U N I V E R S I T A T E A B U C U R E Ş T I F A C U L T A T E A D E D R E P T

EVOLUŢIA CADRULUI JURIDIC AL ACTIVITĂŢILOR SPAŢIALE,

CU PRIVIRE SPECIALĂ LA TELEDETECŢIA PRIN SATELIŢI

REZUMAT

Coordonator: Prof. univ. dr. Raluca Miga-Beşteliu

Doctorand: Corina Neagu

BUCUREŞTI 2009

CUPRINS

LISTA DE ABREVIERI ................................................................................................ 7

CAPITOLUL I ACTIVITĂŢILE LEGATE DE SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC. FICŢIUNE, ANTICIPAŢIE SAU REALITATE......................................................... 9

SECŢIUNEA 1 ANTICIPAREA EVOLUŢIILOR TEHNOLOGICE ŞI ALE ACTIVITĂŢILOR OMULUI ÎN SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC ........................ 9

§ 1.1. Legătura om-cosmos în ritualurile şi religiile popoarelor ......................................................... 9 § 1.2. Civilizaţiile lumii şi astronomia .............................................................................................. 11 § 1.3. Previziuni ale activităţilor spaţiale în Cartea Sfântă şi în opera lui Jules Verne

şi Leonardo da Vinci .............................................................................................................. 13

SECŢIUNEA 2 APARIŢIA PRIMELOR CERCETĂRI ŞI DEMONSTRAŢII ŞTIINŢIFICE PRIVITOARE LA SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC ............................................. 15

§ 2.1. Nicolaus Copernic, Giordano Bruno, Galileo Galilei.............................................................. 15 § 2.2. Isaac Newton, Albert Einstein................................................................................................. 16

SECŢIUNEA 3 PRIMII PAŞI ÎN CUCERIREA SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC .................. 18

§ 3.1. Secolul XX şi construcţia de rachete spaţiale.......................................................................... 18 § 3.2. Cercetarea sovietică în producţia de sateliţi ............................................................................ 19 § 3.3. Reacţia S.U.A. la activităţile spaţiale ale U.R.S.S................................................................... 20

CAPITOLUL II ERA SPAŢIALĂ. CONFRUNTARE ŞI COOPERARE ÎN REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR DIN SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC .................................. 22

SECŢIUNEA 1 BIPOLARITATE ÎN TEHNOLOGIA SPAŢIALĂ ................................................... 22

§ 1.1. Reflectarea politicii terestre a marilor puteri militare, în spaţiul extraatmosferic ................... 22 § 1.2. Confruntarea SUA-URSS în domeniul lansării sateliţilor de recunoaştere în spaţiul

extraatmosferic ....................................................................................................................... 24 § 1.3. Influenţa tehnologiei spaţiale asupra tratatelor internaţionale în domeniul dezarmării .......... 26 § 1.4. Utilizarea sateliţilor pentru zonele de conflict armat............................................................... 26 § 1.5. Începutul colaborării dintre marile puteri spaţiale în domeniul tehnico-ştiinţific şi juridic .... 27

SECŢIUNEA 2 COOPERAREA STATELOR ÎN ACTIVITĂŢILE SPAŢIALE, CONDIŢIE A PROGRESULUI ŞI ECHILIBRULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ..... 29

§ 2.1. Raportarea puterilor spaţiale la evoluţia dreptului internaţional ............................................. 29 § 2.2. Rolul ONU în formarea dreptului cosmic ............................................................................... 31 § 2.3. Confruntări în procesul de elaborare şi adoptare a declaraţiilor şi tratatelor din domeniul

spaţial ..................................................................................................................................... 35 § 2.4. Universalizarea reglementărilor juridice privitoare la spaţiul extraatmosferic........................ 39

CAPITOLUL III DREPTUL COSMIC, RAMURĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL ................ 41

SECŢIUNEA 1 NECESITATEA REGLEMENTĂRII JURIDICE A ACTIVITĂŢILOR SPAŢIALE............................................................................... 41

§ 1.1. Apariţia dreptului cosmic ........................................................................................................ 41 § 1.2. Noţiunea de drept cosmic ........................................................................................................ 44 § 1.3. Delimitarea spaţiului aerian de spaţiul extraatmosferic........................................................... 47 § 1.4. Subiectele dreptului cosmic..................................................................................................... 49 § 1.5. Izvoarele dreptului cosmic ...................................................................................................... 51

SECŢIUNEA 2 ROLUL NAŢIUNILOR UNITE ÎN DEZVOLTAREA DREPTULUI COSMIC..... 52

§ 2.1. Compunerea şi funcţionarea Comitetului pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic ...................................................................................................................... 53

§ 2.2. Consensul ca modalitate de adoptare a actelor internaţionale din domeniul dreptului cosmic ..................................................................................................................... 55

§ 2.3. Analiza principalelor rezoluţii ale Adunării Generale a ONU în domeniul spaţial ................. 56

SECŢIUNEA 3 TRATATUL ASUPRA PRINCIPIILOR CE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA STATELOR ÎN SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC.................................................. 60

§ 3.1. Regimul juridic al spaţiului extraatmosferic. Prevederile Tratatului Spaţial. Controverse şi soluţii.............................................................................................................. 60

§ 3.2. Comparaţie între normele Tratatului Spaţial şi prevederile rezoluţiilor Adunării Generale a ONU. Impactul rezoluţiilor asupra evoluţiei normelor din domeniul spaţial....................... 65

SECŢIUNEA 4 PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COSMIC ..................................... 68

§ 4.1. Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri.............................. 68 § 4.2. Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de către toate statele,

în condiţii de egalitate ............................................................................................................ 69 § 4.3. Principiul neaproprierii naţionale a spaţiului extraatmosferic ................................................. 70 § 4.4. Principiul folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti în scopuri paşnice........... 72 § 4.5. Principiul cooperării internaţionale şi al asistenţei reciproce în activităţile desfăşurate

de state în spaţiul extraatmosferic .......................................................................................... 74

SECŢIUNEA 5 PRINCIPII ŞI NORME SPECIFICE ALE DREPTULUI COSMIC ...................... 75

§ 5.1. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale............................................ 75 § 5.2. Statutul juridic al astronauţilor ................................................................................................ 75 § 5.3. Înmatricularea obiectelor spaţiale ........................................................................................... 76 § 5.4. Răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spaţiul

extraatmosferic ....................................................................................................................... 77 § 5.5. Comparaţie între principiile dreptului cosmic, dreptului aerian şi dreptului mării.................. 79

§ 5.5.1. Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de către toate statele, în condiţii de egalitate .............................................................................. 79

§ 5.5.2. Principiul neaproprierii spaţiului extraatmosferic .......................................................... 82 § 5.5.3. Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri ..................... 82 § 5.5.4. Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic numai în scopuri paşnice ............................ 85

SECŢIUNEA 6 INFLUENŢA TRATATULUI DIN 1967 ASUPRA ALTOR ACORDURI ŞI CONVENŢII .......................................................................................................... 87

§ 6.1. Regimul juridic al astronauţilor prevăzut în Acordul asupra salvării şi reîntoarcerii astronauţilor şi recuperarea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic .............................. 87

§ 6.2. Responsabilitatea internaţională pentru daunele provocate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic, prevăzută de Convenţia din 1972................................................................. 89

§ 5.3. Regimul juridic al obiectelor spaţiale...................................................................................... 94

CAPITOLUL IV TELECOMUNICAŢIILE PRIN SATELIT............................................................... 97

SECŢIUNEA 1 REGLEMENTAREA INTERNAŢIONALĂ A COMUNICAŢIILOR PRIN SATELIT .......................................................................................................... 97

§ 1.1. Scurt istoric privind comunicaţiile .......................................................................................... 97 § 1.2. Rolul Naţiunilor Unite în reglementarea domeniului telecomunicaţiilor...................................... 98 § 1.3. Cooperarea dintre organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi organizaţiile

internaţionale neguvernamentale în domeniul comunicaţiilor şi activităţilor spaţiale ................ 101

SECŢIUNEA 2 ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE INTERGUVERNAMENTALE DIN SISTEMUL ONU CU COMPETENŢE ÎN DOMENIUL ACTIVITĂŢILOR SPAŢIALE................................................................................. 103

§ 2.1. Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT) ................................................................ 103 § 2.1.1. Scurt istoric .................................................................................................................... 103 § 2.1.2. Adaptarea scopurilor şi prevederilor Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor

la normele dreptului cosmic......................................................................................... 105 § 2.2. Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OACI)............................................................. 107 § 2.3. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)....................... 109 § 2.4. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) .......................................................................... 110

SECŢIUNEA 3 AGENŢII ŞI ALTE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL TELECOMUNICAŢIILOR PRIN SATELIT.......................................................... 111

§ 3.1. Agenţia Spaţială Americană (NASA) ................................................................................... 111 § 3.2. Agenţia Spaţială Europeană (ESA) ....................................................................................... 113 § 3.3. Organizaţia Internaţională de Telecomunicaţii prin Satelit (INTELSAT) ............................ 117 § 3.4. Organizaţia Internaţională a Comunicaţiilor Spaţiale (INTERSPUTNIK) ........................... 120 § 3.5. Organizaţia Internaţională Maritimă prin Satelit (INMARSAT) .......................................... 121

SECŢIUNEA 4 ALTE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE REGIONALE ÎN DOMENIUL TELECOMUNICAŢIILOR PRIN SATELIT.......................................................... 123

§ 4.1. Organizaţii internaţionale europene de telecomunicaţii prin satelit ...................................... 123 § 4.1.1. Organizaţia Europeană de Telecomunicaţii prin Satelit (EUTELSAT) ......................... 123 § 4.1.2. Organizaţia Europeană pentru Exploatarea Sateliţilor Meteorologici (EUMETSAT) .. 124

§ 4.2. Organizaţia Arabă de Comunicaţii prin Satelit (ARABSAT) ............................................... 126 § 4.3. Telecomunicaţiile prin satelit în spaţiul geografic al Americii Latine........................................ 127

§ 4.3.1. Procesul de integrare în America Latină şi telecomunicaţiile prin satelit ..................... 127 § 4.3.2. Formarea de organizaţii cu profil de telecomunicaţii şi activităţi spaţiale ................... 129

§ 4.4. Telecomunicaţiile prin satelit în spaţiul geografic al Asiei de Sud-Est ................................. 130

SECŢIUNEA 5 STATELE ÎN CURS DE DEZVOLTARE ŞI TELECOMUNICAŢIILE PRIN SATELIT ........................................................................................................ 132

§ 5.1. Probleme cu care s-au confruntat statele în curs de dezvoltare ............................................. 132 § 5.2. Conferinţele Mondiale Administrative Radio şi utilizarea orbitei geostaţionare .................. 133

§ 5.2.1. Conferinţa Mondială Administrativă Radio din 1985 .................................................... 133 § 5.2.2. Conferinţa Mondială Administrativă Radio din anul 1988............................................ 135

§ 5.3. Aspecte juridice ale dezvoltării dreptului telecomunicaţiilor prin satelit .................................... 136 § 5.3.1. Serviciile de telecomunicaţii prin satelit ........................................................................ 136 § 5.3.2. Comercializarea, globalizarea şi privatizarea comunicaţiilor prin satelit .......................... 138 § 5.3.3. Transferul de tehnologie în telecomunicaţii ................................................................... 139 § 5.3.4. Soluţionarea diferendelor în materia telecomunicaţiilor prin satelit ............................. 140

CAPITOLUL V TELEDETECŢIA PRIN SATELIT. ASPECTE GENERALE ............................. 142

SECŢIUNEA 1 UTILIZAREA SATELIŢILOR ARTIFICIALI ÎN TELEDETECŢIE .................. 142

§ 1.1. Conceptul de teledetecţie....................................................................................................... 142 § 1.2. Scurt istoric al teledetecţiei ................................................................................................... 144 § 1.3. Interesul studierii teledetecţiei prin satelit............................................................................. 145 § 1.4. Dualitatea noţiunii de teledetecţie ......................................................................................... 147 § 1.5. Aplicaţiile practice ale teledetecţiei....................................................................................... 148

§ 1.5.1. Domeniul mediului înconjurător şi teledetecţia ............................................................. 150

SECŢIUNEA 2 INCIDENŢA POLITICĂ A ACTIVITĂŢILOR DE TELEDETECŢIE ................ 152

§ 2.1. Teledetecţia în cadrul relaţiilor internaţionale....................................................................... 152 § 2.2. Poziţia statelor în cadrul ONU privitoare la teledetecţia prin satelit ..................................... 154 § 2.3. Teledetectarea resurselor naturale ale unui stat ..................................................................... 156 § 2.4. Securitatea statelor şi teledetecţia.......................................................................................... 157 § 2.5. Teledetecţia prin satelit şi dezarmarea .................................................................................. 159 § 2.6. Cooperarea statelor în cadrul programelor de teledetecţie prin satelit .................................. 163

§ 2.6.1. Programe ONU în teledetecţie ....................................................................................... 163 § 2.6.2. Conferinţele Naţiunilor Unite asupra Explorării Spaţiului Extraatmosferic

şi Teledetecţiei (UNISPACE) ....................................................................................... 165

CAPITOLUL VI REGIMUL JURIDIC AL TELEDETECŢIEI PRIN SATELIT........................... 170

SECŢIUNEA 1 VALOAREA NORMATIVĂ A REZOLUŢIEI ADUNĂRII GENERALE O.N.U. PRIVITOARE LA ACTIVITĂŢILE DE TELEDETECŢIE...................... 170

§ 1.1. Scurt istoric al adoptării principiilor teledetecţiei prin satelit................................................ 170 § 1.2. Valoarea normativă a Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor

teledetecţiei prin satelit......................................................................................................... 172 § 1.3. Teledetecţia prin satelit şi fenomenul de „soft law”............................................................... 175 § 1.4. Legislaţii naţionale în domeniul teledetecţiei prin sateliţi ..................................................... 178

SECŢIUNEA 2 PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITĂŢILE DE TELEDETECŢIE............................................................................................... 181

§ 2.1. Scurt istoric al reglementării cuprinse în Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 41/65 din 1986 ................................................................................................................ 181

§ 2.2. Principiile de drept internaţional care guvernează teledetecţia ............................................. 183

§ 2.2.1. Principiul realizării activităţilor de teledetecţie conform dreptului internaţional......... 184 § 2.2.2. Principiul cooperării internaţionale în activităţile de teledetecţie................................. 185 § 2.2.3. Principiul promovării protecţiei mediului înconjurător prin activităţi de teledetecţie .. 186

§ 2.3. Principiile specifice de drept cosmic care guvernează teledetecţia ....................................... 189 § 2.3.1. Noţiunile termenilor care definesc activităţile de teledetecţie ....................................... 189 § 2.3.2. Principiul realizării activităţilor de teledetecţie în interesul tuturor ţărilor.................. 191 § 2.3.3. Principiul realizării activităţilor de teledetecţie conform Tratatului Spaţial................. 194 § 2.3.4. Principiul încurajării încheierii de acorduri între state pentru desfăşurarea

activităţilor de teledetecţie ........................................................................................... 196 § 2.3.5. Principiul acordării de asistenţă tehnică de către statele ce desfăşoară activităţi

de teledetecţie............................................................................................................... 198 § 2.3.6. Principiul informării Secretarului General al O.N.U. asupra programelor

de teledetecţie ale unui stat .......................................................................................... 199 § 2.3.7. Principiul accesului la datele primare şi datele elaborate al statului teleobservat

asupra teritoriului aflat sub jurisdicţia sa ................................................................... 200 § 2.3.8. Principiul consultărilor dintre statul ce realizează activităţi de teledetecţie şi statul

observat........................................................................................................................ 200 § 2.3.9. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor în materia teledetecţiei .......................... 201 § 2.3.10. Principiul responsabilităţii internaţionale a statelor care utilizează sateliţi de

teledetecţie ................................................................................................................... 202

SECŢIUNEA 3 IMPLICAŢII JURIDICE ALE TELEDETECŢIEI PRIN SATELIT.................... 205

§ 3.1. Drepturile şi obligaţiile statului care desfăşoară activităţi de teledetecţie ............................. 205 § 3.2. Difuzarea informaţiilor obţinute prin teledetecţie ................................................................. 206 § 3.3. Responsabilitatea statului şi determinarea prejudiciului cauzat prin activităţile

de teledetecţie ....................................................................................................................... 208 § 3.4. Teledetecţia şi problematica reziduurilor spaţiale – «space debris» .......................................... 210

CAPITOLUL VII ROMÂNIA, ŢARĂ DESCHISĂ DREPTULUI COSMIC...................................... 215

SECŢIUNEA 1 INSTITUŢIONALIZAREA ACTIVITĂŢILOR SPAŢIALE ÎN ROMÂNIA........ 215

§ 1.1. Scurt istoric al contribuţiei româneşti în domeniul activităţilor aeronautice ......................... 215 § 1.2. Agenţia Spaţială Română, instituţie specializată în operarea de activităţi spaţiale

şi de teledetecţie ................................................................................................................... 216 § 1.3. Programul spaţial din România ............................................................................................. 220

§ 1.3.1. Obiectivele Programului Spaţial din România............................................................... 221 § 1.3.2. Mijloacele folosite de Programul Spaţial Naţional........................................................ 221 § 1.3.3. Subcomisia pentru spaţiul extraatmosferic din cadrul Parlamentului României........... 222

SECŢIUNEA 2 ROMÂNIA ŞI POLITICA SPAŢIALĂ DIN EUROPA .......................................... 223

§ 2.1. Integrarea României în programele satelitare europene ........................................................ 223 § 2.2. Programe prin satelit din Uniunea Europeană ....................................................................... 225 § 2.3. Sisteme de avertizare timpurie prin satelit împotriva rachetelor balistice................................... 227 § 2.4. Cooperarea transatlantică şi internaţională privind politica spaţială ..................................... 228 § 2.5. Internaţionalizarea şi privatizarea spaţiului extraatmosferic ................................................. 229

BIBLIOGRAFIE......................................................................................................... 231

7

LISTA DE ABREVIERI

Ad. Gen. = Adunarea Generală ARABSAT = Arab Satellite Communications Organization art. = articol(ul) ASEAN = Association of Southeast Asian Nations (Asociaţia Naţiunilor din Asia de

Sud-Est) A.S.R. = Agenţia Spaţială Română CAER = Consiliu de Ajutor Economic Reciproc CEOS = Committee on Earth Observation Satellites (Comitetul pentru Sateliţii de

Teleobservare a Pământului) CEPT = Conferinţa Europeană de Poştă şi Telecomunicaţii CIA = Central Intelligence Agency (Agenţia Centrală de Informaţii), serviciu secret al

Statelor Unite ale Americii CNES = Centre National d'Études Spatiales – France (Centrului Naţional de Studii

Spaţiale – Franţa) COPUOS = The Committee on the Peaceful Uses of Outer Space (Comitetul pentru

Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic) COSPAR = Committee on Space Research (Comitetul de Cercetări Spaţiale) doc. = document(ul) e.n. = era noastră ECOSOC = Economic and Social Council (Consiliul Economic şi Social) ed. = ediţia, editor EDA = European Defence Agency (Agenţia Europeană de Apărare) EISC = European Interparliamentary Space Conference ESA = European Space Agency (Agenţia Spaţială Europeană) etc. = şi celelalte EUMETSAT = European Organisation for the Exploitation of Meteorological Satellites

(Organizaţia Europeană pentru Exploatarea Sateliţilor Meteorologici) EUSC = European Union Satellite Centre (Centrul Satelitar al Uniunii Europene) EUTELSAT = Organizaţia Europeană a Telecomunicaţiilor prin Satelit FAI = Fédération Aéronautique Internationale (Federaţia Aeronautică Internaţională) FAO = Food and Agriculture Organization (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură) GAOR = General Assembly Official Records GLONASS = Global Navigation Satellite System (Sistemul Global Orbital de Navigaţie

prin Satelit) GMES = Global Monitoring for Environment and Security (Monitorizare Globală pentru

Mediu şi Securitate) GNSS = Global Navigation Satellite System (Sistemul Global de Navigaţie prin Satelit) GPS = Global Positioning System (Sistemul Global de Poziţionare) ibid. = ibidem (în acelaşi loc) ICAO = International Civil Aviation Organization (Organizaţia Internaţională a Aviaţiei

Civile) id. = idem (acelaşi) INMARSAT = Organizaţia Internaţională de Telecomunicaţii Maritime prin Satelit INTELSAT = International Telecommunications Satellite Organization (Organizaţia

Internaţională de Telecomunicaţii prin Satelit) INTERSPUTNIK = International Organization of Space Communications (Organizaţia

Internaţională de Comunicaţii Spaţiale)

8

î.Hr.; d.Hr. = înainte, după Hristos MERCOSUR = Mercado Común del Sur (Piaţa Comună a Sudului) NASA = National Aeronautics and Space Administration (Agenţia Spaţială Americană) NATO = North Atlantic Treaty Organization (Organizaţia Tratatului Atlanticului de

Nord); OTAN, în limba franceză OACI = International Civil Aviation Organization (Organizaţia Internaţională a Aviaţiei

Civile) OMI = Organizaţia Maritimă Internaţională ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite OSCE = Organization for Security and Co-operation in Europe (Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa) p. = pagina, paginile PECC = Pacific Economic Cooperation Council (Conferinţa de Cooperare Economică

în Pacific) PESA = Politica Europeană de Securitate şi Apărare PESC = Politica Externă şi de Securitate Comună sec. = secolul SFCG = Space Frequency Coordination Group S.U.A. = Statele Unite ale Americii supra = mai sus şi urm. = şi următoarele UE = Uniunea Europeană UIT = Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor UN = United Nations (Naţiunile Unite) UNESCO = United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization

(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) UNGA = United Nations General Assembly (Adunarea Generală a Naţiunilor Unite) UNISPACE = United Nations Conference on the Exploration and Peaceful Uses of

Outer Space (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Explorarea în Scopuri Paşnice a Spaţiului Extratmosferic)

U.R.S.S. = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste U.S. = United States (Statele Unite) vol. = volumul, volumele WARC-ORB = World Administrative Radio Conference for Geostationary Satellite

Orbit WMO = World Meteorological Organization (Organizaţia Mondială de Meteorologie)

9

EVOLUŢIA CADRULUI JURIDIC AL ACTIVITĂŢILOR SPAŢIALE, CU PRIVIRE SPECIALĂ LA

TELEDETECŢIA PRIN SATELIŢI

REZUMAT Teza este structurată în 7 capitole, care sunt divizate în secţiuni, paragrafe şi

subparagrafe. Prin studiul efectuat asupra „Evoluţiei cadrului juridic al activităţilor spaţiale

şi al teledetecţiei prin sateliţi”, am analizat normele cuprinse în tratate şi acorduri internaţionale specifice dreptului cosmic, ca ramură a dreptului internaţional, atât din punct de vedere al contextului politic de la momentul adoptării lor, cât şi din perspectiva normelor internaţionale ce guvernează domeniul altor ramuri de drept internaţional, dar care prezintă similitudine cu obiectul studiului.

Datorită specificului şi efectelor activităţilor desfăşurate de state şi alte entităţi în zona spaţiului extraatmosferic, subiectul ştiinţific abordat nu poate fi desprins de domeniul politicului şi relaţiilor din societatea internaţională. Din această perspectivă, am considerat necesar ca tema supusă analizei să fie expusă gradual, cu evidenţierea dinamicii şi implicaţiilor contextului politic internaţional din momentul adoptării tratatelor şi acordurilor ce formează CORPUS IURIS SPATIALIS în domeniul activităţilor spaţiale, inclusiv a activităţilor de teledetecţie prin satelit, care a beneficiat de o atenţie deosebită în cadrul expunerii ştiinţifice.

Pentru că întotdeauna Universul a suscitat interesul omenirii, am considerat oportun să parcurgem, succint, şi etapele preocupării civilizaţiilor pentru observarea, la început empirică, a spaţiului sideral şi corpurilor cereşti, preocupare care nu se regăseşte în istoricul niciunei alte ramuri de drept internaţional. Din această perspectivă, se pot explica şi progresele deosebite pe care le-a înregistrat ştiinţa spaţială de mai târziu, rodul firesc al cercetărilor savanţilor timpurilor străvechi în domeniul astronomiei.

CAPITOLUL I – ACTIVITĂŢILE LEGATE DE SPAŢIUL

EXTRAATMOSFERIC. FICŢIUNE, ANTICIPAŢIE SAU REALITATE Structura capitolului – 3 secţiuni, care cuprind: Anticiparea evoluţiilor

tehnologice şi ale activităţilor omului în spaţiul extraatmosferic; Apariţia primelor cercetări şi demonstraţii ştiinţifice privitoare la spaţiul extraatmosferic.

În cadrul Secţiunii 2, am evidenţiat anticiparea progreselor tehnologice din domeniul spaţial prin cercetările efectuate de Copernic, Bruno, Galilei şi, mai târziu, Isaac Newton şi Albert Einstein, care au observat şi cercetat Universul şi corpurile cereşti, prin fundamentarea unor teorii asupra legilor ce guvernează spaţiul cosmic.

Punctul de referinţă al ştiinţei spaţiale a fost reprezentat în Secolul XX de dezvoltarea industriei aeronautice şi spaţiale.

Deşi aliate în timpul confruntării militare cu Germania nazistă şi Japonia, S.U.A. şi U.R.S.S. au devenit, ulterior, rivale în domeniul industriei de armament, a cărei dezvoltare, prin concurenţă, a constituit punctul de plecare al cuceririi spaţiului cosmic de către cele două mari puteri militare.

10

Programul spaţial sovietic cuprindea şi producţia de sateliţi. Satelitul denumit Sputnik I, lansat la data de 4 octombrie 1957 avea să deschidă era spaţială şi să iniţieze o cursă acerbă pentru hegemonia politică şi militară a celor două mari puteri, S.U.A. şi U.R.S.S. Astfel, se derula o competiţie tăcută, dar totuşi făţişă, în condiţiile în care Organizaţia Naţiunilor Unite, succesoare a Ligii Naţiunilor înscria în CARTA sa efortul popoarelor de a lupta pentru pace, cooperare şi progres, într-un cadru instituţionalizat.

CAPITOLUL II – ERA SPAŢIALĂ. CONFRUNTARE ŞI COOPERARE ÎN

REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR DIN SPAŢIUL EXTRAATMOSFERIC Structura capitolului – 2 secţiuni, care cuprind: Bipolaritate în tehnologia

spaţială; Cooperarea statelor în activităţile spaţiale, condiţie a progresului şi echilibrului în relaţiile internaţionale.

Inaugurată în 1957, odată cu lansarea satelitului sovietic Sputnik 1, era spaţială

este caracterizată de lupta pentru hegemonia asupra planetei, în condiţiile existenţei sistemului bipolar al confruntării dintre SUA şi URSS.

Aceste două sisteme s-au conturat printr-un impact extrem de diferit asupra procesului de formare a dreptului cosmic.

Aproape întreg CORPUS IURIS SPATIALIS a fost creat în timpul bipolarităţii, care, oficial, a dispărut odată cu destrămarea URSS, în 1991.

Deşi în 1945 s-a constituit Organizaţia Naţiunilor Unite, cu vocaţie universală şi umanitară, în cadrul căreia marile puteri înscriau în CARTĂ principiile generale ale dreptului internaţional, ca reguli acceptate de menţinere a păcii şi securităţii mondiale, în fapt se declanşase aşa-numitul „Război Rece”, care s-a reflectat şi în domeniul tehnologiei spaţiale.

Între anii 1958 şi 1960, a avut loc o succesiune de lansări ale sateliţilor în spaţiul extraatmosferic, de către SUA şi URSS, ce păreau o desfăşurare a succeselor tehnologice ale celor două state, de o grandoare impresionantă.

Tuturor acestora li se adaugă o lume de sateliţi de spionaj, a cincisprezece tone fiecare…

După lansarea satelitului Sputnik, în 1957, SUA desfăşura, în tăcere, un program spaţial al sateliţilor de recunoaştere (program ce îşi avea originile în anul 1946), în cadrul unui Institut unde lucrau intelectuali marcanţi. Institutul aparţinea Forţelor Aeriene a Statelor Unite, cu baza în Santa Monica, California.

Faptic, prin zona de plasare pe orbită, programele spaţiale ale SUA şi URSS prezentau diferenţe. Astfel, sateliţii URSS erau plasaţi pe orbite mult mai înalte, însă limitau detaliile de pe pământ, iar sateliţii SUA erau orbitaţi mai aproape de planetă şi prezentau înclinaţii mai mari.

În opinia noastră, epoca „Războiului rece” dintre marile puteri a avut un aspect pozitiv în ceea ce priveşte tehnologia spaţială. Astfel, permanenta suspiciune între sovietici şi americani a avut ca efect atât o luptă acerbă de menţinere şi folosire a zonelor de influenţă stabilite la sfârşitul războiului mondial, cât şi o dezvoltare fără precedent a tehnologiei avansate în scopul impresionării adversarului.

Din această perspectivă, s-a echilibrat o balanţă a activităţilor spaţiale civile, publice şi a celor secrete care, de fapt, au blocat iniţiative cu consecinţe greu de imaginat în planul păcii şi securităţii internaţionale.

În contextul supravegherii reciproce prin sateliţi, la 26 mai 1972, la Casa Spasso de la Kremlin, Leonid Brejnev şi Richard Nixon semnau tratatele SALT I şi ABM Treaty, prin care se limita numărul de lansatoare pe care le deţinea fiecare parte, dar nu

11

prevedeau inspecţii la faţa locului, fiind necesară utilizarea „tehnicilor de verificare”, care era posibilă şi prin uzitarea performanţelor sateliţilor construiţi în acest scop.

Deceniul şapte al secolului XX a adus noi state pe edificiul programelor spaţiale, desfăşurate în vederea recunoaşterii de obiective strategice, mai ales în zona geografică în care se situau. Astfel, China a dezvoltat încă din 1975 programe spaţiale, lansând sateliţi de recunoaştere, iar nu de spionaj economic. Programul francez de fabricare a sateliţilor a purtat denumirea de SAMRO şi HELIOS, iar Israelul şi-a dezvoltat capacitatea de producţie a sateliţilor încă din anul 1988, prin lansarea OFFEQ 1 şi OFFEQ 2. Din cauza aspectului politic şi a suspiciunii statelor vecine, Japonia nu a produs sateliţi de recunoaştere, prin intermediul cărora putea obţine date despre teritoriul ţărilor din zonă.

Odată creată harta lumii după conflagraţia mondială şi înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe plan internaţional trebuia impulsionată dezvoltarea noului cadru juridic al dreptului cosmic. Astfel, inaugurându-se Era Spaţială, relaţiile dintre est şi vest s-au detensionat, negocierea fiind nu numai posibilă, dar şi absolut necesară.

Tehnologia spaţială cunoscuse un progres inimaginabil, iar reglementările juridice ale activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic erau inexistente.

Putem spune că dreptul cosmic s-a născut în Epoca Războiului Rece, dar în acea perioadă în care se cerea o înţelegere reciprocă între statele capabile de a construi o industrie spaţială, pentru a beneficia de rezultatele oferite de cercetările din domeniu.

Prima şi cea mai importantă decizie a fost aceea că lansările spaţiale trebuie discutate şi reglementate sub auspiciile ONU.

În acest scop, a fost înfiinţat COPUOS în anul 1959, prin intermediul căruia se puteau dezbate, transparent, probleme legate de cursa înarmărilor şi eventualele tensiuni dintre state. Mai târziu, aspectele militare cu serioase implicaţii spaţiale au fost rezolvate prin acorduri bilaterale.

Competiţia acerbă în planul tehnologiei spaţiale dintre SUA şi URSS nu se putea desfăşura totuşi fără un cadru normativ adecvat, în condiţiile în care statele lumii, depăşind euforia şi miracolul lansării satelitului Sputnik, au aspectat cele două faţete ale explorării şi cuceririi spaţiului extraterestru: beneficiul indubitabil pentru umanitate, dar şi inconvenientul folosirii spaţiului extraatmosferic în scopuri periculoase (ultra-hazardous activities).

Prin urmare, interesele comunităţii internaţionale, cereau o urgentă reglementare juridică, care s-a derulat într-un cadru instituţionalizat şi anume Organizaţia Naţiunilor Unite.

Fiind o ramură „tânără” a dreptului internaţional contemporan, normele ce formează dreptul cosmic s-au aliniat principiilor de drept cuprinse în CARTA ONU, fără a se parcurge etapele de actualizare prin care au trecut alte domenii ale dreptului internaţional. Astfel, se impunea o consolidare a principiului libertăţii spaţiului, principiu unanim acceptat de către statele lumii, în condiţiile în care, la 31 ianuarie 1958, Reprezentantul permanent al SUA la Naţiunile Unite a adresat o scrisoare Secretarului General, prin care se cerea iniţierea unui Program de cooperare internaţională în domeniul spaţiului extraatmosferic şi înscrierea problemei în Agenda Adunării Generale a celei de-a treisprezecea sesiuni a acestui for. Se solicita, de asemenea, constituirea unui comitet ad-hoc „pentru a se asigura că spaţiul cosmic va fi utilizat numai în scopuri paşnice şi în beneficiul întregii omeniri.”

Prin urmare, s-a realizat conectarea directă a activităţilor spaţiale efectuate de SUA şi URSS care aveau nevoie de un cadru normativ, la generoasele principii ale dreptului internaţional.

Adunarea Generală a adoptat primele acte pentru folosirea spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice, înfiinţând, în anul 1958, un comitet subsidiar al ei.

12

Comitetul special pentru problemele spaţiului extraatmosferic a creat două subcomitete, tehnic şi juridic, care au întocmit studii preliminare şi au elaborat proiectele unora dintre actele internaţionale ce au constituit puncte de referinţă în materia dreptului cosmic.

Primele documente internaţionale privind activităţile statelor în spaţiul extra-atmosferic au fost două rezoluţii ale Adunării Generale a ONU: Rezoluţia 1721 din 20 noiembrie 1961, care consacră principiul libertăţii de utilizare a spaţiului extraatmosferic şi Rezoluţia 1962 din 13 decembrie 1963, prin care s-a adoptat Declaraţia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic.

Crearea simultană a celor două subcomitete a stabilit un dialog esenţial în multe alte sfere ale relaţiilor internaţionale.

Consensul introdus în metodele de lucru ale Comitetului a fost rezultatul unui compromis politic influenţat de „Războiul Rece” dintre SUA şi URSS, care în anii ’60 erau singurele puteri spaţiale.

Cel mai important pas în dezvoltarea dreptului cosmic a fost făcut în 1963, odată cu adoptarea „Declaraţiei de Principii ce guvernează activităţile statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”. Această Rezoluţie a constituit baza pentru „Magna Carta” a dreptului cosmic, aşa-numitul Tratat Spaţial din 1967, care numără 93 de state membre. Tratatul este al doilea, ca tratat „de dezarmare”, după cel al Antarcticii.

La 27 ianuarie 1967, la Washington, Londra şi Moscova a fost semnat Tratatul asupra principiilor ce guvernează activităţile statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic, Lunii şi celorlalte corpuri cereşti. Acest tratat a fost supra-denumit „Tratatul spaţial”, întrucât constituie un acord-cadru în materia dreptului cosmic. România a semnat tratatul la data de 4 septembrie 1968 şi a devenit membră prin ratificare.

În anii ulteriori încheierii acestui acord multilateral, activităţile în spaţiul cosmic au fost reglementate progresiv, prin încheierea unor acorduri şi convenţii multilaterale, astfel: Acordul asupra Salvării Astronauţilor, reîntoarcerii astronauţilor şi recuperării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, intrat în vigoare în 1968; Convenţia asupra răspunderii pentru daune cauzate de obiectele spaţiale, deschisă spre semnare pe 29 martie 1972 şi intrată în vigoare la 1 septembrie 1972; Convenţia asupra înregistrării obiectelor lansat în spaţiul extraatmosferic, deschisă spre semnare la New York, la data de 14 ianuarie 1975, intrată în vigoare la 15 septembrie 1976; Acordul ce guvernează activităţile statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti; deschis, spre semnare la New York, la 18 decembrie 1979 şi intrat în vigoare la data de 11 iulie 1984.

În completarea acestor convenţii şi acorduri internaţionale, Adunarea Generală a ONU a adoptat patru seturi adiţionale de principii legale referitoare la spaţiul extraatmosferic: Rezoluţia A/37/92 din 10 decembrie 1982, asupra principiilor ce guvernează utilizarea de către state a sateliţilor artificiali tereştri pentru televiziunea directă internaţională; Rezoluţia A/41/65 din 1986 asupra principiilor ce guvernează teledetecţia prin sateliţi; Rezoluţia A/47/68 din 14 decembrie 1992 asupra utilizării în spaţiu a surselor de energie nucleară şi Rezoluţia A/51/122 din 13 decembrie 1996 asupra cooperării internaţionale în explorarea şi utilizarea spaţiului în beneficiul şi interesul tuturor statelor.

Cadrul normativ al dreptului cosmic este prevăzut în Tratatul asupra principiilor juridice care guvernează activităţile statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic din anul 1967.

Aceste principii legale au reprezentat nu numai „ordinea” din spaţiul extra-atmosferic, ci şi ordinea globală a planetei.

Declaraţia de la Stockholm din 1972 asupra mediului este o „Cartă mondială pentru dreptul în materie, ce îşi raportează principiile la cele cuprinse în Tratatul Spaţial din 1967.

13

Acesta din urmă enumără standarde şi reguli pe care le regăsim în „constituţia” celei mai viabile şi active organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, Organizaţia Naţiunilor Unite.

CAPITOLUL III – DREPTUL COSMIC, RAMURĂ A DREPTULUI

INTERNAŢIONAL Structura capitolului – 6 secţiuni, care cuprind: Necesitatea reglementării

juridice a activităţilor spaţiale; Rolul Naţiunilor Unite în dezvoltarea dreptului cosmic; Tratatul asupra principiilor ce guvernează activitatea statelor în spaţiul extraatmosferic; Principiile generale ale dreptului cosmic; Principii şi norme specifice ale dreptului cosmic; Influenţa Tratatului din 1967 asupra altor acorduri şi convenţii.

Primul doctor în drept cu teză în drept cosmic a fost Welf Heinrich, Prinţ de

Hanovra, care şi-a susţinut lucrarea la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice la Georg-August University, în Germania, în anul 1953.

Menţionăm că, în doctrină, dreptul cosmic avea caracter imaginativ, pentru că bazele sale erau imaginative, această ramură de drept, în anii dinaintea lansării lui Sputnik 1, fiind inexistentă. Necesitatea apariţiei dreptului cosmic s-a impus deoarece frontierele sale se situau în afara cadrului juridic al dreptului, iar progresul tehnologic, în domeniul lansării sateliţilor, avansa într-un ritm neaşteptat de rapid.

Topica dreptului cosmic a fost dezbătută, pentru prima dată, în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile, în anul 1956.

În aceste condiţii, Naţiunile Unite şi-au asumat obligaţia şi scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea sa în domeniul spaţial.

Punctul focal a devenit cooperarea internaţională în spaţiul extraatmosferic şi dezvoltarea dreptului cosmic, proces care a început în anul 1958, prin înfiinţarea unui Comitet pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic care a creat, la rândul său, două Subcomitete, Juridic şi Tehnico-ştiinţific, acesta din urmă cu rolul de a asista subcomitetul juridic în activitatea desfăşurată.

În opinia noastră, înfiinţarea concomitentă a acestor două subcomitete, controlate de Naţiunile Unite demonstrează flexibilitatea şi adaptabilitatea normelor internaţionale la împrejurările cu impact deosebit de important asupra comunităţii şi relaţiilor dintre state.

Totodată, Adunarea Generală a apreciat că activităţile spaţiale trebuie să se desfăşoare în beneficiul întregii umanităţi şi în interesul statelor, indiferent de stadiul lor de dezvoltare economică şi ştiinţifică. Un alt document al Adunării Generale ONU îl reprezintă „Declaraţia asupra principiilor juridice ce trebuie să guverneze activităţile statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”, adoptată prin rezoluţia 1962 din 1963.

Recunoscând importanţa domeniului şi a cooperării internaţionale, Adunarea Generală centrează activităţile spaţiale în ansamblul principiilor dreptului internaţional şi cere statelor să se conducă, în utilizarea şi explorarea spaţiului extraatmosferic după principiile interesului umanităţii, libertăţii explorării spaţiului şi corpurilor cereşti, neaproprierii naţionale, conformităţii cu dreptul internaţional şi CARTA ONU, responsabilităţii, cooperării şi asistenţei reciproce dintre state.

Din ansamblul prevederilor celor două rezoluţii se poate observa că Adunarea Generală face trecerea de la „recunoaşterea interesului omenirii pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraterestru, a necesităţii cooperării şi schimbului de informaţii între state” la „enumerarea imperativă a principiilor” care trebuie să guverneze activităţile statelor în domeniul spaţial.

14

Ca parte a dreptului internaţional public, dreptul cosmic reuneşte ansamblul normelor juridice create de către state, în vederea reglementării relaţiilor dintre ele sau alte subiecte de drept cosmic, care iau naştere ca urmare a explorării şi folosirii de către ele a spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.”

Determinarea regimului juridic al spaţiului extraatmosferic necesită clarificarea unui aspect prealabil: definirea, sau delimitarea acestui spaţiu.

Fiindcă astăzi guvernează o normă generală şi indiscutabilă care proclamă suveranitatea statului asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său iar în spaţiul cosmic guvernează principiul libertăţii, se impune necesitatea de a delimita cu precizie cele două spaţii.

Astfel, în subcomitetul juridic se regăsesc două puncte de vedere polarizate. Primul punct de vedere consideră necesară o delimitare convenţională între spaţiul aerian şi cosmic ca o chestiune de aplicabilitate a tratatelor.

Al doilea punct de vedere îl reprezintă concepţia funcţională, care distinge spaţiul aerian de cel extraatmosferic nu prin localizarea lor, ci prin finalitatea activităţilor care se exercită în aceste zone. Astfel, în spaţiul aerian circulă aeronave care transportă persoane şi mărfuri, iar în spaţiul extraatmosferic se efectuează cercetări, transmisiuni prin satelit şi observaţii meteorologice.

Însă discuţia asupra criteriului zonal sau funcţional nu s-a limitat numai în câmp doctrinar, ci şi în cel al codificării dreptului, mai concret la nivelul subcomitetului pe probleme juridice, din cadrul COPUOS al Adunării Generale. Astfel, delegaţia Uniunii Sovietice şi statelor socialiste au considerat necesară şi urgentă delimitarea inferioară a spaţiului extraatmosferic. Şi delegaţia Italiei a propus o formulă asemănătoare, însă fără a da curs urgenţei delimitării.

Dreptul cosmic s-a dezvoltat riguros până în momentul de faţă, fără o delimitare a spaţiului cosmic pentru că a operat cu principii, noţiuni şi analogii din alte ramuri de drept internaţional, circumscrise CARTEI ONU, iar faptul că deţine o anume specificitate datorită activităţilor reglementate nu poate oferi un argument solid în acordarea autonomiei ca ramură de drept.

Indiscutabil că subiecte tradiţionale ale dreptului cosmic sunt statele. Ca şi altor doctrinari, ni se pare interesantă discuţia asupra calităţii organizaţiilor

internaţionale şi a „omenirii” de subiecte ale acestei ramuri de drept internaţional. Astfel, raporturile juridice în dreptul cosmic apar nu numai între state, ci şi între acestea şi anumite organizaţii internaţionale cu specific spaţial, iar în ultimul timp şi între companii private care desfăşoară activităţi de natură spaţială.

Ca ramură a acestui drept, spaţiul extraatmosferic este guvernat, pe de o parte, de principiile şi normele înscrise în CARTA ONU, iar pe de altă parte de principii specifice, înscrise în tratatele (în sens larg) sau în alte acte internaţionale încheiate de alte entităţi prezente în relaţiile internaţionale.

Păstrând logica raţionamentului raportării la izvoarele dreptului internaţional, dreptul cosmic, ca ramură a dreptului internaţional, are ca izvoare principale, alături de tratate (în sens larg) şi cutuma internaţională.

Totodată, observăm un accept general şi constant, ce constituie cutumă şi asupra aspectului liberei treceri a obiectelor spaţiale lansate de unele state prin spaţiul aerian al altor state, sau consacrarea în plan normativ al altor principii de drept cosmic formate prin practica cutumiară.

De fapt, practica şi opinio iuris a tuturor statelor din comunitatea internaţională, au contribuit la democratizarea, socializarea şi universalizarea conţinutului normelor de drept cosmic.

Principalele componente ale procesului de dezvoltare a dreptului cosmic în cadrul Naţiunilor Unite au caracter succesiv, prin propunerile de texte ale statelor în

15

cadrul întâlnirilor anuale, discuţii care vor conduce, în cele din urmă, la încheierea Tratatului din 1967, a acordurilor şi convenţiilor din materia dreptului cosmic.

În mod uzual, procedura începe în cadrul subcomitetului juridic, când un stat înaintează un proiect de programare, pentru un viitor instrument internaţional în domeniul dreptului cosmic.

Aceste instrumente sunt analizate şi negociate într-o succesiune de întâlniri anuale ale subcomitetului juridic.

Dacă pe aceeaşi agendă se află două sau mai multe proiecte, acestea sunt conexate într-unul singur şi negociate împreună.

Această modalitate de lucru între cele două subcomitete facilitează discuţiile şi negocierile dintre state, expunerile de păreri dintre oamenii de ştiinţă, jurişti şi diplomaţi, în domeniul dreptului cosmic.

Consensul reprezintă o tehnică de negociere şi luare de decizii, constând într-un efort colectiv de a se ajunge la un acord asupra unui text, prin reconcilierea diferitelor puncte de vedere şi atenuarea dificultăţilor.

Consensul a fost introdus în metodele de lucru ale COPUOS în anul 1962, când preşedintele comitetului, domnul Franz Matsch, din Austria, a subliniat necesitatea acestei proceduri în vederea adoptării deciziilor, pentru succesul în dezvoltarea dreptului în cadrul Naţiunilor Unite.

Printr-un compromis şi o dorinţă a statelor în procesul de formare a dreptului cosmic s-a ajuns la un acord, în sensul că deciziile în cadrul COPUOS se vor adopta prin consens, dar şi prin votul majorităţii, în situaţia în care consensul nu poate fi obţinut.

Se poate spune că, în procesul de naştere şi dezvoltare a dreptului cosmic, procedura consensului este aplicată în forma sa cea mai pură.

Faţă de principiile enunţate în cuprinsul Rezoluţiei Adunării Generale ONU nr. 1721/XVI din data de 20 decembrie 1961, în cadrul subcomitetului juridic al COPUOS au avut loc ample discuţii între state, în vederea completării normelor existente.

Soluţia de compromis s-a concretizat în adoptarea, la 13 decembrie 1963, a Rezoluţiei Adunării Generale ONU 1962/XVIII asupra principiilor ce guvernează activitatea statelor în spaţiul extraatmosferic.

Rezoluţia Adunării Generale ONU din 1963 completează pe cea din 1961, referitoare la reglementarea activităţilor spaţiale. Astfel, se instituie o serie de obligaţii pentru statele semnatare, atât în sens de acţiune, cât şi de omisiune în desfăşurarea activităţilor în spaţiul cosmic.

În prima categorie de obligaţii se pot încadra activităţile de explorare şi folosire a acestui mediu numai în beneficiul întregii umanităţi, conform principiilor dreptului internaţional şi Cartei ONU, în vederea menţinerii păcii şi securităţii mondiale. De asemenea, statele trebuie să coopereze şi să-şi acorde asistenţă reciprocă în derularea activităţilor spaţiale.

În categoria actelor de la care statele, în acest domeniu, trebuie să se abţină, se evidenţiază interdicţia aproprierii, în orice modalitate, a spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti (prin proclamarea suveranităţii, ocupaţie sau utilizare, spre exemplu).

Rezoluţia la care ne referim cuprinde principiile dreptului cosmic, care vor fi ulterior consacrate prin tratate.

Rezoluţiile menţionate prin conţinutul, redactarea şi perioada în care au fost adoptate au constituit fundamentul creării dreptului cosmic, dovedind maturitatea societăţii internaţionale în condiţiile dezvoltării fără precedent a tehnologiei în domeniul fabricării sateliţilor.

Din dispoziţiile rezoluţiilor ONU şi ale tratatelor privitoare la activităţile desfăşurate de state în spaţiul cosmic rezultă principii şi reguli care se impun atât statelor, cât şi altor entităţi (lato sensu), participante la aceste operaţiuni.

16

Regimul juridic al spaţiului cosmic şi al corpurilor cereşti este dominat de principiul libertăţii, preluat din dreptul mării şi adaptat în funcţie de particularităţile acestui spaţiu.

Un rol hotărâtor în adoptarea tratatului spaţial din 1967 l-au avut ţările în curs de dezvoltare, membre ale Comitetului de dezvoltare pentru Explorarea şi Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic, care au participat activ la formularea instrumentelor legale din materia dreptului cosmic.

Negocieri intense au avut loc în cadrul delegaţiilor participante la adoptarea Tratatului, mai ales sub aspectul demilitarizării spaţiului extraatmosferic.

Regimul juridic al orbitei geostaţionare a suscitat diverse poziţii în practica statelor. Prin Declaraţia de la Bogota din 3 decembrie 1976, opt state ecuatoriale au invocat suveranitatea deplină şi exclusivă asupra segmentului din orbita subadiacentă teritoriului lor. În consecinţă, aceste state pretindeau şi doreau să li se confere dreptul de a li se cere autorizare prealabilă şi expresă de utilizare a acestor segmente de către alte state.

Pretenţiile actuale ale statelor semnatare ale Declaraţiei de la Bogota s-au restrâns la stabilirea unui regim sui generis care să garanteze, în practică, tuturor ţărilor accesul echitabil la orbita geostaţionară şi la undele de frecvenţă concesionate serviciilor spaţiale.

Prin Rezoluţia 48/80 din 15 decembrie 1983, Adunarea Generală a ONU a declarat orbita geostaţionară drept „rezervă naturală limitată”, iar utilizarea ei trebuie să fie raţională şi echilibrată.

În cuprinsul Tratatului din 1967 se consacră şi principiul libertăţii de utilizare a spaţiului extraatmosferic, în condiţii de egalitate a statelor.

În Tratat, limitarea de utilizare se referă la respectarea normelor dreptului internaţional, inclusiv CARTEI ONU, pentru evitarea unui abuz al statelor ce desfăşoară activităţi spaţiale.

Statele părţi la Tratatul spaţial, care desfăşoară activităţi în spaţiul cosmic se vor conforma dreptului internaţional, inclusiv CARTA ONU, în interesul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, precum şi al promovării cooperării şi înţelegerii internaţionale.

De asemenea, tratatul conţine prevederi asupra demilitarizării spaţiului extraatmosferic, prin interzicerea plasării pe orbita circumterestră a obiectelor purtătoare de arme nucleare, sau de distrugere în masă, iar corpurile cereşti vor putea fi utilizate numai în scopuri paşnice.

În ceea ce priveşte regimul juridic al astronauţilor, tratatul prevede că aceştia vor fi consideraţi „trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic”, iar statele sunt obligate să le acorde toată asistenţa posibilă în caz de accident, pericol sau aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat, ori de amerizare în marea liberă şi să îi trimită statului în care este înregistrat vehiculul lor spaţial.

Tratatul spaţial conţine şi prevederi referitoare la responsabilitatea internaţională pentru activităţi naţionale în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile cereşti, reglementând şi situaţiile când aceste operaţiuni sunt desfăşurate de organizaţii internaţionale interguvernamentale sau organizaţii neguvernamentale.

Dată fiind importanţa activităţilor spaţiale, „CARTA” dreptului cosmic conţine şi reglementări privind înregistrarea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, cooperarea tuturor participanţilor la desfăşurarea unor asemenea operaţiuni, publicitatea activităţilor statelor, organizaţiilor internaţionale ce au legătură cu explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic.

Principiile enunţate de Tratatul spaţial, deşi criticate pentru ambiguitate, au constituit fundamentul reglementării activităţilor spaţiale, care au devenit mai sigure şi mai corect definite.

Comparaţia între rezoluţiile Adunării Generale a ONU din domeniul dreptului cosmic şi Tratatul încheiat în anul 1967, supra-denumit Tratatul spaţial, implică analiza mai multor aspecte şi anume: natura juridică a rezoluţiilor în cadrul acestei ramuri a

17

dreptului internaţional, caracterul obligatoriu al acestora, influenţa rezoluţiilor asupra tratatului internaţional, ca instituţie juridică a dreptului ce reglementează relaţiile dintre state în domeniul dreptului cosmic.

Importanţa crescândă a rezoluţiilor organizaţiilor internaţionale în dreptul internaţional contemporan presupune un element esenţial de instituţionalizare în elaborarea normelor internaţionale. Majorităţii rezoluţiilor organizaţiilor internaţionale, în cuprinsul tratatelor de înfiinţare, nu li se recunoaşte obligativitatea faţă de statele membre.

Există, însă, o categorie specială de rezoluţii care conţin enunţarea unor principii juridice, fundamentale, întrunind consensul în cadrul conferinţelor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional.

Considerăm că acest tip de rezoluţii, din care fac parte şi cele care reglementează activităţile omului în spaţiul extraatmosferic şi stabilesc regimul juridic al acestui spaţiu şi al corpurilor cereşti constituie opinio iuris al statelor, dând naştere la reguli cutumiare, dacă statele se conformează dispoziţiilor lor.

Totodată, rezoluţiile din materia dreptului cosmic pot constitui punctul final al dreptului cutumiar, cristalizând regula cutumiară de drept internaţional.

Interesant este faptul că rezoluţiile Adunării Generale din materia dreptului cosmic conţin şi norme cu caracter de norme „soft law”, care nu au, prin ele însele, capacitatea de a crea norme pozitive şi deci obligatorii. Astfel, actele internaţionale trebuie privite în ansamblul conţinutului lor, mai precis trebuie observat dacă dispoziţiile acestora implică concret statele, impunând obligaţii pe care nu le pot eluda şi pe care se impune a le executa.

În opinia noastră, natura juridică a Rezoluţiilor Adunării Generale a ONU este mixtă, având atât caracter de acord de voinţă al statelor membre, cât şi caracter de act unilateral al unei organizaţii internaţionale interguvernamentale, ca subiect de drept internaţional derivat, cu o personalitate juridică proprie. Astfel, studiul actelor unilaterale ale statelor fiind unul dintre cele mai complexe şi controversate teme aflate pe agenda Comisiei de Drept Internaţional încă din 1996 a încercat, în dovedirea temeiului obligatoriu al acestor acte, stabilirea unui anume paralelism cu fundamentul obligativităţii tratatelor internaţionale conform principiului „pacta sunt servanda”.

Rezoluţiile Adunării Generale a ONU poartă denumirea şi de „declaraţii”, similare cu declaraţiile statelor prin care acestea îşi exprimă un angajament ferm, cu intenţia de a produce efecte juridice.

Întrucât Organizaţia Naţiunilor Unite este o entitate cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, putem considera că actele emanate de organizaţie sunt acte unilaterale ale acesteia.

Libertatea de explorare şi cercetare a spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti, ca principiu, este o reactualizare a celui înscris în Tratatul asupra Antarcticii.

Se poate observa că principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului cosmic este exprimat în termeni categorici şi imperativi, angajând toate statele sau entităţile care ar putea desfăşura activităţi spaţiale, în viitor, pe termen nelimitat.

Spre deosebire de Tratatul spaţial, Convenţia asupra Antarcticii prezintă forma unui tratat clasic, opozabil inter partes, raportându-se la activităţile desfăşurate în zonă, anterior încheierii acestui acord.

Libertatea generală de utilizare a spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi corpurilor cereşti reprezintă concretizarea a trei aspecte specifice: libertatea de lansare a obiectelor spaţiale, libertatea de utilizare a orbitelor (geostaţionară, joasă şi înaltă), libertatea de acces şi staţionare pe Lună şi celelalte corpuri cereşti.

Regimul juridic al spaţiului extraatmosferic şi corpurilor cereşti, căruia i se aplică principiul imposibilităţii aproprierii naţionale, prin orice mijloace, reprezintă o extindere a regimului juridic al Antarcticii şi al mării libere. Astfel, în Tratatul asupra Antarcticii imposibilitatea invocării unui drept suveran incumbă statelor semnatare, pe

18

durata existenţei tratatului. Nu se face vorbire de alte moduri de obţinere a unui drept exclusiv (de incidenţă civilă) asupra teritoriului Antarcticii, interdicţia fiind limitată şi sub aspectul viabilităţii Convenţiei.

În Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, principiul neaproprierii mării libere se regăseşte în art. 89, care stipulează imposibilitatea pretinderii, în mod legitim, de către un stat, a suveranităţii sale asupra unei părţi oarecare din zonă.

În cadrul principiului neaproprierii se înscrie şi situaţia în care statele instalează pe corpurile creşti staţii, echipamente, acestea necreând drept de proprietate asupra vreunei părţi din solul, sau subsolul, corpurilor creşti.

Totodată, specificându-se tipul de armament interzis, per a contrario, alte arme ar putea fi amplasate în spaţiul cosmic, sau pe Lună şi celelalte corpuri cereşti (de exemplu arme biologice şi chimice, arme cu energie direcţionată sau arme cu laser, foarte precise în lovirea obiectivelor la distanţă).

Cu toate ambiguităţile textului, considerăm că formularea principiului în discuţie şi-a dovedit viabilitatea, textul reuşind, de 40 de ani, să menţină echilibrul în desfăşurarea activităţilor în spaţiu şi să fie perceput şi respectat ca o prevedere imperativă şi obligatorie.

Principiul cooperării statelor în activităţile spaţiale a constituit obiectul şi al Rezoluţiei Adunării Generale a ONU 1721 (XVI) din 20 decembrie 1961, iar Tratatul îl stipulează, atât în paragraful 2 al primului articol, cât şi în art. IX.

Natura principiului nu este nouă, întrucât cooperarea internaţională se înscrie ca principiu fundamental al dreptului internaţional.

Acest principiu se regăseşte în Tratatul asupra Antarcticii şi Convenţia asupra dreptului mării din 1982, fiind adaptat la specificul domeniului analizat.

Cooperarea internaţională presupune şi asistenţa reciprocă, avându-se în vedere interesele celorlalte state, activităţile spaţiale realizându-se în aşa manieră, încât să nu se producă o contaminare nocivă, nici schimbări defavorabile în mediul înconjurător planetei ca o consecinţă a introducerii în acest mediu a materiilor extraterestre, luându-se măsurile necesare în acest scop.

Principiul se manifestă şi sub aspectul egalităţii statelor în privinţa observării zborurilor spaţiale, iar art. 11 al tratatului impune statelor să informeze cât mai curând posibil pe Secretarul General al ONU asupra naturii, stadiului, localizării şi rezultatelor activităţilor spaţiale, care vor fi comunicate opiniei publice şi comunităţii ştiinţifice.

Art. 8 din Tratatul spaţial menţionează că statul în al cărui registru este consemnat obiectul lansat în spaţiu va deţine jurisdicţia şi controlul asupra acelui obiect, în timp ce se află în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc. Aceeaşi reglementare se aplică şi personalului care se deplasează cu un obiect spaţial.

Regimul juridic al astronauţilor este înscris în art. 5 al Tratatului spaţial, prevedere care califică astronauţii drept „trimişi ai omenirii în spaţiul extraatmosferic.”

Această calificare sugerează statelor obligaţii generice de ajutor şi salvare pe care trebuie să le acorde echipajelor care efectuează zboruri în spaţiul extraatmosferic.

Astronauţii beneficiază de asistenţă în caz de accident, primejdie sau aterizare forţată pe teritoriul altui stat, sau în marea liberă, statele având obligaţia să le acorde tot ajutorul posibil.

Conform Tratatului, statele-părţi au obligaţia de a informa celelalte state-părţi, sau pe Secretarul General al Naţiunilor Unite, asupra oricărui fenomen care ar pune în pericol viaţa sau sănătatea astronauţilor.

Înmatricularea nu are semnificaţia acordată „naţionalităţii” obiectului lansat, pentru că lansările de obiecte în spaţiul extraatmosferic se pot face nu numai de state, ci şi de organizaţii internaţionale. În ultima vreme se procedează la lansări în spaţiul

19

cosmic de către companii private, ceea ce va necesita actualizări ale normelor internaţionale la evoluţia domeniului de care ne ocupăm.

Operaţiunea înmatriculării se efectuează printr-o dublă înregistrare: în registrul ţinut de statul sau autoritatea de lansare şi în cel ţinut de Secretarul General al ONU, aceasta din urmă fiind o operaţiune cu caracter voluntar.

Tratatul spaţial oferă un cadru general şi instituţiei răspunderii internaţionale în domeniul dreptului cosmic.

În conformitate cu articolul VI din Tratatul spaţial, este responsabilitatea statului-parte la tratat să se asigure că orice activitate spaţială desfăşurată de agenţiile guvernamentale sau neguvernamentale este desfăşurată în siguranţă şi în parametrii dispoziţiilor tratatului şi reglementările naţionale.

Activităţile spaţiale desfăşurate de entităţi neguvernamentale sunt subiectul unei continue supervizări de către statul-parte.

Raţiunea pentru care instituţia responsabilităţii în dreptul cosmic a fost dezbătută şi înscrisă în Acordul-cadru din 1967 a fost aceea că activităţile spaţiale intră în categoria activităţilor denumite „ultra periculoase”, statul-parte fiind răspunzător şi în calitatea sa de membru al unei organizaţii internaţionale, care desfăşoară activităţi spaţiale, alături de organizaţia internaţională implicată.

Se observă o accentuare a regimului sancţionator în materia dreptului cosmic, în sensul că statul-parte la tratat nu poate eluda, în nicio situaţie concretă, instituţia juridică a responsabilităţii.

În dreptul cosmic, instituţia responsabilităţii a fost reglementată mai detaliat în cuprinsul Convenţiei asupra responsabilităţii internaţionale pentru prejudicii cauzate de obiecte spaţiale, din 28 martie 1972.

În Tratatul Spaţial, spaţiul extraatmosferic „aparţine întregii omeniri”. Această terminologie ambiguă este clarificată prin folosirea noţiunii juridice de „patrimoniu comun al umanităţii”, din cuprinsul Acordului asupra Lunii.

Conceptul de „patrimoniu comun al umanităţii” a devenit subiect de dezbatere încă din anii ´60, în condiţiile dezvoltării fără precedent a tehnologiei spaţiale. În special ţările în curs de dezvoltare au început să aibă un rol pozitiv şi proeminent în conturarea dreptului cosmic, pentru a se asigura că interesele lor nu vor fi afectate. Impactul s-a realizat când juriştii acestor state au propus şi dezvoltat, pentru prima dată, conceptul de „patrimoniu comun al umanităţii” în discuţiile din cadrul subcomitetului juridic al COPUOS.

Principiul „patrimoniului comun al umanităţii” este indisolubil legat de principiul „utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri”, ca şi cel deja analizat, al „neaproprierii” spaţiului.

În opinia unor autori, „principiul patrimoniului comun” devine un principiu important al dreptului internaţional, având în vedere extinderea sa nu numai la dreptul cosmic, cât şi la ramura dreptului mării şi, în perspectivă, la alte zone terestre care nu sunt supuse suveranităţii statelor.

Tratatul spaţial prevede că astronauţii sunt trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic şi din acest grandilocvent principiu reiese consecinţa de a supune statele unei obligaţii generice de ajutor şi sprijin.

În orice situaţie, astronauţilor trebuie să li se asigure condiţiile reîntoarcerii lor la autorităţile de lansare; dispoziţia este nuanţată, existând numai în condiţiile în care un stat are posibilitatea de a duce la bun sfârşit o asemenea acţiune, care evidenţiază o obligaţie „de comportament”, iar nu „de rezultat”.

Se poate observa că, faţă de Tratatul Spaţial, Acordul asupra salvării astronauţilor prezintă modificări de terminologie. Astfel, termenul „astronaut” este înlocuit în Acord cu cel de „personal”.

20

În ceea ce priveşte obligaţia de „returnare” a astronauţilor statului de înmatriculare a obiectului spaţial, aşa cum prevede Tratatul spaţial, în Acord, „returnarea” personalului se va efectua către autoritatea de lansare.

Raţiunea modificării îşi are originea în lărgirea sferei entităţilor capabile de lansări spaţiale, de la state la alte organisme, cum ar fi organizaţiile interguvernamentale (spre exemplu, Agenţia Spaţială Europeană). Considerăm că, în prezent, această sferă a organismelor capabile de lansări cosmice s-a augmentat simţitor, la activităţile spaţiale participând o serie de entităţi şi de ordin privat, care nu sunt enumerate, nici de Tratatul Spaţial, nici de Acord. Acest lucru este consecinţa lărgirii şi sferei activităţilor spaţiale care au depăşit simpla explorare a spaţiului extraatmosferic, în doctrină şi practică analizându-se şi aspectele privitoare la comercializarea activităţilor spaţiale şi turismului spaţial.

Regimul juridic al responsabilităţii în dreptul cosmic are o natură duală, responsabilitatea absolută şi responsabilitatea pentru culpă. Astfel, pentru prejudiciile survenite pe Pământ sau pe o aeronava în zbor, responsabilitatea statului de lansare este absolută. Însă dacă prejudiciul se produce în afara suprafeţei Pământului, într-un obiect spaţial lansat de alt stat, sau persoanelor sau bunurilor de la bord, statul de lansare răspunde numai de pagubele produse din culpa sa, sau a persoanelor responsabile.

Răspunderea ambivalentă se aplica atât în situaţia în care lansarea se efectuează de un singur stat cat şi în cazul în care lansarea se efectuează de mai multe state, situaţie în care răspunderea revine acestora din urmă, în mod solidar.

Referitor la cererile pentru acoperirea prejudiciului, Convenţia prevede că acestea se înaintează pe cale diplomatică.

Extinzându-se responsabilitatea statelor pentru protejarea victimelor efectelor activităţilor spaţiale se poate spune ca aria protecţiei diplomatice capătă o noua valenţă.

O problemă care se ridică este aceea a dovezii prejudiciului. În consecinţă, cum va dovedi un stat vătămat, ai cărui cetăţeni sau bunuri au suferit un prejudiciu, ca urmare a prăbuşirii pe teritoriul sau al unui obiect spaţial, parte componentă a acestuia sau unui deşeu spaţial provenit de la un obiect spaţial al unui alt stat de lansare?

În această situaţie, se raportează dispoziţiile Convenţiei la cele prevăzute de articolul II al Convenţiei asupra înregistrării obiectelor lansate în spaţiul cosmic şi la obligaţiile statelor de a-si înregistra lansările într-un registru special şi de a informa Secretarul General asupra fiecărei lansări. Dar totuşi, în practică, este puţin probabilă identificarea, în situaţia dată, a provenienţei obiectului spaţial care a provocat daunele, deci aplicarea răspunderii statului de lansare nu este întotdeauna viabilă.

În literatura de specialitate s-a analizat natura juridică a contractelor încheiate în domeniul lansării obiectelor spaţiale, întrucât activităţile din acest domeniu s-au diversificat, acoperind o arie largă de contracte, suscitând discuţii asupra naturii juridice a acestora.

Instituţia răspunderii în dreptul cosmic va trebui să fie dezvoltată şi actualizată, întrucât subiectele ce desfăşoară activităţi spaţiale s-au amplificat, cuprinzând companii private, organizaţii nonguvernamentale, chiar persoane fizice. În ultima perioadă, dată fiind implicarea în activitatea spaţială a altor domenii, cum ar fi transporturile, comerţul şi turismul, responsabilitatea pentru pagubele cauzate de aceste activităţi poate fi aspectată atât ca responsabilitate civilă, cât şi penală.

Înmatricularea nu are semnificaţia acordată „naţionalităţii” obiectului lansat, pentru că lansările de obiecte în spaţiul extraatmosferic se poate face nu numai de state, ci şi de organizaţii internaţionale, sau agenţii ale statelor.

Competenţele statelor de lansare au un caracter specific, ce rezultă din înmatricularea obiectelor spaţiale. Astfel, statele au dreptul şi obligaţia corelativă de a reglementa şi supraveghea activităţile de la bordul navelor spaţiale, de la lansare până la recuperare, indiferent unde se găsesc: în spaţiu, pe corpurile cereşti, sau pe Terra.

21

Instituţia înmatriculării obiectelor spaţiale joacă un rol important legat de responsabilitatea pentru daunele provocate de obiectele spaţiale şi în aplicarea Acordului asupra salvării şi recuperării astronauţilor şi obiectelor spaţiale. În mod concret, aşa cum rezultă din articolul 5 al acestui acord, statul care are cunoştinţă că un obiect spaţial, sau părţi componente ale sale, au căzut pe teritoriul de sub jurisdicţia lui, în marea liberă, sau intr-un loc nesupus jurisdicţiei vreunui stat, va întreprinde măsurile de salvare oportune, la solicitarea şi cu asistenţa statului de lansare. Dar, în situaţia în care statul teritorial are indicii că obiectele spaţiale sunt periculoase, va putea să informeze statul de lansare, care va adopta măsuri imediate şi eficace, sub controlul şi îndrumarea statului teritorial, pentru eliminarea eventualelor pericole, pe cheltuiala autorităţilor de lansare.

Totodată, Convenţia asupra înmatriculării prevede o procedură de identificare a obiectelor spaţiale în situaţia producerii de pagube statelor-parţi, cetăţenilor sau persoanelor juridice aparţinând statelor-părţi:

CAPITOLUL IV – TELECOMUNICAŢIILE PRIN SATELIT Structura capitolului – 5 secţiuni, care cuprind: Reglementarea internaţionaşă a

comunicaţiilor prin satelit; Organizaţii internaţionale interguvernamentale din sistemul ONU cu competenţe în domeniul activităţilor spaţiale; Agenţii şi alte organizaţii internaţionale în domeniul telecomunicaţiilor prin satelit; Alte organizaţii internaţionale regionale în domeniul telecomunicaţiilor prin satelit; Statele în curs de dezvoltare şi telecomunicaţiile prin satelit.

Telecomunicaţiile prin satelit au constituit prima aplicaţie recunoscută a activităţilor

spaţiale şi, curând, au început să fie o sursă de beneficii sociale şi economice. Activitatea normativă a COPUOS s-a reflectat în domeniul telecomunicaţiilor prin

înfiinţarea, în anul 1976, de către Subcomitetul tehnico-ştiinţific, a unui grup de lucru, „Sistemul de navigaţie a serviciilor prin satelit”, care trebuia să facă recomandări COPUOS în ceea ce priveşte necesitatea, fezabilitatea şi implementarea unui asemenea sistem.

Grupul de lucru a prezentat importanţa tehnologiei spaţiale pentru serviciile de navigaţie aeriană şi maritimă, cerând Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile şi Organizaţiei Internaţionale Consultative Maritime (IMCO) să studieze posibilitatea utilizării sateliţilor în domeniile pe cale le coordonează.

Regimul internaţional de reglementare a comunicaţiilor prin satelit a funcţionat, o lungă perioadă pe baza sintagmei „primul venit, primul servit”, principiu ce a fost aplicat în beneficiul ţărilor industrializate. De aceea, Naţiunile Unite, ca organizaţie cu caracter universal, a încurajat dezvoltarea programelor din domeniul telecomunicaţiilor prin satelit şi a găsit modalitatea de coeziune a intereselor statelor posesoare de înaltă tehnologie cu cele ale ţărilor care puteau fi beneficiarele rezultatelor ştiinţifice în telecomunicaţii, în condiţiile necesităţii acoperirii costurilor. Prin urmare, rolul ONU s-a reflectat şi în armonizarea activităţilor spaţiale ale comunităţii internaţionale, în ansamblul său.

Ca punct central al reglementării domeniului în discuţie, ONU a operat şi prin intermediul agenţiilor sale specializate, mai ales în dreptul mării şi dreptul aerian. Totodată, s-au fondat organizaţii internaţionale interguvernamentale regionale, pentru ca statele, indiferent de gradul de dezvoltare, să beneficieze de rezultatele tehnologiei spaţiale în telecomunicaţii. Trebuie menţionat totuşi faptul că, iniţial, organizaţiile internaţionale regionale s-au constituit în jurul celor două mari puteri spaţiale, SUA şi fosta URSS, pe criterii politice, ca urmare a sistemelor politice diferite existente în statele membre ale acestor organizaţii. Singura formă de asociere fără tendinţă politică în domeniul comunicaţiilor a fost INMARSAT, care a servit ca model exemplar şi a

22

reuşit să cumuleze interesele comunităţii internaţionale în dezvoltarea şi distribuirea resurselor comunicaţiilor spaţiale.

În domeniul telecomunicaţiilor, date fiind implicaţiile de ordin politic, economic, social şi chiar religios, adoptarea şi alinierea normelor la principiile dreptului cosmic nu s-au putut face decât în cadru instituţionalizat. Aceasta, întrucât tehnologia de înaltă performanţă a devansat cadrul juridic, iar comunitatea internaţională este într-o permanentă mobilitate dictată de politica şi interesele statelor. Astfel, în cadrul Conferinţei Administrative Mondiale ale Radiocomunicaţiilor, desfăşurată la Geneva în anul 1977, în cadrul UIT, s-au discutat şi planificat serviciile prin sateliţi de radiodifuziune, stabilindu-se împărţirea statelor lumii în trei mari regiuni: prima diviziune era constituită din Europa şi Africa, a doua cuprindea cele două Americi, iar a treia acoperea regiunea Asiei, Australiei şi Noii Zeelande.

Rezoluţia adoptată la data de 10 decembrie 1982, de către Adunarea Generală asupra principiilor care guvernează utilizarea de către state a sateliţilor artificiali pentru televiziunea directă internaţională prevede că folosirea sateliţilor în acest domeniu trebuie să se desfăşoare în conformitate cu drepturile suverane ale statelor, inclusiv cu principiul neintervenţiei şi cu dreptul fiecărei persoane să caute, să găsească, să primească şi să difuzeze informaţii şi idei prevăzute în instrumentele pertinente ale Naţiunilor Unite.

Principiile dreptului internaţional se aplică şi în domeniul televiziunii directe internaţionale, prin stipularea, în cuprinsul rezoluţiei, a obligativităţii cooperării între naţiuni, egalităţii statelor în dreptul lor de a finaliza activităţile specifice. Totuşi, ambiguitatea şi generalitatea termenilor au făcut imposibilă adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei.

UIT, prin activitatea sa, s-a remarcat printr-o cooperare constantă şi permanentă, conform articolului 1 al Constituţiei sale, cu entităţile şi organizaţiile ce se pot implica în programele Uniunii.

Tratatul spaţial şi Convenţiile ulterioare, ce reglementează activităţile omului în spaţiul extraatmosferic, se aplică tuturor sateliţilor artificiali, inclusiv celor utilizaţi în telecomunicaţii. În acest domeniu, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor a adoptat un ansamblu de norme, în contextul evoluţiei ştiinţifice a activităţilor spaţiale şi schimbărilor intervenite în politica şi economia mondială.

Organizaţia Maritimă Internaţională, având ca scop cooperarea între guvernele statelor membre în ceea ce priveşte reglementarea tehnică a securităţii maritime şi adoptarea generală a normelor specifice, organizaţia, prin organele sale, face recomandări în domeniul radiocomunicaţiilor maritime. Datorită restructurărilor în tehnologia comunicaţiilor, subcomitetul de profil se întruneşte la intervale de 6 luni. Organizaţia a adoptat măsuri şi programe pentru utilizarea sateliţilor în radiocomunicaţii pentru localizarea navelor în orice zonă maritimă, sau supravegherea securităţii circulaţiei navale.

În 29 iulie 1958, preşedintele Eisenhower a semnat actul prin care se înfiinţează Agenţia Spaţială Americană (NASA). Când şi-a început activitatea, la l octombrie 1958, NASA era constituită în principal din patru laboratoare şi câţiva din cei 8.000 de angajaţi ai Agenţiei guvernamentale pentru aeronautică, NACA.

NASA a fost creată cu misiunea de planificare, conducere şi administrare a tuturor activităţilor aeronautice şi spaţiale ale SUA, cu excepţia activităţilor în scop militar. În consecinţă, administratorul NASA este civil, fiind desemnat de Preşedintele SUA, cu acordul Senatului american. Întrucât NASA este o agenţie independentă, acest organism aparţine ramurii executive a guvernului federal.

Primele programe NASA au fost cercetările privind zborul spaţial cu echipaj uman şi au fost conduse sub presiunea competiţiei între SUA şi URSS (Cursa spaţială) în timpul Războiului rece. Programul Mercury, iniţiat în 1958, a plasat NASA pe calea explorării spaţiului cosmic de către om cu misiuni desemnate să descopere dacă omul poate supravieţui în spaţiu.

23

Ulterior NASA devine o agenţie responsabilă cu programul spaţial al SUA şi cu cercetarea aerospaţială civilă şi militară pe termen lung.

În anul 1975, Conferinţa Europeană asupra spaţiului, întrunită la Bruxelles, a aprobat textul de înfiinţare a Agenţiei Spaţiale Europene (ESA).

Agenţia implementează politica spaţială pe termen lung şi coordonează politicile statelor cu cele ale altor organizaţii internaţionale şi institute naţionale de profil.

Scopul Agenţiei, conform Convenţiei de înfiinţare, este promovarea, exclusiv în scopuri paşnice, a cooperării între state în cercetarea spaţiului şi în tehnologia aplicată în această zonă. Totodată, activităţile vor fi efectuate în scopuri ştiinţifice şi dezvoltarea sistemelor are ca ţintă aplicaţiile operaţionale.

Programele spaţiale ale ESA s-au canalizat şi pe domeniul telecomunicaţiilor, prin lansarea în septembrie 1977, a satelitului test orbital (OTS-1), care a devenit operaţional pe orbita geostaţionară şi care avea ca obiectiv transmiterea de semnale pe bandă între terminale mici de pe Planetă.

Reunită la Chicago, în noiembrie 1944, Conferinţa dedicată studiului problemelor referitoare la exploatarea şi dezvoltarea aviaţiei civile, prin convenţia adoptată, a înfiinţat Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile, cu sediul la Montreal. Printre obiectivele organizaţiei, raportate la principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi dreptului cosmic, enumerăm: egalitatea statelor în exploatarea serviciilor aeriene, promovarea şi dezvoltarea transportului aerian internaţional în condiţii de deplină securitate.

În competenţa organizaţiei intră şi sistemele de telecomunicaţii şi frecvenţele radio folosite în navigaţia aeriană internaţională. În cadrul ICAO, funcţionează experţi care aplică tehnologia spaţială în domeniul aviaţiei, iniţiind programe pentru dezvoltarea şi evaluarea operaţiunilor sistemului de satelit în aeronautică.

Originile constituirii organizaţiei INTELSAT le regăsim în anul 1964 când se reuneşte, la Washington, o Conferinţă diplomatică, având ca obiectiv încheierea de acorduri provizorii pentru un sistem comercial de comunicaţii prin satelit, de vocaţie universală. Astfel, s-au încheiat două acorduri internaţionale (unul provizoriu şi altul special), strâns relaţionate între ele. Acordul provizoriu reunea numai guvernele statelor, în timp ce, la cel de-al doilea Acord, puteau fi părţi atât guvernele, cât şi entităţi de telecomunicaţii, publice sau private, pe care aceste guverne le desemnau. Negocierile pentru cele două acorduri nu s-au desfăşurat sub auspiciile ONU şi nici ale Uniunii Internaţionale ale Telecomunicaţiilor, fapt ce a condus la lipsa personalităţii juridice.

În ultima vreme, un număr tot mai mare de entităţi private şi state devin active în utilizarea spaţiului extraatmosferic. De asemenea, creşte şi numărul de state cu capacităţi de lansare în domeniul sateliţilor de telecomunicaţii.

Facem această precizare pentru a evidenţia importanţa acordurilor de colaborare între diverse organizaţii cu profil tehnico-spaţial, deoarece domeniul telecomunicaţiilor, prin multiplele sale aplicaţii şi aria vastă de acoperire, concretizează poate, în modul cel mai evident, principiile dreptului cosmic.

Caracterul eminamente politic al organizaţiei INTERSPUTNIK rezultă cu certitudine mai ales din enumerarea principiilor fundamentale ale politicii comuniste decât din evidenţierea principiilor clasice de drept internaţional şi de drept cosmic. Astfel, principiul neamestecului în treburile interne ale statelor era un principiu de bază al politicii externe a ţărilor comuniste, care aveau un sistem, „aşa-zis” închis, ca şi cel al independenţei statale, principii circumscrise „secretologiei” activităţilor spaţiale desfăşurate de fosta URSS.

Ca formă de organizare, INTERSPUTNIK este condusă de un Comitet format din statele-membre, care au dreptul la un singur vot. Ca organ permanent, executiv şi administrativ, organizaţia are un Directorat, condus de directorul-general. Se observă, prin comparaţie cu INTELSAT, o organizare mai simplă a acestui organism

24

internaţional, ceea ce, în opinia noastră, îi conferă un caracter mai ermetic, în ciuda prevederilor din actul constitutiv.

INMARSAT este o organizaţie de strictă specializare şi deţine sateliţi plasaţi pe orbita geostaţionării, sateliţi care acoperă toate cele trei mari regiuni oceanice, cu excepţia regiunilor polare, care nu pot fi urmărite de acest tip de sateliţi.

INMARSAT a fost prima organizaţie internaţională cu specific al activităţilor prin satelit, care a fost privatizată.

Procesul de restructurare a cuprins o perioadă de nouă ani, datorită particularităţilor strict tehnice ale organizaţiei şi s-a încheiat la 15 aprilie 1999, moment la care majoritatea funcţiilor sale au fost transferate holdingurilor şi companiilor de operare private, înfiinţate în Marea Britanie.

Convenţia INMARSAT este o manifestare concretă a modului în care au fost incluse în actul constitutiv principiile dreptului cosmic şi normele dreptului internaţional.

EUTELSAT are ca principal scop proiectarea, dezvoltarea, construirea, stabilirea, operarea şi menţinerea segmentului spaţial al sistemului, sau sistemelor europene de telecomunicaţii prin satelit (în principal, servicii de telecomunicaţii publice internaţionale din Europa).

EUMETSAT are personalitate juridică şi toate drepturile de utilizare a sateliţilor şi datelor oferite de aceştia. Totodată, poate concesiona atât drepturi de utilizare către statele membre şi serviciilor lor naţionale, cât şi licenţe generale şi limitate statelor care nu sunt membre, sau altor organizaţii internaţionale.

Constituită pentru a veni în ajutorul statelor arabe membre, organizaţia ARABSAT, prin specificitatea şi similitudinea activităţilor faţă de alte organizaţii de profil în telecomunicaţii, nu a putut fi detaşată de contextul relaţiilor şi societăţii internaţionale, cum s-a întâmplat în cazul Ligii Arabe (1945), la scară regională şi cu un cadru bine definit.

Aspectul politic şi influenţa SUA în America Latină s-au manifestat şi în cadrul politicii de integrare. Astfel, Argentina, sub presiunea guvernului american a decis să dezasambleze instalaţiile şi echipamentele pentru dezvoltarea proiectului spaţial CONDOR, în timp ce Brazilia a avut o strategie complet diferită, menţinându-şi planul de dezvoltare în acest sector şi încheind acorduri internaţionale.

Importanţa Acordului de la Asunción se manifestă în sensul deschiderii unei noi etape de armonizare a legislaţiei statelor semnatare, pentru aceasta realizându-se Reuniuni Specializate de Ştiinţă şi Tehnologie, organizate periodic.

Interesul Americii Latine pentru ştiinţă şi tehnologie în domeniul dreptului cosmic şi al telecomunicaţiilor prin satelit este mai puţin cunoscut pentru că promovarea contribuţiei acestor state şi în special a Argentinei a fost eclipsată de performanţele ştiinţifice ale SUA şi fostei URSS în perioada Războiului Rece.

În cadrul primei Reuniuni Interamericane de Cercetări Spaţiale, din noiembrie 1960 s-a creat Comitetul Interamerican de Cercetări spaţiale, comitet ce a constituit cea mai veche organizaţie regională în materie de cooperare spaţială ce a precedat înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene.

În ceea ce priveşte statele membre, Chile, deşi s-a retras din Pactul Andin şi-a menţinut poziţia de stat-parte la Convenţie, iar Panamá a aderat la acest Acord, ceea ce demonstrează interesul statelor latino-americane pentru domeniul activităţilor spaţiale. Structura instituţională a Convenţiei este formată dintr-un Secretariat care operează cu trei reprezentanţe: în Bolivia, în Ecuador şi Perú.

Prin aderarea Spaniei la Convenţie, în 1982, s-a stabilit prima legătură America-Europa în domeniul telecomunicaţiilor spaţiale. Originea, după cum se observă, a stat la baza comună extinderii cooperării America Latină-Europa.

25

Caracteristicile geografice şi culturale ce au permis dezvoltarea relaţiilor economice strânse dintre statele din zona Asiei Orientale îşi au sorgintea în legăturile istorice ale Chinei cu regatele Cambodgiei, Japoniei, Coreei, Laosului şi Vietnamului.

În anul 1967, sud-estul asiatic s-a organizat, pe plan regional, prin înfiinţarea Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-est (ASEAN), cu scopul de obţinere, în zonă, a unei regiuni de comerţ liber şi cooperare în domeniul industrial. Deciziile se adoptă de Reuniunile Miniştrilor ASEAN, sub condiţia întrunirii consensului, pe baza aşa-numitei „solidarităţi ASEAN”.

În contextul cooperării economice şi industriale în domeniul telecomunicaţiilor şi activităţilor spaţiale, Japonia a constituit o punte de legătură în acest domeniu, între statele ce au dezvoltat ulterior tehnologia de telecomunicaţii şi activităţi prin satelit, în această regiune. Astfel, primul satelit artificial lansat de Japonia, în anul 1970, a integrat acest stat în rândul celor cu preocupări şi potenţial în tehnologie spaţială. La început, colaborarea s-a materializat în relaţiile cu SUA, de la care obţinea tehnologia rachetelor spaţiale Delta. Ulterior, Japonia creează o serie de rachete proprii, cu utilizare în telecomunicaţii, observaţii terestre şi predicţii climatice, deţinând şi un centru de lansări, în insula Kiyushu, denumit Centrul Spaţial din Tanegashima.

Orbita geostaţionară este funcţională pentru transmiterea semnalelor, prin satelit, în domeniul televiziunii directe, telefoniei la mare distanţă, comunicaţiilor cu transmitere la mare viteză, către locaţii anume determinate, sau pentru comunicaţiile în domeniul apărării.

Având un asemenea potenţial, orbita geostaţionară a devenit deosebit de aglomerată, iar pentru ţările în curs de dezvoltare care au început să-şi plaseze sateliţi în această zonă, impedimentele constau în accesul la spaţiul orbital şi la poziţionarea satelitului, astfel încât scopul propus să fie şi atins.

Soluţionarea acestor probleme a revenit UNESCO şi respectiv ONU, în condiţiile în care principiul „primul venit, primul servit” era deja consacrat în materie. Astfel, UNESCO a avut prima iniţiativă, după încheierea lucrărilor experţilor şi reprezentanţilor guvernamentali, adoptând „Declaraţia de principii ce guvernează utilizarea sateliţilor pentru libera difuzare a informaţiilor, răspândirea educaţiei şi schimbului cultural” în anul 1972.

ONU, în anul 1982, în cadrul Adunării Generale, adoptă „Declaraţia Principiilor Legale ce guvernează utilizarea de către state a sateliţilor artificiali tereştri pentru televiziunea directă internaţională”.

În cadrul lucrărilor pentru adoptarea acestor acte internaţionale, opiniile statelor au fost împărţite. Astfel, statele în curs de dezvoltare şi cele din Europa de Est au manifestat reţineri faţă de posibilă destabilizare şi influenţare prin intermediul televiziunii directe prin satelit, invocând suveranitatea statului şi, prin aceasta, dreptul de control şi restricţie asupra televiziunii străine.

Din păcate, opiniile statelor nu au putut fi conciliate, astfel încât cele două declaraţii au fost adoptate cu vot majoritar, nu prin consens, atât în cadrul ONU, cât şi la UNESCO.

Cunoscută în literatura de specialitate drept WARC-ORB 85, acest cadru a oferit statelor adaptarea principiilor consacrate în materia telecomunicaţiilor prin satelit la noile situaţii de fapt şi la posibilitatea altor state decât cele tradiţionale, de a plasa sateliţi pe orbita geostaţionară. Astfel, impedimentele în domeniu proveneau din faptul că statele, care deja plasaseră sateliţi pe orbită, nu erau dispuse să-şi adapteze sistemele în vederea lansării şi poziţionării altor sateliţi ai ţărilor care începeau să deţină tehnologie şi care doreau să dezvolte un sistem satelitar propriu.

Cadrul propice discutării acestor aspecte l-a constituit Conferinţa de la Geneva, din august-septembrie 1985 (WARC-ORB 85), organizată în scopul de a decide asupra principiilor şi procedurilor care guvernează coordonarea şi planificarea orbitei geostaţionare.

26

Îngrijorarea statelor în curs de dezvoltare s-a manifestat în privinţa accesului la orbita geostaţionară şi la greutăţile financiare impuse de standardele tehnice ale sateliţilor şi staţiilor terestre.

Caracteristica Conferinţei din anul 1985 a fost bariera politică dintre stadiul de dezvoltare economică şi industrială a participanţilor: state dezvoltate şi în curs de dezvoltare.

Deşi Conferinţa nu a condus, prin rezultate, la stabilirea unei norme internaţionale, totuşi a reprezentat un pas important în dezvoltarea domeniului telecomunicaţiilor prin trasarea obiectivelor ce trebuiau fi discutate în detaliu, pentru implementarea lor, în cadrul Conferinţei WARC-ORB 1988.

În cadrul WARC ’88, s-au revizuit reglementările existente în materia radio-comunicaţiilor, norme ce consacrau alocarea predeterminată a benzilor de frecvenţă şi a adoptat Rezoluţii şi Recomandări prin Actul Final.

Rezultatele Conferinţei s-au materializat în mai multe aspecte, printre care: stabilirea unei alocări predeterminate a frecvenţelor mai flexibile, armonizarea sistemelor de frecvenţă deja existente, cu asistenţă UIT, stabilirea unui plan în care fiecare stat are o poziţie orbitală alocată, emiterea unor prevederi adiţionale planului de utilizare a orbitei geostaţionare, iar pentru accesul la benzile neplanificate s-a stabilit că metoda va fi alinierea la procedurile înscrise în articolele 11 şi 13 ale Reglementărilor Radio, o schimbare pozitivă în acest sens fiind aceea de a simplifica procedurile, ca în cazul coordonării şi notificării reţelei de „network”.

Rezultatul benefic al Conferinţei WARC-ORB 1988 a fost acela că a contribuit la distribuirea mai echitabilă a resurselor naturale limitate a orbitei geostaţionare între statele lumii, a evidenţiat rolul ţărilor în curs de dezvoltare în ceea ce priveşte formarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului cosmic, a extins, în opinia noastră, influenţa beneficiarilor tehnologiei spaţiale şi a consacrat principiile fundamentale ale dreptului internaţional prin responsabilizarea statelor înalt industrializate, părţi la tratatele şi acordurile încheiate în domeniul spaţiului extraatmosferic.

Schimbările extrem de rapide în tehnologiile de comunicaţii prin satelit şi tendinţele din acest domeniu au determinat apariţia unor noi politici în planul economic, tehnic şi juridic.

Aceste aspecte au fost discutate în cadrul Conferinţei WARC-92 a UIT, organizată la Torremolinos, Spania. Una dintre concluziile conferinţei a fost aceea că implementarea programului LEO are eficienţă în dezvoltarea telefoniei prin satelit cu acoperire în zone îndepărtate ale lumii, dar dezvoltarea acestor proiecte trebuie coordonată cu sistemele deja existente, pentru evitarea interferenţelor. Conferinţa de la Torremolinos a fost urmată de cea de la Kyoto, în 1994, în cadrul căreia s-a obţinut un consens privitor la mecanismul folosit pentru coordonarea şi planificare reţelelor de sateliţi.

Nereglementarea riguroasă a pieţei telecomunicaţiilor a condus, logic, la globalizarea şi privatizarea acestei industrii, prin creşterea numărului companiilor care lansează sateliţi care furnizează servicii mai ieftine către consumatori, sau alte companii implicate în servicii spaţiale, tendinţă care este agreată şi de UIT.

Această tendinţă în domeniu a determinat restructurarea sectorului de telecomunicaţii, în special separarea funcţiilor de reglementare de cele operative, liberalizarea graduală a serviciilor şi apariţia unor noi „actori pe scena telecomunicaţiilor”.

Problematica transferului de tehnologie în telecomunicaţii a fost dezbătută la Conferinţa UIT de la Kyoto, în anul 1992, în cadrul căreia a fost semnat un proiect de Rezoluţie adoptat de Conferinţa Mondială a Dezvoltării Telecomunicaţiilor de la Buenos Aires, Argentina, asupra accesului nediscriminatoriu la tehnologiile moderne din telecomunicaţii. Rezoluţia a subliniat „necesitatea, pentru toate statele participante la lucrările Uniunii, fără excepţie, de a avea acces liber la noile tehnologii în telecomunicaţii, în temeiul recomandărilor Sectoarelor de Standardizare a

27

Radiocomuncaţiilor şi Telecomunicaţiilor, dacă armonizarea deplină a reţelelor de telecomunicaţii va fi obţinută pe o bază globală”.

Transferul de tehnologie în telecomunicaţii, nu este, cel puţin în plan teoretic, un aspect nou. Astfel, Tratatul spaţial din 1967 înscrie, ca principiu fundamental, accesul tuturor statelor la beneficiile activităţilor spaţiale, cât şi publicitatea rezultatelor acestor activităţi. În condiţiile în care sectorul ce face obiectul acestui studiu, până în anii ’90 era dominat de orientările politicii mondiale, iar supremaţia în materia lansărilor de sateliţi era deţinută de SUA şi fosta URSS, schimbul de informaţii era efectuat la nivelul organismelor de strictă specialitate şi în măsura interesului politic dominat de sferele de influenţă.

Ulterior anilor ’90, schimbându-se radical politica mondială, prin dispariţia comunismului din Europa de Est, aplicându-se, şi în această zonă, principiile democraţiei autentice, state din Europa de Est devenind membre NATO şi integrându-se, prin aderare, în Uniunea Europeană, se poate spune că, prin extindere, globalizarea, ca fenomen, a influenţat direct şi transferul de tehnologie spaţială.

Soluţionarea diferendelor survenite în materia telecomunicaţiilor prin satelit se circumscrie procedurii medierii şi datorită interferenţei cu legislaţiile naţionale incidente contractelor încheiate între companiile producătoare de sateliţi (în contextul privatizării acestor activităţi), situaţie în care devin aplicabile normele cuprinse în dreptul intern.

CAPITOLUL V – TELEDETECŢIA PRIN SATELIT. ASPECTE GENERALE Structura capitolului – 2 secţiuni, care cuprind: Utilizarea sateliţilor artificiali în

teledetecţie; Incidenţa politică a activităţilor de teledetecţie. Teledetecţia este o ştiinţă aplicată, dependentă de stadiul de dezvoltare

tehnologică existentă într-un anumit moment. În doctrina românească, teledetecţia este definită ca o metodă prin care se poate

determina natura şi starea resurselor naturale ale mediului înconjurător al Pământului, prin observaţii şi măsurători făcute de pe obiectele spaţiale, sau „activitatea spaţială prin intermediul căreia se culeg şi se stochează informaţii referitoare la fenomenele geofizice, activităţile umane, resurse naturale de la suprafaţa Pământului sau din subsol, atât pe teritoriul aflat sub suveranitatea statelor, cât şi în spaţiile nesupuse suveranităţii acestora.

Teledetecţia este adaptarea expresiei anglo-saxone, „remote sensing”, folosită încă din anii ’60, pentru a defini tehnica de obţinere de informaţii, terminologie consacrată odată cu plasarea pe orbită a primilor sateliţi de observare a Pământului.

Astăzi, există traduceri mai literale ale aceluiaşi concept, dar termenul de teledetecţie sau teleobservare este cel mai apropiat de etimologia cuvântului.

Dezvoltarea tehnologiei spaţiale a permis o variantă a conceptului de teledetecţie, aplicată iniţial la fotografia aeriană (principal senzor existent în acea perioadă) şi anume teledetecţia prin satelit. Astfel, dintr-un punct de vedere strict tehnic, prin teledetecţie se înţelege „ansamblul de tehnici, aparate şi proceduri care permit obţinerea şi analizarea imaginilor de pe suprafaţa Pământului, cu ajutorul senzorilor plasaţi la mare depărtare”. În acest context, teledetecţia este ştiinţa care se ocupă cu obţinerea de informaţii, pornind de la fotografii multispectrale, sau de la radar, obţinute prin senzori îndepărtaţi (sateliţi), ale unor elemente situate la o anumită distanţă.

Termenul de teledetecţie indică obţinerea de informaţii despre un obiect situat la distanţă, fără un contact material între obiectul observat şi cel care observă.

Teledetecţia include nu doar procesele şi aparatele ce permit obţinerea unei imagini de la distanţă a suprafeţei terestre, ci şi prelucrarea ulterioară, în contextul unor anumite determinări.

28

Din acest punct de vedere, în activităţile de teledetecţie se includ şi procedurile ulterioare obţinerii informaţiei prin satelit aşa cum sunt enumerate în Rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 41/65/1986. Din prevederile documentului ONU, rezultă că termenul de „teledetecţie” prezintă două limitări ale termenului tehnic: se limitează scopurile şi obiectivele care au utilizare militară şi se exclude teledetecţia din aer.

Utilizarea sateliţilor artificiali în teledetecţie, conferă acestei tehnologii o aplicabilitate practică de cel mai mare interes şi beneficiu, cum ar fi prospecţiunile meteorologice şi seismice, evoluţia recoltelor agricole, detectarea incendiilor în păduri, informaţii despre calotele glaciare, detectarea minereurilor subsolului şi resurselor biologice.

Astăzi, spaţiul extraatmosferic nu mai este dominat de câteva state. Aproape 150 de ţări, multe dintre ele din aşa-numita „Lumea a treia”, sunt implicate, direct sau indirect, în activităţi spaţiale pe care le utilizează în beneficiul dezvoltării naţionale.

Necesitatea reglementării se impune şi datorită faptului că, practic, activităţile de teledetecţie nu au rămas în totalitate sub supraveghere statală. Astfel, anterior anului 1984, SUA a încredinţat NASA lansarea primilor sateliţi de teledetecţie civilă şi în acelaşi an, după multe ezitări, decide să privatizeze sistemul de teledetecţie prin „Land Remote – Sensing Commercialization Act” din 17 iulie, dată de referinţă pentru transferul la sectorul privat al dezvoltării şi exploatării sateliţilor destinaţi acestor operaţiuni.

În Franţa, teledetecţia a fost concepută, iniţial, ca o activitate comercială în exploatarea căreia sectorul public şi privat erau asociate. În acest sens, menţionăm că dezvoltarea şi exploatarea tehnică a satelitului SPOT a fost conferită CNES, care este o entitate publică cu caracter industrial şi comercial. Dar difuzarea imaginilor captate de satelit, ca date de teledetecţie, a fost conferită entităţii SPOT Image, care este o societate anonimă, filială a CNES. Acest sistem dual permite continuitatea serviciilor şi totodată ameliorarea lor datorită vânzării imaginilor SPOT. De menţionat că SPOT Image a creat în SUA o filială „SPOT Image Corporation” al cărei sediu social se află la Washington.

În reglementarea actuală, termenul de „teleobservare” a fost substituit cu cel de „teledetecţie” care înglobează, la modul general, operaţiunile de cunoaştere a anumitor regiuni ale Pământului, efectuate de un receptor situat la bordul unui satelit. Datele obţinute sunt stocate ca imagini standardizate, înainte de a fi transmise unei staţii de la sol, staţia de la sol, la rândul ei, le înregistrează, fie pe un suport fotografic, fie pe o bandă magnetică, fie pe orice alt suport.

În acest context, interesul clarificării definiţiei teledetecţiei se impune şi pentru faptul că teledetecţia şi-a mărit câmpul de aplicaţii în aproape toate domeniile vieţii economico-sociale şi politice, depăşind cadrul iniţial al noţiunii, de teleobservare a Pământului.

Din alt punct de vedere, rezumându-ne strict la definiţia cuprinsă în Rezoluţia ONU asupra teledetecţiei, operaţiunile de interpretare a datelor furnizate de sateliţii cu rol în acest domeniu ar fi „activităţi de teledetecţie”, întrucât modalitatea de prelucrare, pentru a deveni informaţii către utilizatori, presupune şi utilizarea altor surse, în sensul cunoştinţelor ştiinţifice aplicate. Este ceea ce tehnicienii numesc „segment sol”.

Operaţiunile de teledetecţie sunt, la modul general, supuse unui regim liberal, subsumat denumirii de „politica cerului deschis”, fiind descompuse în trei fraze: colectarea, difuzarea şi protecţia juridică a datelor de teledetecţie.

Din această perspectivă, interesul reglementării teledetecţiei se impune şi pentru faptul că teledetecţia şi-a mărit câmpul de aplicaţii în domeniul altor ramuri de drept internaţional, cum ar fi dreptul mediului, dreptul umanitar, dreptul diplomatic.

De asemenea, în ultimul deceniu al secolului XX, politica statelor în domeniul teleobservării a dovedit că această procedură tehnologică include obligatoriu şi activităţile de teledetecţie. Astfel, în anul 1994 se decide saltul actual în privatizarea activităţilor spaţiale din

29

SUA. Prin Directiva Administraţiei Preşedintelui american Bill Clinton, se permite companiilor private să construiască sisteme de sateliţi comerciali capabili să obţină imagini de rezoluţie înaltă. Totuşi, guvernul SUA îşi rezervă dreptul de control în situaţia în care securitatea naţională sau obligaţiile internaţionale şi/sau politica externă ar putea fi afectate.

Teledetecţia, prin sateliţi artificiali ce observă suprafaţa Pământului, în domeniul meteorologiei şi climei a cunoscut o dezvoltare notabilă odată cu lansarea unor senzori îmbunătăţiţi la bordul câtorva sateliţi.

O enumerare a statelor care deţin sateliţi pentru monitorizarea mediului înconjurător este aproape imposibilă în cadrul acestei lucrări, mai ales că aspectul tehnic al domeniului nu constituie obiectul cercetării noastre, fiind amintit numai în demonstrarea relaţionării politicului cu dreptul cosmic. Trebuie menţionat însă că, statele lumii industrializate şi chiar şi unele ţări în curs de dezvoltare, posedă tehnologie spaţială şi îşi plasează sateliţi pe orbită, cu un rol fundamental şi vital în desfăşurarea vieţii cotidiene. Oamenii sunt dependenţi de mediul înconjurător, pe care trebuie să-l ocrotească şi să-l cunoască. Societatea a devenit dependentă de sateliţi, pentru a cunoaşte prognozele meteorologice, care sunt esenţiale pentru desfăşurarea unor activităţi, ca cele din transporturile aeriene, sau maritime, pentru a asigura măsuri de protecţie a vieţii, în condiţiile în care mediul înconjurător are o influenţă de netăgăduit asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor.

Şi organizaţiile de profil spaţial se implică în problematica ocrotirii mediului înconjurător. Astfel, ESA a fost invitată să se alăture Serviciului Internaţional al Mediului Spaţial, care ţine reuniuni anuale la Centru NOAA.

ESA încurajează iniţiativele europene în zona observării şi desfăşurării serviciilor implicate în prognozele meteorologice, aplicând programe ce utilizează tehnologie de teledetecţie.

În ceea ce priveşte NASA, prin programul „Trăind cu o stea”, se extinde participarea la selectarea instrumentelor pentru componentele platformei solare de observare a originii şi a activităţii magnetice, ce au o influenţă asupra fenomenelor terestre.

În opinia noastră, aproape toate activităţile spaţiale se fundamentează pe teledetecţia prin sateliţi, care selectează informaţiile ce ulterior vor fi prelucrate în vederea publicării şi utilizării lor, în scopurile înscrise în Tratatul Spaţial şi în alte documente ale Naţiunilor Unite.

Tehnologia spaţială în domeniul teledetecţiei a condus la manifestări diferite ale statelor în ceea ce priveşte obţinerea informaţiilor prin teledetecţie. Poziţiile opuse ale statelor îşi aflau sorgintea în stadiul diferit de dezvoltare economică, care, de multe ori, nu era proporţională cu resursele naturale ale statului respectiv. O ţară, spre exemplu, în curs de dezvoltare, putea beneficia de resurse extrem de valoroase, dar care nu puteau fi exploatate corespunzător din cauza lipsei de tehnologie.

Un alt factor care a tensionat negocierile statelor, până la adoptarea Principiilor teledetecţiei, a fost componenta politică. În perioada extrem de lungă până la adoptarea rezoluţiei din acest domeniu, polarizarea regimurilor politice în jurul SUA-Occident şi fosta URSS – care influenţa statele din Europa de Est – domina lucrările în cadrul organismelor internaţionale. Interesul asupra beneficiilor oferite de tehnologie, cât şi detensionarea dintre cele două mari puteri, în penultimul deceniu al secolului XX, a condus la soluţii de compromis, în urma înţelegerii rolului tehnologiei teledetecţiei prin sateliţi.

Totodată, suspiciunea ţărilor în curs de dezvoltare, care deţineau resurse naturale importante, dar nu aveau tehnologie avansată în domeniu, s-a diminuat din cauza imposibilităţii accesului statului receptor şi detector de informaţii asupra acestor resurse ale statului observat.

În plan militar, teledetecţia, aşa cum deja s-a menţionat în capitolele precedente, şi-a concretizat valoarea prin rezultatele obţinute din prelucrarea datelor recepţionate de

30

la sol. Schimbul de informaţii atât între statele membre ale Tratatului Nord Atlantic, cât şi datele obţinute de fosta URSS, utile pentru statele membre ale Tratatului de la Varşovia, a avut un rol determinant în menţinerea unui echilibru militar în zona Europei. Echilibrul, în opinia noastră, a fost consecinţa permanentei suspiciuni între cele două blocuri militare, în ceea ce priveşte stadiul dezvoltării acestei tehnologii, cât şi în privinţa operării cu rezultatele şi datele informaţionale obţinute.

Similar cu dezbaterile în cadrul ONU asupra televiziunii directe prin satelit, statele membre au fost divizate şi în ceea ce priveşte adoptarea unor reglementări internaţionale în domeniul teledetecţiei.

Întrucât, prin teledetecţie, se puteau observa nu numai zonele şi spaţiile aflate în afara suveranităţii naţionale, ci şi cele aflate sub jurisdicţia statelor, problemele juridice şi politice dezbătute în cadrul ONU au fost spinoase şi numeroase. Astfel, responsabil pentru lucrările asupra găsirii soluţiilor punctelor divergente, a fost Subcomitetul juridic al COPUOS.

În acest cadru instituţional s-a dovedit imposibilitatea interzicerii teleobservării teritoriilor statelor, altele decât cele de lansare a sateliţilor.

Astfel, toate statele membre ale COPUOS, după ani de negocieri în domeniul teledetecţiei, au adoptat prin consens un set de Principii asupra teledetecţiei.

Principiile au fost adoptate în virtutea relaţiilor economice dintre state şi în considerarea acestor interese.

În ceea ce priveşte aspectul militar al teledetecţiei, acesta nu a constituit un impediment în stabilirea principiilor ce guvernează acest tip de activităţi spaţiale, datele publicate în domeniul menţionat necreând tensiuni internaţionale.

Sub acest aspect, ni se pare interesantă ipoteza responsabilităţii în cazul în care date de ordin militar, obţinute de un stat sau entitate privată, prin tehnologia teledetecţiei, sunt difuzate şi astfel pot afecta securitatea naţională a statului observat.

În această situaţie, reglementarea internaţională, în sensul că statul este responsabil al activităţilor spaţiale desfăşurate şi operate de o entitate aflată sub jurisdicţia sa, pare desuetă în conjunctura actuală a globalizării, privatizării şi comercializării activităţilor spaţiale şi datelor obţinute prin teledetecţie.

Concepută iniţial ca o activitate benefică şi utilă de observare a potenţialului de resurse naturale ale unui stat, în timp, datele referitoare la acest potenţial au constituit şi pot reprezenta un fundament al unor tensiuni între state, de esenţă reprobabilă.

Dificultăţile în reglementarea activităţilor de teledetecţie a resurselor naturale ale unui stat au constat, pe de o parte, în interesul statelor în curs de dezvoltare de a cunoaşte datele asupra resurselor lor, informaţii ce nu putea fi obţinute prin mijloace proprii, dar pe de altă parte, nu se putea neglija incidenţa politică a cunoaşterii, de către alt stat, a potenţialului acestor ţări. Prin caracterul strategic al datelor obţinute cu ajutorul sateliţilor artificiali, s-a exercitat o presiune, un caracter prohibitiv asupra acceptării unei asemenea tehnologii.

Reglementarea din Tratatul Spaţial, cât şi din întregul corp normativ din acest domeniu, prevede că activităţile statelor în spaţiul cosmic sunt supuse prevederilor normelor de drept internaţional, includ sintagma „autoapărarea” teritoriului naţional.

Din cauza caracteristicilor fizice ale spaţiului extraatmosferic, cât şi a repercusiunilor în planul responsabilităţilor în cazul distrugerii rachetelor prin sistemele de autoapărare, în planul dreptului internaţional şi dreptului cosmic pot surveni aspecte litigioase şi greu de soluţionat.

În situaţia distrugerii, prin sisteme de autoapărare, a unor rachete lansate în spaţiul extraatmosferic, reziduurile acestor arme sau rămân în această zonă, sau în cea orbitală şi se transformă în aşa-numitele «space debris», fragmente extrem de periculoase pentru vehiculele spaţiale şi observatoarele plasate pe orbita circumterestră.

31

Totodată, deşeurile spaţiale pot provoca pagube, în situaţia în care cad pe teritoriul unor state, care, de multe ori, nu sunt părţi în conflictul armat. În acest caz, în opinia noastră, se aplică principiile şi reglementările privitoare la responsabilitatea statelor.

Unii doctrinari consideră că statele nu respectă recomandările Adunării Generale a ONU, în sensul că relaţionează spaţiul extraatmosferic cu activităţile militare şi folosesc tehnologia ca mijloc de întărire a securităţii naţionale, iar nu internaţionale.

Deşi în domeniul dezarmării s-au încheiat tratate multilaterale, bilaterale, sau au fost adoptate Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, în contextul dezvoltării şi plasării sateliţilor de teledetecţie în spaţiul cosmic, comunitatea internaţională este îngrijorată de folosirea acestei tehnologii de înaltă rezoluţie în scopuri militare, fie şi sub pretextul „autoapărării” sau „atacului preventiv”, noţiunii îndelung dezbătute în cadru instituţional sau doctrinar.

În dreptul cosmic, dezarmarea ocupă un spaţiu important ca principiu, dar odată cu apariţia tehnologiei de teledetecţie, opinăm că aceste prevedere existente în tratate necesită o reconsiderare. Astfel, atât timp cât tehnologiile spaţiale au o dublă utilizare (civilă şi militară) strategiile de apărare ale statelor le vor folosi, de asemenea, în dublu scop.

În prezent, sistemul global de navigaţie prin satelit nu este ilegal, cât timp nu propagă arme nucleare, dar poate fi catalogat drept armament, dacă oferă date şi informaţii în scop militar.

Dacă, iniţial, teledetecţia avea ca scop exprimat teleobservarea tuturor resurselor naturale, transformărilor lor, cu rol în procesele productive şi economice ale statelor, astăzi teledetecţia îşi suplimentează funcţionalitatea prin observarea acţiunilor statelor bănuite a constitui un pericol pentru comunitatea internaţională.

În cadrul Adunărilor Generale a ONU, tot mai multe state solicită reafirmarea scopurilor paşnice în dezvoltarea sistemelor deturnării acestor scopuri spre obiective militare şi de hegemonie.

Aplicaţiile derivate din analiza datelor teledetecţiei răspund necesităţilor comunităţilor şi guvernelor în domeniul mediului înconjurător, social, economic, tehnologic, regional şi de ordine teritorială.

Organigrama forumurilor internaţionale pentru teledetecţie prezintă ansamblul de grupuri, comisii, programe şi sisteme prin care ONU a concretizat directivele sale în politicile pentru teledetecţie.

Programul Naţiunilor Unite de Aplicaţii Spaţiale (PSA) a fost înfiinţat în anul 1971, la recomandarea primei Conferinţe a Naţiunilor Unite asupra Explorării şi Utilizării Paşnice a Spaţiului Extraatmosferic, care a avut loc la Viena, în anul 1968.

Mandatul iniţial al PSA a fost conştientizarea legislativelor statelor şi agenţiilor interguvernamentale asupra beneficiilor tehnologiei spaţiale (inclusiv a teledetecţiei) şi acordarea de asistenţă, de către statele industrializate, ţărilor în curs de dezvoltare în privinţa cunoaşterii şi aplicaţiilor acestor tehnologii de înaltă rezoluţie.

Programul a organizat, numai între anii 1972-1981, 45 de evenimente (cursuri de pregătire, seminarii şi întâlniri), promovând o largă cooperare în ştiinţa spaţială, între state cu economie diferită.

Printre acţiunile cele mai recente ale Programului, sunt cele de stabilire a unor centre regionale pentru Educaţie, Ştiinţă şi Tehnologie spaţială, afiliate Naţiunilor Unite.

Naţiunile Unite au întreprins o serie de iniţiative pentru crearea mecanismelor de reglementare, ce urmau să controleze cuceririle ştiinţifice în domeniul spaţial.

Prima Conferinţă UNISPACE a avut loc la Viena în anul 1968, imediat după încheierea Acordului-cadru, cunoscut în literatura de specialitate drept Tratatul Spaţial din 1967.

Conferinţa din anul 1968 a analizat stadiul cercetărilor din domeniul spaţial, precum şi eventualele beneficii oferite ţărilor în curs de dezvoltare, sau a statelor care nu deţin tehnologie spaţială.

32

Conferinţa UNISPACE din 1982 a luat în discuţie modalităţile de progres al tehnologiilor spaţiale pentru dezvoltarea economică şi socială şi modul de utilizare a sateliţilor de teledetecţie pentru monitorizarea resurselor statelor şi a mediului înconjurător.

Conferinţa a reflectat interesul crescând pentru utilizarea spaţiului cosmic, cât şi desfăşurarea de programe de cooperare între entităţile ce dezvoltă tehnologiile necesare plasării sateliţilor artificiali.

Spre deosebire de conferinţa anterioară UNISPACE II a punctat concret modalităţile de cooperare între state în domeniul spaţial, în sensul combinării resurselor în vederea derulării programelor spaţiale şi măsurile ce se vor asigura de rezultatele activităţilor spaţiale.

A treia Conferinţă UNISPACE a avut loc la Viena, în anul 1999. Această Conferinţă a avut, ca obiective prioritare: promovarea mijloacelor eficiente pentru utilizarea tehnologiei spaţiale şi acordarea asistenţei în soluţionarea problemelor de importanţă mondială, sau regională, evaluarea capacităţii statelor în curs de dezvoltare în utilizarea aplicaţiilor cercetării spaţiale în economie şi cultură, oferirea unui for util pentru realizarea unei evaluări critice ale activităţilor spaţiale, activităţi ce includ, în primul rând, datele prelucrate prin operaţiuni de teledetecţie.

În cadrul Conferinţei, s-a discutat necesitatea revizuirii dreptului cosmic, în sensul transformării unui drept de natură cutumiară, format spontan, prin opinio juris a membrilor comunităţii internaţionale, în drept de natură voluntaristă.

Ultima Conferinţă UNISPACE, din 1999, a reunit delegaţii din industria spaţială şi ale organizaţiilor interguvernamentale din sectorul tehnologiei spaţiale, pentru rezolvarea problemelor regionale, sau mondiale, discuţiile fiind purtate şi asupra accesibilităţii la cercetările din acest domeniu.

CAPITOLUL VI – REGIMUL JURIDIC AL TELEDETECŢIEI PRIN

SATELIT Structura capitolului – 3 secţiuni, cuprinzând: Valoarea normativă a

Rezoluţiei Adunării Generale a ONU privitoare la activităţile de teledetecţie; Principiile care guvernează activităţile de teledetecţie; Implicaţii juridice ale teledetecţiei prin satelit.

Similar cu dezbaterile asupra altor problematici din dreptul cosmic statele ale

O.N.U. au fost divizate în ceea ce priveşte aspectele fundamentale de drept internaţional cu care trebuia să se armonizeze activitatea de teledetecţie. Astfel, ţările în curs de dezvoltare şi-au manifestat îngrijorarea asupra protejării suveranităţii naţionale, considerând că, în cazul teleobservării teritoriului este necesar acordul statului asupra difuzării informaţiilor obţinute de statul care observă prin teledetecţie.

În schimb, statele dezvoltate, precum S.U.A., au fost partizanele liberei utilizări şi non-discriminării difuzării informaţiilor obţinute prin teledetecţie. În opinia delegatului american, acordul prealabil al statului observat ar avea numeroase dezavantaje, printre care obstrucţionarea cooperării internaţionale şi ar impieta asupra beneficiilor activităţilor de teledetecţie în ansamblu.

Îndelungatele negocieri dintre state asupra principiilor teledetecţiei au condus la diminuarea opoziţiei dintre punctele de vedere ale statelor datorită destinderii relaţiilor internaţionale şi percepţiei asupra avantajelor teledetecţiei. Astfel, ţările în curs de dezvoltare au abandonat exigenţa obţinerii acordului statului observat, iar statele posesoare de tehnologie spaţială şi-au asumat anumite obligaţii faţă de cele care nu posedă asemenea tehnologie, dar beneficiază de rezultatele acestei activităţi spaţiale.

33

Majoritatea autorilor consideră că reglementările cuprinse în corpus juris spatialis al dreptului cosmic nu au valoare de jus cogens, ca de altfel toate rezoluţiile Adunării Generale, adoptate prin vot unanim, deoarece nu sunt derivate ale dreptului pozitiv.

Aceste norme consacră un stadiu cutumiar, fiind reguli în formare prin practica internaţională, cristalizând factori ideologici existenţi la un moment dat.

Rezoluţia are înţeles de ordin, invitaţie sau reprezintă o formă hibridă. În cuprinsul rezoluţiilor se tratează chestiuni eminamente politice sau tehnice. Prin urmare, rezoluţiile au caracter legislativ, enunţă norme juridice, putând să constituie un act administrativ individual; totodată, rezoluţiile au caracter de legitimitate într-un mecanism de decizie, care pune în joc o reprezentare, prin sistemul de vot unanim, sau majoritar.

Deşi argumentaţia pare a fi în beneficiul forţei obligatorii a rezoluţiilor, prin caracterul lor legislativ, totuşi se concluzionează că natura acestor acte ar fi imprecisă şi eterogenă.

Prin comparaţie, recomandările emise de Adunarea Generală a O.N.U. au o valoarea juridică „de nuanţă morală şi politică, permisibilitatea fiind foarte largă în îndeplinirea lor”, ceea ce se traduce printr-o „invitaţie”.

Alţi autori consideră valoarea normativă a rezoluţiilor între „obicei” şi „convenţie”. În domeniul dreptului cosmic, utilizând argumentele expuse în doctrină, considerăm

că normele cuprinse în rezoluţiile ce reglementează activităţile spaţiale, inclusiv cele de teledetecţie prin satelit sunt norme de jus cogens, deci obligatorii pentru statele-membre.

Reglementarea activităţilor spaţiale în legislaţiile naţionale s-a întemeiat pe normele de drept internaţional cosmic, întrucât statul a armonizat prevederile tratatelor la care este parte cu legislaţia şi dreptul intern.

Cele mai importante naţiuni în activităţile de teledetecţie, S.U.A. şi Franţa, au, încă din 1980, politici de reglementare şi comercializare a sistemelor lor de teledetecţie.

Necesitatea reglementărilor de drept intern rezidă în faptul că activităţile spaţiale se află sub controlul exclusiv al statului, iar entităţile private desfăşoară activităţile cu acest specific cu fonduri ale entităţilor publice, sau guvernamentale. Legislaţia internă este întotdeauna influenţată de decizia politică.

Fenomenul de coordonare a normelor internaţionale se evidenţiază şi în domeniul dreptului cosmic, în sensul că, în anul 2008, se aşteaptă ca forumul O.N.U. COPUOS să concretizeze un plan de lucru pe o perioadă de 4 ani pentru schimbul de informaţii între legislaţiile naţionale referitoare la explorarea în scop paşnic a spaţiului extraatmosferic. Această iniţiativă a aparţinut Statelor Unite ale Americii.

În ceea ce priveşte Agenţia Spaţială Europeană, ai căror membrii sunt şi state-părţi la Tratatul privind constituirea Uniunii Europene, menţionăm existenţa unui Tratat Cadru între Agenţie şi Uniunea Europeană, în vigoare din 2004, prin care se stabileşte o strategie comună pentru spaţiul extraatmosferic. Necesitatea tratatului s-a impus şi pentru motivul că nu toate statele-membre ESA sunt şi state-membre ale Uniunii Europene.

Principiile care guvernează activităţile de teledetecţie au fost elaborate, iniţial, de către COPUOS şi subcomitetul juridic în favoarea întregii comunităţi internaţionale, cu respectarea suveranităţii statelor asupra propriilor resurse naturale şi cu respectarea drepturilor şi intereselor altor naţiuni.

Obiectivul adoptării principiilor teledetecţiei din spaţiul extraatmosferic a fost asigurarea că operaţiunile de teleobservare se desfăşoară în interesul şi beneficiul tuturor statelor, în principal asigurarea protecţiei împotriva dezastrelor cauzate de fenomene naturale.

Importanţa Rezoluţiei privitoare la teledetecţie trebuie evidenţiată şi din perspectiva conştientizării ţărilor dezvoltate de a contribui cu asistenţă tehnică şi financiară pentru promovarea ştiinţei şi tehnologiei spaţiale în ţările în curs de dezvoltare şi îmbunătăţirea dezvoltării unei capacităţi spaţiale conforme cu necesităţile acestor state.

34

Din analiza Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U. privitoare la activităţile de teledetecţie a rezultat că principiile diriguitoare în acest domeniu sunt norme de jus cogens prin simplul fapt că principiile teledetecţiei, în ansamblul lor sunt în concordanţă cu cele prevăzute de Carta O.N.U., considerate obligatorii şi imperative de literatura de specialitate.

În Carta O.N.U., exprimarea principiului colaborării internaţionale este „indubitabil imperativă, în sensul înscrierii ca obligaţie reciprocă a statelor”. Unii autori au o părere contrară în această privinţă. Astfel, formularea principiului cooperării relevă o precară noţiune în sensul unei „linii minimaliste”, eludând prezentarea unor obligaţii concrete, obligatorii şi persistente, deoarece un termen echivoc ar fi şi sintagma „pentru promovarea” stabilităţii şi progresului economiei mondiale, sintagmă utilizată de obicei în cadrul Rezoluţiilor O.N.U. şi în Tratatele internaţionale.

Deşi analiza de mai sus nu este lipsită de interes, considerăm util a privi obligativitatea şi utilitatea înscrierii principiului cooperării în teledetecţie din perspectiva importanţei domeniului şi a realităţii faptice.

Principiul ocrotirii mediului înconjurător este adaptat dreptului cosmic şi coordonează activităţile de teledetecţie prin parametrii specifici acestei ramuri de drept internaţional. În acest sens, Rezoluţia Adunării Generale prevede că statele care participă la activităţile de teleobservare, sau care ar putea fi în posesia unei informaţii conform căreia s-ar putea preveni fenomene ce ar periclita mediul natural al Pământului, vor face cunoscută această informaţie statelor interesate, cât mai rapid posibil.

În teledetecţie, principiul ocrotirii mediului se manifestă sub două aspecte: ocrotirea mediului înconjurător natural al Pământului şi promovarea protecţiei umanităţii contra dezastrelor naturale.

Reglementarea celor două principii prin dispoziţii separate implică, în opinia noastră, obligaţii diferite în sarcina statelor care participă la activităţi spaţiale. Prin urmare, conform principiului X din Anexă, statele care posedă o „informaţie” ce ar putea preveni fenomene prejudiciabile pentru mediul ambient al Pământului, vor comunica informaţia statelor interesate.

Dispoziţia este extrem de vagă şi ambiguă lăsând neclarificate o serie de ipoteze, cum ar fi: în ce condiţii un stat poate demonstra interesul privitor la o informaţie, în ce condiţii informaţia se referă la fenomene naturale din spaţiul cosmic, din spaţiul aerian sub jurisdicţia unui stat sau fenomene referitoare la reziduurile spaţiale existente pe orbita circumterestră, obiecte care pot afecta mediul natural al planetei.

În schimb, principiul XI operează cu noţiuni specifice activităţilor de teledetecţie şi anume: date elaborate şi informaţii analizate, care pot fi utile numai statelor care au fost afectate de dezastre naturale, sau pot fi afectate de fenomene catastrofice iminente.

În opinia noastră şi această reglementare este criticabilă din perspectiva neevitării unor dispute doctrinare sau practice. Astfel, modul de informare a statelor interesate, direct afectate de catastrofe, nu este precizat. Totodată, statele ce desfăşoară activităţi de teledetecţie nu au obligaţia să comunice decât datele elaborate şi informaţia analizată, ceea ce conferă un spectru mult prea larg gradului de apreciere şi decizie a acestor state în ceea ce priveşte obligaţia de comunicare către statele interesate. Nu trebuie omis faptul că, actualmente, o serie de entităţi internaţionale, cum ar fi organizaţii interguvernamentale cu personalitate juridică proprie sau companiile private, desfăşoară activităţi de teledetecţie, ori principiile cuprinse în rezoluţie, care sunt de strictă interpretare, vizează doar statele cu tehnologie în teledetecţie.

Deşi, aparent, Rezoluţia clarifică termenii cu care operează activităţile de teledetecţie, în opinia noastră noţiunile din cadrul primului principiu sunt vagi, ambigue, echivoce şi conduc la numeroase interpretări. Drept urmare, reacţiile în doctrină nu au întârziat, specialiştii încercând să lămurească sensul termenilor utilizaţi.

35

Unii autori stabilesc trei tipuri de informaţii ce caracterizează teledetecţia: informaţie spaţială, informaţie spectrală şi informaţie temporală.

Alţi autori împart tipurile de sateliţi artificiali în două categorii: meteorologici şi de teledetecţie. Sateliţii meteorologici interesează întreaga comunitate internaţională pentru determinarea fenomenelor climatice şi se situează la limita „tratamentului comercial”; dimpotrivă, sateliţii de teledetecţie sunt dotaţi cu un regim comercial clar. Clasificarea, în opinia noastră, nu limpezeşte regimul juridic aplicat sateliţilor artificiali plasaţi în spaţiul extraatmosferic, deoarece ambele tipuri de obiecte spaţiale folosesc tehnologie de teledetecţie şi operează cu sisteme de imagini obţinute prin aceste tehnologii.

Ca atare, se impune cu necesitate o reglementare juridică imperativă în domeniul teledetecţiei, dată fiind împrejurarea că activităţile spaţiale au devenit multinaţionale şi transnaţionale. Politicile spaţiale au trecut de la nuanţe politice şi aspecte militare, la cele comerciale, deci, mai precis, financiare.

Principiul realizării activităţilor de teledetecţie în interesul tuturor ţărilor este un hibrid între principiul dreptului internaţional contemporan al egalităţii tuturor statelor şi principiul specific teledetecţiei, conform căruia aceste activităţi se desfăşoară în interesul şi beneficiul tuturor statelor, indiferent de gradul de dezvoltare economic, social, ştiinţific în mod special, necesităţile statelor în curs de dezvoltare.

În prezent, se remarcă o tendinţă către fragmentarea regimului legal aplicabil teledetecţiei, care se poate amplifica, dacă statele, manifestându-şi atitudinile divergente pe probleme controversate se rezumă la acordurile încheiate până acum. O exemplificare este Convenţia regională a Transferului de date prin Teledetecţia din Spaţiu, adoptat de un grup de ţări fost socialiste. În timp ce în 1986 Principiile teledetecţiei permit discriminarea liberă, Convenţia restricţionează difuzarea în funcţie de o anumită rezoluţie spaţială.

Prin reglementarea principiului realizării activităţilor de teledetecţie conform Tratatului Spaţial, se include teledetecţia în corolarul activităţilor spaţiale, de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic în beneficiul şi interesul tuturor ţărilor, indiferent de dezvoltarea lor economică şi ştiinţifică, în condiţii de egalitate.

În opinia noastră, acest principiu acoperă o arie mai amplă de instituţii ale dreptului internaţional şi anume: utilizarea spaţiului cosmic în beneficiul şi interesul tuturor ţărilor, egalitatea statelor, suveranitatea plenară şi permanentă a statelor şi popoarelor asupra propriilor resurse naturale şi respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului observat.

Principiul încurajării încheierii de acorduri între state pentru desfăşurarea activităţilor de teledetecţie încurajează statele să încheie acorduri sau alte convenţii în vederea stabilirii şi exploatării staţiilor de recepţie, de arhivare a datelor şi instalaţiilor de elaborare şi interpretarea de date, în mod special în cadrul acordurilor sau convenţiilor regionale, atunci când este posibil, în vederea obţinerii de beneficii maxime din activităţile de teledetecţie.

Prevederile textului şi-au găsit nenumărate aplicaţii în practica statelor, deoarece se încurajează colaborarea internaţională, cu precădere cea regională.

Deşi principiul enumeră activităţile din cadrul teledetecţiei care fac obiectul acestor colaborări, statele, prin acordurile încheiate, au acoperit o arie mult mai largă de activităţi spaţiale, începând cu operaţiunile de lansare a sateliţilor.

Un exemplu de colaborare în sensul principiului VI este Acordul de Cooperare a Argentinei cu ESA, semnat la 11 martie 2002 prin intermediul Comisiei Naţionale a Activităţilor Spaţiale argentiniene (CONAE) şi Agenţia Spaţială Europeană. Acordul priveşte amplificarea cooperării internaţionale în domeniul spaţial, pentru realizarea de activităţi comune ştiinţifice şi de cercetare spaţială. După semnare, au avut loc o serie de reuniuni şi vizite la instalaţiile CONAE din Cordoba şi Bariloche, cât şi în Ushuaia, unde agenţia argentiniană instalează o nouă staţie de recepţie de date şi imagini furnizate de

36

sateliţi. Importanţa colaborării s-a concretizat prin integrarea CONAE la CARTA Internaţională Spaţială şi Dezastre Majore, primul sistem internaţional de obţinere de date spaţiale privitoare la „urgenţe” naturale de pe întreaga planetă, prin informaţiile furnizate de sateliţi de teledetecţie: RADARSAT-1 al Canadei, SPOT din Franţa, ERS-2 al ESA, IRS din India, POES şi GOES din S.U.A. Prin acest sistem, orice stat-parte la sistem poate obţine o informaţie completă asupra dezastrelor de pe propriul teritoriu.

În doctrină, unii autori consideră acest principiu dificil de pus în practică atât timp cât părţile au diferite stadii de dezvoltare, iar împărţirea beneficiilor activităţii spaţiale către cele care nu posedă tehnologii în domeniu arată ca „o obligaţie de generozitate” din partea statului mai dezvoltat. Acest stadiu este depăşit în condiţiile globalizării şi universalizării activităţilor de teledetecţie şi, în general, a activităţilor spaţiale.

Reglementarea cuprinsă în Principiul IX din Anexa la Rezoluţia privind activităţile de teledetecţie, fiind o normă internaţională „de trimitere” la Convenţia privind înregistrarea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (art. IV) şi la art. IX din Tratatul Spaţial, armonizează reglementările din dreptul cosmic privind obligaţia statelor de a informa Secretarul General al O.N.U., în cazul în care desfăşoară activităţi de teledetecţie. Totodată, statul care operează aceste programe de teleobservare vor comunica, în cea mai mare măsură posibilă, în limitele viabilului şi factibilului, informaţia pertinentă oricărui stat, în special statelor în curs de dezvoltare, afectate de aceste programe, dacă solicită acest lucru. Evoluţia desfăşurării activităţilor spaţiale şi de teledetecţie a demonstrat lacunele atât în prevederile Convenţiei asupra înregistrării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, cât şi în Tratatul Spaţial din 1967. În acest sens, arătăm că numai statele care lansează obiecte spaţiale în spaţiu întocmesc un registru, fiind obligate să comunice Secretarului General datele cerute de art. IV, (descrierea obiectului spaţial, statul sau statele de lansare, data lansării şi funcţiunea generală a obiectului). Aceleaşi obligaţii sunt impuse şi prin textul Principiului IX din Rezoluţia asupra teledetecţiei, dar acestea nu prevăd înscrierea anumitor modificări survenite în jurisdicţia sau proprietatea asupra sateliţilor plasaţi pe orbită sau în spaţiul extraatmosferic mai îndepărtat, lăsând la aprecierea statului de lansare proporţia furnizării caracteristicilor obiectului spaţial către Secretarul General O.N.U.

Principiul XII din Anexă prevede accesul imediat al statului teleobservat numai la datele primare şi datele elaborate obţinute despre teritoriul sub jurisdicţia sa, ori, activităţile de teledetecţie şi teledetecţia nu se rezumă numai la „aceste date”, ci şi la „informaţia analizată”, care reprezintă informaţia rezultată din interpretarea datelor elaborate, alte date de bază şi informaţii provenite din alte surse.

Aceleaşi argumente pentru opinia că textul Principiului IX este inaplicabilă, mutatis-mutandis, pot fi invocate şi în ceea ce priveşte economia textului Principiului XII, în sensul că statul teleobservat trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că teritoriul său formează obiect al programului de teleobservare a teritoriului aflat sub jurisdicţia sa.

În scopul promovării şi intensificării cooperării internaţionale, în special ţinând seama de necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare, statele ce desfăşoară teledetecţia din spaţiul extraatmosferic vor iniţia consultări cu statul al cărui teritoriu este teleobservat, în situaţia când acesta din urmă le solicită, pentru oferirea unor posibilităţi de participare şi augmentare a beneficiilor reciproce ce decurg din activităţile de teleobservare.

Textul acestui principiului responsabilităţii internaţionale a statelor care utilizează sateliţi de teledetecţie ni se pare a fi dovada de netăgăduit a obligativităţii normelor cuprinse în Rezoluţia asupra teledetecţiei şi a caracterului de jus cogens a principiilor enumerate. Responsabilitatea statelor ce utilizează sateliţi de teledetecţie se circumscrie următoarelor cerinţe: activităţile de teleobservare să se realizeze în conformitate cu principiile teledetecţiei şi cu normele dreptului internaţional incidente responsabilităţii statelor.

37

Aşadar, responsabilitatea statelor care desfăşoară activităţi de teledetecţie va fi antrenată în cazul nerespectării tuturor principiilor ce guvernează activităţile de teledetecţie enumerate în Anexa la Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 41/65 din 1986, nerespectării normelor de drept internaţional, cuprinse în actele Naţiunilor Unite şi tratate internaţionale (în opinia noastră şi cele prevăzute de alte rezoluţii ale Adunării Generale adoptate în materia dreptului cosmic, deoarece prevederea la care ne referim nu este limitată la anumite acte internaţionale, ci la „normele de drept internaţional”).

Demn de semnalat este faptul că textul Principiului IV din Anexa la Rezoluţia nr. 41/65 din 1986 prevede antrenarea răspunderii internaţionale a statelor şi în situaţia în care „activităţile de teledetecţie sunt desfăşurate de organisme guvernamentale sau entităţi neguvernamentale, sau prin organizaţii internaţionale din care fac parte aceste state”. Din acest punct de vedere, opinăm că Rezoluţia nr. 41/65 din 1986 semnifică o evoluţie, faţă de cadrul general al Tratatului spaţial, prin acoperirea cât mai largă a răspunderii subiectelor de drept internaţional, sau de drept intern care desfăşoară activităţi de teledetecţie, cu eventuale prejudicii transfrontaliere.

Principiul liberei difuzări a datelor rezultate din activităţile de teledetecţie se întemeiază pe un alt principiu al dreptului internaţional şi dreptului cosmic şi anume egalitatea statelor. Aceasta înseamnă că, teoretic, se elimină tratamentul discriminatoriu dintre state în ceea ce priveşte refuzul acordării beneficiului datelor obţinute prin teledetecţie de către statele care sunt în posesia acestor informaţii, sau acordarea de avantaje preferenţiale altor state, pentru accesul la asemenea tip de informaţii.

Statul al cărui teritoriu a fost teleobservat de către un alt stat care a plasat sateliţi pe orbită în acest scop are un drept prioritar, conform Principiului XII din Rezoluţia 41/65 din 1986. Dar statul observat, având acces la datele primare şi la informaţiile analizate, înainte de a fi lansate pe piaţă, prioritatea statului observat se circumscri, în acest mod, factorului timp.

Un al treilea aspect al difuzării datelor primare şi informaţiilor analizate este costul. Prin urmare, accesul statului observat se concretizează prin plata unei sume de bani, în condiţiile în care, programele de teledetecţie atât în practică, cât şi normativ, sunt comerciale. În rezoluţia analizată nu se regăsesc metodele de determinare a „costurilor rezonabile” pe care trebuie să le suporte statul al cărui teritoriu a fost teleobservat, în condiţiile în care statul detector nu mai deţinea, nici la momentul adoptării Rezoluţiei, monopolul asupra activităţii de teledetecţie.

Conform Principiului IV din Rezoluţia ce reglementează activităţile de teledetecţie 41/65 din 1986, statul care desfăşoară operaţiuni de teleobservare trebuie să le realizeze într-o formă care să nu prejudicieze drepturile legitime şi interesele statului observat.

În dreptul cosmic instituţia responsabilităţii internaţionale a statelor intervine atât pentru încălcarea unor „drepturi”, ci şi pentru atingerea adusă „intereselor legitime” ale statului observat.

Determinarea titularului-responsabil internaţional în termenii Rezoluţiei asupra teledetecţiei, Principiul 14, se focalizează asupra statelor care utilizează sateliţi de teledetecţie. Aceste state răspund atât pentru fapta proprie, cât şi indirect, pentru activităţile desfăşurate de entităţi neguvernamentale, organisme internaţionale, sau organizaţii internaţionale din care aceste state fac parte.

Reziduurile spaţiale («space debris») constituie o problematică de actualitate, care preocupă COPUOS, statele şi organizaţiile internaţionale de profil, datorită implicaţiilor majore asupra sateliţilor artificiali plasaţi pe orbită şi deci asupra beneficiilor oferite de utilizarea acestora.

În cadrul COPUOS, deşi problematica «space debris» nu figurează pe agenda acestui organism cu titlu de prioritate, s-au purtat discuţii în sensul că ansamblul normativ din dreptul cosmic (mai precis principiile dreptului cosmic, Acordul privind

38

înregistrarea obiectivelor spaţiale şi Convenţia asupra Responsabilităţii Statelor ce desfăşoară activităţi spaţiale, adoptată în anul 1974) trebuie să cuprindă şi reglementările referitoare la «space debris».

CAPITOLUL VII – ROMÂNIA, ŢARĂ DESCHISĂ DREPTULUI COSMIC Structuraa capitolului – 2 secţiuni, care cuprind: Instituţionalizarea

activităţilor spaţiale în România; România şi politica spaţială din Europa. După schimbarea regimului politic, în anul 1989, România s-a integrat

procesului de globalizare, universalizare şi cooperare în ceea ce priveşte activităţile spaţiale. În cuprinsul prezentului studiu, am făcut referire la participarea României în cadrul tratatelor şi organismelor internaţionale de profil, dar ţara noastră nu avea un program spaţial propriu şi nici nu înfiinţase o instituţie specifică domeniului strict tehnic al activităţilor spaţiale şi teledetecţiei prin sateliţi. Astfel, în anul 1990, în România a luat fiinţă Institutul de Ştiinţe Spaţiale, iar în anul 1991, Agenţia Spaţială Română, cu atribuţii de coordonare, la nivel naţional, a activităţilor aerospaţiale, în subordinea Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei.

În 1992, între Agenţia Spaţială Europeană şi Guvernul României se încheie un acord în domeniul explorării spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice. Parlamentul României a ratificat acordul cu Agenţia Spaţială Europeană prin Legea nr. 40/1993. În acelaşi an se înfiinţează Ministerul Cercetării şi Tehnologiei, acest minister fiind desemnat ca sursă primară de finanţare publică pentru proiectele din domeniul spaţial.

Începând cu anul 1996, Agenţia Spaţială Română încheie acorduri bilaterale de cooperare cu Bulgaria şi Italia şi devine membru al Forumului Agenţiilor Spaţiale. Anul următor se redactează primul program spaţial şi se încheie un Memorandum Understanding pentru înfiinţarea „Regional Network of Research and Education in Space Science and Technology for Central, Eastern and South Eastern”, sub auspiciile ONU. În calitate de reprezentant al României pentru încheierea unor acorduri în domeniul activităţilor spaţiale, Agenţia Spaţială Română (ROSA) a încheiat un Acord de cooperare cu Ungaria şi Italia, cu Agenţia Spaţială a acestui din urmă stat inaugurând primul site de telemedicină.

Rezultate notabile ale programului spaţial romanesc s-au evidenţiat în domeniul astrofizicii, mediului înconjurător, ştiinţelor fundamentale spaţiale şi proceselor de informaţii. Aceste rezultate au fost prezentate în cadrul unor congrese internaţionale, inclusiv la Adunarea Ştiinţifică COSPAR şi Federaţia Internaţională Astronautică.

Din 1998, Programul Naţional Spaţial a fost reproiectat în următoarele direcţii: strategie şi infrastructură spaţială, ştiinţe spaţiale, aplicaţii spaţiale, tehnologie spaţială, inclusiv proiectarea unui microsatelit pentru monitorizare şi a unei baze de date publice pentru imagini din satelit, bază care va deveni operaţională în următorii ani. Unul dintre cele mai importante obiective ale programului spaţial românesc este dezvoltarea, sub auspiciile Naţiunilor Unite, a unui Centru Naţional de Cercetare şi Educaţie în ştiinţa şi tehnologia spaţială.

În temeiul iniţiativei comune CE/ESA, până în 2013, Europa va administra un nou Sistem Global de Navigaţie prin Satelit (GNSS), intitulat Galileo: o constelaţie de 30 de sateliţi care furnizează utilizatorilor dotaţi cu sisteme de recepţie corespunzătoare posibilitatea de a cunoaşte exact poziţionarea acestora. Raportorul salută acordul la care a ajuns UE în noiembrie 2007 şi subliniază necesitatea disponibilităţii depline a sistemului Galileo în cazul operaţiunilor independente PESA (în special în ceea ce priveşte serviciul său public reglementat).

Uniunea Europeană, din care face parte şi ţara noastră, consolidează relaţiile de colaborare cu Rusia în cadrul Dialogului tripartit privind spaţiul extraatmosferic,

39

instituit în 2006 între Comisia Europeană, Agenţia Spaţială Europeană şi Roscosmos (Agenţia Spaţială Rusească).

Realitatea ultimelor decenii însă, eliberată de bipolaritatea politico-militară a Războiului Rece, a catalizat, pe baze economice şi tehnologice, ceea ce azi este cunoscut sub numele de comercializare a spaţiului extraatmosferic şi proliferare a actorilor implicaţi în activităţile spaţiale. Avansul tehnologic şi accesul la tehnologie sunt elementele care au redus costurile, odată insurmontabile, ale accesului în spaţiu şi au făcut din acesta din urmă, strategic şi economic vorbind, cea mai provocatoare redută a secolului XXI. Astfel, a vorbi despre internaţionalizarea şi privatizarea spaţiului extraatmosferic înseamnă, ab initio, a sublinia că aceste două noţiuni nu se exclud reciproc, nici nu sunt subsecvente una alteia, ci derivă şi se presupun una pe alta. Ele coexistă şi, în cea mai optimistă perspectivă, vor coexista, doar că exerciţiul atributelor lor este unul care a suferit anumite transpoziţii, datorită beneficiilor dezvoltării industriei spaţiale şi datorită lacunelor sau imperfecţiunilor tratatelor internaţionale în vigoare, încheiate fără posibilitatea anticipării prezentului. Acestea au permis statelor lumii implicări din ce în ce mai diverse şi mai oneroase în activităţile spaţiale (mergând până la elaborarea şi adoptarea de legislaţie naţională în domeniu). Drept corolar, limita superioară a oricărei implicări naţionale în activităţile spaţiale, fie aceasta publică sau privată, este statutul internaţional, deschis tuturor statelor şi nesupus jurisdicţiei sau suveranităţii statale, pe care tratatele actuale îl prevăd pentru spaţiul extraatmosferic şi implicit pentru corpurile cereşti.

În contextul dezvoltării progresive, universalizării, comercializării şi privatizării activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic de către state şi alte entităţi participante la aceste activităţi, este imperios necesară colaborarea tuturor membrilor societăţii internaţionale în îndeplinirea obiectivelor trasate în cadrul conferinţelor de profil. Libertatea explorării, cercetării ştiinţifice a spaţiului extraatmosferic, precum şi difuzarea informaţiilor obţinute prin tehnologie satelitară, a schimbat ordinea internaţională mondială şi a determinat trecerea de la un sistem închis, orientat strict pe suveranitatea naţională, la un sistem internaţional deschis, al cooperării şi interdependenţei dintre entităţile implicate în activităţi spaţiale. În această perspectivă, specialiştii din domeniul studiului spaţiului au menirea să definească, clarifice şi să coreleze problematicile şi instituţiile dreptului internaţional şi dreptului intern, prin studiu interdisciplinar, în scopul dezvoltării şi actualizării normelor ce formează CORPUS IURIS SPATIALIS.

40

BIBLIOGRAFIE Cursuri, tratate, monografii

Andronovici Constantin, Dreptul internaţional şi cosmosul, Editura Junimea, Iaşi, 1981. Annals of Air and Space Law, McGill University, 1999. Aréchaga, E. Jiménez de, El derecho Internacional Contemporáneo, Tecnos, Madrid, 1980. Barberis, Julio, Formación del Derecho Internacional, Abaco de Rodolfo de Palma, Buenos Aires, 1990. Barberis, Julio, Los actos juridicos unilaterales como fuente del derecho internacional publico. Hacia un nuevo

orden internacional, Tecnos, Madrid, 1993. Biblia, sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, 2001. Buergenthal, T., Law-Making in the International Civil Aviation Organization, Syracuse, New York, Syracuse

University Press. Campos, J. Gonzales, Sanchez, L.I., Rodriguez, Y.M.P. Santamaria, Andres Saenz de, Curso de Derecho

Internacional Publico, Oviedo, 1983. Carreau D., Droit International, 20 ed., Pedone, 1988 no. 1076. Cassesse, Antonio, International Law, Oxford University Press, 2001. Catena, Johanna, Acquisition of Space Weapons, the legal, political and military impact for international peace

and security, 2002. Cohen, A., Talmudul, Colecţia Iudaică, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2003. Colliard, C.A., Les principes régisant la télédétection spatiale, A.F.D.I., 1986. Constantin, Valentin, Drept Internaţional Public, Colecţia Lex, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004. Corbley, K.P., Remote Sensing: The Third Great Space Race, Via Satellite, 1994. Creţu, Vasile, Drept Internaţional Public, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002. Diaconu, Ion, Dr., Tratat de drept internaţional public, vol. II., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. Dink, Nguyen Quoe, Daillier, P., Pellet, A., Droit international public, IGDJ, 1987. Diqual, L., Les Effets des résolutions des Nations Unies, Paris, 1967. Dr. Horea Oprean, Incursiune în dreptul cosmic, Ed. ServoSat, Arad, 2000. Drăghici, Mariana, Drept internaţional public, Universitatea Bucureşti, 1983. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Saeculum I.O. şi Ed. Vestala, Bucureşti, 2003 Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. Droit de l´espace, Journée d´études de la commission spatiale, Orbites et Fréquences, sous la direction de Mireille

Couston, Éditions A. Piedone, Paris, 2005. Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Espada, Gutiérrez, Derecho Internacional Público, Editorial Trotta, Madrid, 1995. Fernandez Antonio Tomas, Derecho International Público, 5a ed. Valencia, Tirant la Blanch, 2001, Galloway, E., Creating Space Law, se expun imensele beneficii ale procedurii consensului care este „calea optimă

de atingere a acordului internaţional”. Goedhuis D., Reflections on the Evolution of Space Law, Nederlands Tidjschrift voor Internacional Recht, vol.

XIII, 1966. Golmayo, E., Los factores estratégicos en el proceso de revision del Derecho del Mar. Gorgues, Eric Canal et Rambaud, Patrick, Droit international public, Champs Université Flammarion, Paris,

2007. Gorove, S., Case son Space Law: Texts, Comments and References, 1996. Grigore, Carmen, Suceavă, Ion, Cloşcă, Ionel, Drept internaţional public, Bucureşti, 2001. Hart, Michael H., 100 de personalităţi din toate timpurile care au influenţat evoluţia omenirii, Editura Lider,

Editura Sirius, 2004. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969. Higgleton, Elayne, The Chambers Dictionary, Great Britain, 1998. Highlights în Space, 2002, United Nations. Hosenball, S.N., Free acquisitions and dissemniation of date through remote sensing, Legal implications of remote

sensing from outer space, Leyden, 1996. Jasentuliyana, N. & Lee, Manual of Space Law, vol. II. Jasentuliyana, N. and RSK Lee (eds), Manual of Space of Space Law, vol. IV. Jasentuliyana, N. and RSK Lee, Manual of Space Law, 1979, vol. II. Jasentuliyana, N. and RSK Lee, Manual on Space Law, vol. I, Dobbs Ferry, New York, 1979. Jasentuliyana, Nandasiri, A Survey of Space Law as Developed by United Nations, Perspective on International

Law, Haga, Kluwer Law International, 1995. Jasentuliyana, Nandasiri, International Space Law and the United Nation Kluwer Law International, 1999. Jasentuliyana, Nandasiri, UN Principles on Remote Sensing: An Agreement on Economic Relations, Space Policy

1988.

41

Jasetuliyana, N. and Chipman: International Space Programmes and Policies, Proceedings of the Second United Nations Conference of Outer Space, Vienna, august 1982, North-Holland, 1984.

Jenks, W., The common law of Mankind, Londra, 1958. Johnson, Nicholas, Soviet Military Strategy în Space, Jane’s Londra, 1987. Kerrest, Armel, Le droit de l’espace face aux dangers de privatisation et d’unilatéralisme. Lachs Manfred, El derecho del espacio Ultraterrestre, FCE, México, 1997, citat în Sandra Cecilia Negro, op. cit. Laplace, Expunerea sistemului lumii, cartea V, cap. IV. Lebeau, A., L’espace en héritage, Paris, 1986, Ed. O Jacob. Lee, Ricky J., The Jus Ad Bellum în Outer Space, Sydney, Australia, 2002. Marcoff, M.G., Sources du droit international de l’espace, R.C.A.D.I. 1980. Mateesco-Matte, N., Droit Aérospatial, La télécommunication par satellites, Paris, 1982. Mateesco-Matte, Nicolas, Aerospace Law: Telecommunications Satellite, Butterwalls, 1982. Mateesco-Matte, Nicolas, Droit aérospatial. De l´exploration scientifique à l´utlilisation commerciale, Paris, 1976. McDougal, M.S., Laswell, H.D., Vlasic, I.A., Law and Public Order în Outer Space, Yale University Press, 1968. Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. Miga-Beşteliu, Raluca, Curs universitar Drept internaţional public, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. Miga-Beşteliu, Raluca, Drept Internaţional, Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ed. All, Bucureşti, 1997. Miga-Beşteliu, Raluca, Drept Internaţional. Introducere în Drept Internaţional Public, Ed. All Beck, 1998. Miga-Beşteliu, Raluca, Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, ediţia a III a, Editura All

Beck, 2003. Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck, 2000. Moca, Gheorghe, Drept Internaţional, Editura politică, 1983. Năstase, Adrian, Fundamentele organizării internaţionale, Editura Uranus, Bucureşti, 2006. Năstase, Adrian, Organizarea internaţională, Universitatea „Valahia” Târgovişte, 2001. Negro, Sandra Cecilia, în Cooperación especial comunitaria, regimen juridico, exploración, explotación del

espacio, Ediciones Ciudad Argentina, 1997. Niciu, Marţian I., Drept Internaţional Public, Editura Servosat Arad, 1999. Niciu, Marţian I., Introducere în dreptul internaţional, Ed. Piramida, Craiova, 1992. Niciu, Marţian I., Marcu, Aurel, Diaconu, Nicoleta, Purdă, Nicolae, Macarovski, Laura, Documente de drept

internaţional public, Ed. Lumina Lex, 2002. Nunoz, Jose Manuel Lacleta, El derecho en el espacio ultraterrestre, Reál Institute Elcano de Estudios

Internacionales y Estrategicos, 2005. Nys, E., Le Droit International, Les Principes, les Théories, les Faits, 1912. O’Kolie, Charles, International Law of Satelite Remote Sensing and Outer Space, Dubuque, Kendall/Hunt

Publishing Co., 1989. Oprean, Horea, Incursiune în dreptul cosmic, Editura Servo-Sat, Arad, 2000. Pangracio, Jean Paul, Droit International des espace, air/mer/fleuves/terre/cosmos, Armand Colin/Masson, Paris,

1997 Paul, V. Johnson, Tiempos modernos, Javier Vergara Editor, Buenos Aires, 1988. Peebles, Curtis, Guardians: Strategic Reconnaissance Satellites, Presidio, Novato, California 1987. Peyrefitte, Léopold, Droit de l’espace, Ed. Precis Dalloz, 1993. Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian, Coman, Florian, Drept internaţional public, ediţie revăzută şi adăugită, Casa

de Editură şi Presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1994. Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian, Drept Internaţional Public, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti,

1997. Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian, Drept Internaţional Public, Ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi

presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997. Preda-Mătăsaru, Aurel, Tratat de Drept Internaţional Public, ediţia a II a revizuită şi adăugită, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2006. Richelson, Jeffrey T., Un secol de spionaj. Serviciile de informaţii în secolul XX, Ed. Humanitas, 2000. Richelson, Jeffrey, The Canyon Program, lucrare nepublicată, 1994. Ridruejo, José A. Pastor, Curso de Derecho International Público y organizaciones internacionales, Tecnos, 2001. Rigalt, Antonio Francoz, Derecho Aerospacial, Ed. Porrua, Mexico, 1981. Rousseau, Ch., Droit international public, 1970. Sanctis, Francesco de, Istoria Literaturii Italiene, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965. Santamaria, P. Andrés Sáenz de, Curso de Derecho Internacional Público, Oviedo, 1983. Scăunaş Stelian, Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. Schrogl, Kai-Uwe, Davies, Charles, A new look at the „launching state”. Tackacs, Ludovic, Niciu, Marţian I., Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976. Universul, Enciclopedia Larousse RAO, 1996. Vaszquez, Seara, Derecho y politica en el espacio cosmico, UNAM, Instituto de investigacione juridica, Mexico,

1983.

42

Velasco, Manuel Diez de, Las organizaciones internacionales, Ed. Tecnos, Madrid, 2006. Vilary, Michel, Fuentes del Derecho Internacional Público, Mexico, 1985. Williams, Silvia Maureen, Telecomunicaciones por satélite, ed. Abelado Perrot, Buenos Aires, 1981. World Encyclopedia – Oxford University Press.

Articole, studii, note **The Pike Report, Spokesman Books, Nottingham, 1977. Abreu, Yoselyn Bermudey, Andrade, Alix Aguirre, Fernandez, Nelly Manasia, 2006. Ago, Roberto, La Codification du droit international et les problèmes de sa réalisation. Ambroseti, E., The relevance of remote sensing to third world economic development: same legal and political

aspects, New York University Journal of International law and politics, vol. 12, no. 5, 1980. Aninat, Raimundo Gonzales, El derecho del espacio y la Cooperación Internacional. Aranda, Bautista, A las Puertas del Espacio. Arbor, Ann, Remote Sensing and the Kyoto Protocol. A review of Available and Future Technology for

Monitoring Treaty Compliance, 22 octombrie 1999. Argańarás, Luis F. Castillo, Satellite technology as a source of Integration. A comparative analsys:

EUROPE/MERCOSUR, în The Law of Outer Space, Houston, 2002. Bahrami, M., Golrounia, A., Moghani, T., Shajiee, Sh., Space Debris Measurment, Analysis and Study a Tool For

Global Cooperation, publicat în American Istitute of Aeronautics and Astronautics, Houston, 2002. Ball, Desmond, The Rhyollite Program, Australian National University, Canberra, 1982. Benko, Marietta & Schrogl, Space Law at Unispace III and Beyond, IISL, 1997. Bhatt, S., Need for combining space law with environmental law and global federalism, Viena, July, 1999. Boeke, Via Satellite, ianuarie 1996. Bohlmann, Ulrike M., Orbites et fréquences à l´Agence Spatiale Européene, în Journée d´études de la Comission

spatiale, Societé Française de Droit Aérien et spatial – Lyon, 2005, Éditions A. Pedone. Boletin Oficial del Estado, 28 martie 2003. Bosch, Miguel Marin, Material Fusil, 22 iunie 2006. Castańeda, Jorge, Valor juridico de las resoluciones de las Naciones Unidas, Ed. Colegio de Mexico, Distrito

Federal, 1967. Castańeda, Jorge, Valor juridico de las resoluciones de las Naciones Unidas, R.C.A.D.I. 1970. Catena, Johanna, Acquisition of Space Weapons, the legal, political and military impact for international peace

and security, Houston, 2002. Cedeno, Victor Rodriguez, Torres Cazorla, Maria Isabela, Contribuţie la studiul actelor unilaterale ale statelor. O

posibilă codificare?, Revista Română de Drept internaţional, nr. 3, iulie-decembrie 2006, Universitatea Nicolae Titulescu, Centrul de cercetare ştiinţifică.

Chagas, I., ICAO's Communications, Navigation, Surveillance/Air Traffic Management (CNS/ATM) System, a presentation made at the UN's 16th Session of the Inter-Agency Meeting on Outer Space Activities, Viena, 3 octombrie 1994.

Chappez, Jean, Les tehnologies spatiales au service de la lutte contre les catastrophes. Cheng, B., United Nations Resolutions on Outer Space: „Instant” International Customary Law? Indian Journal of

International Law, vol. V, 1965. Christal, C.Q., Remote Sensing and International Law, Annals Air and Space Law, vol. V, 1980. Clerc, Philippe, Evolution of Space Law în France Main Lines of the 2002 Study Report for the Minister, 2002. Cocca, Maria de las Mercedes Esquivel de, Militarization of Space, în Colloquium on the Law of Outer Space,

Internacional Institute of Space Law, 2002. Cocca, Aldo Armando, Satélites de Comunicaciones Regionales y Nacionales, Revista del Colegio de Abogados

de Buenos Aires, vol. 48, no. I, 1988. Collins, P., Funatsu, Y., Collaboration with Aviation – The Key to Commercialization of Space Activities, IAF

Congress paper no. IAA – 99 – IAA.1.3.03, 1999. Constantinescu, Diana, Oberth, Hermann, art. 95, în Michael H. Hart, op. cit. Danilenko, Gennady M., Outer Space and the Multilateral Treaty-Making Process,. De Selding „Satellite Allocation System Faces Colaps” Space News, 16-22 septembrie 1996. Diederks-Verschoor, The Increasing Problem of Space Debris and their Legal Solutions, Colloquium of the Law

of Outer Space, vol. 32, 1989. Doyle, S., Space law and geostationary orbit: The ITU's WARC-ORB concluded, Journal of Space Law, vol. 17,

1989. Durante, Definizione e delimitazione dello spazio extraatmosferico. Rivista di Diritto Internazionale, 1971. El crecimento económico y las politicas oficiales, El Milagro de Asia Oriental – fără autor. El-Baz, Farouk, Remote Sensing Today and Tomorrow: Applications în the Gulf Region, Centre for Remote

Sensing, Boston University, S.U.A.

43

Entorno Internacional de las Aplicaciones y politicas espaciales, Comisión Colombiana del Espacio, Revista Análisis geográficos, no. 35, 2005-2006, fără autor.

Espada, C. Gutiérrez, El convenio sobre registro de los objectos lanzados al espacio ultraterrestre. Un comentario, Revista de Politica Internacional, septiembre-octubre de 1975.

Espada, C. Gutiérrez, El vigésimo período de sesiones de la Subcomisión de Asuntos Jurídicos del Comité del Espacio, en REDI, vol. XXXIII, 1981.

Espax, Ramon, Introducción al Derecho del Espacio Ultraterrestre, 2002. Farand, André, Dévéloppements récents à L'Agence Spatiale Européene, în Annals of Air and Space Law, vol.

XXIV, 1999, ICASL McGill University and The Carswell Company, Ltd., Canada, pag. 396. Ferrer, Aldo, Mercosur: Trayectoria, situación actual y perspectivas, Consejo Argentino de Relaciones

Internacionales, august 1995. Filho, José Monserrat, Space Traffic Management, Comparative Institutional Aspects, pag. 488, Proceedings of

the Forty-Fifth Colloquium, The law of outer space, 2002, American Institute of Aeronautics and Astronautics.

Financial Times, Clash Over Patent on Space Looms, for Telecoms Groups, 8 mai 1995. Fleitas, Rosaura, Conferencia de Buenos Aires, 14-20 de agosto de 1994, Instrumento internacional para

Protección del Medio Ambiente a partir del dańo causado por los derechos espaciales. COPUOS, 20 decembrie 1999, Nota de la Secretaria, Investigacione nacionales sobre la cuestion de los derechos espaciales, seguridad de los satelites nucleares y problemas de la colision de las fuentes de energia nuclear con los desechos espaciales.

Fleitas, Rosaura, Contaminacion del Espacio, 1995. Fleming, D.J., State Sovereignty and the Effective Management of a Shared Universal Resources: Observations

Drawn from Examining Developments în the International Regulations of Radio communication, Annals Air and Space Law, vol. 10, 1985.

Foley, Big and Little LEO's Face Off, Aerospace America, Sept. 1995. Gabrynovicz, Jeanne Irene, The International Space Treaty Regime în the Globalization Era, 2002. Gabrynovicz, Joanne Irene, Remote Sensing Law: Obstacle or Opportunity for Geografic Information Systems. Gal, Gyula, Military Space Activity în the Light of General International Law, 2002. Gal, Ruth, Los satelites, las naves espaciales y nosotros. Garcia, Elma del Carmen Trejo, Moreno, Margarita Alvarez, Análisis de la Política Nacional de los Estados

Unidos de America en Materia del Espacio Ultraterrestre, noiembrie 2006. Gennady P. Zhukov, Prevention of the Outer Space Weaponization, American Institute of Aeronautic and

Astronautics, 2002. Ghantt, John B., Status of Multilateral Space Agreements in International and United Space Law, 2002. Goedhuis, D., The problems of the Outer Space and Air Space, R des C, 1982. Goldman, Nathan, Space Politics and Policy. An Evolutionary Perspective, 2004. Gorove, S., The Geostationary Orbit: Issues of Law and Policy, American Journal of International Law, 1979. Grobiel, A., Legal definition of outer space, Lodz (Polonia), 1980. Guererro, J. Poyo, Conde, L.A., Derecho Aéreo. Notas para su estudio, Madrid, 1991. Hall, R. Cargill, Rescue and Return of Astronauts on Earth and în Outer Space, American Journal of International

Law, 1969. Hashimoto, Yasuaki, Missile Defense and International Law, Tokio, 2002 Hernandez, Maria del Pilar, Obligatoriedad de las resoluciones de la organizacion de las Naciones Unidas en el

derecho nacional. Hoffman, Russell D., Cassini and the United Nations Outer Space Treaty, 1997. Honrubia, Victoria Abellán, La cooperación internacional en la solución de problemas de carácter económico y

social. Huenda, Mauricio Iván del Toro, El fenómeno de soft law y las nuevas perspectivas del derecho internacional,

2007. Infomacion sobre la legislacion nacional pertinente a la exploracion y utilizacion del espacio ultraterrestre confines

pacificos. Instrument Amending the Constitution and the Convention of the International Telecommunication Union

(Geneva 1992) and Final Acts of the Plenipotentiary Conference, Kyoto 1994. International Legal Materials, 1979. Jaffe, L., Working Group on Navigation Services Satellite, în International Cooperation în Outer Space: A

Symposium. Jakhu, Ram, Bhattachanya, Raja, Legal aspects of Space Tourism, Proceedings of Forty-Fifth Colloquium on the

law of Outer Space, American Institute of Aeronautics and Astronautics, Houston, Texas, 2002. Jones „Finding Solutions” Space News, 17-23 February 1997. Kapal, V., Mandl, V., Founder of Space Law Colloquium on the Law of Space Law, vol. II, 1968. Kaya, Yurita, GNSS For military uses or preaceful uses? 2002.

44

Kerrest, Armel, Le rattachement aux états des activités privées dans l’espace: Reflexions a la lumière du droit de la mer, Annals of Air and Space Law, vol. XII-II, IASL, McGill, 1997.

Klaes, K. Dieter, EUMETSAT Plans. Kries, Wulf von, Dual Use of Satellite Reomote Sensing. La comunitá Internazionale, vol. XXXVIII, no. 1-2, 1983. Lafferranderie, Gabriel and Tuinder, Paul Henry, The role of ESA în the Evolution of Space Law, Journal of Space

Law, vol. 22, numbers 1 & 2, 1994. Lee, R.S.K., Agreement on the Rescue of Astronauts, The Return of Astronauts and the Return of objects

Launched inot Outer Space. Logsdon, J. and Monk, T., Remote Sensing form Space: A continuing Legal and Policy Issue, Annals Air and

Space Law, vol. VIII, 1983. Logston, John M., What weapon is în outer space already, Space Policy Institute, George Washington University,

2002. Medina Ernesto Rodriguez, Nuestro derecho al espacio. La orbita geostacionaria de Una frustrada regulacion?. Monaco, R., Soveranita statale e spazio superatmosferico, Rivista de Diritto Internazionale, 1958. Monjes, A., Actividades de Teledeteccion espacial en Argentina, 2008. Moreno Ciro Manrique, Regímen Internacional de la Luna. Munoz, Jose Manuel Lacleta, El derecho en el espacio ultraterrestre, Real Instituto Elcano de Estudos

Internacionales y Estrategicos, 2005. Nobilia, Aida, Las fuentas del Drecho informatico, 2003. Noorden, W. Ivon, INMARSAT Use by Armed Forces: A question of Treaty Interpretation, 1995, 23 Journal of

Space Law 1. Olmo, Jorge Guttiérez del, Burgos, Miguel Victoriano Moreno, INDRA Espacio – Departamento de

Teledeteccion, Pasado, Presente y Futuro de la Teledeteccion de Alta Resolucion, El satelite IKKONOS, septiembre, 2000.

Operational Remote Sensing Satellite. Paik, Andrew T., Incremental Steps for Achieving Space Security: The Need for a New Way of Thinking to

Enhance the Legal Regime for Space, în Houston Jornal of International Law, vol. 28(3), University of Houston, 2006.

Peebles, Curtis, Space flights, 1978. Perek Physics, L., Uses and Regulation în the Geostationary Orbit, 20 Colloquium on the Law of Outer Space,

1977. Poyo, Rafael Garcia del, Derecho especial, Revista de Aeronautica, octombrie 2007. Rafael García del Poyo, Derecho Espacial; Revista de Aeronautica, oct. 2007. Rajen, Gaurav, Disarmament Diplomacy, March-April 2002, Fostering Nuclear Transparency în South Asia

through Cooperative Remote Sensing Projects. Reintanz, G., Mandl, Vladimir, The Father of Space Law, Colloquium on the Law of Outer Space, vol. II, 1968. Review of the concept of the launching state, în Report of the Legal Subcommittee on its Forty – first Session,

Viena, 2-12 april 2002. Romero, Francisco Sacristán, La teledetección satelital y los sistemas de protección ambiental, 2005. Rousseau, Ch., Chronique de Fait Internationaux, „Révue Générale de Droit International Public”, 1977. Sagar, David, The Privatization of INMARSAT, Proceeding of the 41st IISL Colloquium on the Law of Outer

Space, Melbourne, 1998. Salin, Patrick A. and Filho, José Monserrat, Envolving Space Law and World Political Hegemones, American

Institute of Aeronautics Houston, Texas, 2002. Sanger, David E., Tired of Relying on US, Japan Seeks to Expand Its Own Intelligence, Efforts, New York

Times, 1 ianuarie 1992. Seidl-Hohenveldenrn, J., Internacional Economic Soft Law, R des C, 1979 II, vol. 163. Selding, Peter B. de, „Joxe: Spy” Satellites Essencial for France, Space News, 13-19 mai 1991. Slăvescu, Ioana Maria, Grigoraşcu, Victor Sorin, Organizaţii internaţionale de Telecomunicaţii la care România

este parte Smith, D.D., Teleservices via Satellite, Alphon van den Rijn, 1978. Smith, M.L., A new era for the international regulation of satellite communication, Annals of Air and Space Law,

vol. 14, 1989. Smith, M.L., International Regulation of Satellite Communication, Utrecht Studies and Space Law, vol. 7, 1990. Soerensen, M., Principes de Droit International Public, în Revue, no. 101. Space Activities of the United Nations and International Organizations, A review of the Activities and resources

of the United Nations, of its specialized agencies and of other competent international bodies relating to the peaceful uses of outer space, United Nations, New York, 1986.

Space Exploration and Applications: Papers presented at the United Nations Conference on the Exploration and Pacefull Uses of Outer Space, Viena, 14-27 August 1968 (United Nations, Sales No. E 69. I. 16, vol. I).

45

Sterns, P.M., Tennen, L.I., Pirateering and Profiteering on the Moon and other Celestian Bodies: Debunking the Myth of Proprety Rights in Space.

Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României – Orizonturi 2013-2020-2030, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă – Proiect V5 – Rev. 1,15 mai 2008.

Swaminathan, Sriram, Making Space Law relevant to basic space science în the Commercial Space Age. Takaya, Yuri, GNSS for Military Uses or Peaceful Uses? American Institute of Aeronautics and Astronautics,

Houston, Texas, 2002. Tarjanne, P., Space News, februarie-martie, 1996. Tetsuo, Yasaka, Space Debris, Shokobou, 1997. The New York Times. Thomson, J., Mireteky et. al., 1971. Tinaco, Jorge Ulises Caramona, Panorama y propuestas sobre la aplicabilidad de los derecho fundamentales de los

grupos en situacion vulnerable United Nations, Space Activities of the United Nations and International Organizations, Houston, 1986. United Nations, Space Activities of the United Nations and International Organizations, New York, 1986. Valnor a Leister, Brazil-Ukraine Partnership for the Use of the Alcantra Launch Center, 2002, Houston AAIA. Velasco, Manuel Diez de, Las Organizaciones Internacionales, Tecnos Madrid, 2006. Verhoef, P., Progress în Implementation of the Proposals of the Satellite Green Paper în the European

Community, Acta Astronautica, vol. 30, 1993. Villalobos, José Humberto Catro, La tercera conferencia de las Naciones Unidas sobre el espacio ultraterrestre y el

derecho. Voute, C., Some consequences of the Policy, vol. 5, no. 4, noiembrie 1987. Weill, Prosper, Towards Relative Normativity in International Law, 77 American Journal of International Law,

1983. Williams, Maureen, Observando la Tierra desde el Espacio a la Luz del Principio de la Soberania, Revisa

Brasileira de Direito Aeroespacial. Yoshio, Sunoke, Tecnologia de vanguardia, 1997.

Documente ale Naţiunilor Unite şi ale altor organizaţii internaţionale, tratate, acorduri internaţionale, legi, decrete

Acordul asupra activităţilor statelor desfăşurate pe Lună şi alte corpuri cereşti, 14 decembrie 1979. Acordul de înfiinţare a INTERSPUTNIK din 1971, ratificat în iulie 1972. Acordurile bilaterale SALT I şi II şi Tratatul asupra rachetelor antibalistice, 1972. Actul Final adoptat de a doua sesiune a Conferinţei WARC-ORB 1988, Geneva 1988. Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Anexa la Legea nr. 437/2006. Anexa la Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 41/65/3, decembrie 1986. Ansamblea General Decimosexto período de sesiones, sesiunea plenară 1070 din 4 decembrie 1961. Argentina-Brazil Working Paper. Boletin del Centro Espańol de Derecho Especial, Telecomunications. C.I.J.; Recueil, 1996. Carta ONU, art. 2, paragraful 1 şi art. 78, adoptată în 1945 la Conferinţa de la San Francisco. Conferinţa Asociaţiei de Drept Internaţional, Buenos Aires, Argentina, 1994. Conferinţa asupra Mediului convocată de Naţiunile Unite la Stockholm, 5-16 iunie 1972. Conferinţa pentru cooperare economică în Pacific (PECC). Convenţia asupra dreptului mării, 1982. Convenţia asupra interzicerii folosirii mediului înconjurător în scop militar sau ostil din 1977. Convenţia de amendare a INMARSAT, XXIV Annals Air and Space Law, 1999. Convenţia de înfiinţare a Organizaţiei Europene de Telecomunicaţii prin Satelit; 15 iulie 1982. Convenţia de la Chicago din 7 decembrie 1944 asupra aviaţiei civile internaţionale. Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor. Convenţia din 1982 asupra dreptului mării. Coordination of Outer Space Activities Within the United Nations System: Programmes of Work for 1995 and

1996 and Future Years. Declaraţia Adunării Generale a ONU, 1970. Declaraţia cu tema Cooperarea internaţională pentru utilizarea spaţiului Cosmic în scopuri paşnice, New York, 21

octombrie 2003. Decretul argentinian nr. 1378, din 16 august 1992, prin care se constituie Comitetul Naţional pentru Asia şi

Pacific. Decretul Consiliului de stat nr. 255 din 21 iulie 1971.

46

Decretul nr. 106/28.06.1993. Documentele Conferinţei UNISPACE III din anul 1999. Documentele Naţiunilor Unite /a/ac.105/787 din 19 aprilie 2002. Documentele Naţiunilor Unite 105/620, 21 noiembrie 1995. Documentele Naţiunilor Unite A/3902 din 2 septembrie 1958. Documentele Naţiunilor Unite A/41/20, 1986. Documentele Naţiunilor Unite A/5/109 din 30 martie 1962. Documentele Naţiunilor Unite A/5/81 din 27 septembrie 1962. Documentele Naţiunilor Unite A/5109, 1962. Documentele Naţiunilor Unite A/5181, 1962. Documentele Naţiunilor Unite A/A.C.105/136, 1974. Documentele Naţiunilor Unite A/AC 105/1.6, 14 septembrie 1962. Documentele Naţiunilor Unite A/AC 105/38 din 1967. Documentele Naţiunilor Unite A/AC 105/564, 21 decembrie 1993. Documentele Naţiunilor Unite A/AC 105/C.2/L 12, 11 iulie 1966. Documentele Naţiunilor Unite A/AC 105/C2/SR 60. Documentele Naţiunilor Unite A/AC 105/C2/SR 71. Documentele Naţiunilor Unite A/AC, 105/339/19 aprilie 1985. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.10/605, 24 februarie, 1995. Report of the Scientific and Techincal

Suc-Commitee on the Work of its Thirty Second Session. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/124 din 1974. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/340/Rev.1 şi A/AC.105/341/Rev1. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/571, 10 martie, 1994. Report of the Scientific and Technical

Sub-Commitee on the Work of its Thirty-First Session. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/672, 10 martie 1997. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/779, Roma, 23-25 ianuarie 2002. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/809, Informare asupra Cursului Practic Naţiunile Unite – Agenţia

Spaţială Europeană (ESA) asupra aplicaţiilor teledetecţiei şi educaţia, Damasc, 29 iunie-3 iulie 2003. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/C2/7/1977. Documentele Naţiunilor Unite A/AC.105/C2/SR250, Manual IV. Documentele Naţiunilor Unite A/C1/1047, Treaty on Remote Sensing, Draft Basic Articles. Documentele Naţiunilor Unite A/C1/PV 1493. Documentele Naţiunilor Unite A/PV 1499. Documentele Naţiunilor Unite S/CB/Rev.1 (18.848). Documentele Naţiunilor Unite, A/AC.105/680, 1 decembrie 1997, Investigacion nacional sobre la cuestion de los

derechos espaciales, seguridad de los satelites nucleares. Documentele Naţiunilor Unite, A/AC.105/C.2/SR.263. Documentele Naţiunilor Unite. A/AC.105/C.2/SR.220. Documentele oficiale ale adunării Generale a ONU, Rezoluţia a fost adoptată în sesiunea plenară 1280 din 13

decembrie 1963. Documentele Radio Conferinţa Administrativă Mondială pentru Telecomunicaţiile Spaţiale din 1971. Documentele sesiunii plenare 1265 a Adunării Generale ONU din 27 noiembrie 1963. Documentos Naciones Unidas, Ansamblea General, COPUOS, A/AC.105/912, 29. Documentos oficiales de la Ansamblea General, Naciones Unidas, 47 periodo de sesione A/AC.105/912, 29

ianuarie, 2008. Documents of World Administrative Radio Conference – Orbit, 1985. HG Nr. 923/20.11.1995. Informe del Banco Mundial, Washington D.C., SUA, 1993. Land Remote Sensing Commercialization Act din 1984. Legea 40/1993 de ratificare a acordului dintre Guvernul României şi Agenţia Spaţială Europeană privind

cooperarea sapaţială în scopuri paşnice. Legea 110 din 10 octombrie 1996. Legea nr. 549/18 decembrie 2003. Limited Test Ban Treaty – 1963. Monitorul Oficial al României nr. 143/30.06.1993. Monitorul Oficial nr. 300 din 21 noiembrie 1996. Official Records of the General Assembly, 17th session (1962) Annexes, Agenda item 27, UN Doc. A/5/181. Outer Space Treaty, Bureau of Public Affairs, U.S. Department of State. Prezentare ştiinţifică şi tehnică a secretarului COPUOS, 20 aprilie, 1998. Proiectul Gabcikovo-Nagymaros, dedus Curţii Internaţionale de Justiţie, în C.I.J., Recueil, 1997. Raportul cele de-a 10-a sesiune a Adunării de la Caracas, Venezuela. Raportul Subcomitetului Tehnico-ştiinţific la cea de-a 32-a, din 24 februarie 1995.

47

Raportul subcomitetului tehnico-ştiinţific la cea de-a 34-a sesiune. Report of the Ad-hoc Commitee on the Peaceful Uses of Outer Space, U.N. Doc. A/4141, 14 iulie 1959. Report of the Committee on the Peaceful Uses of Outer Space, 27. sept. 1962. Report of the Committee on the Peaceful Uses of Outer Space, UN Doc. A/53/20, 1998. Report of the Scientific and Technical Sub-committee on the Work of its Fifteenth Session, 13 February-2 March,

1978. Report on the Scientific and Technical Subcommittee on the Work of its Thirty – second session, UN DOC

A/AC.105/605, 24 februarie 1995. Rezoluţia 1962/1963. Rezoluţia 1963 (XVIII) asupra cooperării internaţionale privind utilizarea spaţiului cosmic în scopuri paşnice. Rezoluţia A 315/1974. Rezoluţia A 69/1964. Rezoluţia A 70/65. Rezoluţia A/37/82 din 10 decembrie 1982. Rezoluţia a/41/65 din 1986. Rezoluţia Ad. Gen. ONU, adoptată în a 1085 – sesiune plenară din 20 decembrie 1961. Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 37/92 din 10 decembrie 1982. Rezoluţia Adunării Generale a ONU (XV) din 20 decembrie 1960 Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1148 din 13 decembrie 1957 a fost adoptată la iniţiativa Statelor Unite ale

Americii. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1348 (XIII) din 13 decembrie 1958. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1380 (XIV) din 20 noiembrie 1959. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1472 A (XIV) din 12 decembrie 1959. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1665 (XVI) din 4 decembrie 1961. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1721 A (XVI) din 20 decembrie 1961. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1721/1963. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1722 (XVI) asupra dezarmării. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1884/XVIII din 17 octombrie 1963. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1911 (XVIII) asupra denuclearizării Americii Latine. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1962 (XVIII) din 1963. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 3235/1974. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 49/33 din 9 decembrie 1994. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2153/1966. Rezoluţia asupra Principiilor ce guvernează teledetecţia prin satelit din spaţiul extraatmosferic, 1986. Rezoluţia U.N.G.A. 2345, 19 decembrie 1967. Tratatul asupra Antarcticii, 1 decembrie 1959. Tratatul asupra interzicerii testelor cu arme nucleare în atmosferă. United Nations Space Activities of the United Nations and International Organizations, New York, 1986. United Nations, Space Activities of the United Nations and International Organizations, New York, 1986.

Site-uri Internet

http://web.rosa.ro/romanian/general/News/1999/rUNISPACE_Buc.htm http://books.google.ro http://cimss.ssec.wisc.edu http://dsostenibile.com.ar/situacion-inter http://earthobservations.nasa.gov http://embacuba.cubaminrex.cu http://enwikipedia.org http://ggt.conae.gov.ar http://icesatgsfc.nasa.gov/intro.html http://internacional2007.umag.googlepages.com http://serviciaf.igac.gov.cl http://strategia.ncsd.ro http://tesionline.com/ http://usuarios.lycos.es http://web.Rosa.Ro/romanian/Documents/rNational_Papers99htm http://web.rosa.ro/romanian/general/ http://web.rosa.ro/romanian/general/rchronology.htm http://www.glen.org http://coello.ujaen.es/asignaturas/teledeteccion/html

48

http://omega.i/ce.edu.mx http://pe.news.yahoo.com www.acronim.org.uk www.alfa.redi.org www.animatedsoftware.com www.anuarioasiapacifico.es www.aster.org www.atic.org.ro www.belspo.be www.bibliojuridica.org www.cce.gov.co,8080 www.cdep.ro www.cede.org/boletines/numero10/derecho.htm www.centenialofligh.gov www.cinu.org.mx www.cinu.org.mx/temas/Derint/espacios.htm www.cooperativa.cl www.copslocales.com www.derecho.usmp.edu.pe www.diputados.gov.mx www.diputados.gov www.editorial.unca.edu.ar www.eecs.umich.edu/Kyoto www.epa.gov/geoss www.eumetsat.int www.fas.org www.financiarul.ro www.hysyorycentral.com www.igac.gov.co.8080 www.itu.int www.itu.int/phorum/ www.jornada.unam.mx www.juridicas.unam.mx www.law.berkley.edu www.lexureditorial.com www.mag.gob www.mappinginteractivo.com www.onu.com www.onu.gov www.realinstitutoelcano.org www.referatele.com www.ro.wikipedia.org www.sbda.org.br www.scaifraundhofer.de www.scielo.org.ve www.space4peace.org www.spacefuture.com www.spacelaw.com www.spacelaw.com.au/content/telecom.htm www.state.gov www.telecomunicatii.ro www.um.es/geograf/sigmur/teleder/intro/pdf www.un.org/events/unispace www.uncosa.unvienna.org www.unode.org/documents/commisions www.unoosa.org www.unosa.org/pdf/reports www.wmo.ch