ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEMASTER:

MANAGEMENT INTREPRENORIAL INTERNAŢIONAL

Suport de curs

Bucureşti2014

CONCEPTE DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI INTREPRENORIAL INTERNATIONAL

1.1. Premisele managementului intreprenorial

Abordarea managementului intreprenorial se poate realiza în multiple moduri. De altfel, literatura de specialitate conţine numeroase dovezi în acest sens. Diferenţele de abordare ale managementului intreprenorial se explică în primul rând prin premisele diferite adoptate de către specialişti. Iată de ce considerăm necesar ca, din start, să precizăm premisele pe care se bazează abordarea noastră.

A. Întreprinderea este componenta cea mai importantă a economiei şi societăţii.

Întreprinderea sau firma - prin care înţelegem o organizaţie alcătuită din una sau mai multe persoane care desfăşoară activităţi, utilizând de regulă mijloace economice, în vederea obţinerii de profit - este cea mai răspândită formă organizatorică. Importanţa sa deosebită decurge din:

este principala creatoare de substanţă economică în orice ţară, fără de care societatea contemporană nu poate exista;

oferă locuri de muncă pentru cea mai mare parte a populaţiei; performanţele sale condiţionează starea şi performanţele economiei

fiecărei ţări şi standardul de viaţă al populaţiei din cadrul său.Fireşte, întreprinderea nu poate şi nu trebuie să fie concepută ca o

formă organizatorică izolată, ca un sistem închis sau semiînchis. Întreprinderea se abordează într-o viziune deschisă, fiind un sistem integrat în numeroase alte suprasisteme, sectoriale sau funcţionale, locale, naţionale sau internaţionale. În concepţia prezentată, deşi întreprinderea este considerată ca celula economică de bază a societăţii, ea este abordată într-o viziune contextuală, holistică, implicând management şi stabilizare la nivel macroeconomic, desigur pe baza principiilor economiei de piaţă.

B. Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-urile) reprezintă eşalonul (sectorul) cel mai numeros şi important al întreprinderilor, îndeplinind multiple funcţii economice, tehnice şi sociale

Argumentele în favoarea acestei premise, care pot să surprindă nu puţine persoane, sunt următoarele:

generează cea mai mare parte a P.I.B. din fiecare ţară, de regulă, între 55%95%;

oferă locuri de muncă pentru majoritatea populaţiei ocupate; generează într-o mare proporţie inovaţiile tehnice aplicabile în

economie; în ultimii ani, în quasitotalitatea statelor lumii, inclusiv în Uniunea

Europeană, IMM-urile sunt singurele care generează locuri de muncă; prezintă cel mai ridicat dinamism în condiţiile economiei de piaţă,

situaţie atestată de evoluţia numărului lor, a volumului cifrei de afaceri şi a mărimii forţei de muncă ocupate, sensibil superioare întreprinderilor mari;

realizează produse şi servicii la costuri mai reduse decât firmele mari; factorii principali care determină această diferenţă fiind cheltuielile constant convenţionale mai mici, volumul şi intensitatea superioare a muncii în condiţiile permanenţei prezenţe a

întreprinzătorului în firmă şi, de regulă, motivarea mai intense a personalului;

dovedeşte flexibilitate şi adaptabilitate ridicate la cerinţele şi schimbările pieţii, favorizate de talia mai redusă, procesul decizional rapid specific întreprinzătorului şi de implicarea sa nemijlocită în activităţile curente;

reprezintă una din principalele surse de venituri ale bugetului statului (impozite, TVA etc.);

oferă posibilitatea împlinirii profesionale şi sociale unei părţi apreciabile a populaţiei, în special a segmentului său cel mai activ şi inovator, care „trage“ economia după el;

asigură componenta principală a unui fundal economic propice economiei de piaţă, caracterizat prin flexibilitate, inovativitate şi dinamism;

reprezintă germenii viitoarelor firme mari, în special în domeniile noi ale economiei, în ramurile sale de vârf bazate pe tehnică şi tehnologie complexe şi performante;

tendinţele actuale de natură tehnică, economică şi socială favorizează crearea cu precădere de IMM-uri. Ne referim la miniaturizarea echipamentelor, robotizare, informatizare, dezvoltarea comunicaţiilor şi transporturilor, creşterea gradului de pregătire a populaţiei, reducerea rapidă a diferenţelor de condiţii de viaţă dintre zone şi localităţi, descentralizarea administrativă, care nu numai că fac posibile, dar şi generează performanţe economice superioare, în primul rând prin firme mici şi mijlocii.

Punctarea importanţei deosebite a IMM-urilor în condiţiile economiei contemporane nu înseamnă nici pe departe subestimarea rolului firmelor mari. Economia oricărei ţări, pentru a fi performantă, necesită şi o puternică componentă de întreprinderi mari, mai ales în domeniile industrial şi transporturi. Realităţile economice demonstrează existenţa unor puternice relaţii de complementaritate dintre firmele mari, pe de o parte şi IMM-uri, pe de altă parte. O economie este cu atât mai „sănătoasă„ şi mai performantă, cu cât prezintă o structură echilibrată nu numai sectorial, ci şi dimensional, obţinându-se efecte de sinergie superioare.

C. IMM-urile prezintă „slăbiciuni“ congenitale apreciabile, a căror cunoaştere şi contracarare este esenţială

Fără a fi exhaustivi, relevăm în continuare care sunt aceste „slăbiciuni“ specifice IMM-urilor:

masa mică a resurselor incorporabile şi a rezervelor reduse de care dispune;

dependenţa, de regulă decisivă, a existenţei sale de o singură persoană, întreprinzătorul;

insuficienta luare în considerare a intereselor şi caracteristicilor sale specifice de către factorii de putere din mediu;

nivelul tehnic frecvent mai scăzut, comparativ cu firmele mari; stabilitatea şi perenitatea mai „volatile“ datorită precedentelor

trăsături specifice.Foarte bine, au fost surprins aceste „tare“ înnăscute ale IMM-urilor, sub

formă sintetică, prin contrapunere cu firmele mari, de către Howard Stevenson , directorul Centrului de Activităţi Intreprenoriale de la Harvard, prin următoarea formulare: „Un avantaj al întreprinderilor mari - fac greşeli

mari, dar supravieţuiesc; IMM-urile, când fac greşeli mari, cel mai adesea dau faliment“.

D. Întreprinzătorii constituie unul dintre principalii piloni, actori , ai economiei de piaţă

Impactul determinant al întreprinzătorilor asupra stării şi evoluţiei oricărei economii rezultă din:

le aparţine iniţiativa creării de IMM-uri, cea mai dinamică şi numeroasă componentă a sistemului economic;

sunt cei care, de regulă, transformă o parte din IMM-uri în firme mari şi puternice, denumite sugestiv de către specialiştii nord americani „gazele“ ale economiei;

exercită, direct şi indirect, un rol major în remodelarea mediului economic, imprimându-i un caracter intreprenorial din ce în ce mai important, în condiţiile accelerării vitezei schimbărilor economice;

constituie componenta principală a clasei de mijloc, ce asigură stabilitatea economică şi socială a oricărei ţări;

au, în România şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, o contribuţie determinantă la crearea economiei de piaţă prin înfiinţarea de IMM-uri şi privatizarea firmelor de stat.

Ceilalţi piloni sau actori principali ai economiei de piaţă sunt managerii profesionişti, bancherii, investitorii de risc şi brockerii. Împreună cu întreprinzătorii ei alcătuiesc vectorul uman de forţă care face ca într-o ţară să existe o economie performantă. De aceea, ei trebuie trataţi ca o resursă naţională de valoare inestimabilă, ce trebuie încurajată şi a cărei capacitate să fie folosită la un nivel cât mai ridicat, în vederea ridicării performanţelor economiei naţionale.

E. Valorificarea majoră a potenţialului IMM-urilor şi întreprinzătorilor, concomitent cu diminuarea „deficienţelor congenitale“ este condiţionată, într-o măsură apreciabilă, de fundamentarea activităţilor intreprenoriale pe elementele furnizate de ştiinţa managementului în general, de managementul intreprenorial în special.

Ca orice alt tip de firmă, performanţele IMM-urilor depind de apelarea şi implementarea eficace a conceptelor, abordărilor, metodelor, tehnicilor şi celorlalte elemente furnizate de ştiinţa managementului. Mai mult decât atât, dată fiind specificitatea pronunţată constructivă şi funcţională a IMM-urilor, ele necesită un management specific, denumit management intreprenorial.

Ramură relativ tânără a managementului, managementul intreprenorial aflată încă în curs de cristalizare, se dovedeşte din ce în ce mai condiţionant pentru performanţele IMM-urilor. Experienţa şi competitivitatea IMM-urilor din ţările dezvoltate - mai ales SUA, UE şi Japonia - este edificatoare din acest punct de vedere.

Cea mai bună încheiere pentru ansamblul elementelor prezentate o considerăm afirmaţia lui Schmidheimy, preşedintele Organizaţiei pentru Dezvoltarea Accelerată a Americii Latine, care în comunicarea expusă la Congresul Internaţional al IMM-urilor de la Interlaken afirma că „IMM-urile reprezintă singura maşină antisărăcie, capabilă să producă suficient bogăţie pentru toată populaţia“.

1.2. Definirea şi caracteristicile întreprinzătorilor

1.2.1. Accepţiunile conceptului de întreprinzătorLudovic al XVI-lea obişnuia să afirme că o ţară este bogată când oamenii

săi sunt bogaţi. Fireşte, afirmaţia sa este la fel de adevărată în prezent, aşa cum demonstrează realităţile din numeroase ţări (SUA, Germania etc.).

În condiţiile contemporane, principalii artizani ai bogăţiei sunt, după cum am menţionat deja, întreprinzătorii. Deci, ţările care se vor bogate, trebuie să acorde o atenţie deosebită întreprinzătorilor. Punctul de plecare îl constituie însăşi definirea întreprinzătorului. Poate că multe persoane vor fi uimite aflând că nu există un consens între specialişti asupra definirii sale, abordările variind într-o măsură apreciabilă.

C. Kevin face un inventar de 12 accepţiuni ale întreprinzătorului, a căror cunoaştere oferă o imagine completă asupra variatelor optici ce s-au conturat de-a lungul timpului în acest domeniu (vezi tabelul nr. 1). În acest tabel noi am inclus şi o altă definiţie, frecvent citată în ultimii ani a profesorului canadian Jacques Fillion .

„Inventarul“ accepţiunilor întreprinzătoruluiTabelul nr. 1

Nr.

crt.

Accepţiuni

1 O persoană care-şi asumă riscuri şi incertitudini ( Cantillon, Thunen, Mangoldt, Mill, Hawley, Knight, Mises, Cole, Shackle).

2 Un furnizor de capital financiar (Smith, Turgot, Ricardo, Bohm-Bawerk, Edgeworth, Pigou, Mises).

3 Un inovator (Bandeau, Bentham, Thunen, Schomoller, Sombart, Weber, Schumpeter).

4 Un decident (Cantillon, Menger, Marshall, Wieser, Walker, Deynes, Mises, Shackle, Cole, Kirzner, Schultz).

5 Un leader industrial (Say, Walker, Marshall, Wieser, Sombart, Weber, Schumpeter).

6 Un manager sau un superintendent (Say, Mill, Marshall, Menger).7 Un organizator sau coordonator de resurse economice (Wieser,

Schomoller, Sombart, Weber, Clark, Schumpeter

8 Un proprietar de firmă (Wieser, Pigou).9 Un utilizator al factorilor de producţie (Walker, Keynes, Wieser)10 Un contractant (Bertham).11 Un arbitru (Cantillon, Kirzner)12 O persoană care alocă resurse pentru utilizări alternative (Kirznmer,

Scultz, Herbert, Kink)13 O persoană care imaginează, dezvoltă şi concretizează viziuni (Filion)

Din examinarea informaţiilor încorporate în tabel rezultă următoarele constatări:

eterogenitatea accepţiunilor pentru întreprinzător este surprinzător de mare;

majoritatea autorilor citaţi conferă întreprinzătorului, concomitent, mai multe accepţiuni, ceea ce denotă o abordare pluridimensională;

unele accepţiuni, cum ar fi cea de arbitru sau contractant, sunt, în cel mai bun caz discutabile;

se fac referiri la quasitotalitatea economiştilor mari care au abordat întreprinzătorii şi fenomenul intreprenorial (Smith, Turgot, Ricardo, Say, Schumpeter, Weber, Keynes).

1.2.2. Caracteristicile întreprinzătorilorÎn viziunea reprezentanţilor şcolii behavioriste, cea care acordă cea mai

mare atenţie elementelor ce caracterizează întreprinzătorii, principalele aspecte care le sunt specifice sunt cele inserate în tabelul nr. 2 . Sinteza acestor caracteristici are la bază lucrările lui Blawatt, Harnady, Meredith, Nelson şi Timmons.

Sinteza caracteristicilor cel mai frecvent atribuiteîntreprinzătorilor în abordările behavioriste

Tabelul nr. 2Nr.crt.

Caracteristici comportamentale

Suport psihologic

1 Inovatori Nevoia de a realiza2 Leaderi Conştiinţa de sine3 Asumatori de riscuri

moderateÎncrederea în sine

4 Independenţă Implicare pe termen lung5 Creatori Toleranţă faţă de ambiguitate şi

incertitudine6 Energici Plini de iniţiativă7 Tenaci Disponibilitate pentru învăţare8 Originali Disponibilitate pentru combinarea

resurselor9 Optimişti Sensibilitate faţă de alte persoane10 Centraţi pe rezultate Spirit ofensiv, agresivitate constructivă11 Flexibili Tendinţa de a avea încredere în oameni12 Materialişti Banii sunt criteriul de măsurare a

performanţelor

Howard Stevenson, „gurul“ fenomenului intreprenorial contemporan de la Harvard, defineşte întreprinzătorul de o manieră mai concretă şi sintetică: asumator de riscuri, fondator de organizaţii sau activităţi, inovator, capitalist şi flexibil moral şi comportamental. Pentru a-i evidenţia mai pregnant specificul, Stevenson îl compară cu managerul de tip clasic, din 4 puncte de vedere - aşa cum se poate observa în tabelul nr. 3 - pe care le consideră semnificative.

Comparaţie întreprinzători - manageriTabelul nr. 3

Nr. crt.

Caracteristica Întreprinzători Manageri(clasic)

1 Accent strategic Asupra oportunităţilor disponibile

Asupra controlării resurselor

2 Abordarea oportunităţilor

Pe termen scurt, episodică

Pe termen lung

3 Alocarea resurselor

Pe termen scurt şi multifazică

Pe termen lung, într-o singură fază

4 Controlul resurselor

Ale altora, îndeosebi prin închiriere şi împrumut

Proprii şi prin cumpărare

Caracteristicile din tabel sunt parţial contradictorii şi parţial complementare, ceea ce reflectă atât eterogenitatea întreprinzătorilor, cât şi diversitatea extremă a percepţiilor cercetătorilor asupra fenomenului intreprenorial.

O cerecetare de teren efectuată de un grup de specialişti canadieni, a confirmat abordarea lui Stevenson privind diferenţele dintre întreprinzător şi manager. Unele cercetări, însă, cum ar fi cea efectuată de Busenitz, pe baza unui eşantion de întreprinzători, referitoare la capacitatea de reacţie a întreprinzătorilor faţă de oportunitatea de afaceri, nu au generat dovezile aşteptate .

Deosebit de importantă este cunoaşterea caracteristicilor întreprinzătorilor de succes. Acelaşi specialist american - Howard Stevenson - consideră că acestea sunt în principal: tenacitatea, atenţia majoră acordată detaliilor, înţelegerea riscului asumat, încrederea în sine şi scopul urmărit şi înţelegerea motivaţiilor celorlalte persoane. Un alt profesor american specializat în fenomenul intreprenorial, Freeley , formulează 10 caracteristici pentru întreprinzătorii de succes, diferite, într-o manieră apreciabilă de precedentele. Acestea sunt:

motivare personală puternică; capacitate de a rezolva probleme; cunoştinţe aprofundate în domeniul sau domeniile de acţiune

intreprenoriale; perseverenţă în realizarea obiectivelor; implicare activă în activităţile organizaţiei; polivalenţă cotidiană reflectată în abordarea de sarcini variate; capacitate comunicaţională pronunţată; responsabilitate ridicată în desfăşurarea activităţilor; provenienţă dintr-un mediu familial şi/sau contextual

intreprenorial; asumator de riscuri bine calculate.

12 caracteristici ale întreprinzătorului de succes identifică şi canadianul Fillion , care însă, din punct de vedere al conţinutului diferă substanţial Aceste caracteristici sunt:

dobândirea de valori şi cultură intreprenorială prin contacte cu cel puţin un model intreprenorial în tinereţe;

experienţă în afaceri; capacitatea de a se diferenţia de alţii; intuiţie; implicare; hărnicie; viziune realistă;

leadership; capacitate moderată de a construi relaţii umane; controlarea (manipularea) comportamentului celor din jurul său; însuşirea prin autoînvăţare de noi structuri şi modele.O abordare sensibil diferită, dar foarte semnificativă şi pragmatică a

caracteristicilor întreprinzătorului de succes aparţine chiar unui întreprinzător, elveţianul Kambley, care le-a prezentat astfel la Conferinţa Internaţională a Întreprinderilor Mici de la Interlaken:

să aibă puterea să lupte să schimbe, ceea ce se poate schimba; să posede răbdarea să suporte, ceea ce nu poate schimba; să aibă suficienta înţelepciune pentru a şti când să lupte să schimbe

şi când să aibă răbdare pentru în a suporta cele ce nu pot fi schimbate.

Unii specialişti au identificat şi trăsături definitorii ale „non-întreprinzătorilor“: invulnerabilitate, superioritate faţă de alţii, răzvrătire împotriva autorităţilor, impulsivitate, perfecţionism, necooperare cu alţii, aventurism şi egoism, prea plin de sine.

Identificării şi evaluării întreprinzătorilor li se acordă o importanţă deosebită în ultimul deceniu. Pentru aceasta s-a trecut la elaborarea de indicatori şi proceduri specifice. Un exemplu pe acest plan îl reprezintă MBTI - indicatorul Myers-Briggs - de măsurare a personalităţii întreprinzătorului, folosit cu bune rezultate de către profesorii finlandezi Routama Vesa şi Verama Elina .1.2.3. Specificul întreprinzătorului-manager

Întrucât rolul de manager al întreprinzătorului este adesea determinant pentru performanţele firmei şi prezenta lucrare se referă la managementul IMM-urilor, considerăm util să punctăm elementele specifice întreprinzătorului-manager. În acest scop apelăm la o sinteză a trăsăturilor semnificative ale întreprinzătorului-manager – comparativ cu managerul-salariat – formulată de unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti europeni în domeniul intreprenorial, britanicul Alan Gibb, profesor la Durham Business Scholl.

Specificităţile manageriale ale întreprinzătorului-managerTabelul nr. 4

Nr.crt.

Specificităţi

1 Independenţa decizională şi acţională2 Competenţe de control superioare3 Resurse limitate4 Dependenţa mai mare de mediul firmei5 Relaţii mai apropiate cu consumatorii, clienţii şi distribuitorii firmei6 Potenţial mai mare de a deveni proprietar al unui sistem de

activităţi7 Responsabilităţi superioare8 Sferă potenţială mai cuprinzătoare a activităţilor de realizat9 Set mai larg de activităţi pe care să-l domine în mod individual10 Conştientizarea sporită a interdependenţelor economico-

manageriale ale firmei11 Sferă mai cuprinzătoare de activităţi pentru a le schimba12 Utilizare de mai multe modalităţi comunicaţionale informale13 Expunere individuală de dimensiuni superioare14 Implicare mai puternică în networkingul social şi familial

Analiza specificităţilor intreprenorial-manageriale din tabel relevă coexistenţa, aparent paradoxală, a mai multor elemente manageriale de diferenţiere faţă de managerul-salariat, ce pot fi sintetizate astfel:

a) posibilităţi net superioare de exprimare şi realizare personală b) restricţii mai mari endogene şi exogene în ceea ce priveşte resursele

utilizabilec) pronunţatul caracter relaţional al activităţilor sale, cu o încărcătură

afectivă superioarăd) primatul „savoir-change“-ului, comparativ cu „savoir“-faire-ului, care

se consideră a fi o trăsătură definitorie a managerilor competenţi.Aceste elemente de specificitate managerial-intreprenorială au o

intensă şi multiplă influenţă asupra funcţionalităţii şi performanţelor firmelor mici şi mijlocii pe care întreprinzătorii le conduc. Conştientizarea sa poate să contribuie la amplificarea eficacităţii întreprinzătorilor manageri, generatoare de apreciabile consecinţe pozitive în plan economic şi social.1.3. Tipologia întreprinzătorilor

Clasificarea la care ne referim este realizată recent de John Miner, diferind substanţial de cea inclusă în tipologia din tabel. Specialistul american decelează patru tipuri de întreprinzător şi anume:

a) întreprinzătorul performant personal caracterizat, prin: alocă foarte mult timp afacerii; crede puternic în propria persoană şi în ceea ce face; încearcă să înveţe cât mai mult despre afacerea pe care o

derulează; posedă o viziune asupra evoluţiei afacerii pe care o

implementează; apelează la tehnici de planificare; pune accent pe flexibilitate într-o organizare mai puţin

structurată şi formalizată;

manifestă reacţii rapide faţă de schimbările mediului; posedă o mare capacitate de a rezolva probleme; se descurcă bine în condiţii de criză.

Testele efectuate au relevat elementele psihologice specifice acestui tip de întreprinzător, încorporate în tabelul nr. 5.

Elemente psihologice specificeTabelul nr. 5

Nr. crt.

Elemente Intensitate

1 Nevoie de realizare Foarte mare2 Dorinţă de feedback la deciziile şi acţiunile sale Mare3 Dorinţă de a planifica şi stabili obiective Medie4 Iniţiativă personală Mare5 Consacrare personală în favoarea organizaţiei Mare6 Credinţă intimă că aportul personal este esenţial Mare7 Credinţă că munca trebuie bazată şi ghidată în

primul rând de scopuri personale şi apoi de scopurile altora

Foarte mare

b) Întreprinzătorul „supervânzător“ (supercomerciant), ale cărui trăsături principale sunt:

este permanent preocupat să vândă; se concentrează asupra a ceea ce vinde şi cum vinde; nu renunţă niciodată să vândă; apelează la alţii pentru a dirija afacerile curente ale firmei; pune accent pe relaţiile umane şi pe munca în echipă.

Testele au relevat că elementele psihologice aferente acestui tip de întreprinzător prezintă intensitatea înscrisă în tabelul nr. 6.

Elemente psihologice specificeTabelul nr. 6

Nr. crt.

Elemente Intensitate

1 Capacitate de a te înţelege şi de a-i percepe („simţi“) pe alţii (empatia)

Foarte mare

2 Dorinţă de a ajuta pe alţii Mare3 Credinţă că procesele sociale sunt foarte importante Foarte mare4 Nevoie de a avea relaţii intense cu alţii Medie5 Credinţă că „forţa„ (compartimentul) de vânzări are

un rol crucial în implementarea strategieiMare

c) Întreprinzătorul-manager, ce se caracterizează prin: posedă calităţi şi pregătire manageriale apreciabile; îi place să conducă proprii salariaţi, în care scop se străduieşte să

dezvolte o firmă de dimensiuni cât mai mari; alocă timp şi resurse pentru a convinge potenţialii clienţi să cumpere

produsele firmei sale; încurajează personalul să-şi construiască şi să urmeze o carieră în

cadrul companiei;

pune accent pe eliminarea diferenţelor culturale între persoane şi construirea unei culturi organizaţionale specifice firmei.

Rezultatul testelor referitoare la aspectele psihologice care-l caracterizează sunt incluse în tabelul nr. 7.

Elemente psihologice specificeTabelul nr. 7

Nr. crt. Elemente Intensitate1 Dorinţă de a juca rolul de leader al firmei Mare2 Decisivitate în decizii şi acţiuni Mare3 Atitudine pozitivă faţă de autorităţi Mare4 Dorinţă de a concura pe alţii Foarte mare5 Dorinţă de putere Mare6 Dorinţă de a ieşi în evidenţă Foarte mare

d) Întreprinzătorul expert, generator de idei, ale cărui trăsături definitorii sunt:

posedă suficiente cunoştinţe într-un domeniu pentru a fi considerat expert;

deţine „libertatea“ de a inova şi de a-şi implementa propriile idei;

acordă atenţie atragerii de persoane cu calităţi complementare lui, pentru a finaliza noua idee;

îşi consacră energia obţinerii sprijinului pentru a implementa ideea nouă;

îşi cristalizează o viziune asupra afacerii.Testele au evidenţiat tabloul psihologic înscris în tabelul nr. 8.

Elemente specificeTabelul nr. 8

Nr. crt.

Elemente Intensitate

1 Dorinţă de a inova Mare2 Ataşamentul („Dragostea“) faţă de idei Foarte mare3 Credinţă că dezvoltarea noilor produse este

crucială în realizarea strategiei firmei

Mare

4 Inteligenţă Medie5 Dorinţa de a evita sarcinile cu risc ridicat Mare

1.4. Intraprenoriatul

1.4.1. Condiţiile, definirea şi factorii intraprenoriatuluiFormă specifică majoră a intreprenoriatului, conturată după războiul al

II-lea mondial în câteva companii pronunţat inovatoare, intraprenoriatul este relativ puţin cunoscut şi folosit, afirmaţie care are în vedere multiplele sale valenţe economice, manageriale, tehnice şi sociale.

Apariţia intraprenoriatului s-a produs ca urmare a unor schimbări majore, îm principal de natură economică şi organizaţională la nivel macro şi, în special, microeconomice. Sintetic, condiţiile cristalizării intraprenoriatului au fost:

creşterea rapidă a numărului întreprinderilor de dimensiuni mari şi mijlocii, mai ales în ţările dezvoltate, concomitent cu complexitatea şi diversitatea activităţilor lor incorporate;

gradul relativ redus de utilizare şi valorificare a resurselor multor firme mari şi mijlocii, îndeosebi de natură tehnică şi umană;

schimbarea parţială a conţinutului organizaţiilor, reflectată în conturarea unor semnificative dimensiuni referitoare la dezvoltarea spritului intreprenorial, viziunea strategică asupra evoluţiei organizaţiei, flexibilitatea abordărilor operaţionale, accentul pe inovare rapidă şi eficace, motivarea complexă a salariaţilor şi grupurilor de salariaţi şi primatul competitivităţii firmelor într-o optică plurivalentă;

conştientizarea de către o proporţie crescută a populaţiei asupra marilor avantaje pe care le antrenează activităţile intreprenoriale pentru indivizi şi organizaţii;

Asupra intraprenoriatului există un număr apreciabil de lucrări - deşi nu foarte multe comparativ cu alte domenii ale teoriei şi practicii economice - în care se abordează în viziuni sensibil diferite numeroasele sale aspecte specifice. Pornind de la unele dintre aceste lucrări şi pe baza analizelor proprii, considerăm că intraprenoriatul constă în dezvoltarea anumitor activităţi intreprenoriale autonome în cadrul unei firme existente, de regulă de dimensiuni mari sau mijlocii, de către unii dintre salariaţii săi, folosind o parte din resursele tehnico-materiale ale acesteia, care fie nu sunt utilizate, fie se folosesc şi se valorifică insuficient. Mai concret, intraprenoriatul rezidă în înfiinţarea unor nuclee intreprenoriale autonome în cadrul firmelor existente. Cel mai adesea, nucleele intraprenoriale realizează activităţi cu un pronunţat caracter inovaţional, valorificând nişe sau oportunităţi ale pieţii neaccesate deloc sau fără succes de firma respectivă.

Există mai mulţi factori care condiţionează succesul economic şi social al intraprenoriatului.

1. Existenţa unei compatibilităţi, a unei armonizări între obiectivele zonei intraprenoriale şi misiunea firmei este esenţială . Atunci când se manifestă o incompatibilitate de fond, iniţiativa intraprenorială, indiferent cât de generoase sunt condiţiile oferite de zona intraprenorială potenţială şi cât de competitivă este abordarea intraprenorială, se asfisiază în fază incipientă.

2. Manifestarea unui suport substanţial şi quasipermanent al conducerii organizaţiei pentru realizarea iniţiativei intraprenoriale. Simpla acceptare a ideii intraprenoriale de către managementul superior al organizaţie nu este suficientă. Îndeosebi în faza de construire a organizaţiei intraprenoriale în cadrul firmei, implicarea eşalonului managementului superior este esenţială din punct de vedere uman, managerial şi economic. Nu ne referim la o substituire a sa managerilor implicaţi în iniţiativa intraprenorială, ci la satisfacerea cererilor argumentate ale acestora şi mai ales la crearea unui climat uman şi organizaţional favorabil în întreprindere pentru intraprenori.

3. Sistemul organizatoric al firmei, prin caracteristicile sale structurale şi funcţionale să fie favorizant iniţiativei intraprenoriale. Astfel, este deosebit de important ca în cadrul firmei, zonele intraprenoriale să fie bine individualizate, posedând un

anumit grad de autonomie operaţională. De asemenea, utilizarea unui sistem organizatoric descentralizat şi/sau bazat pe utilizarea pe scară largă a metodei delegării este favorizantă fenomenului intraprenorial. Existenţa unor documente organizatorice complete şi riguroase - regulamente sau manuale de organizare, organigrame generale şi parţiale, descrieri de funcţii şi de posturi - atât pentru organizaţie în ansamblul său, cât şi pentru principalele sale componente, reprezintă un alt element organizaţional cu consecinţe pozitive pentru acţiunile intraprenoriale.

4. Firma să dispună de resurse, mai ales tehnico-materiale şi umane apreciabile şi parţial să nu fie valorificate adecvat. Insuficienta utilizare şi „fructificare“ economică a resurselor tehnico-materiale este de regulă, situaţia generatoare de idei intraprenoriale. Mai mult decât atât, resursele trebuie să fie suficiente atât pentru derularea proiectului intraprenorial, cât şi pentru continuarea în condiţii normale a activităţilor organizaţiei în ansamblul său. Atunci când resursele nu sunt suficiente pentru activităţile curente ale firmei, şansele de concretizare ale iniţiativei intraprenoriale sunt foarte mici, practic nule, chiar dacă aceasta se prefigurează ca deosebit de performantă economic.

5. Posedarea de către persoanele sau echipa care lansează iniţiativa intraprenorială de pronunţate calităţi intreprenoriale este obligatorie. Dacă precedenţii patru factori sunt favorizanţi la un înalt nivel acţiunii intraprenoriale, dar lipseşte elementul uman dotat şi motivat intreprenorial, în organizaţie niciodată nu se vor derula cu succes activităţii intraprenoriale. Desfăşurarea de activităţi de selecţie, pregătire şi motivare intraprenorială în cadrul organizaţiei, este de natură să contribuie substanţial la asigurarea premisei umane pentru iniţierea de acţiuni intraprenoriale şi concretizarea lor în performanţe economice adecvate.

1.4.2. Intraprenorul şi situaţiile intraprenorialeFireşte, intraprenoriatul este operaţionalizat de către intraprenori. În

viziunea lui Gabrielle şi Reuven Brenner intraprenorul este o persoană din cadrul firmei inovativă şi/sau ce îşi asumă riscuri prin care reuşeşte să introducă fie, structura compensatorie, fie un mediu de muncă (sau amândouă) care încurajează inovaţiile şi asumarea de riscuri de către subordonaţi. După opinia noastră, această definiţie este incompletă, din cadrul său lipsind tocmai acele punctări care delimitează o iniţiativă obişnuită - inovaţională sau comercială - recompensată, de o acţiune intraprenorială propriu-zisă.

Pornind de la definiţia pe care am dat-o intraprenoriatului, considerăm că intraprenorul poate fi definit ca fiind acel salariat din cadrul unei firme care iniţiază şi operaţionalizează un demers intraprenorial bine conturat, cu participarea unui grup de angajaţi dispunând de o autonomie intreprenorială şi managerială apreciabilă şi fiind recompensat în funcţie de performanţele obţinute.

Un intraprenor se deosebeşte de un întreprinzător clasic prin mai multe elemente:

asumarea unui grad de risc mai redus datorită manifestării demersului intraprenorial în cadrul unei firme de dimensiuni

apreciabile care oferă resurse, prestigiu şi protecţie, de care un întreprinzător obişnuit nu beneficiază;

constrângerile temporale sunt mai reduse datorită accesului la resurse tehnico-materiale, umane, informaţionale şi financiare ale firmei în cadrul căreia se manifestă intraprenorul. De regulă, accesul la resurse, servicii etc. se face mai rapid în aceste condiţii, decât pentru un întreprinzător care porneşte de la „zero“.

intraprenorul este mai „disciplinat“, mai riguros în decizii şi acţiuni datorită antecedentelor sale şi a manifestării în cadrul unei firme cu reguli scrise şi nescrise ştiute de toţi şi cu o cultură organizaţională bine conturată;

pe lângă aceste elemente precizate de specialiştii canadieni, noi mai adăugăm încă unul pe care-l considerăm foarte important - obţinerea de către intraprenor a unor venituri sensibil mai reduse decât ale întreprinzătorului , în condiţiile realizării unor proiecte asemănătoare. Este firească o asemănare situaţie, întrucât intraprenorul utilizează resursele firmei şi ca atare, acesta participă masiv la distribuirea veniturilor nete. Prezenta deosebire explică în bună măsură de ce majoritatea persoanelor cu spirit intreprenorial de excepţie din firmele mari şi mijlocii şi-l manifestă nu în cadrul acestora, ci prin demersuri intreprenoriale independente.

Factorii enunţaţi anterior s-au luat în considerare prin elaborarea şi implementarea unor programe speciale de pregătire a acţiunilor intraprenoriale. Un astfel de program a fost conceput de grupul suedez de consultanţi Handley Walker , care l-a aplicat cu succes în propria ţară şi în Marea Britanie. Acest program este structurat în mai multe faze.

Faza a I-a începe cu sensibilizarea managementului superior asupra necesităţii şi avantajelor oferite firmei de apelarea la acţiunile intraprenoriale. În urma schimbului de informaţii şi discuţiilor privitoare la situaţia specifică firmei se stabileşte declanşarea programului intraprenorial şi principalele sale coordonate. Obţinerea acordului de formă şi de fond al managementului superior al firmei de către consultant este condiţionantă pentru succesul acţiunii. Acordul se referă nu numai la conducerea executivă, ci şi la consiliul de administraţie sau organismul managerial echivalent, fireşte dacă există. În cazul prevederii unor ample proiecte intraprenoriale, ce schimbă în fapt strategia firmei şi îi afectează substanţial activităţile, este obligatorie consultarea şi decizia adunării generale a acţionarilor sau a organismului managerial echivalent.

- Faza a II-a are drept conţinut informarea întregului personal al firmei asupra deciziei intraprenoriale de principiu şi declanşării unui program de pregătire intraprenorială, prezentând obiectivele, conţinutul şi avantajele sale pentru organizaţie în ansamblul ei şi pentru salariaţi. Ulterior, salariaţii interesaţi în a participa la acţiunea intraprenorială iau parte la seminarii de pregătire în care se prezintă principalele sale elemente constitutive şi modul de operaţionalizare. Un accent deosebit se acordă punctării calităţilor şi cunoştinţelor necesare intraprenorilor, perspectivelor, riscurilor şi avantajelor proprii activităţilor intraprenoriale. Prin acţiunile de informare şi pregătire se are în vedere inducerea receptivităţii faţă de viitoarea acţiune intraprenorială în cultura organizaţională a firmei şi scoaterea din starea latentă a talentelor intreprenoriale din organizaţie.

- Faza a III-a de constituire a echipei intraprenoriale din rândul celor sensibilizaţi, informaţi şi pregătiţi în etapa precedentă. Specific acestei faze

este constituirea echipei de bază de voluntariat, de autoselecţie, în funcţie de configuraţia relaţiilor umane existente, mai ales a celor de natură informală. Se vor implica concret în conducerea şi derularea activităţilor intraprenoriale numai persoanele ce-şi manifestă această dorinţă, care cred suficient de puternic în oportunitatea şi viabilitatea economică a iniţierii unui proiect intraprenorial. Prin aceasta se asigură din start o motivare puternică a personalului participant la acţiunea intraprenorială. Fireşte, pe lângă motivare este esenţial ca să existe persoane care posedă şi calităţi intraprenoriale suficient de pregnante pentru a aborda şi finaliza cu succes complexele, inovativele şi adesea riscantele procese intraprenoriale. Esenţială este posedarea spiritului intreprenorial, concomitent cu capacitatea de a comunica şi întreţine relaţii umane bune cu un număr mare de persoane. În finalul acestei faze se va desemna intraprenorul ce va asigura dirijarea managerială de ansamblu a proiectului.

- Faza a IV-a are drept conţinut definirea scopurilor urmărite prin proiectul intraprenorial, concomitent cu conturarea zonei sau zonelor din firma unde acesta se va derula. În paralel se va cristaliza şi echipa care va conduce efectiv acţiunea intraprenorială. În funcţie de aceste elemente se trece la îmbogăţirea cunoştinţelor personalului implicat printr-un training adecvat. O atenţie deosebită se acordă pregătirii manageriale, de marketing şi financiare a grupului care va dirija proiectul intraprenorial. Aspectele privitoare la cercetarea pieţii şi segmentarea sa, stabilirea strategiei, organizarea şi promovarea vânzărilor, gestiunea costurilor, comunicarea interpersonală, motivarea şi participarea personalului, vor deţine ponderea principală în trainingul intraprenorilor.

- Faza a V-a - şi ultima în viziunea consultanţilor menţionaţi - constă în stabilirea detaliată a conţinutului proiectului intraprenorial şi a programului de implementare. În această fază se elaborează de fapt planul de afaceri al acţiunii intraprenoriale, se definitivează sistemul managerial sub aspect decizional, informaţional, metodologico-managerial şi structural-organizatoric şi se programează acţiunile, resursele, termenele şi responsabilii aferenţi lor. Este de fapt faza de elaborarea în detaliu a proiectului intraprenorial. Pentru succesul său este esenţial să se prevadă modalităţile de armonizare managerială şi financiară a centrului intraprenorial cu organizaţia în ansamblul său.

Deşi specialiştii grupului Handley Walker se opresc la această fază, fireşte că vor urma cel puţin încă alte două - derularea efectivă a proiectului intraprenorial şi evaluarea rezultatelor vis-a-vis de obiectivele şi aşteptările grupului intraprenorial şi ale firmei, urmate, în mod firesc, de corectarea erorilor şi efectuarea de îmbunătăţiri şi dezvoltări. În figura nr. 9 se prezintă schematizat întregul proces intraprenorial aşa cum considerăm noi că se recomandă să fie realizat.

Avantajele utilizării intraprenoriatului în cadrul firmelor de dimensiuni apreciabile sunt multiple.

Creşterea gradului de valorificare a resurselor materiale încorporate este primul dintre acestea. Având în vedere că în România, în sectorul de stat şi public, care încorporează peste 2/3 din bogăţia ţării, iar gradul de utilizare a capacităţilor de producţie este de sub 30%, intraprenoriatul poate determina o valorificare superioară a activelor încorporate de societăţile comerciale şi companiile naţionale respective, mai ales cele care nu sunt privatizabile din lipsă de capital sau datorită importanţei lor deosebite economice şi/sau sociale.

Generarea mai rapidă de performanţe economice şi la costuri mai reduse prin intermediul intraprenoriatului, comparativ cu activităţile intreprenoriale clasice, constituie un alt avantaj major. Baza sa o reprezintă câştigul de timp şi economia de resurse, deoarece investiţia este (integral sau în cea mai mare parte) deja efectuată, există un grup de persoane cu o anumită pregătire şi competenţă pragmatică, iar o parte din elementele organizaţionale funcţionează.

În plan uman, intraprenoriatul determină o fructificare superioară a resurselor umane din firmele existente. Experienţa şi know-how-ul, specifice fiecărei firme, acumulate în anii precedenţi, relaţiile pozitive existente între salariaţii lor, constituie tot atâtea surse potenţiale de a realiza în perioade scurte produse şi servicii în condiţii tehnico-economice superioare.

Salvarea unor firme foarte mari, mari sau mijlocii, care în prezent se află în stare falimentară este un alt efect pozitiv al organizării proiectelor intraprenoriale.

1.5. IMM-urile - obiectul principal al managementului intreprenorial

În mod firesc, primul aspect care trebuie abordat se referă la definirea IMM-urilor. Tot firesc, există o multitudine de abordări, care pornesc de la accepţiuni parţial diferite asupra dimensiunii firmei şi a modalităţilor de exprimare şi cuantificare. Spre exemplu, Institutul de Tehnologie Georgia, din Atlanta, a efectuat analize în 75 de ţări, realizând un sinopis cu 50 de definiri ale întreprinderii mici şi mijlocii, care a fost preluat de Banca Mondială .

După opinia noastră, diferitele abordări ale definirii IMM-urilor pot fi sistematizate în maniera prezentată în tabelul nr. 9.

Principalele tipuri de abordări ale definirii IMM-urilorTabelul nr. 9

Nr.crt.

Categorii de abordăriCriterii Denumire Caracteristică

dominantă1 Sfera de

cuprindere a economiei

Generalizatoare Stabilesc acelaşi sau aceleaşi criterii de definire a IMM-urilor pentru toate ramurile economiei

Diferenţiate Stabilesc diferite criterii de definire a IMM-urilor, în funcţie de domeniul lor de activitate (industrie, comerţ, transporturi etc.)

2 Numărul indicatorilor

utilizaţi

Unidimensionale Definesc dimensionarea IMM-urilor pe baza unui singur indicator, cel mai adesea numărul de salariaţi

FAZA a VII-a

- Evaluarea derulării

activităţilor intraprenoriale- Efectuarea

de corecţii şi

perfecţionări în

activitatea centrului

intraprenorial

- Motivarea

Multidimensionale Definesc dimensiunea IMM-urilor pe baza mai multor indicatori; cei mai frecvent utilizaţi sunt numărul de salariaţi, cifra de afaceri şi capitalul social

Din raţiuni pragmatice - în principal uşurinţa utilizării - în ultimii ani s-a conturat ca tendinţă predominantă apelarea la abordări generalizatoare şi unidimensionale. Mai concret, se foloseşte cu precădere definirea IMM-urilor în funcţie de numărul de salariaţi, acelaşi pentru toate domeniile de activitate. Această abordare a fost generalizată de Uniunea Europeană şi în quasitotalitatea celorlalte ţări europene, inclusiv în România. De aceea şi noi o vom utiliza în această lucrare.

Potrivit acestei abordări, întreprinderea mică este acea firmă care dispune de până la 49 de salariaţi. În cadrul său se delimitează microîntreprinderea, care utilizează între 1-9 salariaţi. Întreprinderea mijlocie dispune de 50-249 salariaţi. Se consideră că firmele care posedă peste 250 de salariaţi sunt firme mari. În unele ţări, în cadrul acestora se mai delimitează şi firme foarte mari, începând, de regulă, cu 1.000 sau 2.000 de salariaţi.

Fără îndoială că exprimarea dimensiunii întreprinderii printr-un singur indicator - numărul de salariaţi - nu este suficient de riguroasă, întrucât cu acelaşi număr de salariaţi, datorită diferenţelor, uneori substanţiale, în ceea ce priveşte profilul activităţii, gradul de înzestrare tehnică, informatizarea, concepţia managerială de ansamblu etc., celelalte elemente dimensionale ale organizaţiei, şi în primul rând cele de natură economică - cifra de afaceri, capitalul social, profitul - pot fi sensibil diferite. Marile avantaje ale utilizării criteriului număr de salariaţi rezidă în uşurinţa exprimării dimensiunii şi înţelegerii sale, raportarea sa periodică în statisticile oficiale, evitarea modificării aparente a dimensiunii firmei sub impactul factorilor economici, mai ales a inflaţiei şi cursului de schimb, comparabilitatea uşoară a dimensiunii firmelor, chiar dacă sunt din ţări sau ramuri diferite etc.

1.6. Managementul intreprenorial

1.6.1. Diferenţele dintre managementul clasic şi managementul intreprenorial

În literatura de specialitate sunt prezentate nu puţine abordări ale managementului intreprenorial, caracterizate printr-o pronunţată eterogenitate. Cauzele sunt multiple, cele mai multe reflectând specificitatea pregătirii şi experienţei autorilor, particularităţile contextuale şi temporale în care-şi elaborează concepţiile şi finalizează lucrările.

După opinia noastră, în abordarea managementului intreprenorial este necesar să se pornească de la două premise:

a) este o disciplină şi, respectiv, un domeniu al managementului şi, ca urmare, elementele de bază ale managementului - cele 5 funcţii, cele 4 subsisteme etc. - se regăsesc în cadrul său;

b) prezintă aspecte cu o specificitate ridicată, ce decurg din natura sa intreprenorială. Mai concret, asupra conţinutului managementului intreprenorial îşi pune amprenta poziţia primordială a

întreprinzătorului, multiplele şi specificile sale motivaţii şi roluri şi, concomitent, dimensiunea şi dinamica proprii firmelor (de regulă mici) în care se exercită procesele intreprenoriale.

1.6.2. Trăsăturile definitorii ale managementului intreprenorialDin examinarea informaţiilor incorporate în tabel, rezultă caracteristicile

dominante ale managementului intreprenorial practicat de întreprinzători, axat pe identificarea şi valorificarea oportunităţilor de afaceri, apelând cel mai adesea la resursele altora, decizând şi acţionând rapid, de regulă, într-o viziune pe termen scurt, folosind sisteme manageriale simple şi suple, cu puţine nivele ierarhice, inovând şi motivând puternic personalul pe bază de contacte directe, frecvente şi care imprimă organizaţiei un dinamism accentuat. În figura nr. 1 prezentăm sintetic trăsăturile definitorii ale managementului intreprenorial.

De reţinut că nevoia şi gradul de apelare al întreprinzătorului la management se corelează strâns cu dezvoltarea firmei înfiinţate. Graficul nr. 22, elaborat de specialistul canadian John Donald, reflectă cu claritate această corelaţie.

Figura nr. 1. Trăsături definitorii ale managementului intreprenorial

Identificarea şi valorificarea oportunităţilor de

afaceri

Imprimarea unui accentuat

dinamism organizaţiei

Realizarea de schimbări majore în structura şi dinamica activităţilor

implicate

Promovarea de intense motivări ale personalului şi de inovări tehnice,

economice, manageriale

Trăsături definitorii

1

4 2

3

Cunoştinţele şi abilităţile manageriale necesare cresc odată cu amplificarea dimensiunii firmei şi cu dezvoltarea activităţilor sale. Posedarea acestora este condiţia supravieţuirii afacerii.

Dominanta cea mai specifică şi intensă a managementului intreprenorial, ce transpare din toate elementele precedente, este puternica sa personalizare. Fiecare întreprinzător imprimă o pronunţată amprentă personală managementului pe care-l practică. Tipul şi nivelul pregătirii întreprinzătorului, experienţa şi talentul intreprenorial şi managerial, caracteristicile sale personale referitoare la temperament, putere de muncă, spirit de observaţie, inteligenţă, capacitate organizatorică, talent decizional, disponibilităţile pentru risc etc. sunt tot atâţia factori ce variază sensibil de la un întreprinzător la altul şi care se reflectă în diferenţele dintre abordările şi practicile lor intreprenorial-manageriale. Impactul caracteristicilor personale ale întreprinzătorului asupra managementului practicat este amplificat şi de faptul că el deţine şi o substanţială putere în firmă, mult mai mare comparativ cu cea a unui manager salariat. În consecinţă, în faţa deciziilor, acţiunilor şi comportamentelor întreprinzătorului nu există mecanismele pe care proprietarii, sistemul managerial existent, cultura organizaţională a firmei le folosesc într-o companie clasică pentru a direcţiona şi superviza activităţile managerilor. Întreprinzătorul este, de regulă, „factotum“ şi aceasta se reflectă din plin în specificitatea managementului practicat de el.

În ansamblul elementelor importante, care influenţează semnificativ activităţile şi performanţele intreprenoriale, un rol major îl deţine cultura intreprenorială. Potrivit lui Jean Marie Toulouse , aceasta prezintă cinci caracteristici ce-i conferă specificitate:

acordă înaltă consideraţie şi prioritate activităţilor intreprenoriale; pune accentul pe iniţiativa individuală şi colectivă; pune în valoare perseverenţa şi hotărârea întreprinzătorilor; promovează realizarea unui echilibru între securitatea şi riscul

personal al întreprinzătorului; facilitează realizarea unui echilibru între stabilitate şi schimbare în

cadrul organizaţiei.La nivelul fiecărei firme, întreprinzătorul îşi pune o puternică amprentă

asupra culturii sale, imprimându-i un caracter intreprenorial, dar, frecvent, cu multe note specifice.

1.6.3. Definirea managementului intreprenorial şi a formelor sale

Prin prisma ansamblului elementelor reliefate, încercăm o definire a managementului intreprenorial, care are la bază cele două premise formulate la începutul paragrafului. Managementul intreprenorial este o disciplină de bază a managementului, care se ocupă de studiul proceselor şi relaţiilor intreprenorial-manageriale derulate, de regulă, în organizaţii de mici dimensiuni – puternic personalizate de rolul determinant pe care-l exercită întreprinzătorul – de descoperirea legităţilor care le guvernează şi de conceperea de noi sisteme, metode, tehnici, proceduri, de natură să crească eficacitatea şi eficienţa deciziilor şi acţiunilor prin care se identifică şi valorifică oportunităţile de afaceri. Deci, managementul intreprenorial

se ocupă de toate elementele de bază ale managementului organizaţiei, având însă în vedere rolul determinant al întreprinzătorului, ceea ce le imprimă anumite particularităţi. Fireşte, se abordează cu prioritate elementele specifice, generate de participarea şi implicarea plenară a întreprinzătorului în procesele şi relaţiile manageriale, cărora le conferă şi o pronunţată dimensiune intreprenorială, refectată în conţinutul şi modalităţile de manifestare. Relaţiile şi procesele intreprenorial-manageriale, centrate pe identificarea şi valorificarea oportunităţii de afaceri, sunt, comparativ cu relaţiile manageriale clasice, mult mai puternic personalizate, iar elementele de risc, inovare, schimbare, mai pregnate.

Principalele particularităţi ale managementului intreprenorial, prin care se diferenţiază de managementul firmei în general, sunt:

se referă la o organizaţie de dimensiuni mici, caracterizată concomitent prin resurse şi inerţie organizaţională reduse;

se confruntă cu o mare varietate de situaţii organizaţionale, determinate de eterogenitatea foarte ridicată a IMM-urilor;

se manifestă o extremă diversitate a elementelor manageriale în IMM-uri, datorită impactului marii varietăţi de variabile organizaţionale şi manageriale specifice lor;

personalul managerial, dacă există, nu este specializat pe domenii, activităţi, metode etc., fiind, prin forţa împrejurărilor, de tip generalist;

apelarea la specialişti din afara firmei, la consultanţi şi traineri îndeosebi, pentru a soluţiona probleme manageriale specializate în sectoare şi perioade cheie pentru evoluţia IMM-urilor, reprezintă o componentă indispensabilă a managementului, ce condiţionează adesea însăşi existenţa IMM-urilor;

este un management puternic personalizat, datorită impactului decisiv al viziunii, leadershipului şi personalităţii întreprinzătorului.

În acest context al definirii şi tratării managementului intreprenorial, considerăm necesar să semnalăm abordarea oarecum surprinzătoare după opinia noastră, privitoare la intreprenologie. În ultimii ani s-a emis ideea conturării unei noi ştiinţe, intreprenologia care să se ocupe în exclusivitate de aspectele teoretice privind fenomenele intreprenoriale. Se avansează ideea ca cercetările aplicative să constituie obiectul intrepreneurshipului (intreprenoriatului) - termenul echivalent în limba română a managementului intreprenorial. Personal, nu vedem nici o raţiune pentru a diviza ştiinţa care se ocupă de întreprinzător şi activităţile intreprenoriale în două ştiinţe, în funcţie de natura şi gradul de aplicabilitate al cercetărilor implicate. Dimpotrivă, o asemenea abordare o considerăm plină de riscuri întrucât cele două discipline ar fi lipsite de fundamentul teoretic şi, respectiv, de contactul cu realitatea şi de finalitate pragmatică. În plus, în perioada actuală, studiile şi cercetările asupra întreprinzătorului şi activităţilor intreprenoriale se află într-o fază relativ incipientă, nefiind acumulate atât de multe informaţii, analize, elaborate teoretice şi metodologice încât să asigure posibilitatea de a fi abordate sistemic, holistic şi concomitent, analitic şi aprofundat. De aceea, la fel ca de altfel quasitotalitatea specialiştilor în domeniu, ne menţinem punctul de vedere că, cel puţin în actualul stadiu al teoriei şi practicii activităţilor intreprenoriale, cea mai bună soluţie o constituie tratarea lor unitară în cadrul managementului intreprenorial.

Managementul intreprenorial îmbracă, în principal, două forme, ce prezintă numeroase elemente identice sau asemănătoare, dar şi unele deosebiri semnificative:

a) Managementul utilizat de întreprinzător când înfiinţează şi lansează o firmă, fiind forma cea mai răspândită şi mai cunoscută. Specific ei este puternicul conţinut intreprenorial generat de concentrarea întreprinzătorului asupra identificării şi valorificării oportunităţii de afaceri. În cazul înfiinţării de organizaţii mai puternice, care utilizează un număr mai mare de persoane, echipamente şi tehnologii specializate şi complexe, atunci elementele manageriale sunt de asemenea puternic prezente, dar fireşte, exercitate în optica intreprenorială;

b) Managementul utilizat în dezvoltarea firmelor existente, atunci când realizează rapid schimbări de amploare, cu pronunţat caracter inovaţional, bazat pe identificarea şi valorificarea de oportunităţi economice. În cazul acestei forme de management intreprenorial, deşi demersul intreprenorial este prezent în mod pregnant, elementele manageriale sunt mai dezvoltate, mai puternice. Situaţia este firească întrucât firma există, sistemul managerial, ca şi cele tehnice, economice şi umane funcţionează, întreprinzătorul realizând de fapt mutaţii şi dezvoltări în cadrul lor, în demersul valorificării oportunităţii avute în vedere.

Indiferent de formă, managementul intreprenorial prezintă aceleaşi caracteristici esenţiale. În prezenta lucrare ne axăm în special pe prima formă a managementului intreprenoiral, deoarece este mai cuprinzătoare şi - în condiţiile evoluţiilor actuale şi viitoare din România - este şi cea mai frecvent întâlnită. De asemenea, ne concentrăm asupra elementelor dimensiunii intreprenoriale a problematicii şi a particularităţilor generate în plan managerial, cele mai importante de fapt pentru asistarea întreprinzătorilor în creşterea performanţelor demersurilor intreprenoriale.

ABORDAREA ŞI PERFORMANŢELE IMM-URILOR PE PLAN MONDIAL

2.1. IMM-urile în Uniunea Europeană

2.1.1. Evoluţia abordării IMM-urilor în UEÎncă de la înfiinţarea sa în 1956, prin tratatul de la Roma, Uniunea

Europeană a acordat o atenţie deosebită întreprinderii, considerată ca forţa motrice a economiei. Ca atare, strategiile şi politicile elaborate în decursul timpului au fost centrate pe întreprindere, fireşte într-o viziune europeană.

Începând cu deceniul precedent, categoria de întreprinderi mici şi mijlocii s-a bucurat de o atenţie specială. Anul 1983 a fost proclamat anul întreprinderii mici, mijlocii şi artizanale, cu care prilej s-a adoptat şi un program special de acţiune pe 3 ani, vizând stimularea dezvoltării lor. În 1986 s-a adoptat un alt program pe termen lung, mai complex şi stimulativ pentru IMM-uri. Tot în acest an s-a desemnat la nivelul Uniunii Europene un comisar special, care să se ocupe de problemele IMM-urilor. Patru ani mai târziu, în 1990, s-a înfiinţat Direcţia Generală XXIII specializată pe IMM-uri. În continuare, abordarea şi soluţionarea multiplelor aspecte implicate de înfiinţarea, funcţionarea şi dezvoltarea acestei categorii de firme devine, treptat, din ce în ce mai profesionistă, cu efecte directe în plan economic şi social.

De remarcat că, în decursul timpului, viziunea asupra a ceea ce este o întreprindere mică şi mijlocie s-a modificat substanţial. Până la mijlocul actualului deceniu, cea mai utilizată definire a lor era următoarea:

– 1-9 salariaţi, microîntreprindere;– 10-99 salariaţi, întreprindere mică;– 100-500 salariaţi, întreprindere mijlocie.În anumite situaţii, mai ales referitoare la acordarea de facilităţi

economice, criteriul număr de salariaţi era dublat şi de alte criterii, cel mai adesea mărimea activelor firmei şi cifra de afaceri.

În prezent, limitele de încadrare a firmelor practicate în U.E. sunt următoarele:

microîntreprinderi, 1-9 salariaţi; întreprinderi mici, 10-49 salariaţi; întreprinderi mijlocii, 50-249 salariaţi; întreprinderi mari, peste 250 salariaţi.

Reducerea numărului de salariaţi pe baza cărora se face încadrarea firmelor în categoria IMM-urilor, se explică în primul rând prin creşterea gradului de înzestrare tehnică a lor, ceea ce se reflectă în amplificarea substanţială a productivităţii şi cifrei de afaceri ale acestora.

Pentru primele trei categorii de întreprinderi - IMM-urile - DG XXIII, a elaborat şi implementat cinci tipuri de programe speciale menite să asigure un mediu favorizant dezvoltării şi creşterii performanţelor acestora.

Programul de înfiinţare de centre economice şi de inovare (BIC) a fost lansat în 1984 printr-o schemă pilot, cu obiectivul de a ajuta la constituirea şi dezvoltarea de IMM-uri orientate în special spre inovare. Serviciile oferite de aceste centre se referau la selecţia, evaluarea şi promovarea de întreprinzători şi proiecte intreprenoriale, dezvoltarea

abilităţilor manageriale ale întreprinzătorilor, asistarea acestora în elaborarea de planuri de afaceri şi studii de marketing, obţinerea de spaţii, servicii etc., asistenţă tehnologică şi inovaţională, facilitarea accesului la surse de finanţare şi reţele de experţi, monitorizarea proiectelor intreprenoriale etc. Au fost înfiinţate peste 60 de astfel de centre BIC, care sunt conectate sub forma reţelei europene a BIC., -EBN.

Programul privind furnizarea de capital pentru înfiinţarea de noi firme a fost lansat în decembrie 1988, pentru o perioadă de 5 ani. Schema pilot prevedea înfiinţarea a 24 de fonduri în toate ţările U.E. pentru a finanţa IMM-urile. Prin intermediul lor se finanţau IMM-urile nou înfiinţate, care îşi propuneau să realizeze inovări şi dezvoltări tehnologice. Şi aceste fonduri au fost integrate în reţeaua europeană a fondurilor pentru înfiinţarea firmelor (ESCF), căreia i s-au alocat la început 35 milioane ECU.

Programul de Europarteneriat, destinat promovării dezvoltării regiunilor cu cel mai redus nivel economic, prin încurajarea contactelor şi înţelegerilor dintre IMM-uri din aceste zone şi IMM-urile din celelalte regiuni ale U.E. şi din ţările membre EFTA. Europarteneriatul a fost lansat în 1988 sub forma unor întâlniri anuale, care, din 1991, au devenit trianuale, iar în ultimii ani, plurianuale.

Programul de realizare a unui sistem de cooperare economică computerizat BC-NET, lansat tot în 1988. Programul se bazează pe o reţea de consultanţi economici care ajută IMM-urile să-şi găsească parteneri în alte ţări ale U.E. El a fost conceput pentru a ajuta IMM-urile să valorifice şansele oferite de înfiinţarea Pieţii Europene Unice. De la început au fost utilizaţi 400 de consultanţi ce lucrau în cadrul reţelei BC-NET, ei fiind angajaţi în administraţia locală, camere de comerţ şi industrie, agenţii de IMM-uri sau acţionând ca independenţi. Misiunea lor principală este de a pregăti profilele firmelor interesate şi de a le introduce în Banca centrală a BC-NET-ului aflată la Bruxelles. În ultimii ani sistemul a fost extins şi în alte ţări EFTA, precum şi într-o parte a ţărilor din ECE, Mexic, Brazilia etc.

Programul de înfiinţare a centrelor de informare economică - INFOCENTRELOR -, care a debutat în 1987. În prezent funcţionează în EU peste 300 de asemenea centre, care furnizează IMM-urilor informaţii privind politicile U.E., înfiinţarea şi funcţionarea Pieţei Unice, introducerea EURO-ului etc. Informaţiile furnizate au în vedere, în special, cooperarea şi parteneriatul industrial, investiţiile cu capital de risc, reglementările şi celelalte decizii adoptate de instanţele U.E. De asemenea, prin intermediul INFOCENTRELOR, IMM-urile pot contacta autorităţile U.E..

În prezent, se manifestă o tendinţă de extindere a asistenţei acordate IMM-urilor nu numai prin programe care le priveşte în exclusivitate, ci şi prin situarea lor în prim planul altor programe majore ale U.E. Spre exemplu, în decembrie 1998 s-a lansat la Bruxelles cel de-al cincilea program cadru de cercetare ştiinţifică pentru perioada 1999-2004, care va gestiona fonduri de 15,7 miliarde EURO şi în cadrul comisiei s-a stabilit ca obiectiv principal încurajarea dezvoltării IMM-urilor. În plus, prin toate programele majore de natură economică realizate de U.E, cum ar fi cele referitoare la energie, învăţământul profesional etc. se creează un context favorizant IMM-urilor. În ultimii ani se constată o intensificare substanţială a eforturilor depuse la nivelul U.E. pentru dezvoltarea largă a problematicii IMM-urilor. Edificatoare din acest punct de vedere sunt cele trei conferinţe europene consacrate IMM-urilor, organizate la Avignon în 1994, Berlin, 1996 şi Milano, 1998. La fiecare dintre ele au participat peste 1000 de întreprinzători şi

specialişti din quasitotalitatea ţărilor Europei. Ca urmare a materialelor prezentate şi discuţiilor purtate, s-au conturat numeroase elemente economice, instituţionale, juridice, culturale, de natură să contribuie direct şi indirect la creşterea funcţionalităţii şi performanţelor IMM-urilor. DG XXIII a U.E. şi U.E.A.P.M.E.* au avut contribuţii deosebite în organizarea desfăşurării şi valorificarea rezultatelor acestor conferinţe.

În 1994 s-a trecut la o nouă fază în abordarea şi rezolvarea problemelor IMM-urilor, prin adoptarea Programului Integrat al IMM-urilor. Principalele obiective avute în vedere sunt: dezvoltarea de servicii locale, îmbunătăţirea tehnicilor manageriale, asigurarea de suport financiar pentru cooperarea între IMM-uri, diminuarea întârzierii efectuării plăţilor între agenţi economici, îmbunătăţirea procedurilor de transfer de know-how economic şi a fiscalităţii pentru IMM-uri, amplificarea transparenţei şi consistenţei activităţilor la nivelul U.E. în acest domeniu. În cadrul programului integrat au fost preluate, cu unele perfecţionări, programele din perioada anterioară, continuându-se a le acorda asistenţă, inclusiv financiar - precum şi Programul de acţiune pentru IMM-uri, devenit operaţional în 1993, derulându-se pentru o perioadă de 4 ani. Scopurile specifice urmărite sunt:

stimularea creşterii economice în cadrul U.E. prin promovarea IMM-urilor;

asigurarea continuităţii politicii privitoare la întreprindere în condiţiile internaţionalizării activităţilor.

Bugetul alocat a fost de 112 milioane ECU, din acesta finanţându-se parţial şi programele lansate în perioada anterioară.

Ca urmare a tuturor acestor măsuri specifice privind IMM-urile, s-a pus la punct un sistem de finanţări nerambursabile şi credite subvenţionate pentru IMM-uri, divizat – potrivit unui studiu făcut de cunoscuta firmă de consultanţă Deloitte Touche Tohmatsu International2 – în 4 categorii:

contribuţii financiare pentru stimularea dezvoltării economice; contribuţii financiare pentru stimularea cercetării-dezvoltării; contribuţii financiare pentru educaţie şi training; investiţii în alte ţări.

Atenţia deosebită acordată IMM-urilor în cadrul U.E. s-a reflectat în realizarea de aprofundate investigaţii statistice şi analize, prin cooperarea unor instituţii de cercetare din toate ţările membre. Rezultatele acestor cercetări se publică sub forma unor rapoarte anuale intitulate „Observatorul European al IMM-urilor“. Potrivit ultimului observator publicat la data elaborării prezentului volum, situaţia sintetică a IMM-urilor este cea prezentată în tabelul nr. 1.

Statistică sintetică privind situaţia IMM-urilor în EuropaTabelul nr. 1

Nr. crt.

Indicatori

Grupe de ţări

Micro-întreprind

eri

Întreprinderi mici

Întreprinderi

mijlocii

Întreprinderi mari

Total

0 1 2 3 4 5 6 71 Număr de UE 18.040 1.130 160 38 19.370

* Uniunea europeană a întreprinderilor artizanale, mici şi mijlocii.2 *** The European Union and SME’s, Deloitte Touche Tohmatsu International, 1995, p. 41.

întreprin-deri

Alte ţări din

Europa*)

Total

425

18.465

45

1.175

10

170

2

40

480

19.850

2 Forţa de muncă utilizată

(mii)

UEAlte ţări

din EuropaTotal

38.360

97039.330

21.320

82022.140

14.870

77015.640

38.680

1.19039.860

113.230

3.740116.970

3 Mărimea medie a

unei firme, ca număr de persoane

UEAlte ţări

din EuropaTotal

2

2

2

20

20

20

90

0

90

1.010

780

1.000

6

8

6

4 Cifra de afaceri

medie pe o

întreprin-dere

(mil. ECU)

UE

Alte ţări din

EuropaTotal

0,2

0,3

0,2

3

3

3

23

16

23

215

135

215

0,5

0,8

0,5

5 Valoarea adăugată

pe persoană ocupată(1000 ECU)

UE

Alte ţări din

EuropaTotal

30

45

30

50

50

50

95

60

90

45

55

45

60

65

60

6 Procentul costurilor muncii în valoarea adăugată

UE

Alte ţări din

EuropaTotal

40

36

40

53

60

53

43

52

43

38

53

39

42

50

42

Din examinarea informaţiilor cuprinse în tabel rezultă diferenţe apreciabile între caracteristicile întreprinderilor în funcţie de dimensiunea lor. Fără a avea pretenţia relevării tuturor aspectelor semnificative, menţionăm câteva referitoare la ţările U.E., pe care le considerăm deosebit de importante:

a) Atât în U.E. cât şi în celelalte ţări dezvoltate din Europa, predomină absolut IMM-urile, care reprezintă peste 99,9% din firme;

b) În cadrul IMM-urilor, microîntreprinderile constituie proporţia cea mai mare –93,2%;

c) Mărimea medie a unei firme este de 6 persoane în U.E. şi respectiv 8 persoane în celelalte ţări europene considerate;

d) Există - în mod firesc - diferenţe foarte mari între numărul mediu de salariaţi pe categorii de firme, după dimensiune - 2 pentru microîntreprinderi, 20 pentru firme mici, 90 pentru întreprinderi medii şi 1.000 pentru companii mari.

e) IMM-urile asigură cea mai mare parte a locurilor de muncă din economie - 65,7% - iar în cadrul a acestora, microîntreprinderile oferă ceva mai mult de jumătate;

Sintetizând, constatarea de ansamblu care se desprinde din cele reliefate anterior este că IMM-urile constituie un sector determinant al economiei U.E., care, chiar dacă generează mai puţină valoare adăugată pe un salariat, prin celelalte efecte economice şi sociale se dovedeşte deosebit de necesar şi competitiv. Pe acest plan un argument major suplimentar este dinamica contribuţiei diferitelor categorii de firme la generarea de noi locuri de muncă în ţările europene dezvoltate. Din 1991 şi până în prezent, aşa cum rezultă din figura nr. 3, microîntreprinderile şi din 1997 şi firmele mici au creat locuri de muncă mai multe decât celelalte categorii de firme*

Figura nr. 1. Dinamica forţei de muncă ocupate

Un al doilea argument puternic suplimentar, după opinia noastră, îl constituie productivitatea muncii, costurile salariale unitare şi, îndeosebi profitabilitatea, aşa cum reiese din informaţiile incorporate în tabelul nr. 2.

Productivitatea muncii, costurile cu forţa de muncă şi profitabilitatea

Tabelul nr. 21988-1990 1990-1993 1993-1998 1988-1998

Schimbare medie anuală în %Productivitatea

muncii* IMM-uri 2,1 1,9 2,1 2,1 Companii mari 2,4 3,0 2,8 2,7 Total 2,2 2,3 2,4 2,4

Costurile unitare cu forţa de muncă** IMM-uri 4,3 3,8 1,0 2,3 Companii mari 4,6 2,7 0,5 1,7 Total 4,5 3,4 0,8 2,0

Schimbarea medie anuală în % puncteProfitabilitatea***

* De fapt, pe ansamblul U.E., IMM-urile au fost singurele care au generat noi locuri de muncă.

IMM_uri 0,2 0,3 0,4 0,4 Companii mari 0,2 0,3 0,4 0,4 Total 0,2 0,3 0,4 0,4

* Valoarea reală adăugată pe persoană ocupată.** Costurile unitare cu forţa de muncă pe salariat, ajustate în funcţie de

productivitatea muncii.*** Diferenţele dintre valoarea adăugată cu forţa de muncă ajustate pentru o

persoană, ca procent din total valoare adăugată.

Cu toate că productivitatea muncii şi costurile cu forţa de muncă sunt mai mici în IMM-uri comparativ cu marile companii, „profitabilitatea“ lor per salariat în funcţie de valoarea adăugată este egală pentru toate categoriile de întreprinderi.

Pentru a întregi imaginea privind situaţia intreprenorială din U.E. prezentăm în tabelul nr. 3 portretul tipic al întreprinzătorului, schiţat de elaboratorii Observatorului IMM-urilor .

Caracteristicile întreprinzătorului tipic din U.E.Tabelul nr. 3

bărbat 35 ani antecedente:

muncitor calificat poziţie managerială medie într-un alt IMM

obiective: autorealizare independenţă

factori de succes: experienţă managerială motivare pozitivă disponibilitate pentru implicarea în reţele

2.2. Abordarea IMM-urilor în anumite ţări dezvoltate

2.2.1. Specificitatea tratării IMM-urilor în GermaniaFireşte, că un interes aparte prezintă punctarea aspectelor specifice

privind IMM-urile din ţara europeană situată pe poziţia I-a ca nivel, potenţial şi dinamică economică - Germania. Cu 3.440.000 de întreprinderi, Germania se situează pe locul 2 ca număr de firme în Europa, în urma Marii Britanii. Dimensiunea medie a unei firme de 8 salariaţi este superioară mediei europene de 6 salariaţi, fiind în urma Luxemburgului (12 salariaţi), Austriei şi Islandei (11 salariaţi) şi Olandei (10 salariaţi). IMM-urile din Germania oferă mai puţin de 50% din locurile de muncă din economie, deşi numărul întreprinderilor mari este relativ mic. De remarcat, însă, că IMM-urile din Germania prezintă cea mai ridicată productivitate relativă a muncii, 104, următoarea ţară fiind Luxemburgul cu 98, ceea ce denotă o capacitate de performanţă deosebit de ridicată.

Cauza sa principală, reflectată da altfel în rezultatele economice de ansamblu - remarcabil de competitive ale Germaniei - se explică prin faptul că, aşa cum evidenţia un studiu realizat la începutul acestui deceniu, IMM-urile au fost considerate drept piatra unghiulară a economiei. Ca urmare, politicile economice şi sociale ale Germaniei au avut în vedere în permanenţă plasarea IMM-urilor în situaţia de a-şi dezvolta şi valorifica oportunităţile şi abilităţile pe piaţă. Obiectivul structural urmărit constant, pe tot parcursul perioadei postbelice, a fost creşterea productivităţii şi competitivităţii IMM-urilor.

Se constată două nivele de intervenţie ale statului german în domeniul IMM-urilor. Nivelul federal, pentru Germania în ansamblul său, unde preocuparea generală a fost şi rămâne asigurarea unui mediu favorizant lor, acţionând pe multiple planuri. Până la începutul anilor 1990 accentul a fost pus pe încurajarea înfiinţării de noi întreprinderi. În deceniul actual se are ca prioritate promovarea cercetării-dezvoltării pentru IMM-uri, stimularea consultanţei externe pentru acestea, asigurarea protecţiei mediului şi simplificarea birocraţiei. În ultimii ani se acordă o atenţie majoră climatului de afaceri. La nivelul landurilor care compun Germania se constată o politică mult mai intervenţionistă. De regulă, accentele sunt specifice, în funcţie de structura IMM-urilor din fiecare land şi de grupele de

interese locale cele mai importante şi mai bine reprezentate la nivelul factorilor de decizie. Se depun eforturi apreciabile pentru evitarea situaţiilor conflictuale între implementarea politicilor federale şi cele ale landurilor.

Pentru a se înţelege mai bine specificitatea abordării germane în domeniul IMM-urilor, prezentăm succint modul în care s-a abordat accelerarea implementării rezultatelor cercetării-dezvoltării în cadrul lor. După cum se poate vedea din examinarea elementelor cuprinse în figura nr. 5, guvernul federal al Germaniei se implică foarte intens în asistarea cercetării-dezvoltării în IMM-uri. În toate programele şi tipurile de asistenţă pentru cercetare-dezvoltare înscrise în schemă, statul german contribuie cu finanţări între 40% şi 100%. Programele şi asistenţa financiară sunt dirijate - în condiţii de colaborare - de către Ministerul Federal al Cercetării-Dezvoltării şi Ministerul Federal al Finanţelor, în baza unei strategii, a unui plan naţional care s-a elaborat pentru prima dată acum un deceniu. Rezultatele obţinute de economia germană de IMM-uri din cadrul lor, sunt cea mai convingătoare dovadă a raţionalităţii şi eficacităţii lor.

2.2.2. Caracteristici ale fenomenului intreprenorial în Marea BritaniePoate surprinzător pentru persoanele mai puţin avizate, Marea

Britanie este ţare vest europeană cu cel mai mare număr de întreprinderi mici şi mijlocii - 3.760.000. Dimensiunea medie a unui IMM este de 5 persoane, fiind deci inferioară mediei europene de 6 persoane. Cu tot numărul ridicat de firme mici şi mijlocii, în ultimul număr al ediţiei Observatorului de IMM-uri, Marea Britanie este considerată, la fel ca şi Germania de altfel, ca o ţară cu predominanţă a firmelor mari, întrucât acestea asigură mai multe locuri de muncă. Nivelul de productivitate relativă a muncii - 87 - este superior atât mediei pe U.E, cât şi mediei Europei, celor 19 ţări dezvoltate din Europa, care este pentru ambele de 84. Cu respectivul nivel de productivitate relativă, Marea Britanie se situează pe locul 3 în UE, fiind depăşită de Germania şi de Luxemburg.

Aceste performanţe deosebite ale Marii Britanii în domeniul IMM-urilor - care luate în ansamblu, o situează pe poziţia a II-a - se explică în bună măsură prin atenţia specială pe care guvernele acestei ţări le-au acordat-o de aproape trei decenii. Mai concret, specialiştii englezi diferenţiază în abordarea guvernamentală a IMM-urilor 5 faze sau perioade:

Faza anterioară Raportului Bolton (1971), când asistenţa guvernului acordată IMM-urilor era ad-hoc şi indirectă, fiind un efect al politicilor de asistenţă generală industrială şi teritorială.

Perioada ulterioară Raportului Bolton, în care guvernul se preocupă de eliminarea oricăror discriminări neintenţionate faţă de IMM-uri în procesele de elaborare şi implementare a politicilor publice, prin introducerea de exceptări în unele reglementări.

Faza de după 1979, care marchează introducerea unei asistenţe preferenţiale directe pentru IMM-uri, pe baza unui program de măsuri suportive directe.

Perioada ulterioară anului 1985, în cadrul căreia, ca urmare a Cărţii Albe adoptată în 1985, are loc o creştere substanţială a preocupărilor pentru dereglementări în politicile guvernamentale.

Faza de după 1990, în care se pune accentul pe amplificarea contribuţiei IMM-urilor la creşterea competitivităţii economiei, urmare a celor două Cărţi Albe care i-au fost consacrate în 1993 şi 1995.

Schimbările de substanţă în abordările şi politicile economice în general şi în cele referitoare la IMM-uri în special, s-au reflectat în conturarea mai multor tendinţe în ceea ce priveşte evoluţia fenomenului intreprenorial în Marea Britanie.

În prezent, politicile consacrate IMM-urilor pot fi structurate în mai multe categorii, în funcţie de natura şi conţinutul lor. Foarte succint le prezentăm în continuare.

A. Politici economice generale, ce se bazează pe principiul lansat cu două decenii în urmă, potrivit căruia, firmele funcţionează cel mai bine atunci când li se acordă maximum de libertate pentru a acţiona pe o piaţă competitivă. Ca urmare, se pune accent pe crearea condiţiilor în care firmele pot să „înflorească“. În acest scop se utilizează două tipuri de politici - macroeconomice şi, respectiv, de dereglementare şi simplificare. Politicile macroeconomice au în vedere în esenţă, realizarea unui mediu favorizant pentru toate categoriile de firme. În schimb, politicile de dereglementare şi simplificare au în vedere în special IMM-urile. Concret, s-a acţionat pentru mărirea nivelului cifrei de afaceri de la care se aplică TVA-ul, fiind în prezent de 45.000 £ anual, s-au introdus excepţii în ceea ce priveşte firmele mici în raporturile lor cu bugetul, salariaţii etc.

B. Accesul la surse de finanţare, prin intermediul unor scheme de finanţare special proiectate pentru IMM-uri. Astfel, începând cu 1981 funcţionează schema Garantării Creditelor, de care beneficiază IMM-urile care prezintă planuri de afaceri bune, dar nu posedă resursele financiare necesare. În esenţă, această schemă prevede:

oferirea de garanţii pentru credite între 50.000-100.000 £ pentru perioade de 2-7 ani;

garantarea creditului în proporţie de 70%; plata de dobânzi de 1,5% de către firmă;Peste 45.000 de IMM-uri au beneficiat de această schemă de garantare

a creditelor.C. Asistenţa în domeniul informaţiilor, trainingului şi

consultanţei, în zonele în care IMM-urile prezintă dezavantaje comparative în raport cu firmele mari. Dintre modalităţile utilizate menţionăm:

consiliile de întreprindere şi training introduse în 1990, axate asupra pregătirii profesionale a muncitorilor în special;

servicii de contacte de afaceri, implementate în 1992, care oferă, concentrate într-o singură instituţie, toate serviciile informaţionale de care IMM-urile au nevoie - consultanţa managerială, expertiza financiară, consultanţa economică etc.;

instituţiile de asistenţă economică clasică, existente şi în alte ţări, cum ar fi camerele de comerţ şi industrie, agenţiile administraţiei pentru întreprinderi, asociaţiile întreprinzătorilor etc.

2.2.3. IMM-urile în SUACu toate că se cunoaşte mai puţin, IMM-urile reprezintă o

componentă esenţială a economiei SUA, cu o contribuţie majoră la performanţele de excepţie ale acestei ţări. Şi această situaţie nu este întâmplătoare. SUA este singura ţară din lume care în ultimii 20 de ani a organizat trei Forumuri naţionale - în 1980, 1986 şi 1995 - consacrate în exclusivitate IMM-urilor şi desfăşurate sub egida şi cu participarea personală

a preşedintelui ţării. Aceasta explică într-o mare măsură potenţialul şi performanţele sectorului de firme mici şi mijlocii din SUA.

Potrivit ultimelor date furnizate de Administraţia Federală a IMM-urilor din SUA la începutul anului 1999, în SUA funcţionează 23 milioane de firme mici, mai mult decât în toate ţările UE, care generează peste 50% din PIB, folosesc mai mult de jumătate din forţa de muncă ce lucrează în sectorul economic privat şi asigură cele mai multe locuri de muncă noi.

Mai concret, organismul guvernamental american care se ocupă de sectorul firmelor mici - Administraţia Federală a IMM-urilor - concepe, asistă sau supervizează o gamă largă şi deosebit de complexă de programe şi acţiuni în favoarea lor. Prezentăm în continuare succint principalele domenii în care IMM-urile beneficiază de asistenţă, cu punctarea celor mai importante programe operaţionale în prezent. Pentru a facilita realizarea unei imagini de ansamblu, acestea sunt reunite în figura nr. 8.

De reţinut că, pe lângă aceste domenii prioritare de acţiune pentru asistarea IMM-urilor, mai sunt alte opt domenii complementare, cu alte „grupuri ţintă„, de ale căror acţiuni beneficiază însă un număr apreciabil de IMM-uri. Aceste domenii sunt:

Asistenţa pentru exportatori; Asistenţa pentru firmele mici dezavantajate; Asistenţa pentru cei confruntaţi cu situaţii catastrofale,

operaţionalizată prin 3 programe, dintre care unul focalizate pe IMM-uri; Asistenţa pentru veteranii forţelor armate; Asistenţa pentru americani nativi (indieni originari din America de

Nord); Asistenţa pentru femei; Asistenţa pentru zone şi comunităţi confruntate cu probleme dificile; Asistenţa pentru crearea de locuri de muncă.

Revenind la domeniile principale de asistare a IMM-urilor, prezentăm succint câteva programe din diverse domenii pentru a percepe concepţia pe care se bazează şi utilitatea lor.

Programul de garantare a împrumuturilor, care asigură garanţii pentru credite pe termen lung şi scurt, ce nu pot fi obţinute prin filierele bancare obişnuite. Agenţia de IMM-uri garantează credite de până la 750.000 $, în proporţie de maximum 80%. Dobânda percepută este superioară dobânzii standard, publicată de The Wall Street Journal, cu maximum 2,75%. Garantarea acoperă o perioadă de până la 10 ani pentru creditele destinate fondurilor circulante şi de maximum 25 de ani pentru cele ce servesc cumpărării de mijloace fixe. Acordarea creditelor se face atât pentru firmele nou înfiinţate, cât şi pentru cele care se dezvoltă, prin intermediul organizaţiilor specializate în creditare (bănci, societăţi financiare etc.).

Programul de creditare rapidă, prin care se acordă împrumuturi mici de până la 150.000 $ şi care beneficiază şi de garanţia a 50% din sumă de către Agenţia de IMM-uri. Se alocă rapid, prin bănci comerciale selectate, firmelor existente şi celor care se înfiinţează.

Programul de creditare a fondurilor circulante utilizate de IMM-uri pentru export. Agenţia garantează credite de până la 750.000 $ în proporţie de până la 90%, pentru o perioadă de maximum 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii lor. Se acordă prin instituţii de credit comercial numai firmelor care exportă deja.

Programul de microcredite, care furnizează împrumuturi de până la 25.000$ IMM-urilor, pentru fonduri circulante, cumpărări de echipamente etc. Acordarea creditelor se efectuează prin organizaţii nonprofit aprobate de Agenţia pentru IMM-uri. Aceste organizaţii primesc de la Agenţie şi granturi pentru a acorda IMM-urilor asistenţa tehnică necesară pregătirii împrumuturilor. Programul este accesibil IMM-urilor nou înfiinţate şi celor ce funcţionează deja, din 46 de state din SUA.

Programul de investiţii în IMM-uri, realizat prin companii de investiţii. Prin acest program se furnizează capital pentru constituirea de IMM-uri, investiţii pe termen lung sau asistenţă managerială pentru investiţii. Agenţia de IMM-uri a agreat peste 300 de companii de investiţii de pe întreg teritoriul SUA, pentru a-l operaţionaliza.

Programul pentru cercetare-inovare destinat IMM-urilor. Pentru administrarea acestui program Agenţia de IMM-uri a creat o unitate specializată în cadrul său - Departamentul Tehnologic. IMM-urile propun proiecte investiţionale ce le satisfac necesităţi specifice, după a căror aprobare se finalizează realizarea lor în cadrul agenţiilor federale cu activităţi de cercetare-dezvoltare. De acest program beneficiază numai IMM-urile inovaţionale. La operaţionalizarea sa participă 10 agenţii federale, alocându-se anual 100 milioane $.

Programul centrelor de dezvoltare a IMM-urilor, care este administrat direct de Agenţia IMM-urilor. Prin intermediul său se acordă asistenţă managerială şi tehnică, consultanţă şi training patronilor de IMM-uri. La finanţarea şi derularea sa participă pe lângă administraţiile federală, statală şi locală, şi sectorul educaţional privat şi comunitar. Peste 1.000 de organizaţii, inclusiv universităţi, colegii, organizaţii guvernamentale şi private operaţionalizează acest program, care este accesibil atât persoanelor ce vor să înfiinţeze un IMM, cât şi întreprinzătorilor existenţi.

În contextul acestui cadru favorizant, în SUA s-a conturat un anumit tip de IMM - deosebit de dinamic şi performant -, denumit generic „gazela“. În esenţă „gazela“ este un IMM care în decursul ultimilor patru ani şi-a dublat cel puţin cifra de afaceri, pornind de la un nivel minim de 100.000 $. După opinia unor specialişti, la care se referă cunoscuta publicaţie The Economist, gazelele, deşi contribuie cu numai 3% la totalul vânzărilor din sectorul privat, ele asigură circa 70% din noile locuri de muncă. Se apreciază că în SUA funcţionează circa 250.000 de IMM-uri gazele.

Pentru a avea o imagine mai completă asupra rezultatelor multiplelor programe şi acţiuni destinate IMM-urilor, prezentăm în tabelul nr. 4, sintetic, situaţia făcută publică de către Agenţia Federală pentru IMM-uri.

Situaţia sintetică a asistenţei IMM-urilorTabelul nr. 4

Nr. crt.

Acţiuni, resurse şi IMM-uri beneficiare

1 Garanţii în valoare de 29 miliarde $, de care au beneficiat 200.000 de IMM-uri (cele care nu au reuşit să obţină credite prin filierele bancare obişnuite)

2 Peste 49.400 credite, totalizând 10,9 miliarde $3 2.700 de proiecte de investiţii, însumând 2,7 miliarde $4 50.000 de credite, totalizând 1,1 miliarde $ pentru persoanele şi IMM-

urile care au suferit pierderi în situaţii catastrofale

5 Asistenţă managerială şi tehnică acordată la circa 900.000 de IMM-uri prin intermediul corpului de manageri pensionari şi a celor 1.000 de centre de dezvoltare a afacerilor

Concluzionând, în SUA înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-urilor este o prioritate naţională efectivă, care se satisface printr-un complex de programe, ce vizează toate laturile activităţii firmei, concepute strategic de către Agenţia Federală a IMM-urilor.

2.2.4. Fenomenul intreprenorial în JaponiaFără îndoială că un interes aparte prezintă ţara cu cele mai

spectaculoase progrese economice în perioada postbelică - Japonia. Studiile efectuate de specialiştii niponi, , relevă că Japonia încorporează o structură economică duală, care poate fi reprezentată ca o piramidă. În partea sa superioară se află un număr redus de firme mari, iar în cea inferioară o pătură numeroasă de microîntreprinderi şi firme mici*. Ultimele reprezintă 99,1% din totalul firmelor nipone. Vizualizarea grafică a structurii duale realizate de profesorul Tanaka - vezi figura nr. 2 - este edificatoare din acest punct de vedere.

Se remarcă ponderea mare pe care o au relaţiile de subcontactarea pentru IMM-uri, inclusiv pentru microîntreprinderi în raport cu firmele mari şi foarte mari - keiretsu. Cu toate acestea, IMM-urile îndeplinesc rolul de majoritate vitală în economie aşa cum se subliniază şi în Cartea albă asupra IMM-urilor adoptată în 1998. Mai mult decât atât, numeroşi specialişti apreciază că în realizarea miracolului japonez, IMM-urile au avut un rol crucial.

* În Japonia, definirea IMM-urilor este diferită faţă de UE, după cum urmează: industria prelucrătoare şi minerit maximum 300 de salariaţi şi 300 milioane yeni (circa 2,9 milioane $); în comerţul cu amănuntul şi servicii 50 salariaţi şi 9,9 milioane yeni etc. În viitor se preconizează o majorare a limitelor referitoare la cifra de afaceri (vezi E. Ogawa, Japanese SME’s, ICBS, Toronto, 1999.

Figura nr. 2. Structura duală a economiei nipone şi IMM-uri

Potrivit prezentării lui Hiro Kinoshita3, preşedintele Corporaţiei Japoneze a IMM-urilor, la Conferinţe OCDE de la Bologna, din iunie 2000, firmele mici şi mijlocii erau predominante în economia niponă ca număr, forţă de muncă ocupată şi cotă parte din piaţă, aşa cum rezultă din informaţiile cuprinse în tabelul nr. 5.

Ponderea IMM-urilor în economia niponăTabelul nr. 5

Nr. crt.

Indicator Valoare absolută Procent

0 1 2 31 Număr firme 6.430.000 98,9%2 Număr salariaţi 44.500.000 77,6%3 Cotă parte din piaţa

- cu ridicata- cu amănuntul

--

64,2%75,7%

Lucrările publicate recent relevă că situaţia generală a IMM-urilor în Japonia nu este prea bună, comparativ cu perioada anterioară, întrucât proporţia celor care falimentează a crescut în ultimii ani. Ele se confruntă cu două mari probleme: recesiunea economică şi schimbările structurale (tehnologice, informaţionale, maturizarea pieţelor, internaţionalizarea crescândă a activităţilor etc.). În ciuda acestor dificultăţi, specialiştii apreciază că IMM-urile continuă să rămână pilonii economiei nipone.

3 H. Kinoshita, SME Policies in Japan, Conferinţa OCDE, Bologna, 2000.

O explicaţie majoră a vitalităţii sectorului de IMM-uri din Japonia o reprezintă atenţia deosebită de care s-au bucurat în general şi – după 1995 – în special. Astfel, în 1995 Guvernul nipon a dat publicităţii Cartea Albă a IMM-urilor, prin care se stabileau cinci politici majore de asistare şi impulsionare a lor.

promovarea activităţilor inovaţionale de către IMM-uri; promovarea firmelor mici; măsuri de stimulare a firmelor mici; măsuri de direcţionare a sistemului de distribuţie fizică, pentru a oferi

suport inovaţional firmelor profilate pe servicii; consultanţă şi consiliere acordate IMM-urilor pentru a face faţă

cerinţelor noii legi privind produsele pasive (Product Lability Law).Politica, concretizată în Legea privind promovarea activităţilor

inovaţionale ale IMM-urilor, se apreciază că are un rol esenţial în revitalizarea economiei nipone. Ea prevede asigurarea unei game largi de acţiuni de sprijin în ceea ce priveşte activităţile financiare şi manageriale, de marketing, îndeosebi cele conectate cu producerea şi implementarea rezultatelor cercetării şi dezvoltării. Prevederile acestei legi se referă la:

IMM-urile înfiinţate în ultimii 5 ani; IMM-urile, indiferent de vechime, ale căror cheltuieli de cercetare-

dezvoltare depăşesc 3% din cifra de afaceri; persoanele care planifică să-şi lanseze un IMM.Dintre stimulentele care le sunt acordate, menţionăm: reducerea

impozitului cu 7% pentru sumele investite în echipamente şi utilaje sau introducerea amortizării accelerate de până la 30% anual. Un accent deosebit se acordă, potrivit profesorului Yoshiyuki Okamoto, districtelor industriale, al căror număr depăşeşte în prezent peste 500 unităţi.

În continuare punctăm, exemplificativ, şi alte stimulente recente, care se acordă IMM-urilor:

extinderea plafonului pentru care pot obţine garanţii de la organismele specializate ale statului, de la 1.500.000 $ la 2.000.000 $;

extinderea plafonului pentru creditele care se pot acorda fără garanţii ale firmei de la 300.000 $ la 700.000 $;

extinderea perioadei de rambursare a creditelor pentru modernizarea maşinilor şi echipamentelor de la 5 la 7 ani ;

acordarea de credite fără dobândă pentru modernizare IMM-urilor care folosesc mai puţin de 100 de salariaţi şi au o cifră de afaceri sub 400.000 $;

prelungirea perioadei pentru care se permite continuarea activităţii IMM-ului* dacă a suferit pierderi financiare de la 5 la 7 ani;

acordarea de subsidii pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare care se încadrează în planurile de cercetare-dezvoltare aprobate la nivel de prefecturi în proporţie de 2/3 din volumul lor, cu condiţia ca ele să fie între minimum 50.000 $ şi maximum 300.000 $;

furnizarea de guvern, prin instituţii financiare specializate pe IMM-uri, de credite cu dobândă redusă;

acordarea de credite preferenţiale de către Corporaţia Japoneză a IMM-urilor pentru modernizarea capacităţilor tehnice ale IMM-urilor;

acordarea de subvenţii IMM-urilor care participă la târguri şi expoziţii.

* Se aplică IMM-urilor numai în primii 5 ani de activitate.

În Japonia politicile şi măsurile de asistare a IMM-urilor se operaţionalizează prin mecanisme foarte bine puse la punct. Cu titlu exemplificativ, redăm în figura nr. 10 mecanismul de acces al IMM-urilor la resursele financiare publice.

Din examinarea elementelor cuprinse în schemă, rezultă că în Japonia funcţionează numeroase organizaţii şi instituţii specializate pe IMM-uri şi anume:

Corporaţia japoneză a IMM-urilor - JASMEC; Corporaţia de asigurare a creditelor pe IMM-uri; Fundaţiile prefecturilor pentru IMM-uri; Asociaţia de garantare a creditelor.

Pe lângă acestea, menţionăm şi existenţa Institutului de Cercetări pentru IMM-uri, care desfăşoară o laborioasă activitate în acest domeniu.

Pentru viitor se apreciază că asupra evoluţiei IMM-urilor îşi vor pune amprenta opt factori majori, pe care-i prezentăm în figura nr. 11. În funcţie de aceştia, se află în studiu noi politici şi măsuri, centrate în special pe firmele axate pe cercetare-dezvoltare, de natură să contribuie la menţinerea şi creşterea competitivităţii IMM-urilor.

2.4. Abordarea IMM-urilor în unele ţări din Europa Centrală şi de Est

2.4.1. Modalităţi de promovare şi dezvoltare a IMM-urilor în Polonia

În mod firesc, Polonia, ţara cu cel mai mare număr de IMM-uri din ECE, prezintă un interes aparte datorită performanţelor sale pe toate planurile. Din punct de vedere economic rezultatele de ansamblu ale economiei Poloniei sunt remarcabile:

1994-1998 creşterea anuală a PIB-ului de aproape 6%; scăderea constantă a ratei şomajului, care în 1998 a ajuns sub 10%,

adică la mai puţin jumătate din nivelul anului 1994; rata inflaţiei în diminuare constantă, sub 10% în 1998; salariul mediu lunar a depăşit 400 $; investiţii străine în perioada 1990-1999 de peste 30 miliarde $.În acest context favorizant, dinamica şi numărul de IMM-uri

dobândesc dimensiuni apreciabile. Dacă ne referim la numărul IMM-urilor, acesta este, potrivit ultimelor informaţii, de peste 2 milioane, în 1998. Această cifră este aproape dublă faţă de cea prezentată pentru 1995, ca urmare a anchetei efectuată de UE împreună cu oficiile naţionale de statistică din ECE. IMM-urile în Polonia asigură peste 50% din locurile de muncă din economie şi - deosebit de important - din valoarea adăugată creată în cadrul său, ceea ce denotă o capacitate de performanţă economică apreciabilă.

Considerăm necesar să apelăm şi la alte abordări mai clasice, dar şi mai complete. Astfel, potrivit lui Olender , patru au fost elementele majore care au contribuit la rapida dezvoltare a fenomenului intreprenorial.

După cum reiese din examinarea acestor factori, la baza lor se află politicile guvernamentale asupra cărora prezentăm câteva aspecte relevante din punct de vedere al IMM-urilor. Încă din 1989 guvernul polonez a considerat că dezvoltarea IMM-urilor este deosebit de importantă pentru perspectivele economiei sale. Ca urmare, le-a sprijinit sub multiple forme.

Spre exemplu, în numai 6 ani în Polonia au fost înfiinţate şi funcţionau peste 450 de instituţii şi organisme specializate pe IMM-uri, în frunte cu un minister specializat. Din 1995 s-a trecut la utilizarea de programe speciale pentru dezvoltarea lor. Ultimele programe cuprind obiective, modalităţi şi resurse, precizate pentru întreaga perioadă până în 2002. Scopul lor declarat şi realizat, în bună măsură, este crearea celor mai bune condiţii posibile pentru dezvoltarea IMM-urilor şi valorificarea marelui potenţial de care dispun. Se acţionează pe patru direcţii principale:

a) Creşterea competitivităţii IMM-urilor prin: perfecţionarea cadrului legislativ, diminuând costurile sociale şi

administrative şi liberalizând condiţiile de utilizare a forţei de muncă; oferirea de ajutor financiar IMM-urilor inovaţionale; dezvoltarea unei infrastructuri economice (consultanţă, programe

educaţionale de diferite nivele etc.) de bună calitate şi accesibilă.b) Amplificarea exporturilor IMM-urilor prin: realizarea unui sistem informaţional pentru IMM-uri privind pieţele

externe; asistenţa pentru participarea la programele UE; asistenţa pentru participarea la expoziţii şi târguri internaţionale; asistenţa pentru introducerea normelor de calitate (ISO 9000, EN

45001); asistenţa în promovarea mărcilor proprii; crearea de condiţii mai atractive pentru investiţiile externe; asistenţa în efectuarea de investiţii în străinătate; credite pentru export şi asigurarea exportului.c) Crearea de condiţii mai bune pentru creşterea

investiţiilor, acţionând prin: reducerea impozitelor pe venituri; asistarea IMM-urilor în obţinerea de credite interne şi externe (de

exemplu, oferirea de garanţii); înfiinţarea de instituţii financiare specializate pe IMM-uri.d) Realizarea de politici regionale favorizate IMM-urilor

bazate pe: fonduri regionale şi locale; centre de informare şi asistenţă regionale şi locale.

Fără îndoială, tabloul acţiunilor guvernamentale poloneze este impresionant, şi aceasta explică în mare măsură evoluţia fenomenului intreprenorial din această ţară. Remarcăm însă, că la o asemenea abordare şi rezultate s-a ajuns şi datorită executării şi luării în considerare a unor aprofundate studii consacrate IMM-urilor, cu rezultatele benefice reliefate.

2.4.2. Trăsături specifice ale evoluţiilor intreprenoriale în Ungaria

În ECE, din punct de vedere intreprenorial, Ungaria, alături de Polonia, a fost ţara cu cea mai mare toleranţă din partea autorităţilor comuniste. După revoluţia din 1956, în Ungaria s-a permis existenţa comercianţilor privaţi, cu efecte, cultural-economice, apreciabile. Din 1982 s-a acceptat chiar existenţa firmelor private, al căror număr a crescut la 33.000 în 1985. Urmează o stagnare până în 1988, când sunt înregistrate 32.000 de firme private active. Începând cu 1990 se trece în mod deschis şi hotărât la încurajarea sectorului de IMM-uri.

Evoluţiile ulterioare ale IMM-urilor maghiare sunt puternic marcate de dinamica condiţiilor contextuale şi, în special, a celor economice. În 1993 se

atinge pragul de jos al crizei economice, cu cea mai mare reducere a PIB-ului, după care, începând cu 1997 se constată un reviriment puternic la nivelul performanţelor de ansamblu ale economiei. Demn de remarcat este faptul că în perioada 1990-1997 s-au rezolvat o serie de probleme cu mare impact asupra IMM-urilor - restructurarea apreciabilă a economiei, în special a industriei, realizarea unui cadru legislativ coerent (îndeosebi în perioada 1994-1998), elaborarea şi implementarea unor politici raţionale vis-a-vis de întreprinderi. Cu toate că a fost declarat principiul oportunităţilor egale, nu a fost operaţionalizat, dar s-au adoptat numeroase decizii şi acţiuni favorizante IMM-urilor şi întreprinzătorilor. Dintre acestea am menţiona una singură: amendamentele aduse Legii privind impozitele asupra corporaţiei, în 1995, prin care s-a redus impozitul pe profit de la 36% la 18%, crescând în schimb, impozitul pe dividende la 23%, dacă acesta nu este utilizat pentru plata creditelor destinate investiţiilor directe. Prin aceste măsuri - şi nu numai - se încurajează consolidarea economică a IMM-urilor şi înfiinţarea de noi firme.

În acest context, IMM-urile au sporit ca număr, ajungând în prezent la aproape 600.000 de astfel de firme, având, aşa cum am arătat în paragraful privind situaţia în ţările ECE, cea mai mare densitate la 1000 de locuitori.

O recentă investigaţie, realizată pe un eşantion reprezentativ de 1.407 IMM-uri, a relevat următoarele caracteristici principale ale IMM-urilor maghiare:

circa 80-85% din firmele mici au fost create pentru a da un cadru legal obţinerii de venituri, lor lipsindu-le o viziune şi o planificare pe termen lung;

¾ din firmele mici realizează vânzări către populaţie, numai ¼ intrând în relaţii de afaceri cu alte firme, cu profil similar lor sau complementar lor;

subcontractarea firmelor mari de către IMM-urilor este puţin răspândită, realizându-se în proporţie de 30-40% pentru o singură firmă;

firmele mici nu intră, de regulă, în contact cu întreprinderile multinaţionale şi băncile (cu excepţia plăţii furnizorilor);

suportul moral al familiei şi prietenilor atât la înfiinţarea IMM-urilor, cât şi mai târziu, prezintă o importanţă crucială;

firmele mici lucrează, cu 1-2 salariaţi; întreprinderile fără statut legal (care lucrează „la negru“, n.n.) folosesc, de obicei, maximum 5 persoane;

cea mai mare parte a personalului de specialitate utilizat de IMM-uri nu este angajat oficial, cu acte; persoanele din această categorie se implică, ajutând ca membri ai familiei sau ca zilieri, ori în calitate chiar de întreprinzători;

firmele mici, de obicei, nu iau credite de la bănci, procentul celor care s-au împrumutat la bancă fiind, potrivit anchetei, de 16%;

24% din firmele investigate admit că nu au nici un fel de rezerve financiare;

întreprinzătorii admit, în general, că pot să supravieţuiască numai nerespectând toate prevederile legislaţiei;

sistemul de relaţii privitor la sursele financiare are un rol semnificativ atât în înfiinţarea firmelor, cât şi în desfăşurarea activităţilor acestora; o proporţie din ce în ce mai mare de IMM-uri se bazează pe tradiţiile intreprenoriale ale familiei;

numai 2-3% din întreprinzători fac apel la consultanţi.

Dacă ne referim numai la întreprinzători, aceştia pot fi clasificaţi în 7 categorii, din punct de vedere al provenienţei şi modului de a decide şi acţiona:

meşteşugari şi comercianţi cu amănuntul din perioada anterioară anului 1982 şi copiii lor, posesori de firme familiale mici, întreprinzători cu pregătire medie, de tip tradiţional, fără aspiraţii economice majore;

manageri-proprietari, care şi-au început activitatea în deceniul trecut şi care în prezent posedă un potenţial apreciabil;

întreprinzători lansaţi în ultimii ani, forţaţi de împrejurări, cel mai adesea de şomaj, care se ocupă de afaceri mici, cu perspective reduse;

manageri din firmele de stat sau preponderent de stat, cu un comportament mixt intreprenorial-managerial;

întreprinzători prin privatizare, care posedă firme cu un apreciabil potenţial economic, cel mai adesea având peste 100 de salariaţi şi care sunt frecvent mai mult patroni decât întreprinzători-proprietari ;

fondatori recenţi de noi firme, frecvent joint-venture; de regulă ei sunt tineri, bine educaţi, cunoscând limbi străine şi computere, cu relaţii personale bune şi rezistenţi la presiuni, fiind puternic centraţi pe descoperirea şi valorificarea oportunităţilor economice;

ceilalţi întreprinzători-manageri ce nu intră în categoriile precedente şi care, frecvent, sunt puternic legaţi de societăţile comerciale de stat care încă mai funcţionează în Ungaria.

Din cele prezentate rezultă că, pe fondul evoluţiilor economice generale şi intreprenoriale, situaţia IMM-urilor şi întreprinzătorilor este destul de complexă, dar cu performanţe foarte bune la nivelul ECE. La aceasta au contribuit numeroase organizaţii specializate pe IMM-uri, menţionate în figura nr. 18. Cea mai mare implicare dintre aceste 10 organizaţii o are Fundaţia ungară pentru promovarea întreprinderii, înfiinţată în 1990, care printr-o reţea cu peste 100 de oficii regionale, oferă o foarte largă şi diversă asistenţă pentru IMM-uri, derulată prin programe naţionale şi locale, finanţate de guvernul ungar, UE sau alte surse.

Sintetizând, IMM-urile primesc două categorii de resurse - nerambursabile sau în condiţii preferenţiale.

Asistenţa nerambursabilă se furnizează prin cinci surse: Fondul de dezvoltare regională, al cărui obiectiv este promovarea

dezvoltării economice şi menţinerea locurilor de muncă în zonele defavorizate ale ţării;

Fondul de dezvoltare economică axat pe stimularea investiţiilor, restructurării, retehnologizării, dezvoltării infrastructurii etc.;

Fondul central de dezvoltare de tehnică, focalizat pe generarea de inovaţii tehnice şi asistarea implementării lor în firme;

Fondul pentru forţa de muncă, destinat recalificării, finanţării, creării de locuri de muncă etc.

Fondul central de protecţia mediului, prin care se finalizează acţiunile de protecţie a mediului realizate de către firme.

Asigurarea de resurse IMM-urilor în condiţii preferenţiale, se realizează printr-o gamă mult mai cuprinzătoare de măsuri specifice. Sintetic, acestea pot fi rezumate în maniera prezentată în tabelul nr. 6.

Asistenţa în condiţii preferenţialeTabelul nr. 6

Nr. crt.

Tip de asistenţă Modalităţi şi caracteristici principale

0 1 21 Credite pentru

înfiinţarea de IMM-uri

Creditul german, cu o dobândă de 75% din dobânda de bază practicată de banca furnizoare, pentru o perioadă de maximum 15 ani, cu 2 ani graţie, de până la 250.000 DM; Creditul japonez, cu o dobândă de 75% din dobânda de bază practicată de banca furnizoare Ş 3% comision; durata rambursării 15 ani, 5 ani perioadă de graţie, iar mărimea minimă 1.000.000 forinţi şi maximum 1,3 miliarde yeni; Credite din bănci conexe nipone, cu condiţii asemănătoare precedentului, dar numai pentru firme între 10 şi 60 salariaţi.

2 Credite după “schema 25%”

Se acordă firmelor care au resurse pentru dezvoltare de 75% din necesar, în vederea acoperirii diferenţei de 25%, pentru o perioadă de maximum 7 ani, cu 2 ani graţie, la o dobândă cu 1,5% peste dobânda de bază practicată de bancă

3 Microcredite Pentru firme sub 10 salariaţi; Suma maximă 2.000.0000 forinţi Pentru 3 luni-6 ani

4 Credite PHARE Pentru perioade de 2-7 ani Dobânda cu 2-3% sub nivelul pieţii Suma maximă este de 10.000.000 forinţi

5 Credite de privatizare

Pentru a cumpăra firmele de stat, parţial sau integral Se acordă trei tipuri de credite ,în termeni foarte favorabili ca durată, perioada de graţie şi dobândă

6 Credite pentru firmele aflate în

stare de faliment şi în proceduri de

lichidare

Destinate cumpărării activelor acestor companii Sunt trei tipuri de credite, în funcţie de principalele situaţii care se întâlnesc

7 Creditele Băncii Mondiale

Se dau la o dobândă formată din dobânda băncii care le acordă plus un comision Se acordă după o analiză foarte detaliată şi pretenţioasă Sunt 4 tipuri de credite:- pentru dezvoltare produselor cerute pe piaţă- pentru export de produse agricole- pentru restructurări industriale- pentru modernizarea agriculturii

În concluzie, abordarea IMM-urilor în Ungaria, declanşată încă la începutul deceniului precedent, a fost consistentă, reuşind să li se asigure un mediu favorizant la un nivel apreciabil, în cadrul căruia, printr-un sistem de organizaţii şi prin atragerea unor importante resurse, li s-a acordat un ajutor substanţial, reflectat în creşterea performanţelor întreprinzătorilor.