Download - Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

Transcript
Page 1: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

1

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia şi

Facultatea de Drept

DREPT PENAL . PARTEA GENERAL Ă I

Lect. univ. dr. MARIA-IOANA M ĂRCULESCU-MICHINICI

Asist. univ. dr. MIHAI DUNEA

SUPORT de CURS

Page 2: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

2

Page 3: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

3

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IA ŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL. PARTEA GENERAL Ă I

Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI

Asist. univ. dr. MIHAI DUNEA

- SUPORT de CURS -

Anul de studiu: II

Forma de învăţământ: Învăţământ cu Frecvenţă Redusă (I.F.R.)

Materia corespunzătoare pentru semestrul I

An universitar 2014-2015

Page 4: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

4

Page 5: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

5

Precizări preliminare

La elaborarea acestui suport de curs s-a avut în vedere reglementarea corespunzătoare

Codului penal în vigoare al României, reprezentat de Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of.

nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 31

decembrie 2014.

Suportul de curs reprezintă doar o sinteză a teoriei penale, conform reglementării

cuprinse în partea generală a Codului penal, adresându-se exclusiv studenţilor din anul al II-

lea, studii de licenţă, învăţământ cu frecvenţă redusă, de la Facultatea de Drept a Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fiind un îndrumar practic, conceput ca un instrument util în

fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de unele instituţii cu apartenenţă la instituţia

fundamentală a infracţiunii. Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia care urmează a

constitui obiectul evaluării studenţilor de la I.F.R. în sesiunea de la finalul primului semestru

de studiu din anul universitar 2014-2015, cu excepţia comentariilor referitoare la

reglementarea corespunzătoare Titlului I din partea generală a Codului penal - „Legea penală

şi limitele ei de aplicare” (ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că această parte a materiei

nu prezintă importanţă pentru studiu, mai ales în privinţa aplicării legii penale în timp, date

fiind problemele actuale ridicate de tranziţia de la fostul la actualul Cod penal).

Ca atare, suportul de curs este focalizat pe expunerea materiei corespunzătoare

dispoziţiilor din Titlu al II-lea al părţii generale din Codul penal, capitolele 1 – 5 (materia

referitoare la capitolul 6, privind autorul şi participanţii, urmând a forma obiect al prezentării

şi evaluării în semestrul al II-lea).

Suportul de curs reprezintă un apendice care completează dezbaterile şi prezentarea

materiei de la întâlnirile de studiu desfăşurate, pe parcursul semestrului I, cu studenţii,

cuprinzând – ca anexe – şi unele fişe de lucru furnizate şi analizate cu ocazia acestor întâlniri,

inclusiv temele de reflecţie propuse în cadrul acestora, precum şi unele extrase de practică

penală relevantă – decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii

Constituţionale a României privind probleme de aplicare în timp a legii penale, în raport de

instituţii legate de infracţiune. Totodată, suportul de curs vizează fixarea aspectelor teoretice

principale ale materiei, dar – în mod necesar – după parcurgerea prealabilă a doctrinei

recomandate, sau a oricărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografică, din cele

disponibile potrivit ofertei generoase existente pe piaţă.

Page 6: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

6

I. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRAC ŢIUNEA

Structura Titlului II din partea generală a noului Cod penal include următoarele

capitole: I – „Dispoziţii generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de

neimputabilitate”; IV – „Tentativa”; V – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”; VI –

„Autorul şi participanţii”.

Este de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziţii generale

(înscrierea definiţiei legale a infracţiunii în Capitolul I); cauze care exclud infracţiunea

(adevărate condiţii negative de existenţă a infracţiunii, cu referire la două dintre trăsăturile

esenţiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca

prevederea lor să aibă loc imediat după indicarea condiţiilor pozitive de existenţă a

infracţiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a infracţiunii – tentativa (Capitolul IV);

de asemenea, aspectele legate de unitatea sau pluralitatea infracţională au o legătură organică

cu materia formelor de desfăşurare ale infracţiunii (Capitolul V); în final este abordată

problema pluralităţii de făptuitori (Capitolul VI).

I.1. Definiţia infracţiunii. Tr ăsături esenţiale

Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată

şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art.

15 C.P.).

Ceea ce este esenţial pentru faptă rezidă în:

- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;

- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);

- caracterul imputabil (sau imputabilitatea).

Pornind de la definiţia legală, o definiţie formală, putem afirma că infracţiunea este o

faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doctrina majoritară

apreciind ca trăsături fundamentale, esenţiale, ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea şi

imputabilitatea.

I.1.1. Înţelesul noţiunii de tipicitate

„Prevederea faptei în legea penală – ce decurge din principiul legalităţii incriminării –

presupune cerinţa ca faptă concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să

corespundă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această

corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare,

Page 7: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

7

calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de

vinovăţie)” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]. În aceeaşi ordine de idei, la

nivelul proiectului noului C.P. infracţiunea era definită ca fiind o faptă prevăzută de legea

penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o , cu reţinerea a trei trăsături

generale: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat şi caracterul imputabil. Precizăm

că vinovăţia nu apărea precizată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii, stând în intenţia

legiuitorului includerea acesteia în trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penală, în

accepţiunea de element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma

căruia se analizează concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în

norma de incriminare.

Norma de incriminare oferă un anumit model legal, cuprinde atât elementele obiective

cât şi elementele subiective ale unei fapte relevante penal. Corespondenţa între faptă concretă

şi faptă descrisă potrivit tiparului său legal este denumită în doctrina penală tipicitate,

subscriind opiniei potrivit căreia vinovăţia care figurează în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu

constituie, în fapt, o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din

cuprinsul normei de incriminare. Dacă această concordanţă a faptei concrete cu norma de

incriminare (tipicitate) se realizează deopotrivă în planul elementelor de factură obiectivă şi al

celor de ordin subiectiv (forma de vinovăţie), sau acoperă doar concordanţa elementelor

obiective ale faptei cu cele ale modelului legal, reprezintă o chestiune dezbătută în doctrină.

„În logica noului Cod penal vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al

infracţiunii, fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia, ca

trăsătură generală a infracţiunii, este denumită de N.C.P. imputabilitate, regăsindu-se astfel în

cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii”. [M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod

penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea

penală mai favorabilă].

Semnalăm şi opinia contrară, potrivit căreia definiţia menţionează vinovăţia, socotită

ca a doua trăsătură esenţială, sistematizată după cerinţa ca faptă să fie prevăzută de legea

penală, apreciindu-se că tipicitatea „se realizează, aşadar, numai ca rezultat al comparării

conţinutului obiectiv al faptei concrete cu acela al normei de incriminare, deoarece în privinţa

conţinutului subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia, ca trăsătură esenţială

distinctă a infracţiunii, de aceea a faptei prevăzute de legea penală”. [G. Antoniu, în:

Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I].

În concluzie – şi în acord cu alţi autori [A.M. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi

Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi] – afirmăm că prevederea faptei în

legea penală şi vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă

concretă şi faptă descrisă în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective

Page 8: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

8

(prevederea faptei în legea penală, înţeleasă ca tipicitate obiectivă) şi forma de vinovăţie

cerută de legea penală (vinovăţia în sensul dispoziţiei din art. 16 C.P. – tipicitate subiectivă).

I.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)

Presupune că faptă prevăzută de legea penală nu este permisă de ordinea juridică, are

un caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru existenţa

infracţiunii, este modul sub care se înfăţişează antijuridicitatea, ca trăsătură esenţială a

infracţiunii” [G. Antoniu, Explicaţii preliminare…, Vol. I].

Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre

cauzele justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 C.P.) – respectiv: legitima apărare,

starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul

persoanei vătămate – cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă înlătură

caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea

lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu

constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă

(licâtă)” [G. Antoniu, C. Bulai – Dicţionar de drept penal şi procedură penală].

I.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)

Imputabilitatea, ca o caracteristică a faptei, trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune

posibilitatea de reproşare a săvârşirii faptei persoanei implicate în comiterea acesteia, nefiind

suficientă, pentru a fi în prezenţa faptei apreciată drept infracţiune, doar întrunirea tipicităţii şi

a antijuridicităţii.

Altfel spus, pentru ca o faptă să reprezinte infracţiune si să atragă răspunderea penală,

nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare

şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi şi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată

fi reproşată săvârşirea ei [a se vedea expunerea de motive a proiectului noului C.P.], stând în

intenţia legiuitorului C.P. de a adopta teoria normativă în materie – vinovăţia privită ca „un

reproş, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a

avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei” [Expunerea

de motive a proiectului noului C.P.]; vinovăţia ca reproş, trăsătură esenţială denumită

imputabilitate, nu se confundă cu elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de

incriminare (tipicitatea subiectivă).

În privinţa conceptului de imputabilitate, doctrina penală înregistrează o diversitate de

opinii. (Şi) În aprecierea noastră, singura interpretare a noţiunii analizate, care să nu conducă

la aprecierea drept redundantă a noii definiţii a infracţiunii, este aceea în care imputabilitatea

este apreciată drept o premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de sub-element al

Page 9: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

9

laturii subiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică de parte componentă a

conceptului mai larg de tipicitate (alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea

penală). Viziunea este susţinută de împrejurarea că stabilirea existenţei imputabilităţii se

realizează printr-un examen negativ – constatarea lipsei incidenţei vreunei cauze de

neimputabilitate [pentru detalii, a se vedea: M.I. Michinici, M. Dunea, în: T. Toader

(coordonator) ş.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].

Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în lipsa incidenţei

unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală dacă

a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 C.P.),

respectiv: constrângerea fizică; constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea

făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară şi completă); eroarea (în condiţiile

legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind

acele stări, situaţii, împrejurări, cazuri, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute

de legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina persoanei făptuitorului.

Ele, reprezintă, de asemenea, cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă

înlătură caracterul imputabil al faptei.

*

Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale,

lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistenţa infracţiunii şi – deci – pe cale de consecinţă, la

excluderea răspunderii penale. Dacă faptă nu există, faptă nu este prevăzută de legea penală

ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, există o cauză justificativă sau de

neimputabilitate, nu există infracţiune.

Trăsăturile esenţiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni,

fapte penale, delimitându-se astfel de alte fapte antisociale, de natură extrapenală, spre ex.:

contravenţii, abateri disciplinare etc.

Page 10: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

10

I.2. Conţinutul infrac ţiunii

În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 15 alin. 1 C.P.), după cum s-a arătat,

ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde

un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii

între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de

alte infracţiuni.

Conţinutul infracţiunii e definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi

subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite

infracţiuni, care determină un anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei

infracţiuni, prin trăsăturile proprii pe care le prezintă, permite diferenţierea între ele a faptelor

ce constituie infracţiuni.

Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale

acesteia, cu noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care

dezvoltă o vastă problematică cu privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce

se integrează în conţinutul infracţiunii, interesând în principal: latura obiectivă, latura

subiectivă, obiectul şi subiecţii infracţiunii.

Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub

aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui

infracţiuni. Toate aceste elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite

infracţiuni, formează conţinuturile acestor fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate,

abstracte, tipare legale în care se încadrează faptele concrete ce se comit în realitate, care

trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o infracţiune sau alta,

spre exemplu:

- potrivit dispoziţiei din art. 188 C.P., infracţiunea de omor se realizează atunci când o

persoană ucide cu intenţie o altă persoană;

- potrivit dispoziţiei din art. 228 C.P., infracţiunea de furt se realizează atunci când o

persoană sustrage un bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără

consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept;

- potrivit dispoziţiei din art. 295 C.P., infracţiunea de delapidare se realizează prin

însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru

altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.

Rezultă că prin norme speciale de incriminare sunt prevăzute infracţiuni determinate şi

– deci – conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale

a dreptului penal).

Page 11: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

11

După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice;

definiţia generală din art. 15 C.P. relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite

delimitarea ilicâtului penal de alte forme de ilicât juridic (contravenţii, abateri disciplinare

etc.); conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând-

o să se deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se examinează

noţiunea de conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun

tuturor conţinuturilor de infracţiuni.

I.2.1. Clasificarea condiţiilor prev ăzute în conţinutul infrac ţiunii. Clasificarea

conţinuturilor de infrac ţiuni

Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:

a) Actul de conduită interzis – faptă manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care

cauzează urmări dăunătoare – şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, exprimată sub formă de

intenţie, culpă sau praeterintenţie, ceea ce configurează cele două laturi ale infracţiunii: latura

obiectivă şi latura subiectivă.

b) Obiectul şi subiecţii infracţiunii. În unele conţinuturi se prevăd şi condiţii ce privesc

obiectul faptei – spre exemplu: la infraţiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat

în posesia sau detenţia altuia – sau condiţii ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la

infracţiunea de delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionarul public, gestionar sau

administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate.

c) Unele condiţii de săvârşire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de comitere,

un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infracţiunile de conducere a unui vehicul sub

influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 C.P.), ultraj contra bunelor moravuri (art.

375 C.P.), distrugere în formă agravată (art. 253 alin. 4 C.P.), ucidere ori vătămare a nou-

născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.), furtul (art. 228 / 230 C.P.), abuzul în

serviciu (art. 297 alin. 2 C.P.) ş.a.

În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut juridic al

infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii. Conţinutul juridic (legal) al infracţiunii

cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa unei anumite

infracţiuni; conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde (numai) condiţiile ce se referă la

actul de conduită interzis, intrând în compunerea sa elementele ce compun latura obiectivă şi

latura subiectivă a infracţiunii, desemnând un conţinut obligatoriu şi necesar pentru orice

infracţiune.

În literatura de specialitate se indică şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii

(recomandăm parcurgerea doctrinei). Ne reţine aici atenţia (şi) clasificarea operată după

importanţa pentru existenţa infracţiunii, distingându-se între condiţii esenţiale, constitutive,

Page 12: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

12

necesare pentru realizarea unui anumit tip de bază de infracţiune, şi celelalte condiţii,

accidentale, circumstanţiale, care se adaugă condiţiilor esenţiale, formând variantele agravate

/ calificate ale infracţiunilor. În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie

între conţinut de bază, simplu sau tipic, care cuprinde condiţiile necesare pentru existenţa

infracţiunii în configuraţia tipică (spre exemplu: omor – art. 188 C.P. – sau furt – art. 228

C.P.) – pe de o parte – şi conţinut agravat, calificat, care corespunde variantelor agravate ale

anumitor infracţiuni, care conţine pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte

circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate sporită (spre exemplu:

omor calificat – art. 189 C.P. – sau furt calificat – art. 229 C.P. – ori viol agravat – art. 218

alin. 3-4 C.P. etc.). Totodată, se distinge şi un conţinut atenuat, care corespunde variantelor

atenuate ale anumitor infracţiuni, care – în principiu – conţine pe lângă condiţiile necesare

conţinutului de bază şi alte circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o

gravitate (mai) redusă (spre exemplu: uciderea la cererea victimei, ca formă atenuată a

infracţiunii de omor – art. 190 C.P. – ori furtul în scop de folosinţă, ca formă atenuată a

infracţiunii de furt / furt calificat – art. 230 C.P. – sau omisiunea sesizării comisă din culpă,

formă atenuată a omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie – art. 267 alin. 2 C.P. – ori înlesnirea

evadării comisă din culpă, formă atenuată a faptei intenţionate – art. 286 alin. 4 C.P. etc.).

I.2.2. Elementele analitice ale infracţiunii

Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie.

Faptă, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări dăunătoare, şi

vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul

său, constituind părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă. În conţinutul

infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o

caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii.

Pe lângă obiect, infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv

persoana care săvârşeşte faptă incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul

activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis, ca titulară a valorii

ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.

Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive ale infracţiunii,

care se integrează în conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără

de care infracţiunea nu este posibilă, a reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în

doctrina penală [a se vedea, pentru detalii: V. Păvăleanu, Drept penal. Parte generală; V.

Paşca, Drept penal. Parte generală – autorii sintetizând opiniile exprimate].

Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se

referă la conţinutul constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au

Page 13: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

13

valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa

infracţiunii sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza conţinutului specific al fiecărei

infracţiuni se prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă, prin prisma

trăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de

pe poziţia elementelor analitice ale infracţiunii.

(Precizare:) Din punct de vedere didactic, unii autori tratează distinct obiectul şi subiecţii

infracţiunii (drept condiţii preexistente ale infracţiunii) de conţinutul constitutiv propriu-zis al

infracţiunii – latura obiectivă şi latura subiectivă [spre exemplu: V. Păvăleanu], spre deosebire

de alţi autori care, considerând toate cele patru categorii de elemente (obiect, subiect, latură

obiectivă şi subiectivă) drept elemente componente ale tipicităţii, le tratează cu ocazia

prezentării tipicit ăţii ca trăsătură definitorie a infracţiunii [spre exemplu: F. Streteanu, R.

Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal; V. Paşca].

I.2.3. Obiectul şi subiecţii infrac ţiunii

I.2.3.1. Obiectul infracţiunii

Valorile şi relaţiile sociale apărate de legea penală împotriva cărora sunt îndreptate

faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora constituie

obiectul juridic al infracţiunii. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme [sens în care

recomandăm parcurgerea doctrinei].

Ne reţin atenţia următoarele:

- Obiectul juridic generic – reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate

de o grupă de infracţiuni, care serveşte la sistematizarea părţii speciale a Codului penal (XII

titluri).

- Obiectul juridic special – reprezintă o anumită valoare socială ocrotită de legea penală,

căreia i se aduce atingere prin săvârşirea unei anumite fapte incriminate.

- Obiectul material – unele infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, se caracterizează şi prin

existenţa unui obiect material, care constă în lucrul corporal sau fiinţa împotriva căruia /

căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea / inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care

este lezat sau periclitat prin comiterea activităţii infracţionale (spre exemplu: corpul persoanei

în viaţă, în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului etc.). Având în vedere faptul

că nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, într-o opinie exprimată în

doctrină [F. Streteanu, R. Moroşanu; V. Păvăleanu] se susţine că acesta (obiectul material) stă

la baza clasificării infracţiunilor în materiale şi formale. Infracţiunile materiale sunt faptele

caracterizate de existenţa unui obiect material împotriva căruia se îndreaptă acţiunea /

inacţiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre deosebire de infracţiunile formale, care nu presupun

existenţa unui obiect material, în cazul cărora valoarea socială ocrotită penal nu este strâns

Page 14: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

14

legată de un anumit lucru corporal (spre ex.: trădare, divulgarea secretului profesional,

ameninţare, conducerea pe drumurile publice fără permis de conducere etc.).

I.2.3.2. Subiecţii infracţiunii

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei

infracţiuni, deosebind două categorii: subiect activ, subiect pasiv.

Prin subiect activ al infracţiunii se înţelege, în opinia majoritară, persoana fizică sau

juridică care săvârşeşte o infracţiune şi care urmează să răspundă penal. Subiectul activ al

infracţiunii, când este reprezentat de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească cumulativ

anumite condiţii generale, anume: limită de vârstă, responsabilitate, libertate de hotărâre şi

acţiune.

Condiţia limitei de vârstă interesează în raport de limitele răspunderii penale, ce fac

obiectul dispoziţiilor din art. 113 C.P. ce prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14

ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai

dacă se dovedeşte că a săvârşit faptă cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16

ani răspunde penal potrivit legii”.

Din textul indicat, reiese, aşadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezumţia absolută

de incapacitate penală; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezumţie relativă de incapacitate

penală.

Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului (minor nerăspunzător

penal) este o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a

infracţiunii (acesta nu este infractor, ci doar făptuitor). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi

16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a comis faptă penală cu discernământ –

capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta în concret voinţa în raport cu faptă

concretă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.

3 C.P.), care înscrie pentru acesta o prezumţie de capacitate penală (operează o prezumţie în

sensul existenţei discernământului).

Starea de minoritate, cu referire la minorii răspunzători penal, cu vârsta cuprinsă între

14-18 ani la data comiterii faptei, reprezintă sub aspectul naturii juridice o cauză de

diferenţiere a răspunderii penale în raport de cea antrenată de infractorii majori, consecinţele

răspunderii lor penale fiind reprezentate doar de măsuri educative, ca sancţiuni operante în

cazul acestora (şi nu pedepse).

Condiţia responsabilităţii semnifică o stare normală a omului care a atins o anumită

limită de vârstă, legea penală considerând că o persoană devine responsabilă la împlinirea

vârstei de 16 ani, înţelegând prin aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-şi da seama

de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi urmările acestora, precum şi capacitatea de

Page 15: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

15

a-şi stăpâni acţiunile / inacţiunile, de a le putea controla. Legea nu defineşte noţiunea de

responsabilitate a persoanei, ci starea opusă acesteia, noţiunea de iresponsabilitate, care, din

punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o cauză de neimputabilitate, din categoria

cauzelor generale de excludere a infracţiunii (art. 28 C.P.).

Condiţia referitoare la libertatea de hotărâre şi acţiune se referă la posibilitatea

persoanei de a delibera, hotărî, respectiv acţiona potrivit propriei sale voinţe, în mod liber, în

afara oricărei constrângeri manifestate asupra sa. Această condiţie nu este prevăzută expres de

legea penală, dar rezultă implicit din prevederile art. 24, 25 C.P., care consacră constrângerea

fizică, respectiv cea morală, care sub aspectul naturii juridice reprezintă cauze de

neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii.

(Precizare:) În mod tradiţional, doctrina penală prezintă toate aceste condiţii generale atunci

când se abordează problematica pe care o dezvoltă subiectul activ al infracţiunii, de pe poziţia

persoanei fizice, cu menţiunea că se cere întrunirea lor cumulativă, altfel persoana care comite

faptă prevăzută de legea penală rămâne doar făptuitor, faptă neconstituind infracţiune. Astfel,

curentul majoritar de opinie consideră că atribuirea calităţii de subiect activ al infracţiunii este

condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor referitoare la limită de vârstă,

responsabilitate, libertate de hotărâre şi acţiune [V. Paşca; V. Păvăleanu], deşi s-a opinat şi în

sensul că subiectul activ este considerat a face parte dintre elementele de factură obiectivă ale

incriminării-tip, spre deosebire de discernământ, libertate de hotărâre şi acţiune, care nu apar

drept elemente ale tipicităţii, acestea fiind legate de imputabilitate, ca trăsătură esenţială a

infracţiunii – fiind vorba de o altă manieră de tratare a problematicii abordate; în optica

susţinătorului acestui punct de vedere [F. Streteanu, R. Moroşanu], atribuirea calităţii de

subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire la capacitatea persoanei şi la

posibilitatea sancţionării penale a acesteia, prin sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii

penale angajate (şi deci de calificarea faptei comise drept infracţiune sau simplă faptă

prevăzută de legea penală), lucru relevat de împrejurarea că şi o persoană lipsită de

discernământ poate comite o faptă tipică şi antijuridică, spre ex.: iresponsabilul care comite

un omor şi faţă de care se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale, ca sancţiune de

drept penal.

În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect

activ general şi infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt

cele ce pot fi comise de orice persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care

îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus-menţionate. În cazul unor

infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care coautoratul este posibil) mai

trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială prevăzută în

norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ

Page 16: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

16

special / calificat / circumstanţiat, infracţiuni proprii (opinie majoritară) – spre ex.: calitatea

de funcţionar public, pentru unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu (luarea de mită, art.

289 C.P.; delapidarea, art. 295 C.P.; neglijenţa în serviciu, art. 298 C.P. etc.), calitatea de

militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate (dezertarea, art.

414 C.P.; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 C.P. etc.) ş.a.m.d.

(Precizare:) Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al infracţiunii urmează a se realiza în

cadrul materiei repartizată studiului în semestrul al II-lea.

Prin subiect pasiv al infracţiunii se înţelege persoana fizică sau juridică (inclusiv

statul), împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională, ca persoană vătămată prin

săvârşirea faptei, titulară a valorii sociale ocrotită de legea penală. Uneori şi subiectul pasiv

trebuie să îndeplinească, pentru existenţa unei anumite infracţiuni, o calitate specială

prevăzută expres în norma de incriminare (ex.: ultrajul, art. 257 C.P.).

În raport de subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect

pasiv general (infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei

persoane) şi infracţiuni cu subiect activ special / calificat / circumstanţiat (care nu sunt însă

cuprinse în denumirea de infracţiune proprie, rezervată doar faptelor incriminate cu subiect

activ special), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate specială.

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi unic (ex.: o persoană vătămată în urma realizării

acţiunii de ucidere cu intenţie – omor, art. 188 C.P. – sau ucidere din culpă, art. 192 alin. 1

C.P.), sau plural (ex.: omor calificat – art. 189 alin. 1 lit. f C.P. – sau uciderea din culpă – art.

192 alin. 3 C.P. - etc.).

(Precizare:) Uneori, calitatea specială a subiecţilor infracţiunii – activ sau / şi pasiv – atrage

atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Spre ex.:

- subiect activ special – agravare: cazul infracţiunii de viol agravat (art. 218 alin. 3 lit. a),

comis de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul căreia se află

victima.

- subiect pasiv special – agravare: cazul infracţiunii de omor calificat (art. 189 alin. 1 lit.

g), comis asupra unei femei gravide.

- subiect activ şi pasiv special – atenuare: cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-

născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.).

I.2.4. Latura obiectivă

Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul

material (acţiune sau inacţiune), urmarea imediată (rezultatul) şi legătura de cauzalitate.

Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective, atrăgând, pe

Page 17: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

17

cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii.

I.2.4.1. Elementul material

Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor (actus reus), prin

descrierea legală a faptei ca infracţiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate

realiza prin acţiune sau inacţiune.

Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni

comisive (care se săvârşesc prin comiterea de acţiuni interzise de legea penală) – spre ex: furt,

viol, fals material în înscrisuri oficiale, delapidare etc. – şi infracţiuni omisive (care se

săvârşesc prin inacţiune, în raport de o obligaţie legală de a face ceva) – ex.: nedenunţare,

omisiunea sesizării, aflarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate etc. – enumerare

prin care evidenţiem aşa-numitele infracţiuni omisive proprii, infracţiuni în cazul cărora

inacţiunea este prevăzută explicit potrivit normei de incriminare a faptei. Referindu-ne la

infracţiunile omisive, amintim şi categoria infracţiunilor denumite în doctrină omisive

improprii, sau comisiv-omisive, caz în care inacţiunea este asimilată acţiunii, omisiunea

nefiind expres prevăzută în norma de incriminare. Potrivit art. 17 C.P., care reglementează

săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune

numai infracţiunile comisive care presupun producerea unui rezultat de ordin material

(potrivit unei părţi a doctrinei, un rezultat material explicit prevăzut), ca rezultat tipic, potrivit

normei de incriminare. Prin urmare, aceste infracţiuni au la bază o incriminare comisivă, dar

rezultatul poate fi uneori – în mod concret – produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie

prevăzută explicit în norma de incriminare.

Potrivit dispoziţiilor legale, săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune se poate

realiza în două tipuri de cazuri, anume:

- Când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona, caz ce se caracterizează prin

obligaţia juridică a subiectului de a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului,

obligaţie denumită în doctrină obligaţie de garanţie, care „subzistă doar atunci când între

persoana ţinută să acţioneze şi valoarea socială ocrotită – care nu îi aparţine – există o

legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privinţa evitării rezultatului

vătămător pentru valoarea socială protejată de norma de incriminare” [F. Streteanu, citat de I.

Pascu (coordonator) ş.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea generală]. Doctrina oferă

mai multe exemple, dintre care reţinem: obligaţia legală a părinţilor de a asigura cele necesare

supravieţuirii copilului – cazul mamei „care trebuie să hrănească sau să protejeze pe noul-

născut, astfel că dacă ea nu îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi în

prezenţa unei infracţiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culpă”

[I. Pascu (coordonator) ş.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea generală]; sau, obligaţia

Page 18: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

18

contractuală a prestatorului întreţinerii unei persoane în vârstă, sau a bonei faţă de copilul

minor, de a acorda acestora asistenţă activă sau ajutor în condiţiile în care le-ar fi periclitată

viaţa etc.

- Când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea

socială protejată o stare de pericol, care a înlesnit producerea rezultatului. Doctrina oferă mai

multe exemple, dintre care reţinem: „dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din faţa porţii

pentru a remedia o defecţiune la conducta de alimentare cu apă, prin acţiunea sa creează o

stare de pericol pentru integritatea fizică a celor care trec prin zonă. În consecinţă, dacă

ulterior lasă groapa nesemnalizată şi neacoperită, peste noapte, iar un trecător cade în groapă,

cel care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau pentru decesul victimei”; sau,

„deţinătorul unui câine, care nu utilizează lesă şi botniţă cu ocazia plimbării acestuia în locuri

publice răspunde pentru vătămarea corporală cauzată de câine unei alte persoane” [F.

Streteanu, R. Moroşanu].

În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta într-o singură acţiune /

inacţiune (a se vedea în acest sens, unitatea naturală de infracţiune – cazul infracţiunii simple

sau continue), sau în două sau mai multe acţiuni / inacţiuni (a se vedea în acest sens unitatea

legală de infracţiune – cazul infracţiunii continuate sau complexe), ori atât într-o acţiune cât şi

într-o inacţiune (spre ex.: infracţiunea de neglijenţă în serviciu, art. 298 C.P.).

I.2.4.2. Urmarea imediată

Săvârşirea acţiunii sau inacţiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite

de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în

rezultatul sau urmarea produsă – element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea

element obligatoriu pe latură obiectivă mai este denumit în doctrină şi urmare imediată, în

vederea deosebirii acestuia de eventualele consecinţe subsecvente ale infracţiunii. Astfel, dacă

urmarea imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa acesteia,

consecinţele subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infracţiuni, la agravarea răspunderii

penale (spre ex., producerea unor consecinţe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183

C.P. – în cazul anumitor infracţiuni de serviciu, potrivit art. 309 C.P.).

În raport de urmarea imediată, infracţiunile se clasifică în: infracţiuni de rezultat şi

infracţiuni de pericol, după cum urmarea este sau nu prevăzută în norma de incriminare.

(Precizare:) Doctrina majoritară foloseşte ca noţiuni alternative: pentru infracţiune de

rezultat, expresia - infracţiune materială; pentru infracţiune de pericol, expresia – infracţiune

formală sau infracţiune de atitudine.

Infracţiunile de rezultat sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut, explicit

sau implicit, urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat). Spre ex.: prevedere explicită a

Page 19: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

19

rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de vătămare corporală, loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, neglijenţă în serviciu, înşelăciune ş.a.; prevedere implicită a

rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de omor, furt ş.a.

Infracţiunile de pericol sunt acelea în cazul cărora urmarea imediată nu este una

materială, constând (doar) într-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotită prin norma

de incriminare. În cazul acestor infracţiuni urmarea imediată nu se manifestă sub forma unei

modificări efective în realitatea (concretă, obiectivă) înconjurătoare, valoarea socială protejată

penal nu suferă în concret nicio ştirbire cuantificabilă din punct de vedere material, aceasta

fiind lezată doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitarea sa, aspect de natură să

provoace tulburare şi nelinişte în buna desfăşurare abstractă a relaţiilor sociale aferente.

Unii autori disting şi o subclasificare a infracţiunilor de pericol, în: infracţiuni de

pericol concret şi infracţiuni de pericol abstract, în funcţie de gradul de determinare, în

norma de incriminare, a valorii sociale periclitate. Spre ex.: „neîndeplinirea îndatoririlor de

serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura

feroviară, ori ai operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune

în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea

ferată (art. 329 alin. 1 [C.P.]), este o infracţiune de pericol social concret, deoarece legiuitorul

cere ca starea de pericol să privească siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie

sau manevră pe calea ferată. Dimpotrivă, deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice

operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor

acestora, sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept (art. 342 [alin. 1

C.P.]), este o infracţiune de pericol abstract, acţiunile sau inacţiunile descrise în norma de

incriminare generând o stare de pericol pentru o varietate de valori sociale protejate de legea

penală” [V. Paşca].

Clasificarea infracţiunilor din punct de vedere al urmărilor produse prezintă interes nu

doar de ordin teoretic, ci şi practic, fiind infracţiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului

consumării. Astfel, consumarea unei infracţiuni de rezultat are loc la data realizării integrale a

activităţii infracţionale, care este urmată de apariţia urmării imediate (efectiv verificată pe caz

concret), iar consumarea unei infracţiuni de pericol are loc când în urma realizării integrale a

actului de conduită interzis este generată starea de pericol asupra valorii sociale. În aceeaşi

ordine de idei, diferenţe se înregistrează – sub acest aspect – şi în cazul formei atipice a

tentativei (a se vedea materia formelor infracţiunii intenţionate).

I.2.4.3. Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă se întregeşte prin existenţa unui alt element component obligatoriu,

denumit legătura de cauzalitate, prin care se înţelege liantul cauzal (nexum) dintre elementul

Page 20: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

20

material (acţiunea/inacţiunea) şi urmarea imediată. Raportul de cauzalitate caracterizează

toate infracţiunile, deşi nu apare menţionat explicit în norma de incriminare.

Problema constatării acestuia şi a stabilirii sale cu exactitate se ridică îndeosebi în

cazul infracţiunilor de rezultat; în cazul infracţiunilor de pericol concret, starea de pericol –

urmare a faptei – se impune dovedită, trebuind să decurgă în mod necesar din

acţiune/inacţiune, probarea acestora determinând prezumarea existenţei legăturii de

cauzalitate; în cazul infracţiunilor de pericol abstract, odată stabilită existenţa elementului

material, se prezumă atât urmarea imediată, cât şi legătura de cauzalitate care le uneşte pe

acestea.

În unele cazuri, stabilirea legăturii de cauzalitate nu ridică dificultăţi – spre ex.:

uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri de topor în cap, ori prin împuşcare în cap, de la

mică distanţă, cu o armă de foc. În alte situaţii, se pot ridica unele probleme, dificultăţi, în

corecta determinare a raportului de cauzalitate, respectiv atunci când urmarea a fost precedată

de acţiuni plurale, concomitente sau succesive, desfăşurate de mai multe persoane, sau atunci

când anumite împrejurări – anterioare, concomitente sau posterioare în raport de momentul

manifestării acţiunii – au influenţat într-o anumită măsură producerea rezultatului. Nu de

puţine ori practica penală s-a confruntat cu astfel de situaţii, care impun un examen riguros al

cauzei supuse soluţionării (spre ex.: o persoană este victima unui accident de trafic rutier,

suferind vătămări grave ale integrităţii corporale, dar existând încă şanse de supravieţuire,

însă, pe drum spre spital ambulanţa este implicată într-un alt accident, în urma căruia

pacientul decedează, sau, ajuns la spital, încetează din viaţă fiind prins într-un incendiu

declanşat de un piroman).

În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penală s-au formulat mai multe teorii,

subsumate celor două curente, respectiv: teza monistă şi teza pluralistă, după cum se

consideră că producerea rezultatului faptei se datorează unei singure cauze sau unui concurs

de cauze (recomandăm parcurgerea doctrinei care prezintă aceste teorii, inclusiv limitele şi

meritele acestora, alături de teoriile clasice vehiculate – spre ex.: teoria condiţiei sine qua

non, teoria cauzei adecvate etc. – fiind semnalată şi o teorie care se bucură de audienţă în

doctrina străină, anume teoria imputării obiective a rezultatului, prezentată şi de unii autori

români [V. Păvăleanu] ).

I.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective

În cazul unor infracţiuni legiuitorul înscrie cerinţe referitoare la loc, timp, mod,

mijloace de săvârşire a faptei, care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază (al

infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii ale laturii obiective. Menţionăm, cu titlu

de exemplu, infracţiunea de tulburarea ordinii şi lini ştii publice (art. 371 C.P.), sau trădarea

Page 21: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

21

prin ajutarea inamicului (art. 396 C.P.) etc.

În alte cazuri, cerinţele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective,

ca împrejurări în care se săvârşesc unele infracţiuni, atrag o agravare sau o atenuare a

răspunderii penale în raport de anumite incriminări-tip. Menţionăm, spre exemplu, furtul

calificat (art. 229 alin. 1 lit. a, b ş.a. C.P.), ori omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. h C.P.) etc.,

respectiv uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.) ş.a.

I.2.5. Latura subiectivă

Latura subiectivă cuprinde totalitatea elementelor de factură subiectivă care preced şi

însoţesc acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura obiectivă, al cărei element

obligatoriu, esenţial, îl reprezintă întotdeauna vinovăţia, atitudine psihică a persoanei,

constând într-un act de conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de

faptă şi urmările acesteia, vinovăţia în forma cerută potrivit normei de incriminare. Această

atitudine psihică, manifestată sub formă de intenţie, culpă sau praeterintenţie, constituie

latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, care se află într-o strânsă legătură cu latura

obiectivă, formând împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil.

Alături de vinovăţie ca element esenţial, în cazul unor infracţiuni (intenţionate),

elementul subiectiv este complinit de lege prin înscrierea în norma incriminatoare a unor

cerinţe subiective referitoare la un anumit scop sau mobil.

Potrivit art. 16 alin. 1 C.P., cu denumirea marginală „Vinovăţia”, se prevede că faptă

constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea

penală. Conform acestor dispoziţii, „legiuitorul a dorit să evidenţieze faptul că formele

vinovăţiei ţin de structura internă a infracţiunii (vinovăţia ca element constitutiv), iar nu de

imputabilitate” [M.A. Hotca, R. Slăvoiu]. În reglementarea citată, corespunzător alineatului

imediat următor, se prevede că vinovăţia există când faptă este comisă cu intenţie, din culpă

sau cu intenţie depăşită (alin. 2) – care reprezintă formele legale ale vinovăţiei, fiecare în parte

fiind definită corespunzător, respectiv: intenţia şi modalităţile sale normative (alin. 3); culpa şi

modalităţile sale normative (alin. 4); intenţia depăşită (alin. 5).

Codul penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diferitelor infracţiuni mai multe

procedee:

- în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infracţiuni, indică forma de vinovăţie prin

însăşi denumirea atribuită faptei incriminate (ex.: ucidere din culpă, vătămare corporală din

culpă, distrugere din culpă), sau prin însuşi conţinutul reglementării (ex.: neglijenţa în

serviciu).

- în alte cazuri, codul fixează regula în partea generală, conform reglementării din acelaşi

art. 16, dar în alin. 6, care prevede că faptă constând într-o acţiune sau inacţiune constituie

Page 22: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

22

infracţiune când este săvârşită cu intenţie (teza I), iar faptă comisă din culpă constituie

infracţiune numai când legea o prevede în mod expres (teza a II-a), de unde desprindem

concluzia: regulă este că faptă constând fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, constituie

infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie şi doar prin excepţie, când legea prevede

expres, faptă săvârşită (prin acţiune sau inacţiune) din culpă, constituie infracţiune.

Existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege, ci trebuie dovedită de organele

judiciare penale, în urma examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a cauzei, pentru

corecta identificare a formei de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat

persoana implicată în săvârşirea faptei, şi o justă încadrare juridică a faptei (formele

vinovăţiei penale, modalităţile lor normative, ridicând probleme de delimitare).

I.2.5.1.Intenţia

Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate

fiind infracţiuni intenţionate (ex.: infracţiunile de omor, furt, viol, luare de mită, delapidare,

trădare etc.).

Prevăzută în art. 16 alin. 3 C.P., faptă este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte

(intenţie directă);

b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui

(intenţia indirectă).

„În structura intenţiei directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede

elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi

un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului prin comiterea faptei). Tot

astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv (făptuitorul prevede

elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi

un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea

lui)”. [M. Udroiu, V. Constantinescu]

După cum se observă, în ambele modalităţi normative ale intenţiei se prevede

rezultatul faptei, rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi care este astfel urmărit,

în cazul intenţiei directe, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil (posibil) a se produce,

dar acceptat, în cazul intenţiei indirecte, denumită şi intenţie eventuală. Diferenţele sub

aspectul factorului volitiv, poziţia psihică adoptată în raport de rezultatul faptei, permit

delimitarea acestor două modalităţi normative ale intenţiei, aspect important nu doar din punct

de vedere teoretic ci şi practic, deoarece, de regulă, prin incriminarea faptelor în baza

intenţiei, legiuitorul nu distinge între intenţia directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că

infracţiunea este susceptibilă de comitere în ambele modalităţi (ex.: cazul omorului). Pe cale

Page 23: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

23

de consecinţă, cade în sarcina organelor judiciare probarea, după caz, a intenţiei directe sau

indirecte, ce se va reflecta (ar trebui să se reflecte) în procesul de individualizare judiciară a

sancţiunii concrete aplicate.

Spre ex., va exista intenţie directă de suprimare a vieţii în cazul în care o persoană

împuşcă victima într-o zonă de pe corp ce adăposteşte un organ vital (cap, torace, abdomen)

de la o distanţă corespunzătoare, sau aplică cu un instrument apt de a cauza decesul (ex.:

topor), mai multe lovituri (sau chiar şi una singură), cu intensitate, în aceleaşi zone anatomice.

În doctrină se apreciază că se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care

producerea rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului

urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite sau voite de acesta. De ex., autorul, voind

să ucidă o persoană aflată într-un lift, provoacă prăbuşirea acestuia deşi ştia că în cabină se

află încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea acesteia, fiind un rezultat inevitabil al

faptei sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu dorea (afectiv) şi

suprimarea vieţii acesteia. [I. Pascu]

În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede cel puţin două rezultate: unul pe care îl

doreşte (care poate fi sau nu prevăzut de legea penală) şi un rezultat prevăzut de legea penală,

pe care făptuitorul nu-l urmăreşte, dar a cărui producere apare ca fiind posibilă (probabilă) şi

este acceptată în urma comiterii ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplifică, din

cazuistica înregistrată, reţinerea infracţiunii de omor, cu intenţie indirectă: în cazul unui

inculpat care a aruncat cu o cărămidă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje situat

în apropierea unei pieţe agro-alimentare aglomerate, fără a se asigura cu privire la prezenţa

sau absenţa vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un piton a fost lovit în cap

şi a decedat; sau, cazul inculpatului care şi-a îngrădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a-

şi proteja viţa de vie din care i se sustrăgeau, noaptea, struguri, în condiţiile în care o persoană

a atins din greşeală cablul şi a decedat, fiind electrocutată; etc.

De la regula semnalată, respectiv cea a incriminării faptelor intenţionate fără a se

distinge între modalităţile normative ale intenţiei, sunt şi unele excepţii:

- Astfel, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie directă,

cerută conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latură

subiectivă. Ex.: furt, furt în scop de folosinţă, înşelăciune etc. (semnalăm şi o opinie contrară,

care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu intenţie indirectă).

- De asemenea, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie

directă, dată fiind însăşi natura faptei – ex.: viol, agresiune sexuală etc. (semnalăm şi existenţa

opiniei contrară, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu

intenţie indirectă).

(Precizare:) Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei dintre care menţionăm: intenţie

Page 24: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

24

spontană (repentină) – intenţie premeditată; intenţie simplă – intenţie calificată; intenţie

iniţială – intenţie supravenită; intenţie unică – intenţie complexă etc. (recomandăm

parcurgerea doctrinei).

I.2.5.2. Culpa

Prevăzută în art. 16 alin. 4 C.P., faptă este săvârşită din culpă când făptuitorul:

a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va

produce (culpa cu prevedere, culpa fără temei, uşurinţa);

b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără prevedere,

culpa simpla).

Atunci când legea prevede expres, faptă săvârşită din culpă constituie infracţiune (ex.:

ucidere din culpă, art. 192 C.P.; vătămare corporală din culpă, art. 196 C.P.; distrugere din

culpă, art. 255 C.P.; omisiunea sesizării , din culpă, art. 267 alin. 2 C.P.; neglijenţa în serviciu,

art. 298 C.P. etc.).

În cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l

acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în

mod uşuratic, deci socotind fără temei, că rezultatul nu se va produce, deci că îl va evita; dar

în final, din cauza aprecierii uşuratice, rezultatul nu a putut fi evitat, producându-se în

realitate. Într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă în faptul că

persoana se bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi / sau subiectivi, însă are loc o

supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că socoteşte

neîntemeiat neproducerea rezultatului, acesta survenind şi conducând la reţinerea faptei

comise în baza acestei forme a culpei, cea cu prevedere.

Ex.: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire,

prevede că în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea,

bazându-se pe experienţa şi calităţile sale, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o distanţă

relativ mică, cu autovehiculul care se afla într-o stare tehnică bună, etc., speră ca va evita

producerea unui accident, dacă în realitate accidentul se produce şi se soldează cu moartea sau

cu vătămarea unui / unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice

(neîntemeiate), conducătorul auto va răspunde penal pentru ucidere / vătămare din culpă a

persoanei / persoanelor accidentate.

După cum se observă, culpa cu prevedere ridică probleme de delimitare în raport de

intenţia indirectă, asemănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este

urmărit. Diferenţele rezidă în poziţia adoptată faţă de acest rezultat, respectiv, neacceptarea

producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în cazul intenţiei

indirecte), ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către făptuitorul care nu

Page 25: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

25

se bazează pe nimic, nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau se

bazează doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă şi o periculozitate socială sporită

a individului în sarcina căruia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă. În acest sens,

pentru a se putea distinge între intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în doctrină se

subliniază că esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi dacă autorul faptei a

avut în reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective, reale, sau şi subiective, pe care

şi-a format convingerea că rezultatul nu se va produce, însă, în acel caz se evaluează în mod

eronat; în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o

simplă speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, va exista intenţia indirectă. [I. Pascu]

În caz de dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu

prevedere), îndoiala va profita inculpatului, angajând răspunderea penală pentru faptă comisă

din culpă, în condiţiile incriminării acesteia.

Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise,

în condiţiile în care făptuitorul avea atât obligaţia (trebuia), cât şi posibilitatea (putea)

prevederii rezultatului. După cum se observă, culpa fără prevedere se caracterizează prin lipsa

factorului intelectiv, dublată, condiţionată, însă, de obligativitatea prevederii, ce decurge din

existenţa unui cadru normativ ce reglementează exercitarea funcţiei, meseriei, profesiei, ori

desfăşurarea activităţii în realizarea căreia a fost comisă faptă, sau din regulile de convieţuire

socială, cât şi de posibilitatea prevederii, care se analizează deopotrivă în raport de toate

împrejurările în care s-a realizat faptă şi tot ce caracterizează persoana şi personalitatea celui

implicat în comiterea acesteia (particularităţile psiho-fizice, intelectuale, pregătirea

profesională, experienţa de viaţă etc.).

În doctrină, se menţionează că se află într-o astfel de situaţie, o persoană care lasă o

armă încărcată într-o cameră locuită, funcţionarul care lasă acte secrete pe birou, în absenţa

sa, medicul chirurg care, cu ocazia efectuării unei intervenţii chirurgicale, nu ia toate măsurile

de protecţie necesare, farmacistul care dozează greşit o reţetă, funcţionarul de la căile ferate

care nu verifică linia pe care dirijează un tren, etc. – toate aceste activităţi realizate în vederea

atingerii unei finalităţi licite conducând la apariţia unui rezultat periculos, caz în care persoana

răspunde penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, accidentul sau catastrofa

de cale ferată etc. [V. Paşca]

Literatura de specialitate distinge şi anumite gradaţii ale culpei: gravă (lata), uşoară

(levis), foarte uşoară (levissima), după cum şi alte clasificări, spre exemplu – după cum forma

de vinovăţie a culpei caracterizează fapte comise prin acţiune (in agendo), sau prin inacţiune

(in omittendo) ş.a. (pentru alte forme ale culpei şi recunoaşterea particularităţilor acestora,

recomnadăm parcurgerea doctrinei).

Page 26: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

26

I.2.5.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia).

Prevăzută în art. 16 alin. 5 C.P., intenţia depăşită există atunci când faptă, constând

într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai grav, care se datorează

culpei făptuitorului. În doctrină se subliniază caracterul autonom al acestei forme de vinovăţie

penală, care apare în conţinutul subiectiv al anumitor norme de incriminare şi care

caracterizează faptele ce debutează prin intenţia făptuitorului care prevede şi urmăreşte sau

doar acceptă producerea rezultatului, însă, din cauza împrejurărilor în care se desfăşoară

elementul material, este atras un rezultat final mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar

nu l-a acceptat, sperând fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi

putea să-l prevadă (de unde rezultă că în structura sa, intenţia depăşită reuneşte, după caz,

intenţia directă sau indirectă – pe de o parte – şi culpa, cu sau fără prevedere – pe de altă

parte). [G. Antoniu; I. Pascu]

Pentru a evidenţia cerinţa intenţiei depăşite, ca formă de vinovăţie ce caracterizează

unele infracţiuni, precum şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea / inacţiunea intenţionată şi

rezultatul mai grav datorat culpei, legiuitorul penal apelează la construcţia „dacă faptă /

faptele ... a / au avut ca urmare ...”, spre exemplu: lovirile sau vătămările cauzatoare de

moarte (art. 195 C.P.), exemplu tipic de infracţiune praeterintenţionată, propriu-zisă, pe

conţinutul său de bază (faptă nu se poate încadra în acest text de lege, decât dacă forma de

vinovăţie reţinută este intenţia depăşită), cu un singur obiect juridic şi producându-se un

singur rezultat mai grav (unul mortal); viol / tâlhărie / agresiune sexuală / întreruperea

cursului sarcinii (etc.) care au dus la moartea victimei, sau care au produs ca rezultat

vătămarea corporală a victimei (fapte ce ilustrează infracţiuni praeterintenţionate pe

conţinutul lor agravat / calificat).

În acest sens, doctrină exemplifică – din cazuistica înregistrată – reţinerea infracţiunii

praeterintenţionate de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a

aplicat o puternică lovitură de pumn în faţa victimei, care se afla într-o stare avansată de

ebrietate, ceea ce a determinat căderea şi lovirea victimei de un plan dur, iar în final moartea;

sau, reţinerea violului care a avut ca urmare moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se

inculpatului, s-a lovit la cap de o piatră, iar după viol a încetat din viaţă, întrucât violenţa a

fost exercitată cu intenţie, însă rezultatul letal a survenit din culpă, moartea producându-se ca

urmare a violenţei exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la întreţinerea actului

sexual. [I. Pascu]

După cum se observă, graţie structurii sale, praeterintenţia determină probleme de

delimitare, atât faţă de intenţie cât şi de culpă: de ex., delimitarea lovirilor sau vătămărilor

cauzatoare de moarte de omor sau ucidere din culpă. În concluzie, după cum pe drept cuvânt

se subliniază în literatura de specialitate, pentru a reţine forma de vinovăţie a praeterintenţiei

Page 27: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

27

în săvârşirea unei fapte concrete, trebuie verificat mai întâi dacă la baza rezultatului mai grav,

care se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o acţiune /

inacţiune intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţie este directă sau indirectă), prevăzută

de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecinţa acţiunii sau inacţiunii

făptuitorului.

*

După cum s-a menţionat deja, de regulă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub

aspectul modalităţilor normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din

conţinutul infracţiunii, observaţie valabilă în cazul faptelor intenţionate incriminate, al celor

din culpă sau praeterintenţionate, urmând ca, în concret să se probeze, după caz, intenţia

directă sau indirectă, culpa cu prevedere ori cea simplă, ori reunirea căror modalităţi

normative sub care se înfăţişează intenţia şi culpa dau conţinut intenţiei depăşite.

(Precizare:) Există situaţii în care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, faptă intenţionată

incriminată, înscriind aspecte privind un anumit scop [v. opinia clasică şi cea „modernă”

privind limitarea modalităţii intenţiei, doar la cea directă, prin calificarea dată de indicarea

scopului anume], pe conţinut de bază sau cu efect de agravare a răspunderii penale. De

asemenea, uneori este înscris sub aspect subiectiv, în conţinutul anumitor incriminări, un

anumit mobil [v. aceeaşi problemă], pe conţinut de bază sau cu efect de agravare (sau

atenuare) a răspunderii penale.

II. CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRAC ŢIUNII

Pe baza concepţiei privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi

sistematizarea articolelor în lumina Titlului II al părţii generale din C.P. Astfel, Capitolul II

este consacrat cauzelor justificative, care înlătură dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

caracterul nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care

înlătură trăsătura generală distinctă a imputabilităţii.

Dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute limitativ de lege (legitima

apărare – art. 19 C.P.; starea de necesitate – art. 20 C.P.; exercitarea unui drept şi îndeplinirea

unei obligaţii – art. 21 C.P.; consimţământul persoanei vătămate – art. 22 C.P.), faptă

prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune, ele operând in rem, efectul

extinzându-se şi asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la

definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu

Page 28: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

28

constituie infracţiune, dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice, în ansamblul ei, este

permisă (licită)” [G. Antoniu, C. Bulai].

Aceste cauze devin incidente în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea

penală, care îşi găseşte astfel justificare, devenind licită, dacă sunt întrunite cumulativ

cerinţele impuse de conţinutul lor propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor

antrenate, acestea exclud infracţiunea, pe cale de consecinţă, şi răspunderea penală,

excluzând, totodată, incidenţa oricăror sancţiuni de drept penal, inclusiv din categoria

măsurilor de siguranţă (art. 107 alin. 2 C.P.), precum şi – uneori – a sancţiunilor extrapenale.

Dacă faptă prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre

cauzele de neimputabilitate (constrângerea fizică – art. 24 C.P.; constrângerea morală – art. 25

C.P.; excesul neimputabil – art. 26 C.P.; minoritatea făptuitorului – art. 27 C.P.;

iresponsabilitatea – art. 28 C.P.; intoxicaţia voluntară completă – art. 29 C.P.; eroarea asupra

caracterului ilicit al faptei – art. 35 C.P.; cazul fortuit – art. 31 C.P.), faptă nu constituie

infracţiune. Cauzele de neimputabilitate operează, de regulă, in personam, producând efecte

ce nu se extind asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.

Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări,

situaţii, împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea

penală determină imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei

făptuitorului. Cu alte cuvinte, faptă obiectiv săvârşită nu poate fi atribuită persoanei care a

executat-o sau participat la executare, ca fiind comisă de aceasta în mod vinovat şi nelegitim,

neputând fi, astfel, apreciată drept infracţiune [G. Antoniu, C. Bulai]. Cauzele de

neimputabilitate devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei incriminate, dacă sunt întrunite

cumulativ cerinţele impuse prin conţinutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise

neconstituind infracţiuni, deoarece este înlăturată trăsătura imputabilităţii. Faptă comisă

rămâne o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, deci care îşi păstrează caracterul ilicit,

dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că

lipsa imputabilităţii faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii

juridice şi – pe cale de consecinţă – înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori

măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând consecinţe ale răspunderii penale).

Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre

sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei fapte incriminate

neimputabile măsurile de siguranţă (art. 107 alin. 2 C.P.), precum şi sancţiuni extrapenale.

(Precizare:) Cauzele justificative (cele din Cap. II) şi cauzele de neimputabilitate (cele din

Cap. III) reprezintă (parte dintre) cauzele generale de excludere a infracţiunii – faptă săvârşită

nu constituie infracţiune nici atunci când nu este (sau nu mai este) prevăzută de legea penală

Page 29: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

29

sau dacă nu s-a săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege – cauze care trebuie deosebite de

alte cauze operante în materie juridico-penală (de ex.: cauze care înlătură răspunderea penală,

cauze de nepedepsire etc.), în prezenţa cărora infracţiunea există cu toate trăsăturile prevăzute

de art. 15 C.P., însă este înlăturată doar instituţia fundamentală subsecventă (cum ar fi:

răspunderea penală, pedeapsa ş.a.). De asemenea, trebuie operate distincţii între aceste două

categorii de cauze generale de excludere a infracţiunii (temă de reflecţie), cât şi în raport de

cauze de excludere a infracţiunii de ordin special, instituie de legiuitor în cazul anumitor

infracţiuni (de exemplu: art. 201 alin. 6 C.P., art. 290 alin. 2 C.P.).

Într-o prezentare sintetică, ne vom ocupa de fiecare dintre stările, situaţiile,

împrejurările subsumate acestor două categorii de cauze generale de excludere a infracţiunii,

marcând ceea ce ţine de esenţa fiecăreia.

II.1. Cauzele justificative

II.1.1.Legitima apărare

Potrivit dispoziţiei din art. 19 alin. 2 C.P., „este în legitimă apărare persoana care

săvârşeşte faptă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în

pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este

proporţională cu gravitatea atacului”, fiind consacrată legitima apărare perfectă (propriu-zisă

sau proprie) drept cauză generală justificativă, iar potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 19 alin. 3

C.P., „se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite faptă pentru

a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit

ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi

nelegale ori în timpul nopţii”.

Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile legitimei apărări privesc

deopotrivă cele două laturi pe care este aceasta structurată, anume: atacul şi apărarea.

Atacul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:

- Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul legii, atacul

trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva persoanei,

a drepturilor sale sau împotriva unui interes general, creând un pericol direct asupra acestor

valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac

iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual, ce

se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului

se referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.

- Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva persoanei, a

Page 30: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

30

drepturilor sale sau împotriva unui interes general şi să pună în pericol aceste valori. Atacul se

poate îndrepta împotriva persoanei, primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau sănătatea,

libertatea etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu, dreptul

de proprietate, ori se poate îndrepta împotriva securităţii naţionale, capacităţii de apărare a

ţării etc.

Apărarea trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:

- Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Faptă (care se

poate comite cu intenţie sau din culpă) – care poate consta, spre exemplu, într-o vătămare

corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în

anumite limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale.

În această situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită, ce îşi găseşte justificare,

fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.

- Faptă prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

„Faptă săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu

cea a atacului. (...) Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor

două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă

în urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi valorile sociale în conflict, mijloacele

utilizate în atac şi apărare, raportul de forţe între agresor şi victimă, precum şi toate

circumstanţele în care s-a desfăşurat atacul” [F. Streteanu, R. Moroşanu]. Faptă prin care se

realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de

o altă persoană venită în ajutorul celei atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.

Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie, potrivit art. 19 alin. 3

C.P. Pe bună dreptate, se apreciază în doctrină [F. Streteanu, R. Moroşanu] că instituirea

prezumţiei are drept consecinţă răsturnarea sarcinii probei, respectiv organul judiciar penal

urmând să probeze eventuala neîndeplinire a condiţiilor; într-o atare situaţie nu se înlătură

cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru atac.

II.1.2.Starea de necesitate

Potrivit art. 22 C.P., „este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte faptă pentru a

salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală

sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un

interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut

produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”, fiind consacrată starea de necesitate

perfectă (propriu-zisă sau proprie) drept cauză generală justificativă.

Ca şi legitima apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite

Page 31: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

31

pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol.

Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi iminent,

îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva unui bun

important sau interes general şi să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală.

În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări

trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va produce, sau

pericolul actual, ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul

salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de

starea de legitimă apărare – sfera acestora este restrânsă la viaţa, integritatea corporală sau

sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin

natura sa sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul general. Totodată,

pericolul trebuie să fie inevitabil, înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Rezultă că, actul de salvare – realizat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală – trebuie la rândul său să verifice următoarele condiţii:

- să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar. Dacă

existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu

se mai justifică, faptă constituind infracţiune.

- să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul

nu era înlăturat.

Potrivit doctrinei penale, întregirea condiţiilor pe care trebuie să le întrunească actul

de salvare se realizează cu întrunirea cerinţei ca acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de o

persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

II.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Potrivit dispoziţiilor art. 21 C.P., „este justificată faptă prevăzută de legea penală

constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse

de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta” (alin. 1); „este de

asemenea justificată faptă prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii

impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod

vădit ilegală” (alin. 2).

În funcţie de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în art. 21 C.P.,

acestea pot fi departajate după cum urmează:

– într-o clasificare (indicată în denumirea marginală a articolului) realizată în considerarea

Page 32: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

32

criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu aşezat la temelia comportamentul adoptat de

făptuitor, se distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite

care este doar permisă, nu însă şi impusă (alin. 1 teza I – exercitarea unui drept) – pe de o

parte – şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite obligatorii, fie în

considerarea directă a unei prevederi normative (alin. 1 teza a II-a – îndeplinirea unei obligaţii

impuse de lege), fie în considerarea unui ordin al autorităţii (alin. 2 – îndeplinirea unei

obligaţii impuse de autoritatea competentă) – pe de altă parte;

– într-o altă clasificare (formal adoptată de către legiuitor pe conţinutul reglementării, în

sistematizarea prevederilor articolului), realizată în funcţie de criteriul sursei justificative, se

distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport

legitimativ cuprins direct în prevederile normative (alin. 1 – exercitarea unui drept şi

îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege) – pe de o parte – şi situaţia în care justificarea

provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate

legitimă (alin. 2 – îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă).

Oricum s-ar alege să fie tratate dispoziţiile inserate în art. 21 C.P., reiese astfel în mod

cert că nu ne aflăm în prezenţa unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe

situaţii apropiate, producătoare de efect exonerator (obiectiv) de infracţiune.

„În ceea ce priveşte exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta îşi poate avea

izvorul atât într-o lege, în sens restrâns, cât şi în alte acte normative (hotărâri, acte

administrative individuale) sau în cutumă. Din această ultimă perspectivă, s-a pus problema

dreptului de corecţie al părinţilor asupra copiilor lor minori, considerat ca un drept de sorginte

cutumiară. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor e

susceptibil de a înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (ameninţare

etc.)”. Doctrina semnalează problema incidenţei cauzei justificative a exercitării unui drept şi

în alte situaţii, spre exemplu, în cazul utilizării necesare a forţei de către organele de

menţinere a ordinii publice, sau în cazul violenţelor fizice manifestate în cadrul unor

competiţii sportive specifice etc.

„În ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii, aceasta poate avea semnificaţia unei

cauze justificative, indiferent dacă este vorba despre o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă

juridică sau dintr-o dispoziţie a autorităţii (spre exemplu, faptă de a demola un imobil

aparţinând altei persoane, dacă demolarea se face pentru punerea în executarea a unei hotărâri

judecătoreşti emise în acest sens, nu va constitui infracţiunea de distrugere; deshumarea unor

cadavre, ca urmare a unei autorizaţii, sau conform cutumelor bisericeşti, nu constituie

infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte”. [C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C.

Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare]

Cu referire la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm

Page 33: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

33

că ne aflăm, de principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul

îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de

subordonare ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce

urmează a-l executa, iar această autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat,

aspect constant subliniat în doctrină. [I. Molnar, în: G. Antoniu (coord.) ş.a., Explicaţii

preliminare..., vol. I; V. Paşca]

Potrivit art. 21 alin. 2 C.P. legiuitorul consacră teoria ilegalităţii vădite a ordinului,

potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit, ca atare, fără

posibilitatea de a-l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu

normele legale este atât de evidentă, încât se impune oricărei persoane (cel puţin dintre acelea

care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic, executantul este

îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea competenţei

emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în

forma legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile

sale generale)

(Precizare:) În literatura de specialitate s-a avertizat asupra importanţei separării ipotezelor în

care exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză

justificativă şi situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al

conţinutului constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz

concret, înlătură nu antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de genul celor din urmă pot fi

recunoscute observându-se verbum regens, în cuprinsul căruia, uneori, la anumite norme de

incriminare, legiuitorul stipulează expres că faptă descrisă constituie infracţiune numai dacă

se săvârşeşte fără drept ori cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare

asemănătoare care transmite acelaşi mesaj.

II.1.4. Consimţământul persoanei vătămate

Potrivit art. 22 C.P., „este justificată faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu

consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea

socială lezată sau pusă în pericol” (alin. 1); „consimţământul persoanei vătămate nu produce

efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul

justificativ al acestuia” (alin. 2).

Pentru a fi posibilă reţinerea consimţământului persoanei vătămate, cu titlu de cauză

justificativă, este necesară verificarea întrunirii cumulative a mai multor condiţii :

- săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, alta decât una contra vieţii ori una în a cărei

normă de incriminare se exclude incidenţa consimţământului persoanei vătămate (spre

Page 34: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

34

exemplu: art. 210 alin. 3 C.P.; art. 211 alin. 2 C.P.);

- verificarea existenţei consimţământului actual şi determinat al persoanei care apare, formal,

pe poziţia subiectului pasiv al respectivei fapte;

- persoana în cauză să fie titulara valorii sociale lezate;

- valoarea socială lezată să facă parte din sfera valorilor individuale alienabile (titularul să

poată dispune în mod valabil de respectiva valoare);

- consimţământul dat să fie valabil;

- consimţământul sau lipsa acestuia să nu reprezinte per se un element constitutiv al

conţinutului normativ.

În doctrină s-au formulat deja o serie de aprecieri referitoare la această nouă cauză de

excludere a infracţiunii, conforme cu dezvoltările teoretice din statele în al căror sistem de

drept penal această împrejurare există de mai multă vreme cu valoare de cauză justificativă

[recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate]. Astfel, se arată că existenţa

consimţământului nu este neapărat solicitată în anumite condiţii de formă, cu excepţia

prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar.

În principiu, consimţământul trebuie emis direct de titularul valorii lezate sau

periclitate prin faptă comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns şi

indisolubil legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane) şi exprimarea sa printr-un

reprezentant, în condiţii legale. În mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină

sferei de ocrotire, prin norme penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor

interese de ordin public sau colectiv.

Consimţământul trebuie dat sau verificat (reafirmat) la momentul comiterii faptei (ca

regulă, anterior trecerii la executarea acesteia), fiind, totodată, revocabil pe întreaga perioadă

dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei (în corespondenţă cu specificul fiecărui

caz concret în parte). Acesta trebuie să fie determinat, neputându-se admite existenţa lui

validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul

„f ă-mi orice vrei să-mi faci”. Pentru aprecierile legate de caracterul valabil al

consimţământului, este utilă trimiterea către normele şi dezvoltările doctrinare din materia

dreptului civil (valabilitatea consimţământului necesar pentru existenţa validă a unui act

juridic), deci cu excluderea violenţei, dolului şi erorii.

Prin alin. (2) al articolului se exclud expres din sfera de incidenţă a cauzei justificative

astfel relevate infracţiunile contra vieţii şi cele la care există prevederi speciale de înlăturare a

incidenţei acesteia.

(Precizare:) În materie juridico-penală, consimţământul persoanei vătămate poate îndeplini

mai multe funcţii. În condiţiile prevăzute de lege (art. 22 C.P.), consimţământul persoanei

vătămate are valoare de cauză justificativă, faptă prevăzută de legea penală, săvârşită,

Page 35: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

35

neconstituind infracţiune, fiind înlăturată trăsătura esenţială a caracterului nejustificat (ilicât,

anti-juridic). Consimţământul persoanei vătămate poate constitui şi o cauză de înlăturare a

unui element constitutiv al infracţiunii, atunci când absenţa sa apare de pe poziţia unui astfel

de element (spre exemplu, prin norma de incriminare a furtului, actul deposedării – realizat în

condiţiile legii – trebuie comis fără consimţământul persoanei vătămate). Într-o atare situaţie,

consimţământul dat va înlătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui

infracţiune, sens în care se impune deosebirea în raport de consimţământul operant drept

cauză justificativă.

II.2. Cauzele de neimputabilitate

Pornind de la premisele imputabilităţii, în doctrină, pornind de la expunerea de motive

a proiectului noului Cod penal, se reţine clasificarea cauzelor de neimputabilitate,

distingându-se între: cauze care înlătură responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea

făptuitorului, intoxicaţia involuntară completă); cauze care înlătură exigibilitatea

comportamentului exteriorizat (excesul neimputabil de legitimă apărare ori stare de

necesitate, constrângerea fizică ori morală, cazul fortuit); cauze care înlătură antijuridicitatea

(eroarea asupra caracterului nejustificat al faptei). După cum se poate observa, unele dintre

cauzele generale de neimputabilitate semnifică, la o privire mai atentă, negarea condiţiilor

generale cerute subiectului activ al infracţiunii; avem în vedere: minoritatea făptuitorului (art.

27 C.P.); iresponsabilitatea (art. 28 C.P.); constrângerea fizică şi constrângerea morală (art.

24 şi 25 C.P.).

II.2.1. Minoritatea f ăptuitorului

Cauza de neimputabilitate vizează persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14

ani, sau a celui care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, fiind însă lipsit de discernământ, la

data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, corespunzător art. 27 C.P. Faptă prevăzută de

legea penală comisă de minorul nerăspunzător penal – faptă neimputabilă – nu constituie

infracţiune, fiind exclusă, pe cale de consecinţă, răspunderea penală. În acest caz, minorul

beneficiază de măsuri de protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia

şi promovarea drepturilor copilului, anume supravegherea specializată şi plasamentul. În

condiţiile legii (art. 107 alin. 2 C.P.), faţă de minorul nerăspunzător penal care a săvârşit o

faptă prevăzută de legea penală nejustificată se poate lua o măsură de siguranţă.

Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează în raport de

momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. „În cazurile când legea penală prevede

că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această

Page 36: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

36

expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii,

iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a faptei va fi

dată însă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile în care încadrarea este condiţionată

de producerea unui anumit rezultat” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia de îndrumare

nr. 1/1987, cu privire la data când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe

care le produc infracţiunile continue şi continuate în timpul cât durează săvârşirea lor - pct. 1]

„În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din

actele succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei

infracţiuni de obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii,

va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această

ultimă perioadă. În cazul în care a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă

prevăzută de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada în care a devenit

răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia

de îndrumare nr. 9/1972, cu privire la unele probleme referitoare la soluţionarea cauzelor cu

minori - pct. I.1]

II.2.2. Iresponsabilitatea

Potrivit art. 28 C.P., se dispune că „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală

săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de

acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie

din alte cauze”.

Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă

cauză (de natură organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale,

afecţiunile (precum epilepsia), dar poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori

despre evenimente situate la limita normalităţii, prin aceea că sunt manifestări punctuale sau

episodice care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu trec nici în categoria

anormalului, a patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele

expuse, sorgintea stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una

temporară (de mai lungă ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau

de altă natură.

Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipsă de

responsabilitate, deoarece acesta din urmă îi caracterizează – în actuala şi fosta configuraţie a

legislaţiei noastre penale – pe toţi minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani (dată de la

care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă de capacitate penală pentru oricare

persoană fizică, potrivit art. 113 alin. 3 C.P.). Or, aceasta din urmă este o stare bio-psiho-

fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică

Page 37: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

37

insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea

intelectuală şi emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept

responsabilă. Uneori, această absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în

situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani), să fie compensată ca efect al

prezenţei discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată tradiţional în ştiinţa penală

românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate.

Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane

fizice de a fi stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor

acţiuni sau inacţiuni diferite, precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul

şi semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste

însuşiri doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifestări faptice

concrete, punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de manifestare care ar fi

posibil să emane de la aceeaşi fiin ţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de

neimputabilitate predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera

in (sua) causa, ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei

stări de iresponsabilitate, pe care însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când

era pe deplin stăpân pe propria reprezentare şi avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate

cele necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi condiţii.

De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea

existenţei şi menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz

contrar, făptuitorului urmând a-i fi imputabilă faptă, în măsura săvârşirii sale în perioada de

responsabilitate.

II.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Conform art. 24 C.P., „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din

cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”, iar potrivit art. 25 C.P.,

„nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri

morale, exercâtată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia

şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”, consacrându-se astfel cauzele de neimputabilitate

determinate de anihilarea libertăţii de acţiune, respectiv a libertăţii de hotărâre a persoanei.

Pentru funcţionarea cu efect de înlăturare a infracţiunii a cauzei reprezentate de

constrângerea fizică este necesară verificarea întrunirii unor condiţii :

- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;

- probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în sensul

inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia;

- dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forţe (aspect în verificarea căruia

Page 38: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

38

trebuie să se ţină cont de situaţia subiectivă a făptuitorului de la momentul producerii faptei,

cu luarea în considerare a circumstanţelor în care au avut loc evenimentele);

- stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare şi acţiunea sau inacţiunea

făptuitorului, care – astfel – a condus la producerea directă a urmării imediate sau la

neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o.

Pentru a ne afla în prezenţa unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului

trebuie să fie cu totul suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar şi parţial, în

stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei (astfel încât să se efectueze acţiunea sau

inacţiunea ce a condus la apariţia urmării imediate incriminate), atunci problema trebuie

tranşată pe terenul (mai puţin permisiv) al constrângerii morale. Spre deosebire de aceasta din

urmă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate

intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care

acţionează din culpă ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane

(de sorginte animală sau vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor

procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi reprezentată

şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale propriului organism al

făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri, intervin dificultăţi de distingere între constrângerea

fizică şi cazul fortuit).

Dacă în ipoteza constrângerii fizice infracţiunea este exclusă ca efect principal al

suprimării factorului volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea

sau inacţiunea neaparţinând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza

constrângerii morale făptuitorul este acela care adoptă decizia de săvârşire a faptei şi îşi

stimulează, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând în

inacţiune), dar sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în

principal, libertate de hotărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul

prevederii faptei ce va fi comisă şi al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al

deciziei neconstrânse a persoanei în cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel

încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie

concretizarea pericolului grav care îl ameninţă.

Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o

sursă umană de provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia

la adoptarea comportamentului infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care

„ameninţă” grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte o faptă incriminată) este de

altă natură – spre exemplu, animală, naturală etc. –, infracţiunea va putea fi exclusă ca rezultat

al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana

ameninţată, care a comis nemijlocit faptă prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal

Page 39: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

39

pentru aceasta (ca efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa,

ca reprezentând o infracţiune), însă va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat

ameninţarea, în calitate de instigator (în cadrul unei participaţii improprii).

Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită

verificarea îndeplinirii unor condiţii :

- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;

- probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului,

provenind din partea unei terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;

- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării;

- stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral

(ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului;

- determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare

lipsite de caracter rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de

legea penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei

alternative terţe viabile faţă de suportarea răului din ameninţare ori de săvârşire a faptei

incriminate).

Doctrina evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al

pericolului din conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla

temere reverenţioasă, comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă,

justificată), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare în care ar urma să se

concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt – deopotrivă – motive care

exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.

*

În baza clasificării semnalate a cauzelor de neimputabilitate, mai observăm că două

dintre cauzele de neimputabilitate mai sus menţionate sunt cauze care înlătură

responsabilitatea persoanei – anume: minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea – cât timp,

cauzele care anihilează libertatea de hotărâre sau de acţiune înlătură exigibilitatea

comportamentului exteriorizat, altfel spus, posibilitatea de a pretinde persoanei implicate în

săvârşirea faptei să se conformeze conduitei impuse prin norma juridico-penală (avem în

vedere constrângerea fizică şi cea morală). În aceeaşi ordine de idei, menţionăm faptul că

dintre cauzele de neimputabilitate, semnifică de asemenea o cauză care înlătură

responsabilitatea persoanei şi intoxicaţia.

II.2.4. Intoxicaţia

Potrivit art. 29 C.P., „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de

Page 40: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

40

persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau

inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu

alte substanţe psihoactive”.

Alături de iresponsabilitate şi de minoritatea făptuitorului, intoxicaţia este inclusă într-

o subclasificare comună a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând stări care exclud

infracţiunea din raţiuni subiective, anume prin lipsa verificării acelei premise a vinovăţiei

reprezentate de responsabilitatea subiectului activ. Asemănarea cu reglementarea

iresponsabilităţii este de altfel evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt

descrise aceste două cauze de neimputabilitate, stările în sine fiind exprimate identic de

legiuitor, deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.

Pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară

întrunirea cumulativă a unor condiţii :

- să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;

- persoana care săvârşeşte faptă să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie

produsă de alcool ori de alte substanţe;

- starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă. Din conţinutul normativ

rezultă în mod explicit caracterul involuntar al stării de intoxicaţie, care trebuie să fie dublat

de caracterul complet al acestei stări, ceea ce rezultă din prevederea legală, mai exact din

formularea „persoana (...) nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu

putea să le controleze ...”, căci o stare incompletă de intoxicaţie nu suprimă nici

reprezentarea, nici coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează parţial. Aprecierea ca

involuntară a stării în cauză nu trebuie efectuată în considerarea poziţiei subiective a

făptuitorului faţă de gradul de intoxicaţie la care va ajunge în urma consumului substanţei, ci

prin raportare la atitudinea acestuia faţă de însuşi actul consumului substanţei. Cu alte

cuvinte, dacă au existat conştiinţa caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea

de decizie cu privire la consumul acesteia, beţia nu va putea fi apreciată drept involuntară,

chiar dacă persoana în cauză nu a dorit şi nu a crezut (în mod sincer) că va ajunge să îşi piardă

reprezentarea sau auto-controlul.

În materie juridico-penală, starea de intoxicaţie a persoanei care a săvârşit o faptă

relevantă penal are mai multe valenţe. În condiţiile art. 29 C.P., starea de intoxicaţie

reprezintă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauză de neimputabilitate. Dimpotrivă,

dacă starea de intoxicaţie este una voluntară şi premeditată, ea constituie din punct de vedere

al naturii juridice o circumstanţă generală agravantă legală (art. 77 lit. f C.P.). Starea de

intoxicaţie voluntară şi ocazională, când nu a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii,

poate constitui fi valorificată drept circumstanţă atenuantă judiciară (potrivit dispoziţiei din

art. 75 alin. 2 lit. b C.P.). În ambele situaţii indicate în urmă nu este afectată existenţa faptei ca

Page 41: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

41

infracţiune, efectele producându-se doar asupra răspunderii penale, fie în sensul agravării, fie

în sensul unei posibile atenuări a acesteia.

*

Revenind la clasificarea cauzelor generale de neimputabilitate – menţionată în debutul

prezentării cauzelor de neimputabilitate – în subclasificarea acestora, alături de constrângerea

fizică şi constrângerea morală, îşi găsesc aceeaşi apartenenţă (cauze care înlătură

exigibilitatea comportamentului impus conform normei) excesul neimputabil şi cazul fortuit.

II.2.5. Excesul neimputabil

Sub denumirea de „exces neimputabil”, noul Cod penal reglementează situaţia în care

o persoană, aflată în stare de legitimă apărare sau în stare de necesitate, verificând – totodată –

o stare psiho-fizică specială (tulburarea sau temerea, în cazul stării de legitimă apărare; lipsa

conştientizării – „nu şi-a dat seama” –, în ipoteza stării de necesitate), comite o faptă

prevăzută de legea penală, depăşind limitele de proporţionalitate dintre atac şi apărare

(„limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului”), respectiv dintre pericol şi actul

salvării („pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat”).

În concepţia legii, legitima apărare şi starea de necesitate în formele lor proprii

(reglementate în art. 19 alin. 2 şi art. 20 alin. 2 C.P.) – după cum s-a menţionat deja – sunt

cauze generale de excludere a infracţiunii, sub natura juridică specifică de cauze justificative,

spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustrează formele improprii în materie de stare de

legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate, conferindu-se tot statutul de instituţie care

exclude existenţa infracţiunii, dar sub natura juridică specifică de cauză de neimputabilitate.

Potrivit reglementării în vigoare, excesul neimputabil în caz de legitimă apărare (art. 26 alin.

1 C.P.) presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă prevăzută de legea

penală să fie săvârşită de o persoană aflată în stare de legitimă apărare (aşadar, cu ocazia unei

legitime apărări care să întrunească toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre

apărare şi atacul care a determinat-o); prin săvârşirea faptei să se depăşească limitele unei

apărări proporţionale cu gravitatea atacului; depăşirea limitelor proporţionalităţii dintre

apărare şi atac să fie cauzată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.

Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate (art. 26 alin. 2 C.P.) presupune

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă prevăzută de legea penală să fie

săvârşită de o persoană aflată în stare de necesitate (aşadar, într-o ocazie care să întrunească

toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre pericol şi salvare); ca urmare a

comiterii faptei să se producă urmări vădit mai grave decât cele care ar fi intervenit în ipoteza

Page 42: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

42

în care făptuitorul nu ar fi acţionat în vederea înlăturării pericolului; făptuitorul să nu îşi fi dat

seama, la data executării, de împrejurarea anterior indicată.

Legea penală face distincţie şi între excesul neimputabil în materie de stare de legitimă

apărare şi – respectiv – stare de necesitate (pe de o parte) şi excesul scuzabil, în aceeaşi

materie (pe de altă parte). Din punct de vedere al naturii juridice, doar în condiţiile excesului

neimputabil, faptă prevăzută de legea penală săvârşită în concret nu poate fi juridic apreciată

drept infracţiune – pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului –, spre

deosebire de ipoteza reţinerii unui exces scuzabil, cauză de atenuare a răspunderii penale, cu

titlu de circumstanţă generală, obligatorie, de atenuare (art. 75 alin. 1 lit. b şi c C.P.) – situaţie

în care se atrage răspunderea penală, însă în condiţii mai favorabile, potrivit art. 76 C.P.

II.2.6. Cazul fortuit

Potrivit art. 31 C.P. „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală al cărei

rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

Excluderea infracţiunii în ipoteza incidenţei cazului fortuit atrage efecte in rem,

constituind excepţia de la consecinţa tipică a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie

de particularităţi în rândul acestora.

Fiind de esenţa cazului fortuit, pot fi indicate următoarele particularităţi:

- imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului

apariţiei acesteia), care, suprapusă peste activitatea licită sau ilicită a făptuitorului, conduce în

final la un rezultat relevant penal, dar neimputabil;

- producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii şi generalizării unei cauze cu origine

de ordin subiectiv, dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces

comparativ (luându-se ca etalon omul mediu, prudent şi diligent, aflat în situaţii identice cu

cel care a acţionat, iar aprecierea făcându-se – pe cât posibil – în considerarea unui moment ex

ante);

- reţinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defecţiuni tehnice,

comportamente imprudente, manifestări ale unor animale ş.a.).

Datorită particularităţilor evidenţiate (fără a epuiza vasta problematică pe care o

dezvoltă cazul fortuit, sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate),

semnalăm atenţia deosebită ce se impune în examinarea atentă a cauzelor penale atunci când

va trebui să se distingă între o imposibilitate subiectivă de prevedere (cu efecte in personam)

şi incidenţa cazului fortuit, ca imposibilitate generală de prevedere (cu efecte in rem).

„Imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana autorului,

care invocă existenţa cazului fortuit, ci la orice persoană, ceea ce constituie o altă deosebire

esenţială între cazul fortuit şi neputinţa subiectivă a unui anumit făptuitor de a prevedea

Page 43: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

43

urmările (rezultatul) unei acţiuni sau inacţiuni” [V. Paşca, în: G. Antoniu (coord.) ş.a.,

Explicaţii preliminare..., vol. I].

*

Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de excludere a infracţiunii, drept cauză

de neimputabilitate desemnând o sub-categorie distinctă – prin înlăturarea imputabilităţii

datorită credinţei eronate a făptuitorului în lipsa antijuridicităţii faptei (făptuitorul crede, în

mod greşit, că faptă sa – pe care o ştie a fi tipică, prevăzută de legea penală – este justificată

în condiţiile în care este comisă) – legea înscrie eroarea asupra caracterului ilicit,

nejustificat, al faptei, reglementată potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 5 C.P.: „nu este

imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii

greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel

evitată”.

II.2.7. Eroarea

Art. 30 C.P. reglementează eroarea pe baza clasificării moderne care distinge între

eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (eroare asupra tipicităţii ) şi eroarea

asupra caracterului interzis, ilicit, al actului (eroarea asupra antijuridicităţii , asupra

caracterului justificat / nejustificat al faptei). Astfel, dispoziţiile alineatelor 1, 2 şi 4 privesc

eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca

element subiectiv, cât şi culpa, atunci când este o eroare invincibilă, respectiv o eroare care

lasă să subziste răspunderea penală pentru faptă comisă ca infracţiune din culpă, dacă eroarea

este culpabilă (desigur, în condiţiile incriminării respectivei fapte şi atunci când forma de

vinovăţie ar fi culpa) – în acest sens, a se vedea şi expunerea de motive a proiectului noului

Cod penal.

Se impune precizarea potrivit căreia eroarea, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 30

alin. 1, 2 şi 4, reprezintă o eroare asupra tipicităţii, care nu înlătură trăsătura esenţială a

imputabilităţii (deşi reglementarea este cuprinsă în capitolul referitor la cauzele de

neimputabilitate); această formă a erorii poartă asupra elementelor constitutive ale

infracţiunii, înlăturând vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii. Spre deosebire de

aceasta, eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, reglementată în art. 30 alin. 5 C.P., nu

afectează tipicitatea faptei, ci înlătură (într-adevăr) imputabilitatea faptei prevăzute de legea

penală, dar numai atunci când este invincibilă. După cum s-a precizat, în acest ultim caz

făptuitorul este conştient de împrejurarea că săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar

consideră în mod eronat că această faptă este permisă, autorizată, de ordinea juridică, în

condiţiile particulare în care este comisă. „Eroarea poate fi de fapt (legitimă apărare putativă),

Page 44: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

44

de drept extrapenal (necunoaşterea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern nepublicate), sau de

drept penal (eroare asupra condiţiilor cauzelor justificative)” [M. Udroiu, V. Constantinescu].

În baza celor expuse se evidenţiază diferenţa notabilă dintre eroarea asupra tipicităţii şi

eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.

În finalul expunerii noastre, atragem atenţia asupra clasificării erorii, aşa cum o

prezintă doctrina penală, după o varietate a criteriilor operante în materie [sens în care

recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate], venind cu următoarele precizări:

- eroarea esenţială, atunci când este principală (adică atunci când poartă asupra unor stări,

situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infracţiunea,

putând fi o eroare de fapt, dar – în opinia noastră – putând fi şi o eroare de drept penal, însă –

în acest ultim caz – numai atunci când este invincibilă;

- eroarea esenţială, atunci când este secundară, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune,

sens în care art. 30 alin. 3 C.P. prevede că „nu constituie circumstanţă agravantă sau element

circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în

momentul săvârşirii infracţiunii”;

- eroarea neesenţială, de asemenea, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune [a se vedea

materia unităţii infracţionale, forma error in persona a infracţiunii deviate].

Aşadar, în opinia noastră, art. 30 alin. 1 şi 2 C.P. consacră o eroare de fapt asupra

tipicităţii; art. 30 alin. 4 C.P. reglementează o eroare de drept extrapenal asupra tipicităţii; art.

30 alin. 5 C.P. se referă atât la o eroare asupra antijuridicităţii (eroare de fapt sau de drept

penal), dar şi la o eroare de drept penal, invincibilă, ca eroare asupra tipicităţii !

III. FORMELE INFRAC ŢIUNII (INTEN ŢIONATE)

În abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate, doctrina

penală este constantă în prezentarea celor două perioade în care se desfăşoară activitatea

infracţională, anume: perioada internă (subiectivă, internă) şi perioada externă (fizică).

În perioada internă, de formare a hotărârii infracţionale, se disting trei momente:

naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Perioada

internă precedă întotdeauna perioada externă, ulterior luării hotărârii infracţionale trecându-se

la realizarea acesteia.

În perioada externă (care cuprinde întreaga realizare exterioară, prin activităţi

efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea), procesul infracţional (poate)

parcurge mai multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a

Page 45: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

45

hotărârii infracţionale, distingându-se următoarele:

- Faza actelor de pregătire: se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi menite să

pregătească executarea infracţiunii.

- Faza actelor de executare: se caracterizează prin trecerea la executarea hotărârii

infracţionale, prin îndeplinirea de activităţi prin care se realizează actul de conduită interzis de

legea penală. La nivelul acestei faze e posibil ca executarea să fie întreruptă, sau, deşi este

dusă până la capăt nu se produce rezultatul periculos (tentativa). Dacă a avut loc săvârşirea în

întregime a faptei şi s-a produs rezultatul acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor, a

rezultatului.

- Faza urmărilor : se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos, a

urmării imediate, care – în majoritatea cazurilor – se produce în momentul înfăptuirii integrale

a faptei, care marchează, de regulă, momentul final al infracţiunii. Se întâlnesc însă şi situaţii

în care faptă, sau doar urmările acesteia, se prelungesc în timp, fie prin amplificarea urmării

iniţiale, fie prin continuarea activităţii de executare a infracţiunii, până la epuizarea procesului

infracţional, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmări imediate – momentul

epuizării.

În raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe

se ridică problema determinării formelor infracţiunii intenţionate, înţelegând prin forme ale

infracţiunii, feluri sau variante ale aceleiaşi infracţiuni, care se deosebesc între ele după

stadiul în care se află (la care s-a oprit) activitatea infracţională [V. Păvăleanu], şi totodată

problema incriminării şi a sancţionării acestora. Doctrina noastră penală admite că pot exista

atâtea forme de infracţiune câte faze are activitatea infracţională şi anume: forma actelor de

pregătire; forma faptului tentat; forma faptului consumat; forma faptului epuizat.

(Precizare:) Orice fapt incriminat este o infracţiune. Legea penală incriminează, în general,

faptele ajunse în faza urmărilor, respectiv: faptă consumată şi epuizată. În unanimitate,

doctrina penală apreciază faptă consumată drept formă tipică (perfectă) a infracţiunii, în raport

cu fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, infracţiunea consumată atrăgând

întotdeauna răspunderea penală. Codul penal, deşi nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din

Titlul II, rezervat instituţiei infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei

reglementări în acest sens, prin normele speciale, ca norme de incriminare, consacră tipuri de

infracţiuni care reprezintă fapte în forma consumată (reprezintă majoritatea cazurilor).

Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă, de la o categorie infracţională la

alta, o principală distincţie operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de

pericol, doctrina indicând momentul consumării şi cu privire la alte categorii de infracţiuni

(ex.: omisive, complexe etc.), sens în care recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate.

După cum s-a menţionat, sunt cazuri când infracţiunea se prelungeşte în timp după

Page 46: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

46

momentul consumării, fie datorită amplificării urmării ini ţiale, fie datorită continuării

activităţii după ce infracţiunea se consideră consumată, distingându-se astfel un moment al

epuizării, deosebit şi ulterior de cel al consumării. Infracţiunile susceptibile de forma faptului

epuizat sunt cunoscute sub denumirea generică de infracţiuni de durată, fiind: infracţiunile

continue, cele continuate, de obicei, respectiv progresive. Sub acest aspect, unii autori

apreciază că infracţiunea - fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii, o formă mai mult

decât perfectă [V. Paşca; V. Păvăleanu], semnalându-se şi opinia contrară, potrivit căreia

epuizarea reprezintă doar momentul final al consumării, conform aprecierii „dacă o

infracţiune se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele cerute de norma de

incriminare, ea se epuizează în momentul în care şi-a dobândit fizionomia definitivă, prin

producerea ultimei urmări” [F. Streteanu, R. Moroşanu].

(Precizare:) Pentru definiţiile acestor categorii de infracţiuni (cele de durată), distincţiile între

momentul consumării şi cel al epuizării, cât şi consecinţele legate de aceste momente, a se

vedea materia formelor unităţii de infracţiune.

Codul penal nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din Titlul II, rezervat instituţiei

infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei reglementări în acest sens

(cu excepţia art. 154 alin. 2 şi 3, unde doctrina identifică referirea la încetarea

acţiunii/inacţiunii – în cazul infracţiunii continue – sau comiterea ultimei acţiuni/inacţiuni – în

cazul infracţiunii continuate – ori săvârşirea ultimului act de executare – în cazul infracţiunii

de obicei – ca vizând momentul epuizării), însă (şi) incriminarea unor forme ale acestor

infracţiuni se regăseşte, totuşi, în unele norme penale speciale (norme de incriminare); spre

ex.: infracţiunile continue sau cele de obicei.

Tentativa, privită în desfăşurarea activităţii infracţionale, constituie o fază a

desfăşurării activităţii materiale, iar în raport cu aprecierea legii penale, cu incriminarea,

constituie o formă a infracţiunii, o formă atipică, imperfectă. Întrucât răspunderea penală

începe, potrivit legislaţiei penale române, din faza de executare a faptei, legiuitorul a

consacrat o definiţie a acesteia în partea generală a Codului penal (Cap. IV din Titlul II – art.

32 alin. 1: „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,

executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”), şi a prevăzut dispoziţii

generale privind incriminarea şi sancţionarea acesteia.

Dacă în cazul infracţiunii consumate există o concordanţă deplină între latura

obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii, în cazul tentativei există o neconcordanţă între cele

două laturi, care rezidă în aceea că prin neproducerea rezultatului tipic, elementul subiectiv

rămâne parţial descoperit. În cazul în care este incriminată, tentativa constituie infracţiune,

formă atipică, sens în care dispune şi art. 174 C.P.: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau

comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le

Page 47: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

47

pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă...”.

Actele de pregătire. În cadrul perioadei externe a săvârşirii infracţiunii intenţionate

actele preparatorii reprezintă o fază distinctă, în care pot avea loc acte de pregătire morală sau

materială a săvârşirii infracţiunii (...) legătura lor cu infracţiunea rezidă în faptul că sunt

efectuate în vederea săvârşirii infracţiunii şi că exprimă şi ele intenţia autorului de a săvârşi

infracţiunea proiectată. Fără această legătură cu săvârşirea infracţiunii, actele preparatorii ar fi

lipsite de semnificaţie juridică. Dar chiar atunci când se dovedeşte că au fost săvârşite în

pregătirea unei infracţiuni, incriminarea actelor preparatorii este discutabilă. [C. Bulai, în: G.

Antoniu, Explicaţii preliminare..., vol. I]

Legea penală naţională nu incriminează actele preparatorii; avem în vedere dispoziţiile

înscrise în partea generală a Codului penal (titlul rezervat infracţiunii). Codul penal adoptă

principial (în principiu) teza neincriminării acestora, lipsa lor de relevanţă penală explicând,

astfel, inexistenţa unei definiţii generale a acestui tip de activităţi în partea generală a codului.

După cum s-a arătat, în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale, legea

intervine, în general, din faza executării (tentativa); însă, pe calea unor dispoziţii speciale,

legea apreciază drept infracţiuni, acordându-le relevanţă penală, fapte constând în producerea

sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea

comiterii unor infracţiuni de gravitate sporită. Dacă, în aceste cazuri, actele (de pregătire)

astfel descrise prin lege, trebuie apreciate ca fiind incriminate pe cale de excepţie, ca fază

distinctă, propriu-zis a actelor preparatorii (acestea menţinându-şi natura juridică proprie şi

fiind doar asimilate tentativei exclusiv sub aspectul regimului sancţionator) – tocmai datorită

tehnicii legislative adoptate – sau trebuie considerate că îşi schimbă natura juridică, devenind

propriu-zis acte de executare (tentativă), constituie o problemă ce se dezbate în doctrină.

Având în vedere complexitatea acestor probleme, în continuare ne propunem să

prezentăm principalele aspecte de ordin teoretic şi practic legate de infracţiunea fapt - tentat,

fără a neglija delimitările ce se impun însă între această formă a infracţiunii şi infracţiunea

fapt - consumat, respectiv între faza tentativei şi aceea a actelor preparatorii.

III.1. Tentativa

Tentativa este prevăzută în Codul penal, partea generală, Titlul II, Capitol IV, art. 32-

34. În concepţia legii, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi

infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Formularea din

art. 32 C.P. – dispoziţie de debut în materia afectată tentativei – redă definiţia, deopotrivă şi

conţinutul tentativei (totalitatea condiţiilor obiective şi subiective ce o caracterizează drept

infracţiune – formă atipică), după cum rezultă şi formele sub care se prezintă (cele relevante

Page 48: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

48

penal, pedepsibile).

Concepţia codului în vigoare privind incriminarea (limitată) a tentativei şi sistemul de

sancţionare (diversificarea de pedeapsă – regula), rezultă din dispoziţiile art. 33 C.P. În

articolul imediat următor se consacră cele două cauze generale de nepedepsire a tentativei:

desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 34 C.P.).

În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a infracţiunii,

care constă în punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost însă

întreruptă sau, deşi actul de executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs efectul,

nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii. Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul

elementelor analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă) sunt de sesizat

următoarele particularităţi:

- Obiectul şi subiecţii – Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu

deosebirea că, în situaţia tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât

priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu situaţia infracţiunii fapt consumat.

- Latura obiectivă – cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente

obligatorii, însă cu diferenţe notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte

elementul material, cât şi urmarea imediată. Astfel, elementul material (actul de executare) se

realizează exclusiv prin acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în art. 32 alin. 1 C.P. –

după caz, se întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce urmarea (rezultatul)

faptei tipice; spre ex.: o persoană vizează să lovească cu un corp tăios – de pildă, cu un topor

– asupra capului victimei, însă este întreruptă acţiunea de ucidere prin intervenţia unui terţ,

sau, deşi chiar s-a aplicat lovitura respectivă înspre capul victimei, aceasta nu a fost însă

nimerită, astfel încât nu a mai decedat (sau, deşi lovită chiar, victima a reuşit totuşi să

supravieţuiască). În primul caz se ilustrează o tentativă – de omor – întreruptă (imperfectă),

iar în al doilea caz o tentativă – de omor – terminată (perfectă). Întreruperea executării sau

executarea integrală fără efectul faptei tipice se poate datora unor cauze variate, acestea

putând fi: survenite sau preexistente; neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane);

independente sau dependente de voinţa făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în

pericolul direct creat asupra obiectului juridic al infracţiunii; spre ex.: în cazul tentativei de

omor, se creează o stare de pericol asupra vieţii persoanei. Raportul de cauzalitate se

stabileşte între elementul material al tentativei şi pericolul creat pentru valoarea socială

ocrotită de norma de incriminare. Cerinţele suplimentare ce pot exista uneori pe latura

obiectivă (loc, timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă

elemente ale tipicâtăţii respectivei fapte incriminate.

- Latura subiectivă –forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna

intenţia, directă sau indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea solicită

Page 49: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

49

verificarea unui anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii subiective a respectivei fapte

incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.

(Precizare:) În doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile mai sus

surprinse sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei. [C.

Bulai, în: G. Antoniu, Explicaţii preliminare …, vol. I; V. Păvăleanu]

Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă

în aprecierea potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:

- Infracţiuni omisive proprii. În cazul infracţiunilor comisiv-omisive tentativa este, însă,

posibilă [V. Păvăleanu]; spre ex.: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de

vârstă foarte fragedă, prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este

descoperită şi copilul este salvat.

- Infracţiuni de obicei.

- Infracţiuni de executare promptă (ex.: ameninţarea comisă prin viu grai).

- Infracţiuni comise din culpă.

- Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).

- Infracţiuni de consumare anticipată (ex.: luarea de mită).

În cazul altor categorii de infracţiuni – spre ex.: infracţiuni continue, continuate,

complexe pe conţinut calificat praeterintenţionate etc. – în literatura juridică se manifestă

opinii contradictorii, în sensul dacă acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă [a se vedea

materia unităţii de infracţiune].

Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la

care nu este posibilă, impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea

activităţii infracţionale – atât faţă de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.

În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală

au fost formulate mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite

criterii de departajare (sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au

impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare

toate actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi

acele activităţi care, fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate

nemijlocit de aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii.

Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră că există tentativă de omor

săvârşită în coautorat, de pildă, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă

aplică lovitura tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce

excede normei de incriminare a omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi

Page 50: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

50

poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar, determinant în apariţia pe caz concret a

rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea efectuată, deşi la o distanţă

mai mare de producerea rezultatului în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter criminis) nu

poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare.

Sub acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă,

atunci când inculpatul i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi

un dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o

explozie puternică, aceasta fiind rănită.

În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de

delimitare care se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre ex.:

- delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi practica

penală s-a considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de pildă, dacă

victima a fost lovită cu intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o regiune

considerată a fi zonă vitală a corpului – de ex.: lovitură cu parul în cap, provocând o fractură

de boltă, punându-se viaţa în pericol.

- delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală s-au

emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al fortului, legiuitorul român

adoptând teoria apropriaţiunii, conform căreia infracţiunea de furt se consumă în momentul

în care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în stăpânirea, ilegitimă, de fapt, a

făptuitorului (imposedare) – spre ex.: făptuitorul este surprins, într-un mijloc de transport în

comun, cu mâna în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă niciun bun mobil

(căci, în măsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost descoperită imediat faptă,

furtul ar trebui considerat drept consumat).

III.1.1. Formele tentativei

Din reglementarea cuprinsă în art. 32 alin. 1 C.P. rezultă că tentativa se poate

manifesta sub următoarele forme:

- Tentativă imperfectă – tentativă perfectă (o primă clasificare având în vedere gradul de

realizare a executării, criteriu relevat de lege).

- Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrină).

- Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrină în

considerarea dispoziţiilor legale).

Tentativa imperfectă, întreruptă sau neterminată, prevăzută în art. 32 alin. 1 teza I

C.P., constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost

însă întreruptă, astfel încât nu a mai avut loc consumarea.

Tentativa perfectă, terminată sau fără efect, prevăzută în art. 32 alin. 2 teza a II-a C.P.,

Page 51: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

51

constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu şi-a

produs însă efectul, caracterizată prin executarea integrală a activităţii infracţionale, fără a se

produce însă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamnă lipsa consumării.

Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi la cele de

rezultat, spre deosebire de tentativa perfectă, care este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile

de rezultat (spre ex.: tentativă perfectă de omor; furt, viol, infracţiuni de rezultat care suportă

însă numai tentativa imperfectă). În cazul infracţiunilor de pericol tentativa perfectă nu este

posibilă, deoarece odată cu executarea în întregime a faptei (acţiune), faptă se consumă.

În literatura penală sunt prezentate şi alte forme ale tentativei, reţinându-se: tentativa

proprie – tentativa improprie. „Atunci când, din punct de vedere al mijloacelor folosite şi al

existenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea făptuitorului are toate şansele de a se

realiza consumarea infracţiunii, ne aflăm în prezenţa tentativei proprii, respectiv tentativa este

improprie atunci când fie datorită unor condiţii obiective care nu depind de făptuitor, ţinând

de insuficienţa sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lipsa obiectului material din locul

în care credea făptuitorul că este, sau dimpotrivă, datorită unor condiţii subiective, ţinând de

modul în care a fost concepută acţiunea, rezultatul nu s-a produs” [V. Paşca].

În raport de aceste forme se impun unele precizări :

- Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul

(spre ex.: intenţie de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate suficientă de

otravă, dar căreia viaţa îi este totuşi salvată), sau obiectul material se află la locul unde şi l-a

reprezentat făptuitorul (spre ex.: punere în executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra

căruia făptuitorul se îndreaptă, dar care este surprins înainte de a şi-l însuşi), există tentativă,

fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.). S-a

încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă proprie.

- Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt

apte, idonee a produce rezultatul, însă, au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat,

insuficiente sau defectuoase (spre ex.: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau a unei

arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci când obiectul există în materialitatea sa însă

făptuitorul este în eroare asupra locului în care se află în acel moment (spre ex.: se trage un

foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se afla o persoană care, în acel

moment, se afla în altă parte), există tentativa, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege

pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.), existând o imposibilitate relativă de consumare

a infracţiunii S-a încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.

„Faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut produce, nu înseamnă

că prin faptă astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială vizată

şi că nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a

Page 52: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

52

săvârşi infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în

concret, la consumarea infracţiunii, adică la producerea rezultatului, cu excepţia cazului când

aceasta s-a datorat caracterului absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută

executarea” [C. Bulai, în: G. Antoniu (coord.) ş.a., Explicaţii preliminare…, vol. I].

Din cele ce preced şi în acord cu actuala reglementare, doctrina impune o nouă clasificare,

care distinge între tentativă idonee şi tentativă neidonee. „Tentativa idonee presupune acte ce

creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii

lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor”. Tentativa neidonee (art.

32 alin. 2 C.P.), există atunci când „datorită modului cum a fost concepută executarea, nu se

poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind evident

pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă să producă

rezultatul” [F. Streteanu, R. Moroşanu].

Potrivit art. 32 alin. 2 C.P., „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de

consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”. „Modul

iraţional în care este concepută executarea unor infracţiuni se referă la mijloacele care sunt

absolut inapte să producă rezultatul urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material

asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd în care este concepută

executarea. Nu poate exista tentativă atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin

farmece, vrăji sau blesteme, ori dându-i să bea un pahar cu apă ... Faptele astfel săvârşite nu

pot ameninţa sau vătăma valori sociale şi deci sunt irelevante din punct de vedere juridic” [C.

Bulai, în: G. Antoniu (coord.) ş.a., Explicaţii preliminare…, vol. I]. S-a încetăţenit în doctrină

denumirea de tentativă absolut improprie sau tentativă absurdă.

Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de

mai sus, considerându-se că, un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în

anumite situaţii concrete, date fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre ex.:

administrarea unei substanţe de regulă inofensive, precum zahărul, unei persoane suferind de

diabet, sau cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie, sau

uciderea patului prin împuşcare etc.

III.1.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt

consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării limitate (potrivit căruia tentativa trebuie

incriminată la toate infracţiunile indiferent de gravitatea acestora) şi cel al incriminării

limitate (sistem dominant, care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea

tentativei numai în cazuri grave). Acest din urmă sistem, al incriminării limitate, este

consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din prevederile art. 33 C.P., potrivit căruia:

Page 53: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

53

„Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”.

Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea (şi

pedepsirea) în chiar textul care consacră faptă-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 C.P. ş.a.);

fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol din partea specială a C.P.,

care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele infracţiuni, anume şi

expres indicate, dintr-o anumită grupă de infracţiuni (spre ex.: art. 412, 393 C.P. sau art. 232,

237 C.P. ş.a.).

În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale

se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care

presupune sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat -

pedeapsă de aceeaşi specie şi cu aceleaşi limite); cel al diversificării de pedeapsă (presupune

pentru tentativă o pedeapsă diferită de aceea incidentă pentru infracţiunea fapt-consumat –

pedeapsă de altă specie sau de aceeaşi specie, dar situată între limite reduse).

C.P. român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit art. 33 alin. 2, care

prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul

nostru penal, prin înjumătăţirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii,

plecându-se de la limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea consumată. În continuare,

potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 C.P., se dispune: „Când pentru infracţiunea consumată

legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se

sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.

„În literatura şi în practica judiciară, s-a opinat cu îndreptăţire că atunci când legea

prevede pentru faptă comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi închisoare sau

închisoare şi amendă) [sic!], instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar

fi aplicat-o (în raport de criteriile de individualizare) dacă faptă era consumată, iar apoi va

face aplicarea dispoziţiilor privind tentativa, în raport de pedeapsa aleasă” [V. Dobrinoiu, în:

I. Pascu (coord.) ş.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generală].

(Precizări:) Atenuarea răspunderii penale conform dispoziţiilor art. 33 C.P. are în vedere în

mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principală aplicabilă.

În cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci inclusiv

tentativa (care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii

penale) – sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele

prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă (art. 128 C.P.).

Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca

regulă în materie, sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca

tentativă idonee, perfectă sau imperfectă. În cazul anumitor fapte penale – infracţiuni

Page 54: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

54

complexe pe conţinut calificat sau forma agravată –prin excepţie de la dispoziţiile cuprinse în

art. 33 alin. 2 C.P., tentativa se pedepseşte potrivit sistemului parificării de pedeapsă, prin

sancţionare între limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe consumate, dacă s-a produs

numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare (corespunzător prevederilor din art. 36 alin. 3

C.P.).

III.1.3. Cauzele de nepedepsire a tentativei

În materia tentativei pedepsibile (relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze

legale, generale şi personale de nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de

desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător art. 34 alin. 1 C.P., precum

şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii

rezultatului, acte încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificată /

calificate – art. 34 alin. 2 C.P. [v. şi art. 51 C.P.]

Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care

înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar),

adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în

cursul executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea (desistarea), fie realizând în

întregime actul de executare, împiedică el însuşi sau încunoştinţând autorităţile, producerea

rezultatului faptei (împiedicarea producerii rezultatului). „Atunci când vorbim de cauzele de

nepedepsire a tentativei, nu avem în vedere ipotezele în care aceasta nu este incriminată, ci

situaţiile în care, deşi posibilă şi incriminată, ea nu atrage o sancţiune penală. În dreptul

nostru, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept, ele reprezintă cauze de nepedepsire,

ceea ce înseamnă că nu afectează existenţa tentativei”. [V. Păvăleanu]

Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,

întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari

atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie

cunoscută de autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite

excepţii indicate în doctrină. Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de

existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri, chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii

autorului tentativei comise.

III.1.3.1. Desistarea

Desistarea implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare la

comiterea unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea să

o continue. De ex., persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage, sau pătrunde

într-un anumit loc cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua

Page 55: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

55

obiectul în cauză. În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la

hotărârea infracţională (care este deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la

finalizarea actului de executare care a debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale, ceea

ce înseamnă că forma de tentativă care se realizează este cea imperfectă (întreruptă),

desistarea fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de pericol.

III.1.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă a persoanei care a

executat în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv producerea

urmării faptei tipice, deci, consumarea infracţiunii. „Împiedicarea producerii rezultatului nu

trebuie confundată cu acţiunea de înlăturare a consecinţelor infracţiunii, acţiune ulterioară

consumării infracţiunii şi care poate avea doar semnificaţia unei circumstanţe atenuante. Nu

constituie, astfel, împiedicare a producerii rezultatului, restituirea bunurilor furate” [V.Paşca].

Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două

posibilităţi:

- Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea

comisă până în acel moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica

apariţia consumării infracţiunii (ex.: duce şi-a lovit soţia pe care o învinuise de infidelitate, iar

aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a telefonat la 112, anunţând

faptă, astfel încât soţia a fost salvată de la moarte [V. Dobrinoiu, în: I. Pascu (coord.) ş.a.,

Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generală).

- Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea infracţiunii

(după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început să acuze dureri mari de

stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi urgent a dus-o la spital, unde,

personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului - [V. Dobrinoiu,

în: I. Pascu (coord.) ş.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generală]).

În cazul în care autorităţile anunţate nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea

producerii rezultatului, s-au conturat, în doctrină, două soluţii:

- Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile [A. Vl ăsceanu, A.

Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior; ş.a.].

- Autorul va fi pedepsit – putându-se trage la răspundere penală şi persoana vinovată, din

cadrul autorităţii, pentru infracţiunea de sine-stătătoare comisă de aceasta – legea

condiţionând nepedepsirea autorului de neproducerea rezultatului (însăşi denumirea instituţiei

indicând necesitatea verificării caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului), iar

nu doar de simpla punere în mişcare a procesului cauzal de împiedicare a producerii

rezultatului. [V. Paşca]

Page 56: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

56

Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate

interveni numai (de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.

Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii

rezultatului constituie o altă infracţiune, există acte de executare calificată(e), aplicându-se

pedeapsa pentru acea infracţiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 C.P. În astfel de

situaţii, ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz concret, nu va atrage pedeapsa

(tentativă imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare a producerii

rezultatului), urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit până în

momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre ex.: „În cazul împiedicării

producerii rezultatului la infracţiunea de omor, făptuitorul va fi exonerat de pedeapsă pentru

tentativa la această infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru infracţiunea

consumată de vătămare corporală. În cazul infracţiunii de furt calificat prin efracţie, dacă

făptuitorul se desistă, nu va fi pedepsit pentru tentativă de furt, dar va putea fi pedepsit pentru

distrugerea cauzată prin efracţie” [V. Paşca].

III.2. Actele de pregătire

Actele de pregătire, ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii, nu sunt definite prin

dispoziţiile părţii generale a C.P., doctrina penală apreciindu-le, în mod unanim, ca fiind acele

activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor de

săvârşire a infracţiunii, ori în crearea de condiţii favorabile comiterii acesteia. Faza actelor

preparatorii poate lipsi, atunci când făptuitorul trece direct la comiterea infracţiunii.

Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată, de acte ce se pot

efectua, constând – după caz – în acte de natură materială sau morală, prin care se facilitează

săvârşirea faptei, care creează condiţii necesare trecerii la executare, spre ex.: culegere de

informaţii privind victima, sau locul / timpul săvârşirii faptei, ori procurarea / confecţionarea

instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia etc.

Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie

să îndeplinească mai multe condiţii :

- să aibă o existenţă obiectivă, să îmbrace o formă concretă, capabilă să creeze condiţii

favorabile trecerii la executarea faptei;

- activităţile efectuate să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate, sau să

nu constituie un început de executare (tentativă);

- să aibă la bază intenţia (directă) în sensul urmăririi producerii rezultatului prevăzut.

Problema dacă actele de pregătire trebuie să fie incriminate ca o formă a infracţiunii,

sau nu, este controversată în literatura juridică şi este soluţionată diferit în legislaţiile penale,

Page 57: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

57

conturându-se două teze, respectiv cea a neincriminării şi cea a incriminării limitate sau

nelimitate a acestora. Reamintim că orice fapt incriminat este o infracţiune, iar pentru orice

infracţiune legea prevede o pedeapsă.

În lumina legislaţiei noastre penale şi având în vedere aprecierile doctrinei, se poate

observa existenţa mai multor ipoteze distincte în cazul cărora se acordă relevanţă penală unor

acte de pregătire, anume:

- asimilarea actelor de pregătire tentativei;

- acte de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome;

- acte de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul.

Le vom examina pe rând.

III.2.1. Acte de pregătire relevante penal prin asimilare cu tentativa

Legea penală română acordă relevanţă penală în cazul unor infracţiuni de gravitate

aparte, asimilându-le tentativei. De ex., în C.P., art. 412 alin. 2, se dispune: „Se consideră

tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de

măsuri în vederea comiterii infracţiunilor ...” (urmând enumerarea limitativă a unor infracţiuni

contra securităţii naţionale).

În legătură cu această primă ipoteză legală, în doctrina penală s-au conturat două

puncte de vedere:

- Incriminarea actelor de pregătire pe cale de excepţie (excepţie de la teza neincriminării,

adoptată de C.P.). Prevăzând că se pedepsesc, legea face o caracterizare a activităţii ce

constituie acte de pregătire, pentru a releva trăsăturile acestora şi a le deosebi de actele de

executare. Altfel spus, prin transpunerea lor în legea penală, legiuitorul acordă relevanţă

penală actelor de pregătire, ca şi tentativei, stabilind acelaşi tratament juridic pentru cele două

etape de desfăşurare a activităţii materiale, fără ca prin acest mod de sancţionare să se lase

impresia unei identificări a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere

sancţionator! Astfel, dacă o persoană efectuează acte de pregătire sancţionate de lege şi apoi

depăşeşte această fază, ajungând în faza superioară, a executării, respectiv în aceea a

consumării infracţiunii, actele de pregătire se absorb în faptul tentat sau în faptul consumat,

urmând a se angaja răspunderea penală pentru o singură infracţiune.

- Incriminarea limitată a actelor de pregătire, ca fiind acte de executare, prin voinţa legii

actele de pregătire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sancţionarea lor ca acte

preparatorii ar contraveni principiului legalităţii incriminării” [Paşca]. Altfel spus, actele de

pregătire nu sunt incriminate şi sancţionate ca atare, ci sunt transformate în acte de executare,

acte tentate (tentativă), cu regimul corespunzător tentativei, ceea ce ar implica o modificare în

natura juridică a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfel, infracţiune în formă

Page 58: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

58

imperfectă – tentativă.

În opinia noastră, actele de pregătire îşi menţin natura juridică, asimilarea lor cu

tentativa operând exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal, sens în care se pronunţă

şi alţi autori [doctrină de Drept penal – partea specială].

III.2.2. Actele de pregătire incriminate ca infrac ţiuni autonome

În alte cazuri, actele de pregătire sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de sine-

stătătoare; de ex.: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.P.). În

legătură cu această a doua ipoteză legală, există unanimitate de păreri în doctrină în aprecierea

că faptă descrisă în norma de incriminare se prezintă sub formă de infracţiune-tip, consumată.

Dacă scopul comiterii faptei este realizat (săvârşirea faptei pregătită prin comiterea actului

preparator incriminat în mod de sine-stătător), atunci răspunderea penală se angajează pentru

un concurs de infracţiuni!

III.2.3. Actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul infracţiunii

În raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 C.P. În literatura juridică s-a exprimat

opinia că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la săvârşirea

faptei, devin acte de participaţie sub forma complicităţii anterioare, atunci când autorul va

trece la săvârşirea acesteia, comiţând cel puţin o tentativă pedepsibilă, opinie respinsă de alţi

autori, care consideră că în această ipoteză nu este vorba despre acte de pregătire propriu-zise,

căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare a unei hotărâri

proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.

IV. UNITATEA INFRAC ŢIONAL Ă

Unitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea activitate infracţională formată

dintr-o singură acţiune / inacţiune ori din mai multe acţiuni / inacţiuni, decurgând din însăşi

natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi

hotărâri (rezoluţii) infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea

infracţională poate fi unitate naturală (care rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii) şi

unitate legală (care rezultă din voinţa legiuitorului, prin reunirea, de regulă, în conţinutul unei

singure infracţiuni, a mai multor acţiuni / inacţiuni, datorită unor legături obiective sau

subiective existente între acestea).

Fac parte din unitatea naturală infracţiunile simple şi cele continue, prezentându-se în

doctrină, în acest context – în mod tradiţional – şi situaţia infracţiunii deviate, integrându-se în

unitatea legală infracţiunile continuate, complexe, de obicei şi progresive.

Page 59: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

59

IV.1. Unitatea infracţională naturală

Aspectele comune infracţiunilor cu apartenenţă la unitatea naturală infracţională

rezidă în unicitatea acţiunii / inacţiunii, ce produce un rezultat periculos, în temeiul unei

singure forme de vinovăţie dintre formele vinovăţiei penale.

IV.1.1. Infrac ţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, al materialităţii

faptei, printr-o singură acţiune / inacţiune, care nu durează în timp şi care produce un singur

rezultat periculos – infracţiunea momentană, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în

evidenţă o singură formă de vinovăţie penală.

În mod constant, în doctrina penală se menţionează faptul că uneori infracţiunea

simplă se poate realiza şi printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau

conţinut acţiunii unice, spre ex.: uciderea victimei se poate realiza printr-un singur act de

executare (de pildă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cuţit în regiunea

toracică), unicitatea acţiunii menţinându-se şi atunci când prin acte succesive, comise în

aceeaşi împrejurare, se aplică mai multe lovituri de cuţit în zone ce adăpostesc organe vitale.

Această ultimă ipoteză a primit în doctrină denumirea de unitate naturală colectivă [F.

Streteanu, R. Moroşanu], sau unitate naturală de infracţiune cu pluralitate de acte

contextuale [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I], sau

infracţiune omogenă [V. Păvăleanu]. Indiferent de denumirea atribuită acestei ipoteze, ceea ce

ţine de esenţa unicităţii faptei care ilustrează o singură infracţiune, ca unitate infracţională

naturală, constă în existenţa unei pluralităţi de acte materiale aflate într-o succesiune imediată,

neîntreruptă în timp, acte ce se comit cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare, subsumate

aceleiaşi încadrări juridice, care se caracterizează, deci, prin omogenitate juridică (fiecare act

trebuie să întrunească conţinutul aceleiaşi infracţiuni).

Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de

subiecţi pasivi îşi găseşte în teoria şi practica penală rezolvări distincte, în principal după

apartenenţa infracţiunilor la categoria infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra

patrimoniului. Astfel, în materia infracţiunilor contra persoanei, opinia majoritară promovează

soluţia pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când există mai

muţi subiecţi pasivi. Excepţiile: omor calificat, ucidere din culpă forma agravată, vătămare

corporală din culpă forma agravată. Dimpotrivă, doctrina majoritară susţine existenţa unei

singure infracţiuni, ca unitate naturală simplă, în materia infracţiunilor contra patrimoniului,

în aceeaşi ipoteză, de pluralitate de subiecţi pasivi.

Page 60: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

60

Menţionăm şi poziţia unor autori [F. Streteanu, R. Moroşanu], care apreciază că,

indiferent de categoria infracţională de referinţă, unitatea de infracţiune este exclusă în

condiţiile existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, unitatea subiectului pasiv impunându-se

ca o condiţie de existenţă a unităţii naturale de infracţiune (pentru detalii în legătura cu

problema pe care o dezvoltă această chestiune recomandăm parcurgerea doctrinei [C-tin.

Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I]).

A nu se confunda infracţiunea simplă cu infracţiunea în conţinut de bază, şi o

infracţiune în conţinut calificat / agravat putându-se prezenta ca o infracţiune simplă !

IV.1.2. Infrac ţiunea continuă

Fără o definiţie expresă în cuprinsul părţii generale a C.P., infracţiunea continuă este

definită în doctrină ca fiind acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune / inacţiune

ce se prelungeşte în timp prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare, dependentă

sau independentă de voinţa făptuitorului, care îi pune capăt. „Semnul distinctiv al infracţiunii

continue constă în aceea că acţiunea infracţională, prin natura ei, continuă, durează în timp, în

sensul că nu se cere o hotărâre pentru a prelungi această durată” [V. Paşca].

Printre infracţiunile continue se pot menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în

mod ilegal (art. 205 C.P.); furtul de curent electric (art. 228 alin. 3 C.P.); furtul în scop de

folosinţă (art. 230 C.P.); abandonul de familie (art. 378 alin. 1 lit. b, c C.P.); deţinerea de

instrumente în vederea falsificării de valori (314 C.P.); uzurparea de calităţi oficiale în forma

portului pe nedrept de uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice (art. 258 alin.

3 C.P.) etc.

În literatura de specialitate se realizează o clasificare a infracţiunilor continue,

reţinând, spre ex.: comisive – omisive, în funcţie de verbum regens; continue permanente –

continue succesive, având în vedere modul în care se realizează activitatea materială; de

rezultat – de pericol, potrivit tipului de urmare imediată produsă; etc.

Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care

curge neîntrerupt în mod natural, nu cunoaşte sincope în execuţie (ex.: art. 205 C.P.), spre

deosebire de care infracţiunile continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze

fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie, fără ca acestea să afecteze

unitatea naturală a faptei (ex.: art. 258 alin. 3 C.P.). Împărţirea infracţiunilor continue în

permanente şi succesive este importantă întrucât orice întrerupere, în cazul celor permanente,

are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă

comiterea unei noi infracţiuni continue [V. Păvăleanu], cu posibilitatea reţinerii, după caz, a

unei infracţiuni continue săvârşite în mod continuat, în condiţiile art. 35 C.P., sau a pluralităţii

de infracţiuni (concurs de infracţiuni), în lipsa rezoluţiei infracţionale unice.

Page 61: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

61

Infracţiunea continuă, fiind o formă a unităţii naturale infracţionale, atrage un rezultat

unic caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intenţie sau praeterintenţie. În principiu,

nu excludem posibilitatea existenţei unei infracţiuni continue culpoase, deoarece nu sesizăm

existenţa niciunei incompatibilităţi de factură teoretică între instituţia infracţiunii continue şi

forma de vinovăţie a culpei.

Ca infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte două momente distincte,

respectiv momentul consumării faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de

incriminare a faptei), dincolo de care are loc prelungirea acţiunii / inacţiunii prin voinţa

făptuitorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când încetează definitiv acţiunea /

inacţiunea). Încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui organ

abilitat al statului (spre ex., prin descoperirea faptei), fie propriei voinţe a făptuitorului, care

curmă comiterea activităţii infracţionale (spre ex., în cazul unui furt de curent electric,

infractorul se debranşează de bună-voie de la circuitul reţelei electrice la care se cablase

ilegal). Din prevederile art. 154 alin. 2 C.P. reiese că infracţiunea continuă se consideră

săvârşită la data încetării acţiunii / inacţiunii, aşadar la data epuizării, moment ce interesează

în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în

timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă

etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun

trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la

stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a

liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce

de la data întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue, sens în care se

pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.

În cazul infracţiunilor continue comisive intenţionate se discută în doctrină despre

posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă, apreciind alături de alţi autori [Paşca], că

tentativa este posibilă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor

infracţiuni de acest tip, este chiar incriminată (ex.: art. 205 alin. 5 C.P.).

IV.1.3. Infrac ţiunea deviată

În cadrul unităţii infracţionale naturale doctrina majoritară prezintă şi cazul aşa-

numitei infracţiuni deviate în două dintre modalităţile sub care se poate înfăţişa, reţinându-se

că ceea ce o particularizează este împrejurarea că infracţiunea este săvârşită fie prin devierea

acţiunii din cauza greşelii făptuitorului de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese

îndreptată la un alt obiect sau la o altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, din cauza erorii

făptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela decât pe care făptuitorul

vroia să-l vatăme sau să îl pună în pericol [V. Paşca; V. Păvăleanu; C-tin. Duvac, în: G.

Page 62: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

62

Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I].

În general sunt prezentate două modalităţi, încetăţenite sub denumirile aberatio ictus,

respectiv error in persona / in re, ambele ridicând problema dacă ansamblul faptic

infracţional determină existenţa unei singure infracţiuni, sau dimpotrivă, a unei pluralităţi

infracţionale, sub forma concursului de infracţiuni. Cele două modalităţi asupra cărora se

opreşte constant doctrina majoritară sunt reprezentate de:

- devierea acţiunii spre un alt obiect / persoană, ceea ce înseamnă aberatio ictus, spre

exemplu: o persoană vrea să lovească, înarmată fiind cu un cuţit, o anumită persoană, însă,

din greşeală în executare, loveşte o altă persoană;

- săvârşirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, din cauza erorii asupra identităţii, ceea

ce înseamnă error in persona / in re, spre exemplu: o persoană vrea să ucidă o anume altă

persoană, însă, fiind noapte, o confundă cu o altă persoană, sau o persoană, intenţionând să

sustragă un anumit bun, aparţinând unei persoane, sustrage un bun asemănător, aparţinând

altei persoane.

Opinia dominantă în literatura de specialitate autohtonă, reflectată în numeroase

soluţii jurisprudenţiale, apreciază că în cazul infracţiunii deviate, în ambele modalităţi

indicate, există o singură infracţiune, „aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial,

deoarece rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de

exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să

o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără

importanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau

bunurile unei anumite persoane, ci ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a

fura etc., fiind realizată integral, tentativa de săvârşire a infracţiunii asupra persoanei vizate de

făptuitor se absoarbe, ca orice tentativă, în chip natural, în infracţiunea fapt consumat” [V.

Paşca; V. Păvăleanu].

Într-o altă opinie se susţine că, în cazul devierii acţiunii (aberatio ictus), ori de câte ori

se constată că pe lângă infracţiunea consumată sunt întrunite şi elementele constitutive ale

unei tentative pedepsibile, trebuie promovată soluţia concursului de infracţiuni, „întrucât au

fost puse în pericol două valori ocrotite de legea penală, iar fenomenul absorbirii tentativei

pedepsibile într-o infracţiune consumată în dauna altei persoane, nu numai că nu este prevăzut

de lege, dar apare şi ca artificial şi contrar legii penale, întrucât ar lăsa nepedepsită o tentativă

pedepsibilă” [V. Păvăleanu; V. Paşca]. Semnalăm şi aici opinii divergente, privind

infracţiunile reunite în structura concursului, respectiv: tentativă de omor şi omor consumat,

sau tentativă de omor şi ucidere din culpă.

În lipsa unei soluţii legislative exprese în legislaţia penală din România, problema

calificării ansamblului faptic infracţional drept unitate infracţională sau pluralitate de

Page 63: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

63

infracţiuni (concurs), rămâne una controversată, apreciind că niciuna dintre opiniile exprimate

nu este la adăpost de unele critici, respectiv că fiecare prezintă (şi) argumente puternice în

susţinere.

După cum am menţionat deja, modalităţile de manifestare ale infracţiunii deviate nu se

reduc doar la cele prezentate, menţionând şi:

- aberatio delicti, existentă atunci când se realizează o infracţiune de altă natură decât aceea

aflată în reprezentarea infractorului, din cauza devierii, spre exemplu atunci când o persoană,

dorind să o lovească pe alta cu o piatră pentru a-i cauza o vătămare integrităţii corporale,

nimereşte, din greşeală, într-o vitrină a unui magazin, pe care o distruge;

- aberatio causae, existentă atunci când se realizează exact infracţiunea propusă de către

făptuitor, chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecută la nivelul

legăturii de cauzalitate (rezultatul se produce în urma acţiunii făptuitorului altfel decât şi-a

imaginat acesta); spre exemplu, o persoană doreşte să o ucidă pe alta prin înecare, aşa încât o

aruncă în apă de la înălţime, de pe un pod, dar victima decedează înainte de a ajunge în apă,

lovindu-se la cap de stâlpul de susţinere a podului.

IV.2. Unitatea infracţională legală

IV.2.1. Infrac ţiunea continuată

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp,

dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni

care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 35 alin. 1 C.P.).

Din definiţia legală se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate,

unicâtatea conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură obiectivă; unitatea pe latură

subiectivă; unitatea subiecţilor infracţiunii – subiect activ şi subiect pasiv. Aceste condiţii

privesc:

1) Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul

aceleiaşi infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latură obiectivă).

Această primă condiţie ţine de materialitatea activităţii infracţionale, implicând săvârşirea mai

multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două), în accepţiunea mai largă, de faptă relevantă

penal, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, atunci

când vatămă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală. Astfel, unitatea

infracţiunii există (nu este afectată), dacă unele dintre acţiunile / inacţiunile săvârşite au ajuns

în faza consumării, iar alte acţiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga activitatea fiind

calificată ca infracţiune consumată), sau unele acţiuni / inacţiuni corespund conţinutului de

bază, iar altele conţinutului calificat (agravat) sau atenuat (răspunderea penală pentru întreaga

Page 64: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

64

infracţiune continuată fiind angajată la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel comise),

ori, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ, săvârşirea în mod continuat poate

consta în realizarea unor activităţi distincte (dar echivalente juridic) din cele prevăzute de

lege.

Fiecare acţiune / inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat,

astfel încât, pe ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „sumă” a rezultatelor

atrase în urma săvârşirii pluralităţii de acţiuni / inacţiuni. Raportul de cauzalitate se stabileşte

între pluralitatea de acţiuni / inacţiuni şi rezultatul global atras.

Condiţia unităţii pe latură obiectivă se întregeşte prin cerinţa săvârşirii acţiunilor /

inacţiunilor la diferite intervale de timp, legea neprecizând, însă, întinderea acestora. Sub

acest aspect, în mod constant se subliniază în doctrină faptul că acţiunile / inacţiunile trebuie

săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece

ne-am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale colective”), nici prea lungi (caz în care s-ar

face loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma concursului – real, omogen, succesiv – de

infracţiuni).

Astfel, dacă inculpatul, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei vătămate,

a ridicat în două rânduri bunurile sustrase, transportându-le la locuinţa sa, a săvârşit o

infracţiune unică de furt calificat şi nu o infracţiune continuată, faptele fiind săvârşite

neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie. De asemenea, nu constituie o infracţiune continuată furtul

săvârşit în locuri şi prin mijloace diferite, la perioade de timp relativ mari (lunile mai,

octombrie, decembrie, în acelaşi an), profitându-se de anumite condiţii prielnice, situaţie în

care vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni. [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu

(coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I]

2) Săvârşirea ansamblului faptic în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe latură

subiectivă).

Reunirea tuturor acţiunilor / inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate rezidă în

elementul subiectiv (anume intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latură

subiectivă se referă, deci, la săvârşirea acţiunilor / inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii

infracţionale, rezoluţia care trebuie să cuprindă reprezentarea în linii generale a activităţii

infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni / inacţiuni, unicitatea

acesteia însemnând că trebuie să fie anterioară, să premeargă tuturor acţiunilor / inacţiunilor,

totodată să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei comise.

În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de

unitate, ce privesc: existenţa aceluiaşi obiect juridic sau obiect material; existenţa aceluiaşi

mod de operare (modus operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau timp; unitatea

mobilului ori a scopului, etc. Dimpotrivă, nu există o rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. 1

Page 65: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

65

C.P., atunci când făptuitorul a luat hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca un mijloc

de trai; de a înşela ori de câte ori împrejurările îi vor fi prielnice; de a trafica influenţa sa de

câte ori se va ivi prilejul. [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ,vol. I]

În considerarea condiţiilor privitoare la unitate pe latură obiectivă / subiectivă,

menţionăm că, în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod continuat infracţiunile contra

patrimoniului (ex.: furt, înşelăciune, distrugere ş.a), infracţiunile de fals, infracţiuni de

corupţie (ex.: luarea de mită), de serviciu (ex.: delapidarea, abuzul în serviciu), unele

infracţiuni contra persoanei (ex.: violul, lovirea, vătămarea corporală). În principiu, orice

infracţiune intenţionată poate fi comisă în mod continuat, majoritatea autorilor apreciind că

infracţiunea în formă continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă, a celor

praeterintenţionate, a celor care nu prezintă un obiect care nu este susceptibil de divizare, a

celor de obicei.

3) Unitatea de subiecţi.

A) Unitatea de subiect activ.

Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială pentru orice infracţiune, deci şi

pentru existenţa unei infracţiuni săvârşită în mod continuat, aceasta putând fi comisă de o

singură persoană fizică – infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate

corespunzătoare existenţei capacităţii penale, la momentul săvârşirii faptei) – în calitate de

autor, după cum infracţiunea în formă continuată este susceptibilă şi de comitere în

participaţie penală (coautor, instigator, complice); după caz, participaţia poate fi parţială (doar

la unele dintre acţiunile / inacţiunile componente), sau totală (când se cooperează la toate

acţiunile / inacţiunile), cu diferenţieri pe planul răspunderii penale [a se vedea materia

participaţiei penale].

B) Unitatea subiectului pasiv.

Condiţia este prevăzută expres în art. 35 alin. 1 C.P., întregindu-se prin prevederile art.

238 din L. 187/2012, în vederea unei interpretări unitare cu privire la condiţia unităţii

subiectului pasiv. Art. 238 din legea de punere în aplicare a C.P. dispune: „În aplicarea

dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră

îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în

coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi

secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.

Astfel, în doctrina penală se consideră că va fi existentă condiţia unităţii subiectului

pasiv în cazul săvârşirii mai multor acţiuni de furt, la intervale diferite de timp, a unor bunuri

comune, coproprietatea mai multor persoane vătămate (art. 238 lit. a din L. 187/2012), după

cum va fi îndeplinită condiţia subiectului pasiv unic şi în cazul inculpatului care, în

exercitarea atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte defectuos mai multe acte, la diferite intervale

Page 66: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

66

de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care cauzează vătămarea drepturilor

mai multor persoane (art. 238 lit. b din L. 187/2012) [M. Udroiu, V. Constantinescu; A.

Vlăsceanu, A. Barbu].

IV.2.1.1. Sancţionarea infracţiunii continuate

Potrivit art. 36 alin. 1 C.P.,, infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3

ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Prin

instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o cauză (stare) generală,

reală, de agravare facultativă a pedepsei. Constituind formă a unităţii legale infracţionale,

infracţiunea continuată se va sancţiona cu o singură pedeapsă, care se va aplica într-un singur

timp, în sensul că, instanţa, în funcţie de împrejurările cauzei, va individualiza o pedeapsă în

limitele prevăzute de norma de incriminare, stabilind un cuantum între aceste limite, sau unul

care să echivaleze maximului special, care, dacă nu va fi apreciat ca satisfăcător, va putea fi

depăşit în limita maximă prevăzută de lege.

Prevederile legii, potrivit denumirii marginale a art. 36 C.P. – „Pedeapsa pentru

infracţiunea continuată” – stabilesc modul de sancţionare în cazul infracţiunii continuate,

având în vedere infractorul persoană fizică, ca infractor major. În cazul infractorului minor la

data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 128 C.P., forma continuată – ca formă de agravare a

răspunderii penale – va fi avută în vedere la alegerea măsurii educative, producând efecte

între limitele prevăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasă).

Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi

pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama

de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate

fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 37 C.P.).

*

Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, care cunoaşte momentul

consumării şi – ulterior acestuia, ca moment final al activităţii infracţionale – momentul

epuizării . Consumarea formei continuate de săvârşire a infracţiunii are loc odată cu trecerea la

comiterea celei de-a doua acţiuni / inacţiuni, în condiţiile legii (art. 35 alin. 1 C.P.), iar

epuizarea intervine la data comiterii ultimei acţiuni / inacţiuni.

Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei,

acesta rezultă implicit din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a,

ipoteza nr. 2) C.P, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv

data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Acest moment, al epuizării, interesează în raport

de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;

Page 67: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

67

incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc.

Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun

trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la

stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a

liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce

de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina,

corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.

IV.2.2. Infrac ţiunea complexă

Infracţiunea complexă este reglementată în art. 35 alin. 2 C.P. ca fiind infracţiunea în

al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune

sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Construcţie a

legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de „infracţiune absorbantă”, în

timp ce faptă incriminată de sine-stătător inclusă în conţinutul acesteia poartă denumirea de

„infracţiune absorbită”.

Din textul legal se desprind cele două modalităţi normative sub care se poate înfăţişa o

infracţiune complexă:

- Infracţiunea complexă forma de bază, tip, a faptei incriminate, care există atunci când în

conţinutul infracţiunii complexe intră, ca element constitutiv, o acţiune / inacţiune care

constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. 35 alin. 2 teza I C.P.)

Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează fie

prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate de sine-stătător, în considerarea unei

anumite legături expres indicate, etiologică sau consecvenţională (spre exemplu, tâlhăria – art.

233 NCP), fie prin absorbţie – când infracţiunea este creată cu ajutorul unei alte infracţiuni,

căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, elemente lipsite de valoare infracţională proprie

(precum o anumită calitate a unui subiect), desemnând astfel un conţinut complex (spre

exemplu, ultrajul – art. 257 NCP).

- Infracţiunea complexă formă calificată (agravată) a faptei incriminate, care există când în

conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune

sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2)

teza a II-a NCP]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă

se realizează prin absorbţie, infracţiunea absorbantă putând fi, după caz, o infracţiune care nu

este complexă pe conţinutul ei de bază, care, prin absorbţia unei alte fapte relevante penal prin

ea însăşi, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex [spre exemplu,

furtul calificat prin efracţie – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I NCP], sau o infracţiune deja

complexă pe conţinutul ei de bază, al cărei conţinut se agravează prin faptă relevantă penal

Page 68: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

68

prin ea însăşi, care este absorbită pe conţinutul calificat (spre exemplu, tâlhăria urmată de

moartea victimei – art. 236 NCP). De asemenea, ilustrăm şi incriminări complexe în condiţiile

unei pluralităţi de subiecţi pasivi, în cazul unor fapte penale, cum ar fi, de exemplu: omorul

calificat (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.), uciderea din culpă agravată (art. 192 alin. 3 C.P.),

vătămarea corporală din culpă (art. 196 alin. 4 C.P.).

Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic

infracţional, infracţiunea complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere prin

identificare corectă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate şi în afara

oricăror confuzii atunci când activitatea infracţională care figurează ca element constitutiv sau

ca element circumstanţial agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a faptei absorbite,

fie sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra

sensului lor, iar gravitatea acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când

este incriminată separat, este inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru

infracţiunea absorbantă. În doctrina penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat

că infracţiunea complexă prezintă un număr de trăsături specifice care o particularizează în

peisajul unităţii infracţionale, insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei,

caracterului determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei

de periculozitate între infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă. [F. Streteanu, R.

Moroşanu; C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I]

Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a

infracţionalităţii, dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde

cerinţelor principiului legalităţii incriminării, fiind inadmisibilă complexitatea judiciară.

Numai legiuitorul poate construi o infracţiune complexă, după cum acest ansamblu unic

infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să

îşi recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea

soluţiei concursului de infracţiuni.

Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi ale sale permite unele observaţii

privitoare la obiect, subiecţi, latură obiectivă şi subiectivă, punctând următoarele aspecte:

- infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin

incriminarea complexă, valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură, spre ex.:

infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă eterogenă, potrivit obiectului juridic

principal găsindu-şi apartenenţa în categoria infracţiunilor contra patrimoniului; infracţiunea

de omor calificat pe motivul pluralităţii victimelor (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.) este o

infracţiune complexă omogenă.

- subiectul activ poate fi orice persoană fizică (major sau minor răspunzător penal la data

săvârşirii faptei) – cu excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită calitate specială

Page 69: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

69

subiectului activ; infracţiunea complexă se poate comite în participaţie penală sub toate

formele [a se vedea materia pluralităţii de făptuitori].

- subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de

persoane.

- la nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate presupune,

după caz, două activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (ex.: tâlhăria)

sau similare (ex.: omorul calificat comis asupra a două sau mai multor persoane, cu aceeaşi

ocazie şi în aceeaşi împrejurare), ori o singură acţiune sau inacţiune incriminată în mod de

sine-stătător, unică (ex.: lovirea superiorului sau a inferiorului, art. 420 C.P.), sau prevăzută

alternativ altei / altor acţiuni sau inacţiuni cu valoare infracţională proprie (ex.: ultrajul, art.

257 C.P.).

- din punct de vedere subiectiv, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu oricare

formă posibilă de vinovăţie, în funcţie de reglementare (ex.: cu intenţie – furtul calificat prin

violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. 2 lit. b C.P.; din culpă – vătămarea

corporală din culpă, forma agravată din alin. 4 al art. 196 C.P.; cu intenţie depăşită – violul

care a cauzat vătămarea corporală a victimei, art. 218 alin. 3 lit. e C.P., ori violul care a dus la

moartea victimei, art. 218 alin. 4 C.P.).

- infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se

urmarea imediată caracteristică faptei incriminate; infracţiunea complexă este susceptibilă de

rămânere la stadiul tentativei, în funcţie de tipul de infracţiune şi de particularităţile obiective

şi subiective ale acesteia (spre ex.: dacă acţiunea principală s-a întrerupt într-un moment

anterior consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea complexă, cum ar fi în cazul

tâlhărie, dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau psihică, dar nu s-a reuşit sustragerea

bunului mobil).

IV.2.2.1. Sancţionarea infracţiunii complexe

Potrivit prevederilor legale (art. 36 alin. 2 C.P.), infracţiunea complexă se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, dispoziţie care este în

acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (principiul legalităţii pedepselor),

normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi pedepsele corespunzătoare

gravităţii ansamblului unic infracţional.

Spre deosebire de infracţiunea continuată, în acest caz nu se ridică problema unei

cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea sporită fiind valorificată oricum de legiuitor

(în mod firesc) prin instituirea unor limite de pedeapsă superioare prin comparaţie cu cele

instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii complexe absorbante.

Însă, ca şi în cazul infracţiunii continuate, dacă se descoperă, după o condamnare definitivă,

Page 70: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

70

alte acţiuni / inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se

recalculează (potrivit dispoziţiilor art. 37 C.P.).

Potrivit art. 36 alin. (3) C.P., „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,

dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”. „În privin ţa pedepsei în cazul

infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că, «dacă s-a produs numai

rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică numai pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce practica

judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de

incriminare a unor astfel de fapte”; spre exemplu, în cazul unei fapte praeterintenţionate de

tâlhărie sau de viol, când acţiunile violente ale infractorului au condus la vătămarea corporală

sau moartea victimei, dar nu s-a reuşit deposedarea sau întreţinerea raportului / actului sexual,

în condiţiile legii.

Pe drept cuvânt, în doctrina penală [V. Paşca] se apreciază că rezolvarea propusă de

C.P. este una parţială şi inconsecventă, observându-se că legea menţine incriminarea

tentativei la astfel de infracţiuni praeterintenţionate numai în cazul în care violenţele

exercitate pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii au avut ca urmare doar vătămarea

corporală, spre exemplu: art. 234 alin. 3 C.P.; art. 218 alin. 3 lit. e C.P. (nefăcându-se referire

la tentativa acestor infracţiuni praeterintenţionate atunci când au cauzat moartea victimei, deşi

structura acestor infracţiuni este identică). Sub acest aspect, în doctrină se identifică mai

multe soluţii posibile, promovându-se – după caz – soluţia unităţii infracţionale (se disting

două situaţii, antrenând discuţii referitoare la încadrarea juridică a ansamblului faptic, fie ca

tentativă, fie ca fapt consumat, urmând însă – în oricare variantă – regimul de sancţionare prin

parificare de pedeapsă, în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

consumată) sau aceea a pluralităţii de infracţiuni, sub forma unui concurs de infracţiuni (în

sensul ruperii unităţii legale de infracţiune şi al promovării soluţiei concursului de infracţiuni,

de exemplu, între o tentativă de viol sau tâlhărie - pe de o parte – şi o lovire sau vătămare

cauzatoare de moarte, pe de altă parte) [pentru detalii a se vedea: M.I.Michinici, M.Dunea, în:

T.Toader (coord.) ş.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].

IV.2.3. Infrac ţiunea de obicei

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a C.P., infracţiunea de obicei este

definită în doctrina penală ca desemnând acea formă a unităţii legale care constă în repetarea

unei fapte de un număr de ori, până se relevă obişnuinţa, o îndeletnicire, o practică sancţionată

de legea penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni plurale gravitatea specifică unei

infracţiuni. Legea penală consacră, ca infracţiuni de obicei, spre exemplu: hărţuirea (art. 208

Page 71: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

71

C.P.); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215 C.P.); hărţuirea sexuală (art. 223

C.P.). Din conţinutul normei de incriminare rezultă cerinţa săvârşirii în mod repetat a faptei

(care este, aşadar, un element al tipicităţii).

Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce

disting această formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum se

observă din definiţia acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care,

apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin pedepsibile deîndată ce

sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia că evidenţiază o deprindere, un obicei,

repetarea faptei reprezentând, deci, o trăsătură constitutivă a conţinutului juridic al unei

asemenea infracţiuni.

Deşi legea nu stabileşte numărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter

de îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori consideră necesară săvârşirea a minim trei acte,

avansându-se însă şi opinia (pe care o considerăm întemeiată) potrivit căreia nu se poate

adopta un criteriu numeric abstract, aprecierea urmând să fie făcută pe caz concret, în raport

de natura infracţiunii, conţinutul acesteia, natura activităţii pe care o presupune, important

fiind ca în urma analizei de speţă să poată fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire,

caracter care trebuie să se imprime şi asupra persoanei făptuitorului [a se vedea: C-tin. Duvac,

în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I].

(Alte particularităţi:) Infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativă, ridicând unele

probleme în materia participaţiei penale [a se vedea materia pluralităţii de făptuitori].

Infracţiunea de obicei este o infracţiune de durată, cunoscând atât un moment al

consumării (momentul în care faptă s-a repetat de un număr suficient de ori pentru a se stabili

obişnuinţa), cât şi un moment al epuizării, data comiterii ultimului act de executare. Deşi

legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei, acesta

rezultă implicât din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a, ipoteza nr. 2)

C.P, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Acest moment, al

epuizării, interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;

aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta

persoanei care a comis faptă etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale

dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul

infractorului), precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub

supraveghere a executării pedepsei ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate

ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive,

sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei

supreme.

Infracţiunea de obicei ridică probleme de delimitare în raport de alte infracţiuni,

Page 72: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

72

precum infracţiunea continuată sau aşa-numita „infracţiune de simplă repetare”. Propunem ca

temă de reflecţie identificarea asemănărilor / deosebirilor între infracţiunea de obicei şi

infracţiunea continuată (tratată anterior), oprindu-ne asupra infracţiunii de simplă repetare, pe

care o pun în discuţie unii autori, apreciind-o ca fiind infracţiunea ce se caracterizează prin

comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat nu au caracter infracţional, numărul

actelor necesare pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de

regulă, două acte), nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale

[F. Streteanu, R. Moroşanu]. Se ilustrează ipoteza prin faptă incriminată în art. 108 alin. 1 lit.

b din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic.

Infracţiunea de obicei se sancţionează cu pedeapsa prevăzută conform normei de

incriminare, fiind posibilă şi în cazul acestei infracţiuni (chiar dacă nu există prevederi

exprese) recalcularea pedepsei.

IV.2.4. Infrac ţiunea progresivă

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a C.P., infracţiunea progresivă este

definită în doctrina penală majoritară ca fiind acea formă de manifestare a unităţii legale

infracţionale care, după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite

infracţiuni, fără intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după trecerea unui anumit interval de

timp, îşi amplifică progresiv rezultatul ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor

infracţiuni mai grave [V. Păvăleanu; V. Paşca; F. Streteanu, R. Moroşanu]. În acest caz are

loc o absorbţie legală a faptei iniţiale şi a urmării ei specifice, în infracţiunea mai gravă ce se

produce, încadrarea juridică făcându-se potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.

În doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv este

reliefat şi de amplificarea acţiunii / inacţiunii, însă, indiferent de opiniile exprimate, trebuie

reţinută particularitatea acestei infracţiuni de durată, care rezidă în lipsa intervenţiei

făptuitorului pe traseul activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia prin acţiunea sau

inacţiunea sa iniţială.

În genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv

infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 193 C.P.), al cărui rezultat iniţial se poate

amplifica de la simple suferinţe fizice (alin. 1), la leziuni traumatice a căror gravitate este

evaluată prin necesitatea unor zile de îngrijiri medicale pentru recuperare, cel mult 90 de zile

(alin. 2), cu posibilitatea amplificării ce conduce la încadrarea juridică în infracţiunea de

vătămare corporală (art. 194 C.P.), sau chiar în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare

de moarte (art. 195 C.P. – „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut

ca urmare moartea victimei...”), „ceea ce exprimă aptitudinea fiecăreia dintre acţiunile /

inacţiunile specifice acestei infracţiuni de a produce un rezultat mai grav decât cel prevăzut de

Page 73: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

73

normele legale care le incriminează” [F. Streteanu, R. Moroşanu].

Deşi, de regulă, infracţiunea progresivă se comite cu intenţie depăşită (ex.: cazul unei

infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiterii acesteia ca

infracţiune progresivă – activitatea infracţională debutează prin faptă iniţială intenţionată de

lovire, care atrage în timp amplificarea urmării materializate în rezultatul letal din culpă),

menţionăm că se poate săvârşi şi exclusiv în baza intenţiei sau a culpei. Ca infracţiuni

progresive se pot manifesta şi alte infracţiuni, precum violul sau tâlhăria care au cauzat

moartea victimei etc.

Fiind o infracţiune de durată şi în cazul infracţiunii progresive se pune problema datei

sale de săvârşire, întrucât şi în acest caz se evidenţiază cele două momente, cel al consumării,

respectiv al epuizării ansamblului faptic infracţional. Momentul consumării este cel al

comiterii acţiunii / inacţiunii ini ţiale, ce atrage rezultatul propriu faptei de debut, producerea

rezultatului final, mai grav, marcând momentul epuizării. Potrivit art. 154 alin. 3 C.P. se

prevede că „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale

începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează cu pedeapsa

corespunzătoare rezultatului definitiv produs”. În baza dispoziţiei legale, data săvârşirii

acţiunii / inacţiunii marchează momentul consumării, ca dată de săvârşire a infracţiunii

progresive, spre deosebire de celelalte infracţiuni de durată, în cazul cărora momentul

epuizării semnifică data de săvârşire a infracţiunii.

Rezultă, deci, că încadrarea juridică a faptei se realizează, în cele din urmă, potrivit

rezultatului final, configurat la momentul epuizării, dar, infracţiunea astfel reţinută se

apreciază juridic a se fi săvârşit încă de la momentul apariţiei rezultatului iniţial (momentul

consumării), deşi acesta corespundea unei alte încadrări juridice.

Sub aspectul particularităţilor ce o disting în peisajul unităţii infracţionale,

numărându-se în rândul infracţiunilor de durată, propunem ca temă de reflecţie identificarea

asemănărilor şi a deosebirilor dintre infracţiunea progresivă şi infracţiunile continue,

continuate şi de obicei.

Page 74: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

74

V. PLURALITATEA DE INFRAC ŢIUNI

Pluralitatea de infracţiuni (corespunzător reglementării din Titlul al II-lea, Capitolul V

al părţii generale a C.P.) semnifică situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau mai

multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau a săvârşit o

nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, a fost

transpusă pe plan juridico-penal prin formele acesteia şi sistemele de sancţionare

corespunzătoare fiecărei forme în parte, în funcţie de structura şi caracteristicile sale. În cadrul

legal al pluralităţii de infracţiuni (art. 38-45 NCP), se delimitează ca forme concursul de

infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară, care, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al

tratamentului aplicabil, vizează preponderent persoana fizică infractor major, alte dispoziţii de

interes în materie fiind trecute în cadrul reglementării privitoare la răspunderea penală a

persoanelor juridice, respectiv a minorităţii, fiind incluse în Titlul V şi Titlul VI din partea

generală a noului Cod penal.

„Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu

constituie nici concurs, nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un

infractor, după executarea pedepsei pentru o infracţiune comisă din culpă, săvârşeşte o altă

infracţiune din culpă, nu avem niciuna din cele trei pluralităţi menţionate mai sus, dar

ipotezele din această categorie nu prezintă importanţă practică, întrucât nu atrag un tratament

sancţionator distinct” [F. Streteanu, R. Moroşanu]. Menţionăm că această formă a pluralităţii

de infracţiuni s-a încetăţenit sub denumirea de „pluralitate nenumită de infracţiuni”,

deosebindu-se de pluralitatea intermediară sub aspectul momentului săvârşirii noii infracţiuni,

respectiv după executarea sau considerarea ca executată a unei pedepse, nefiind întrunite

condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa recidivei (postexecutorii).

V.1. Concursul de infracţiuni

Articolul 38 C.P. reglementează concursul de infracţiuni, definindu-se formele sub

care se înfăţişează acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] şi concurs formal [alin. (2)], prin

individualizarea legală a acestora, definiţiile adoptate relevând trăsăturile care le

particularizează sub aspectul modului de constituire a pluralităţii reale de fapte penale. Deşi

cele două forme sunt reglementate distinct de lege, între ele nu sunt deosebiri de esenţă,

existenţa concursului de infracţiuni – şi delimitarea faţă de celelalte forme ale pluralităţii de

Page 75: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

75

infracţiuni – fiind legată de anumite condiţii care trebuie întrunite cumulativ, anume:

săvârşirea de către aceeaşi persoană (fizică sau juridică) a două sau mai multor infracţiuni

(prin raportare la definiţia din art. 15 coroborat cu art. 174 C.P.), înainte de a interveni o

condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, cel puţin două fapte penale fiind susceptibile

de judecată şi condamnare, pentru a se aplica tratamentul sancţionator propriu acestei forme

de pluralitate de infracţiuni. Sub acest din urmă aspect – cel puţin două infracţiuni să fie

susceptibile de judecată şi să atragă condamnarea – doctrina apreciază constant că nu este

vorba despre o condiţie generală de existenţă a concursului, ci o condiţie privitoare la

aplicarea tratamentului penal prevăzut de lege, implicând lipsa de incidenţă a unor cauze

(precum: cauze de înlăturare a răspunderii penale, cauze de nepedepsire); în ipoteza incidenţei

acestor cauze, concursul de infracţiuni, deşi există mai departe, nu va putea atrage aplicarea

dispoziţiilor art. 39 C.P.

Articolul 38 alin. (1) C.P. reprezintă sediul legal al concursului real (sau material) de

infracţiuni, punând în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, constând în săvârşirea, prin

acţiuni sau inacţiuni distincte, a două sau mai multor infracţiuni, ce relevă modul său specific

de naştere, constituind criteriul de delimitare faţă de concursul formal. Dispoziţia înfăţişează

două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile – atribuite în doctrină – de concurs

simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura, conexiunea in rem care o

dublează pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând conexiune etiologică

(legătură mijloc-scop) sau consecvenţională (legătură cauză-efect).

Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi:

ambele infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate;

hotărârea infracţională privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior

comiterii infracţiunii-mijloc. Putem afirma astfel că această modalitate a concursului real de

infracţiuni semnifică o excepţie de la regula potrivit căreia în structura unui concurs de

infracţiuni se pot reuni infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei penale

(spre exemplu: o infracţiune-mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de

înşelăciune).

Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele

particularităţi: prima infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua,

săvârşită în vederea ascunderii precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar

hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere, după caz, înainte sau

după comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima infracţiune este comisă din

culpă (caz în care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv după

săvârşirea primei infracţiuni); de exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau

o infracţiune de fals săvârşită pentru a acoperi o delapidare.

Page 76: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

76

Concursul real caracterizat, graţie legăturii in rem dintre faptele penale reunite în

structura sa, ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională, sub forma

infracţiunii complexe, care, după cum s-a menţionat deja, în ipoteza legală a construcţiei prin

reunire, se caracterizează de asemenea printr-o legătură in rem, după caz legătură de la mijloc

la scop ori de la cauză la efect.

Articolul 38 alin. (2) C.P. reprezintă sediul legal al concursului formal (ideal) de

infracţiuni, punându-se în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, prin modul său deosebit

de constituire, „când o acţiune sau inacţiune (...), din cauza împrejurărilor în care a avut loc

sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni”. „În definiţia

concursului ideal de infracţiuni, noţiunea de acţiune sau inacţiune are semnificaţia unei

activităţi materiale, fizice, a unei activităţi naturale care unită cu două sau mai multe urmări

(rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalitate, conduce la întrunirea elementelor

constitutive a două sau mai multe infracţiuni” [V. Paşca]. Infracţiunile din structura unui

concurs formal se pot comite cu orice formă a vinovăţiei penale; spre exemplu, există un

concurs ideal ce reuneşte infracţiuni din culpă, atunci când, în urma unui accident rutier, sunt

atrase două rezultate relevante penal ce caracterizează o infracţiune de ucidere din culpă,

respectiv una de vătămare corporală din culpă (o persoană sau mai multe au fost ucise şi una

sau mai multe au fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului auto neatent).

Concursul formal de infracţiuni ridică, de asemenea, probleme de delimitare faţă de

unitatea infracţională, spre exemplu în cazurile în care legiuitorul creează infracţiuni

complexe (a se vedea exemplul anterior), sau în raport de infracţiunea progresivă, în cazul

căreia acţiunea sau inacţiunea este susceptibilă să conducă la rezultate din ce în ce mai grave,

corespunzătoare unor infracţiuni distincte, care absorb infracţiunile cu urmări mai puţin grave.

Formele concursului de infracţiuni nu se reduc la concursul formal şi cel real. Această

clasificare a formelor concursului (forme consacrate expres de legea penală) se realizează

după numărul de acţiuni sau inacţiuni (una singură sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,

săvârşite în condiţiile legii), din care reiese pluralitatea infracţională.

Doctrina operează şi cu alte criterii de clasificare, amintind în acest sens:

- după natura infracţiunilor, se face distincţie între concurs omogen şi concurs eterogen de

infracţiuni, atât concursul real cât şi cel formal putând îmbrăca, după caz, aceste forme, după

cum infracţiunile concurente prezintă aceeaşi natură (concurs omogen), sau sunt de natură

diferită (concurs eterogen).

- de asemenea, operând în baza criteriului dat de momentul de săvârşire a faptelor penale,

desigur, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre

infracţiuni, se distinge între concurs succesiv şi concurs simultan de infracţiuni. Dacă

simultaneitate caracterizează un concurs ideal de infracţiuni, comiterea infracţiunilor

Page 77: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

77

concurente în mod succesiv este specifică unui concurs real, sens în care se impune

delimitarea în raport de o infracţiune săvârşită în mod continuat, atunci când infracţiunile

concurente sunt şi de aceeaşi natură (concurs real succesiv omogen). Nu este însă exclus nici

concursul real simultan de infracţiuni!

V.1.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni

Reglementarea (corespunzătoare art. 39 şi 40 C.P.) dispune în materia sancţionării

concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, de pe poziţia infractorului major,

stabilind tratamentul penal, din punct de vedere al pedepsei principale. Celor două forme ale

concursului de infracţiuni – real, formal – li se creează un regim juridic de sancţionare

uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de sancţionare

corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C.P., cât şi instituirea unei soluţii de

excepţie, fără precedent (art. 39 alin. 2 C.P.).

Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în caz de concurs parcurge,

de asemenea, cele două etape de individualizare a pedepsei, anume individualizarea pedepsei

pentru fiecare infracţiune în parte (potrivit criteriilor din art. 74 C.P.), urmată de aplicarea

pedepsei pentru ansamblul infracţional comis. Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute în art. 39

alin. (1) C.P. atrag incidenţa:

– sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai

multe pedepse cu închisoarea sau amenda (se aplică pedeapsa – absorbantă – a detenţiunii pe

viaţă, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a C.P.);

– sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din aceeaşi

specie – fie închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa cea mai grea şi la aceasta un

spor fix, în condiţiile legii, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse (sistem operant

pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b şi c C.P.);

– sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită –

închisoarea şi amenda –, aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime,

pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d C.P.);

– sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului

aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare şi amendă

– contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu închisoarea şi potrivit

sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele astfel

atinse, după sistemul de la lit. d) (art. 39 alin. 1 lit. e C.P.).

Dispoziţia art. 39 alin. 2 C.P., ca dispoziţie de excepţie, permite instanţei să poată

aplica, în condiţiile exprese ale legii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă nu se prevede

această pedeapsă pentru niciuna dintre infracţiunile concurente (deci se creează posibilitatea

Page 78: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

78

aplicării sale, dar nu în calitate de pedeapsă absorbantă), în situaţiile în care instanţa nu

apreciază oportun să opteze, în sancţionarea ansamblului de fapte penale, pentru aplicarea

(sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 ani – potrivit art. 2 alin. 3 C.P.) unei pedepse

privative de libertate pe termen limitat – închisoarea (după sistemul cumulului juridic cu spor

obligatoriu şi fix).

Sub aspectul naturii juridice, concursul de infracţiuni tinde a fi apreciat drept o cauză

generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei (după cum reiese şi din

prevederile art. 79 C.P.).

Reglementarea instituţiei contopirii pedepselor pentru infracţiunile concurente (art. 40

C.P.) oferă rezolvare situaţiilor din practică atunci când infracţiunile concurente au fost

judecate separat în faţa unor instanţe diferite sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe, dar asupra

cărora s-au pronunţat hotărâri distincte de condamnare.

(Precizare:) Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale

pluralităţii de infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea

pedepsei principale (art. 39 C.P.). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni

interesează şi dispoziţiile din art. 45 C.P. – pedepse complementare, pedepse accesorii, măsuri

de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni – configurând materie corespunzătoare

semestrului al II-lea de studiu.

V.2. Recidivă

Recidivă în cazul persoanei fizice este prevăzută în noul Cod penal în art. 41-43 şi art.

45, cadrul legal rezervat acestei forme a pluralităţii de infracţiuni nefiind acoperit numai prin

reglementările menţionate. Ţinând cont de vasta problematică pe care o implică recidivă (din

modul cum este reglementată, din anumite condiţii impuse de lege şi potrivit regimului de

sancţionare stabilit), acest cadru legal se completează cu dispoziţii privitoare şi la alte

instituţii juridico-penale, cum sunt: unele mijloace de individualizare a pedepsei (suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată), unele dispoziţii din partea

specială a Cod penal (art. 285), cauze care înlătură executarea pedepsei (graţierea şi

prescripţia executării pedepsei); instituţiile astfel menţionate configurează materie

corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.

Pornind de la prevederile art. 41 alin. 1 C.P., care înscrie definiţia generală, legală, a

recidivei ca formă a pluralităţii de infracţiuni, aceasta reprezintă situaţia în care, după

condamnarea definitivă, executată sau nu, dar până la reabilitare sau împlinirea termenului de

reabilitare, cel condamnat îşi reiterează, în condiţiile legii, comportamentul infracţional

intenţionat. Ţinând seama de ansamblul reglementărilor în materie, se conturează cu claritate

Page 79: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

79

formele consacrate pentru recidivă în cazul persoanei fizice, anume: recidivă

postcondamnatorie şi postexecutorie, relativă, generală (fără a fi împiedicată, în concret, o

recidivă specială), temporară (fără a fi împiedicată, în concret, recidivă perpetuă în cazul

infracţiunilor imprescriptibile, pentru situaţiile condamnaţilor care s-ar sustrage de la

executarea pedepsei aplicate pentru o asemenea infracţiune), teritorială, dar şi internaţională,

cu regim diferenţiat de sancţionare (după cum este o recidivă postcondamnatorie sau

postexecutorie), respectiv cu efect unic (recomandăm parcurgerea doctrinei, care prezintă pe

larg formele recidivei, după varietatea criteriilor de clasificare).

Pentru existenţa recidivei în cazul persoanei fizice se cere întrunirea cumulativă a unui

set de condiţii generale, condiţii de existenţă pozitive (art. 41) şi condiţii de existenţă negative

(art. 42), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.

Primul termen constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, care trebuie să

realizeze cerinţele legale; al doilea termen rezidă în reiterarea comportamentului infracţional,

prin săvârşirea unei noi infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă (condiţii pozitive) privesc:

- existenţa unei condamnări definitive pe latură penală (executată sau nu), care trebuie să se

refere la o infracţiune intenţionată sau praeterintenionată şi care să atragă o pedeapsă concretă

privativă de libertate de o anumită gravitate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe

viaţă), pedeapsă aplicată pentru o unitate infracţională sau ca rezultantă a unui concurs de

infracţiuni.

- săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (în accepţiunea din art.

174 C.P.), infracţiune de o anumită gravitate, pentru care pedeapsă abstractă (prevăzută de

lege) să fie închisoarea de un an sau mai mare de un an (se are în vedere maximul special de

pedeapsă), ori detenţiunea pe viaţă (indiferent dacă aceasta este sancţiune unică sau

alternativă: închisoare sau amendă, ori închisoare sau detenţiune pe viaţă).

- unitatea de subiect activ (condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească aceeaşi

persoană, cu precizarea că interesează persoana fizică ca infractor major, existând

incompatibilitate între starea de minoritate a infractorului şi această formă a pluralităţii de

infracţiuni).

Se adaugă acestor condiţii cazurile prevăzute de lege în art. 42 C.P. (condamnări care

nu atrag starea de recidivă), cazuri care semnifică, potrivit doctrinei, condiţii negative privind

termenii recidivei.

Revenind la dispoziţiile înscrise în art. 41 alin. 1 C.P., sfera condiţiilor de existenţă a

recidivei se întregeşte prin condiţia integrată în definiţia legală, privind fixarea momentului

limită de săvârşire a noii infracţiuni, anume: până la reabilitare sau împlinirea termenului de

reabilitare.

Page 80: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

80

(Precizare:) Săvârşirea, din nou, a unei infracţiuni, în raport de o condamnare definitivă

privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală, ori de o

condamnare referitoare la o infracţiune amnistiată, exclude orice formă a pluralităţii de

infracţiuni, pe când comiterea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă neexecutată

sau executată doar parţial pentru o infracţiune din culpă atrage pluralitatea de infracţiuni sub

forma pluralităţii intermediare, iar dacă – în acest ultim caz – noua infracţiune se comite după

executarea sau considerarea ca executată a primei condamnări, va exista pluralitate nenumită.

Particularităţile ce individualizează formele recidivei în cazul persoanei fizice în funcţie de

momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnarea definitivă, conduc la reţinerea

recidivei postcondamnatorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea

comportamentului infracţional în raport de condamnarea definitivă neexecutată ori executată

doar parţial) şi a recidivei postexecutorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea

comportamentului infracţional în raport de condamnarea definitivă executată ori considerată

ca executată).

Sub acest aspect, sunt de semnalat următoarele:

– recidivă postcondamnatorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: înainte de

începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata

termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspendării

executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 C.P.) ori pe durata termenului de

încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare

(art. 285 C.P.) sau când noua infracţiune se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare;

– recidivă postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: după executarea

propriu-zisă a pedepsei sau considerarea ei ca executată, prin clemenţă (doar) sub forma

graţierii (totală sau parţială), necondiţionată sau condiţionată (dar ulterior producerii efectelor

definitive), prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (la infracţiunile

prescriptibile) ori după împlinirea termenelor de supraveghere ale suspendării executării

pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, dar până la intervenirea reabilitării sau

împlinirea termenului de reabilitare.

V.2.1. Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa principală)

Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispoziţiile art. 43 C.P. se

reglementează sistemele de sancţionare, cu referire la pedeapsa principală, în caz de recidivă

postcondamnatorie şi postexecutorie.

Sancţionarea recidivei postcondamnatorii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 43

alin. 1-4 C.P., respectiv alin. 5 în cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea ulterioară a

stării de recidivă atrage recalcularea pedepsei, operaţiune posibilă numai dacă starea de

Page 81: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

81

recidivă a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în alt mod

(art. 43 alin. 6 C.P.), dispoziţiile privind recalcularea pedepsei fiind aplicabile şi în cazul

înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa închisorii (art. 43 alin. 7

C.P.).

V.2.1.1. Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice se

întemeiază pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor. Cumulul aritmetic al pedepselor,

corespunzător art. 43 alin. 1 C.P., este operant şi atunci când pe parcursul termenului de

supraveghere al suspendării executării pedepsei/liberării condiţionate, în condiţiile prevăzute

de lege, ia naştere recidivă postcondamnatorie, pedeapsa pentru noua infracţiune stabilindu-se

şi executându-se potrivit dispoziţiilor legale, sau atunci când săvârşirea infracţiunii are loc în

termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (practica legislativă a graţierii condiţionate

instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant când se realizează

condiţiile recidivei postcondamnatorii şi are loc evadarea, pedeapsa aplicată pentru

infracţiunea de evadare adăugându-se la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării

(art. 285 alin. 4 C.P.).

Potrivit art. 43 alin. 2 C.P. – aplicarea pedepsei în situaţia în care, după condamnarea

definitivă neexecutată sau executată parţial, se comite un concurs de infracţiuni, dintre care

cel puţin una se află în stare de recidivă –, se oferă o soluţie legislativă care preîntâmpină

orice discuţie din doctrină sau rezolvări jurisprudenţiale divergente, fixând clar şi ordinea de

valorificare a formelor pluralităţii de infracţiuni astfel întrunite, şi anume: aplicarea, mai întâi,

a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni şi, apoi, a celor privind recidivă

postcondamnatorie. Acest mecanism de sancţionare rămâne funcţional şi atunci când una

dintre infracţiunile concurente ulterioare unei condamnări definitive este infracţiunea de

evadare, iar în stare de evadare se comite, din nou, o infracţiune.

Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic configurează, astfel, regimul unic de

sancţionare în cazul recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul

general al pedepsei închisorii), funcţional sub cenzura înscrisă prin art. 2 alin. 3 C.P.

Prin dispoziţia de excepţie din art. 43 alin. 3 C.P., care permite instanţei să poată

înlocui pedeapsa închisorii cu detenţiunea pe viaţă (dacă prin cumul aritmetic s-ar depăşi cu

mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii – situaţie constatată ca efect al unui

calcul strict matematic, realizat în mod abstract – iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile

săvârşite pedeapsa legală ar fi închisoarea de 20 de ani sau mai mare).

Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare

de recidivă postcondamnatorie este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii

pe viaţă (art. 43 alin. 4 C.P.), fiind consacrat în această ipoteză sistemul sancţionator al

absorbţiei.

Page 82: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

82

V.2.1.2. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează,

în lumina dispoziţiilor art. 43 alin. 5 C.P., prin majorarea legală a limitelor speciale de

pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau

amendă), cu jumătate, sub rezerva limitei inerente constând în maximul general al respectivei

categorii de pedeapsă (art. 2 alin. 3 C.P.). Şi în cazul recidivei postexecutorii, în structura

celui de-al doilea termen se poate verifica existenţa unui concurs de infracţiuni. Chiar şi în

lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a

textului art. 43 alin. 2 C.P. şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem distinct de

rezolvare], ca mod de soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi (spre

deosebire de ipoteza similară a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor

sancţionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, după

care (luând în considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica dispoziţiile

sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat

pentru întreaga pluralitate de infracţiuni.

Din punct de vedere al naturii juridice, în condiţiile reglementării actuale, recidivă

constituie o cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei.

Dacă această stare vine în concurs cu alte cauze de agravare a răspunderii penale, se va ţine

cont de prevederile art. 79 alin. 2 C.P. În situaţiile de dublă recidivă, practica a decis, în mod

obligatoriu pentru instanţe, că, dacă o infracţiune a fost comisă în condiţiile recidivei

postcondamnatorii şi – totodată – în stare de recidivă postexecutorie, se va face mai întâi

aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta din urmă, după care se va proceda în baza

reglementării privind recidivă postcondamnatorie.

V.3. Pluralitatea intermediară

În art. 44 C.P. se reglementează pluralitatea intermediară, ca formă a pluralităţii de

infracţiuni, distinctă atât de concurs (întrucât o nouă infracţiune se săvârşeşte după rămânerea

definitivă a unei hotărâri de condamnare neexecutate sau executate parţial), cât şi de recidivă,

ca recidivă postcondamnatorie (nefiind realizate nici condiţiile prevăzute de lege pentru

aceasta). În egală măsură, pluralitatea intermediară se apropie de starea de recidivă

postcondamnatorie, prin existenţa unei condamnări definitive şi a intervalului de timp în care

se comite noua infracţiune (respectiv până la data la care pedeapsa este executată sau

considerată ca executată), după cum împrumută regimul de sancţionare de la concursul de

infracţiuni.

Potrivit art. 44 alin. 1 C.P. este descris conţinutul normativ specific acestei forme de

pluralitate de infracţiuni, iar prin dispoziţiile din alin. 2 se stabileşte regimul de sancţionare.

Page 83: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

83

Pluralitatea intermediară prezintă o structură proprie, din care rezultă existenţa unei

condamnări definitive neexecutate ori executate doar parţial, în raport de care aceeaşi

persoană (fizică sau juridică) comite o nouă infracţiune, în lipsa condiţiilor cerute de lege

pentru existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie).

În cazul persoanei fizice, este suficient să lipsească cel puţin una dintre condiţiile

prevăzute drept necesare pentru existenţa recidivei postcondamnatorii (după caz, oricare

dintre cele care privesc termenul întâi sau termenul secund al acesteia), oferind o gamă amplă

de situaţii în cadrul pluralităţii de infracţiuni, ca pluralitate intermediară, pe drept cuvânt

arătându-se în doctrină că „structura sa poate interveni în foarte multe variante – simple sau

combinate” [V. Paşca]. Ca şi starea de recidivă, pluralitatea intermediară este incompatibilă

cu starea de minoritate a infractorului.

Pluralitatea intermediară poate lua naştere prin comiterea noii infracţiuni înainte de

începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata

termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspendării

executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 C.P.) ori pe durata termenului de

încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare

(art. 285 C.P.) sau când noua infracţiune se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare,

nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condiţiile necesare (lipsind cel puţin una, oricare ar

fi aceea) pentru existenţa recidivei postcondamnatorii.

În privinţa sancţionării pluralit ăţii intermediare în cazul persoanei fizice, cu referire

la aplicarea pedepsei principale, legea prevede – în art. 44 alin. 2 C.P. – că „pedeapsa pentru

noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de

infracţiuni”. Este de observat că şi în sancţionarea pluralităţii intermediare contopirea poate fi

exclusă, ca şi în cazul concursului, atunci când intervin situaţii dintre cele reglementate la art.

39 alin. 1 lit. a sau d C.P., în ciuda exprimării legiuitorului care pare, în mod nefericât, a

restrânge doar la cazul cumulului juridic ipotezele sancţionatorii ale pluralităţii intermediare.

Regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni se vor avea în vedere şi în raport

de cazurile de pluralitate intermediară emergente în termenele de suspendare a executării

pedepsei sub supraveghere sau de liberare condiţionată. Va opera însă cumulul aritmetic

atunci când noua infracţiune se va comite în termenul de încercare al unei graţieri

condiţionate (în funcţie de prevederile legii speciale în cauză), precum şi atunci când aceasta

ar fi evadarea (art. 285 alin. 4 C.P.).

Atunci când după o condamnare definitivă la o pedeapsă neexecutată ori doar parţial

executată se comite un concurs de infracţiuni, iar nu toate infracţiunile din structura acestuia

întrunesc condiţiile recidivei – care sunt însă verificate de cel puţin una dintre ele – urmează a

se face, pentru întregul ansamblu faptic, aplicarea dispoziţiilor de la art. 43 alin. 2 C.P.,

Page 84: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

84

rezolvându-se întâi concursul şi abia apoi recidivă postcondamnatorie, în al cărei termen

secund vor fi integrate toate infracţiunile concurente, inclusiv acelea care sunt, de fapt, prin

ele însele, în pluralitate intermediară faţă de termenul întâi.

Page 85: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

85

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

- George ANTONIU (coordonator), Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Paşca, Ovidiu Predescu: Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I (art. 1-52), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

- Ilie PASCU, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Ioan Chiş, Maxim Dobrinoiu: Noul Cod penal comentat. Vol. I – Partea generală, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

- Viorel PAŞCA: Curs de drept penal. Partea generală, ediţia a III-a, actualizată cu modificările la zi ale Codului penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

- Vasile PĂVĂLEANU, Drept penal general. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

- Florin STRETEANU, Raluca MOROŞANU, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, (nepublicat, disponibil în format electronic), Bucureşti, 2010.

- Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana Michinici, Ruxandra Răducanu, Anda Crişu-Ciocîntă, Sebastian Răduleţu, Mihai Dunea, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.

- Mihail UDROIU, Drept penal - partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014.

- Mihail UDROIU, Victor CONSTANTINESCU, Noul Cod penal. Codul penal anterior (prezentare comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.

- Adina VLĂŞCEANU, Alina BARBU, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.

- Corina VOICU, Andreea Simona UZLĂU, Raluca MOROŞANU, Cristinel GHIGHECI, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni (prezentare comparativă NCP – CP anterior; analiza instituţiilor noi; legea penală mai favorabilă; recursuri în interesul legii), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.

Page 86: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

86

ANEXA 1 – FIŞE DE LUCRU

Fişă de lucru privind CAUZELE JUSTIFICATIVE ŞI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

Apreciaţi - argumentat - asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii :

1. Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate reprezintă

cauze generale de excludere a infracţiunii; aceste cauze pot intra în concurs, deci pot coexista,

fiind exclusă răspunderea penală.

2. Cauzele generale de excludere a infracţiunii nu se reduc la cauzele justificative şi la cele de

neimputabilitate.

3. Cauzele care exclud infracţiunea nu trebuie confundate cu o altă categorie de cauze

operante în materie juridico-penală, respectiv cauzele care înlătură răspunderea penală.

4. Nu există cauze justificative şi cauze de neimputabilitate de ordin special.

5. Cauzele justificative produc efecte in rem şi nu atrag incidenţa sancţiunilor de drept penal.

6. De regulă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor (caz în

care, faptă prevăzută de legea penală se va reţine ca fiind săvârşită în participaţie improprie),

spre deosebire de cauzele justificative al căror efect se extinde şi asupra participanţilor.

7. Atât legitima apărare cât şi starea de necesitate sunt structurate pe două laturi care reclamă

(şi) o anumită proporţie ce trebuie să existe între acestea.

8. În materia legitimei apărări, legiuitorul înscrie o prezumţie absolută care nu cere

îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atac; prezumţia va exista şi atunci când

pătrunderea prin orice modalitate, fără drept, a avut loc în timpul nopţii.

9. Legitima apărare şi excesul neimputabil (art. 26 alin. 1 Cod penal) sunt cauze generale de

excludere a infracţiunii, existând diferenţe sub aspectul naturii lor juridice şi al efectului atras.

10. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei apărări /

stării de necesitate, nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului cât şi stării de

pericol sunt aceleaşi, ca şi în cazul excesului neimputabil.

11. Depăşirea limitelor legitimei apărări / depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 75 alin.

1 lit. b) si c) Cod penal) reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii

penale.

12. Art. 21 Cod penal reglementează două cauze generale de excludere a infracţiunii, cauze

justificative.

13. Când legea incriminează săvârşirea faptei fără drept / în mod ilegal (spre ex., faptă

descrisă în art. 205 Cod penal), iar faptă este săvârşită în exercitarea unui drept recunoscut de

lege, va fi înlăturată tipicitatea; aceeaşi împrejurare constituie cauză justificativă în cazul în

care legiuitorul nu a prevăzut acest element de tipicitate.

Page 87: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

87

14. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor este susceptibil

de a înlătura caracterul ilicit al unor fapte relevante penal; în ceea ce priveşte îndeplinirea unei

obligaţii, spre exemplu, faptă de a demola un imobil aparţinând altei persoane, dacă

demolarea se face pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti emise în acest

sens, nu va constitui infracţiune.

15. Săvârşirea faptei descrise potrivit dispoziţiilor din art. 228 Cod penal, în condiţiile în care

persoana deposedată îşi dă consimţământul, exclude reţinerea faptei ca infracţiune, fiind

incidentă cauza din art. 22 Cod penal.

16. Dacă o persoană încearcă uciderea victimei în condiţiile art. 190 Cod penal, insă aceasta

nu decedează, se poate considera că este înlăturat caracterul nejustificat al faptei, întrucât

există consimţământul persoanei vătămate (art. 22 alin. 1 Cod penal).

17. Consimţământul persoanei, victimă a traficului de persoane / de minori, nu constituie

cauză justificativă, după cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi

publice în cazul torturii.

18. Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general şi produc, toate, efecte in

personam.

19. Minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi intoxicaţia (involuntară şi completă) exclud

responsabilitatea persoanei ca premisă (condiţie) a imputabilităţii.

20. Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 Cod penal), măsurile de siguranţă

se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz,

imputabilă sau neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.

21. Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, trei dintre acestea reprezintă negarea

condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică).

22. Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritatea a făptuitorului este o cauză generală de

neimputabilitate, spre deosebire de starea de minoritate a infractorului care reprezintă o cauză

de diferenţiere a răspunderii penale, în raport de răspunderea penală angajată de infractorul

major (la data săvârşirii ansamblului faptic infracţional).

23. Potrivit art. 113 alin. 2 Cod penal, legiuitorul înscrie o prezumţie relativă de capacitate

penală.

24. Faţă de minorul care, la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, avea vârsta

cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia, în condiţiile legii, o măsură educativă.

25. Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data

comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, caz în care faptă nu

constituie infracţiune, putând atrage incidenţa unor măsuri de protecţie specială; în cazul în

care nu există o cauză justificativă, în condiţiile legii, poate fi luată o măsură de siguranţă.

26. Starea de intoxicaţie preordinată nu este o cauză de neimputabilitate, ci reprezintă o

Page 88: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

88

circumstanţă generală legală de agravare a răspunderii penale.

27. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu

un minor (făptuitor sau infractor), nu constituie circumstanţă agravantă dacă starea de

minoritate a co-participantului nu a fost cunoscută de infractorul major.

28. Dispoziţiile art. 30 Cod penal - per ansamblu - instituie o cauză generală de

neimputabilitate.

29. Numai eroarea asupra antijuridicităţii (eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al

faptei) înlătură trăsătura esenţiala a imputabilităţii, spre deosebire de eroarea asupra tipicităţii

care înlătură intenţia ca element al laturii subiective şi culpa, dacă este invincibilă.

30. Eroarea asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial

agravant nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, angajând răspunderea penală a persoanei

în cauză.

Fişă de lucru privind UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii :

1. Unitatea naturală colectivă (unitatea naturala de infracţiune cu pluralitate de acte

contextuale sau infracţiunea omogenă) reprezintă o modalitate sub care se înfăţişează

infracţiunea simplă.

2. Infracţiunea continuă este una dintre infracţiunile de durată, infracţiune a cărei epuizare are

loc la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

3. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor continue omisive; în cazul unor infracţiuni

continue comisive intenţionate, tentativa se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale.

4. Infracţiunile continue se clasifică (şi) în infracţiuni permanente sau succesive; orice

întrerupere intervenită în cazul infracţiunilor continue permanente are valoarea unei epuizări,

iar reluarea activităţii infracţionale poate conduce, după caz, la reţinerea unei unităţi legale

infracţionale sau a pluralităţii de infracţiuni (sub forma concursului de fapte penale).

5. Infracţiunea continuă şi infracţiunea de obicei aparţin categoriei infracţiunilor de durată;

chiar dacă nu sunt definite de legea penală, există dispoziţii de interes în materia acestora,

dispoziţii cuprinse în partea generală a Codului penal, faptele cu această natură juridică fiind

(uşor) de identificat potrivit “verbum regens”.

6. O infracţiune de furt se poate prezenta, după caz, ca infracţiune simplă, infracţiune continuă

sau infracţiune deviată; o infracţiune de omor se poate prezenta, după caz, ca infracţiune

simplă sau infracţiune deviată; în condiţiile legii, furtul calificat / omorul calificat reprezintă

incriminări complexe.

7. Dacă un minor răspunzător penal începe săvârşirea unei activităţi infracţionale de durată

(infracţiune continuă / continuată / de obicei), activitate pe care o va continua şi după ce

Page 89: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

89

devine major, răspunderea sa penală pentru întregul ansamblu faptic infracţional, se va angaja

de pe poziţia infractorului major.

8. „Aberratio ictus” şi „error in persona” / “error in re” sunt (două dintre) modalităţile sub

care se prezintă infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova - uneori –şi

soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).

9. Din punct de vedere subiectiv, o infracţiune progresivă se poate caracteriza prin orice

formă de vinovăţie penală.

10. Fapta de lovire a unei persoane, faptă care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei,

moartea acesteia, în condiţiile în care rezultatul letal a intervenit după o perioadă mai

îndelungată de timp, se va considera săvârşită la data actului de executare, dar va fi încadrată

potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav produs. În cazul în care autorul faptei de

lovire este un minor nerăspunzător penal, iar fapta prevăzută de legea penală atrage urmări

progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător penal, persoana nu va fi trasă la

răspundere penală.

Altă fişă de lucru privind UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii :

1. În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe, forme ale unităţii legale

infracţionale, nu există pluralitate (reală) de infracţiuni.

2. Infracţiunea continuată nu este susceptibilă de tentativă, însă cunoaşte un moment al

consumării, respectiv un moment al epuizării, reprezentând una dintre infracţiunile de durata.

3. Infracţiunea continuată este o creaţie a legiuitorului penal (unitate legală), desemnând un

mod de săvârşire a unor fapte penale intenţionate; aceasta se caracterizează prin tripla unitate:

pe latură obiectivă; pe latură subiectivă; de subiecţi (activ şi pasiv).

4. Printre condiţiile de existenţă, infracţiunea continuată impune şi condiţia unităţii de subiect

activ, respectiv cea a subiectului pasiv; condiţia unităţii de subiect pasiv se consideră

îndeplinită şi atunci când, spre exemplu, bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în

coproprietatea mai multor persoane.

5. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea continuată se poate comite cu orice formă de

vinovăţie penală.

6. Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, ca şi infracţiunea de obicei, ambele

fiind unităţi legale; în condiţiile legii, comiterea repetată de furturi, poate atrage reţinerea unei

infracţiuni continuate sau a unei infracţiuni de obicei.

7. Momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv cel al săvârşirii infracţiunii - în sensul

art. 154 alin. 2 Cod penal – este cel avut în vedere la încadrarea juridică a ansamblului faptic

şi la sancţionarea corespunzătoare din art. 36 alin. 1 Cod penal.

Page 90: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

90

8. Infracţiunea continuată ridică probleme de delimitare în raport de unitatea naturală

infracţională (infracţiunea simplă– unitate naturală colectivă; infracţiunea continuă

succesivă), cât şi în raport de pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului de fapte penale

(concurs real şi omogen).

9. În cazul în care un minor a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte dintre

acţiunile succesive componente ale unei activităţi relevante penal ca infracţiune continuată,

acte pe care le-a repetat în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la

răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă,

după caz, infracţiune simplă sau infracţiune continuată.

10. Ca unitate legală, infracţiunea continuată este o cauză (stare, nu circumstanţă!) generală

de agravare facultativă a răspunderii penale.

11. Potrivit dispoziţiilor legale (art. 35 alin. 2 Cod penal) – infracţiunea complexă prezintă

două modalităţi normative, distingând între forma tip (infracţiune pe conţinut de bază) şi

forma agravată / calificată.

12. Sunt incriminări complexe (din partea specială a Codului penal), spre exemplu: art.189

alin. 1 lit. f); art. 196 alin. 4; art. 229 alin. 1lit. d teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. 1 etc.

13. Sub aspect subiectiv, infracţiunea complexă se poate caracteriza prin intenţie, culpă sau

praeterintenţie.

14. Infracţiunea de tâlhărie - în modalitatea normativă a furtului săvârşit prin întrebuinţarea

de violenţe fizice (spre ex., lovire) - este o infracţiune materială, de rezultat; rămasă la stadiul

de tentativă, infracţiunea va atrage o pedeapsă cuprinsă între 1 – 3 ani şi 6 luni şi interzicerea

exercitării unor drepturi, în ipoteza comiterii de către un infractor major.

15. În principiu, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai

rezultatul mai grav al acţiunii secundare - rămânere la stadiul de tentativa – se sancţionează

conform parificării de pedeapsă, ca excepţie de la sistemul diversificării potrivit art. 33 alin. 2

Cod penal.

16. Infracţiunea complexă ridică probleme de delimitare în raport de concursul de infracţiuni;

o legătură de la mijloc la scop / de la cauză la efect, poate să caracterizeze atât infracţiunea

complexă cât şi concursul de infracţiuni.

17. În cazul unei infracţiuni complexe (unitate legală) nu poate exista o pluralitate de subiecţi

pasivi.

18. O infracţiune complexă se poate manifesta ca infracţiune progresivă, caz în care se

distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.

19. În principiu, o infracţiune complexă intenţionată este susceptibilă de săvârşire în mod

continuat, caz în care se distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.

20. Atât infracţiunea continuată cât şi infracţiunea complexă sunt definite în partea generală a

Page 91: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

91

Codului penal şi constituie cauze (stări) generale de agravare facultativă a pedepsei.

* A se consulta – Practica fostei instanţei supreme, Tribunal Suprem, Decizia de îndrumare

nr. 9 / 1972, pct. I (cu privire la stabilirea limitelor răspunderii penale); Decizia de îndrumare

nr. 1 / 1987.

TEME DE REFLECŢIE:

1. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea continuată;

2. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei;

3. Asemănări /deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă;

4. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă;

5. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuată şi concursul real omogen de infracţiuni;

6. Asemănări / deosebiri între infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni.

Fişă de lucru privind PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii :

1. Dintre formele pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea

intermediară îşi găsesc reglementare expresă în lumina dispoziţiilor cuprinse în Titlul II al

părţii generale a Codului penal (dispoziţii care vizează, preponderent, cazul persoanei fizice -

infractor major la data săvârşirii).

2. Atât în cazul concursului de infracţiuni cât şi al recidivei, există unitate de subiect activ, cu

următoarea deosebire: subiect activ al concursului de infracţiuni poate fi şi minorul

răspunzător penal, însă starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu recidiva; de

asemenea, starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu pluralitatea intermediară.

3. Pluralitatea de infracţiuni nu se reduce la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea

intermediară.

4. În cazul concursului de infracţiuni, cele două (sau mai multe) fapte penale nu sunt separate

din punct de vedere al datei lor de comitere, de existenţa unei hotărâri definitive de

condamnare; dimpotrivă, atât în cazul recidivei cât şi al pluralităţii intermediare de infracţiuni,

există o condamnare definitivă, în condiţiile legii.

5. Există concurs de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de

aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv

pentru vreuna din ele; după caz, concursul real (material) de infracţiuni se poate manifesta ca

un concurs simplu sau caracterizat / calificat.

6. Concursul real calificat de infracţiuni (caracterizat prin conexitate etiologică sau

consecvenţională) nu este prevăzut expres de legea penală; această formă a concursului de

infracţiuni include în structura sa, în mod exclusiv, infracţiuni în conţinut calificat.

Page 92: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

92

7. Diferenţa dintre concursul real şi cel formal de infracţiuni rezidă în modul de naştere /

apariţie a pluralităţii de infracţiuni, diferenţă ce se manifestă la nivelul elementului material.

8. De regulă, infracţiunile din structura unui concurs real se comit succesiv, iar din punct de

vedere subiectiv se pot caracteriza prin intenţie, culpă sau praeterintenţie.

9. Concursul real caracterizat (conexitate etiologică / consecvenţională) se particularizează

printr-o dublă legătură dintre infracţiuni, legătura „in personam” fiind dublată de legătura „in

rem”.

10. Pentru a atrage sancţionarea potrivit dispoziţiilor legale (art. 39 – aplicarea pedepsei

principale în cazul persoanei fizice – de pe poziţia infractorului major), cel puţin două dintre

infracţiunile săvârşite trebuie să fie susceptibile de judecată şi de atragerea soluţiei

condamnării.

11. Potrivit dispoziţiilor din art. 39 alin. 1 Cod penal, sunt consacrate mai multe sisteme de

sancţionare operante în materia concursului de infracţiuni, sisteme aplicabile indiferent de

forma sub care se manifestă concursul de fapte penale (real sau formal).

12. În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, nu sunt incidente

dispoziţiile cuprinse în art. 39 Cod penal.

13. Concursul de infracţiuni poate figura în structura recidivei, după caz, în primul termen sau

în cel secund.

14. În cazul recidivei – formă a pluralităţii de infracţiuni – se disting doi termeni, fiind

necesară îndeplinirea unor condiţii cumulative, deopotrivă pozitive şi negative.

15. Formele recidivei în cazul persoanei fizice rezultă din ansamblul dispoziţiilor în materie,

respectiv: recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie; generală; relativă; temporară;

teritorială şi internaţională; cu regim de sancţionare diferenţiat şi efect unic.

16. În cazul persoanei fizice, este exclusă starea de recidivă absolută, după cum nu se poate

reţine nici o recidivă specială.

17. În condiţiile legii, recidiva postcondamnatorie se naşte prin reiterarea comportamentului

infracţional în raport de o condamnare definitivă neexecutată sau executată doar parţial, spre

deosebire de recidiva postexecutorie care se naşte în raport de o condamnare definitivă

executată sau considerată ca executată.

18. Dacă în cazul primului termen al recidivei, interesează pedeapsa concretă (pronunţată de

instanţă), în cazul celui de al doilea termen, interesează pedeapsa abstractă (prevăzută de

norma de incriminare), pedepse ce trebuie să satisfacă cerinţele legii.

19. Din punct de vedere al naturii juridice, potrivit doctrinei majoritare, recidivă este apreciată

drept cauză (stare, nu circumstanţă!) legală, generală, personală de agravare obligatorie a

pedepsei; de pe aceeaşi poziţie majoritară, reprezintă stări de agravare a răspunderii penale,

deopotrivă concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară.

Page 93: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

93

20. Recidiva postcondamnatorie se sancţionează potrivit sistemului absorbţiei, al cumulului

aritmetic, după cum, în condiţiile legii, instanţa poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

21. Dacă în raport de o condamnare definitivă, condamnare neexecutată sau executată doar

parţial, se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (chiar dacă numai una dintre infracţiunile

concurente este comisă in stare de recidivă postcondamnatorie, iar celelalte în stare de

pluralitate intermediară), potrivit dispoziţiilor legale, se aplică mai întâi regulile de la

concursul de infracţiuni si ulterior cele de la recidivă.

22. Din punct de vedere al tratamentului penal, concursul de infracţiuni se valorifica prioritar

fata de recidivă postcondamnatorie; potrivit art.43 alin.2 Cod penal, pedeapsa rezultanta in

urma cumulului aritmetic, va putea depăşi maximul general de 30 de ani al pedepsei

închisorii.

23. Recidiva postexecutorie se sancţionează diferit faţă de forma postcondamnatorie

(pedeapsa principală), în cazul acesteia din urmă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de

lege putându-se majora cu jumătate.

24. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principală) este reglementat în art.

43 alin. 5 Cod penal; când în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intră

concursul de infracţiuni, dispoziţiile relative la recidivă se vor aplica înaintea celor de la

concursul de infracţiuni.

25. Ipoteza 1: O persoană a comis o infracţiune intenţionată / praeterintenţionată, infracţiune

pentru care instanţa a aplicat o pedeapsa (definitivă) de 5 ani închisoare; aflat în executarea

pedepsei, deţinutul a evadat. Precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va naşte şi cum

se va realiza sancţionarea. Dar dacă se va reţine că, după evadare, aceeaşi persoană a săvârşit

şi o infracţiune de furt?

26. Ipoteza 2: În cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicată

pentru o infracţiune din culpă, precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va reţine,

respectiv cum se va realiza sancţionarea.

27. Ipoteza 3: După condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani, pedeapsă atrasă

pentru o infracţiune intenţionată, în cursul executării acesteia, se comite, spre exemplu,

infracţiunea din art. 193 alin. 1 Cod penal. Precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va

reţine, respectiv cum se va realiza sancţionarea.

28. Ipoteza 4: După câteva zile de la executarea unei pedepse cu închisoare de 4 ani, pedeapsă

atrasă în urma săvârşirii unei infracţiuni din culpă, aceeaşi persoană săvârşeşte o nouă

infracţiune. Ce formă a pluralităţii de infracţiuni se realizează?

29. În raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă pe

durata termenului de supraveghere, în condiţiile legii, se săvârşeşte o nouă infracţiune, se va

reţine, după caz, starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară –

Page 94: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

94

observaţie valabilă şi în cazul instituţiei liberării condiţionate. Dacă în raport de incidenţa

acestor instituţii, atunci când pedeapsa se consideră executată, este reiterat - în condiţiile legii

– comportamentul infracţional intenţionat (sau praeterintenţionat), recidivă va îmbrăca forma

postexecutorie.

30. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la

infracţiunile amnistiate; menţiunea nu este valabilă dacă actul de clemenţă se manifestă sub

forma graţierii.

TEME DE REFLECTIE:

1. Asemănări / deosebiri între concursul de infracţiuni şi starea de recidivă;

2. Asemănări / deosebiri între concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară;

3. Asemănări / deosebiri între concursul real şi concursul formal de infracţiuni;

4. Asemănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi pluralitatea intermediară;

5. Asemănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie;

6. Asemănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi pluralitatea intermediară.

Page 95: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

95

ANEXA 2 – EXTRASE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ OBLIGATORIE

� Curtea Constituţională a României - DECIZIA Nr.265 din 6 mai 2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 20.05.2014) referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 din Codul penal.

Stabileşte: „dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit

combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai

favorabile.”

Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Examinând excepţia de

neconstituţionalitate, Curtea constată că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă

generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în

vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o

caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în

art.1 alin.(5) că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este

obligatorie”. În materie penală, art.23 alin.(12) din Legea fundamentală consacră regula

potrivit căreia „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în

temeiul legii.”

De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie în

ultraactivitatea legii. Aceste excepţii se aplică în situaţiile de tranziţie determinate de

succesiunea legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale

anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii

legi penale. Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat

exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit

căreia în caz de tranziţie se va aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi teza

retroactivităţii legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica noua

lege penală.

Deoarece niciuna dintre cele două soluţii nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea

exigenţelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară şi legislaţia

modernă au impus o a treia soluţie juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex,

principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va

aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în

anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art.15 alin.(2) că „Legea dispune numai

pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii

fundamentale, tot prin art.15 alin.(2), principiul a fost extins şi la faptele contravenţionale, în

sensul că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale

Page 96: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

96

mai favorabile”.

În doctrina de specialitate şi practica judiciară au fost exprimate două opinii privind

mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile.

Potrivit primei opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin compararea

legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în

ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară şi jurisprudenţială este

cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.

Susţinând această soluţie, doctrina şi jurisprudenţa au relevat că o combinare a

dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale

judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece ar însemna ca

organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă

constituţională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea şi pe un argument de text,

respectiv art.13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârşirea

infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,

se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege şi nicidecum de

dispoziţiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, şi actualul Cod penal a preluat în

art.5 aceeaşi soluţie potrivit căreia „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la

judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai

favorabilă”, astfel că raţionamentul îşi păstrează valabilitatea şi raportat la dispoziţiile legale

în vigoare.

În acelaşi sens, şi o parte a doctrinei recente a considerat că principiul „mitior lex”

este greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse

în legile penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei „lex tertia”. Aceasta întrucât, prin

selectarea şi îmbinarea dispoziţiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive,

judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Aşadar,

prin acest procedeu combinatoriu judecătorul îşi depăşeşte atribuţiile sale şi pătrunde

nepermis în domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun

argument care să justifice îmbinarea a două sau mai multe legi penale. În sfârşit, se arată că o

asemenea concepţie nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziţii din legea

de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid

normativ, întrucât legiuitorul nu îşi poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa

legiuitoare în domeniul autorităţii judecătoreşti, rezultatul unei asemenea combinări neputând

fi decât în contradicţie cu prevederile constituţionale.

Potrivit celei de-a doua opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin raportare

la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut

după una dintre legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din

Page 97: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

97

cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai

favorabile. Se arată că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii

juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se

aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea

juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară.

Autorii acestei opinii susţin că, fără a contesta că în perioada analizată au existat

opinii favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de

natură să contrazică afirmaţia potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric, cât şi ca

prestigiu) a fost şi rămâne fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru

fiecare instituţie autonomă.

(…)

Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a decis în

practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice

penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare

a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la

răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr.723 din 25 octombrie 2007). Totodată,

determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind

indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 26 octombrie 2007).

Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o

serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării,

fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând

condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul

pedepsei. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că „Determinarea caracterului «mai

favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor,

condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa

circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă

etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât

condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la

pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca

pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum

privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod

concret.” Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea

Constituţională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde,

Page 98: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

98

neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex

tertia, care, în pofida dispoziţiilor art.61 din Constituţie, ar permite judecătorului să

legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).

Prin urmare, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti pot

dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art.5 din Codul penal, în intervalul

cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive. Aşa cum însăşi

Constituţia dispune în art.15 alin.(2), Curtea observă că obiectul reglementării, art.5 din Codul

penal, are în vedere „legea” penală sau contravenţională mai favorabilă şi nicidecum

dispoziţiile/normele penale mai favorabile.

Specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune

problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri

penale, respectiv Codul penal din 1969 şi actualul Cod penal. Codurile se supun aceloraşi

reguli generale ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre

deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de

relaţii sociale. Astfel, potrivit art.18 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, „În vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei,

reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate

unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai

de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile

care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele soluţii ale

reglementărilor preconizate.

Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de raţiuni a

căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene

pentru realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie, cât şi de noua filosofie

penală a statului român. Din această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune

diferită faţă de vechiul Cod penal: deşi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se

găseau şi în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate.

Însă, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor din noul Cod penal, se poate constata existenţa

caracterului mai favorabil a unor instituţii din vechea reglementare, instituţii pe care doctrina

le-a calificat ca fiind autonome. În această situaţie se găsesc, de exemplu, suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracţiuni ori prescripţia specială. Astfel,

pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă

condiţia referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit

Page 99: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

99

Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul

concursului de infracţiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai

pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de

o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se

aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest

maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situaţia

prescripţiei, actualul Cod penal consacră în art.155 alin.(4) împlinirea termenului de

prescripţie, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depăşit cu încă o dată termenele

generale prevăzute de art.154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate

prin Legea nr.63/2012, prescripţia se socotea împlinită dacă se depăşeau termenele generale

cu încă jumătate.

Fără a intra într-o analiză comparativă şi punctuală pe fiecare instituţie de drept penal

— analiză care aparţine prin excelenţă instanţelor de drept comun, întrucât prin actualul Cod

penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constată că raţiunea avută în vedere de legiuitor a

fost aceea de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la

prima confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură

faptă penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor care persistă într-

un comportament antisocial prin săvârşirea mai multor infracţiuni, situaţie în care legiuitorul a

urmărit să instituie un tratament sancţionator mai sever, al cărui rol preventiv constă în

descurajarea celor tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel,

intenţia legiuitorului rezultă şi din Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul

penal, potrivit căreia, „Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale

trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raport are la importanţa

valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oar ă legea penală, urmând să

crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv

condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de

pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile păr ţii generale,

care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru

pluralitatea de infracţiuni.”

Curtea consideră că intenţia legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată. O atare

concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident,

însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-

ar anula voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate

organic într-un nou cod şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de

tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt

justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este

Page 100: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

100

cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod

penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu

ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare

cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile

sociale de către legea penală.

Împrejurarea că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a

sancţionat punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor

instituţii de drept penal material (…) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în

acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind

modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de

prescripşie specială (art.Ipct.3 din Legea nr.63/2012) a fost încorporată în legea de bază

(respectiv Codul penal din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia

de ansamblu a reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii

în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii

legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea

nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine

o a treia lege (lex tertia).

(…) Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională constată că

dispoziţiile art.5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată,

în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu

cele ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.(4) privind

separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art.61 alin. (1) privind rolul

Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

Potrivit art.1 alin.(4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor — legislativă, executivă şi judecătorească —

în cadrul democraţiei constituţionale”, iar potrivit art.61 alin.(1) „Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Raportat la aceste prevederi constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că

prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor

faţă de lege, acceptă în mod unanim că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei

aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care

le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice

lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în

activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi

Page 101: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

101

litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea

competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” (a

se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009).

Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional

de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele

judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui

Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale

ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecăţii,

interpretarea duală a dispoziţiilor art.5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele

expuse, una dintre interpretări contravine dispoziţiilor care stabilesc sfera de competenţă a

puterii legiuitoare, consacrate de art.61 alin.(1) din Constituţie, cu consecinţa înfrângerii

separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prev ăzute de art.1 alin.(4) din Legea

fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune

aplicarea instituţiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigenţele

constituţionale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept

penal aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi

sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.

Curtea observă că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul

dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind,

chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite

categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut

în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu

depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o

atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care

reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de

infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are

o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate

oferi noţiunii de „lege penală mai favorabilă” un înţeles constituţional.

Faptul că legiuitorul a definit în art.173 din Codul penal noţiunea de lege penală ca

fiind „orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau

alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu

împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin

legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind

prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi

fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală,

Page 102: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

102

fiscală etc.). Art.1 alin.(1) din Codul penal stabileşte că „Legea penală prevede faptele care

constituie infracţiuni”, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o

lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art.173 are în vedere alte

acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura

materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu

privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea

caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de

reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora

faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod

fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de

interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii

penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind stabilite prin art.5 din Codul penal.

Având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională

nu poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de

lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar

impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au

comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să

aibă, în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi

anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind

permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii din ambele coduri.

Prin urmare, pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art.16 alin.(1) potrivit cărora

„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără

discriminări”, este interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece,

în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu

consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a

legii.

Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art.1 alin.(4) şi

art.61 alin.(1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi

succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală

concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai

interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal în sensul că legea penală mai

favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de

neconstituţionalitate.

Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a

interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de

natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. În practica sa recentă, Curtea a statuat că,

Page 103: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

103

„f ără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă

situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal

poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări

generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi

măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot

aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă

chiar în art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea

Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie” (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013).

Acest lucru este valabil și în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în

realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art.126 alin.(3), a pronunţat o decizie pentru

interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii.

Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu

dispoziţiile constituţionale ale art.126 alin.(3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa

asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica

judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu

poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea

Decizia nr.409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată

într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a

fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant

al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa

supremă (A se vedea Decizia nr.8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.186 din 17 martie 2011).” (A se vedea Decizia nr.854 din 23 iunie

2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 21 septembrie 2011.)

De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, „indiferent de interpretările ce se pot

aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare

este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului

în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se

conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare” (Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 7 iulie 2011). De asemenea,

„în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în

exclusivitate Curţii Constituţionale” (a se vedea în acest sens Decizia nr.854 din 23 iunie

Page 104: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

104

2011, precitată).

Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări legale

prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art.475 şi următoarele din Codul de procedură

penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a

dispoziţiilor constituţionale ale art.126 alin.(3) potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe

judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Or, capitolul VI al titlului III din Codul de

procedură penală instituie „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare” care

se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul normei juridice, în interpretarea dată

prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate, asemenea

interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii, aşa cum s-a

stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţională arătată mai sus. În măsura în care prin

dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit înţeles,

instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consideră

prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea statuată prin

hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(4) din

Legea fundamentală, „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere

numai pentru viitor”.În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa

obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se

ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel,

Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general

obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens,

Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale

pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia

nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4

mai 2010).

Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea

Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,

menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,

instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De

altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii

Page 105: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

105

penale mai favorabile, „aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde,

neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia,

care, în pofida dispoziţiilor art.61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze”

(Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica

judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.

(…)De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art.5 alin.(2) teza întâi, conform cărora

„Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate

neconstituţionale [...] dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii

penale mai favorabile”, nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în

acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc

consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci

se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art.5 din Codul

penal.

Curtea constată că dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în

care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii

penale mai favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit.”

� Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală, Hotărâre prealabilă - Decizia nr. 1/2014 din 14/04/2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014) privind pronunţarea unei hotărâri

prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de

aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui

concurs de infracţiuni.

Stabileşte: „În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei

înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni,

într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la

pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit

legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din

Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte

maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi

redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost

stabilită potrivit legii vechi.”

Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Problema de drept ce face obiectul

prezentei cauze priveşte mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor

Page 106: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

106

definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infracţiuni. În contextul cauzei, Înalta Curte

reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv

judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să

pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din noul Cod penal, stabilind în

raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz

particular.

Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) din Codul penal, când, după rămânerea definitivă a unei

hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai

favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă,

dacă sancţiunea aplicată este mai mare decât acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se

înlocuieşte cu maximul închisorii de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea

este singura pedeapsă prevăzută pentru aceasta, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care

nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este

singura pedeapsă prevăzută de legea nouă pentru aceasta.

Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezultă condiţiile în care operează aplicarea

obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, şi anume:

- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii

sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative;

- înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar

înainte de executarea lor integrală să intervină o lege penală nouă;

- legea penală nouă să prevadă o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât pedeapsa

ori măsura educativă prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă;

- pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să

depăşească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau să fie mai grea.

O primă observaţie pe care o facem este aceea că, privitor la pedepsele definitive, prin

aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de

stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din

sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea

care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior

rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii

în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste

criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în

raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul Cod penal.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aşa

cum rezultă din cele de mai sus, prezintă unele particularităţi faţă de aplicarea legii mai

Page 107: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

107

favorabile faptelor în curs de judecată.

Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii mai favorabile după judecarea definitivă a

cauzei, legea mai favorabilă nu poate fi decât legea nouă care retroactivează (cu excepţia

pedepselor complementare), pe când în cazul faptelor în curs de judecată, legea mai favorabilă

poate fi legea nouă, care retroactivează sau legea veche care ultraactivează.

Este, de asemenea, important, să observăm că legiuitorul a renunţat la instituţia

aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive care era

reglementată de art. 15 din vechiul Cod penal2.

2 Codul penal anterior.

"Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Art. 15. - Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea

completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar

sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se

seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după

pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din

pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate

fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea

maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.

Dispoziţiile art. 14 alin. 5 se aplică şi în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol,

executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o

treime."

Aceste dispoziţii ale legii vechi erau singurele care permiteau reducerea unei pedepse

definitive în funcţie de modul în care ea a fost individualizată, chiar dacă pedeapsa nu depăşea

maximul prevăzut de legea nouă.

Instituţia nu a mai fost prevăzută de noul Cod penal din raţiuni ce ţin de respectarea

principiului autorităţii de lucru judecat. Sunt concludente obiectului cauzei argumentele din

expunerea de motive a noii legi: "În contextul consacrării explicite în Constituţie a

principiului separaţiei puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost

stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai

favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituţional enunţat impune

reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o

restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu

de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. În consecinţă, s-a

optat pentru obţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6)

şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din

urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii."(s.n.)

Page 108: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

108

Considerăm că aceste argumente, înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal,

legate de reducerea la minimum a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, sunt valabile

atât în cazul infracţiunii unice şi al pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare

pentru unica infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni şi al pedepsei rezultante

aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru pluralitatea de infracţiuni.

Conchidem că, pe de o parte, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei

pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator

aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din

noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi

până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi

după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în

legea nouă mai favorabilă.

Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a

cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în

temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei

prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul

prevăzut de legea nouă."3

3 F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare

a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013.

Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind

condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai

favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa

aplicată în baza legii vechi.

În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancţiuni

definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent

de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste

limite) şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este

superior celui de-al doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita

inferioară a acestui maxim.

Din cele de mai sus se poate stabili că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la

dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea

autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul şi cuantumul pedepsei, este acela

al "celei mai grele situaţii la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi".

Doctrina este în acelaşi sens: "Raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din noul Cod penal nu

este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea

Page 109: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

109

de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului

legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă."

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să

înlăture surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să

înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile

nou-create prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.

Întrucât condamnarea are efecte şi după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a

legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecvenţă şi echitate juridică, ci şi

ca o consecinţă a principiului legalităţii pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are

corespondent în legea nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecinţe.

Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor

definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de

condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.

Acest mecanism implică eliminarea "plusului" de pedeapsă care avea temei legal în

Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de

temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de

condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi, şi fiind singura situaţie în care

autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.

Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre

definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă prin urmare, în

cazul în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii şi în cazul în care

legea nouă ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.

Aşadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul că

rezultanta aplicată potrivit legii vechi poate ajunge să rămână la cuantumul iniţial nu conduce

la concluzia potrivit căreia condamnatul ar fi privat de efectele aplicării dispoziţiilor art. 6 din

noul Cod penal, deoarece, dincolo de eventuala influenţă asupra pedepselor rezultante, de

reducere a pedepselor individuale la maximul prevăzut de legea nouă, se leagă şi alte

consecinţe cum ar fi calculul termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei graţieri

etc.

În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii

penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în

ipoteza concursului de infracţiuni, se realizează în două etape succesive, potrivit următorului

mecanism:

1. Într-o primă etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal,

referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se

compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun

Page 110: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

110

pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce

fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se

constată că depăşeşte acest maxim special.

Această operaţiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta

pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte poate avea

semnificaţii de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte

legi mai favorabile, incidenţa unui act de graţiere etc.

2. În a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se

va proceda la analiza pedepsei rezultante.

Astfel, şi în privinţa acesteia, se va porni de la premisa potrivit căreia cuantumul ei,

intrat în autoritatea de lucru judecat şi care constituie sancţiunea pusă efectiv în executare,

urmează a fi modificat numai prin raportare la criteriul enunţat în consideraţiile generale,

respectiv acela privind tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede

pentru pluralitatea din cauză.

Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va fi supusă comparaţiei cu

pedeapsa rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul

primei operaţiuni (descrisă la pct. 1).

Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât

raţiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel

mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (această raţiune se regăseşte

numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv

judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea

nouă.

Faptul că instanţa nu poate recurge la o contopire efectuată potrivit mecanismului din

legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este ţinută să se raporteze la

maximul rezultantei aplicabile nu înseamnă că se renunţă la aplicarea legii penale mai

favorabile în raport cu fiecare instituţie autonomă şi că s-ar ajunge la o evaluare globală.

Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii

pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut

pentru pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal.

În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii

care s-a făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar

înfrânge autoritatea de lucru judecat.

De aceea, Înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor

stabilite pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi,

contopirea să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul

Page 111: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

111

procesului penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter

definitiv.

Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor fi

ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul

obţinut va fi comparat cu pedeapsa rezultantă şi numai atunci când aceasta din urmă este mai

mare, ea va fi redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal.

De altfel, acest mecanism a fost explicat deja şi în doctrină care a identificat, de

asemenea, cele două etape distincte şi a formulat punctul de vedere potrivit căruia cea de-a

doua etapă constă în compararea pedepsei rezultante stabilite cu pedeapsa rezultantă la care s-

ar putea ajunge potrivit dispoziţiilor noului Cod penal.4

4 F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în

vigoare a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 37-38.

În mod concret, Curtea reţine că mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile

în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, poate avea

rezultate diferite, după cum urmează:

1. În ipoteza în care se ajunge la concluzia existenţei unei egalităţi între pedepsele aplicate

şi maximul prevăzut de legea nouă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Codul penal şi,

prin urmare, nu se impune modificarea hotărârii definitive, o eventuală contestaţie formulată

pe acest temei legal urmând a fi respinsă.

2. În ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea

nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mică decât

maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul urmează a constata lipsa de efect a

dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. Şi în această situaţie o eventuală contestaţie urmează a fi

respinsă.

3. În ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea

nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mare decât

maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidenţa dispoziţiilor art. 6

din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicată conform legii vechi urmând a fi redusă la acest

maxim special. În această situaţie, o eventuală contestaţie trebuie admisă.

Hotărârea definitivă va fi modificată prin reducerea pedepselor stabilite pentru

infracţiunile concurente până la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul,

după care pedeapsa rezultantă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

Ca şi consecinţă a acestei modificări se va impune anularea formelor de executare

emise în baza vechii hotărâri şi emiterea unor noi forme, inclusiv a unui nou mandat de

executare a pedepsei.

Aceasta va constitui pedeapsa dată spre executare, pedeapsă de care se leagă toate

Page 112: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

112

consecinţele altor instituţii de drept (cu titlu de exemplu: liberarea condiţionată, graţierea,

reabilitarea).

Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că, în cazul faptelor definitiv

judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile,

într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la

pedepsele individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit

legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din

Codul penal.

Dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depăşeşte pedeapsa

rezultantă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal înseamnă că pedeapsa

rezultantă aplicată definitiv este cea legală şi potrivit dispoziţiilor legii noi, astfel că legea

nouă nu îşi găseşte aplicabilitatea, nefiind favorabilă.”

� Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 5/2014 din 26/05/2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din 26/06/2014) privind pronunţarea unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept vizând aplicarea legii penale

mai favorabile în cazul infracţiunii continuate.

Stabileşte: „În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a

legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi

succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de

existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.”

Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Pornind de la obiectul sesizării,

constând, pe de o parte, în stabilirea ca instituţie cu caracter autonom a infracţiunii în formă

continuată şi, pe de altă parte, în modul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul

acestei instituţii cu caracter autonom, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

După data sesizării completului competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, după data întocmirii raportului, a

fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, care a stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt

constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în

stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Din examinarea părţii expozitive a acestei decizii a Curţii Constituţionale a României,

general obligatorie potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, şi cu efectele prevăzute de art.

477 alin. 4 cu referire la art. 474/1 teza a II-a din Codul de procedură penală, rezultă că aceste

chestiuni de drept, cu valoare de principiu, au fost soluţionate (aşa cum relevă conţinutul

Page 113: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

113

paragrafelor nr. 17-58, cu precădere a paragrafelor cu nr. 36, 46, 55).

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal,

în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai

favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal,

contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor

în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare

a ţării. De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că, în raport cu prevederile legale care

guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege, acceptă în

mod unanim că "atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza

conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care Ie-a stabilit, astfel

încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului,

învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de

interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii,

între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără însă a avea competenţa de a

legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu". Instanţa de contencios

constituţional a menţionat că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul

dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind,

chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite

categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut

în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu

depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o

atare concluzie este inadmisibilă, în opinia Curţii Constituţionale, întrucât nu se poate reţine

că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept

penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi

aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege,

pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de "lege penală mai favorabilă" un înţeles

constituţional.

Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi

art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe

legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică

penală concepută de legiuitor.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea Constituţională a statuat că numai

interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se

aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate. Totodată,

Curtea Constituţională a menţionat că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a

Page 114: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

114

decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o

instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal,

în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale.

În final, Curtea Constituţională a arătat că, odată cu publicarea prezentei decizii în

Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme

încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art.

4771 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, faţă de cele menţionate, în aplicarea art. 5 din Codul penal în vigoare,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai

favorabile. Aşadar, Înalta Curte va constata că nu este permisă combinarea prevederilor din

legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de

existenţă şi sancţionare a infracţiunii în formă continuată.”

� Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 6/2014 din 26/05/2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronunţarea unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând dacă în interpretarea

şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de tentativă, se reduce

pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul

prevăzut de lege pentru forma tentativei.

Stabileşte: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie

avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al

pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform

dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”

Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Problema de drept ce face obiectul

prezentei cauze priveşte interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv în

ipoteza în care este vorba de tentativă, dacă se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege

pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.

În contextul cauzei, Înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii

penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului

substanţial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării

cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea

acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a unei

hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai

Page 115: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

115

favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă

pentru infracţiunea săvârşită.

Scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse

definitive în raport cu noua lege, care este mai favorabilă, pe timpul executării acestei pedepse

şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare şi,

totodată, de a asigura egalitatea de tratament juridic şi legalitatea în aplicarea pedepselor.

Principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa aplicată în baza legii vechi să aibă

susţinere şi în legea nouă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea

aplicabilă potrivit legii noi mai favorabile.

Prin garantarea principiului legalităţii se face o individualizare legală a pedepsei,

înlăturându-se partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă fără a

face o nouă individualizare.

Tentativa este o formă a infracţiunii imperfectă, autonomă, pedepsită când legea

prevede în mod expres, fiind o cauză legală generală de modificare a pedepsei, iar efectele

sale trebuie avute în vedere la stabilirea dispoziţiilor legii mai favorabile.

Art. 174 din Codul penal stabileşte că prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea

unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca

infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate

de coautor, instigator sau complice.

Referirea la "infracţiunea săvârşită" din formularea "maximul special prevăzut de

legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", utilizată în art. 6 alin. (1) din Codul penal, poate fi

interpretată numai prin raportare la dispoziţiile art. 174 din Codul penal, potrivit cărora, aşa

cum arătam mai sus, "prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege

săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca

tentativă...".

Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal se va avea în

vedere, în ipoteza unei tentative, maximul pedepsei pentru forma tentativei, adică maximul

special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată redus sau înlocuit conform

dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei.

În consecinţă, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a

cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce

trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special

al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform

dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”

� Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

Page 116: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

116

materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 7/2014 din 26/05/2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronunţarea unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept ce constă în modul de aplicare

a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special

prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", respectiv dacă prin sintagma

"maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul

infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta

săvârşită în formă continuată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit

sporului facultativ de pedeapsă.

Stabileşte: „În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul

infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru

infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără

luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea

continuată.”

Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Cu privire la chestiunea de drept a cărei

dezlegare se solicită, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din

Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de

legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege

pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru

sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune, Înalta Curte reţine următoarele:

În aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv

judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să

se pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal stabilind, în

raport cu acesta, modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz

particular.

Astfel, se reţine că art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul

autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin

necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un

suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării). Prin urmare, privitor la

pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să

repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de

la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă,

respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementând aplicarea legii penale mai

favorabile în cazul condamnărilor definitive, arată că, atunci "când după rămânerea definitivă

Page 117: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

117

a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a

intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte

maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest

maxim".

Sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află

persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită"

se va înţelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menţionată în norma de

incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, săvârşită sub imperiul legii penale vechi şi

cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din

Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în

forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a

pedepsei.

Or, forma continuată a infracţiunii (unitate legală de infracţiune) este, conform legii

noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, şi potrivit legii vechi (art. 42 din Codul

penal anterior), o cauză de majorare (agravare) facultativă a pedepsei.

Aşadar, "maximul special al pedepsei" rămâne a fi cel menţionat în textul din legea

nouă care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a sporului facultativ.

Textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 1411 din vechiul Cod penal,

în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei de "pedeapsă prevăzută de lege".

În condiţiile în care nu există nicio dispoziţie derogatorie de la înţelesul anterior, în

aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o

distincţie ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor

definitive, este nepermisă.

De asemenea, o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii

sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal,

potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârşit infracţiuni sunt cele prevăzute

de legea penală. Or, după cum s-a menţionat, legea penală, conform art. 6 alin. (1) din Codul

penal, prevede explicit că, în cazul condamnărilor definitive, pedeapsa aplicată se reduce în

mod obligatoriu la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în înţelesul pe care

sintagma respectivă o capătă potrivit art. 187 din Codul penal.

Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai

favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma

"maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul

special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a

Page 118: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

118

pedepsei prevăzute pentru infracţiunea continuată.”

� Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 15/2014 din 23/06/2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 23/07/2014) privind pronunţarea unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile

art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în

situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o

condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au

fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b)

din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din

noul Cod penal.

Stabileşte: „în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei

infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în

vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu

maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în

considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”

Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Problema de drept ce face obiectul

prezentei cauze priveşte interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru

ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de

intrarea în vigoare a noului Cod penal, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare

se va compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau cu

maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în

considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, "când după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o

lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special

prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".

Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse

definitive în raport cu noua lege, principiul legalităţii pedepselor impunând ca pedeapsa să

aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari

decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

Totodată, argumentele înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal, legate de

reducerea la minimum a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, sunt valabile atât în

cazul infracţiunii unice şi al pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru

Page 119: Suport Curs Drept Penal General an II Sem I -2014 2015

119

unica infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni şi al pedepsei rezultante aplicate

prin hotărârea definitivă de condamnare pentru pluralitatea de infracţiuni.

În conformitate cu dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, care reglementează

tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, ca formă a pluralităţii de infracţiuni,

"Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte

o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru

noua infracţiune se majorează cu jumătate". Recidiva postexecutorie în vechea reglementare,

art. 39 alin. 4 din Codul penal, nu putea fi valorificată separat în procesul de individualizare a

pedepsei, prin aplicarea unui spor de pedeapsă concret la o pedeapsă de bază concretă.1

1 Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 363.

În concret, pe baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal

anterior, instanţa aplica o pedeapsă cuprinsă între limitele speciale ale pedepsei, presupunând

orientarea acesteia mai mult sau mai puţin către maximul special sau chiar egală cu el, iar

dacă acesta era neîndestulător putea aplica un spor.

În prezent, prin aplicarea legii penale mai favorabile pedepselor definitive, în

conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Codul penal, legiuitorul nu a înţeles să repună în

discuţie individualizarea sancţiunii realizată sub imperiul legii vechi.

Maximul special prevăzut de legea nouă, astfel cum prevede art. 6 din Codul penal, în

situaţia stării de recidivă postexecutorie, intrată în puterea lucrului judecat şi reflectată în

pedeapsa definitiv aplicată, se determină prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin.

(5) din Codul penal. O asemenea interpretare garantează respectarea principiului autorităţii de

lucru judecat, precum şi a principiului egalităţii şi nediscriminării prin aplicarea unui

tratament egal unor cazuri diferite (condamnaţilor recidivişti şi celor primari).

Interpretarea dată prin prezenta hotărâre este în acord cu prima hotărâre dată în

interpretarea art. 6 din Codul penal, respectiv Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,

vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv

judecate, pentru ipoteza unei alte forme de pluralitate de infracţiuni, şi anume concursul de

infracţiuni.

În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii

penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în

ipoteza recidivei postexecutorii, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va

compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea

în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”