câteva cuvinte întâlnite numai în Maramureş şi în nordul Transilvaniei apar doar în textele rotacizante, deci nu se întâlnesc în textele coresiene: adămană, a felelui etc.

Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe, dintre care unele sunt cunoscute şi în secolul al XVII-lea şi chiar mai târziu. Astăzi, însă, ele sunt neobişnuite:

-ame: mişelame (=sărăcime), voinicame (=oştire); -ătate: bogătate (=bogăţie), meserătate (=mizerie); -ciune: fericăciune (=fericire); -eală: odihneală (=odihnă); -esc: peliţesc (=trupesc); -et: omenet (=mulţime de oameni, popor); -ime: necurăţime (=necurăţie); -inţă: întâinţă (=întâietate); -nic: mezerernic (=milos); -os: pănos (=acoperit de pene); -ură: călcătură (=urmă). În textele netraduse, formaţiunile cu sufixe sunt destul de rare.

Page 26: valeriu marinescu

28

III. PERIOADA 1640 – 1780 În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o

importanţă aparte, în primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi, precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în intervalul despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se vor pune în circulaţie cărţi religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii române literare şi la unificarea ei. În 1635, se reînfiinţase tipografia din Ţara Românească, iar în 1641, se întemeiază prima tipografie din Moldova.

În această epocă, se dezvoltă şi învăţământul. În Moldova, iau fiinţă primele şcoli cu predare în limba latină, iar domnitorul Vasile Lupu întemeiază, sub conducerea lui Sofronie Pociaţki, fostul rector al Academiei Ortodoxe din Kiev, Colegiul de la Trei Ierarhi. Peste Milcov, din iniţiativa voievodului Şerban Cantacuzino, se pun bazele Academiei domneşti, în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti.

Pe lângă traduceri, încep să apară şi creaţii originale, mai ales în domeniul beletristic (Viiaţa lumii, de Miron Costin; Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir) şi în istoriografie (letopiseţele moldoveneşti şi munteneşti).

Anii 1640-1780 consemnează şi primele opinii, primele preocupări teoretice pentru unele probleme ale limbii literare (după cum vom vedea ceva mai departe).

PARTICULARITĂŢILE TEXTELOR DIN PERIOADA 1640-1780

PARTICULARITĂŢI FONETICE

Mai întâi, întâlnim o serie de fonetisme pe care le-am descoperit şi în perioada precedentă, având valoare de normă:

1) vocala ă se menţine în forme precum lăcui sau rădica; 2) î iniţial se păstrează, în forme precum a îmbla, a împle;

Page 27: valeriu marinescu

29

3) diftongul ia pentru ie se întâlneşte destul de des: grăiaşte, învoiaşte;

4) î devine i în cuvinte precum ride, singe (dar se întâlnesc şi formele cu î: râde, sânge).

Pe lângă fonetismele arhaice, întâlnim o serie de forme noi, care se vor impune în limba literară de mai târziu: e > i (a ceti > a citi; den > din); î > u (a îmbla > a umbla); ia > ie (boiar > boier).

La unii cărturari (precum Dosoftei, Ion Neculce), apar, în număr destul de mare, unele forme populare şi regionale, care însă nu se vor generaliza: ea > è (avè, bătè); ia > ie (spăriet); vocala anterioară e trece, prin închidere, la i (carele > careli, să venim > să vinim); ea şi i, după labiale, devin ă, a (mărg în loc de merg; margă în loc de meargă); consoana f, palatalizată în stadiul h’, apare mai des în scrierile moldoveneşti (hiare, a hi); în prepoziţiile de şi pe, caracterul dur al consoanei duce la trecerea lui e în seria mijlocie (dă, pă).

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE

1) întâlnim unele forme vechi şi populare, comune tuturor textelor: pluralul în e la unele substantive de genul feminin: izbânde; talpe; de asemenea, întâlnim substantive neutre terminate în –ure: lucrure; glasure;

2) vocativul masculin singular nearticulat se termină în e: oame; 3) numele proprii de persoane apar articulate: Cârnul;

Cornescul; 4) dativ-genitivul apare cu articolul postpus: Brâncoveanului; 5) la pronumele relative, nehotărâte şi demonstrative, întâlnim

encliza particulei -şi: cineşi; careşi; cevaşi; acestaşi; uneori, această particulă se adaugă şi la adverbe: acoloşi; încăşi;

6) pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, cât şi cu formele variabile după gen şi după număr în toate textele literare: carele; carea; carii; căriia; forma de nominativ-acuzativ, invariabilă după gen şi după număr, devine din ce în ce mai frecventă pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă;

7) la indicativul prezent şi la conjunctivul prezent, formele iotacizate ale verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu radicalul terminat în d, t, n şi, uneori, în r (precum a cere) sunt şi în această perioadă mult mai frecvente decât formele refăcute: audz(u);

Page 28: valeriu marinescu

30

să audză; să ceaie; deşchidz; deşchiz; piei; să prindză; puiu; scoţ; să vază; văz; vânz etc.;

8) imperfectul indicativului cunoaşte, în perioada 1640-1780, unele schimbări privind desinenţele de persoana I singular şi persoana a III-a plural; astfel, la persoana I singular, apare şi se răspândeşte desinenţa analogică –m: mă duceamu; eram; iernam; năşteam; scârbiiamu-mă; vream etc.; la persoana a III-a plural, formele vechi, etimologice, sunt singurele întâlnite în toate textele, indiferent de varianta literară pe care o reprezintă (cu excepţia celor din Banat-Hunedoara): să alegea; era; vedea etc.;

9) perfectul simplu îşi limitează aria de circulaţie, în limba vorbită, la Oltenia, Banat şi Crişana, în timp ce, în limba scrisă, el se menţine şi în textele din celelalte regiuni, unde apare aproape exclusiv la persoana a III-a; la persoanele I şi a II-a plural, normele epocii conţineau numai formele etimologice, fără –ră- analogic: văzum; prinset (=prinserăţi) etc.; formele analogice, cu –ră- de la persoana a III-a plural, apar spre sfârşitul perioadei 1640-1780 în textele sudice, unde perfectul simplu era des întrebuinţat, iar omonimia unor forme de perfect cu forme de prezent cerea diferenţiere;

10) pentru persoana a III-a singular şi plural a perfectului compus, norma epocii admitea numai formele cu auxiliarul au: (el) s-au ales; (ei) s-au ales; (el) au făcut; (ei) au făcut; forma diferenţiată cu a la singular, impusă în normele limbii literare moderne, este rară în texte, chiar în cele munteneşti; în Transilvania, alături de formele cu au, apar forme cu o creat din au prin asimilare reciprocă: m-o niescutu; m-o prins;

11) mai mult ca perfectul sintetic îşi extinde, la persoana I singular, forma analogică în –m, creată încă din secolul al XVI-lea şi atestată numai de documentele particulare de la sfârşitul secolului: avusesem; culesesem; mă dusasăm; fusesem; poruncisăm; mai mult ca perfectul analitic, format din perfectul compus al verbului a fi şi participiul trecut al verbului de conjugat, se întâlneşte foarte des în textele nordice (au fost dat; m-am fost dus; au fost făcut; au fost spus) şi destul de rar în Ţara Românească;

12) viitorul prezintă, în epoca studiată, deosebiri faţă de perioada precedentă; astfel, la persoana a II-a singular, forma vei câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa formei veri: veri lăcui > vei lăcui; veri vedea > vei vedea; la persoana a III-a singular, forma cu a apare sporadic, alături de forma generală cu va, în texte din Moldova

Page 29: valeriu marinescu

31

şi din Transilvania: a avè; s-a curăţî; i-a plăcè; n-a putea; în textele din Ţara Românească şi din sudul Transilvaniei, apar sporadic forme cu auxiliarul o: o spune; s-o vedea; infinitivul lung apare deseori în locul celui scurt, în formele de viitor: or înnotarie; mi-oi înmutarie; de asemenea, sunt destul de frecvente formele de viitor cu auxiliarul va urmat de conjunctiv: va să vie (=va veni).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Faţă de perioada anterioară, înregistrăm modificări însemnate, chiar dacă unele fenomene sintactice de până la 1640 se păstrează. Deosebirile se limitează mai ales la apariţia frecventă a anumitor structuri şi a anumitor elemente de relaţie sau la tendinţa de evitare a unor modele sintactice slavone şi de impunere a unor modele latineşti şi greceşti, pentru a da limbii române strălucirea limbilor clasice, după cum gândeau cărturarii epocii (de pildă Dimitrie Cantemir). Cele mai importante particularităţi sunt:

1) atributul substantival în cazul dativ (dativul adnominal) continuă să rămână normă în toate variantele literare: Acestu Pătru vodă era…ficior Mircii-Vodă şi nepot de soră Mihnii-Vodă; zic să fie fost frate lui Neagoe-Vodă; domn ţărâi Moldovei; tendinţa de înlocuire a dativului adnominal cu un atribut în cazul genitiv, constatată încă din secolul al XVI-lea, se accentuează în această perioadă, în special în textele din Ţara Românească;

2) apoziţia acordată cu substantivul rămâne, şi pentru această perioadă, destul de frecventă (deşi cazurile când este pusă numai în nominativ devin din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce ne apropiem de anul 1780): cheltuiala lui Şerban-Vodă, domnului muntenesc; jupâneasa lui…mergea la jupâneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa Ilinca, sora jupânesii Stancăi, mumei domnului;

3) în cazul complementului direct, ca normă generală, în toate variantele literare, se impune prepoziţia pre sau varianta ei disimilată pe, în aproape toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi: pre acesta să-l spânzure; sărută pe om; eu voi odihni pre voi; te fericesc pre tine; pe un om sângur nu-l putem giudeca;

4) înregistrăm din ce în ce mai mult tendinţa de reluare şi de anticipare a complementelor direct şi indirect prin formele atone ale pronumelui personal: m-au aflat pre mine; şi-l apucă pre dânsul; el ne

Page 30: valeriu marinescu

32

învaţă pre noi; l-au trimis pre sol; le împărţi lor avuţiia; le zise lor; să le dea lor bir;

5) în ceea ce priveşte sintaxa frazei, coordonarea prin juxtapunere câştigă teren în enumerări; pe de altă parte, mai ales în cărţile populare, în cronici, în povestirile versificate, coordonarea copulativă devine mai frecventă prin deasa întrebuinţare a lui şi (mai rar, a lui iar);

6) şi subordonarea cunoaşte unele deosebiri faţă de perioada anterioară; devin frecvente subiectivele cerute de verbe impersonale şi de expresii verbale impersonale; în privinţa elementelor de relaţie, se observă dispariţia unor formaţii ocazionale care se întâlnesc până în prima jumătate a secolului al XVII-lea (iuo pentru circumstanţiala de loc; mainte daca, ainte de ce nu, ainte până nu pentru circumstanţiala de timp; săva(i) pentru circumstanţiala concesivă) şi apariţia, în schimb, a altora noi: îndată ce; fiindcă; întrucât; chiar să etc.

PARTICULARITĂŢI LEXICALE

Lexicul are, în această perioadă, un caracter compozit; influenţele reflectate de lexicul moldovenesc şi muntenesc sunt diverse: slavă veche (cireadă, dajde, dumbravă, gloabă, mârşav, prieteşug, soroc, teslar), latină (ficat, pepene, zeamă, certa – cu sensul de „a pedepsi”), turcă (cioban, conac, divan, hain, haraci), (neo)greacă (aguridă, chivernisi, hrisov), bulgară (doică, magherniţă), maghiară (beteag, bântui – cu sensul de „a persecuta”), rusă (balamut, mojic) etc. Se menţin elemente lexicale vechi, dar în număr mai redus decât în perioada precedentă: bucin (=trâmbiţă), a cerşi (=a cere), chiar (=clar), lucoare (=lumină), neştine (=cineva) ş.a.m.d. Sunt înlăturate multe slavonisme din textele româneşti din secolul al XVI-lea, în schimb apărând un număr destul de mare de neologisme greceşti, latine şi turceşti.

În această perioadă, întâlnim o serie de elemente nordice în lexicul textelor din sud, principala cauză fiind tradiţia scrisă locală. Alte cauze sunt preluarea unor texte nordice, mai ales moldoveneşti, în sud şi activitatea literară desfăşurată de moldoveni şi de ardeleni în Ţara Românească. Elemente nordice întâlnim la cronicarii munteni, ca urmare a izvoarelor moldoveneşti folosite de aceştia. În actele oficiale, termenii nordici pătrund în Ţara Românească aduşi de copiştii voievozilor mutaţi din Moldova (se constată, desigur, şi fenomenul

Page 31: valeriu marinescu

33

invers: termeni sudici se infiltrează în lexicul din nord). Prin urmare, procesul de unificare a limbii literare, început în cel de-al XVI-lea veac, când cuvintele „călătoreau” odată cu textele din care făceau parte, continuă, de-a lungul acestei perioade.

Lexicul scrierilor religioase este mai variat decât acela al scrierilor din secolul al XVI-lea, datorită întinsei culturi a traducătorilor (precum Simeon Ştefan sau Antim Ivireanul). În scrierile laice, întâlnim, de asemenea, un lexic variat şi mai bogat decât în cele cu caracter religios. Un reformator al lexicului românesc literar va fi Dimitrie Cantemir; glosarul („scara”) de la Istoria ieroglifică introduce aproximativ două sute de cuvinte noi. Procesul de modernizare a lexicului românesc se va încheia către sfârşitul secolului al XIX-lea.

MONUMENTELE LIMBII ROMÂNE LITERARE DIN PERIOADA 1640-1780

CAZANIA MITROPOLITULUI VARLAAM

În Moldova, răspândirea tiparului şi primul efort susţinut de răspândire a cuvântului tipărit se datoresc celui care, timp de două decenii, a şezut în scaunul mitropolitan: Varlaam. Înaltul ierarh este cunoscut în literatura ecleziastică prin importante opere: Cartea românească de învăţătură; Şapte taine a besearecii; Răspunsul înpotriva catihismusului calvinesc. Cea mai importantă este, fără îndoială, prima, apărută la Iaşi în 1643, cu ajutorul domnului ţării, Vasile Lupu, şi cunoscută mai ales sub numele de Cazanie.

Această carte voluminoasă (peste 1000 de pagini) se deschide cu câteva versuri – primele versuri româneşti tipărite: Stihuri în stema domniei Moldovei; ne aflăm în faţa unor versuri chinuite, lipsite de originalitate, inexpresive, prozaice, mitropolitul alegând, din ansamblul heraldic, doar simbolul central – „capul de buăr” – şi exprimându-şi mândria că ţara este ocrotită de acest „sămn”.

Cazania este socotită de autorul ei un „dar limbii româneşti”, îndreptat către „toată semenţia românească pretutindene ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă”. Iată ce scrie mitropolitul în Cuvânt cătră cetitoriu: „…mărgând de sus în ğos şi împuţinându-se din oameni înţelesul sventelor scripturi, le-au căotat a pogorî şi svânta scriptură tot mai pre înţelesul oamenilor, pân-au început a scoate aşeaş

Page 32: valeriu marinescu

34

cineş pre limba sa pentru ca să înţeleagă hiecine, să să înveaţe şi să mărturisască minunate lucrurile lui D[u]m[ne]dzău, cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa, cu nevoe iaste a înţeleage cartea alţii limbi. Şi şi pentru lipsa dascalilor ş-a învăţăturei. Cât au fost învăţând mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu învaţă. Pentr-a-cea de nevoe mi-au fost ca un datornic ce sint lui D[u]m[ne]dzău cu talantul ce mi-au dat să-mi poč plăti datoriia macar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor miei”.

Urmărind să-şi facă textul cât mai accesibil, Varlaam a contribuit la închegarea unei limbi unitare. Cartea propriu-zisă se compune din 50 de predici la duminicile anului, predica din Sâmbăta lui Lazăr, cea din Vinerea Mare şi 22 de predici la prăznuirea sfinţilor mari (acestea din urmă sunt nişte hagiografii), în total 75 de predici, compilări şi chiar traduceri, mai ales din omiletica bizantină (în special din Omiliile lui Calist scrise în prima jumătate a secolului al XV-lea). Caracterul puternic popular şi de intensă oralitate a limbii, prezenţa regionalismelor conferă scrisului lui Varlaam expresivitatea beletristicii de mai târziu a lui Ion Creangă şi a lui Mihail Sadoveanu. Iată o rugăciune „către Hristos Împăratul”:

Şi, întru mulţămirea noastră să dzicem aşea: mulţămimu-ţi, Hristoase Împărate, noi, nemulţămitorii şi smeriţii şerbii tăi, că Svenţia Ta ca un Dumnedzău iubitoriu de oameni şi milostiv ce eşti, venişi şi purtaşi trup pentru noi, nemulţămitorii. Iară noi, nedestoinicii, nice un lucru bun pre voia ta nu facem, ce ne smerim şi ne rugăm să nu ne dai după faptele noastre, ce după mila ta ne miluiaşte. Că de ne veri giudeca pre toate păcatele şi de ne veri strânge să dăm samă de toate faptele, Doamne, cine va răspunde înaintea ta ? Sau cine va sta împotriva măniei tale ? Ce ne iartă pentru mare mila ta şi ne dăruiaşte împărăţia ta, că ţie să cade cinste şi închinăciune, mărire şi ţineare, împreună cu părintele şi cu duhul svânt, acmu şi pururea şi întru veaci netrecuţi. Amin.

Cazania lui Varlaam a avut o mare răspândire, graţie excelentelor condiţii grafice în care a apărut, numărului mare de exemplare şi prestigiului de care se bucura mitropolitul. Cercetătorii au observat că numeroasele exemplare păstrate până în zilele noastre şi răspândite în toate provinciile româneşti constituie o dovadă că tirajul cărţii a fost destul de mare. Deoarece a fost retipărită mai mult în Ţara Românească, aspectul lingvistic al ei a ajuns să se deosebească

Page 33: valeriu marinescu

35

destul de mult de original prin eliminarea particularităţilor moldoveneşti. Astfel, deşi apărută iniţial în haină moldovenească, Cazania lui Varlaam primeşte, pe măsură ce se retipăreşte peste Milcov, o haină muntenească.

Prezentăm, în cele ce urmează, câteva particularităţi ale acestui monument de limbă română literară:

1) Fonetica Se întâlnesc în această operă unele fonetisme, curente în epocă:

buăr; bucin; cărtulari; dascalii; făcătoriu; înblă; nedirepţi; samă; vamăş; viiaţa ş.a.m.d. Pe lângă ele, descoperim unele arhaisme, precum păstrarea lui –u după un grup de consoane (un domnu), unele aspecte vechi, regionale (prezenţa lui dz şi a lui ğ faţă de fricativele z şi j din alte regiuni – astădzi, dzisa, dzuă, agiungem, agiutoriul, ğos, giudecă, giudeţ etc.; palatalizarea labialei f în h’: hieri, hiecine, are hi), prezenţa lui i în locul lui î (sint, să osindească, dinsul, atiţea oameni, singe).

2) Morfologia Ne reţin atenţia forma veche de plural mânule (pentru mâinile),

construirea genitivului cu ajutorul prepoziţiei de (Mitropolitul de Ţara Moldovei), vocative de tipul oame!, ome!, articolul posesiv-genitival invariabil a (toate faptele ceriului şi a pământului), forme puţin obişnuite de numeral (ai treii), forma lungă a imperativului prohibitiv de persoana a II-a plural (nu uitareţi) etc.

3) Sintaxa Sunt de semnalat folosirea conectorului de, ca în graiurile

populare (dusu-m-am de m-am spălat; acolo era un om de avea treidzeci şi opt de ani întru boala sa), construcţia nominală „nume propriu de persoană + atribut apoziţional” (Maximiian înpărat; Pavel apostol), postpunerea gerunziului cu repetarea subiectului (adunaţi fiind ei fariseii), postpunerea auxiliarului, mai ales la început de frază (Plânge-vor necredincioşii), ca şi fraza liberă, naturală, mult deosebită de fraza greoaie a traducerilor româneşti din secolul al XVI-lea.

4) Lexicul Vocabularul Cazaniei este foarte bogat şi, totodată, foarte

colorat. Întâlnim numeroase cuvinte de origine latină (alalţi; să cerce; cineş = fiecare; despuitoriul = stăpânitorul; mainte = mai înainte; nici dănăoară = niciodată; şerbul = robul), întâlnim slavonisme, unele

Page 34: valeriu marinescu

36

fixate în limbă, altele dispărând ulterior din româna literară (blagoslovită; boiarin = boier; ciudese = minuni; spăsenie = ispăşire; tâlcovnici = interpreţi, comentatori), apar cuvinte din maghiară (giuruesc = promit; hotnog = comandant militar, sutaş), din neogreacă (amăgeul = şarlatanul; schizmeaşte = separă, dezbină), din turcă (aslam = dobândă, camătă). Opera mitropolitului Varlaam este scrisă într-o limbă mai limpede decât a Cazaniei lui Coresi de la 1581.

NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD

În Transilvania, unul dintre cei mai de seamă promotori ai culturii, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mitropolitul Simeon Ştefan, contemporan cu Varlaam şi cu marele cărturar muntean Udrişte Năsturel. Cartea de căpetenie tipărită de acesta este Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), de o extraordinară importanţă în istoria limbii române literare, în primul rând pentru problemele teoretice pe care le ridică mitropolitul în prefaţa către cititori, ca şi pentru limba folosită în traducerea acestei voluminoase opere (este prima traducere integrală a Noului Testament în limba română), limbă caracterizată printr-un aspect relativ unitar, deşi existenţa variantelor limbii noastre literare constituie o dovadă că ne aflăm încă departe în timp de preocupări mai susţinute în vederea constituirii unor norme literare unitare.

Cele 24 de introduceri la cărţile Noului Testament se dovedesc adevărate exegeze biblice, iar sumele (adică rezumatele) capitolelor, glosele şi explicaţiile demonstrează că ne aflăm în faţa unei concepţii moderne despre editarea textului.

Arătând că lucrarea este tradusă după izvoade „greceşti şi sârbeşti şi lătineşti”, mitropolitul observă existenţa unor graiuri diferite pe teritoriul românesc şi susţine importanţa stabilirii unei limbi care să fie înţeleasă de toţi. În acest sens, cărturarul propune utilizarea cuvintelor de largă circulaţie, comparate sugestiv cu banii. O altă problemă adusă în discuţie este aceea a împrumuturilor din alte limbi, nevoia îmbogăţirii limbii române cu neologisme.

În lumina acestor precizări, redăm, în cele ce urmează, Predoslovia cătră cetitori.

Cetitorilor într-ačastă sf[â]ntă carte; milă, pace şi sănătate de la tatăl, domnul nostru I[su]s H[risto]s!

Page 35: valeriu marinescu

37

Începeniia ceştii sf[i]nte cărţi. Trebuiaşte să ştiţi şi să înţelegeaţi despre ceaste lucruri carele sunt scrise pre rându.

1. Acest testament l-au început a-l izvodi ermonah Selivestru, din porunca şi chelşugul măriei sale, şi el s-au ustenit cât s-au putut şi curând îi s-au tâmplat lui moarte. Iară noi, socotind şi luând aminte, găsit-am multă lipsă şi greşeale în scriptura lui, pentru neînţelesul limbiei şi cărţii greceşti. Pentr-aceaea noi am început dintâiu a-l posledui şi unde n-au fost bine am isprăvit şi am împlut, şi am tocmit din cât am putut.

Ce numai ačasta să ştiţi, că noi n-am socotit numai pre un izvod, ce toate câte am putut afla, – greceşti şi sârbeşti şi lătineşti, carele au fost izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grečască, – le-am cetit şi le-am socotit, ce mai vârtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintâiu din limbă grecească-lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grečască şi e typărit în ţara Moscului. Şi socotind aceastea toate, varecarea am îmblat mai aproape de cartea grecească, – de pre aceaea am socotit, – însă de cea grecească nu ne-am depărtat, ştiind că d[u]hul sfânt au îndemnat ev[an]gh[e]listii şi ap[o]s[to]lii a scrie în limbă grečască testamentul cel nou, şi cartea grečască iaste izvorul celoralalte.

2. Ačasta încă vom să ştiţi că noi în cest testamânt întâiu am pus şuma la toate capetele, şi în şumă suntu stihuri, carele arată mai pre scurtu lucrurile ce sunt scrise într-acel cap, pentru să se afle mai în-de-grabă ce va vrea să caute, şi în toate capetele toate soroacele le-am pus cu număr carele să chiamă sloveneşte s[ti]h, pentru că mai în toate limbile vedem că au acest izvod de scriu cu stihuri, pentru că foarte-i lesne a găsi în-de-grabă ce veri vrea să cauţi în numărul soroacelor.

3. De ačasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşea, cumu-i synagoga, şi poblican, şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt; nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmente, şi altele multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea.

4. Ačasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentr-aceaea cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind

Page 36: valeriu marinescu

38

un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip: au veşmânt, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi. Noi derept aceaea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşea cum să înţeleagă toţ[i], iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţăr[i], de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip.

5. Mai apoi de toate rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece numaidecât, până nu vor socoti izvoadele, şi veţi afla pre ce cale am îmblat.

Adevăr, şi noi oameni suntem şi am putut şi greşi, săva că am silit den cât am putut să nu greşim.

Mai vârtos de toate pre ačasta ne-am silit să ţinem înţelesul d[u]hului sf[â]nt, că scriptura fără înţeles iaste ca şi trupul fără suflet.

Ačasta poftim de la tatăl Dumnezău şi de la domnul nostru I[su]s H[risto]s, cum să vă înţelepţească d[u]hul sfânt, ca să înţelageaţi voia sf[i]nţiei sale şi să faceţi carele sunt scrise într-ačastă carte spre slavă lui Dumnezeu şi spre isp[ă]seniia voastră. Amin.

Dintre particularităţile Noului Testament de la Bălgrad, menţionăm:

- în plan fonetic, se întâlnesc consoanele africate č, ğ; remar-căm iotacizarea verbelor (să ţie; să-l piarză; să cază); după ş, ţ, j, apare a în loc de ea sau de ia (să-ţi înmulţască); după r, e se închide la ă, iar i se închide la î (comoarăle; izvoară; ţărâle);

- în plan morfologic, semnalăm unele plurale vechi la substantive (greşeale; darure), articolul posesiv-genitival invariabil în general (Testamentul cel nou a domnului nostru), articularea pronumelui relativ (carele; carii); auxiliarul pentru indicativul perfect compus persoana a III-a singular este, în continuare, au (el s-au ustenit cât s-au putut);

- în plan sintactic, observăm topica „nume propriu de persoană + substantiv în cazul nominativ” (Iacov patriarhul; Irod craiu), circumstanţiala condiţională introdusă prin conjuncţia să (să nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră), circumstanţiala temporală introdusă prin conjuncţia deaca (iară deaca veniră ei aicea, fără nece

Page 37: valeriu marinescu

39

o zăbavă, a doao zi şăzând la giudecată, poruncit-am să aducă bărbatul);

- vocabularul este, în general, alcătuit din cuvinte curente în epocă şi nu întâlnim abuzul de slavonisme caracteristic scrierilor româneşti din secolul anterior; în schimb, descoperim o serie de maghiarisme (beteag; chelşug; ponos; şumă; făgădui), indicând, probabil, şi un original maghiar ce a stat la baza traducerii cărţii sfinte, precum şi neologisme din greacă (gangrenă; maghi; poblican; synagoga; typografie).

PSALTIREA PRE VERSURI TOCMITĂ A LUI DOSOFTEI

Ideea versificării psalmilor a apărut de la Calvin, iar după el, Clément Marot a fost primul care a versificat 50 de psalmi, din cei 150 existenţi. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea (mai precis pe la 1579), poetul polon Jan Kochanowski publică psalmii versificaţi în întregime, iar calităţile artistice ale operei sale determină apariţia Psaltirii în versuri în 15 ediţii.

Unii dintre comentatorii operei lui Dosoftei au spus că opera poetului polon a reprezentat un model pentru scrierea de la 1673 a mitropolitului moldovean. I. Bianu, de pildă, autorul primei ediţii critice a Psaltirii lui Dosoftei, afirmă că toată structura versurilor lui Dosoftei o regăsim la Kochanowski, versurile mitropolitului moldovean fiind „o imitare a versurilor din traducerea poetului polon”. Asemănarea dintre schemele prozodice ale celor doi este un fapt real, dar el nu justifică în nici un fel afirmaţia lui Bianu. Există, la Dosoftei, o structură strofică şi de versificaţie pe care o găsim în literatura populară.

În 1971, un cercetător polon, Henryk Misterski, în studiul Psaltirea în versuri a mitropolitului moldovean Dosoftei şi Psaltirea lui David de Jan Kochanowski, reia ideea înrâuririi poetului polon asupra mitropolitului român, considerând izbitoare apropierea dintre denumirile de plante şi de animale din cele două Psaltiri. În introducerea la Psaltirea lui Dosoftei, editată de N. A. Ursu, Al. Andriescu respinge această afirmaţie, demonstrând convingător că denumirile de plante şi de animale şi expresiile comune aduse în discuţie de Misterski se află aproape toate în Psaltirea Scheiană şi în Psaltirea lui Coresi, de unde Dosoftei le putea lua fără să apeleze la textul lui Kochanowski. Compararea textului lui Dososftei cu cel al lui

Page 38: valeriu marinescu

40

Kochanowski şi cu vechile psaltiri româneşti impune concluzia că, în afara unor similitudini în structura imaginii, se pot aduce prea puţine probe în sprijinul influenţei exercitate de poetul polon asupra prelatului român.

Ladislau Gáldi, în Introducere în istoria versului românesc, adoptă teza lui Bianu, afirmând că modelul principal al lui Dosoftei a fost traducerea lui Kochanowski, însă recunoaşte că majoritatea perioadelor metrice şi a schemelor strofice au suferit schimbări radicale în prelucrarea lui Dosoftei.

Cei mai mulţi comentatori îl socotesc pe Dosoftei ctitor al poeziei lirice româneşti, însă Mircea Scarlat susţine că nu trebuie văzut în mitropolit un deschizător de drumuri, un începător absolut, fiindcă „poet” în epoca lui însemna meşteşugar al stihului, iar psalmii ce pot fi receptaţi integral ca poezie sunt rari. Dosoftei a văzut în versuri o necesitate ecleziastică – în vremea aceea, ortodoxismul făcea necesare concesii spre a rezista şi stihuirea psalmilor în limba poporului se încadrează în eforturile mitropolitului de a întări ortodoxismul în ţara sa – fără a practica poezia dintr-o chemare artistică imperioasă, întrucât, fiind om de carte, avea dexteritate prozodică, nu ceea ce numim astăzi talent poetic. Totuşi, făcând efortul de a găsi, cu orice preţ, cuvântul solicitat de rimă, Dosoftei va ignora adesea exactitatea sensurilor termenilor şi de aici remarcabilele îndrăzneli metaforice. Mitropolitul schimbă chiar „esenţa” unora dintre psalmii pe care îi versifică, dar face acest lucru nu pentru că nu s-ar fi lăsat intimidat de sacralitatea textului veterotestamentar, ci pentru că se conformează spiritului timpului care impunea afirmarea, în interiorul unei mentalităţi ce propovăduia libertatea, a tuturor particularităţilor adunate astăzi în noţiunea de „spirit naţional”. Astfel, el adaugă versuri fără corespondent în textul biblic (de pildă, cele „patru părechi de stihuri” despre care cărturarul ne spune că le-a „scornit” el, „prăvind acest psalom a lui” David, un soi de comentariu la Psalmul 132 – „Cine-ş face zidi de pace”) sau imprimă spaţiului un „aer moldovenesc” (aşa cum se observă în Psalmul 49). Modificările de măsură a versurilor favorizează schimbări de tonalitate, astfel încât putem distinge doine de jale, imnuri de slavă, rugăciune umilă, confesiuni, meditaţii. Năzuinţa fierbinte de a desăvârşi vers după vers, conform spuselor lui „foarte cu osârdie mare”, poate fi interpretată ca un sentiment că astfel se aduce un omagiu divinităţii. În general, pe Dosoftei l-a preocupat insistent înţelegerea corectă a textului pe care îl

Page 39: valeriu marinescu

41

trimitea către cititor, receptarea lui adevărată, iar nevoii fireşti de a înţelege cuvântul sacru, Dosoftei îi alătură, orgolios în umilinţa lui, dreptul semenilor săi de a se afla în rândul neamurilor care se roagă lui Dumnezeu în limba lor. Înţelegerea corectă a „tainelor svintei beserici” – zice el în Molitvănic de-nţăles (Iaşi, 1681) – netezeşte calea spre mântuire.

PSALMUL 148

Lăudaţ din ceriurile toate Pre Dumnezău cât sâla vă poate. Lăudaţ pre Domnul din nălţâme, Lăudaţî-l, de îngeri mulţâme. Lăudaţî-l, oştile lui toate, Cât puterea şi sâla vă poate. Lăudaţî-l, soarele şi luna, Cu lucoare ce daţ totdeauna. Lăudaţî-l, ceriuri preste ceriuri Şi apa cea pre din sus de ceriuri Să-i laude cinstitul lui nume, Şi cu toate ce sunt preste lume. Că Domnul au cugetat cu gândul De le-au făcut şi-i ţân toate rândul. Şi le-au tocmit în veci să trăiască Şi din faptul lor să nu-ş smintească. Că precum le-au dat Domnul poruncă, Din hotariul lor să nu mai urcă. Lăudaţ pre Domnul, toţ bălauri De pre pământ şi zmei de prin gauri. Lăudaţî-l, fulgere şi focuri, Şi smida ce cade-n toate locuri, Omeţii şi gheţâle, şi vântul, De turbură şi-i face cuvântul, Măguri, dealuri şi lemne cu roadă, Şi chedrii toţ, pănă-n cei de coadă, Gadinile şi cu toată hiara, Şi dobitoc de prin toată ţara. Împăraţ de prin ţărâle toate, Boieri, giudeci, năroadele toate, Giuni şi govi, cu bătrânii, tot omul,

Page 40: valeriu marinescu

42

Şi pruncii să laude pre Domnul. Că ş-au înălţat cinstitul nume De ş-au făcut veste preste lume, Şi-l mărturiseşte tot pământul Şi ceriul tot, că-ş ţâne cuvântul. Şi ş-va rădica Dumnezău steagul Oamenilor săi în tot şireagul. Şi svinţii lui toţ cu bucurie Îi vor cânta cântec cu tărie, Fiii lui Izrail ce-s la Domnul Rugători de-aproape, şi tot omul. Particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale: – numeroase fonetisme sunt curente în limba română a epocii:

bănat; păhar; zăhar; demineaţă; inema; îmblam; pohta; m-am spământat; deaca; alte fonetisme sunt puse în circulaţie de Dosoftei: seate; dzeace; creaşte; viearme;

– se conservă africatele ğ şi dz: agiutoriu; ğurământ; ğunghiară; dzilele; dzua; să creadză;

– palatalizarea lui f în h se întâlneşte mai ales în cuvinte de origine latină: hiiu-său; hie-ţ milă; a hi; hirea omului; herbinte;

– o diftongat alternează cu o nediftongat: doaă; forte; omeni; nevoae; vorovă;

– după ţ şi după dz, i se închide la î: bărbăţâie; despărţârea; mulţâmea; împăraţâi; dzâlele; dzâc;

– unele substantive au pluralul în e (alte date; talpe); – pronumele relativ cunoaşte forme articulate (Ţara cea

dorită/Carea-i ğuruită…); – sunt frecvente aspectele iotacizate în flexiunea verbală: poč;

credz; vădz; să scoaţă; să răsae; – la perfectul compus indicativ persoana a III-a singular, se

foloseşte, în mod curent, auxiliarul de plural au; – repetarea enclitică a formei neaccentuate a pronumelui

personal cu funcţie de complement indirect în dativ sau de complement direct în acuzativ: Ca ghulturul te-a-nnoi-te/De-i hi tânăr ca mainte; De te-aş mai putea uita-te;

– există cazuri de dislocare nefirească a elementelor propoziţiei: Şi ne de greşeale curăţeaşte/Cu numele tău ce să slăveaşte,/Să nu ne păgânii pâşcâiască;

Page 41: valeriu marinescu

43

– construcţii sintactice forţate întâlnim şi la nivel frastic: Tu strângi păsările-n ghoarbă/La părău ce vin să soarbă;

– vocabularul se caracterizează printr-o bogăţie deosebită, mitropolitul moldovean cunoscând foarte bine nu numai resursele lexicale ale limbii române, ci şi greaca veche şi bizantină, latina, slavona, rusa, polona, ucraineana, limbi la care face apel atunci când româna nu dispune de termeni corespunzători; multe dintre aceste îm-prumuturi s-au consacrat în româna literară, iar atunci când Dosoftei consideră că un cuvânt nu va putea fi uşor înţeles de cititor, el îl explică sau îi găseşte sinonime (pita-pâinea).

BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688)

Sub patronajul domnitorului valah Şerban Cantacuzino, se realizează prima traducere integrală a Bibliei în româneşte – Biblia de la 1688, lucrare capitală pentru evoluţia în timp a culturii naţionale, adevărat act oficial de naştere a limbii române literare (Ion Rotaru), contribuind la introducerea limbii române în biserică.

Lucrarea se dovedeşte mai puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic; ea oferă multe fenomene arhaice, dintre care unele sunt şi populare.

Particularităţi: – în domeniul fonetic, se constată încă o pronunţată instabilitate,

normele fonetice nefiind bine fixate; se menţine sufixul –toriu (sprejenitoriul; gâlcevitoriu; judecătoriu), e se închide la ă după consoanele r, ş (zăvoarăle; păharăle; deşărt);

– şi aici întâlnim forme vechi de plural în cazul unor substantive (izbânde; ceriuri), precum şi articularea pronumelui relativ care (înpăratul carele era zălog la Roma);

– indicativul imperfect al verbelor de conjugarea a IV-a se termină în -iam, -iai, -ia: îl omorâia; să porecliia; lăcuia;

– articolul posesiv se acordă în gen, în număr şi în caz: celor aleşi ai miei; ale tale sunt ceriurile şi al tău iaste pământul;

– complementele directe şi indirecte sunt reluate şi anticipate prin forme atone de pronume personal: le acoperi pre eale cu aramă; şi-au făcut lui grătariu; d[o]mnul mi-ar fi ajutat mie;

– construcţia frazei este, în general, mult mai firească; – lexicul se dovedeşte bogat şi variat; spre deosebire de

traducerile religioase din secolul al XVI-lea, în Biblia de la Bucureşti,

Page 42: valeriu marinescu

44

numărul elementelor lexicale slavone este destul de redus; în schimb, apar unele neologisme greceşti, fenomen pe care Şerban Cantacuzino îl explică prin lipsa unor termeni corespondenţi în româneşte şi „având pildă pe tălmăcitorii latinilor şi slovenilor”; traducătorii au păstrat, de pildă, din limba greacă forma din original a cuvintelor denumind pietre preţioase;

– I.C. Chiţimia consideră că traducătorii Bibliei de la Bucureşti au procedat la românizarea, printr-un număr de termeni compuşi, a unor elemente din original care nu aveau corespondent în limba noastră: scriitoriu de pământ (=geograf); împreună lucrătoriu (=colaborator).

O operă de asemenea proporţii a contribuit la consemnarea aspectului graiului muntenesc şi la impunerea lui. Deosebit de instructiv ni se pare, în acest sens, studiul comparativ al unui fragment din Faptele Apostolilor, în evoluţia lui în trei redacţii: Codicele Voroneţean, Coresi (Apostolul) şi Biblia de la Bucureşti:

Codicele Voroneţean Întru ura de sămbăte adurară-se ucenicii se frăngă pănre, şi

Pavel grăia cătră ei că demăreaţa vrea se iasă, şi tinse cuvăntu pănră la miadză-noapte. Era lumănrari multe întru comarnicu, iuo era aduraţi. Şi şedea lăngă o zăbleală un giurelu ce-i era numele Evtih, acela purtau cu somnu adăncatu: şi grăindu Pavelu de multe, plecă-se giurele de somnu şi cădzu din comarnicu dintr-al treile podu giosu. Deaci luară elu mortu. Deştinse Pavelu şi cădzu spr-insu de-lu cupriense, şi dzise: nu vorovireţi, că sufletul lui întru elu iaste. Deaci se sui de frănsu pănre şi gustă, şi băsădui de biu pănră la zori. Aşa eşi. Şi aduseră pruncul viu şi fu măngăiare nu puţină.

Coresi Întru una de sămbăte adunară-se ucenicii a frânge pâine. Pavel

grăi cătr-înşii: vreare-ş să es de demâneaţă, să tinz cuvânt până în miază-noapte. Era lumânări multe în gorniţă, unde eram adunaţi. Ce şedea un june în nume Evtih lângă ocnă, somnoros cu somnu adâncat, grăia Pavel de multe: plecă-se de somn şi căzu de la al treilea acoperământ jos, şi-l luară el mort. Deştinse Pavel, căzu spr-insul şi-l cuprinse el, zise: nu voroviţi, că sufletul lui întru el iaste. Aşezară-se şi frâmse pâine şi-i îmbucă, până la destul, besedui până la zori. Aşa eşi, aduse feciorul viu şi mângâiară-se nu puţin.

Page 43: valeriu marinescu

45

Biblia de la Bucureşti Iară într-una de sâmbete, adunaţi fiind ucenicii a frânge pâinea,

Pavel să priciia cu ei, vrând să iasă a doua zi, şi îndelungă cuvântul până la amiază-noapte. Şi era făclii câteva în foişorul unde era adunaţi. Iară şăzând oarecarele tinerel, pre nume Evtih, la fereastră, împreunându-se cu adânc somn, povestind lui Pavel în multă vreame, biruindu-se de somn, căzu den a treia straşină jos şi să râdică mort. Şi pogorându-se Pavel, căzu preste el şi îmbrăţeşându-l zise: „Nu vă turburaţi, pentru că sufletul lui întru el iaste”. Şi suindu-se şi frângând pâinea şi gustând şi oarecâte vorovind până la zio, aşa au ieşit. Şi aduseră pre copil viu şi s-au mângâiat nu puţin.

DIDAHIILE LUI ANTIM IVIREANUL

Egumen la Mănăstirea Snagov, episcop de Râmnic şi mitropolit al Ţării Româneşti, canonizat, în zilele noastre, de Biserica Ortodoxă Română, Antim Ivireanul este cunoscut ca tipograf, editor, traducător şi orator bisericesc. El tipăreşte cărţi de ritual foarte necesare într-o perioadă în care se simţea acut nevoia oficierii serviciului liturgic în limba română, în defavoarea limbilor slavonă şi greacă; astfel, cărţi precum Antologhionul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul, patronate de Antim, vor apărea fie numai în limba română, fie în ediţie bilingvă slavo-română şi vor avea o prezentare artistică deosebită (gravuri, viniete, xilogravuri). Susţinut de voievodul Constantin Brâncoveanu, Ivireanul devine îndrumătorul tiparului în Ţara Românească.

Capodopera sa – cartea de predici intitulată Didahii –, publicată, pentru prima oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, îl indică pe mitropolit ca iniţiator al elocvenţei sacre româneşti. Lucrările sale predicatoriale, de o factură nouă în evoluţia speciei la noi, sunt de o extraordinară substanţă stilistică. Cele 28 de predici – pronunţate la sărbătorile mari în timpul guvernărilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino – nu au egal în literatura română veche prin armonie şi prin arhitectură. Antim Ivireanul nu respectă cu stricteţe praznicul la care trebuie să vorbească în calitate de mitropolit, ci are preferinţe (există teme cu disponibilităţi retorice şi altele neatractive, abandonate după primele fraze în favoarea temei directe, iar această opţiune reprezintă victoria literatului, a scriitorului asupra prelatului).

Folosindu-se de Vechiul Testament, de Evanghelii, de Faptele Apostolilor, de Scrisorile Soborniceşti, Antim ridică predica la rang de eseu teologic, de operă beletristică. La el, omilia e meditată, relevând

Page 44: valeriu marinescu

46

un caracter scriptic şi implicând ideea de public. Stilul didahiei se subordonează relaţiei predicator-auditor şi toate datele conduc la ideea că actul de naştere a discursului românesc nu se află în altă parte.

Antim foloseşte întreaga reţea de reguli omiletice: afectarea modestiei, persoana I participativă, stilul solemn, persuasiunea, argumentaţia, abstractizarea, exaltarea, capacitatea de a coborî în concretul exemplului etc., şi, de asemenea, recurge la procedeele stilistice ale oratoriei: interogaţia retorică, exclamaţia, repetiţia, contrastul, pamfletul, comparaţia, epitetul ornant.

Epitetul are valoare generală, iar scopurile folosirii lui sunt, adesea, moralizatoare. Întâlnim epitetul dublu (dările cele grele şi nesuferite) şi chiar triplu, epitetul antepus substantivului, pentru reliefarea însuşirii, iar alteori, construcţiile în care apare epitetul capătă valoare superlativă, intensivă, hiperbolică. Procedeul repetiţiei este larg utilizat de predicator, în special repetiţia anaforică, ea constituind un mijloc de nuanţare a comunicării şi de reliefare a ideii enunţate. De fiecare dată, repetiţia presupune gradaţia ascendentă. Comparaţia se realizează prin referire la elemente concrete şi are funcţie de plasticizare (lumea aceasta iaste ca o mare; precum nu sunt dulci bucatele fără de sare, aşa nici postul fără de rugăciuni). Antiteza se întâlneşte adesea în descrierile moral-sociale (ajută la reliefarea opoziţiei săraci-bogaţi) şi are un caracter retoric evident. De multe ori, ea se îmbină cu interogaţia retorică (opoziţia semantică între termenii alternanţei: să vorbesc? Să tac?). Interogaţia retorică are, la Antim, dublu efect: sub forma unei gradaţii, presupune o intonaţie cu rostul de a ţine trează atenţia auditoriului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, accentuează ideea oratorului. Uneori, interogaţia retorică se asociază cu repetiţii, cu reluări, cu superlative: Că ce folos este trupul să fie deşert în bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galben şi ofilit de post, iar de pismă şi de urâciune a fi aprins? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca carne, şi cu hulele a rumpe carne fraţilor noştri?

În Didahii, sunt incluse câteva specii: imnul, rugăciunea, descrierea, portretul (de cele mai multe ori, o caricatură a păcătosului); întâlnim şi predici narative, unde se rezumă viaţa sfântului prăznuit, Antim Ivireanul având meritul de a alcătui o textură omogenă, capabilă să ne convingă de ceva. Compoziţia didahiei este transparentă, cercetătorii remarcând că nu lipsesc introducerea, tratarea şi încheierea, însoţite de formule de adresare (precum Feţii

Page 45: valeriu marinescu

47

mei iubiţi!; Iubiţii mei ascultători!) şi de un moto la 16 predici, care facilitează coborârea în subiect.

În spiritul imnurilor liturgice, Antim Ivireanul creează un excelent imn dedicat Fecioarei Maria în Cazania la Adormirea Maicii Domnului. După etalarea, la început, a potenţelor divine, mitropolitul ajunge la concluzia că Dumnezeu, în ciuda preaputerniciei sale, nu va reuşi niciodată să creeze ceva care „să covârşească în vrednicie pre maica lui… […]. Pentru că precum nu iaste cu putinţă nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine o fiinţă mai cuvioasă şi mai naltă decât dumnezeirea, aşa nici o zidire mai covârşitoare decât aceia ce au născut pre un Dumnezeu, carele s-au făcut om”. Încercând să contureze portretul Mariei, mitropolitul subliniază dificultatea temei, grandoarea ei (afectarea modestiei), pentru ca apoi, cu o fantezie de miniaturist, să încerce o explicaţie simbolico-mistică a numelui Maicii Domnului. Observarea migăloasă a fiecărei silabe şi a fiecărei litere din cuvântul Mariam porneşte de la corespondenţa dintre nume şi fapte (motivarea semnului lingvistic, „etimologia ca formă de gândire” – Curtius). Este un portret encomiastic, având toate elementele imnice: retorica, frazarea, periodicitatea, formule de tip anaforic („Aleasă…”, „Aceasta..”, „Pre aceasta au văzut-o…”). În final, tonul laudativ din exaltarea Fecioarei se converteşte într-o umilă rugăciune :

Stăpână de Dumnezeu născătoare, împărăteasa ceriului şi a pământului, cinstea şi slava creştinilor, ceia ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele, fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii şi ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diiavolului că ne-au impresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile; dă-ne mână de ajutoriu, fecoară, că perim; nu te îndura de noi, că pre tine te avem ajutătoare şi la tine nădăjduim ca cu rugăciunile tale cele preaputernice şi nebiruite, să îmblânzeşti pre fiul tău asupra noastră, ca să-şi întoarcă mila sa cea bogată spre noi.

Dintre fenomenele fonetice mai importante, în Didahii, întâlnim iotacizarea verbelor (să auză; să cază; să le întinz; puindu-şi; să vă spuiu; să vie; să scoaţă) şi palatalizarea lui f (hiare sălbatice; hier). Din punct de vedere morfologic, limba predicilor lui Antim nu diferă prea mult faţă de limba română de astăzi. Semnalăm acuzativul cu pre

Page 46: valeriu marinescu

48

(aţi biruit pre vrăjmaşii voştri, pre diavolul şi pre păcatul), forme de vocativ singular vechi (oame; preote), articolul posesiv-genitival cu forme variabile după gen şi după număr, encliza particulei –şi la unele pronume demonstrative şi la unele pronume nehotărâte (acestaşi; cevaşi). În sintaxă, trebuie să remarcăm fraza îngrijit construită, dar şi regimul de dativ al unor verbe care, de obicei, nu se construiesc cu acest caz (vom să mergem răului; nu fu lui alt loc în lume), precum şi, uneori, anacolutul (dar acest feliu de cinste de pre urmă sufleteşte o dau lui Hristos, care pre omul cel vechiu lepădându-l, obiceiurile cele vechi pentru mărirea lui Hristos a le lepăda să nevoesc).

Lexicul se caracterizează prin varietate; întâlnim cuvinte populare (au = sau; borâtură; cocon; hulă; încailea; întina; măhrămi; meşterşug; moştean; mumă; năstrapă; neştine; niscaiva; pacoste; plod; slobod etc.), termeni privitori la cult şi la sărbătorile religioase (blagoveştenie = Buna Vestire; bogoiavlenie = Boboteaza; comândare = praznic, pomană; ispovedanie; praznic; preobrajenie = Schimbarea la Faţă; sărindar), neologisme de origine greacă (astronom; catarg; ochean; politie; ritor), împrumuturi turceşti (cabaniţă; mozavirii).

În concluzie, vom reţine că Didahiile se dovedesc opere originale, menite, în primul rând, să fie simţite de ascultători, iar prin Antim, cititorul modern întâlneşte adevăratul spirit biblic şi pe cel mai de seamă orator religios din literatura română.

Page 47: valeriu marinescu

49

IV. CONTRIBUŢIA CRONICARILOR ŞI A LUI DIMITRIE CANTEMIR LA DEZVOLTAREA

LIMBII ROMÂNE LITERARE Prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară

înregistrează o fază nouă a evoluţiei sale, întrucât aceştia părăsesc (este drept, nu în totalitate) limba textelor religioase şi pun la baza letopiseţelor pe care le redactează graiul vorbit de ei înşişi. Iată de ce vom descoperi multe elemente populare în textele din această perioadă, elemente care, datorită culturii, datorită erudiţiei cronicarilor, se îmbină cu procedeele de limbă cultă, savantă, cărturărească (de pildă fraza de tip periodic din cronica lui Miron Costin).

Tipăriturile lui Coresi nu puteau constitui începutul scrisului laic românesc şi depindeau destul de mult de topica şi de lexicul slavonei. Acum se face efortul de ridicare a limbii române la nivelul necesar exprimării ideilor, expunerii precise a faptelor, formulării fără ambiguitate a principiilor juridice.

În cronici, naraţiunea este legitimă, istoriografia înseamnă şi istorisire, apropiindu-se de artă, pentru că dă accent subiectiv evenimentului şi pentru că se ocupă de accidental. Naraţiunea cronicilor este una artistică, iar timpul, în letopiseţe, este epic şi nu istoric (Eugen Negrici). Timpul istoric ar trebui să fie incomprimabil, ireversibil, continuu, însă cronicarii îşi îngăduie anticiparea şi recuperarea evenimentelor – ceea ce ţine de epic. Apar stereotipii, situaţii-şablon în prezentarea domniilor: instalarea voievodului, uciderea boierilor vicleni, ridicarea unei (unor) mănăstiri, mazilirea. Putem descoperi povestiri autonome, nuclee narative ce ar putea fi oricând decupate pentru alcătuirea unei antologii de povestiri istorice româneşti. Există şi suspans care vine, de cele mai multe ori, de la curgerea sinuoasă a istoriei, iar alteori, de la frazele şi de la fragmentele ambigue din text.

Particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale – discutate pentru perioada de până la 1780 – rămân valabile. În operele cronicarilor, se găsesc începuturile exprimării artistice, în ciuda caracterului documentar accentuat.

Page 48: valeriu marinescu

50

CRONICARII MOLDOVENI

GRIGORE URECHE (aprox. 1590-1647) – cel care studiază la colegiul iezuit din Liov, unde învaţă limbile latină şi polonă şi citeşte cronici polone cuprinzând ştiri despre Moldova – este autorul celei mai vechi cronici în limba română (care ni s-a păstrat): Letopiseţul ţărâi Moldovei, prezentând istoria acestei provincii româneşti de la „al doilea descălecatu” al lui Dragoş-Vodă (1359) până la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1594). Originalul nu ni s-a păstrat, dar lucrarea o cunoaştem din copii interpolate, cele mai multe interpolări fiind făcute de Simion Dascălul (alţi interpolatori: Misail Călugărul şi Axinte Uricariul).

Izvoarele de care se serveşte Ureche sunt puţine; el apelează la surse interne (pomelnicele unor mănăstiri, letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie, cronica presupusă a fi a lui Eustratie logofătul) şi la surse externe, cea mai importantă fiind Kronika Polska a lui Joachim Bielski. Din cauza numărului mic de izvoare, cronica se caracterizează prin sobrietate, prin simplitate, prin concizie, prin energie. Naraţiunea are o desfăşurare firească, naturală, este liniară şi posedă atributul cursivităţii. Ureche are vigoarea relatării, iar naraţiunea înaintează rapid. Ţinerea strictă a cronologiei evenimentelor vine în sprijinul relatării, ferind-o de lâncezire, iar lipsa amănuntelor lasă libertate imaginaţiei (Eugen Negrici).

Limba cronicii lui Grigore Ureche Numărul particularităţilor fonetice, raportat la norma

supradialectală, se reduce simţitor. Forme de limbă română veche se îmbină cu forme regionale şi populare:

– vocala e trece uneori la i sau la ă nesincopat: să se îndirepteze; dereptate; îndireptare; să nu îndărăpteze;

– ă etimologic se păstrează: lăcuit; răsipi; săbor; – j în loc de ğ este predominant: judeţ; deajuns; jugul; joi;

juruind; încunjurat; sporadic, apare č: pociu; – În morfologie, formele diferite de acelea corespunzătoare

normei sunt mai numeroase decât faptele de fonetică: – câteva forme vechi de substantive feminine: sor (=soră);

mânule; trebe; adevere;

Page 49: valeriu marinescu

51

– articolul posesiv-genitival este invariabil – a – înaintea numelor la genitiv singular sau plural: acei 2 ani a domniei lui; haine proaste a lor;

– auxiliarul pentru indicativul perfect compus, persoana a III-a singular este au: l-au scris; i-au părut lui; au stătut; uneori, întâlnim şi construcţia cu auxiliarul repetat: l-au şi ospătat-au;

– forma perifrastică de mai mult ca perfect se compune din verbul a fi şi din gerunziul verbului de conjugat: au fost lăcuind tătari; au fost zicând; s-au fost făcând; s-au fost strângând; o altă formă perifrastică se compune din perfectul compus al verbului a fi şi din participiul verbului de conjugat: i-au fost gonit pre tătari; au fost început; au fost trimis pe Gligorie Ţamblac; s-au fost săvârşit;

– conjunctivul perfect se formează din conjunctivul prezent al verbului a fi şi din participiul trecut al verbului de conjugat: să fie dat dos Radul vodă; să-l hie aflat în viclenie;

– infinitivul lung este folosit cu prepoziţia de: de a-şi tocmire oastea; nici de a se îndireptare; bani de a le dare; de-a facere lege; de-a prădare;

– unele prepoziţii au alte valori decât acelea cu care ne vom întâlni în limba română literară de mai târziu: de = de la; de = din; spre = asupra, contra;

– particula –şi se adaugă la unele forme pronominale şi la unele adverbe: careşi; aceieşi; cumuşi; undeşi; cineşi; acestaş; atunciaşi.

Sintaxa: – atributul adjectival se acordă cu substantivul pe care îl

determină: era fecior lui Ştefan vodă celui bun; – topica pronumelui personal aton cu rol de complement direct

aminteşte de limba veche a scrierilor religioase: o au fost vândut; i-au prinsu-i;

– frecvenţa mare a lui şi coordonator, ca în limba vorbită; – prezenţa lui căci că în propoziţiile circumstanţiale cauzale: să

nu însemnăm nici de feciorii lui Ştefan vodă, căci că poate să fie adevărat.

Lexicul este presărat cu elemente populare (cuvinte şi expresii), din limba vorbită a epocii: aciua (= a adăposti); câşlegi; dăbilar (= perceptor al birului); descăleca (= a întemeia); flămânjune; păresimi (= Postul Mare); moşie; oblici (= a descoperi, a afla, a da pe faţă); omăt; pomăzui; prepus (= bănuială); rost (= gură, vorbă); stropşi (= a zdrobi); ţarină; vicleni; vorovi etc.

Page 50: valeriu marinescu

52

Pe de altă parte, Grigore Ureche foloseşte, cu măiestrie, cuvinte de diverse origini: elemente latine (op = trebuie; este necesar; pedestru); elemente slave (pohvală = pompă, strălucire; comornic = postelnic; fală; hraniţă; plean = pradă de război); elemente neogreceşti (beg).

MIRON COSTIN reprezintă, în cultura română, primul scriitor savant, el cunoscând multe limbi străine şi iubind literatura antică. Dintre operele sale importante, amintim poemul filozofic Viiaţa lumii, letopiseţul şi lucrarea polemică De neamul moldovenilor… (în care el se referă la originea poporului român şi la epoca stăpânirii Daciei de către romani).

Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron vodă încoace se dovedeşte un amplu poem elegiac al Moldovei, împrumutând cadrul tematic de la Viiaţa lumii. Letopiseţul continuă cronica lui Ureche, relatând evenimentele de la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1595) până la Dabija-Vodă (1661).

Izvoarele cronicii nu pot fi precizate, pentru că ele sunt interne: din auzite, din povestirile boierilor bătrâni… De la 1653, odată cu guvernarea lui Vasile Lupu, cronica devine memorialistică. Impresionează, în primul rând, energia cu care Costin îşi conduce naraţiunea, spre deosebire de Ureche, în al cărui letopiseţ putem spune că există mai multă acţiune decât povestire. Având plăcerea de a istorisi, cronicarul comentează întâmplările, iar când izvoarele îi dau prea puţine informaţii, el umple golul cu numeroase divagaţii, stârnind interesul cititorului. Pe Costin îl interesează ce fac oamenii, cum se mişcă, el descriind lumea în mijlocul căreia trăieşte, iar pasiunea pentru anecdotic îi salvează stilul de uscăciune. Miron Costin deschide seria marilor noştri povestitori.

Începuturile dialogului ca procedeu literar trebuie căutate în cronici; la Grigore Ureche, reproducerile în vorbire directă sunt foarte rare, verbul prin care se introduce vorbirea directă (întrebare şi răspuns) fiind „a zice”; la Miron Costin, numărul intervenţiilor în vorbire directă este mult mai mare decât la înaintaşul său, replica reprodusă în stil direct fiind precedată, de multe ori, de întrebarea redată în stilul indirect-liber: „La slobozitul lui Costin postelnicul din închisoare, au întrebat ceauşii cu pază l-or slobozi au fără pază? Au zis chihaia vizirului: Unde să fugă, săracul?”; contextul îi permite

Page 51: valeriu marinescu

53

cititorului să-şi reprezinte cadrul situaţional în care va fi avut loc convorbirea.

Trăsături lingvistice: Fonetica înregistrează un număr destul de redus de

particularităţi arhaice şi de limbă vorbită, populară. Unele particularităţi fonetice munteneşti trebuie puse pe seama copiştilor munteni:

– u este un fonetism normal al limbii vorbite, în cuvântul rumâni; deseori, însă, apare şi fonetismul analogic cu o: român; româneşte; Ţara Românească;

– i trece la î după s: osinda; singe (fonetismul se întâlneşte încă din secolul al XVI-lea);

– f este palatalizat în h: hirelor; hire; va hi. Şi în morfologie, formele arhaice stau alături de cele populare: – întâlnim formele cu î pentru genitiv, caracteristice graiului

moldovenesc: ţărâi; ţărâlor; – articolul posesiv-genitival apare sub forma invariabilă a:

poftele a domnilor şi a împăraţilor; – descoperim forme arhaice pentru perfectul simplu: dederă

(persoana a III-a plural); vădzum (persoana I plural); – pronumele relativ care cunoaşte forme variabile după gen şi

după număr; – infinitivul lung este folosit mai rar în acest secol al XVII-lea

decât infinitivul scurt. Sintaxa ne demonstrează cultura căpătată de Miron Costin la

colegiile iezuite din Polonia. Cărturarul, ca, mai târziu, Dimitrie Cantemir, a încercat să aplice limbii române regulile frazei latine, aşa ajungându-se la construcţii sintactice ample (perioade), în care verbul este plasat, de regulă, la sfârşitul propoziţiei sau al frazei. De asemenea, semnalăm topica nefirească şi a altor părţi de propoziţie (subiectul apare uneori aşezat la sfârşitul propoziţiei, iar atributul este izolat de cuvântul pe care îl determină). Perioada lui Miron Costin se caracterizează prin plasarea uneia sau a mai multor propoziţii secundare în interiorul propoziţiei principale ori înaintea acesteia, având drept consecinţe realizarea paralelismelor, a opoziţiilor, a simetriilor şi a unui echilibru al frazei.

Iată şi un exemplu pentru evidenţierea acestor trăsături sintactice:

Page 52: valeriu marinescu

54

Acest război cum au fost şi cum s-au prilejit (= s-a întâmplat) nici unii părţi nefăţărind (= nefavorizând nici o parte) că nemică nu strică credinţa aşe celora ce scriu letopiseţele ca făţăriia (= favorizarea, părtinirea) când veghe voia unuia (= favorizează pe unul) şi coboară lucrul cu hula altuia, noi, măcar că am fi datori cu pomenire lăudată mai mult lui Ştefan Vodă, de la carele multă milă am avut, decât lui Vasilie vodă, de la carele multă urgia părinţii noştri au petrecut, iară dreptatea socotind nu poci scrie într-alt chip.

Vocabularul: Cuvintele şi expresiile folosite de Miron Costin se pot grupa în

trei mari categorii: - arhaisme: doară (= răutăţi, fărădelegi); îmbe (= amândouă,

ambele); înmă (= mamă); să lege bir (= să fixeze birul); - cuvinte şi expresii din vorbirea populară: aevea; orbu de un

ochiu; prostatec (= prost); rost; - neologisme (unele dintre ele fiind explicate chiar de către

Costin): consilium, lătineşte este sfatul; dominus, de pre lătinie, este la noi domn; imperator, va să zică poruncitoriu; astronomii; calendar; canţeliar; fantastic; gheneral; milion; senator; tiran; ţărămonie.

ION NECULCE, cel de-al treilea mare cronicar moldovean, continuă letopiseţul lui Miron Costin, relatând evenimentele de la Dabija-Vodă (1661) până la domniile Mavrocordaţilor (1743). Epoca zugrăvită este una de mari tensiuni, de jafuri şi de umilinţe pentru ţară, Poarta Otomană intervenind din ce în ce mai mult în politica internă a Moldovei, mergând până la înlăturarea domniilor pământene şi la instalarea celor fanariote.

Cel mai important lucru este unghiul de abordare a evenimentelor ce decurge din trăsăturile naratorului (Neculce ne-a lăsat o cronică memorialistică). El minimalizează, redimensionează ţărăneşte totul şi avem de-a face cu triumful naraţiunii anecdotice, decorative. Tot ceea ce poate încânta prin bizarerie este inclus în cronică, unde există dorinţa de a uimi, ca în cărţile populare şi în mentalitatea povestitorului popular.

Letopiseţul Ţării Moldovei este precedat – se ştie – de 42 de legende istorice, reunite sub titlul O samă de cuvinte. Aceste legende – cele mai multe de origine folclorică – au fost aşezate la începutul letopiseţului, întrucât povestesc fapte anterioare domniei lui Dabija-

Page 53: valeriu marinescu

55

Vodă, iar cronicarul pune sub semnul îndoielii autenticitatea lor, lăsând la alegerea cititorului să creadă sau nu în ele. Legendele – ca şi letopiseţul – se caracterizează în primul rând prin oralitate, care este spontană şi nu căutată (prin oralitate, înţelegem însuşirea textului scris de a părea vorbit, ceea ce presupune o receptare simultană vizuală şi auditivă a textului pentru decodarea lui exactă). Neculce îl anticipează foarte bine pe Ion Creangă, după cum a observat G. Călinescu: „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă”. Dintre toate cele 42 de legende, merită analizată – şi, de aceea, o vom prezenta şi noi, în continuare, pentru limba şi pentru epicul pur –, cea de-a 41-a povestire:

Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, prè învăţat şi cărturar şi ştiè multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era prè drag, şi-l ţinè pre bine, şi tot la masă îl punè, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul. Iar când au fost odată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce avè la Ştefăniţă-vodă, ce au şedzut şi au scris cărţi viclene, şi le-au pus într-un băţ sfredelit şi le-au trimis la Constantin-vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoaţă pre Ştefăniţă-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scriè, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi tot înapoi la Ştefăniţă-vodă de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au prè mâniet şi l-au adus şi pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cè mică, şi au pus pre calău de i-au tăiat nasul. Scoţând Ştefăniţă-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calăul nasul. Şi n-au vrut să-l lasă pe calău să-i taie nasul cu cuţitul lui de calău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, şi-l boţiè la nas, şi aşe din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la loc, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domniia lui Iliieş-vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alecsii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis împăratul Alecsii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au

Page 54: valeriu marinescu

56

zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat al chitailor şi multe lucruri de mirat au vădzut de acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alecsii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întimpinare şi i-au luat aceli daruri şi tot ce au avut, şi l-au făcut surgun la Sibir. Şi au şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Pătru împărat, fiiul lui Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alecsievici, de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.

Atunce Petru Alecsievici împărat au chemat senatorii şi au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acmu curund să-l aduceţi”. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus la Petru Alecsievici, împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat ce-au vădzut şi ce au păţit, şi i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasă, până la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa cè împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.

Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au trăit Cârnul până la a doa domnie a lui Mihai-vodă Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul, că era tre-buitoriu la aceli vremi.

Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au fost polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoţi de frate, de să aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avè milă de la împărăţie, şi acolo au murit.

Trăsături lingvistice: Fonetică: – e > i: bini; Cantimir; caprile; celi; diparti; pietri; să pitreacă;

au vinit; – a (ea)> è: acè; bè; rè; prè; avè; scriè; ştiè;

Page 55: valeriu marinescu

57

– e > ă: adusesă; Dabijăi; Dumnedzău; înţălăgând; letopisăţ; vesălie (alături de aceste fonetisme moldoveneşti, apar şi fonetisme munteneşti care se vor impune mai târziu în limba literară: aşedzat; nemţescu; scrise; senin);

– i > î: casâli; mazâlia; mojâci; sângur; zâd; – ea > a: ameţală; să găsască; să grijască; să slujască; – palatalizarea labialelor: chept; here; hiece; hierbinţeală; hire;

a răschira; – prezenţa consoanelor africate ğ şi dz: agiunsu; agiutat; gios;

giuca; giudecătoriu; aşedzat; cădzut; dzi; vădzusă; – prezenţa lui –u silabic după un grup de consoane: agiunsu;

aprinsu; câmpu; mărsu; povestescu; scumpu; – terminaţia mai veche –riu, la substantive şi la adjective:

giudecătoriu; adevăriul; ficioriul; spătariu; cupariu; – lupta dintre fonetismele vechi şi cele noi explică alternarea

dintre pre şi pe, precum şi multiplicitatea formelor prepoziţiei prin: pren; pen; pin; prin.

Morfologia: – unele substantive fac pluralul în i (capeti; ferestri; pietri;

şcoali) – iar articolul hotârât –le devine –li (averili; barbeli; frateli; oştili; scrisorili; sateli) –, altele în ă (cară; braţă; hotară), iar altele în e (talpe; blane; cheltuiele; rane; barbe);

– articolul posesiv din construcţia genitivală a substantivelor se păstrează, de obicei, sub forma invariabilă a: căpetenii a Porţii; schimbări a vezirilor; bunătăţi a domnului;

– unele nume proprii apar articulate: Radul-vodă; Cornescul; Uşurelul;

– substantivele nume de persoană formează dativ-genitivul cu articolul postpus: Brâncovanului; Radului-vodă; Tăutului;

– substantivele care indică grade de rudenie, urmate de un adjectiv pronominal posesiv, apar, de regulă, nearticulate: frate-său; frăţine-său; maică-sa; mumă-sa; tată-său; ginere-său;

– gradul superlativ absolut se formează cu ajutorul adverbului prea (notat prè) sau cu ajutorul adverbului mult: cutremur prè mare; prè bun prietin; bătaie prè groaznică; Dumnedzeu este mult milostiv;

– în cazul pronumelui, este frecventă folosirea dativului posesiv: gazda-mi; scaunu-ş; casă-ş;

– uneori, pronumele relativ şi pronumele demonstrativ apar întărite cu particula –şi: acestaş; cineş; ciniş;

Page 56: valeriu marinescu

58

– la indicativul perfect compus persoana a III-a singular, se întrebuinţează forma de auxiliar a pluralului, au;

– la indicativul mai mult ca perfect persoana a III-a plural, se remarcă lipsa terminaţiei –ră: boierii ce pribegisă; ce-i luasă senatorii;

– se întâlnesc forme perifrastice pentru imperfect (perfectul compus al verbului „a fi” şi gerunziul verbului de conjugat: l-au fost trăgând; au fost arând; s-au fost apucând) şi pentru mai mult ca perfect (perfectul compus al verbului „a fi” şi participiul trecut al verbului de conjugat: au fost căzut; au fost început-o; l-au fost închis; au fost pus;

– la viitor, Neculce preferă formele populare: om sosi; om scrie; ce mi-i face; le-ţi vidè;

– la conjunctivul prezent, întâlnim formele iotacizate: s-ascundză; să-l prindză; să-l puie; să-i scoaţă.

Sintaxa reprezintă domeniul în care se manifestă în mod deosebit caracterul popular al limbii lui Neculce:

– apoziţiile se acordă în caz cu substantivul determinat: pe cheltuiala lui Şerban-vodă domnului muntenescu; au giurat lui Gavriliţă celui bătrân;

– gerunziul înlocuieşte de multe ori subordonate atributive, temporale şi cauzale;

– în frază, coordonarea predomină faţă de subordonare, joncţiunea făcându-se cu ajutorul lui şi copulativ sau al lui iar adversativ;

– ca în limba populară, subordonatele temporale sunt introduse frecvent prin cât şi prin cum: Cât s-au făcut vară, au purces cu oşti; Cum au trecut Nistrul, cum au început a prăda; tot ca în limbajul popular, subordonata finală se introduce prin de (Şi au trimis Scarlat ferman împărătescu de ş-au luat fata de după Alecsandru-vodă de au dus-o la Ţarigrad), iar condiţionala – prin să şi prin de: de l-ai fi mazilit, s-ar fi făcut mare greşală; subordonata circumstanţială de scop se mai introduce şi prin prepoziţia pentru urmată de conjunctiv: au poruncit să iernedze tătari în ţară, pentru să apere raiaua;

– subordonata circumstanţială de cauză se introduce prin elementele căci că, pentru căci, pentru căci că: l-au mustrat pentru căci s-au hainit ţara;

– conjuncţia subordonatoare de introduce multe tipuri de subordonate: subiective, completive directe, atributive, consecutive.

Page 57: valeriu marinescu

59

Vocabularul reuneşte cuvinte cu caracter regional sau popular (beteji; boţi; bucate; carte = scrisoare; cătinel; ficior; istovi; muiere; omăt; sfădi; ţiitoare), arhaisme (acolisi = a urmări pe cineva; îmă = mamă; liubov = dragoste; oblici = a simţi, a afla, a vedea; pofală; purcede; purure; sărdar; volnic = liber, independent), neologisme (bombă; danţ; eclipsis; fantazie; filosof; guvernat; maiur; menistru; muzică; parolă; politică; practică; senator; sinod; testament).

Dialogul: Spre deosebire de Grigore Ureche şi de Miron Costin,

reproducerile în stil direct sunt mai numeroase la Ion Neculce. Şi la el, relaţia dialogală rămâne în stadiul iniţial întrebare – răspuns, iar continuarea acestui cuplu iniţial de replici se face în stil indirect. Întâlnim, în textul lui Neculce, o structură compoziţională care se îndepărtează de relatarea proprie cronicii, apropiindu-se de relatarea literară. Caracterul scenic al relatării este, ca şi la Miron Costin, consecinţa succesiunii într-un context nu prea întins a unei varietăţi de mijloace compoziţionale.

CRONICARII MUNTENI

Cronicarii munteni scriu în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Multă vreme, paginile lor au fost subestimate, ca urmare a comparaţiei cu cele ale moldovenilor. Subiectivismul cu care scriu pentru a apăra interesele unei partide boiereşti a determinat o atitudine rezervată. Cele două mari grupări feudale – Cantacuzinii şi Bălenii – ce s-au înfruntat de-a lungul anilor au solicitat cronici (care pot fi privite dintr-un unghi jurnalistic) pentru a le apăra interesele. În vreme ce cronicarii moldoveni au considerat o datorie patriotică să scrie unul în continuarea celuilalt, confraţii lor de peste Milcov iau de fiecare dată totul de la început, în funcţie de interesele partidei din care fac parte.

Cele mai importante cronici munteneşti sunt: 1) Letopiseţul Cantacuzinesc – prezintă evenimentele de la 1290

(de la aşa-crezuta întemeiere a Ţării Româneşti de către Radu Negru sau Negru-vodă) până la 1688. Avem de-a face cu un corpus de texte puse cap la cap, naraţiunea nu este omogenă, ritmurile narative diferă. După momentul 1663 (uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca lui Ghica-vodă), cronica începe să vibreze, căpătând aerul unui pamflet, al unui poem al urii, caracterul polemic reuşind să

Page 58: valeriu marinescu

60

omogenizeze textul. Ritmul devine alert, apar antiteza, gradaţia, imprecaţia, blestemul arghezian, dar nu lipsesc nici comentariile religioase, întemeiate pe o morală fatalist-creştină.

2) Cronica Bălenilor – este alcătuită tot din numeroase fragmente şi prezintă cam aceleaşi evenimente. Virulenţa merge în cunoscutul spirit balcanic, descoperim disimularea, limbuţia maliţioasă, insinuarea, intenţia mistificării, pamfletul, gustul farsei, înscenarea burlescă.

3) Istoria Anonimă a Ţării Româneşti (Anonimul Brâncovenesc) – prezintă evenimentele petrecute de la moartea domnitorului Şerban Cantacuzino până la domnia lui Nicolae Mavrocordat (octombrie 1688 – martie 1717). Autorul se simte atras de anecdotic, de pitoresc, iar opera se caracterizează prin „plăcerea de a povesti, de a reconstitui istoria cu ajutorul imaginaţiei scenice surprinzătoare a autorului, care preface realitatea însăşi în spectacol. […] Episoadele se înlănţuie într-o naraţiune punctată de numeroase nuclee dramatice, fastuoase şi burleşti rând pe rând” (Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900). Interesantă se dovedeşte intuirea extraordinară a mecanismului dramatic; dramatizarea este vie, intriga politică devine intrigă de teatru popular (a se vedea, spre exemplu, scena aducerii la Brâncoveanu a paharnicului Staico sau aceea a judecării clucerului Constantin în Divanul ţării). În acest letopiseţ, se produce un fenomen uimitor: cronicarul nu se mai arată interesat de continuitatea anilor. Avem de-a face cu o scriere nucleică, materia epică nefiind, prin urmare, continuă, ci coagulându-se în episoade, astfel încât se pot alcătui mici scenete, cu eroi şi cu o atmosferă particulară.

4) Istoriile domnilor Ţării Româneşti – este un letopiseţ cu autor cunoscut, Radu Popescu, şi consemnează evenimentele petrecute în perioada 1200 – 1729, Radu Popescu având ambiţia de a da o istorie completă, de la întemeierea Munteniei până în zilele sale. Scenele sunt dinamice, limbajul – energic, vorbirea directă apare de multe ori, se recurge la tehnica acumulării (de pildă, în prezentarea bătăliei de la Călugăreni). Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze evenimente semnificative, care să ilustreze trăsături de caracter. Dacă, până la domnia lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul nu şi-a disimulat ura şi şi-a înmuiat pana într-o cerneală îndoită cu venin (Radu Popescu deschide, astfel seria marilor noştri pamfletari, în care se înscriu Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Al. Macedonski, N. D. Cocea, Tudor Arghezi), odată cu întronarea lui

Page 59: valeriu marinescu

61

Nicolae Mavrocordat, tonul se schimbă, iar cronica devine un enco-mion, trimiţându-ne cu gândul la Radu Greceanu.

5) Radu Greceanu (unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti) reprezintă, prin cronica alcătuită din porunca şi la adresa lui Constantin Brâncoveanu, intelectualul din epocile de opresiune care se străduieşte să spună frumos lucruri inofensive, ocolind mereu complicaţiile. Opera se dovedeşte un lung panegiric, un encomion retoric şi redundant, în care nu supără neapărat lauda, cât mai ales inconsistenţa relatării, impresia de plutire pe deasupra faptelor, manierismul şi caracterul prea oficial. Ne aflăm în faţa unei cronici encomiastice exemplare, caracterizate prin ţinută distinsă, glacială, textul fiind un „instrument” de preamărire a patronului şi unul politic al cârmuirii, un „monitor oficial” al curţii domneşti.

LIMBA CRONICARILOR MUNTENI se distinge prin trăsăturile sale populare, dintre care multe s-au impus cu timpul ca normă supradialectală în limba română literară, iar altele – mai puţine – s-au păstrat până astăzi în graiurile din sudul ţării, ca elemente regionale. Alături de acestea, întâlnim şi unele fenomene arhaice.

Fonetica: – prezenţa lui –u după grupuri consonantice: au mersu; au

ajunsu şi la domnu; pă ascunsu; au fostu; dreptu aceia; nemţescu etc.; – fonetisme vechi, curente: lăcui; lăcuitor; inemă; rădica;

răsipi; atunce etc.; – numeroasele alternanţe între forme ca: den – din; dentâi –

dintâi; dencolo – dincolo; dentre – dintre; pre – pe – pă etc.; – diftongul îi este general în cronicile muntene: mâini; câini;

pâine; – generale sunt şi fonetismele z şi j, care se opun mai vechilor

dz şi ğ: zise; auzind; judecată; jurământ; jupânese; – apar unele inovaţii care se vor impune mai târziu ca normă

supradialectală: biserică; mulţumi; umbla; umfla; umplea; poftă; a vicleni (în loc de beserică; mulţămi; îmbla; înfla; împlea; pohtă; a hicleni);

– forme populare: dă; dămult, dăparte; dăspre; dăpărta; nicidăcum; dăşărtăciune; dăsculţi; să dăschise; să mira; să întâmplasă; tătărăşti; şădea; mazâl; boiarii ţărâi; dupe; dupre (=după);

Page 60: valeriu marinescu

62

– iotacizarea verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu tema în consoană dentală: văz; să cază; să nu-l piiarză; să nu-l prinză; să spuie; să nu dăşchiză; să scoaţă; să trimiţă ş.a.m.d.;

– fără să fie o particularitate strictă a graiurilor sudice, palatalizarea labialei f la h’ se întâlneşte destul de frecvent în cronicile muntene: hieri sălbatice; scoabe de her; l-au muncit cu hiară.

Morfologia: – articularea cu articol hotărât a numelor proprii: Rodolful,

împăratul nemţescu; Radul-vodă Negru; – cazuri de dispariţie a lui –l ca articol, la masculin şi la neutru

singular: la împăratu nemţesc; să ia Ardealu; în mijlocu târgului; – forme acordate în gen şi în număr ale articolului posesiv-

genitival (foarte rar întâlnim forma invariabilă a); – forme atone de pronume cu funcţie de atribut în cazul dativ

(dativul posesiv): vin tătarii asupră-le; au venit la casă-şi; – forme de pronume nehotărât compuse cu particula –şi: cevaş;

oareceş; – articularea pronumelui relativ care la nominativ şi la acuzativ:

carele; carea; carii; carei; – terminaţia –a pentru indicativul imperfect persoana a III-a

plural: era; zicea; gândiia; ştiia; – prezenţa unui i între rădăcină şi terminaţie la verbele de

conjugarea a IV-a: gândiia; ştiia; auziiam; socotiia etc.; – auxiliarul au este folosit şi la persoana a III-a singular a

indicativului perfect compus; – unele prepoziţii au semnificaţii deosebite faţă de cele de

astăzi: cătră (=faţă de); de (=de la; din; din cauza); despre (=dinspre); împotriva (=în faţă; faţă în faţă cu).

Sintaxa: – dativul adnominal: era nepot lui Traian; fiind Cantacozinilor

rudă; au rămas stăpânitori multor ţări; – acordul în caz al apoziţiei cu substantivul determinat: O,

ticăloase Radule; – uzul, pe scară foarte largă, al construcţiilor gerunziale; – alături de topica obişnuită „substantiv + atribut în genitiv”,

întâlnim şi construcţia inversă: ale lui haine; ai lui oameni; ale lui oşti;

Page 61: valeriu marinescu

63

– pronumele personal formă atonă, cu funcţie sintactică de complement direct, apare, uneori, plasat înaintea indicativului perfect compus: cetatea o au fărâmat; toată o au luat;

– la nivel frastic, întâlnim, uneori, construcţii greoaie, lipsite de precizie, alcătuite din multe propoziţii subordonate (năzuinţa unor cronicari de a scrie într-un stil savant).

Lexicul: – elemente vechi, moştenite din latină: astruca (=a îngropa, a

înmormânta); căscăund (=prostănac, gură-cască); crudătate; descă-leca; făt; foale; fur (=hoţ); judeţ (=judecată); meser (= sărac); mişăl; neştine; păcurar (= cioban); prepune; purcede; răposa; răşchira ş.a.m.d.;

– elemente slave: basnă; aiave; becisnic; blagocestiv; blagoslovenie; boiarin; căzni; ciudă (= minune); dajdie; ghenarie; ispovedanie; ispravnic; izvod; liubov; milosârdie; năpaste; obşte; oltar; pamente; petrecanie; pogorî; prihană; pristăvi; proclet; stepenă; stoliţă (=capitală, reşedinţă); zapis ş.a.m.d.;

– împrumuturi din diferite limbi slave: ordie (= armată, oaste); sluger (= rang boieresc); magherniţă (= bucătărie la o mănăstire); hatman; cuhnie (= bucătărie); obroc; vătaf; zarvă; cneaz; mojic; polcovnic; sobor etc.;

– cuvinte de origine maghiară: bişug (= belşug); dărăbanţi, dărăbani, dorobani; haiduc; hălădui (= a trăi liniştit, ferit de primejdii); husar; meşteşug; nemeş (= nobil); pârcălab; răvaş; tituluş;

– elemente de origine neogreacă: anatefter (= registru); apostat; catastih; chedru; chir; cocon; comis; didahie; eres; fandasie; hrisov; idiomă; mădulariu; patimă; poetic; scandalisi; ticălos; varvar;

– cuvinte din limba turcă: agă; alai; antiriu; bairam; bei; bei-zadea; cabaniţă; caftan; caimacam; divan; giovaher; hain; herghelegiu; ienicer; lefegiu; olac; pehlivan; sarai; seimeni; ter-ziman; vezir (vizir); zaharea;

– neologisme latino-romanice: audienţie; canţelariu; confe-rmaţie; decadă; dicret; elector; graţie; obligaţie; ofiţier; oraţie; pompă; practic; prezidiu; protecţie; rebel; respublică; rezident; ţări-monie etc.

Principalele procedee de realizare artistică sunt: expresiile populare (specifice stilului colocvial), comparaţiile, epitetele (epitetul este figura de stil cel mai mult întâlnită în cronicile muntene),

Page 62: valeriu marinescu

64

proverbele, zicătorile, metaforele (apar mai rar în comparaţie cu celelalte figuri de stil), vorbirea directă, monologul.

DIMITRIE CANTEMIR

Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară, se plasează cu mult deasupra cărturarilor vremii. Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se manifestă în cele mai variate domenii – istorie, filozofie, literatură, geografie, muzică, arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit poliglot. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.

Prin scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor –, Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în special în domeniul vocabularului (introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al sintaxei (încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el). Intenţiile sale sunt explicate în cea de-a doua prefaţă de la Istoria ieroglifică: „Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint, sacra acii am suppus; ce pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi, lovind vreare-aş, ca aşea a le înţălege şi în di[a]lectul strein să să deprindză. Că aşea unul după altul nepărăsind urmând, spre cele mai adânci învăţături prin hirişă limba a noastră a purcede, a să îndrăzni cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea ellinească întâi îndemănându-să cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiare şi a cuvintelor însămănare, şi-au agonisit […]; într-acesta chip spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte dându-te a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte, şi în ellinie moldoveniseşte. Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău, a toate darurile deplin dăruitoriul, amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curând să videm carea învoind puternicul, în curând de la noi o nedejduiaşte”.

Page 63: valeriu marinescu

65

Această scară la care se referă Cantemir (intitulată Scara a numerelor şi a cuvintelor streine tâlcuitoare şi aşezată la începutul Istoriei ieroglifice) este primul dicţionar românesc, explicând termenii noi. Iată câteva cuvinte, aşa cum apar ele lămurite în Scară: Activitas lăt. Făcătoriia, lucrarea lucrului Agona el. Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii Alaiu turc. Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire Alhimista arăp. Cela ce se sileşte a face din aramă aur, cela

ce ştie a preface formele materii[i] Antidot el. Leac împotriva boalei ce să dă Armistiţie lăt. Vreme pusă, în carea, de războiu sau de pace,

solii şi mijlocitorii să aleagă Atomuri el. Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai

poate despărţi, despica, tăia; netăiat Cabala evr. Învăţătură disidemonească, cu carea evreii

Sfânta Scriptură după voe tâlcuesc Chentru el. Ţinta, punctul carile iaste tocma în mijlocul

lucrului rătund. Dialog el. Voroavă carea iaste tocmită cu întrebare şi

răspundere. Ermafroditis el. Cel ce iaste şi bărbat şi femeie, sau îmblă în

pofta a doaă părţi Ironic el. Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi

hulim pe cel de lăudat, în şagă Materie lăt. Orice supt formă s-ar suppune, precum

materia lumânării iaste ceara, săul. Parola ital. Cuvânt, cuvânt dat, stătătoriu, neîntors. Reţeta ital. Izvozel de leacuri, carile trimet doftorii la

spiţeri să facă asupra boalei După cum se observă, cuvintele sunt împrumutate în primul rând

din limba greacă, iar apoi din limba latină.

LIMBA SCRIERILOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ ALE LUI DIMITRIE CANTEMIR

În plan fonetic, trebuie semnalate trăsăturile moldoveneşti ale limbii folosite de Cantemir: macar; să videm; să margă; mierare; ar hi fost; hulpe. Unele particularităţi grafice se explică prin influenţă savantă – de exemplu, reduplicarea consonantică imită modele latine:

Page 64: valeriu marinescu

66

afflare; suppune; sufferire etc. Grafia cu e pentru i este arhaică: den; pren.

Şi în morfologie, întâlnim unele trăsături arhaice: vocativul masculin nearticulat (o, şoaime; o, coarbe), articolul posesiv-genitival a invariabil, forme vechi de perfect simplu (eu răspunşi; eu dziş) şi de mai mult ca perfect (au fost ağuns; au fost invitând).

Sintaxa lui Dimitrie Cantemir demonstrează că acesta vorbea şi scria curent latineşte (unii comentatori chiar au afirmat că Dimitrie Cantemir ar fi uitat limba română). Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, după mărturisirea autorului, a fost scris în limba latină şi apoi tradus în româneşte. De multe ori, observăm topica neromânească a frazei lui Cantemir şi aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei şi, uneori, chiar al frazei, particularitate întâlnită şi în scrisul lui Miron Costin.

O trăsătură a sintaxei lui Cantemir este hiperbatul, adică separarea a două cuvinte strict conexe din punct de vedere sintactic, prin intercalarea unei părţi de propoziţie al cărei loc ar trebui să fie în altă parte: de s-ar cumva altuia iară nu şie tâmpla; a ucenicilor cu învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţa. Indiferent de contextul gramatical în care se produce, dislocarea este, la Cantemir, un procedeu de stil unic, aplicat frecvent grupărilor organice de cuvinte.

La nivelul vocabularului, semnalăm un mare număr de cuvinte din limba vorbită: bărdăhan; brâncă; chiteală; ciudesă; fârtat; ghizdav; gârtan etc. Acestea se îmbină, armonios, cu neologismele, culese de autor din latină, din italiană, din greacă, din neogreacă, din turcă, din slava veche, din rusă, din polonă, din ucraineană, din arabă, din persană, din ebraică: consens; deplomă; fundament; ocheian; ţircumstanţie; ghenealoghie; plasmă; herb; oblastie (= stăpânire, dominaţie). La acest material, se adaugă cuvintele formate de Cantemir pe tărâm românesc, prin derivare sau prin compunere, preocuparea cărturarului de a exprima, în limba maternă, orice noţiune apropiindu-l de scriitorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care au introdus, în limba literară, un număr mare de neologisme.

INFLUENŢA TURCEASCĂ ŞI INFLUENŢA NEOGREACĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Dintre limbile altaice care ne-au influenţat între secolele al IX-lea – al XIX-lea, singura ce a avut un puternic impact asupra limbii noastre a fost turca osmanlâe, ca urmare a invaziei turcilor în

Page 65: valeriu marinescu

67

Peninsula Balcanică şi a subjugării treptate a tuturor popoarelor de aici.

Până pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, în limba română pă-trund destul de puţine cuvinte turceşti: atlaz, boccea, bogasiu, catifea, cergă, haraci, ibric, maramă, peşcheş, tafta, tipsie etc. Împrumuturile lingvistice din limba turcă vor creşte simţitor începând aproximativ cu anul 1600, multe cuvinte turceşti intrând în limba comună şi în limba literară şi menţinându-se până astăzi: abanos, acaret, alai, bacşiş, belea, cafea, capac, caşcaval, chef, cioban, cişmea, conac, cusur, divan, dugheană, duşman, hain, herghelie, leafă, mahala, maidan, murdar, muşama, odaie, perdea, raft, saltea, tain, taraf, tutun, ursuz ş.a.m.d.

Apogeul influenţei turceşti asupra limbii române îl reprezintă – fără îndoială – epoca domniilor fanariote, ca urmare a strânselor relaţii politice şi sociale dintre Principatele Române şi Poarta Otomană. La scriitori precum Ion Neculce, Radu Popescu sau Dimitrie Cantemir, numărul turcismelor este – aşa cum am arătat ceva mai devreme – considerabil. În schimb, turcismele se întâlnesc într-o mică măsură în limba literaturii religioase. Influenţa turcească se va exercita, în plan lingvistic, şi asupra scriitorilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi de la începutul veacului următor, însă ea se va diminua după Revoluţia de la 1821, care, deşi înfrântă, a avut o consecinţă foarte importantă: restabilirea domniilor pământene.

În afară de elemente lexicale turceşti, în limba română au pătruns şi câteva sufixe turceşti care au dat naştere unor substantive nume de agent, nume abstracte şi nume de acţiune sau unor adjective: -giu, -ciu (cafegiu; geamgiu; surugiu; reclamagiu; pomanagiu; scandalagiu – se vede că aceste sufixe se aplică şi la rădăcini latino-romanice); -liu, -iu (chefliu; nurliu; durduliu; hazliu; cafeniu; lilia-chiu); -lic, -lâc (caraghioslâc; calabalâc; paşalâc; crailâc; sava-ntlâc); -man (duşman; gogoman; hoţoman).

Sensul unor cuvinte turceşti pătrunse în limba noastră a suferit, pe teren românesc, anumite modificări. Astfel, bulubaşă însemna „căpitan de companie”, iar astăzi are sensul de „conducătorul unei şatre de ţigani”; buluc desemna o „companie de soldaţi”, în timp ce, în zilele nostre, înseamnă „gloată, grămadă”; caraghioz era numele arlechinului dintr-o farsă turcească (deci aveam de-a face cu un substantiv), pe când astăzi, cuvântul şi-a schimbat valoarea

Page 66: valeriu marinescu

68

gramaticală, devenind adjectiv şi având sensul cunoscut; dandana însemna „alai militar”, iar astăzi are înţelesul de „belea, încurcătură”; leafa, care era solda lunară a ienicerilor, desemnează astăzi orice salariu; tertip însemna „plan, proiect”, iar astăzi are sensul de „intrigă”. O serie de termeni s-au păstrat cu sensul lor ironic: aferim; ageamiu; babalâc; berechet; habar; haz etc.

O statistică având în vedere şi limba vorbită în primele decenii ale secolului al XX-lea arată că elementele turceşti reprezintă 4,4 % din întregul vocabular românesc. Elementele turceşti ieşite din uz se refereau mai mult la domenii precum viaţa de la curtea domnească, relaţiile de afaceri, ceremoniile oficiale, sistemul monetar etc. În schimb, unele cuvinte de origine turcă s-au impus în fondul principal lexical (vocabularul fundamental, vocabularul de bază) al limbii române: cafea; chef; chior; chirie; cântar; duşman; moft; murdar; soi; zor etc. La început, influenţa osmanlâe a atins limba literară din Ţara Românească şi din Moldova, şi abia în secolul al XIX-lea, elementele turceşti încep să pătrundă şi în regiunile din vestul românesc.

Cultura greacă pătrunde, în Ţările Române, prin biserică, prin şcoală, prin cancelaria domnească, prin cărţile greceşti copiate sau tipărite pe pământul nostru, prin traducerile din limba greacă şi prin contactul direct al românilor cu cărturarii greci. Grecismele nu se întâlnesc numai în traduceri, ci şi în lucrări originale sau în traduceri din alte limbi decât greaca, justificarea fiind lipsa termenilor corespunzători din limba română. Numărul cuvintelor de origine greacă este redus în prima jumătate a secolului al XVII-lea; astfel, în Cazania lui Varlaam, în cronica lui Grigore Ureche sau în Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, înregistrăm puţine grecisme; în Transilvania – cu excepţia Noului Testament de la Bălgrad (1648), tradus prioritar din greceşte –, termenii de această provenienţă nu se întâlnesc aproape deloc.

Epoca de influenţă maximă a limbii neogreceşti asupra limbii române este, ca şi în cazul limbii turce, guvernarea fanariotă (1711 – 1821). Acum, limba oficială a Moldovei şi a Ţării Româneşti devine neogreaca, legislaţia se va scrie în greceşte, învăţământul slavon cu caracter religios este înlocuit de instrucţia laică în limba greacă, operele manuscrise şi tipărite imprimă vieţii un caracter grecesc tot mai pronunţat. Se scriu foarte multe cronici în greceşte privitoare la Ţările Române, printre autori numărându-se Constantin (Chesarie)

Page 67: valeriu marinescu

69

Daponte, Theodor Trapezuntul, Naum Râmniceanu, Nicolae Chipa-rissa, Petru Depasta Peloponesianul.

Cuvintele împrumutate din neogreacă se referă la viaţa de stat (politică, administraţie, armată), la ierarhia socială, la comerţ, la meserii, la viaţa religioasă etc. Iată câteva exemple: anarhie; despotismos; eterie; anomalie; epitrop; olograf; protipendadă; simandicos; babac; matracucă; ţaţă; catadixi; plictisi; ifos; ipocrisie; sintaxis; istericale; molimă; molipsitor; simfonie; igrasie; pronie etc.

Din limba greacă, româna a luat şi un număr de sufixe (-icos: tacticos; simandicos; economicos), în special verbale, obţinându-se verbe de conjugarea a IV-a: -isi (a sinchisi; a agonisi; a plictisi) etc.

Privită în ansamblu, influenţa neogreacă a avut un caracter oficial, pe de o parte, şi savant, pe de altă parte, cuvintele de această origine nefiind, în general, folosite de oamenii de rând, de populaţia largă. Numărul elementelor neogreceşti care au rămas până astăzi în uz în limba română literară este destul de mic şi priveşte în special domeniile vieţii comerciale şi intelectuale.

În concluzie, deşi au început să se manifeste în perioade şi în condiţii diferite, influenţele turcă şi neogreacă se aseamănă prin profilul general al evoluţiei istorice, prin răspândirea geografică în cuprinsul regiunilor locuite de români şi prin afectarea exclusivă a lexicului românesc. Cele două influenţe s-au completat reciproc: din turca osmanlâe ne-au venit foarte mulţi termeni referitori la cultura materială, în timp ce, din neogreacă, au fost împrumutate cuvinte privind mai ales viaţa spirituală, intelectuală. Ambele influenţe au avut un caracter relativ trecător (până în secolul al XIX-lea) şi, din întreg fondul lexical turcesc şi grecesc, au supravieţuit până astăzi puţine elemente.

Page 68: valeriu marinescu

70

V. PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA EPOCA VECHE LA EPOCA MODERNĂ: 1780 – 1836/1840

Anul 1780 reprezintă începutul unui lung proces de modernizare

a limbii române literare, proces care va dura până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi va avea drept consecinţe realizarea caracterului unitar al limbii noastre de cultură şi nuanţarea lexicului ei. În această perioadă, limba română literară va renunţa la un mare număr de elemente neogreceşti (care se conformau greu structurii gramaticale româneşti şi aveau o circulaţie limitată) şi se va îndrepta spre limba latină şi spre limbile romanice (în special franceza şi italiana). O contribuţie însemnată vor avea, în aceste privinţe, Şcoala Ardeleană, Ion Heliade Rădulescu, reprezentanţii curentului popular-istoric (precum Alecu Russo, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi alţii) şi cei ai direcţiilor latiniste (Timotei Cipariu, A. T. Laurian, Aron Pumnul).

Acum apar primele gramatici ale limbii române, ca urmare a necesităţii de codificare a limbii literare şi de creare a unei norme literare supradialectale. Limba română literară modernă se va închega abia după 1830, perfecţionându-se şi îmbogăţindu-se treptat până în zilele noastre.

În fonetică, se abandonează unele fonetisme arhaice destul de răspândite în epoca precedentă: a ceti > a citi; den > din; dentre > dintre; leage > lege; singe > sânge etc. Unele fonetisme vechi se conservă (păstrarea lui ă în forme ca rădica; răsipi; păstrarea lui î iniţial în Moldova, în cuvinte precum a îmbla; a înfla – în Muntenia, predomină formele cu u în loc de î), se acceptă formele cu j pentru ğ şi cu z pentru dz (ğ se menţine în împregiur şi în încongiura), formele verbale cu dentala refăcută sunt aproape generale în Muntenia (spun; aud; văd; cred; doar pot alternează cu poci).

În morfologie, observăm tendinţa de înlocuire a articolului posesiv-genitival invariabil a cu formele variabile, răspândirea formelor de indicativ imperfect persoana a III-a plural terminate în u (erau în loc de era), auxiliarul a de indicativ perfect compus persoana a III-a singular este înlocuit cu au, formele de conjunctiv de tipul să deie, să ieie, să steie alternează cu să dea, să ia, să stea.

Page 69: valeriu marinescu

71

Sintaxa păstrează unele construcţii vechi şi populare, dar, către sfârşitul perioadei (spre 1840), se constată o modernizare accentuată a sintaxei, datorită lui Ion Heliade Rădulescu şi datorită unei puternice influenţe a modelului sintactic francez.

Lexicul înregistrează puternice modificări acum, elementele latino-romanice concurând cu cele autohtone.

ŞCOALA ARDELEANĂ

Perioada de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea este dominată de mişcarea culturală (cu caracter patriotic) din Transilvania, cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană. Esenţa ei a fost sesizată foarte exact de Ion Gheţie: „Crezul acestei mişcări de regenerare naţională şi spirituală avea drept principală ţintă demonstrarea, prin toate mijloacele, a latinităţii limbii române. Cultivarea a tot ceea ce era latin şi, dimpotrivă, izolarea sau chiar eliminarea elementelor alogene era consecinţa acestei atitudini, colorate de raţionalismul şi de clasicismul târziu al luminilor”.

Şcoala Ardeleană reprezintă şi un moment de solidaritate intelectuală, întrucât, în afară de corifeii Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, s-au înscris în acelaşi program şi alţi cărturari cu merite incontestabile în afirmarea idealurilor românilor din Ardeal, precum Radu Tempea, Vasile Aaron, Paul Iorgovici, Ioan Molnar Piuariu şi alţii. Aceşti intelectuali introduc concepte şi valori noi în manifestările spirituale ale românilor şi preconizează un vast program de redeşteptare naţională, elogiat de Nicolae Iorga în următorii termeni: „…în Ardeal, nu un mănunchi, ci o pleiadă, nu un predicator în pustie, cu câţiva ucenici răzleţi, ci profeţi sărbătoriţi se înconjură de ucenici înţelegători şi devotaţi cari repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alţii, scot dintr-însul adevăruri nouă. Şi nu mai sunt aici cari vorbesc, câţiva nobili cu carte, ci preoţi, corectori de cărţi, învăţători, slujbaşi, medici, toată inteligenţa naţiei participă la mişcare, se încălzeşte de dânsa. De aceea, curentul nu încetează, nu slăbeşte: în învălmăşagul discuţiilor necontenite, în focul luptei fără odihnă, ideile se ascuţesc, caracterele se întăresc, sentimentele se fanatizează. Prin exageraţie şi fanatism, ca şi prin adevăr şi iubire de neam, biruinţa se câştigă de data aceasta. Ideile învietoare au pătruns acum în sângele poporului român, al poporului român de pretutindeni”. Din iniţiativa Şcolii Ardelene, se va dezvolta

Page 70: valeriu marinescu

72

reţeaua de şcoli în limba română (Gheorghe Şincai va contribui la înfiinţarea a trei sute de şcoli), se vor alcătui şi se vor tipări manuale, se vor ţine conferinţe şi se vor publica broşuri de popularizare, în care se vor explica diferite fenomene ale naturii, idei filozofice, morale etc. Toate acestea reprezintă latura activităţii practice a mişcării. În plan teoretic, al elaborării unor lucrări ştiinţifice, reprezentanţii Şcolii Ardelene redactează opere istorice şi filologice de mare erudiţie, în care preiau de la cronicarii umanişti problema originii latine a poporului nostru şi a limbii lui, problema continuităţii neîntrerupte a elementului roman în spaţiul carpato-danubiano-pontic, problema unităţii românilor din toate provinciile româneşti, limba literară constituind cea mai bună dovadă în acest sens. Iată ce afirmă Samuil Micu:

Să adeverează din limbă cum că românii cei ce astăzi sunt în Dachiia sunt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştie limba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varvare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de crezut face cum că ei sunt adevăraţi fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea. Nici iaste minune că şe-au stricat aşea tare românii limba, şi multe cuvinte de la neamurile varvare, supt a cărora stăpânire venisă, au luoat, de vreme ce aceasta s-au întâmplat şi cu romanii cei din Roma şi cu grecii carii, după ce varvarii i-au supus, aşea şi-au stricat şi şe-au amestecat limba, cât a treia au făcut, şi romanii cei din Italia nu înţeleg limba latinească, grecii nu înţeleg limba elinească care cei de demult o grăia. Nici să poate zice că românii s-au împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii cei ce acum sunt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă au. Iar bine să poate zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să trebuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi unii l-au şi însemnat. […] Şi din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte neamuri îi chiamă, românii pre sine să numesc români, care cuvânt însemnează roman,

Page 71: valeriu marinescu

73

că s-au obicinuit românii de demult cu a înainte de n să-l mute în î în cuvintele cele din latinie, ca: lana, lână, campo, câmp şi altele.

Printre operele de o covârşitoare importanţă, se numără: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (apărută la Viena, în 1780, scrisă în latineşte, este cea dintâi gramatică românească tipărită şi prima gramatică de la noi în care, pentru redarea exemplelor şi a dialogurilor în limba română, se folosesc litere latine şi nu chirilice; lucrarea are patru părţi: Ortografia, Sintaxa, Etimologia, Formarea cuvintelor daco-romane din cele latine); Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin (de Samuil Micu, autorul discutând probleme de ortografie şi adoptând un sistem ortografic etimologizant); Dissertaţie pentru începutul linbei româneşti; Orthographia romana sive latino-valachica (de Petru Maior); Grammatică românească (apărută la Sibiu, în 1797, şi datorată lui Radu Tempea, un adept al latiniştilor care crede că „măestria grammaticească este începere şi povăţuire spre toate celelalte măestrii şi ştiinţe înalte”); Observaţii de limbă rumânească (de Paul Iorgovici); Temeiurile gramaticii româneşti (scrisă de Ion Budai-Deleanu, iniţial în latină şi apoi tradusă în româneşte), Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc; Lexicon pentru cărturari (ambele de Ion Budai-Deleanu); Lexiconul de la Buda (publicat în 1825, început de Samuil Micu şi continuat de Petru Maior şi de alţii, primul dicţionar etimologic românesc unde se precizează genul şi formele de plural pentru substantive, indicativul prezent, infinitivul şi participiul pentru verbe, iar atunci când se înregistrează forme regionale, se fac trimiteri la cele literare).

Iată ce scrie Ion Budai-Deleanu în Temeiurile gramaticii româneşti:

Vrut-am să arăt temeiurile gramaticii româneşti cu acesteşi slove obicinuite la români, ca să fiu înţăles mai de cătră mulţi. Cercat-am în tot chipul, dar prin ispitire delungată am rămas încredinţat că nu este cu putinţă a aduce limba românească la regule gramaticeşti de o vom scrie cu letere sloveneşti. Pentru aceasta, fiind silit de o parte ca să tălmăcesc cuvintele româneşti la lexiconul ce am izvodit nu numai cu aceste slove pentru români, dar şi cu slove lăteneşti, pentru hatirul streinilor carii nu cunosc aceste slove a noastre, am socotit depreună să dau aici şi tălmăcirea acelor slove lătineşti şi să aşez orthografia şi acestora. În urmă, văzând că după această orthografie să desleagă toate îndoielele ce s-au ivit până

Page 72: valeriu marinescu

74

acum la gramaticele româneşti, ba aşa să pot aşeza regule cât pare că această orthografie este una hotărâtă din fire pentru limba românească, m-am îndemnat a tălmăci temeiurile gramaticii mele cu slove lătineşti, cu atât mai vârtos că această parte a lexiconului, adecă tom I, este mai cu samă alcătuită pentru ardelenii noştri şi a românilor care să află supt împărăţia Austriii, care acum de multă vreme au început la scrisorile sale private a trebuinţa scrisoarea cu slove lătineşti, dar nimine nu au covârşit până acum toate regulele ei. Era şi anevoie fără de lexicon a săvârşi un lucru ca acesta, dar cu prilejul lexiconului s-au putut face cu mult mai lesne, căci acolo să află toate cuvintele scrise nu numa cu aceste slove, dar şi cu lătineşti şi fiecare având vreo îndoială va putea căuta la acelaşi lexicon.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene încearcă să elaboreze un sistem ortografic, bazat pe principiul etimologic. Dacă Samuil Micu şi Gheorghe Şincai susţineau că limba română este descendentă din latina cultă, Petru Maior, cu un dezvoltat simţ lingvistic, a demonstrat – cu argumente valabile şi astăzi – că limba nostră îşi are originea în latina vulgară. Tot el a explicat apariţia, în alfabetul românesc, în urma unor procese lingvistice, a vocalelor ă şi î şi a grupurilor che şi ghi.

În Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, aflăm un sistem ortografic cu litere latine, la baza căruia stă, după cum spuneam, principiul etimologic; astfel, ă este redat prin a sau prin e (caldare pentru căldare; septamana pentru săptămână); î apare sub diferite notaţii: în poziţie iniţială, urmat de sunetele –mb, -mp, -n, este notat prin i (imperat), în interiorul cuvântului, tot în poziţie nazală, apare ca e sau ca a (fen; coperement; camp; pane); i urmat de –nt sau de –n este notat e (cuvente; dente); u înaintea sunetelor –mb, -mp, -n, dar şi, neaccentuat, în cuvintele de origine latină, este notat o (bombac; compar; monte; rogacioane); diftongii ea şi ia apar notaţi prin e (ferestra; epa; herba); oa este redat constant prin o (porta; sorte); z este redat prin d + i (dice); grupul pt din rostire este notat în scriere ct (lacte); k şi g urmate de e şi de i, scrise astăzi ch şi gh, sunt notate cl şi gl (claue; glacie) ş.a.m.d.

Pentru limba română literară, etimologismul extrem al gramaticii de la 1780 a avut efecte negative, care cu greu au putut fi înlăturate în secolul următor. De caracterul exagerat al acestei scrieri etimologice şi-a dat seama, într-o oarecare măsură, chiar Gheorghe

Page 73: valeriu marinescu

75

Şincai, care, în ediţia a doua a lucrării Elementa linguae…(Buda, 1805), face unele concesii ortografiei fonetice (diftongii oa şi ia se scriu ca în ortografia actuală, se simplifică, la unele cuvinte, consoanele duble, grupurile che, chi, ghe, ghi sunt notate ca în ortografia de astăzi etc.). Iată ce se poate citi în prefaţa celei de-a doua ediţii din Elementa linguae…:

Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar română sau latină, diferă totuşi de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană, nu numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că, vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la părţile lor. […] În prima noastră Gramatică daco-romană am încercat să dovedim cu orice chip coruperea limbii daco-romane din latină şi totodată să-i învăţăm limba română pe cei care cunosc bine latina, după o metodă foarte lesnicioasă şi pe o cale mai scurtă; judece alţii dacă am dobândit scopul încercării noastre, însă prin regulele de-a scrie româneşte cu litere latine, reguli pe care le-am stabilit în aceeaşi Gramatică, puţin a lipsit de n-am făcut limba daco-romană asemănătoare limbii franceze, în ceea ce priveşte scrierea şi cetirea.

Oricum, ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin este foarte importantă, cum importantă este şi formularea, de către Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, a primelor legi privind evoluţia fonetică a limbii române: e şi o accentuate se diftonghează dacă în silaba următoare se află a sau e (porta > poartă); t şi d, urmate de i, se transformă în ţ, z, ş; l intervocalic devine r etc.

Un alt element important al acestei prime gramatici tipărite româneşti îl reprezintă formularea unei terminologii moderne, întrucât terminologia slavonă şi clasificările erau foarte complicate şi neconforme cu structura limbii române. După Micu, în limba noastră, ar exista două genuri – masculin şi feminin –, fapt explicat prin aspectul formal al neutrelor româneşti, care, la singular, seamănă cu masculinele, iar la plural – cu femininele. În ceea ce priveşte sintaxa, Micu afirmă că instrumentalul se exprimă la noi prin ablativ + prepoziţia „cu”, deci limba română ar fi moştenit din latină şi ablativul.

În ceea ce priveşte neologismele, reprezentanţii Şcolii Ardelene recunosc necesitatea introducerii cuvintelor noi în limbă, fapt

Page 74: valeriu marinescu

76

determinat de cultura modernă. Împrumuturile de cuvinte, însă, trebuie făcute moderat şi treptat. Iată ce spune, în acest sens, Samuil Micu: „Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească, adică nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi, mai ales când vorbim cu cei proşti. Iară unde lipseşte limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri, mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală şi numai cât iaste de lipsă putem să ne întindem să luăm ori din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică, pentru că limba noastră cea românească iaste născută din cea latinească”. Se pun în circulaţie o serie de neologisme latino-romanice: chirurg; convenţie; gazetă; magie; modă etc.

SCRIITORII EPOCII PREMODERNE ŞI LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, vocabularul limbii române literare este încărcat cu multe elemente turceşti şi greceşti, dar, pentru exprimarea unor noi noţiuni, se recurge şi la limbi precum italiana, franceza, germana, latina. Muntenia şi Moldova rămân în urmă, din punct de vedere cultural, faţă de Transilvania (unde, aşa cum am văzut, se manifesta cu putere, în această perioadă, mişcarea culturală cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană).

În vremea în care apăreau primele scrieri ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, în Ţara Românească, Ienăchiţă Văcărescu punea temelii pentru cultivarea limbii prin poezie şi prin gramatică, făcând efortul de a rafina limbajul comun prin versuri şi prin învăţăminte practice, consemnate în cartea sa apărută la Râmnic, în 1787, şi intitulată Observaţii sau băgări dă samă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti. Este prima gramatică a limbii române tipărită în limba română şi cea mai bună, din punct de vedere practic, până la Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu (1828). Cunoscând limbile franceză şi italiană, Ienăchiţă Văcărescu introduce mulţi termeni ce s-au dovedit rezistenţi până în zilele noastre şi pe care îi explică meşteşugit. Iată un pasaj semnificativ: „Cuvântul are noao părţi, carele suntu acestea: articolul, adică încheerea, nome, adică nume, prenome adică pronume, verbu adecă

Page 75: valeriu marinescu

77

graiu grăirea, partiţipie adecă părtăşire, propoziţione adecă propunere, adverbu adecă spre graiu, congiunţione adecă legare”.

Ce l-a determinat pe Ienăchiţă Văcărescu să alcătuiască o asemenea lucrare se va înţelege mult mai bine din propriile mărturisiri:

Ar fi lucru dă mirare şi poate îl socoti fieştecine, cum în vreme de 1601 ani nu să află vreun om ca să grijească să coprinză starea limbii prin mijlocul a vreunii gramatici şi să adune termenii filozofiii prin vreun dicţionar, ca să poată tălmăci cu înlesnire cărţile de şienţă în limba rumânească şi să nu mai puie în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie ştiutori dă şienţe şi filozofie, ca să înveţe altă limbă străină, întru care să le afle acestea… Dă aceea şi cugetând să aduc şi această limbă a noastră în sistemă grămăticească după starea ce să află acum şi socotind că au a nu fire sau pierzania ei cea din ceput, din eparhia sfiinţeniei tale s-au zămislit, iubirei tale de Dumnezeu să cuvine să o hărăzesc, ca iarăşi într-aceea eparhie zămislindu-se, dă acolo să i se facă şi naşterea şi creşterea în celelalte părţi, precum şi a nefire după dreptate şi cuviinţă. […] Am ostenit ostenind şi am obosit străduindu-mă, nu ca să fac Gramatică, ci numai Băgări de seamă asupra Gramaticei a limbii noastre. […] Dă câte ori am luat condeiul să scriu, de atâtea ori am şi hotărât să mă părăsesc de această epihirimă grea. Şi după ce am sosit la această stare, nu poci iarăşi să numesc Gramatică această alcătuire, fără dă numai Băgări de seamă asupra idiotismii limbii noastre spre regulile gramaticeşti; dă am a cădea în vină căci am făcut, un om plin de amathie şi neştiinţă, această îndrăzneală să scot acest fel dă carte în vedeală, învinovăţirea-mi iaste iubirea patriei, a vecinătăţii şi a rumânilor ce vorbesc cu această limbă şi sunt gata să-mi iau de la aceştia pedeapsa după vina mea. […] Şi eu iarăşi mă aflu în osârdie ca să aduc, de voi avea viaţă, şi un Dicţionar la vedere; iar dă nu mă voi învrednici, las clironomi şi pă fiii mei cei trupeşti şi pă fiii mei cei gramaticeşti ca să clironomisească dragostea, râvna şi silinţa mea cea pentru binele, cinstea şi folosul simpatrioţilor şi a patriei. (Prefaţa este închinată episcopului Filaret al Râmnicului).

Ienăchiţă Văcărescu crede că limba română s-a „strămutat” şi prezintă diferenţieri dialectale din cauza lipsei unei gramatici. Vechii locuitori ai ţinuturilor româneşti au adoptat, în biserică, limba slavonă (numită „limba sârbească”), „iar limba rumânească o avea numai pentru a grăire şi pântru negoţiu şi trătăluiri politiceşti”. De asemenea,

Page 76: valeriu marinescu

78

cărturarul constată inexistenţa unei terminologii ştiinţifice în limba română şi insistă asupra necesităţii introducerii neologismelor. Partea din lucrare destinată gramaticii conţine o introducere în care se lămureşte noţiunea de gramatică şi se prezintă câteva elemente de fonetică, apoi noţiuni detaliate de morfologie, unele noţiuni de ortoepie şi de ortografie şi unele noţiuni de sintaxă. În partea consacrată poeticii, se explică o serie de figuri de stil şi se analizează tehnica versificaţiei, pornindu-se de la structuri metrice latine şi greceşti clasice, dar şi italiene. Uneori, autorul face referiri la unele variante regionale, în legătură cu formele verbale; astfel, el constată că vreu şi potu din „prinţipatul Moldaviei” sunt regulate („să pronunţie cu regulă şi nu suntu anomale”), în comparaţie cu voiu şi pociu din Ţara Românească, acestea nefiind regulate. De asemenea, forma arde-lenească lucru (indicativul prezent al lui lucra) este în conformitate cu „regulile grammaticeşti”, spre deosebire de muntenescul lucrezu, care, după opinia lui Ienăchiţă Văcărescu, nu ar fi regulat. În conjugarea multor verbe, atât „fraţii moldoveni”, cât şi „rumânii ardeleni” păzesc regulile gramaticale, în virtutea obişnuinţei „mai cu scumpătate”.

Către 1820, o pleiadă de cărturari şi de scriitori cultivă ştiinţele şi literatura în limba naţională: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Eufrosin Poteca, Veniamin Costache şi alţii. În 1818, Gheorghe Lazăr pledează, în Divanul ţării, pentru înfiinţarea unei şcoli superioare româneşti, şi aşa îşi va deschide porţile Colegiul de la Sfântul Sava (numit „Academia de ştiinţe filozoficeşti şi matematiceşti”). În Înştiinţarea adresată către „toată cinstea vrednicei tinerimi”, Gheorghe Lazăr subliniază: „Cu ruşine vine un popor şi neam ce este aşa vechi, aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate rodurile pământului, precum şi cu toate darurile duhovniceşti, cu un cuvânt neam împărătesc… şi să nu aibă şi el o şcoală mai de treabă, o Academie de ştiinţă, chiar în limba maicei sale, ci să se lase mai slab, mai scăzut şi mai batjocorit decât toate celelalte limbi şi popoare ale pământului”. Lazăr îi îndeamnă pe tineri să nu uite ortografia, cititul „desăvârşit”, gramatica „desăvârşit cu sintaxa împreună”.

Gheorghe Asachi face şi el adesea observaţii filologice: Limba română, ce derează de la idiomele care se vorbeau în

Italia antică, la început se scria cu litere latine; ist argument a uricului ei e de agiuns spre a statornici adevărul, în lipsa altor mărturii materiale, care în cursul a mai mult de una mii de ani s-au

Page 77: valeriu marinescu

79

perdut. Întrebuirea literelor chiriliane în limba noastră datează de la introducerea creştinismului în România, făcută de slavi, apostoli a bisericei răsăritene, carii, necunoscând scriptura latină, au adoptat în limba română litere chiriliene, precum în Polonia apostolii bisericii apusene, necunoscători de litere chiriliene, au aplicat în scrierea limbei polone litere latine, deşi după uricul ei slav se cuvinea a se scrie cu cele chiriliane. Asămene încungiurări şi un simţ etnic au îndemnat aproape de un veac pe românii [de] dincolo de munţi a scrie iar limba lor cu caractere latine, însă în aplicaţie filologii s-au dezbinat prin diferite sisteme de ortografie voind numai prin acele litere să se poată reproduce unile din sonurile originale a limbei, la care nu se poate agiunge prin simple litere latine, încât din asta au răsărit ortografii complicate ce astăzi naţiile cele mai civilizate cearcă în a lor limbă a le simplifica. Spre a înlătura o asămene greotate, nimerit s-au părut a adopta în limba română ortografia cea simplă italiană şi cu oarecare mic adaos de semne nu numai că ea se va putea scrie corect şi a se pronunţia de asămene, ci şi străinii mai lesne ne vor putea ceti şi înţălege scrierile noastre şi prin asta a ne împărtăşi de a lor critică luminoasă şi nepărtinită, atât de folositoare pentru dezvoltarea literaturii naţionale pe o cale clasică.

Poeţi precum Alexandru Beldiman sau Barbu Paris Mumuleanu erau încredinţaţi de puterea limbii în sfera creaţiei poetice; edificatoare, în acest sens, este prefaţa lui Mumuleanu la Caracteruri (1825), de unde reproducem un pasaj: „Să lucrăm limba noastră cea vorbitoare şi să luăm numai acelea (cuvinte) care ne vor fi de lipsă de la greci şi de la latini, iar ceale slavoneşti vorbe şi ziceri, câte sunt dulci la auzul nostru şi câte sunt prea de obşte, să le întrebuinţăm, iar câte sunt numai în gurile celor învăţaţi şi câte sunt aspre de fărâmă limba şi dinţii noştri, să le lăsăm”.

O voluminoasă gramatică – terminată în 1832 şi publicată în 1840 la Bucureşti – alcătuieşte Iordache Golescu: Băgări-de-seamă asupra canoanelor grămăticeşti. Capitolele mari ale acestei lucrări sunt fonetica, morfologia, ortografia şi stilistica. În ceea ce priveşte terminologia, Iordache Golescu îi rămâne tributar lui Ienăchiţă Văcărescu, deşi foloseşte şi o serie de termeni noi, luaţi din italiană, din greacă sau creaţi de el însuşi. Remarcabilă este strădania autorului de a stabili norme unitare pentru limba română literară. O altă lucrare datorată acestui cărturar este Condica limbii rumâneşti, un dicţionar în

Page 78: valeriu marinescu

80

şapte volume, explicativ şi enciclopedic în acelaşi timp, ilustrând bogăţia lexicală a limbii române din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Cele mai multe cuvinte şi expresii româneşti sunt însoţite de traducerea în neogreacă. Iordache Golescu avea un plan vast de studiere şi de cultivare a limbii vii, a tuturor resurselor ei, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor limbi: „Întâi să se alcătuiască o gramatică, cu cele trebuincioase, mai pe scurt şi mai semplice reguli şi priimită prin toate părţile pe unde se grăieşte această limbă; apoi după acea gramatică să se întocmească şi un dixioner mai desăvârşit şi mai deplin, cu cuvinte de toate ştiinţele, pentru care de trebuinţă este a alerga şi la alte limbi străine şi, spre înlesnirea lor, s-ar cuveni ca lexiconul românesc să fie împreunat şi cu alte limbi, sau, mai bine a zice, să avem într-aduse în limba noastră şi lexicoane de străine limbi”.

ION HELIADE RĂDULESCU

Activitatea de unificare a limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea este dominată de personalitatea lui Ion Heliade Rădulescu. Născut în anul 1802 la Târgovişte, cărturarul a jucat un rol esenţial în procesul de sincronizare cu Europa a culturii româneşti de la mijlocul veacului al XIX-lea. Este cunoscut meritul său în dezvoltarea învăţământului naţional modern (conduce, în perioada 1822-1828, Şcoala de la Sfântul Sava, unde predă algebră, geometrie, trigonometrie, istorie, geografie, botanică, gramatică, retorică), este cunoscut rolul său în dezvoltarea presei în limba română (scoate Curierul românesc, în 1829, şi, ulterior, suplimentul Curierul de ambe sexe), cum, de asemenea, se ştiu îndrăzneţele lui planuri privind alcătuirea unei Biblioteci Universale, care să cuprindă operele marilor scriitori, filozofi şi istorici ai lumii întregi, de la Homer, Platon şi Aristotel la Dante şi Byron. Ion Heliade Rădulescu este socotit, pe de altă parte, „părintele” literaturii române moderne, calificare susţinută de opere precum Serafimul şi Heruvimul, Visul, O noapte pe ruinurile Târgoviştei, Sburătorul.

Trecutul nostru cultural cunoaşte numeroase încercări de elaborare a unor gramatici ale limbii române, ivite din dorinţa autorilor de a fixa norme ortografice şi ortoepice şi de a deschide căi noi de afirmare a limbii române. Mai toate gramaticile apărute până la sfârşitul secolului al XIX-lea oglindesc două principii ortografice:

Page 79: valeriu marinescu

81

principiul fonetic – introdus, la finele veacului al XVIII-lea, de Ienăchiţă Văcărescu – şi principiul etimologic, latinist – cu punct de plecare în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780). „Lupta” între cele două direcţii, durând aproximativ un secol, se va încheia cu biruinţa celei care a mers în pas cu viaţa, cu vorbirea vie a poporului – direcţia fonetică.

Lui Ion Heliade Rădulescu îi datorăm – în planul limbii literare –, înainte de toate, Gramatica românească, publicată la Sibiu, în anul 1828. În prefaţa la această lucrare, autorul notează că, până atunci, apăruseră zece gramatici, pe care le enumeră, indicând locul şi anul apariţiei fiecăreia, numărul ediţiilor, limba în care au fost redactate ş.a.m.d. Neexistând o tradiţie, autorii primelor gramatici au împrumutat termeni (terminologia reprezenta o mare problemă) din limbile slavonă, greacă, latină, franceză, italiană sau au creat ei înşişi termeni, fiecare după felul său de a gândi.

Elaborarea Gramaticii româneşti a fost determinată, în primul rând, de necesităţi didactice, iar importanţa unei asemenea lucrări pentru dezvoltarea limbii literare i-a apărut lui Heliade foarte clar în cursul activităţii ulterioare, după cum tot obligaţia de a preda l-a condus la consultarea şi la transpunerea în română a unor lucrări de matematică, de geografie, dându-i ocazia să constate utilitatea procedeului pentru crearea vocabularului tehnic, pentru mlădierea limbii. Pe concluziile acestei experienţe se sprijină ideile expuse în prefaţa lucrării din 1828. La clarificarea acestor intuiţii şi idei a contribuit la un moment dat şi contactul cu Societatea literară românească.

Sursele folosite de Ion Heliade Rădulescu, în elaborarea Gramaticii sale, au fost multiple (de aceea, ne vom limita la cele mai importante): Elementa linguae…; Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu (ediţia de la Râmnic din 1787) – pe Văcărescu, Heliade Rădulescu îl numeşte „cel dintâi în Ţara Românească ce a deschis drumul românilor spre cultura limbii”, „tatăl gramaticii noastre” –, apoi alte surse au fost Gramatica lui Ioan Molnar din 1788, cea a lui Radu Tempea din 1797, Gramatica lui Şincai din 1805 şi altele. De asemenea, izvoarele trebuie căutate şi în lecţiile de gramatică ţinute de Gheorghe Lazăr la Şcoala de la Sf. Sava.

Gramatica românească a lui Heliade cuprinde o dedicaţie („Către Dumnealui marele Vornic Gheorghie Golescu şi către Dumnealor Domni Profesori ai şcoalelor naţionale din Bucureşti”), o

Page 80: valeriu marinescu

82

prefaţă şi cinci părţi. Iată câteva dintre cele mai importante probleme abordate (vom cita titluri de capitole): Ce este grammatica şi în câte se împarte; Părţile cuvântului: pentru substantiv; pentru pronume; pentru adjectiv; pentru articol; pentru verb; pentru partiţipie; pentru prepoziţii; pentru adverb; pentru conjugativ (=conjuncţie); pentru interecţie (=interjecţie); concordanţa adjectivelor cu substantivele; ce este ortografia; pentru litere, relaţia şi pronunţia lor; întrebuinţarea literelor celor mari; pentru syllabe, pentru semnele zicerilor sau prosodie; pentru puntuaţie (=punctuaţie).

Marele merit al Gramaticii lui Heliade este că ea oglindeşte starea de fapt a limbii vorbite în epoca respectivă şi propune normele literare munteneşti (autorul născându-se vorbitor al graiului „pivot” al limbii române literare, precum, odinioară, diaconul Coresi). Heliade înţelege că limba reprezintă unul dintre factorii de realizare şi de menţinere a unităţii naţionale a unui popor şi crede că limba cărţilor bisericeşti ar putea constitui baza procesului de unificare a limbii literare. În Prefaţă, el îşi expune părerea cu privire la ortografie, pe care o dezvoltă în partea finală a Gramaticii. Cărturarul se declară în favoarea ortografiei fonetice, respingând etimologismul repre-zentanţilor Şcolii Ardelene, considerând că „meşteşugul scrierii este aflat ca să ne înţelegem şi cu cei ce nu sunt de faţă cu noi”. Tradiţionalist, Heliade adoptă alfabetul chirilic şi nu pe cel latin, însă nu în întregime, pledând pentru reducerea la un minimum necesar a semnelor grafice utilizate, de la 33 la 29 (cei mai mulţi specialişti agreează această cifră, deşi alţii consideră că alfabetul utilizat de Heliade, în această lucrare, ar avea 28, 30, 32, 34 sau chiar 35 de slove). [Ienăchiţă Văcărescu redusese numărul de litere de la 43 la 33]. Astfel, Heliade Rădulescu înlătură semnele de prisos: dubletele grafice (al doilea i, al doilea o), literele „compuse” (în locul cărora cere să scriem ea, iu, cs, ps). Reducerea numărului de litere o face pe baza unui principiu fonetic exprimat cu claritate: „…pentru fieştecare sunet şi pentru fieştecare glas câte un semn, adică câte o slovă”. Relaţia biunivocă sunet-literă nu se realizează, însă, chiar în toate situaţiile în sistemul ortografic propus de Heliade, o excepţie reprezentând-o, de pildă, utilizarea literelor i şi y pentru notarea valorii fonice /i/. Avem de-a face, în acest caz, cu o concesie etimologistă, de care Heliade e conştient şi de care se scuză în prefaţa gramaticii, promiţând să o corecteze într-o ediţie ulterioară. Întrebuinţarea semnului grafic y se întâlneşte în scrierea unor împrumuturi în general recente: abys;

Page 81: valeriu marinescu

83

etymologie; ypotes; syllabă; symbol etc. Un alt exemplu de încălcare a relaţiei „un sunet – o literă” îl constituie notarea lui „u” final; Heliade nu se poate elibera de deprinderea – adânc înrădăcinată – de a nota grafic finala vocalică în cazurile în care ea dispăruse de mult din pronunţare; astfel, va scrie adverbu, verbu, articolu ş.a.m.d. Unele gramatici din vremea aceea vorbeau de „u” mut şi Heliade, referindu-se la folosirea apostrofului, arată că acesta se poate utiliza şi în locul acelui „u” mut: „Putem’ asemenea să întrebuinţăm’ apostroful’ şi în urm’a substantivelor’, adjectivelor’, verburilor’ şi partiţipiilor’, în loc’ de u mut’, cum: în loc’ de omu, om’, în loc de bunu, bun’, în loc de rogu, rog’…”.

Heliade elimină şi „tonurile” (=accentele), explicând că „nu ne fac tonurile să pronunţăm bine, ci deprinderea şi ştiinţa care avem într-o limbă”. Cărturarul îi admiră pe intelectualii ardeleni, pentru activitatea lor culturală, însă nu şi pentru ortografia pe care vor să o introducă, scriind cu litere latine şi după principiul etimologic; de aceea, le recomandă ca model pe italieni: „Bine ar fi fost să urmeze duhului italienesc, adică a scri după cum vorbim. […] Cel ce cunoaşte limba latină ştie că zicerea timp vine de la tempus, sau de va fi scrisă timpu, sau de va fi scrisă tempu; asemenea şi primăvara este cunoscută de unde vine, sau de va fi scrisă primavera, sau de va fi scrisă prima-vara. Pentru cel ce nu cunoaşte limba latinească este în zadar, oricum vor fi scrise zicerile […]. Aşa dară, pentru ce să nu scrim după cum pronunţiem, când scrim pentru cei care trăiesc, iar nu pentru cei morţi?”.

În privinţa neologismelor, Ion Heliade Rădulescu, plecând de la premisa că „acela ce cunoaşte şi ştie mai multe lucruri, a aceluia limbă este şi mai bogată de vorbe şi mai plăcută”, se declară în favoarea acestora, cu precizarea că trebuie să împrumutăm numai atunci când ne lipseşte cuvântul pentru noţiunea nou-apărută: „Fieştecare limbă, când a început să se cultiveze, a avut trebuinţă de numiri nouă, pe care sau şi le-a făcut de la sine sau s-a împrumutat măcar de unde şi mai vârtos de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţilor şi al meşteşugurilor. […] Trebuie să ne împrumutăm, dar trebuie […] să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo de unde trebuie şi cum trebuie”. Recomandă împrumuturile din limba latină şi din limbile romanice şi socoteşte obligatorie adaptarea neologismelor: „Noi asemenea o să urmăm şi mai vârtos când avem de unde. Noi nu ne

Page 82: valeriu marinescu

84

împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine. […] Vorbele streine trebuie să se înfăţoşeze în haine rumâneşti şi cu mască de rumân înaintea noastră”.

Pe de altă parte, Ion Heliade Rădulescu observă că – urmare a împrejurărilor istorice – românii pronunţă diferit unele cuvinte, în special verbe; astfel, cei din Ţara Românească, sub influenţa grecească, pronunţă formalisesc; recomandarisesc etc., în timp ce transilvănenii, influenţaţi de limbi mai aspre, pronunţă formăluiesc; recomandăluiesc etc. Sfatul dat de Heliade, pentru evitarea acestor diferenţe, este următorul: „Trebuie a se cerceta şi a se învăţa limba românească şi geniul său şi pentru aceasta este destul o băgare de seamă luminată şi fără prejudecăţi şi un paralelism al limbilor ce au relaţie cu dânsa”.

Trecând la lucrarea propriu-zisă – până aici, am prezentat cele mai importante idei desprinse din prefaţă –, constatăm că, la Heliade, gramatica are trei părţi principale: etimologia (termenul „etimologie”, de la Ienăchiţă Văcărescu până la Tiktin, desemnează morfologia), apoi sintaxa şi ortografia. Heliade are în vedere cele zece părţi de vorbire, existente şi astăzi, dar se impun câteva observaţii: declinarea substantivelor se face la el după genuri, nu după terminaţii; cazurile sunt, la Heliade, întâmplări şi se numesc după cum urmează: nominativul – de numire, genitivul – de neam, dativul – de dare, acuzativul – de cauză, vocativul – de chemare; se admite şi existenţa cazului ablativ; conjugarea verbelor se face după terminaţii şi având ca model conjugările din limba franceză: conjugarea I: -a; -are, conjugarea a II-a: -i; -ire, conjugarea a III-a: -e, -ere, conjugarea a IV-a: -ea; e(a)re; tot franţuzească este şi denumirea timpurilor, Heliade vorbind despre perfectul definit şi indefinit.

Terminologia la care apelează Heliade Rădulescu se dovedeşte destul de amestecată în privinţa provenienţei. Astfel, mulţi termeni sunt preluaţi de la Ienăchiţă Văcărescu: bărbătesc; femeiesc (pentru genuri), singurit; înmulţit (pentru numere), neam (=gen), verbe stră-mutătoare (adică tranzitive), respectiv nestrămutătoare (=intranzitive), săvârşit (=timpul perfect), nesăvârşit (=timpul imp-erfect), mai mult decât săvârşit (=mai mult ca perfect), arătător sau otărâtor (=modul indicativ), poruncitor (=modul imperativ), poftitor

Page 83: valeriu marinescu

85

(=condiţional-optativ) etc. Se păstrează termenul slavon de glasnice, pentru vocale, însă, alături de termenul neglasnice, îl întâlnim şi pe cel de consunate. Heliade recurge şi la termeni greceşti (precum analys), franţuzeşti (precum condiţionel) şi italieneşti (de pildă pronunţie).

Meritul cel mare al lui Ion Heliade Rădulescu, prin Gramatica de la 1828, constă în încercarea sa de a descoperi regulile limbii române – după stadiul dezvoltării acesteia la vremea respectivă – şi de a le formula metodic şi clar, astfel încât şi astăzi pot fi înţelese cu uşurinţă. Tratarea realistă a faptelor şi bogăţia informaţiei situează lucrarea apărută la Sibiu la începutul gramaticii descriptive ştiinţifice româneşti, lucrare ce se dovedeşte un moment remarcabil în evoluţia gândirii lingvistice româneşti şi care va juca un rol important în întemeierea limbii române literare moderne, în procesul de stabilire a normelor unice (Valeria Guţu-Romalo).

Heliade se declară în favoarea normelor literare munteneşti şi, de aceea, este pentru rostirea moale a consoanelor ş şi j (în forme precum aşeza; şir), pentru formele verbale cu consoana dentală refăcută (aud; văd; cred), pentru formele cu u la indicativul imperfect persoana a III-a plural (ei alergau), pentru auxiliarul a în loc de au la indicativul perfect compus persoana a III-a singular; în schimb, el optează pentru forme de tipul coajă; uşă (care, ulterior, se vor impune în limba română literară), faţă de formele munteneşti coaje; uşe, optează pentru forme de tipul pâne; câne, în locul formelor cu diftong pâine; câine, iar j îl înlocuieşte parţial pe ğ (joc; a judeca, dar giur; împregiur).

Din păcate, cărturarul, după 1840, părăseşte principiile expuse în această lucrare, căci va aluneca în exagerări italienizante – la fel de inacceptabile ca şi cele ale latiniştilor. Astfel, în broşura intitulată Paralelism între limba română şi limba italiană, el arată că „aceste două limbi sau mai bine dialecte sunt una şi n-au altă deosebire decât aceea ce a putut face cultura în cea italiană prin autorii săi”. De aceea, Heliade va începe să traducă din Dante, din Tasso şi din alţi autori italieni într-o limbă română atât de italienizată, încât, pentru înţelegerea ei, e nevoie de un dicţionar explicativ. Totuşi, rolul benefic al lui Ion Heliade Rădulescu în câmpul literelor româneşti este incontestabil şi, în acest sens, apelăm la opiniile profesorului Ion Rotaru: „Şcoala şi necesităţile de ordin practic ultraurgente îl fac [pe

Page 84: valeriu marinescu

86

Heliade] nemaipomenit de categoric în a tăia noduri gordiene dintre cele mai încâlcite în legătură cu scrierea limbii române, în special cât priveşte simplificarea alfabetului, trecând cu dezinvoltură peste toţi latiniştii, ţinta profesorului şi filologului fiind practica imediată a scrisului. […] Cu mantia lui albă pe umeri, prezent peste tot şi în toate, Heliade era omul zilei, centrul atenţiei tuturor cărturarilor, simbolul românismului, la un moment dat, al cărui soare la Bucureşti trebuia să răsară de aici înainte. În faţa munteanului impetuos, erudiţia ardelenilor începe să pălească. Un Bariţ îi cere sfaturi şi chiar Costache Negruzzi, moldoveanul atât de independent în opinii, fire echilibrată şi retrasă, se lasă publicat în Curierul şi manifestă o anume, imperceptibilă, deferenţă, în câteva scrisori, căzând de acord cu Heliade în multe chestiuni privitoare la limbă”.

SUSŢINĂTORII DIRECŢIILOR LATINISTE

Timotei Cipariu, fidel continuator al tradiţiei iniţiate de Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, este considerat de Ovid Densusianu drept deschizătorul lingvisticii moderne româneşti, prin operele sale, Principiu de limbă şi de scriptură sau Gramatec’ a limbei române şi Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi. Deşi acceptă sistemul etimologic în scriere – nu şi în pronunţare –, Timotei Cipariu are meritul de a fi ţinut seama de evoluţia istorică în ceea ce priveşte studiul limbii naţionale.

Primul volum al Gramaticii sale are două secţiuni: prima se numeşte Fonetica şi ortografia, iar partea cea mai izbutită a ei este istoria sunetelor, căreia astăzi nu i-ar trebui aduse prea multe modificări; a doua secţiune, Etimologica, se ocupă de flexiune şi de derivare şi examinează toate părţile de vorbire. Cel de-al doilea volum este dedicat sintaxei şi se intitulează Relaţiile în care se pot pune conceptele spre enunţarea cugetărilor.

Meritele acestei gramatici constau în terminologia ei, puţin diferită de cea de astăzi, şi în caracterul descriptiv-istoric şi normativ. Sunt explicate abaterile de la normele lingvistice consacrate, ideea de normă subordonându-se concepţiei latiniste a autorului şi mai puţin uzului general al limbii. Prin abatere, Cipariu înţelege îndepărtarea de la faptele de limbă nelatineşti. El este de acord că, între secolele

Page 85: valeriu marinescu

87

al XVI-lea – al XIX-lea, din limba română au dispărut unele cuvinte latineşti, dar este cu atât mai firesc să presupunem că, de la colonizarea Daciei şi până în secolul al XVI-lea, se vor fi pierdut, vor fi dispărut din limbă şi mai multe elemente latineşti decât din secolul al XVI-lea până în cel de-al XIX-lea veac. Se impunea reintroducerea, în limba română, a unor elemente care trebuie să fi existat cândva în limba noastră, iar unele dintre ele ar fi putut fi reconstruite pe baza formelor intermediare din aromână: „A scrie dar o limbă cât se poate după împregiurări mai curată; a reînsufleţi moartele, uitatele, părăsitele forme, însemnări şi cuvinte; a lepăda slovenismii etc., şi în locul lor a reintroduce termini luaţi, când alte fântâne ne vor lipsi, din dialectele romane; a le întocmi după formele şi exemplele ce ne înfăţişează structura limbei, iar nu după uşurătatea buzelor, plăcutul urechilor, aceste ne sunt propusul, scopul şi principiele din partea limbei”.

Academia Română a iniţiat elaborarea unui dicţionar general al limbii române, sarcina căzând în seama lui I. C. Massim şi a lui August Treboniu Laurian. Vestitul dicţionar avea două volume şi era însoţit de un Glosariu ce cuprindea cuvintele româneşti de alte origini decât latina şi cuvintele cu origine incertă.

Dintre preocupările lingvistice ale lui A. T. Laurian, amintim crearea unei terminologii corespunzătoare exprimării noţiunilor unei culturi moderne şi asigurarea latinităţii lexicului românesc prin împrumuturi din latină şi din limbile romanice. Dicţionarul reprezintă una dintre lucrările cele mai vaste întreprinse vreodată la noi, fiind înregistrate 70.000 de cuvinte, din care aproximativ 50.000 de cuvinte sunt reale, iar restul constituie latinisme şi creaţii personale, latinizante ale celor doi autori. Filiaţiile sensurilor cuvintelor şi definiţiile acestora sunt remarcabile prin claritatea şi prin precizia lor.

Dicţionarul alcătuit de Laurian şi de Massim reprezintă cea dintâi lucrare lexicografică pe baza căreia pot fi evaluate proporţiile influenţei franceze asupra vocabularului românesc. Deşi se anunţa a fi un dicţionar general, sunt înregistrate doar cuvintele moştenite din latină şi cele recente, latino-romanice, cuvinte luate de cei doi autori direct din dicţionarele latine sau constituind, cum arătam mai sus,

Page 86: valeriu marinescu

88

creaţii arbitrare ale celor doi cărturari. Ortografia latinizantă face aproape inutilizabil dicţionarul.

Aron Pumnul este reprezentantul şcolii bucovinene şi propune ca împrumuturile romanice şi latineşti să fie românizate potrivit unor legi care acţionaseră într-o perioadă mai veche a dezvoltării limbii române. Se ştie că o, urmat în silaba următoare de a, se diftonghează; de aceea, Aron Pumnul propune, pentru unele cuvinte împrumutate din franceză, variante precum foarmă, adreasă etc. şi recomandă termeni ca limbământ (=gramatică), stelământ (=astronomie), cugetământ (=logică). Aceste idei sunt exprimate de profesorul bucovinean în două lucrări – Literele corespunzătoare firei limbei româneşti şi Formăciunea cuvintelor româneşti – şi vor cunoaşte reacţiile unor cărturari precum Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri.

Page 87: valeriu marinescu

89

VI. PERIOADA 1836/1840-1881 Procesul de impunere a normei unice supradialectale se

accentuează după anul 1830, pentru a căpăta un caracter deosebit de actual în deceniile al cincilea şi al şaselea, moment în care aproape fiecare scriitor dovedeşte, cel puţin o dată, printr-o intervenţie teoretică sau prin practica limbii, a avea preocupări de lingvist (Mihaela Mancaş). Spre exemplificarea acestei afirmaţii, vom reproduce câteva pasaje de unde rezultă ideile despre problemele limbii literare, părerile despre limbă în general ale unor importanţi scriitori paşoptişti.

COSTACHE NEGRUZZI

Dacă ne încercăm a face oarecare observaţii asupra limbei noastre, facem cunoscut mai nainte, ca să fie tuturor ştiut, că n-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte povăţuitori; voim numai să emitem şi opinia noastră alăturea cu a altor filologi ce au lucrat şi lucrează pentru limbă.

Ne aducem aminte de decadinţia în care căzuserăm în privinţia limbei subt domniile străine. În corupţia generală, se corupsese şi ea! Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici a cărţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, mestecat cu ziceri turco-grece etc. Atunci era de bun ton a vorbi numai greceşte sau o românească pestriţă. Damele noastre începură a nu putea pronunţia pe ş, pe ci, pe gi. Ele ziceau: mozicule, nu ştii că nu se sede zos dinaintea duduţelor?.

Aşadar limba moştenită de la străbuni se cârpea cu feluri de peticării eterogene şi eram în risc a pierde ceea ce avem mai scump: limba!

În timpul acesta, vr-o câţiva literaţi transilvani şi banaţeni, văzând cu groază că fraţii lor – noi din principate – ne ducem de râpă, începură a scrie mai multe dizertaţii prin cari ne arătau origina noastră (ce începuserăm a o uita); dar cu toată buna voinţă ce aveau de a ne îndepărta, scrierile lor aveau şi ele defecte, căci şi la ei se introdusese iarba rea (deşi în mai mică câtime decât la noi).

Page 88: valeriu marinescu

90

Aşadar, treaba ajunsese a fi de tot comică, încât numai ridicolul ne putea mântui, aplicându-ne vorba poetului: Castigat ridendo.

Din norocire, un om veni; un om care-şi ştia în perfecţie limba sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad. Acesta se apucă să dezbrace pe fata lui Chiriac, cum o chemă el, de toate ţorţoanile străine ce o desfigurau, arătându-ne-o întâi goală, ca pe Venera de Medicis, pentru ca să putem apreţui formele ei cele frumoase, se apucă să o învesminte cu hainele cu cari era deprinsă şi cari o prindeau. Dar văzu că nu era destul a ne arăta graţiile fecioarei; trebuia să ne dreagă şi gustul stricat, pricepu cu fireasca lui sagacitate că a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, şi aşa începu mai întâi a alunga o gramada de slove ce nu ne trebuiau… Apoi puse a ne arăta mlădierea limbei prin traducţii din Lamartine şi Byron. […]

Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile României alegându-se câte un filolog, să se alcătuiască un comitet, care să stabileze odată ortografia şi prozodia noastră; şi dacă s-ar face aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ni-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră în acest obiect, ni-am mărturisi către ei simbolul credinţei noastre literare cam în felul următor:

„Credem în originea limbei noastre române şi mărturisim literele străbune, dar nu ni plac inovaţiile nepotrivite cu natura limbei, şi anume:

1. Nu ni place [a] întrebuinţa consoanele duple, ce sunt numai o învălmăşeală şi o greutate la învăţarea gramaticei. Numai la foarte puţine şi rare ziceri străine le-am priimi ca o excepţie.

2. Suntem contra lui u [este vorba despre u final – n. n.], pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decât ca să deosebim pluralul de singular, d. e.: eram eu, eramu noi etc.

3. Nu ne putem învoi cu ciune şi cu iune; pentru că dacă avem câteva ziceri cu astă terminaţie, ni se pare că n-ar fi un cuvânt ca să ni lungim toate substantivele cu un cot mai mult, când, mai ales, ea nicicum nu le-ar face mai frumoase şi când în latină asemenea terminaţii nu există.

4. Asemene, chiar subt ameninţarea de a fi numeraţi între ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter etc., în loc de act, activ, respect, caracter, căci dacă am zice acestea, am fi siliţi să zicem poate şi năciune în loc de naţie, şi cine mai ştie câte altele.”

Page 89: valeriu marinescu

91

NICOLAE BĂLCESCU

Cele mai multe dezbateri s-au ţinut asupra limbei. Am făcut o apropiere între deosibiţi autori şi deosibitele sisteme şi căutăm să venim la unul după care să scrim toţi, ca să lipsească odată acesta al doilea Babel…

Cronicarii români au puţină erudiţie. Ei în stilul lor formează două şcoli deosebite. Una mai serioasă se aseamănă cu cărţile bisericeşti, citează adesea fraze din Biblie şi din Psaltire, de aceea cam osteneşte pe cetitor, este însă prea interesantă pentru faptele ce ne arată; alta – mai uşoară şi plină de naivitate – se citeşte cu mare plăcere…

ALECU RUSSO

După socotinţa mè, rolul adevăraţilor învăţaţi, ce se vor îndeletnici cu filologhia, va fi să se mărginească în definiţia rânduielilor limbii, statornicia sintaxei şi a ortografiei; iar alcătuirea, întrebuinţarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie proprietatea urechii, a bunei judecăţi a scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru decât codul politicesc. Cuvântul fie slav, fie turc, fie latin, ce se va români, are drit de împământenire şi numai obştească frământare şi nevoia poate să-i deie indijenatul, iar nu autoritatea fabricanţilor de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze îi necinstit, deşi limba englezească cuprinde multe cuvinte franţuze, italiene, latine? […]

Când românii vor intorloca o societate serioasă spre aşezarea şi dezbaterea cvestiilor limbii, când vor pune pe izvod tot ce au, când societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite, îndijenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte, când se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecăruia, dar după duhul istoriei şi a originurilor neamului, atunce literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului.

VASILE ALECSANDRI

Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea

Page 90: valeriu marinescu

92

diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii cătră alţii.

A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparenţă străină, este un act de pedantism şi chiar de nebunie; într-un cuvânt, a dezbina marea familie, introducând diverse jargonuri în diversele ramuri ale ei, este un fapt de lesnaţionalitate, căci el naşte o fatală neînţelegere între fraţi şi poate cu timpul să producă înstrăinarea între dânşii.

Înainte de toate, sunt de părere a se adopta o ortografie simplă, pe care să o poată învăţa şi deprinde lesne atât românii cât şi străinii. Aş dori ceva care să se fixeze în minte a prima vista, pentru a evita astfel elevilor o pierdere de timp preţios, pierdere regretabilă şi recunoscută de toţi filologii greci şi francezi. Cine a fost osândit a studia limba elenă ştie câtă bătaie de cap a suferit pentru ca să se familiarizeze cu regulele ortografiei acestei limbi. Asemine şi acel ce a învăţat limba franceză au blăstămat de o mie de ori încurcătura ortografiei care l-au făcut a pierde anii întregi în labirintul ei.

Ortografia trebuie să fie un mecanism inteligent pentru scrierea unei limbi, iar nu o ştiinţă adâncă, încâlcită, nesuferită, ce absoarbe o mare parte din capitalul inteligenţii şi întârzie studiile serioase şi folositoare…

ION GHICA

Profesorul să se folosească de toate ocaziile ce-i va da gramatica latinească ca să dea şcolarilor notiţii desluşite şi adevărate asupra limbii româneşti şi să le arate mai cu seamă cum formaţia zicerilor româneşti atârnă adesea de aceea a zicerilor latine; într-un cuvânt, profesorul să puie necontenit gramatica românească în paralel cu cea latină.

* Ideile despre limbă ale lui Mihail Kogălniceanu se desprind din

articolele lui literare şi din studiile sale istorice. În Introducţie la Dacia literară (Iaşi, 1840), este exprimată necesitatea creării unei literaturi naţionale („românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”), a unei literaturi originale, pornindu-se de la ideea că

Page 91: valeriu marinescu

93

„însuşirea cea mai de preţ a unei literaturi este originalitatea”. De asemenea, Kogălniceanu condamnă imitaţiile şi traducerile care invadaseră literatura, întrucât acestea nu puteau ajuta nici la cultivarea limbii, nici la constituirea literaturii adevărate, ci „omoară în noi duhul naţional”. În alte studii, Kogălniceanu susţine ideea unităţii limbii române şi se declară împotriva exagerărilor latiniste.

Părerile despre limbă ale lui Costache Negruzzi au fost expuse în patru „scrisori” (nr. 14, 15, 16, 18) publicate în revista „Propăşirea”. El îi grupează pe teoreticienii limbii în trei categorii – liberali, moderaţi şi conservatori –, este adeptul unei ortografii fonetice şi vede în Ion Heliade Rădulescu un legiuitor al limbii. De asemenea, Negruzzi pledează pentru îmbogăţirea vocabularului limbii române literare prin împrumuturi din latină şi din italiană, considerând că neologismele trebuie adaptate limbii noastre şi pronunţându-se împotriva celor ce le folosesc cu forma pe care o au în limba din care s-a efectuat împrumutul.

Negruzzi admite ideea formării unei limbi literare unice după modelul celei vechi. Totodată, apropierea de limba populară duce la dezvoltarea limbii literare. În unele dintre scrierile sale, cărturarul va înlocui unele particularităţi moldoveneşti cu forme ale graiului din Muntenia (înlocuieşte unele fonetisme cu altele care au o circulaţie mai mare).

Negruzzi a contribuit la unificarea şi la modernizarea limbii române literare nu numai prin opiniile teoretice, ci şi prin opera literar-artistică. O comparaţie între prima „scrisoare”, apărută în Alăuta românească (1837), şi acelaşi text, publicat în ediţia din 1857 cu titlul Primblare, demonstrează că autorul a operat unele modificări în scopul modernizării limbii; astfel, cuvinte precum pocnitile; asemine; găzduire devin pocnetele; asemenea; ospitalitate.

Şi activitatea lui Alecu Russo în domeniul cultivării limbii noastre de cultură are o importanţă deosebită, plasându-l pe un loc privilegiat din acest punct de vedere între contemporani. Părerile sale despre limbă pot fi desprinse din aproape toate lucrările pe care ni le-a lăsat: Cugetări; Critica criticii; Soveja; Poezia poporală etc. După Russo, limba literară trebuie să pornească de la limba populară, poporul reprezentând adevăratul păstrător al tradiţiilor şi al tuturor bunurilor spirituale (limba fiind cel mai de preţ bun spiritual). În ceea ce priveşte neologismele, Russo este de acord că nevoile noi cer

Page 92: valeriu marinescu

94

mijloace noi şi ideile noi au trebuinţă de cuvinte noi, însă nu se cade să împrumutăm abuziv şi nici să creăm artificial cuvinte după bunul plac.

De asemenea, cărturarul moldovean combate latinismul, tendinţa de a se merge înapoi către formele latinei clasice şi pledează pentru limba populară, capabilă să exprime, în mod artistic, conţinuturi de idei oricât de complexe. În privinţa slavonismelor, Russo optează pentru păstrarea lor în limbă, ca o necesitate istorică, ele constituind unul dintre elementele cărora limba română le datorează originalitatea ei.

Vasile Alecsandri – corifeul generaţiei de la 1848 –, într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi şi în Dicţionarul grotesc, se pronunţă direct împotriva exagerărilor ce se manifestau în chestiunea normării limbii române literare. Opiniile sale sunt izvorâte din bun-simţ şi din instinct lingvistic. Alecsandri se declară împotriva ortografiei etimologice, împotriva lui u final, care nu se mai pronunţa, şi respinge consoanele duble. De asemenea, nu este de acord cu forma cari a pronumelui relativ şi nici cu multe forme recomandate de latinişti, de tipul amoare; amare; beleţă; rumân.

Potrivit caracterizării făcute de Tudor Vianu, Alexandru Odobescu a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori şi învăţaţi români ai secolului al XIX-lea şi una dintre figurile cele mai atrăgătoare ale generaţiei lui. Apariţia sa în literatură coincide cu afirmarea italienismelor lui Ion Heliade Rădulescu, a purismului reprezentat de Aron Pumnul şi a latinismului Societăţii Academice Române. Dintre studiile sale în care abordează probleme lingvistice, amintim Psaltirea tradusă de diaconul Coresi, tipărită la 1577; Reviziunea Dicţionarului Academiei; Condiţiunile unei bune traduceri româneşti din autori eleni şi latini.

Odobescu a înţeles necesitatea modernizării limbii şi literaturii naţionale şi şi-a manifestat dezacordul faţă de tendinţele lingvistice menţionate mai sus (purism, latinism, etimologism). În 1872, lansează o serie de critici la adresa Dicţionarului academic (autori: I. C. Massim şi A. T. Laurian), condamnând caracterul fantezist al multor etimologii indicate aici, includerea nejustificată a unor neologisme nefireşti limbii române, lipsa de precizie în redactarea definiţiilor, numeroasele divergenţe între scriere şi pronunţare. Odobescu a formulat propria sa opinie, arătând că un dicţionar general

Page 93: valeriu marinescu

95

al unei limbi nu poate fi conceput în afara uzului contemporan, iar dicţionarul trebuie să fie oglinda limbii din trecut până în prezent: „Să dăm studioşilor români – şi nouă înşine, socotiţi printre ei – mijloacele practice de a studia formaţiunea şi dezvoltările succesive ale limbei naţionale, prin scoaterea la lumină a adevăratelor acte civile ale adolescenţei sale; să găsim putinţa de a ne înfige adânc în măduva graiului poporan de prin toată românimea şi s-o sorbim de acolo spre a-i distila virtutea în rezervoriul comun al limbei naţionale; să adaogem la aceste două comori ascunse în rărunchii traiului nostru strămoşesc tot ce ne pot da mai bun scriitori noştri moderni şi ştiinţa universală. Şi din toate acestea să întocmim un inventar complet şi raţional al întregei noastre avuţii, să înfiinţăm adevăratul Dicţionar al Academiei Române carele, precum s-a mai zis adesea printre noi, cată să fie oglinda limbei din trecut până în prezent. […] Cărţile se scriu spre a fi citite, şi numai acele citiri pot fi profitabile cititorului pe care el le înţelege şi care, conţinând idei sănătoase, prezentate într-un mod logic, sunt scrise într-o limbă de toţi pricepută, de toţi gustată, într-o limbă care nici dezgustă mintea prin formele şi expresiunile ei pocite şi înjosite, nici o osteneşte prin a ei frazeologie nomoloasă şi încâlcită, nici o spăimântă prin netrebuincioase şi nejustificabile inovaţiuni…”.

Odobescu respinge reformele ortografice latinizante şi se declară împotriva rezoluţiei Academiei Române care prevedea impunerea ortografiei lui Timotei Cipariu. Cărturarul şi-a dat seama că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, exagerările latiniste nu-şi mai găseau nici o justificare. Pe de altă parte, Alexandru Odobescu recomandă „să ne ferim de cuvinte străine sau înstrăinate de limba românească, fie dânsele franţuzisme moderne sau latinisme pedante sau pocite arhaisme slavone, greceşti şi turceşti, fie chiar şi maghiarisme cu caracter local. Dar ce este încă şi mai de seamă e să cugetăm româneşte, când scriem şi când vorbim. Întocmirea frazelor să se facă în mintea noastră după logica limbii pământene, iar nu după sintaxe străine, ca cele franceză ori germană, ori latină, ori ungurească. Aci, pare-mi-se, e clenciul curatei vorbiri şi al frumoasei scrieri româneşti. Ceea ce pe buze sau de sub pană iese dintr-o cugetare întocmită româneşte, apoi tot cu răsunet şi cu înfăţişare românească ajunge la auzul şi la vederea altora, chiar şi dacă, pe ici pe colo, s-ar strecura în stil şi în rost câte o vorbă cu faţă străină”.

Ca scriitor, Alexandru Odobescu este reprezentantul direcţiei savante în istoria limbii române literare. Specificul limbii şi al stilului

Page 94: valeriu marinescu

96

trebuie căutat în împletirea elementelor savante, livreşti cu cele populare. Acestea din urmă reprezintă nu consecinţa unei influenţe populare, ci rezultatul erudiţiei scriitorului şi al investigaţiilor întreprinse de el în diferite compartimente ale vieţii sociale. Elementele populare nu conferă operei lui Odobescu un caracter popular, ci, dimpotrivă, atestă caracterul ei livresc atât la nivel lexical, cât şi la nivel sintactic.

Elementele populare denumesc obiecte de gospodărie, unelte, plante, animale, veşminte, ţesături şi sunt termeni cu circulaţie regională: custură; joagăr; iarba ciutei; pojarniţă; babiţă; lişiţă; conci etc. Neologismele reprezintă termeni referitori la artă – pictură, sculptură, arhitectură, literatură, critică: histrion; fibulă; votiv; pantocrator; paviment; expiaţie; palisadă; surfaţă etc. Arhaismele ţin de domeniul administraţiei, al armatei, al vieţii religioase sau sunt termeni referitori la îmbrăcăminte: arhonta; cămăraş; ciohodar; cupar; lefegiu; armaş; haraci; contăş; cucă; feregea; gugiuman.

Fonetica şi morfologia scrierilor lui Alexandru Odobescu nu pun probleme deosebite din punctul de vedere al normei literare. Cărturarul utilizează unele fonetisme regionale sau unele forme morfologice fluctuante, curente în epocă, dar puţine la număr şi fără să aibă în text funcţie expresivă. Nivelul la care se produce, în istoria limbii noastre literare, principala inovaţie a lui Odobescu este sintaxa (Mihaela Mancaş), caracterul savant fiind confirmat de perioadă, ca modalitate de exprimare. Odobescu depăşeşte acumularea enumerativă a lui Nicolae Bălcescu, pentru a o înlocui cu ample construcţii hipotactice, proprii mai ales expunerilor teoretice. Tudor Vianu a distins trei caracteristici de bază ale perioadei lui Odobescu: simetria, inversarea şi ramificarea.

Perioada lui Alexandru Odobescu se sprijină pe o construcţie binară sau ternară, aceste construcţii alternând. Simetria se poate limita la determinări din corpul aceleiaşi propoziţii sau se poate extinde într-o întreagă frază sau chiar în afara cadrului frazei, grupând unităţile sintactice în contexte mai largi. Inversiunea presupune plasarea subordonatelor înaintea regentelor. Ramificarea poate fi considerată o formă de simetrie şi constă într-o subordonare în lanţ: fiecare element regent – propoziţie sau parte de propoziţie – se subordonează, la rândul său, unui element regent de rang superior.

Spre exemplificarea acestor trăsături, prezentăm următoarea frază:

Page 95: valeriu marinescu

97

Dar fiindcă până acum nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri şi fiindcă însumi – o mărturisesc cu umilinţă – n-am fost niciodată la acea aspră şcoală în care cetăţenii învaţă să fie meşteri în războaie şi în toate cele unde trebuie omului să ştie a cugeta, a vorbi şi a lucra bine, de aceea, zic, nu mă voi încumeta să spun ceea ce aievea n-am văzut cu ochii, ci legănat în răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii mai pricepuţi au cugetat, au vorbit şi au lucrat, descriind şi reprezentând episoade caracteristice din viaţa plină de neastâmpăr a vânătoarei celei mari.

Construcţia dovedeşte în primul rând simetrie, pentru că se sprijină pe două propoziţii principale, coordonate adversativ: „Dar…de aceea…nu mă voi încumeta…/ci/ legănat în răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai”. Se observă apoi construcţiile binare („fiindcă până acum nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri şi fiindcă însumi…n-am fost niciodată la acea aspră şcoală”) şi cele ternare („a cugeta, a vorbi şi a lucra bine”; „au cugetat, au vorbit şi au lucrat”). Ramificarea iese şi ea în evidenţă, dacă încercăm o analiză sintactică a întregii fraze, prilej cu care se va observa şi inversarea (vă recomandăm să faceţi acest exerciţiu!).

Reţinem, în concluzie, stilul savant şi, în acelaşi timp, impunător prin armonie al lui Alexandru Odobescu. „Scriitorul are un debit lent, nezorit, lăsându-se furat de cele mai neaşteptate idei şi imagini, un Marcel Proust al ştiinţei care se cheamă istoria artelor, solicitat de o sumedenie de aspecte ale problemei, aşa cum i le furnizează memoria, măcar aparent, cadenţând însă discursul său în frumoase, uneori ample simetrii, de natură să încânte ochiul minţii, simţul gramatical şi auzul ideal al cititorului. Vocabularul, expresiile luate în sine sunt populare şi primul care a observat acest lucru a fost chiar Eminescu, într-o recenzie consacrată capodoperei lui Odobescu şi publicată în „Convorbiri literare” (1 aprilie 1875): «Limba e curată şi are farmecul noutăţii. O mulţime de cuvinte şi forme idiomatice, până acum scrise prea puţin sau defel, dar a căror origine este limba poporului nostru, fac cartea [este vorba despre Pseudokinegetikos – n. n.] preţioasă şi din punct de vedere lexical»” (Ion Rotaru).

Page 96: valeriu marinescu

98

LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA MARILOR CLASICI

„România lui Traian a rămas până acum credincioasă sieşi, neclintită în geniul ei primitiv. Poporul acesta […] păstrează neschimbat tot ce a apucat de la părinţi: vesmântul, obiceiurile, limba şi mai cu seamă numele lui cel mare: români! Nobleţe bine dovedită. Limba lor e cu totul latină” – scria istoricul francez Jules Michelet. Acest fapt a fost consfinţit printr-un act de o extremă importanţă pentru aspectul romanic al limbii noastre: în anul 1860, imediat după Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza legiferează scrierea cu alfabet latin. În 1866, se înfiinţează Academia Română, care îşi propune, printre obiective, elaborarea unei gramatici a limbii române şi a unui dicţionar al limbii noastre, cele două lucrări trebuind să contribuie în mod hotărâtor la modernizarea, la unificarea şi la dezvoltarea limbii naţionale. Din păcate, excesele latinizante ale ortografiei şi ale dicţionarului (despre care am vorbit ceva mai înainte) au compromis, pentru o vreme, aceste intenţii pozitive ale Academiei.

Constituirea societăţii Junimea (1863-1864), apariţia pres-tigioasei reviste „Convorbiri literare” (Iaşi, 1 martie 1867), impunerea, în conştiinţa publicului, a tinerilor de atunci (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, apoi a lui Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti), campaniile susţinute în direcţia apărării limbii române de excesele puriste, latinizante şi etimologizante au dus la rafinarea artistică a expresiei literare, la impunerea unei estetici a limbajului literar. Un aspect nou al studiului şi al cultivării limbii îl reprezintă apariţia celor dintâi contribuţii lingvistice moderne, de anvergură europeană, prin scrierile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi ale lui Titu Maiorescu, mergând pe linia lui Timotei Cipariu, care afirma: „Suntem cu totul pentru uzul vorbirii româneşti, urmându-l, cercându-l, culegându-l şi examinându-l din toate monumentele despre limba românească, după toate dialectele ei ce ne sunt cunoscute”.

„Odobescu, Maiorescu, Eminescu ne-au lăsat pagini memorabile despre limba literară, despre stilul artistic, inaugurând cultul estetic al limbajului. Opera lor era expresia concretă a acestui cult, iar opiniile lor cu privire la cultivarea şi la dezvotarea continuă a limbii naţionale au o mare valoare practică, rămânând mereu actuale […]. Ataşamentul lor faţă de fondul istoric al limbii şi geniul inventiv care a regenerat

Page 97: valeriu marinescu

99

valorile semantice ale vechilor cuvinte prin asocieri neaşteptate, prin metafore uimitoare, au deschis largi perspective limbii naţionale, pe calea înnoirii şi perfecţionării sale continui. Prin opera lor şi prin atitudinea critică faţă de orice alterări şi artificii, tezaurul limbii literare a renăscut şi s-a îmbogăţit, tocmai într-o epocă de controverse aprinse în legătură cu dezvoltarea şi modernizarea limbii literare. Nu vom uita că în redacţia ziarului Timpul cei trei scriitori clasici, Eminescu, Slavici şi Caragiale, nemulţumiţi de nivelul cunoaşterii şi practicării în scris a limbii literare, şi-au propus să facă o gramatică a limbii, împărţindu-şi capitolele ei; doar Slavici a publicat mai târziu o gramatică, dar discuţiile lor în legătură cu limba nu au fost inutile, nu au rămas fără ecou, de vreme ce atât Eminescu, cât şi Caragiale s-au referit nu o dată la limbajul epocii, la nevoile lui, în diferite articole de ziar” (Gh. Bulgăr).

Lor li s-au adăugat scriitorii afirmaţi către sfârşitul celui de-al XIX-lea veac – precum George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu –, care au manifestat acelaşi viu interes pentru cultivarea limbii literare şi care au prelungit, până în secolul următor, tradiţiile apărării şi înnobilării limbii naţionale prin scrisul literar şi prin comentariul critic al tendinţelor nesănătoase înregistrate în limbă.

„Ceea ce a devenit limba literară în secolul al XIX-lea a rezultat din multipla nevoie de a elimina acele particularităţi ale limbii secolului al XVIII-lea care nu mai corespundeau împrejurărilor sociale ale noului veac, de a o îmbogăţi cu mijloacele de expresie cerute de nevoile mai noi ale culturii, de a asigura acea stabilitate şi corectitudine a formelor, menite să rezerve atenţia scriitorilor pentru singurele, dar înaltele nevoi ale comunicării ştiinţifice şi literare, de a o face să se îmbogăţească din izvorul graiului popular pentru a se pune astfel, ca un instrument superior de cultură, la îndemâna păturilor celor mai largi ale naţiunii” (Tudor Vianu).

În îndelungata sa activitate, Titu Maiorescu s-a dovedit şi un profund cunoscător al istoriei şi al evoluţiei limbii române şi, în tot ceea ce a întreprins, s-a aflat în continuarea eforturilor lui Ion Heliade Rădulescu, marcate de Gramatica publicată în 1828, ale lui Alecu Russo, ale lui Vasile Alecsandri, ale lui Alexandru Odobescu şi ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. În studiile Despre scrierea limbei române şi Limba română în jurnalele din Austria, se ridică împotriva

Page 98: valeriu marinescu

100

curentului latinist, dar şi împotriva tendinţelor de introducere în limba română mai ales a neologismelor de origine germană. Deşi recunoaşte meritele, din punct de vedere social, ideologic şi patriotic, ale unor cărturari ardeleni şi bucovineni ca Aron Pumnul, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, totuşi Titu Maiorescu se împotriveşte tendinţelor de „siluire” a limbii române. Cu foarte cunoscuta-i vervă pamfletară, dar şi cu solide argumente ştiinţifice, el barează drumul acelor exagerări ce propuneau ca, în loc de leu să se spună leune, în loc de nucă – nuce, în loc de piept – pieptore, în loc de fulger – fulgure, introducăciune în loc de introducere etc. Arătând că limba este vie şi se aseamănă cu viaţa plantelor, Maiorescu atrăgea atenţia că ea nu poate fi încorsetată de reguli şi de principii nefireşti. În acest sens, se ofereau ca exemple scrierile lui C. Negruzzi, Alecsandri, D. Bolintineanu, apoi cele ale lui Odobescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu, pe care îi numea „scriitori esteţi, iar nu erudiţi reflexivi”. Cu ironie, Maiorescu supune unei aspre critici „beţia de cuvinte” de la „Revista contimporană”, în studii numite de patologie literară.

În 1881, Titu Maiorescu publică studiul Neologismele, unde respinge tendinţele de eliminare din limbă a cuvintelor ce nu sunt de origine latină şi de introducere a neologismelor de prisos – adevărată manie care înstrăinează limba „din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular”. Marele critic mai afirmă că toate creaţiile arbitrare, purificarea, etimologismul, germanismele duc la falsificarea geniului propriu al limbii române şi, în acest context, defineşte sursele „pentru a vorbi şi a scrie bine româneşte”: Biblia în frumoasa limbă a secolului al XVII-lea, cronicarii noştri, poveştile, poeziile şi proverbele populare. „Fără acestea, nu poţi fi scriitor român”, concluzionează, categoric, Maiorescu.

Prezentăm, în continuare, câteva pasaje din principalele studii ale lui Titu Maiorescu, în care sunt dezbătute probleme lingvistice:

Limba română în jurnalele din Austria (1868) Nu orice introducere de cuvinte nouă şi orice aplicare de

cuvinte vechi la înţelesuri nouă constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atât mai mult datori a combate o asemenea tendenţă spre invenţiuni nouă, cu cât fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un şir de alte procedări

Page 99: valeriu marinescu

101

analoage în literatura noastră. Aceeaşi originalitate falsă a autorilor şi aceeaşi tendenţă de a schimba toate o întâlnim şi în sfera gramaticală, şi pe tărâmul discuţiunilor ortografice.

Greşeala fundamentală în toate aceste provine din necunoaşterea valorii proprii ce are limba unui popor. Limba, în orice manifestare a ei, în gramatică ca şi în expresiuni şi idiotisme, este un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate niciodată modifica după raţiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decât în raţiunile indivizilor, şi toată viaţa îi este atârnată de cugetarea şi reproducerea în minţile generaţiunii prezente şi a celor viitoare. Însă această viaţă, în esenţă, nu este reflexivă, ci instinctivă, şi se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu după arbitriul reflecţiunii individului. De aceea limbile s-au înavuţit şi se înavuţesc totdeauna prin scrierile poeţilor geniali, cari, fără a se gândi la teoriile limbistice, se exprimă după simţământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuţesc niciodată prin filologi, prin membri de societăţi academice etc., al căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale simţământului după care poporul cu poeţii săi şi-a creat şi-şi măreşte limba dar îi face totdeauna prin chiar faptul acestei reflecţiuni incapabili de a forma şi reforma din nou.

Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi şi ceilalţi prozaişti ai ştiinţei, îl pot avea în privinţa limbei lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate legală a naturei proprie a poporului lor. […]

Tot aşa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urşii, sau ul Domn, în loc de Domnul sau meniciune, în loc de menire, motivând asemenea schimbare prin faptul că aşa i se pare lui mai raţional.

Singura raţiune de îngăduit, în această materie, este uzul poporului, care face lege, şi care îşi are totdeauna cauza lui binecuvântată şi mai profundă decât raţiunile filologilor…

Între forma limbistică ce unui individ îi pare mai raţională şi între forma obicinuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul trebuieşte primit ca lege superioară.

Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziţia dintre formele gramaticale sau expresiile limbistice originale, primite

Page 100: valeriu marinescu

102

de un număr mărginit de autori, şi dintre formele şi expresiile obicinuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămâne totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie, ca vreodată să se fi întâmplat altfel. Rezultatul necesar este dar că o literatură scrisă în asemenea mod rămâne înapoi şi se pierde pentru popor, şi că aceasta îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura almintrelea poate folositoare a literaţilor săi.

Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872) Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres, când desrobin-

du-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc fireşte şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. Trebuie însă să zicem priincios în loc de favorabil? Nădejde în loc de speranţă etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbagiul poporului român. Nouă celorlalţi nu ne rămâne decât a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţul nostru limbistic, ştiind bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decât urmaşii noştri.

MIHAI EMINESCU

Plecând de la ideea că, în limbă, se reflectă caracterul unui popor, că, în limba sa, omul îşi pricepe inima pe deplin, Mihai Eminescu definea limba noastră drept „floarea sufletului etnic al românimii”. Cunoscător profund al istoriei şi al evoluţiei graiului strămoşesc şi sfânt, poetul nostru naţional s-a mândrit ori de câte ori a avut ocazia cu originea nobilă a poporului român şi a limbii române: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă; limba însă am transcris-o din buchile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile”.

Page 101: valeriu marinescu

103

Ca şi Titu Maiorescu, şi Eminescu se pronunţă împotriva etimologismului promovat de latinişti: „Daunele ce le face sistemul etimologic pur pronunţiei româneşti sunt însemnate. Având fiecare facultatea de a pronunţa cum va vrea, generaţiune cu generaţiune, vom păstra viciul pronunţiei corupte – şi teama etimologiştilor cum că fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face dialecte e ilusorie. […] Noi ne bucurăm de propăşirea fonetismului în Transilvania. Acesta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere naţională: unitatea în limbă şi o normă unică în pronunţie”.

O altă chestiune lingvistică asupra căreia s-a pronunţat Eminescu este legată de neologisme. Introducerea excesivă a acestora este combătută vehement de poetul nostru naţional, după a cărui părere „limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-a făcut poporul şi una limba”. „Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica […]. A o dezbrăca de averile pe care ea […] le-a adunat, în mai bine de o mie de ani, însemnează a o face din împărăteasă cerşetoare”.

Cei mai importanţi cercetători ai operei eminesciene o împart în trei perioade distincte, limitele dintre aceste perioade fiind, totuşi, arbitrare.

În poezia de tinereţe, scrisă cam între anii 1866 – 1870, limbajul poetic eminescian nu este încă unul particular, poetul fiind influenţat de scrierile înaintaşilor (pe care, cum ştim, îi şi omagiază în Epigonii). Această perioadă – subliniază Mihaela Mancaş – se opune net celorlalte două, prin caracterul mai puţin modernizat al limbii, prin subordonarea evidentă faţă de vocabularul poetic şi prin mijloacele de expresie curente în limbajul poeziei timpului. Formele lingvistice utilizate acum sunt, uneori, neobişnuite, alteori, puţin adaptate la norma limbii literare şi nu vor caracteriza întreaga operă.

Cea de-a doua perioadă de creaţie (1870 – 1876/1878) marchează faza romantică a poeziei eminesciene, prin temele abordate şi prin procedeele stilistice: antiteza, acumulările retorice, caracterul concret al imaginilor, densitatea figurilor.

Din 1878, începe etapa reclasicizării, a scuturării podoabelor (Tudor Vianu), când Eminescu renunţă la figurile de stil numeroase. Dacă primei perioade de creaţie, îi este specific epitetul ornant, ex-

Page 102: valeriu marinescu

104

primat mai ales prin adjectiv (de tipul blând; dulce; pal; tainic; palid), după 1878, întâlnim epitetul metaforic, exprimat printr-un substantiv (de tipul cugetările regine), alături de epitetul personificator (precum flori înfiorate; vis blând etc.). Mihai Eminescu a reuşit să potenţeze, prin transfigurări metaforice, substanţa concretă a termenilor, cele mai abstracte noţiuni căpătând consistenţă materială. Cu Eminescu, se deschide larg sfera posibilităţilor rare de asocieri semantice, ajungându-se la ceea ce putem numi anomalii semantice, atribut al poeziei române moderne (de pildă scamă de zare, la Arghezi, curţile dorului, la Lucian Blaga, oul dogmatic, la Ion Barbu). Funcţia expresiei poetice moderne nu mai este în primul rând aceea de a comunica sau de a reprezenta, ci de a sugera – de aici, şi caracterul mai încifrat al poeziei moderne (vezi, de pildă, poezia lui Nichita Stănescu). Dacă, în prima perioadă de creaţie, în poezia eminesciană, apar destul de multe neologisme, treptat, spre perioada de maturitate, când imaginea va face loc reflecţiei, poetul va renunţa, pe cât posibil, la termenii neologici, tinzând spre simplitatea esenţială – şi trebuie spus că orice mare poet evită neologismul, întrucât acesta este monosemantic, în timp ce cuvintele autohtone sunt polisemantice. Poezii precum Lacul, Şi dacă..., Revedere impresionează prin simplitatea exprimării, semn al unui rafinament artistic deosebit. Să ne reamintim poezia Şi dacă...:

Şi dacă ramuri bat în geam Şi dacă stele bat în lac Şi se cutremur plopii, Adâncu-i luminându-l, E ca în minte să te am E ca durerea mea s-o-mpac Şi-ncet să te apropii Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna Tot în această perioadă, Eminescu este atras de poezia cu formă

fixă, precum sonetul (Trecut-au anii) sau glosa (Glossă). Trăsături fonetice: În toate perioadele de creaţie, Mihai Eminescu a conservat

anumite fonetisme regionale sau arhaice, folosite ca fapte de stil şi nu

Page 103: valeriu marinescu

105

ca fapte de limbă, aşa cum se întâmpla, de pildă, în poezia paşoptiştilor:

– pentru formele literare cu a accentuat, Eminescu foloseşte fonetismul moldovenesc e: jele; şele; lese (=verbul la conjunctiv să lase);

– formele cu ă etimologic păstrat, faţă de cele cu e din Muntenia, apar destul de des: părete; răpezindu-se; răzima;

– diftongul ea se reduce la a, după consoana s: sara; asameni; mătasa;

– e final neaccentuat se transformă, de multe ori, în ă: izvoară; braţă; pahară;

– diftongul ie apare des în locul formelor literare cu ia: împrăştiet; tămâiet; nemângâiet; băiet;

– lui u din limba literară îi corespunde î, ca în cazul verbelor împle; îmble;

– Eminescu este un foarte bun cunoscător al limbii române vechi, pe care o numeşte „limba veche şi-nţeleaptă”. „De fiece cuvânt vechi – scria Eminescu – se ţine un şir întreg de zicale, care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesea mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rânduială”. Dragostea pentru această limbă veche îl face pe Eminescu să folosească termeni precum prepoziţiile pre şi preste, într-o perioadă în care consoana r din aceste cuvinte fusese eliminată, disimilată. Pe de altă parte, pasiunea declarată pentru folclor, pentru (cum spune el) „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” are consecinţe şi în plan lingvistic; astfel, vom întâlni uneori, în poezia eminesciană, forme precum să vază; să rămâie; să pătrunză, aşadar forme verbale iotacizate.

Trăsături morfologice: – se întâlnesc fluctuaţii în formarea pluralului substantivelor:

misteruri; cânture; stânce; inime; muzice; vremi; tainiţi; – genitivul analitic (format cu prepoziţie) este o construcţie care

se menţine în tot cursul creaţiei eminesciene: adoarme pe sânul/ De-un june frumos; cântările de clerici; negură de vremi; umbra de odaie;

– articolul posesiv-genitival apare, uneori, în forma regională invariabilă după gen şi după număr a: a patriei dulci plaiuri; a morţii dureri; a nopţii stele;

Page 104: valeriu marinescu

106

– un alt element de sursă populară este dativul etic: Câtu-ţi ţine ziuliţa; De ce nu-mi vii?;

– din necesităţi metrice, formele verbale apar fie cu formă sufixată, fie cu formă nesufixată: Tresărind scânteie lacul; Lănci scânteie lungi în soare; Mii pustiuri scânteiază; Răsare şi străluce; Pe când luna străluceşte;

– formele arhaice şi populare ale timpurilor analitice apar în poezia lui Eminescu din toate perioadele: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă; Şi apa unde-au fost căzut; Or să-ţi cadă flori de tei; Să-mi deie ce i-oi ceie;

– superlativul absolut se construieşte, frecvent, cu ajutorul lui prea, mult mai expresiv decât superlativul construit cu obişnuitul foarte (în Luceafărul – O prea frumoasă fată); o altă modalitate de realizare a superlativului absolut, la fel de expresivă şi tot de influenţă folclorică, se întâlneşte atunci când adjectivul este precedat de adverbul mult: Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac.

Trăsături sintactice: – se menţin câteva particularităţi de sintaxă veche, cum ar fi

reluarea prin pronume personal a subiectului: Suflarea ta caldă ea n-o să învie;

– uneori, se elimină prepoziţiile care ar marca precis raportul sintactic: Adesea fruntea-mi de-o stâncă rezemată/ Priveam; S-avântă pe el şi pleacă/ Păru-n vânturi, capu-n piept; Un arc de aur pe-al ei umăr/ Ea trece mândră la vânat; se observă că, de cele mai multe ori, se elimină prepoziţiile cu şi deasupra;

– trăsătură sintactică generală a poeziei eminesciene este inversiunea determinării faţă de determinat: cumplita mea durere; nebunul meu amor; Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde; Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei;

– la nivel frastic, se constată o predominare a raportului de subordonare; adesea, fraza se construieşte în raporturi sintactice mai complicate, cu subordonare mai variată, combinată de multe ori cu o topică savantă; după 1870, subordonarea pierde teren în faţa coordonării (mai ales coordonarea prin juxtapunere); coordonarea este raportul predominant în poezii întregi, precum Sara pe deal, S-a dus amorul, Pe lângă plopii fără soţ….

Trăsături lexicale: Toţi lingviştii au observat capacitatea lui Eminescu de înnoire a

expresiei poetice. El izbuteşte o extraordinară extindere a asocierilor

Page 105: valeriu marinescu

107

semantice, prin îmbinări inedite de cuvinte, plasate în ambianţe contextuale neprevăzute. În mod frecvent, Eminescu asociază termeni ce exprimă suferinţa şi voluptatea: farmec dureros; dulce jele etc. „Numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţeles hotărât de veacuri – scria Eminescu – este clară şi numai o cugetare care se serveşte de o asemenea limbă e limpede şi cu temei. […] Cât despre cuvintele multe, în loc de a îmbogăţi, ele sărăcesc cumplit o limbă. Ele iau ideei vioiciunea intuitivă. Când la rostirea mai multor cuvinte ai să-ţi închipuieşti acelaşi lucru, ajungi a nu-ţi mai închipui nimic sau mai nimic la rostirea fiecăruia din ele”.

Deşi „primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de a căuta echivalentul românesc” însemna, în opinia lui Eminescu, lipsă de respect pentru limbă, în prima perioadă de creaţie, cele 14 antume, ca şi postumele compuse acum cuprind puţine arhaisme, puţini termeni populari şi multe neologisme: angel; apatic, aură; eternel; finită; flamă; sombru etc. Către maturitate, Eminescu asimilează neologismul, dar nu îl mai utilizează abuziv, ci îl alătură, meşteşugit, cuvântului mai vechi. Aşadar, trebuie observată, acum, valoarea artistică a arhaismelor şi a regionalismelor, folosite ca fapte de stil şi nu ca fapte de limbă. Scrisoarea III deţine recordul în materie de arhaisme, aşa cum, dintre antumele definitive, Călin – File din poveste întruneşte cel mai mare număr de termeni populari.

ION CREANGĂ

Cărturarul Timotei Cipariu adresa compatrioţilor săi următorul îndemn: „Să ne adunăm la părinţii noştri, cu acea mângâiere că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am mai fi demni de a ne numi fiii lor: limba românească”. Un mare scriitor român care a înţeles că adevăratul geniu al limbii se simte în limba populară este Ion Creangă. În cunoscuta povestire Ion Roată şi Cuza Vodă, Creangă îi ridiculizează pe „boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate numai cu franţuzească şi cu nemţească”, tineri cărora nu le mai veneau la socoteală vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti şi care, în loc să vorbească drept, româneşte, „au corchezit graiul strămoşesc de nu-i mai înţelege nimene”. Împotriva acestora, se ridică moş Ion Roată, zicând: „Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, să ne dumirim şi noi; căci eu, unul, drept să spun, nu pricep nimica, păcatele mele”.

Page 106: valeriu marinescu

108

Cercetările asupra stilului şi asupra limbii lui Ion Creangă au pornit de la opiniile formulate de G. Călinescu şi de Tudor Vianu. Iată ce constata G. Călinescu: cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi au un umor verbal, pe care îl comunică personajelor. Amândoi pun în gura eroilor vocabulare originale, unul ţărănesc, altul orăşenesc semidoct. Tudor Vianu vedea, în procesul de transcriere a limbii vorbite, o deosebire între Creangă şi Caragiale; astfel, Ion Creangă transcrie vorbirea ţăranilor fără a fi aparţinut el însuşi altei sfere lingvistice (deci vorbirea acestora e şi vorbirea lui), în timp ce limba lui Caragiale este net diferită de aceea a personajelor sale. De fapt, valorificând limba vorbită în medii diferite, Creangă şi Caragiale nu o transcriu, ci o transpun artistic, potrivit unor modalităţi diferite, adecvate conţinutului operelor create.

Limba lui Creangă se defineşte prin caracterul ei autentic popular; după cum observa Iorgu Iordan, limba folosită de Creangă reprezintă chintesenţa vorbirii noastre populare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Creangă este scriitorul nostru cel mai autentic popular, atât prin conţinutul, cât şi prin arta operei sale” (Iorgu Iordan). Trăsătura dominantă a stilului artistic al lui Ion Creangă o constituie oralitatea. [Prin oralitate, înţelegem calitatea stilului unei scrieri literar-artistice de a părea vorbit, ca urmare a introducerii, în textul literar, a unor forme şi a unor procedee specifice conversaţiei orale]. La Ion Creangă, întâlnim oralitatea de tip popular; la Mihail Sadoveanu, ne întâmpină oralitatea de tip protocolar, reverenţios, în timp ce, în opera comică a lui Ion Luca Caragiale, descoperim oralitatea de tip semidoct.

Fonetica: Aspectul fonetic al limbii lui Creangă nu reprezintă o transcriere

a pronunţării regionale moldoveneşti. Câteva regionalisme constituie conservări ale unor fonetisme arhaice, iar alte forme regionale sunt inovaţii fonetice ale graiului moldovenesc:

– forma cu î în locul diftongului îi este aproape generală: mâne; pânea; câni; mânile;

– se conservă sufixele -(t)oriu şi -ariu: scripcariul; coţcariul; – diftongul accentuat final ea se reduce la è: vrè; avè; şedè; or

plăcè; măsè etc.;

Page 107: valeriu marinescu

109

– diftongul ia este redat prin ie: băiet; ieu; spăriet; împrăştiet; – sunt foarte frecvente formele regionale de numerale şi cele de

pronume demonstrative: tusşese; aista; ista; ceialalţi; – se întâlnesc şi forme verbale regionale: îs; îi; să se deie; se

sparie; să nu-l ieie. Morfologia: – articolul posesiv-genitival apare sub forma invariabilă a; – sunt generale formele multiple de viitor popular: i-a mai

trece; s-a afla; mi-a trebui; a veni ea şi vremea; s-or sfârşi; îi vede; am să ieu;

– indicativul mai mult ca perfect apare, la persoana a III-a plural, fără desinenţa -ră: (ei) se şi luase după mine;

– se folosesc şi verbe la modul prezumtiv: m-a fi aşteptând; a fi îmbătrânit;

– adverbul mai se repetă frecvent, sugerând, ca în limba vorbită, intensitatea acţiunii, un număr mare de obiecte (ce de mai pomi s-au plantat) sau fiind un semn al gravităţii, în saluturile ţărăneşti (Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară!);

– frecvente sunt interjecţiile, care, după cum observa profesorul G.I. Tohăneanu, alcătuiesc „un capitol al foneticii expresive”. Interjecţiile sunt urmate de o pauză, care contribuie la reliefarea lor: pupăza zbârr! pe o dugheană; dracul, neavând ce-i face, huştiuluc! în iaz; Talpa iadului atunci face ţuşti! înăuntru, şi dracii tranc! închid poarta după Ivan”. Elipsa verbului predicativ ţine de domeniul sintactic.

Sintaxa: – frecventă, la Creangă, este dublarea subiectului, construcţie de

origine populară: a veni ea şi vremea aceea; au prins ei acum dracii la minte; Suspină ea Moartea; te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş;

– tot de origine populară este şi dativul etic, accentuând participarea afectivă a naratorului la acţiune: bine mi te-am căptuşit; pui de viperă ce mi-ai fost; mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă; cât mi ţi-i băietul; răpede mi ţi le-a înfulicat;

– formele inversate sunt curente în sintaxa populară: prinde-l-voiu strigoiul cela; gătitu-le-aţi ceva; mâncat-ai salăţi de acestea;

– la nivel frastic, se observă, înainte de toate, predominarea coordonării asupra subordonării, la fel ca în sintaxa populară;

Page 108: valeriu marinescu

110

coordonarea se realizează atât prin juxtapunere, cât şi prin conjuncţii, preferate fiind şi, iar, dar. Comună limbii lui Creangă şi sintaxei populare este utilizarea conjuncţiei şi la începutul frazelor, ca element de continuitate la nivelul textului (aşa-numitul „şi narativ”);

– cele mai frecvente procedee stilistice la nivel sintactic sunt repetiţia şi elipsa, caracteristice şi ele limbii vorbite: Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face papă cu smântână; şi merg ei o zi, merg două şi merg patruzecişinouă; Ipate cu un gând să se ducă şi cu zece nu; şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine. Şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea pe urma mea;

– întâmplările prezentate de Ion Creangă impresionează prin dinamism, prin vioiciune şi prin intensitate. Astfel, adesea, cititorul are impresia că planurile temporale se suprapun: Cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă; Cum ajunge în grădină [Harap Alb], odată începe a smulge la salăţi; [ursul] cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă. Intensitatea faptelor este sugerată stilistic prin frecvenţa propoziţiilor subordonate circumstanţiale consecutive; astfel, cele trei nurori ale soacrei din cunoscuta poveste plângeau de udau pământul; moartea începe să roadă la copaci bătrâni de-i pocneau fălcile;

– atunci când apar evenimente-surpriză (răsturnări de situaţii, personaje fantastice), întâlnim expresia numai iaca (ce), destinată să menţină mereu trează atenţia cititorului sau ascultătorului: Şi atunci, numai iaca un ciocârlan şchiop se vede viind, cât ce putea;

– frecventă este plasarea subordonatei circumstanţiale de timp înaintea regentei, pentru a se imprima un ritm alert desfăşurării evenimentelor: Şi cum îi intra, stăi puţin şi te uită la fete; Când să-ţi petreci şi tu tinereţele, apucă-te de cărturărie;

– ne reţin atenţia şi propoziţiile principale afirmativ-exclamative, introduse prin adverbul relativ „unde”, urmat de adverbul de negaţie „nu”: Şi unde nu mă îmbărbătez în sine şi iar bag mâna să scot pupăza (aici, semnificaţia adverbului „unde” este mai mult temporală decât locală);

– ca în limba populară, circumstanţialele consecutive sunt introduse prin elementele de şi că, subordonata condiţională este frecvent introdusă prin de, iar concesiva – mai ales prin să.

Lexicul: Iorgu Iordan atrage categoric atenţia asupra caracterului general

popular al limbii lui Creangă, nedialectal. Impresia de regional provine fie din utilizarea unor cuvinte mai rare, dar nu limitate la aria

Page 109: valeriu marinescu

111

dialectală a Moldovei, fie din aspectul fonetic moldovenesc al unor cuvinte cu răspândire generală. Circulă în toate graiurile termeni precum berechet, beteag, caier, ciubotă, cotlon, clacă, plisc etc. Regionalismele propriu-zise sunt în număr destul de redus: bostan, colb, curechi, dugheană, iarmaroc, perjă, coropcar, hulub, ialoviţă etc. Neologisme aproape nu se întâlnesc în opera lui Creangă; Mihaela Mancaş depistează doar 12 în Amintiri din copilărie, număr mai mic decât la oricare alt scriitor.

În opera lui Creangă, întâlnim numeroase proverbe, zicători, ziceri tipice – anunţate de formula „vorba ceea” şi inserate perfect în context, în povestire: capra sare masa şi iada sare casa; una-i una şi două-s mai multe; apără-mă de găini că de câni nu mă tem; la plăcinte înainte şi la război înapoi ş.a.m.d. Toate acestea, socotite de Tudor Vianu „mijloacele unui artist individual”, au rolul de a caracteriza o situaţie sau de a defini o atitudine, un gest, un personaj. Pentru a mări forţa convingătoare a unei constatări, Creangă utilizează expresiile idiomatice; astfel, Flămânzilă este ca un sac fără fund, împăratul Roş îşi pune boii în cârd cu dracul, iar fata sa încearcă să le tragă butucul lui Harap Alb şi însoţitorilor acestuia. Iată câte expresii idiomatice apar într-un singur (scurt) fragment: Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine, zise Gerilă? Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.

Oralitatea se manifestă şi prin numeroasele structuri exclamative. Creangă foloseşte „exprimarea directă a mirării, cu multiplele şi variatele ei nuanţe, care merg de la simpla satisfacţie admirativă până la indignarea cea mai puternică şi până la imprecaţie” (Iorgu Iordan): mânca-l-ar brânca; vedea-l-aş pe năsălie; mânca-l-ar pământul; alelei! fecior de om viclean ce te găseşti etc.

Impresionantă este şi bogăţia lexicală, asigurată de sinonimie. Iată, spre exemplificare, seria sinonimică a cuvântului „necaz”: belea, dăndănae, încurcătură, nevoie, pacoste, pocinog. Şi pentru verbul „a bate”, găsim sinonime deosebit de expresive: a cosi în bătaie; a lua la depănat; a trage un frecuş; a mânca o papară; a da de cheltuială; a snopi în bătaie; a dezmierda; a mângâia; a buchisi şi altele. Calul lui Harap Alb este descris în felul următor: o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab; ghijoagă uricioasă; slăbătura ceea de cal; gloaba ceea de cal.

Page 110: valeriu marinescu

112

Uneori, Creangă citează fragmente de cântec popular (Voinic tânăr, cal bătrân, /Greu se-ngăduie la drum) sau ritmează propoziţii şi fraze: Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la să-l-caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.

Trebuie remarcată şi valoarea augmentativă a unor diminutive: să isprăvim odată şi trebuşoara asta; când mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia Izbăvitoarea de otravă nu era în stare a o desface; N-oi mai veni, Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l crucea; Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale iscusite.

Ceea ce a uimit şi a încântat mereu este plăcerea lui Ion Creangă de a „rosti” cuvinte, personajele sale vorbind enorm, gâlceava fiind principala formă de manifestare („sfada de proporţii homerice” – G. I. Tohăneanu). Din momentul în care se declanşează, dialogul se desfăşoară inepuizabil. Aşa cum observă Iorgu Iordan, Creangă are în faţă nu pe viitorul său cititor, ci pe un ascultător, imaginar şi totuşi foarte real, căruia i se adresează necontenit şi de la care primeşte sugestii, îndemnuri, sfaturi, cu efect asupra felului cum îşi duce mai departe povestirea. Această trăsătură se manifestă prin prezenţa verbelor de declaraţie („a spune”, „a zice”, „a vorbi” – Şi cum vă spuneam) şi a substantivului „vorbă” (Să nu-mi uit vorba; Vorba ceea; Şi, scurtă vorba). Când eroii dispar, rămâne să monologheze autorul, nepierzând nici o clipă legătura cu publicul: Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane?; Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!; Eu atunci să nu-mi caut de drum tot înainte?

ION LUCA CARAGIALE

Alexandru Rosetti îl consideră pe Caragiale „unul dintre artiştii care au făcut cel mai mult pentru dezvoltarea limbii noastre literare şi pentru îmbogăţirea ei. A fost un artist al cuvântului dintre cei mai conştienţi ai menirii sale”. Iată propriile mărturisiri: „Cuvântul, dragii mei, nu poate avea decât un singur loc într-o frază. Nu de dragul cuvintelor am căutat să vă născocesc o povestire. Eu de hatârul povestirii caut într-adins cuvintele”. Ca şi Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale trudea mult până să dea ultima formă manuscriselor sale, găsirea expresiei adecvate preocupându-l în cel mai înalt grad (aşa

Page 111: valeriu marinescu

113

cum se poate vedea, de pildă, din ciornele păstrate ale nuvelei Păcat). „Ca în toate – spunea el – şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier”; „…autor mare nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că aş putea fi, dar iarăşi, pe negândite, zău! N-am scris în viaţa mea…; trebuie şi dumneata să admiţi că asta va să zică meşteşug – fie cât de înalt, fie cât de umil: să iei, din grămada haotică a baniţei, mărgeluşe, bob cu bob, şi să le aşezi cu anume rost, după priceperea ta, pe priceperea şi a altuia”. Exigenţa extraordinară pentru cuvântul scris dovedeşte onestitatea creatorului, a cărui mare experienţă, după opinia lui Tudor Vianu, este vorbirea omenească, aceasta reprezentând „celula germinativă a întregii sale opere”. Un alt element avut în comun cu Eminescu – şi cu Creangă, de altfel – este atitudinea antiretorică (ea domina sfârşitul secolului al XIX-lea), după cum se poate vedea din articolul Câteva păreri, publicat în Notiţe şi fragmente literare.

Ioan Slavici ne spune, în Amintiri, despre Caragiale că „avea mult simţământ de limbă şi cunoştea mai bine decât Eminescu limba aşa-numită viuă care era vorbită în toate zilele”. În scrierile sale, el se serveşte de date culese personal, aşa cum se poate vedea în Cum se înţeleg ţăranii, adevărată „fotografie” a graiului vorbit. Observarea şi înregistrarea graiului vorbit, cu ticuri, cu defecte, cu stilul individual al fiecărui vorbitor, i-au permis lui Caragiale să îi facă pe eroii săi – pe care îi vede şi pe care îi aude – să se exprime după condiţia socială şi după caracter. „Fiecare frază – scria Constantin Dobrogeanu-Gherea –, fiecare acţiune ne zugrăveşte caracterul omului. Fiecare frază e caracteristică pentru acel care o pronunţă”. S-a observat că, dacă personajele lui Ion Creangă se definesc mai ales prin modul lor de a acţiona, eroii lui Caragiale se individualizează mai cu seamă prin modul de a vorbi. Ei sunt reprezentanţii unei anumite clase sociale, ai unui anumit moment istoric, ai unei anumite regiuni şi ai unor anumite profesii. Trebuie, însă, făcută deosebirea între limba personajelor, între modul lor de exprimare şi limba şi stilul autorului, atunci când acesta vorbeşte în numele său, în pasajele de naraţiune. Distanţa este covârşitoare, stilul naratorului dovedindu-se impecabil.

Ion Luca Caragiale a luat o poziţie fermă în privinţa problemelor cu care se confrunta limba română în vremea aceea, probleme ţinând de ortografie, de lexic, de punctuaţie. Dar să îi dăm cuvântul lui Caragiale:

De cincizeci de ani scriem cu litere latine. Limbi străine, de alte familii decât familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise

Page 112: valeriu marinescu

114

perfect, logic şi sistematic, cu literele noastre – limbi slave şi limbi germanice; maghiara chiar, atât de deosebită de toate limbile indo-europene!… iar limba noastră, de cincizeci de ani ne tot batem capul şi nu reuşim s-o scriem cu literele străbune cum se cade… De ce oare?… Numai şi numai fiindcă ne-a intrat în cap că o ştim scrie fără a-nvăţa s-o scriem. Dormi în pace, alături de nuieluşa ta, binefăcătorul meu dascăl!

Auzi, dumneata!, cuvinte romanice, patrimoniul la care avem drept sfânt, ca toate limbile de aceeaşi familie, să le luăm noi, românii, în forma şi cu accentul caracteristic al limbilor germanice!

<Senzaţie, senzaţional, univerz, univerzal, seziune, conceziune, penziune, perzecuţiune, perzeverenţă, furnizor, penzulă>; că te apucă plânzul!

Pe urmă: <femeile însuşi, noi însuşi, eu şi tu şi voi însuşi> şi: <femeia aceia, şi oamenii aceea>; şi <instrucţiunei, obligaţiunei, seziunei>... Puţin ne mai trebuie, să ajungem a ceti: <băiatul mamăi> şi <fata tatăi>.

Să nu mai vorbim de aceia cari sunt în stare a scrie: <prefer mai bine>, sau: <mai superior>, <mai inferior>; <foarte sublim> şi <reclamă> în loc de <reclamaţie>; <denunţ> în loc de <denunţare>, şi <complect> în loc de <complectare>…

Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată!; a ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franţuzesc; acu o bate vântul nemţesc. Noroc că mai are rădăcini adânci, aminteri, i s-ar stârpi soiul! Şi ar fi păcat de ea, fiindcă (nu ca s-o laud eu!) îngrijită, ce flori frumoase şi ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri despreţuită, cu care veacuri s-a hrănit şi ţinut sufletul unui întreg neam de oameni!

Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare, şi drept îngrijire chip şi seamă şi spre păstrare, o opărăsc cu cerneală de scris şi de tipar, şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i adânci, cât şi-o mai putea-o ţine şi acolo: căci şi acolo a-nceput s-o prigonească şi s-o ajungă soarta rea prin aşa numitele metode moderne...

Dragii mei! Să nu uităm niciodată că semnele scrisului nostru sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri şi răbdare cucerite de străvechii noştri părinţi. Să fim cu ele stăpâni severi, dar şi cuminţi şi omenoşi! Să nu le cruţăm când trebuie să ne slujească, dar nici să

Page 113: valeriu marinescu

115

le punem cu d-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor – căci în amândouă cazurile trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenţiei gândirii noastre… Şi mai stăruitor vă rog să luaţi cu dinadinsul aminte la punctuaţia mea; păstraţi-o cu toată scumpătatea…

Fonetica: Aşa cum observă Mihaela Mancaş, particularităţile regionale

munteneşti reprezintă singurul aspect fonetic general în limba operei lui Caragiale, fiind relativ uniform repartizate în limbajul autorului şi în acela al personajelor. Cele mai importante trăsături fonetice sunt: transformarea lui ă în e după consoanele ş, j: birje; grije etc.; iotacizarea verbelor la indicativ şi la conjunctiv: să spuie; să mă pui; scoţ; să se-nchiză; să te-auză; văz etc.; forme regionale ale prepoziţiilor şi ale conjuncţiilor: dă; pă; pân; pântre; despre (=dinspre).

În ciclul de schiţe Un pedagog de şcoală nouă, întâlnim şi regionalisme ardeleneşti: răspunghe; aghiţiunea; aminke; pedagoji; corşitură etc.

În rândul acestor trăsături fonetice – specifice limbii vorbite –, observăm şi o serie de greşeli de limbă surprinse de urechea marelui artist: face murdării pe didul (=zidul) casei mele; priotul Sava; fincă; doftor; Mialache; maala; partecular; să desvorţăm ş.a.m.d.

Morfologia: Trăsăturile regionale se limitează la înregistrarea unor forme ale

pronumelor şi ale adjectivelor demonstrative sau ale timpurilor verbale specifice Munteniei: ăsta; ăştia; ăla; aia; alea; dedei; dedeam; steteam; am declaratără; am plătitără; ne-am bucuratără; l-a suplimatără; ai înţelegut etc.

Sintaxa: Unele dintre particularităţile sintactice proprii limbajului

personajelor sunt de sursă populară, iar altele reprezintă construcţii semiculte: dezacordul dintre subiect şi predicat (mi-a tăiat drumul nişte câini; a făcut oamenii chef; n-a intrat zilele-n sac), construirea complementului indirect în dativ şi a atributului în genitiv (exprimate prin substantive comune masculine) cu articolul proclitic „lui” (spui eu tot lu domnu avucatu, văduva lui priotul Sava), completiva directă introdusă prin „(pentru) ca să” (pot pentru ca să zic că în nici o ţară

Page 114: valeriu marinescu

116

nu s-a mai întâmplat…; nu aş putea pentru ca să vi le zic în persoană; E aşa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg), anacolutul (vă rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel şi activitate) ş.a.m.d.

Enunţurile alcătuite de personaje au o topică incorectă, sunt incoerente, iar pronumele relativ „care” are funcţii general-valabile: Eu, domn’ judecător, reclam pardon onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja…; uite la ce am venitără la dumneata, care ne-a recomandat o prietenă a noastră…

Limba folosită de Caragiale în comedii şi în Momente şi schiţe ilustrează gândirea aberantă a personajelor, scriitorul înregistrând până la cea mai mică nuanţă particularităţile de vorbire ale acestora şi divulgând demagogia, prostia pretenţioasă, vulgaritatea. Expresiile tautologice, abaterile logice (Industria română e admirabilă, e sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire; unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are) sunt manifestări ale incapacităţii de exprimare corectă. Personajele caragialiene manifestă un soi de inerţie intelectuală, un automatism al gândirii, care se exprimă în stereotipia vorbirii. Acest fenomen creează aşa-numitul comic al absurdului:

TIPĂTESCU: Caraghioz! PRISTANDA: Curat caraghioz! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA. Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! Lexicul: Comentatorii operei lui Caragiale au arătat că limbajul

personajelor îndeplineşte funcţiile de datare, de localizare şi de caracterizare. Muntenismele (acuşica; acilea; cevaşilea; tărbacă; becher; tibişir) se îmbină cu moldovenismele (bortă; colţun; dugheană; oleacă; straie; tarabă) şi cu ardelenismele (foale, probălui, ştudui).

S-a observat, de asemenea, că limbajul eroilor lui Caragiale are două straturi lexicale: unul mai vechi, manifestat în special în vorbirea personajelor mai vârstnice sau lipsite de instrucţie, şi altul constituit

Page 115: valeriu marinescu

117

din neologisme, de cele mai multe ori deformate, impropriu adaptate, pronunţate incorect.

Dintre termenii turceşti, sunt de amintit abitir, alişveriş, ageamiu, başca, bacşiş, bidiviu, hatâr, ipingea, mangafa, marafet, moftangiu, meterhanea, papugiu, puşlama, teşcherea, iar dintre cei neogreceşti, ne reţin atenţia dichis, evghenisit, fandaxie, filotimie, firitisi, ipitropie, parapon, pramatie, procopsi, pandalie, simandicos.

În ceea ce priveşte neologismele, remarcăm mai întâi tendinţa vorbitorului semidoct de a asimila termenul nou intrat în limbă la expresia sa curentă: bulivar; dipotat; amurezat; avucat; revuluţie; isplic; ezirciţ; bagabont; bampir. Alteori, deformarea neologismelor trebuie pusă pe seama hipercorectitudinii: devorţa; teribel; triveale; capabel; belet; coraj; foncţie; poblic.

Una dintre principalele surse ale comicului, în privinţa neologismelor, este etimologia populară: renumeraţie; lege de murături; a mânca de la datorie; giantă latină; scrofuloşi la datorie; cerneală violentă; lăcrămaţie etc. Asemănătoare acestui fenomen este folosirea improprie a termenilor, prin atribuirea unui sens neadecvat; astfel, capitalişti înseamnă „locuitori ai Capitalei, bucureşteni”, maltrata – „a trata”, sinucide – „a ucide”; politică – „politeţe”; liber-schimbist – „elastic în concepţii” etc. Tot forme ale inadecvării semantice se înregistrează şi în expresii de tipul s-a pronunţat cu vociferări; a tratat-o cu insulte şi cu bătaie; m-a insultat cu palme etc.

Efecte comice au – fără îndoială – şi expresiile pleonastice: domnule musiu; june tânăr; numaidecât momental; m-aduci în stare de a fi capabil; şi eţetera; chiar el însuşi în persoană; aprob pozitiv; întâiaşi dată şi pentru prima oară.

Cât de ascuţit este spiritul de observaţie al lui Caragiale se poate vedea şi din următorul fapt: discursul lui Farfuridi, din actul al III-lea al Scrisorii pierdute, este plin de neologisme, însă, când oratorul se supără, întrebuinţează cuvinte şi expresii din limba curentă: Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte, „Răcnetul Carpaţilor”, pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!… Urlă târgul, domnule…

Multe dintre personajele lui Ion Luca Caragiale (din opera comică) au intrat în memoria noastră prin ticurile verbale ce le sunt caracteristice şi care provin din aceeaşi derulare mecanică a gândirii:

Page 116: valeriu marinescu

118

Curat (Pristanda); Ai puţintică răbdare (Trahanache); Rezon (Ipingescu) ş.a.m.d.

Dintr-un alt punct de vedere, constatăm tendinţa grupării replicilor în succesiuni ritmate, fapt care imprimă personajelor un aspect de marionete:

BRÂNZOVENESCU: De-aia noi când am mirosit ceva cumva… FARFURIDI: Ceva cumva… TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc… FARFURIDI: Ceva la mijloc… TRAHANACHE: Ceva la mijloc? Harul lui Caragiale, unic, este de a adecva vorbirea fiecărui

personaj condiţiei lui sociale şi caracterului său. De exemplu, Cetăţeanul turmentat şi Pristanda deformează fonetic cuvintele, în timp ce Zoe şi Tipătescu folosesc aceleaşi cuvinte corect. „Toţi umoriştii au utilizat stricarea graiului prin incultură, specializare, origine străină, invaliditate, cu Molière în frunte” (G. Călinescu).

Fin observator al graiului vorbit, Caragiale satirizează jargonul franco-român (vezi, de pildă, limbajul lui Rică Venturiano), dar îi ridiculizează şi pe latinişti; Marius Chicoş Rostogan, pedagogul de şcoală nouă, îmbină, în exprimare, savoarea regională a graiului ardelenesc cu mania latinistă a epocii şi, astfel, Caragiale demonstrează că limba literară trebuie „curăţată” de elemente regionale şi de latinisme.

În concluzie, Ion Luca Caragiale are conştiinţa valorii cuvântului, a capacităţii şi a limitelor acestuia. Caragiale – „un mare constructor în cuvinte”, cum îl caracteriza Alexandru Vlahuţă – reprezintă un apărător al limbii române literare, pledând ca aceasta să fie menţinută pe drumul ei firesc, evitându-se excesele. Cu excepţia lui Caragiale, nici un alt scriitor român „n-a creat viaţă, n-a aruncat în circulaţie realităţi. După cum Eminescu a adus o nouă limbă poetică, o armonie proprie, un număr de imagini şi de expresii ce au intrat în rostirea poetică, tot aşa şi Caragiale a întrebuinţat o limbă a sa, monstruoasă, dar plină de sevă, vie, o culegere de locuţii ajunse legendare, de glume curente; caragializăm, astfel, fără voie, după cum eminescianizăm în expresia sentimentelor poetice”.

Page 117: valeriu marinescu

119

VII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XX-LEA

După o lungă tradiţie a perfecţionării limbajului scris, secolul

al XX-lea adaugă noi dimensiuni cultivării limbii. Normele limbii literare se limpezesc datorită scriitorilor autentici; „nu mai era vorba de controverse în jurul normelor şi al lexicului, ci de originalitatea stilistică, deci de calitatea nouă a contextelor, de invenţia poetică în sfera atât de diversă a tematicii noi” (Gh. Bulgăr).

Chiar la începutul secolului, George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă semnează, în primul număr al revistei „Semănătorul”, o profesiune de credinţă, ridicându-se energic împotriva celor ce „au uitat de limba şi datinele strămoşeşti”, ce au îngroşat rândul „vânturătorilor de fraze goale” şi au rămas nepăsători faţă de „batjocorirea limbii în şcoli, în teatru, pe tribuna Ateneului şi-n presa de toate zilele”. Nicolae Iorga se pronunţă împotriva folosirii limbii franceze pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi Garabet Ibrăileanu militează pentru modernizarea şi pentru îmbogăţirea limbii şi a literaturii, pe fondul istoric specific, în timp ce Ovid Densusianu, erudit filolog, pregăteşte un curs universitar despre „evoluţia estetică a limbii române”.

Se observă diversificarea stilurilor individuale, criticii vremii (Garabet Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu) pledând pentru un limbaj expresiv, nuanţat şi cât mai original. Cele mai însemnate reviste literare – „Viaţa românească, Luceafărul, Cronica, Viaţa nouă, Convorbiri critice” – analizează creaţia literară atât sub raportul conţinutului, cât şi sub acela al expresiei. Aşa se ajunge la limbajul maeştrilor scrisului românesc din acest secol: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ion Barbu şi alţii. În opera fiecăruia, identificăm sisteme de imagini noi, un stil personal deosebit, o putere nouă şi imprevizibilă a cuvântului. În acelaşi timp, comentariile lor despre limbă şi despre stil aduc puncte de vedere noi.

În acest secol, nu mai vorbim, în primul rând, despre norme şi despre reguli de cultivare a limbii, ci despre căile de şlefuire a

Page 118: valeriu marinescu

120

limbajului românesc. „Scriitorul, ca artist al limbii, ajunge prin experienţă la unele date noi în legătură cu progresul limbii, pe care gramatica, filologii le consemnează abia târziu, după ce s-au generalizat în limbă. Prin prisma acestor opinii ale scriitorilor pătrundem mai adânc în laboratorul creaţiei lor […] şi suntem atraşi de forţa plastică inepuizabilă a acelor elemente comune în limbă, dar înnoite în contextul poetic original. […] Deci problema esenţială este înnoirea valorilor cuvântului în sintagme originale, expresive, nuclee ale stilului artistic, prin care se impune o operă şi limba naţională câştigă în valoare plastică şi în eficacitate. Scriitorii sunt astfel originali factori de cultură generală care contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea limbajului comun” (Gh. Bulgăr).

Pe de altă parte, se tipăresc (mai ales în perioada interbelică) lucrări fundamentale pentru studiul limbii române; investigaţia istorică, atlasele lingvistice, cercetările lexicale şi stilistice pun în lumină specificul romanic al limbii, treptele evoluţiei sale istorice, resursele de expresivitate. Numeroasele studii publicate (printre alţii, de Iorgu Iordan, Al. Graur, Al. Rosetti, T. Capidan) în revistele de filologie au contribuit la mai buna cunoaştere a limbii, la cultivarea ei, ceea ce, de fapt, presupune corectitudine, claritate şi frumuseţea exprimării.

După cel de-al doilea război mondial, studierea şi cultivarea limbii literare capătă amploare, acum realizându-se opere menite să uşureze cunoaşterea normelor şi a tezaurului expresiv al limbii: Dicţionarul limbii literare (în patru volume, apoi într-un volum), Dicţionarul Explicativ al Limbii române (DEX); Gramatica Limbii române (în două volume, cunoscută sub numele de Gramatica Academiei), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ultima ediţie, a V-a, a apărut în 1995), alte dicţionare speciale (de sinonime, de neologisme, de locuţiuni şi expresii româneşti etc.), studii de gramatică şi de limbă literară, de stilistică, de istorie a limbii, de lingvistică generală. Se organizează colocvii, conferinţe şi dialoguri despre cultivarea limbii şi se transmit, la radio şi la televiziune, emisiuni de cultură lingvistică.

Sunt de amintit lucrări – precum Opere (vol. 20-21), de Mihail Sadoveanu, Tablete de cronicar, de Tudor Arghezi, Studii de stilistică, de Tudor Vianu, Memorial de ziaristică, de Perpessicius – care

Page 119: valeriu marinescu

121

abordează cu fineţe şi, totodată, cu profunzime probleme ale limbii literare.

Prezentăm, în continuare, opiniile unor personalităţi ale secolului al XX-lea despre limbă şi despre stil.

G. IBRĂILEANU

Limba este, dintr-un punct de vedere, o mare parte din ceea ce se numeşte „artă”. Cuvântul, doară, exprimă totul într-o operă de artă. Cuvântul propriu, cuvântul sonor, vecinătatea cuvintelor, bogăţia şi varietatea vocabularului. Dar cei mai buni scriitori ai noştri sunt – mai trebuie oare spus acest lucru? – cei mai buni cunoscători ai limbii. Altfel nu puteau spune ceea ce voiau. Şi cei mai buni cunoscători ai limbii sau (este de obicei acelaşi lucru) cei care au limba mai bogată şi mai frumoasă, toţi s-au împărtăşit din izvorul cel mare al limbii populare: Odobescu, Eminescu, Sadoveanu şi incomparabilul Creangă…

NICOLAE IORGA

Între elementele care formează comoara sufletească a poporului românesc, nici unul nu cuprinde mai mult şi n-o oglindeşte mai adevărat decât însăşi limba lui.

Cu privire la acest grai românesc, care s-a dovedit în stare, cu adăugirile cele fireşti, să îmbrace orice idei, cât de înalte, şi orice sentimente, cât de fine, fiind sub foarte multe raporturi, şi mai ales sub acela al varietăţii şi al unei armonii de o esenţă cu desăvârşire subtilă, mai presus de limbile asupra cărora s-a exercitat înrâurirea atâtor oameni de geniu, ale popoarelor celor mari din centrul şi din Apusul Europei, s-au ivit în cursul timpului idei şi s-au prezintat propuneri care şi până în ziua de astăzi împart spiritele şi care cer o judecată mai asemănătoare cu a oamenilor de bun simţ decât cu cea a teoreticienilor şi polemiştilor.

Odinioară limba aceasta era deschisă pentru orice năvală de cuvinte străine.

Uşile năvălirii se deschideau însă numai asupra cămăruţei în care se găseau scriitorii şi vorbitorii solemni din biserică şi de la curte. Cum ceilalţi n-au scris, dar au păstrat, şi pe calea aceasta a unei păstrări neclintite se poate vedea cum au judecat generaţiile care s-au urmat marile prefaceri, amestecurile cu grămada, copleşirile

Page 120: valeriu marinescu

122

nesăbuite şi prin aceasta chiar trecătoare şi numai pe deasupra, fără să aibă o adevărată înrâurire asupra felului de a vorbi al mulţimilor.

MIHAIL SADOVEANU

Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale trecutului şi în creaţia anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi preţuire. [...] Într-un fel şi scriitorul este filolog. Materialul limbii în care omul de specialitate vede etimologii, forme gramaticale, particularităţi sintactice şi stiluri diverse, reprezintă pentru scriitor mijlocul fundamental de comunicare a ideilor sale… Bogăţia limbii, variantele stilului poetic nu apar la întâmplare. E nevoie de o aplecare necontenită şi pasionată asupra tezaurului limbii. Din acest tezaur scriitorul trebuie să ştie să aleagă „cuvântul ce exprimă adevărul”. […]

Arta literară înseamnă mai mult decât o simplă corectitudine în exprimare. Fraza prozatorului sau versul poetului cată să aibă armonie, împerechieri noi de cuvinte, metafore izbutite. Moştenirea noastră literară şi întreaga literatură universală ne oferă multe pilde de bogăţie şi originalitate a limbii. Să învăţăm mereu din aceste izvoare şi să cumpănim bine cuvintele când scriem.

În ultimii o sută de ani, limba noastră literară s-a îmbogăţit cu un număr mare de neologisme, cuvinte legate fie de noţiunile abstracte ale disciplinelor spirituale, fie de progresul civilizaţiei materiale şi al descoperirilor ştiinţifice […]. Neologismele au îmbogăţit limba. […]… să le folosim în măsura trebuinţii, şi atunci când sinonimul românesc s-a diferenţiat. „Necesitate” şi „nevoie”, de pildă, se pot întrebuinţa fiecare în felul său. „Nevoia” e materială; „necesitatea” e intelectuală. Tot astfel avem „carenţă” cu „lipsă”, „straniu” cu „ciudat” şi altele.

ION AGÂRBICEANU

Limba fixată în scris este limba „literară”, în opoziţie cu limba vorbită zilnic. Năzuinţa în culturalizare este ca şi cea vorbită să se identifice tot mai mult cu cea literară. Limba literară „per eminentiam” ar trebui numită „limba creaţiilor artistice”, în versuri, şi în proză; limba folosită în „scrieri ştiinţifice, istorice” etc. ar fi să se cheme „limba literară ştiinţifică”.

Page 121: valeriu marinescu

123

Cele două ramuri ale limbii literare trebuie să întrunească pentru a-şi ajunge scopul, calităţile deosebite. Nu se poate scrie un tratat de fizică în limba literară a unui roman, şi nici invers. […]

De cultivarea limbii trebuie să se ocupe în primul rând toţi cei care scriu în vederea publicării. Scriitorii să tindă spre o limbă literară tot mai bogată, mai viguroasă, mai clară, mai concisă. Oamenii de ştiinţă să năzuiască spre o limbă literară sobră şi limpede.

CAMIL PETRESCU

Limba ca mijloc de expresie – şi acesta e rostul ei – e un simplu instrument. Calităţile care i se pot pretinde sunt cele adecvate scopului: corectitudine gramaticală, flexibilitate sintactică şi precizie (în sensul de proprietate). Orice altă preţuire a cuvintelor, oricât de agreabile ar fi ele, e fireşte, în grija filologilor. Flexibilitatea sintactică şi proprietatea termenilor sunt obligaţiile artiştilor şi oamenilor de ştiinţă.

TUDOR VIANU

Materialul artei literare este făcut din cuvintele, locuţiunile, expresiile, proverbele, din sistemul fonetic, din formele şi construcţiile limbii sale materne. În principiu, artistul literar poate să le folosească pe toate; în realitate, el le întrebuinţează numai pe unele din ele. Şi unul din mijloacele cele mai indicate pentru cunoaşterea critică a unui scriitor este identificarea sferei lui lexicale, a formelor lui mai frecvente, a construcţiilor lui tipice. Cunoscându-le bine pe acestea, ajungem să ne dăm seama de felul impresiilor care l-au urmărit mai cu dinadinsul pe scriitor, de chipul în care ideile se leagă în mintea lui. […]

Bogăţie şi transparenţă a limbii? Foarte bine. Avem nevoie şi de una şi de alta. Dar cată ca bogăţia să nu fie mincinoasă şi preocuparea de transparenţă să nu te abată de la armonia cuvântului rostit. Literatura este arta cuvântului şi cuvântul în toate planurile lui, de la înţelesul şi până la învelişul lui armonios, nu poate lăsa nepăsător pe artist.

* Prezentăm, în continuare, principalele norme ale limbii române

literare, fixate de cele două importante lucrări apărute în cea de-a doua

Page 122: valeriu marinescu

124

jumătate a secolului al XX-lea: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie.

NORME ORTOGRAFICE ŞI ORTOEPICE

Scrierea cu „â” După Revoluţia din Decembrie 1989, Academia Română s-a

reorganizat, iar conducerea de atunci a iniţiat o revizuire ortografică, fiind vorba despre „unele îndreptări ale ortografiei limbii române, pentru eliminarea unor exagerări impuse acesteia în anul 1953” (am citat din Raportul preşedintelui Academiei Române, prezentat în Adunarea Generală a Academiei Române din ianuarie 1991). Deşi, la început, era vorba despre mai multe „îndreptări ortografice”, în cele din urmă, ele s-au redus la două: formele verbului „a fi” şi redarea sunetului /î/. Adunarea Generală a Academiei Române din februarie 1993 a adoptat o hotărâre, publicată în „Monitorul Oficial al României”, în martie 1993, hotărâre al cărei prim articol suna în felul următor: „Se va reveni, în grafia limbii române, la utilizarea lui „â” în interiorul cuvintelor şi a formei „sunt” („suntem”, „sunteţi”), în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric”. Se preciza, de asemenea, că normele ortografice aprobate de Academia Română sunt obligatorii de la 1 ianuarie 1994 şi că ele trebuie aplicate cu stricteţe. În aceste condiţii, „unde-i lege nu-i tocmeală”; că vrem sau că nu vrem, trebuie să respectăm această hotărâre şi să folosim litera „â” în interiorul tuturor cuvintelor (cu excepţia compuselor şi a derivatelor – nu intrăm în amănunte, întrucât ele sunt cunoscute, iar dacă nu sunt cunoscute, se pot afla din Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie), în timp ce „î” se foloseşte la începutul şi la sfârşitul cuvintelor.

Alte reguli ortografice şi ortoepice – se scrie şi se pronunţă „a-e”, nu „aie”, în cuvântul „aer”, ca şi

în „aerian, aerisi, aerodrom, aeroport” ş.a.m.d.; – cuvintele „boreal, cereale, ideal” nu conţin diftongul „ea”, ci

hiatul „e-a”, rostindu-se, prin urmare, „bo-re-al” (nu „bo-real”), „ce-re-a-le” (nu „ce-rea-le” şi nici „ce-ri-a-le”), „i-de-al” (nu „i-deal”);

Page 123: valeriu marinescu

125

– se scrie şi se pronunţă „crea, creare, creaţie, agrea” şi nu „creia, creiare, creiaţie, agreia”;

– se scrie şi se pronunţă „e-e”şi nu „eie” în cuvinte precum „alee, idee, licee, creez, agreez”; sunt inculte formele pronunţate „aleie, ideie, liceie, creiez, agreiez”;

– se scrie şi se pronunţă „o-e”, nu „oie”, în cuvinte precum „poet, poem, poezie”; deci, nu este corect să pronunţăm „poiet, poiem, poiezie”;

– se scrie şi se pronunţă „u-e” în cuvintele „duel, duet, perpetuez”; respingem formele „duiel, duiet, perpetuiez”;

– scriem şi pronunţăm (la singular) „uşă, coajă, mătuşă, păpuşă, plajă” etc., nu „uşe, coaje, mătuşe, păpuşe, plaje”;

– se scrie şi se pronunţă „b”, nu „v” în numele lunilor anului: „februarie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie”;

– înainte de consoanele „l, m, n”, se scrie şi se pronunţă „s”, nu „z”: „căsnicie, desluşi, smântână, sminti, smuci, trăsni, trosni”;

– scriem şi pronunţăm „s” şi nu „z” în cuvintele „evoluţionism, chermesă, chintesenţă, disident, disidenţă, grimasă, premisă, sesiune” (prin urmare, sunt incorecte formele „chermeză, dizident, premiză, seziune”);

– se scrie şi se pronunţă „s”, nu „ş” în cuvintele „deschis, scenă, schimba, stofă” (respingem formele „deşchis, şcenă, şchimba, ştofă”);

– se scrie „x” şi se pronunţă „cs” în cuvinte precum „exacerba, expediţie, explozie, hexametru, oxid” ş.a.m.d.; se scrie „x” şi se pronunţă „gz” în cuvinte ca „exact, examen, exemplu, exil”;

– scriem şi pronunţăm „bez”, „iz” şi „răz” înainte de consoanele „b, d, g, l, m, n, v”: „bezmetic, beznă, izbi, izgoni, răzbate, război, răzgândi, răzleţ, răzvrăti”; de asemenea, se scrie şi se pronunţă „z” în cuvintele derivate cu sufixul „nic” care au rădăcina terminată în „z”: „groaznic, obraznic, paznic” (sunt inculte formele „groasnic, obrasnic, pasnic”, scrise şi pronunţate cu „s”);

– consoanele duble se scriu şi se pronunţă în cuvintele formate cu prefixe, atunci când consoana finală a prefixului este aceeaşi cu consoana iniţială a rădăcinii: „înnoda, înnopta, înnoi, înnebuni, interregn, transsiberian, transsaharian”.

Accentuarea unor cuvinte Conform celor două lucrări normative anterior menţionate, o

serie de cuvinte se accentuează oarecum diferit de modul în care uzul

Page 124: valeriu marinescu

126

le-a consacrat. Tocmai de aceea, ediţia a II-a a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (ce urmează să apară în anul 2005) va aduce anumite modificări, în sensul armonizării normei cu uzul. Deocamdată, însă, conform normelor încă în vigoare, vom pronunţa „acvilă” – nu „acvilă”, „adio” – nu „adio”, „adulter” – nu „adulter”, „alibi” – nu „alibi”, „antic” – nu „antic”, „caracter” – nu „caracter”, „călugăriţă” – nu „călugăriţă”, „ciment” – nu „ciment”, „cobai” – nu „cobai”, „colector” – nu „colector”, „colibri” – nu „colibri”, „complice” – nu „complice” (este vorba despre substantiv, nu despre verb), „curator” – nu „curator” (= persoană însărcinată cu administrarea intereselor unui minor sau ale unui alienat), „demon” – nu „demon”, „dictator” – nu „dictator”, „doctoriţă” – nu „doctoriţă”, „editor” – nu „editor”, „embargo” – nu „embargo”, „ferigă” – nu „ferigă”, „gărgăriţă” – nu „gărgăriţă”, „incognito” – nu „incognito”, „instructor” – nu „instructor”, „legitim” – nu „legitim”, „matur” – nu „matur”, „moto” – nu „moto”, „pagodă” – nu „pagodă”, „pastişă” – nu „pastişă”, „penurie” – nu „penurie”, „perplex” – nu „perplex”, „ponei” – nu „ponei”, „prevederi” – nu „prevederi”, „primăvara” – nu „primăvara”, „propice” – nu „propice”, „protector” – nu „protector”, „puber” – nu „puber”, „radar” – nu „radar”, „regizor” – nu „regizor”, „revizor” – nu „revizor”, „rucsac” – nu „rucsac”, „santal” – nu „santal”, „simbol” – nu „simbol”, „splendid” – nu „splendid”, „tombolă” – nu „tombolă”, „torpedo” – nu „torpedo”, „tutore” – nu „tutore”, „unic” – nu „unic”, „vatman” – nu „vatman”, „vector” – nu „vector”.

NORME MORFOLOGICE

Aspecte ale folosirii substantivelor În configuraţia generală a limbii române din secolul al XX-lea,

se constată o anumită instabilitate flexionară a substantivelor, manifestată prin utilizarea unor forme paralele de plural, de tipul: viruşi – virusuri, tunele – tuneluri, chibrituri – chibrite, pardesie – pardesiuri, aragaze – aragazuri etc. În unele cazuri, limba literară acceptă ambele forme; prin urmare, conform Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române şi Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ediţia a V-a), este corect să spunem şi să scriem şi tunele, şi tuneluri, şi viruşi, şi virusuri, şi poieni, şi poiene, şi râpe, şi râpi, şi chipie, şi chipiuri, şi seminare, şi seminarii. În alte

Page 125: valeriu marinescu

127

cazuri, însă, o singură formă este corectă, literară: blesteme, burghie, chibrituri, defileuri, ibrice, monede, şireturi, hoteluri, pâraie, aragazuri (limba literară nu acceptă formele blestemuri, burghiuri, chibrite, defilee, ibricuri, monezi, şirete, hotele, pârâuri, aragaze, chiar dacă cele două forme paralele sunt echivalente semantic, fiind folosite de mulţi vorbitori în aceleaşi contexte, fără ca înlocuirea uneia prin cealaltă să atragă vreo schimbare de informaţie). Unii lingvişti consideră că vorbitorii mai vârstnici recurg de obicei la pluralul în e (chibrite, pardesie, aragaze, hotele), în timp ce vorbitorii mai tineri recurg la pluralul în uri.

Pe de altă parte, se întâmplă ca formele paralele de plural să se repartizeze diferit în interiorul limbii române literare. Concret, există substantive care au două şi chiar trei forme de plural, toate corecte, dar diferenţiate ca înţeles: arc – arce (de cerc) şi arcuri; cap – capi (şefi, conducători), capuri (termen geografic – „porţiuni de uscat care înaintează în mare”), capete; corn – coarne, cornuri, corni (=arbori cu lemnul dur, cu flori galbene şi cu fructe roşii, comestibile); bandă – benzi, bande (de hoţi); timp – timpi, timpuri; compus – compuşi (în chimie), compuse (în lingvistică); centru – centre, centri (centri nervoşi); raport – rapoarte, raporturi; termen – termeni, termene; calcul – calcule, calculi (calculi renali) etc. În aceste cazuri, în care formele paralele corespund unor sensuri diferite, avem de-a face cu cuvinte diferite, tratate, de obicei, de dicţionare în articole distincte şi numite, în terminologia lingvistică, „omonime parţiale”.

Multe nume româneşti de familie sunt derivate cu sufixul „ar”. De multe ori, aceste substantive proprii sunt articulate, funcţia articolului hotărât fiind preluată de vocala „u”. Să dăm şi câteva exemple: bivol - Bivolaru, căldare – Căldăraru, ciubotă – Ciubotaru, cojoc – Cojocaru şi alte nume precum Fieraru, Moraru, Olaru, Păcuraru, Păduraru, Pescaru, Pânzaru, Pâslaru, Podaru, Prunaru, Puşcaru, Rotaru, Sticlaru, Văcaru şi altele. Este vorba în special despre cuvinte care indică anumite ocupaţii, mai ales din mediul rural. Aceste cuvinte, în limba română veche, se terminau în „iu” (cu alte cuvinte, sufixul „ar” avea, în limba română dintr-o altă perioadă istorică, forma „ariu”, cu accentul pe vocala „a”: Ciubotariu, Cojocariu, Păcurariu, Prunariu, Puşcariu, Rotariu, Ţurcaşiu ş.a.m.d. Prin urmare, aşa se rostesc corect aceste cuvinte – cu diftong, nu cu hiat – şi respingem formele Ciubotari-u, Cojocari-u, Morari-u, Ţurcaşi-u, Olari-u, Prunari-u, Rotari-u etc.

Page 126: valeriu marinescu

128

Pe de altă parte, există, în limba română, nume proprii de familie provenind din limba greacă sau doar având o rezonanţă grecească. Acestea conţin într-adevăr hiatul „i-u”. Pronunţăm Atanasi-u (nu Atanasiu), Antoni-u (nu Antoniu), Manoli-u (nu Manoliu), Vasili-u (nu Vasiliu) şi altele.

Aceste rostiri corecte îi determină pe necunoscători să pronunţe incorect cuvintele vechi româneşti, îndepărtându-le de motivaţia iniţială. Pentru amănunte în legătură cu această problemă, vă recomandăm cartea profesorului G. Gruiţă, intitulată Gramatica normativă – 77 de întrebări, 77 de răspunsuri.

Aspecte ale folosirii adjectivului În limba română, alături de adjectivele simple (precum albastru,

cinstit, serios etc.), există şi adjective compuse, care se grupează în două categorii. Prima include adjectivele compuse dintr-un adjectiv şi un adverb, aflate în grade diferite de sudură. Ele se scriu obligatoriu cu cratimă, cu liniuţă: nou-născut, nou-venit, sus-citat, sus-menţionat, sus-numit, liber-cugetător, liber-profesionist, drept-credincios. Altele s-au contopit, s-au sudat, scriindu-se într-o unitate, într-un cuvânt: atotcuprinzător, atotputernic, atotştiutor, binefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor, clarvăzător. În aceste combinaţii, flexionează, adică îşi schimbă forma, numai adjectivul, nu şi adverbul. Prin urmare, vom spune corect „Ea este nou-venită”, nu „nouă-venită”; „articole pentru nou-născuţi”, nu „articole pentru noi-născuţi”; „clarvăzători”, nu „clarivăzători”; „o persoană răuvoitoare”, nu „o persoană reavoitoare”.

Cea de-a doua categorie este aceea a adjectivelor compuse din două adjective care exprimă interferenţa de culori, de senzaţii sau de domenii – exemple: alb-argintiu, albastru-deschis, galben-pal, social-politic, tehnico-ştiinţific, ştiinţifico-fantastic. În aceste situaţii, în general, numai al doilea adjectiv flexionează, primul rămânând invariabil, neschimbat. Iată de ce vom spune corect, de pildă, „metodă instructiv-educativă”, nu „metodă instructivă-educativă”. Totuşi, câteva combinaţii de acest fel presupun modificări morfologice şi lexicale la ambele adjective, mai ales în limbajul afectiv. Vom spune, de exemplu, „ea s-a descurcat singură-singurică”.

La adjectivele neologice din limba secolului al XX-lea, nu se mai produc alternanţele fonetice. Prin urmare, sunt corecte următoarele forme: grotesc – grotescă (nu „grotească”), integru –

Page 127: valeriu marinescu

129

integră (nu „inteagră”), livresc – livrescă, secret – secretă, ipohondru – ipohondră, monoton – monotonă, confuz – confuzi (nu „confuji”), francez – francezi (nu „franceji”), obez – obezi (nu „obeji”)”. Fac excepţie câteva adjective care s-au impus cu alternanţe vocalice: analog – analoagă, omolog – omoloagă, snob – snoabă, pitoresc – pitorească. Adjectivele terminate în „x”, pronunţat „cs”, de tipul fix, mixt, ortodox, când sunt urmate de desinenţa de plural „i”, se scriu cu „cş”: ficşi, micşti, ortodocşi.

Au flexiune incompletă anumite adjective, în special neologice, utilizate în limbaje specializate. Ele figurează în îmbinări de cuvinte fixe, specifice limbajului tehnico-ştiinţific: „adipos” (spunem ţesut adipos, ţesuturi adipoase, celulă adipoasă, dar nu şi „adipoşi”, la masculin plural); „clorhidric” (spunem acid clorhidric, acizi clorhidrici, dar nu şi la feminin „clorhidrică” şi „clorhidrice”); „balnear” (spunem staţiune balneară, staţiuni balneare, dar nu şi la masculin „balneari”). La fel, adjectivul „căprui”, referindu-se la ochi, are numai formă de masculin.

Adjectivele care arată cantitatea nedefinită, precum mulţi, puţini, destui, toţi, numeroşi, diferiţi, diverşi, au o flexiune dublă: cu desinenţe, ca orice adjectiv (de exemplu, spunem corect „părerile multor colegi”), şi cu prepoziţii, ca numeralul (este corect şi dacă spunem „părerile a mulţi colegi”). Însă combinarea celor două tipuri duce la exprimări incorecte; prin urmare, greşim dacă spunem „părerile a multor colegi”.

Adjectivele care arată însuşiri, motiv pentru care sunt numite „calificative”, stau de obicei după substantiv: elev silitor, munte înalt etc., spre deosebire de adjectivele pronominale, care precedă substantivul: acelaşi student, alt exemplu, fiecare om, vreun procedeu. Face excepţie adjectivul „biet”, cu femininul „biată”, care stă numai în faţa substantivului. Spunem „o biată femeie”, dar nu şi „o femeie biată”. Când stau în faţa substantivului, adjectivele calificative capătă valori expresive; grea viaţă, lungă suferinţă, viteaz soldat etc.

Adjectivele invariabile provenite din adverbe se plasează înaintea substantivului. Astfel, spunem corect într-o anume măsură, asemenea întâmplare, aşa exemplu, atare situaţie.

Aspecte ale folosirii pronumelui Este permisă scrierea prescurtată a pronumelor de politeţe d-ta,

d-tale, dv., dvs., d-voastră, d-lui, d-ei. Locuţiunile pronominale de

Page 128: valeriu marinescu

130

politeţe se scriu cu majusculă, obligatorie la substantiv şi facultativă la determinant; astfel, vom scrie Preasfinţia Sa – Preasfinţia sa.

Acordul locuţiunilor pronominale de politeţe se face atât cu verbul la persoana a II-a singular, cât şi cu verbul la persoana a III-a singular, pentru o reverenţă mai accentuată. Astfel, este corect să spunem „Domnia ta ai făcut o alegere bună”, dar şi „Domnia ta a făcut o alegere bună”.

„Dânsul” este un pronume personal, rezultat din combinarea prepoziţiei „de” cu vechiul pronume personal „însul”. La început, el se folosea numai în cazul acuzativ, fiind precedat de numeroase prepoziţii specifice acestui caz. Treptat, îşi formează o flexiune cazuală completă şi începe să se refere exclusiv la persoane. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în Muntenia, el capătă un sens de politeţe, de reverenţă, fără să fie recunoscut, deocamdată, de gramatică, drept un pronume de politeţe. Este supărătoare tendinţa de a se folosi, pentru feminin singular la cazurile genitiv şi dativ, forma „dânşii”. Prin urmare, sunt incorecte îmbinări de cuvinte precum „fratele dânşii” sau „I-am spus dânşii numărul de telefon”. Forma corectă, în aceste situaţii, este „dânsei”, ştiut fiind că, în limba română, femininul singular este omonim, la genitiv şi la dativ, cu pluralul: „dânsele – dânsei”.

Când adjectivul pronominal posesiv se raportează la mai multe substantive, acordul se face cu substantivul cel mai apropiat. Astfel, vom spune corect „fratele şi sora mea”, respectiv „sora şi fratele meu”. Spunem corect „acestei prietene a mele” şi nu „acestei prietene ale mele”, nici „acestei prietene a mea”.

Când pronumele demonstrativ apare în construcţii cu sens partitiv, precedat de prepoziţia „dintre”, el trebuie folosit la plural, deoarece, prin singular, nu se poate reda selecţia. Prin urmare, vom spune corect „un cadou dintr-astea”, „o cămaşă dintr-alea” şi nu „un cadou dintr-ăsta, o cămaşă dintr-aia”.

Când adjectivul pronominal demonstrativ determină un sub-stantiv în cazurile genitiv şi dativ, şi el trebuie să apară în aceste ca-zuri, impuse de acord. Prin urmare, vom spune corect „mama băiatului acestuia”, nu „mama băiatului acesta”; vom spune corect „I-am dat un sfat doamnei aceleia”, nu „I-am dat un sfat doamnei aceea”. Construcţii precum „mama băiatului acestuia” pot avea două interpretări: „mama acestui băiat” sau „mama băiatului altcuiva”. De aceea, este preferabilă exprimarea „mama acestui băiat”.

Page 129: valeriu marinescu

131

Pronumele interogative „cine” şi „ce”, fiind defective de plural (adică neavând forme de plural), atunci când au funcţia sintactică de subiect, se acordă cu verbul la singular. Vom spune corect „Cine a scris reclamaţia?”, nu „Cine au scris reclamaţia?”, vom spune corect „Ce-i cu astea aici?” şi nu „Ce-s cu astea aici?”. Pronumele interogativ nu are categoria persoanei, motiv pentru care verbul trebuie folosit la persoana a III-a. Totuşi, în limba vorbită, apar exprimări de tipul „Cine aţi strigat, voi?”, „Care baţi la uşă?”, „Care mi-aţi văzut ziarele?”

Plecând de la enunţuri exclamative, precum „Ce casă ai mai găsit şi tu!”, se ajunge la exprimări incorecte, cu plasarea adverbului „mai” în faţa substantivului: „Ce mai casă ai găsit şi tu!” – enunţ, evident, greşit.

„Care” este, în limba română, şi pronume relativ, iar în folosirea lui, se observă tendinţa incorectă de extindere a invariabilităţii sale. Astfel, la dativ, apare forma „care”, în loc de formele corecte, literare căruia, căreia, cărora. Prin urmare, este greşit enunţul „Fata care i-am dat flori mi-a zâmbit”; vom spune corect „Fata căreia i-am dat flori mi-a zâmbit”. La acuzativ, mulţi vorbitori omit prepoziţia „pe”, atunci când pronumele relativ „care” este complement direct. Sunt greşite exprimări de tipul „cartea care am citit-o”, „filmul care l-am văzut”, „omul care l-am cunoscut”. Vom spune corect „cartea pe care am citit-o”, „filmul pe care l-am văzut”, „omul pe care l-am cunoscut”. Greşit este şi enunţul „Fata care m-am întâlnit cu ea este din Bucureşti”; vom spune corect „Fata cu care m-am întâlnit este din Bucureşti”.

Alte greşeli care se fac în folosirea pronumelui relativ vizează acordul. Este greşit să spunem, de pildă, „Acesta este un caz a cărei rezolvare nu e simplă”; vom spune corect „Acesta este un caz a cărui rezolvare nu e simplă”.

În limba română de la sfârşitul secolului al XX-lea, se creează o concurenţă între pronumele „ce” şi pronumele „care”, atunci când acestea introduc o subordonată atributivă. „Care” este preferat în limba vorbită, iar „ce” se extinde în locul lui „care” în exprimarea preţioasă – de pildă „A scris poezii ce au fost apreciate”. Nu recomandăm o asemenea exprimare; desigur, putem folosi pronumele „ce” numai atunci când vrem să evităm repetarea excesivă a pronumelui „care”.

Page 130: valeriu marinescu

132

Greşeli se fac şi în folosirea pronumelor negative. Astfel, este incorect să spunem „N-am discutat nici cu unul dintre vecini” sau „Nu m-am gândit nici la una”; vom spune corect „N-am discutat cu nici unul dintre vecini”, respectiv „Nu m-am gândit la nici una”. Scriem „nici unul”, respectiv „nici una” în cuvinte separate, nu într-un cuvânt. Prin modificarea locuţiunii adverbiale „în nici un caz”, a apărut locuţiunea „nici într-un caz”, care trebuie evitată. De asemenea, în limba vorbită, există tendinţa de înlocuire a pronumelor negative prin pronume nehotărâte: „N-are vreo dovadă despre crimă” sau „N-a spus ceva despre voi”. Aceste construcţii sunt corecte în enunţuri interogative: „N-are vreo dovadă despre crimă?”, „N-a spus ceva despre voi?”. În construcţii afirmative, ne vom exprima în felul următor: „N-are nici o dovadă despre crimă”; „N-a spus nimic despre voi”.

Tot către sfârşitul secolului al XX-lea, a început să se folosească, în contexte de pronume nehotărât, adjectivul „diferit”: „Am vorbit cu diferiţi despre tine”. Pentru pronumele „fiecare”, limba literară acceptă atât un acord după formă, la persoana a III-a singular (de exemplu, este corect să spunem „fiecare a răspuns corect”), cât şi un acord după sens, prin atracţie, la plural, dar numai la persoana I sau la persoana a II-a (fiind corect şi dacă spunem „fiecare dintre noi am răspuns corect” sau „fiecare dintre voi aţi răspuns corect”).

Aspecte ale folosirii verbului Verbele „a fi” şi „a trebui” pot exprima, în limba română,

posibilitatea şi necesitatea. „A fi” are sensul de „a fi pe punctul să”: „Era să cad”. În aceste situaţii, ele sunt verbe impersonale şi sunt urmate de o propoziţie subordonată subiectivă. În limba vorbită, aceste verbe au tendinţa să-şi piardă caracterul impersonal. Astfel, „a trebui” tinde să se acorde cu subiectul verbului următor: „Ele trebuiesc să înceapă antrenamentele”. Corect vom spune „Ele trebuie să înceapă antrenamentele”. Şi verbul „a fi” îşi pierde caracterul impersonal: „Eram să cad” sau „Erai să cazi”; formele corecte sunt „Era să cad”, respectiv „Era să cazi”.

Norma limbii literare admite forma personală numai la persoana a III-a plural, pentru trecut şi pentru viitor; astfel, este corect să spunem „Ele trebuiau să înceapă antrenamentele”; „Ele vor trebui să înceapă antrenamentele”. Nu vom accepta enunţuri precum „Ele

Page 131: valeriu marinescu

133

trebuia să înceapă antrenamentele” sau „Ele va trebui să înceapă antrenamentele”.

În selectarea complementului direct sau a subordonatei completive directe, există, la unele verbe, anumite restricţii semantice. Astfel, este supărătoare plasarea propoziţiei completive directe după verbul „a cunoaşte” – de exemplu „Cunosc că a venit”; vom spune corect „Ştiu că a venit”. Pentru verbul „a cauza”, există tendinţa de a se schimba tranzitivitatea şi sensul său. Verbul „a cauza” are sensul de „a produce” şi se construieşte obligatoriu cu un complement direct – de exemplu „cauzează dureri”, „a cauzat pierderi de vieţi” etc. Verbul începe să fie folosit, în mod greşit, cu înţelesul de „a face rău” – „Legumele fierte nu cauzează” sau „Slănina îmi cauzează la inimă”. Asemenea construcţii se impun evitate.

Verbele neologice terminate la infinitiv în „a” preferă, la indicativ prezent, forme cu „ez”. Spunem corect, de pildă, „eu copiez” (nu „eu copii”) –„el copiază” (nu „el copie”). Întâlnim şi unele variante livreşti, fiind corect să spunem „degajă” (=răspândeşte, emană), dar şi „degajează”; „se desfată”, dar şi „se desfătează”; „se dezagregă”, dar şi „se dezagreghează”; „ignoră”, dar şi „ignorează”.

La verbele terminate la infinitiv în „i”, s-a impus în limba literară varianta cu sufixul „esc”; vom spune corect bănuieşte, bombăneşte, cheltuieşte, destăinuieşte, se străduieşte, se târguieşte. Respingem formele el bănuie, bombăne, cheltuie, destăinuie, se străduie, se târguie. Mai rar însă, devin literare, deci corecte, formele fără sufixul „esc”. Vom spune „el biruie” (nu „biruieşte”), „îşi închipuie” (nu „îşi închipuieşte”), „stăruie” (nu „stăruieşte”). Alteori, variantele coexistă; este corect să spunem şi „învârte”, dar şi „învârteşte”; şi „i se năzare”, dar şi „i se năzăreşte”; şi „şovăie”, dar şi „şovăieşte”. Nu este permisă amestecarea formelor, adică nu putem spune, de pildă, „eu cheltui – tu cheltui – el cheltuieşte”.

Verbele „a crea, a agrea, a procrea, a recrea” se scriu, la indicativ prezent, cu doi „e”, cu excepţia persoanelor I şi a II-a plural; iată cum vom conjuga verbul „a crea”: eu creez, tu creezi, el creează, noi creăm, voi creaţi, ei creează. La fel se procedează în cazul celorlalte verbe menţionate.

Aspecte ale folosirii adverbelor Sensul unor adverbe este organizat pe structuri, pozitive şi

negative. Astfel, adverbul „numai” este afirmativ, în timp ce adverbul

Page 132: valeriu marinescu

134

„doar” este negativ. Este corect să spunem „Am numai o umbrelă” şi greşim dacă spunem „Am decât o umbrelă”; pentru forma negativă, vom spune „Nu am decât o umbrelă”. Este corect să spunem „Au fost prezenţi numai 8 studenţi” şi greşim dacă spunem „Au fost prezenţi decât 8 studenţi”. În mod similar se comportă adverbele „cam” şi „nu prea”. Vom spune corect „E cam vorbăreţ” sau „Nu e prea vorbăreţ”.

Există, în limba română, variante ale unui adverb sau ale unei locuţiuni adverbiale; unele sunt literare, altele nu. Astfel, este corect să spunem şi să scriem şi „înadins”, şi „dinadins”, şi „totdeauna”, şi „întotdeauna”, şi „de asemeni”, şi „de asemenea”, şi „de-a pururi”, şi „de-a pururea”, şi „în adevăr”, şi „într-adevăr”. Într-o exprimare preţioasă, se foloseşte supărător construcţia „de o manieră”, urmată de adjectiv: „A procedat de o manieră necorespunzătoare”. Se recomandă să folosim construcţia „în mod”, urmată de adjectiv: „A procedat în mod necorespunzător”.

LEXICUL LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN SECOLUL AL XX-LEA

În limba română a secolului al XX-lea, se constată utilizarea masivă a neologismelor, cuvinte care au schimbat aspectul limbii noastre mai mult decât se admite de obicei, contribuind la modernizarea vocabularului românesc. Dar folosirea neologismelor constituie principala sursă a greşelilor de limbă, deşi neologismele caracterizează, în general, vorbirea şi scrisul oamenilor culţi, instruiţi. Unele neologisme sunt pronunţate greşit din comoditate (întrucât vorbitorii refuză să se familiarizeze cu normele în vigoare ale limbii literare), alte neologisme sunt incorect întrebuinţate din punctul de vedere al sensului, iar altele sunt confundate cu unele cuvinte mai vechi sau mai puţin cunoscute (apărând fenomenul numit „atracţie paronimică”: şasiu este confundat cu saşiu, ori cu or, diferit cu deferit ş.a.m.d.).

În acest context, citându-l pe distinsul prof. univ. dr. Theodor Hristea, vom arăta în ce condiţii un neologism ar trebui admis în exprimare:

1) să fie atestat de mai multe ori (de preferinţă, în cel puţin două stiluri ale limbii literare: de pildă publicistic şi artistic, ştiinţific şi publicistic ş.a.m.d.);

Page 133: valeriu marinescu

135

2) să denumească un obiect inexistent sau necunoscut anterior, pentru care nu ar fi posibil să găsim în limbă un cuvânt tot atât de potrivit precum cel neologic;

3) să aibă însuşirea de a se adapta uşor la sistemul fonologic şi la cel morfologic al limbii noastre;

4) să aibă capacitatea de a da naştere derivatelor, compuselor ori de a se încadra, fără dificultăţi, într-o familie lexicală preexistentă.

Întrucât limba este un organism viu, care evoluează, şi normele ei se schimbă, de-a lungul timpului. Acest lucru se poate exemplifica foarte bine prin referire la variantele lexicale şi la dubletele lexicale. Variantele sunt realizări concrete, de alt tip decât cele morfologice, ale aceleiaşi unităţi lexicale, ale aceluiaşi cuvânt. Astfel, dacă, iniţial, limba literară accepta doar forma „cafeină”, ulterior a fost socotită cultă, corectă şi forma „cofeină”, cele două complexe fonetice – „cofeină” şi „cafeină” –, aproape identice, exprimând acelaşi conţinut semantic. La fel, norma literară a admis cuvântul „pricomigdală”, ca o variantă lexicală a lui „picromigdală”.

Interesantă este situaţia în care normele ortografice şi ortoepice admit două pronunţări ale aceluiaşi cuvânt, până la victoria uneia dintre ele sau până la o eventuală specializare sub raport semantic. Astfel, „transperant” a fost, cândva – după cum explică prof. univ. dr. Theodor Hristea – o simplă deformare a cuvântului „transparent”, deci „transparent” şi „transperant” reprezentau un singur cuvânt. „Transperant” a devenit cuvânt de sine stătător abia atunci când s-a specializat semantic, adică atunci când a căpătat sensul de „stor” sau de „jaluzea”. Tot în categoria variantelor literare libere intră şi o serie de cuvinte cu două realizări accentuale, ambele acceptate, ambele socotite corecte; astfel, se spune corect şi facsímil, şi facsimíl, şi vérmut, şi vermút, şi Míron, şi Mirón ş.a.m.d.

Alături de variantele literare, adică socotite corecte, există şi variante lexicale care nu sunt admise de limba literară, numite de specialişti „variante lexicale inculte”, create prin etimologie populară, prin analogie, prin hipercorectitudine etc. Iată câteva forme incorecte: ansambla pentru asambla, astfalta pentru asfalta, bacaloreat şi bacaloriat pentru bacalaureat, contoar în loc de contor, frustare în loc de frustrare, grefe şi grefuri în loc de formele corecte grepuri, grepfruturi, siringă pentru seringă, sprai, şprei, şprai în loc de forma corectă sprei şi multe altele.

Page 134: valeriu marinescu

136

Unele neologisme româneşti au cunoscut, la început, două forme – una terminată în –ie şi alta terminată în –iune – ambele circulând nediferenţiate din punctul de vedere al sensului: ambiţie – ambiţiune, apariţie – apariţiune, afecţie – afecţiune, confesie – confesiune, convenţie – convenţiune, dedicaţie – dedicaţiune, impresie – impresiune, repulsie – repulsiune ş.a.m.d. Între cele două forme, sinonime la început şi acceptate de limba literară, s-a dat un fel de luptă, câştigată, în majoritatea cazurilor, de formele în –ie, mai scurte, mai comode: ambiţie, apariţie, convenţie, dedicaţie, discuţie, expresie, obsesie etc. Formele terminate în –iune au biruit în cazuri precum afecţiune, confesiune, incursiune, sesiune şi altele.

Există situaţii în care cele două forme s-au specializat semantic şi, din acest motiv, au rămas amândouă în limba literară. Aşa se ajunge la ceea ce numim dublete lexicale, de tipul: concesie („a face o concesie”) şi concesiune (=drept de a exploata servicii sau bunuri ale statului), decoraţie şi decoraţiune (vorbim, de pildă, despre „decoraţiuni interioare”), emisie (termen tehnic – spunem, de pildă, „staţie de emisie-recepţie”, „cabină de emisie”) şi emisiune, expoziţie şi expoziţiune (=primul moment al subiectului într-o operă epică sau într-o operă aparţinând genului dramatic), funcţie şi funcţiune, fracţie şi fracţiune, formaţie şi formaţiune, obligaţie şi obligaţiune, perfecţie şi perfecţiune, permisie şi permisiune, porţie şi porţiune, raţie şi raţiune, reacţie şi reacţiune, staţie şi staţiune, secţie şi secţiune ş.a.m.d.

Page 135: valeriu marinescu

137

VIII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Considerată din perspectiva istoriei limbii române, limba din

zilele noastre (limba actuală) constituie etapa cea mai apropiată de „prezent” în realitatea lui circumstanţială. Ceea ce caracterizează această etapă este preocuparea pentru consolidarea şi pentru răspândirea unei variante culte, unitare şi unice. Unitatea este asigurată de existenţa normelor şi presupune un anumit grad de instrucţie şi de conştientizare a activităţii de comunicare lingvistică.

Prof. univ. dr. Valeria Guţu-Romalo (Corectitudine şi greşeală) distinge, în tabloul lingvistic al societăţii româneşti de astăzi, mai multe categorii de vorbitori, din punctul de vedere al raportului cu limba literară:

– cei care cunosc această modalitate de expresie, dar stăpânesc totodată şi o variantă dialectală, fiind capabili să recurgă la oricare dintre ele, atunci când condiţiile concrete de comunicare cer acest lucru;

– cei a căror competenţă lingvistică ţine de o variantă locală, dar care admit coexistenţa, în societate, a unui mod de exprimare diferit, mai general şi mai oficial;

– cei pentru care varianta literară reprezintă unica modalitate de expresie, deşi competenţa lor lingvistică include şi elemente lingvistice neliterare (dialectale, argotice etc.).

În condiţiile societăţii româneşti actuale, limba literară devine pivotul central, liantul complicatului sistem ce reprezintă limba română. Exprimarea orală se caracterizează, chiar şi atunci când se situează la nivelul variantei literare, printr-o relaxare a exigenţelor specifice acesteia, permiţând pătrunderea, în „exprimarea îngrijită”, a unor elemente lingvistice „neliterare”: regionalisme, elemente populare şi argotice (Valeria Guţu-Romalo).

Cu toate că limba, văzută din perspectiva istorică, apare ca element de stabilitate în viaţa unui popor, ea se dovedeşte a fi un organism viu, care cunoaşte variaţia şi schimbarea. Pentru ca aceste variaţii şi schimbări să fie pozitive, este extrem de necesară educaţia

Page 136: valeriu marinescu

138

lingvistică permanentă. Elementara cultură lingvistică, indispensabilă oricărui vorbitor cu pretenţii de intelectual (şi, în zilele noastre, cei care au aceste pretenţii sunt din ce în ce mai mulţi), ar trebui să se formeze în gimnaziu şi în liceu. Din păcate, constatăm că vocabularul elevilor, al studenţilor, al tinerilor în general este foarte sărac; de asemenea, observăm că numeroase personalităţi – VIP-urile prezentului românesc – dovedesc o exprimare adesea greoaie (s-a vorbit, de pildă, despre „limba de lemn” a unor politicieni), deci, cultivarea limbii naţionale înregistrează, în zilele noastre, un proces de continuă şi de îngrijorătoare degradare.

La această degradare, contribuie şi cele mai multe posturi de radio şi de televiziune, întrucât, în majoritatea emisiunilor, observăm cu uşurinţă greşeli de rostire, greşeli de vocabular, de morfologie, de sintaxă, iar, în cazul televiziunii, şi normele ortografice sunt, de multe ori, încălcate. Greşeli de exprimare – este adevărat – s-au făcut întotdeauna în mass-media. Însă astăzi, radioul şi televiziunea, prin forţa frecvenţei şi a accesibilităţii, au devenit şi modele de exprimare. Este o realitate faptul că persoana care apare – cum se spune – „pe sticlă”, pe micul ecran are un mare impact asupra telespectatorilor, devine un model; fiinţa umană, în goana ei către desăvârşire, către perfecţiune, îşi alege modele şi le imită. Pentru unii vorbitori de limba română, modele pot fi vedetele de televiziune. Dar aceste vedete pronunţă „prevéderi, călugăríţă, doctoríţă, butelíe”, în loc de (cum este corect) „prevedéri, călúgăriţă, dóctoriţă, butélie”. Iată şi alte „perle”: „flebeţe”, „cea mai superbă televiziune”, „ce părere aveţi vis-à-vis de problema…”, „membre ai asociaţiei…”, „eu dimineaţa îmi place să mă trezesc”, „Mâine se vor înregistra doisprezece grade” (în loc de „douăsprezece grade”), „Poliţiştii au pus accidentul pe seama gheţei” (în loc de „gheţii”), „principalele priorităţi politice pentru acest an sunt…” („principalele priorităţi” reprezintă un pleonasm), „RADET cere să se refacă calculele” (iată aici o cacofonie), „lucrările de construire ale Catedralei Mântuirii Neamului” (în loc de „lucrările de construire a Catedralei Mântuirii Neamului” – vorbim despre construirea catedralei, nu despre lucrările ei), „valoarea câştigului cel mare de la loto” (în loc de „valoarea câştigului celui mare”). Iată şi câteva cuvinte deformate: „sălbatec” (în loc de „sălbatic”), „ostateci” (în loc de „ostatici”), „vame” în loc de „vămi” şi exemplele pot continua mult şi bine. De asemenea, sunt supărătoare pronunţările regionale şi populare, ca şi deformările numelor proprii.

Page 137: valeriu marinescu

139

Pe de altă parte, emisiunile şi rubricile speciale de cultivare lingvistică sunt foarte puţine la ora actuală; ba, am spune că, în loc să crească, numărul lor a scăzut. Posturi importante de televiziune, care se luptă cu încrâncenare pentru audienţă, nu transmit astfel de emisiuni, deşi condiţionarea exprimării îngrijite, prin respectarea normelor limbii literare, nu reprezintă o îngrădire a libertăţii de expresie a vorbitorului. Componenta creatoare a activităţii verbale nu implică încălcarea normei.

Folosirea limbii române în mass-media a stat şi stă în atenţia Consiliului Naţional al Audiovizualului, care monitorizează posturile de radio şi de televiziune din ţara noastră, după care organizează, împreună cu Academia Română, dezbateri pe această temă. Consiliul Naţional al Audiovizualului şi Academia Română au decis să dezvolte un parteneriat eficient, prin care să ajute şi să stimuleze cultivarea limbii române, apărarea sa în faţa ofensivei violenţei şi a semidoctismului. Cele două instituţii consideră că ridicarea nivelului de cultură în audiovizual depinde de folosirea unei limbi române corecte şi expresive, conforme normelor lingvistice în vigoare, ceea ce implică protejarea tinerilor de influenţa unor false modele, promovate mai ales pe micul ecran. Salutăm cu deosebită căldură recomandarea făcută de Consiliul Naţional al Audiovizualului tuturor posturilor de radio şi de televiziune ca acestea să introducă un test de limba română la concursurile de angajare şi să apeleze fiecare la serviciile unui lingvist pentru consilierea crainicilor, a realizatorilor, a redactorilor şi a reporterilor. Un astfel de consilier pe probleme de lingvistică ar trebui, fără discuţie, să existe în orice redacţie, inclusiv în redacţiile ziarelor, ale revistelor şi ale tuturor publicaţiilor de la noi. În felul acesta, ar dispărea cu siguranţă modelul vedetei agramate, iar limba română ar redeveni armonioasă, „dulce şi frumoasă”. Este adevărat că norma nu trebuie privită ca imuabilă; în toate limbile, normele se schimbă. O greşeală, în timp, poate deveni normă; dar nu orice greşeală! Înţelegem acum mai bine de ce nu se poate admite ca un om de televiziune – fie el realizator, comentator, prezentator – să facă greşeli de exprimare. Vina o poartă, în realitate, postul de radio sau de televiziune care, la angajare, nu testează cunoştinţele de limbă română ale aspiranţilor (în schimb, se pune mare preţ pe cunoaşterea limbii engleze!). În afara acestui test – extrem de util – ce s-ar cuveni susţinut la angajare, cei care lucrează în mass-media ar trebui să

Page 138: valeriu marinescu

140

urmeze, periodic, nişte cursuri de limba română, ţinute de specialişti, şi apoi să dea un examen de limba română.

Când auzi vorbindu-se, preţios, despre „schimbarea look-ului”, despre „trend-ul din modă”, despre „locaţia” unei anumite emisiuni (cu sensul de „loc de filmare”), despre „casting”, despre „înnourări accentuate şi averse de ploaie”, când telespectatorii sau radio-ascultătorii sunt invitaţi să participe la un „chat”, când pe micul ecran este anunţat un „thriller”, ajungi să-ţi însuşeşti aceste neologisme şi, după formula lui Ion Creangă, să-ţi „corchezeşti” graiul strămoşesc, astfel încât să nu te mai înţeleagă nimeni. Este drept că neologismele au jucat şi joacă un rol extrem de important în îmbogăţirea voca-bularului românesc, însă, adesea, ele sunt folosite aberant – de tineri mai ales („OK”, „cool”, „job” etc.) –, uitându-se că, aşa cum de multe ori a atras atenţia prof. univ. dr. Theodor Hristea, folosirea neologismelor constituie principala sursă a greşelilor de limbă. Să spe-răm că adoptarea Legii limbii române, de către Parlamentul ţării, lege potrivit căreia posturile de radio şi de televiziune care încalcă normele limbii literare vor fi amendate, va duce la diminuarea greşelilor de exprimare.

Vinovat pentru degradarea limbii române este şi învăţământul preuniversitar de după 1989, care, după afirmaţia prof. Hristea, „nu contribuie suficient nici măcar la constituirea culturii generale, cu atât mai puţin la formarea culturii lingvistice”. În zilele noastre, în şcoală, elevilor li se prezintă scheme abstracte, uscate privind anumite chestiuni de morfologie, de sintaxă, însă, din păcate, nu se dă atenţia cuvenită unor importante compartimente ale limbii: vocabularul şi frazeologia – adevărate expresii ale culturii şi ale civilizaţiei. Încă de pe băncile şcolii, ar trebui – de pildă – să li se explice elevilor că formule precum O zi bună!, Crăciun fericit!, Paşte fericit! sună rău în gura unui român. Românul spune Bună ziua! sau Ziua bună!, dar nu O zi bună!; românul spune La mulţi ani!, Sărbătorile cu bine!, dar nu Crăciun fericit! sau Paşte fericit!

A cunoaşte bine limba română este o datorie patriotică şi presupune, pe de o parte, a te exprima corect, iar, pe de altă parte, a avea un vocabular cât mai bogat, cât mai variat, oglindind cunoştinţele acumulate în diverse domenii de activitate. Greşelile lingvistice se fac dintr-o insuficientă cunoaştere a normelor limbii române literare, din incultură, din lipsă de spirit autocritic, din inerţie (se adoptă atitudinea lui mam-mare, personaj al schiţei D-l Goe…, de Ion Luca Caragiale:

Page 139: valeriu marinescu

141

„…ziceţi voi cum ştiţi, eu zic cum am apucat…”). În sprijinul acţiunii de cultivare a limbii, a exprimării, se înscriu numeroase studii de specialitate, cărţi, cele mai importante lucrări normative fiind Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, datorate Institutului de Lingvistică al Academiei Române.

În configurarea variantei literare a limbii actuale, se impune preponderenţa limbajului tehnico-ştiinţific, care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Termeni precum deconectare, valenţă, calculator, computer, microprocesor, digital devin din ce în ce mai folosiţi de vorbitori. Zona lexicală a politicului, care aparţine domeniului ştiinţelor sociale, a fost afectată şi ea de transformări profunde. Neologismele îşi dezvoltă polisemia – se vorbeşte despre acutizarea crizei economice, despre manipularea electoratului, despre colaps economic, despre ecuaţia tranziţiei, despre seismele social-politice, despre coagularea unei formaţiuni politice ş.a.m.d. Preluarea unui termen dintr-un domeniu şi aplicarea lui la un fapt aparţinând altei zone a realităţii, altei sfere de idei este justificată în măsura în care pune fenomenul într-o lumină nouă, iar acest rezultat se obţine numai cu condiţia să nu se neglijeze caracteristicile esenţiale ale conceptului desemnat de cuvânt în domeniul propriu (Valeria Guţu-Romalo).

În limba română actuală, se constată mode trecătoare, se desprind unele tendinţe, precum folosirea abuzivă a neologismelor luate din franceză (a demara, a derula, a marginaliza, a penetra) şi mai ales din engleză (show, hit, top, job, cool, copyright, killer, song, shocking, team ş.a.m.d.). Aceste cuvinte – simţite, de altfel, ca nişte „corpi străini” – pot fi şi trebuie înlocuite prin cuvinte româneşti. Pe de altă parte, există, desigur, o serie de neologisme în limba română de astăzi care nu pot fi înlocuite cu alţi termeni şi nici „românizate” prin traducere sau prin calchiere: econometrie, yachting, karting, marketing etc.

Abuzul, folosirea neadecvată a termenului rar, dorinţa unei exprimări mai elegante, mai pretenţioase duce la un tip special de greşeală, pe care specialiştii îl numesc „cultism”. De foarte multe ori, auzim – şi ne deranjează acest lucru – verbul a servi folosit în locul lui a mânca: De ce nu mai serviţi friptură?; Când vreţi să serviţi masa?; Ce serviţi la micul dejun?; Serviţi încă o prăjitură, vă rog! În situaţiile enumerate, trebuie să folosim verbul a mânca sau verbul a lua: De ce nu mai mâncaţi /luaţi friptură?; Când vreţi să luaţi masa?; Ce

Page 140: valeriu marinescu

142

mâncaţi la micul dejun?; Luaţi /Mâncaţi încă o prăjitură, vă rog! „A servi” înseamnă, conform dicţionarelor, „a face cuiva un serviciu; a face anumite operaţii pentru cineva; a îndeplini anumite funcţii, anumite îndatoriri faţă de altcineva; a lucra în calitate de om de serviciu pentru cineva”. Nici un dicţionar nu înregistrează, pentru acest verb, sensul de „a mânca”.

Spre deosebire de „limba orală”, textele scrise sunt, în general, mai îngrijite, mai bine construite. O problemă, în scriere, o reprezintă folosirea lui „â”. După cum se ştie, există o hotărâre a Adunării Generale a Academiei Române, hotărâre adoptată în februarie 1993 şi publicată în „Monitorul Oficial al României”, o lună mai târziu, potrivit căreia „se va reveni, în grafia limbii române, la utilizarea lui „â” în interiorul cuvintelor, şi a formei „sunt” („suntem, sunteţi”), în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric”. În ciuda acestei hotărâri, există mulţi români care, din diferite motive, continuă să scrie cu „î”, ceea ce reprezintă o abatere de la normele limbii române literare.

Nevoia de lărgire şi de înnoire a lexicului stimulează şi creaţia lexicală internă. Dicţionarele înregistrează (iar limba literară acceptă) cuvinte precum periculozitate, rigurozitate, intenţionalitate, con-flictual, informal, excepţionalitate, esenţializare, a inscripţiona, fragmentarism, scriptor, imnograf şi altele.

Acceptarea pronumelui demonstrativ asta, extinderea formelor de viitor de tipul o să vină, are să vină sau admiterea unor forme ca vroia reprezintă modificări ale normelor limbii literare, care s-au produs în ultima vreme (Valeria Guţu-Romalo). Foarte probabil, normele limbii literare se vor schimba şi în ceea ce priveşte pluralul substantivului soră. Lucrările normative actuale indică forma unică surori („o soră – două surori”), însă forma sore începe să se extindă, refăcându-se astfel omonimia flexionară specifică substantivelor feminine. Forma sore este folosită de multă vreme pentru dativ-genitiv singular – sorei, alături de forma surorii. Lucrările normative recomandă dativ-genitivul surorii pentru gradul de rudenie şi sorei pentru personalul sanitar; aşadar, vom spune corect I-am telefonat surorii mele şi I-am oferit flori sorei medicale. În limba veche, genitivului surorii îi corespundeau două forme de nominativ: sor(u) şi soră. În limba actuală, se păstrează forma sor(u), în combinaţia fixă soru-mea sau sor-mea; forma corectă, literară este soră-mea.

Page 141: valeriu marinescu

143

Normele limbii literare este posibil să se schimbe şi în ceea ce priveşte accentuarea unor cuvinte. Astfel, deşi lucrările normative încă în vigoare ne recomandă să rostim penuríe, pónei, radár, regizór, vectór, majoritatea vorbitorilor pronunţă penúrie, ponéi, rádar, regízor, véctor, deci, este foarte probabil ca uzul să se impună, aşa cum s-a întâmplat în cazul cuvântului profesor; iniţial, s-a acceptat doar forma profesór, apoi, DOOM a socotit culte ambele rostiri – profésor, profesór –, pentru ca recentele lucrări de specialitate să considere literară doar forma profésor. Aşteptăm cu mult interes cea de-a doua ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, care va aduce o serie de schimbări ale actualelor norme. Din momentul apariţiei, această lucrare va reprezenta unica sursă la care vom apela pentru a vorbi şi pentru a scrie corect româneşte.

În perioada de constituire şi de răspândire a normelor limbii literare, delimitarea „literar – neliterar” se făcea mai ales în raport cu faptul dialectal. În zilele noastre, „neliterarul” este reprezentat de elementul familiar şi de cel argotic. De multe ori, se folosesc elemente lingvistice stilistic discordante, aşa cum se poate vedea mai ales în presa de astăzi. Dacă, în secolul al XIX-lea, în condiţiile pătrunderii masive a neologismelor, programul „Daciei literare” promova o politică lingvistică de apropiere a scrisului de vorbirea populară, în vremea de acum, limba literară este invadată de elemente argotice aparţinând exprimării unei categorii de vorbitori care, prin condiţia socială, nu constituie un model.

În concluzie, cu anul 1990, începe o perioadă de schimbare, de modificări frapante ale lexicului, dar şi de modificări stilistice, privind raporturile dintre variantele limbii. În aceste condiţii, cu toţii trebuie să veghem la cultivarea limbii naţionale. Trebuie să vorbim frumos, aşa cum ne îndeamnă Shakespeare, dar trebuie să vorbim şi corect, întrucât, după cum just arată Voltaire, nimeni nu este scutit să vorbească bine limba lui maternă. Limba naţională, alcătuită şi şlefuită de-a lungul veacurilor, întrupată din nevoile, din durerile şi din bucuriile poporului, reprezintă cea mai sfântă moştenire. „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă românească! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă carte de boierie a unui neam, călit în focul atâtor încercări de pierzanie!” (Ion Luca Caragiale).

Page 142: valeriu marinescu

144

EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR A. TEST-GRILĂ Alegeţi, prin încercuire, varianta corectă: 1) Norma limbii literare este: a) varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale; b) expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie

obligatorie pentru toţi cei care folosesc respectiva limbă; c) norma lingvistică. 2) Cei mai mulţi lingvişti consideră că limba română literară s-a

format: a) în secolul al XIX-lea; b) în secolul al XVI-lea; c) în secolul al XX-lea. 3) Ion Gheţie, încercând o periodizare a istoriei limbii române

literare, distinge: a) două mari epoci; b) trei mari epoci; c) patru mari epoci.

4) Cele mai vechi texte româneşti scrise sunt: a) textele rotacizante; b) tipăriturile lui Coresi; c) cronicile lui Ureche şi Costin.

5) În secolul al XVI-lea, consoanele africate se păstrează în: a) aria nordică; b) aria sudică; c) aria vestică.

6) În aceeaşi perioadă, palatalizarea labio-dentalei f se întâlneşte în: a) aria nordică; b) aria sudică; c) aria vestică.

Page 143: valeriu marinescu

145

7) Diftongul ea este redus la e în: a) Muntenia; b) Moldova; c) Dobrogea.

8) Forme precum călcâńu, cuńu întâlnim în: a) Muntenia; b) Moldova; c) Dobrogea.

9) În epoca veche, auxiliarul au, pentru perfectul compus persoana a III-a singular, se întâlneşte în:

a) aria nordică; b) aria sudică; c) şi în aria nordică, şi în aria sudică.

10) Aşezarea pronumelui reflexiv după verb (de tipul să veselească-se) reprezintă o influenţă:

a) slavonă; b) franceză; c) maghiară.

11) În perioada 1640-1780, diftongul ia pentru ie se întâlneşte: a) destul de des; b) destul de rar; c) nu se întâlneşte.

12) Dativul adnominal reprezintă o trăsătură sintactică a perioadei:

a) 1532-1640; b) 1640-1780; c) 1840-1960.

13) Raportul concesiv realizat prin elementul săvai/săva se întâlneşte mai ales în secolul:

a) al XV-lea; b) al XVII-lea; c) al XVIII-lea.

Page 144: valeriu marinescu

146

14) Mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Simeon Ştefan contribuie la dezvoltarea limbii române literare din secolul:

a) al XVI-lea; b) al XVII-lea; c) al XVIII-lea.

15) Influenţa sintaxei latine se observă mai ales în cronica lui: a) Grigore Ureche; b) Miron Costin; c) Ion Neculce.

16) Reproducerile în stil direct sunt mai numeroase în cronica lui: a) Grigore Ureche; b) Miron Costin; c) Ion Neculce.

17) Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea limbii române literare mai ales la palierele:

a) lexical şi sintactic; b) morfologic şi sintactic; c) fonetic şi morfologic.

18) Prima gramatică tipărită a limbii române se numeşte: a) Lexiconul de la Buda; b) Temeiurile gramaticii româneşti; c) Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae.

19) Primele legi privind evoluţia fonetică a limbii române au fost formulate de:

a) Dimitrie Cantemir şi Alecu Russo; b) Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu; c) Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.

20) Prefaţa Gramaticii româneşti apărute în 1828 este semnată de: a) Ion Heliade Rădulescu; b) Timotei Cipariu; c) Aron Pumnul.

Page 145: valeriu marinescu

147

21) I. C. Massim a alcătuit un dicţionar general al limbii române împreună cu:

a) Timotei Cipariu; b) August Treboniu Laurian; c) Aron Pumnul.

22) Perioada „reclasicizării”, a „scuturării podoabelor” este, în creaţia eminesciană:

a) prima etapă; b) a doua etapă; c) a treia etapă.

23) Dativul etic apare mai ales în opera lui: a) Mihai Eminescu; b) Ion Creangă; c) Ion Luca Caragiale.

24) Aşezarea subordonatei temporale înaintea regentei se întâlneşte cu precădere la:

a) Ion Creangă; b) Ion Luca Caragiale; c) Mihai Eminescu.

25) Etimologia populară este o trăsătură stilistică întâlnită la: a) Ion Luca Caragiale; b) Ion Creangă; c) Mihai Eminescu.

26) Frazele incorecte caracterizează vorbirea personajelor lui: a) Ion Creangă; b) Ion Luca Caragiale; c) Ion Neculce.

27) Despre Limba română în jurnalele din Austria, a scris: a) Alexandru Odobescu; b) Vasile Alecsandri; c) Titu Maiorescu.

Page 146: valeriu marinescu

148

28) Normele limbii române literare pot fi schimbate de: a) Universitatea din Bucureşti; b) Ministerul Educaţiei şi Cercetării; c) Academia Română.

29) O normă trebuie respectată: a) imediat ce a fost adoptată; b) după 5 ani de la adoptare; c) după 10 ani de la adoptare.

30) În enunţul De paşti, ne-a vizitat o mulţime de rude, când preţul ouălelor se scumpeşte foarte mult, există:

a) trei greşeli; b) patru greşeli; c) cinci greşeli. Răspunsuri: 1) b; 2) b; 3) a; 4) a; 5) a; 6) a; 7) b; 8) b; 9) c; 10) a; 11) a; 12)

b; 13) b; 14) b; 15) b; 16) c; 17) a; 18) c; 19) c; 20) a; 21) b; 22) c; 23) b; 24) a; 25) a; 26) b; 27) c; 28) c; 29) a; 30) b.

Page 147: valeriu marinescu

149

B. PROBLEME TEORETICE

1) Conceptul de limbă literară.

2) Justificaţi faptul că noţiunea de limbă literară nu se suprapune peste noţiunea de limbă a literaturii artistice.

3) Care este obiectul istoriei limbii române literare?

4) Periodizarea epocii vechi.

5) Periodizarea epocii moderne.

6) Originile limbii române literare.

7) Baza dialectală a limbii române literare.

8) Textele rotacizante.

9) Importanţa tipăriturilor diaconului Coresi pentru istoria limbii române literare.

10) Particularităţile fonetice ale primelor texte româneşti.

11) Particularităţile morfologice şi sintactice ale primelor texte româneşti.

12) Particularităţi lexicale ale primelor texte româneşti.

13) Ce importanţă are perioada 1640 – 1780 pentru istoria limbii române literare?

14) Particularităţile fonetice şi lexicale ale textelor din perioada 1640-1780.

15) Particularităţile morfologice şi sintactice ale textelor din perioada 1640-1780.

16) Limba cronicarilor moldoveni.

17) Limba cronicarilor munteni.

18) Dimitrie Cantemir: particularităţile lingvistice ale scrierilor în limba română.

Page 148: valeriu marinescu

150

19) Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare.

20) Scriitorii epocii premoderne şi limba română literară.

21) Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu.

22) Susţinătorii principiului ortografic latinist: Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul.

23) Alexandru Odobescu – scriitor savant.

24) Majoritatea istoricilor limbii române literare vorbesc despre o cotitură în evoluţia limbii noastre de cultură în deceniile al VIII-lea şi al IX-lea ale secolului al XIX-lea. Comentaţi această opinie, în maximum cinci pagini.

25) Părerile despre limbă ale lui Mihai Eminescu.

26) Trăsăturile limbajului poetic eminescian.

27) Oralitatea – trăsătură definitorie a operei lui Ion Creangă.

28) Particularităţile limbajului personajelor din opera comică a lui Ion Luca Caragiale.

29) Cultivarea limbii române literare în secolul al XX-lea.

30) Tendinţe în limba română literară actuală.

Page 149: valeriu marinescu

151

BIBLIOGRAFIE 1. Brâncuş, Grigore, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române.

Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, 1995. 2. Bulgăr, Gh., Scriitori români despre limbă şi stil. Ediţia a II-a,

revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984. 3. Cazacu, Boris, Studii de limbă literară, Bucureşti, Editura de Stat

pentru Literatură şi Artă, 1960. 4. Coteanu, Ion, Structura şi evoluţia limbii române, Bucureşti, Editura

Academiei, 1981. 5. *** Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-

lea, Bucureşti, Editura Academiei, Vol. I – 1956, Vol. II – 1958, Vol. III – 1962.

6. *** Crestomaţie de literatură română veche, vol. 1. Coordonatori: I. C. Chiţimia şi Stela Toma, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.

7. *** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1982.

8. Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.

9. Dindelegan, Pană Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1992.

10. Gheţie, Ion; Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.

11. Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală: limba română de azi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.

12. Iordan, Iorgu, Valeria Guţu-Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.

13. *** Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780). Coordonator: Ion Gheţie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.

Page 150: valeriu marinescu

152

14. *** Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia a V-a, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 1995.

15. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

16. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.

17. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Craiova, Editura Vlad & Vlad, 1996.

18. Rosetti, Al. Schiţă de istorie a limbii române de la origini şi până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Albatros, 1976.

19. Rosetti, Al.; B. Cazacu; Liviu Onu, Istoria limbii române literare. Vol. I. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.

20. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana – Vocabularul limbii române actuale, Bucureşti, Editura ALL Educational, 2001.