"De teamă să nu înviem,

Ne-au risipit cetățile, ne-au ucis altarele,

Toate frumuseţile, ca într-un blestem,

Ni le-au schilodit. Şi-am rămas doar cu Soarele.

Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,

Lîngă vetre mărunte,

Am logodit timpul cu statornicia.

Dacă te uiţi bine-apoi

În pietre nemuritori, suntem noi, numai noi:

Noi, Tracii!"

1

Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană

a însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de

plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Tracia

cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de

viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au

cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem

da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări

mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi variate alte

înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă

susţinut cu dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de ţară.

Toponomia indigenă a teritoriilor trace a fost preluată aproape

integral de ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi adaosuri,

în mare parte romanizată.

2

ETNOGENEZA LIMBII ROMÂNE

Limbă romanică de tip oriental, limba română este produsul unui ansamblu de evoluții și influențe, având la bază atât factori lingvistici (substrat autohton traco-dac, strat – limba latină și suprastrat – elementul migrator) cât și extra lingvistici precum condițiile geografice, nivelul civilizației, condițiile sociale etc.

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment fundamental în istoria noastră națională, întrucât arată cum s-a format civilizația noastră. Aceasta a reprezentat un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populației daco-romane în condițiile conviețuirii cu populațiile migratoare, răspândirea creștinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spațiul central-sud-estisc european.

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Cu privire la etnogeneza românească au fost exprimate puncte de vedere dintre cele mai diverse, adesea contradictorii sau fără dovezi concludente: originea pur latină a limbii și poporului român, teoria continuității daco-getice, teoria migraționistă a românilor din sudul Daciei, teoria rezistenței și a asimilării elementului latin, teza expansiunii spiritualității daco-geto-tracice etc.1

Majoritatea specialiștilor consideră că limba română își are originea în limba latină a romanității orientale, vorbite în Dacia și în provinciile romane vecine, care a evoluat de-a lungul vremurilor. Au fost asimilate împrumuturi diverse, în special slave2, dar și grecești, turcești, sârbe, bulgare, ucrainiene sau maghiare. Mai târziu se constată deschiderea către lumea franceză, italiană și spaniolă, într-un proces de relatinizare, nerefuzându-se împrumuturile din limbi nelatine precum germana, engleza, rusa.

Ceea ce este esențial de reținut este faptul că, în ciuda împrumuturilor atât de diverse din alte limbi cu care a venit în contact, limba română ”a menținut structura gramaticală a limbii latine”, avându-și originea în latina vulgară (latina vorbită), nu în latina clasică (literară).

Astăzi se acceptă în general că istoria veche a românilor este expresia unui proces de sinteză daco-romană şi a unui proces adiacent de integrare şi de asimilare a elementului migrator. Potrivit majorităţii cercetătorilor (istorici, lingvişti, etnologi,etc.), limba română este rezultatul acţiunii conjugate a mai multor straturi : elementul dac, roman şi migrator.

Teritoriul de formare, „problematica cea mai grea din istoria limbii române” după părerea lui Ovid Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute istorice și științifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniile istoricilor şi lingviştilor.

TEORIILE GENEZEI ROMÂNEŞTI1 „Astăzi se acceptă, în general, că istoria veche a românilor este expresia unui proces major de sinteză daco-romană și a unui proces adiacent, de integrare și de asimilare a elementului migrator” – Maria Cv. Cătănescu.2 ”Năvala limbă slavă ...” – G. Călinescu.

3

Teoria imigraționistă (Balcanică) – a originii sud-dunărene

Formarea poporului român și a limbii

române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii

Daciei prin retragerea aureliană, a fost susținută

și de savanți români, dar mai ales de autori

străini. Între ei diferențele sunt majore, deși

acceptarea unei întinse zone sud-dunărene drept

„patrie primitivă” a românilor constituie, fără

îndoială, un punct comun deloc neglijabil.

Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr.

J. Sulzer, care își propunea să demonstreze că

„actualii vlahi nu se trag din volohii ori din

bulgarii lui Nestor și încă mai puțin din romanii

din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu

trebuie considerați aborigeni, ci ca un popor

care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că

„valahii au luat ființă în Moesia, Tracia și în

regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

În secolul al XIX-lea, Robert Rőessler

reia aceeași teorie, fixând trecerea românilor la

nordul Dunării la sfarșitul secolului al XII-lea și

în „timpul imediat următor”. Mai mult, el

clădește un întreg sistem de ipoteze explicative –

istorice și lingvistice.

În lucrarea sa Robert Rőessler afirmă că

dacii au fost omorâți în masă după anul 106.

Este evident că acest lucru nu este adevărat

datorită faptului că romanii aveau nevoie de

forță de munca și nu le stătea în obicei să

masacreze populațiile din teritoriile nou cucerite.

Au mai fost găsite dovezi ale continuității

dacilor în peste 1000 de localități, iar niște

inscripții din alte provincii romane atestă

prezența soldaților de origine dacă. Din acea

perioadă dateaza toponimele și hidronimele care

au fost transmise romanilor și au rămas până

astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate

acestea dovedesc faptul că dacii nu au disparut

după anul 106, ba mai mult și-au continuat

existența în același teritoriu.

Teoria originii nord-dunarene

Avansată de personalități ilustre ale

culturii românești vechi și moderne (D.

Cantemir, P. Maior, B. P. Hașdeu), această

teorie nu a beneficiat de demonstrații științifice

convingătoare, astăzi această teză având doar

valoare istorică.

Teoria continuității (cea viabilă) –a

originii duble, nord și sud dunărene

Procesul complex, unitar și inseparabil

de constituire a poporului român și a limbii

române a avut loc pe un întins teritoriu

romanizat, care cuprindea regiuni situate la

nordul și la sudul Dunării: Dacia și Dobrogea,

sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară și

Moesia Superioară și regiunile locuite de dacii

liberi.

În aceasta ordine de idei, important este

și faptul că pentru populația romanizată din

spațiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un

4

hotar administrativ, „politic și strategic”; fluviul

nu a constituit deci o frontieră etnic, lingvistică,

economică sau culturală ceea ce a permis

mobilitatea populației și a favorizat menținerea

caracterului unitar de ansamblu al limbii

române.

Susținută de istorici și de filologi (A. D.

Xenopol, N. Iorga, S. Pușcariu, Al. Rosetti),

ipoteza apariției și dezvoltării limbii române în

spațiul romanizat nord și sud dunărean este

confirmată de diversitatea dovezilor istorice,

arheologice si lingvistice.

Asemănările dintre română și albaneză

nu sunt rezultatul unor împrumuturi ci al

fondului primar comun indoeuropean.

Prezența elementelor slave nu se explică

prin proveniență sudică deoarece și la nordul

Dunării a trăit o populație slavă care a fost

asimilată.

→ Argumente potrivit cărora teoria

continuității este cea viabilă:

a. Hidronimia majoră este de origine traco-

dacă (Argeș, Dunăre, Criș, Olt, Tisa etc.);

b. Obiecte caracteristice paleocreștine

(simboluri): sarcofage cu însemnul crucii,

obiecte de podoabă ce aparțin traco-dacilor;

c. Mărturii documentare (cele șapte scene de

pe Columna lui Traian);

d. Prezența dacilor în trupele auxiliare romane

(Cohors Dacorum);

e. Tezaurele monetare din secolele II-III;

f. Cimitirele dacice cu urne de incinerație

care dovedesc că dacii și-au păstrat ritul de

înmormântare și în timpul ocupației romane;

g. Numeroase răscoale ale populației

autohtone împotriva ocupației romane;

h. Prezența a numeroase antroponime în

inscripțiile latine;

i. Terminologia agricolă, pastorală și

religioasă;

j. ”CRONICA KIEVULUI” – ”Cronica lui

Nestor”;

k. ”GESTA HUNGARORUM” – în care se

consemnează o ocupare a Pannoniei de către

unguri (în secolul al IX-lea) și trecerea lor

ulterior în Transilvania (secolul al X-lea),

regiune locuită de vlahi.

5

FONDUL AUTOHTON TRACO-DAC

Relatările cele mai importante despre daci apar în patru locuri, anume în cărțile: VIII, 2,2 (referiri la triburile germanice prezente în Dacia), VIII, 6, 2 (relatări despre transformarea Daciei în provincie romană de către Traian), IX, 8, 2 (date despre pierderea controlului militar roman asupra Daciei în timpul lui Gallienus) și IX, 15, 1 (referiri la retragerea legiunilor și a rețelei administrative romane în sudul Dunării, sub Aurelian).

Populația traco-dacă era alcătuită din mai multe triburi ce locuiau un teritoriu mai vast decât cel al României de astăzi (Nord-estul Peninsulei Balcanice, Dacia, regiunile de la Marea Neagră și Dunăre până la Carpații Galițieni).

Limba traco-dacilor nu s-a păstrat deoarece lipsește baza documentară esențială, ea fiind ulterior asimilată de limba cuceritorilor.

Există un fond lexical autohton existent în limba română și cea albaneză de circa 90 de cuvinte.

Continuitatea elementului autohton traco-dac, în timpul cuceririi romane și a elementului daco-roman, în timpul migrațiilor barbare, sunt adevăruri susținute de argumente istorice, lingvistice, arheologice, etnografice etc., care au forța unor axiome.

În absența unor dovezi științifice care să le clarifice incontestabil proveniența, cuvintele considerate ca aparținând fondului autohton traco-dac sunt relativ puține, înregistrate în DEX prin analogie cu albaneza: aprig, baltă, baci, bordei, barză, balegă, burtă, beregată, brad, brâu, buză, ceafă, căpușă, cătun, cioară, coacăză, copac, floră, groapă, grumaz, grapă, mal, muiere, mazăre, măgură, măceș, mânz, năpârcă, pârâu, pupăză, strungă, sterp, șopârlă, vatră, viezure. Alte cuvinte susceptibile să aparțină fondului autohton sunt înregistrate ca având etimologie necunoscută (mărar – albaneză, neogreacă, țap – albaneză, sanscrită).

La acestea mai pot fi adăugate câteva nume de râuri (hidronimie) – Argeș, Criș, Motru, Mureș, Olt, precum și alte câteva elemente – în fonetică (vocala ă, consoanele ș și h) sau în morfosintaxă (modul de formare a numeralelor cardinale, de la unsprezece la nouăsprezece și a celor care denumesc zecile – douăzeci, treizeci etc.).

ORIGINILE TRACO-DACE ALE POPORULUI ROMÂN

Primul tablou real al cununei carpatice ce înconjura țara dacilor îl găsim la Iordanes, autor care scrie în secolul al VI-lea p. Hr., dar utilizează, indirect, izvoare din secolul I p. Hr.: „(Dacia) sita trans Danubium corona montium cingitur”(„Dacia, situată dincolo de Dunăre, este încinsă în coroana munților”).

Tot în perioada timpurie avem primele știri despre geți, Herodot și Tucidide cunoșteau doar ramura geților de la sudul Dunării de Jos, nord-estul Platformei Prebalcanice (zona Varna-Razgrad). Mai târziu aflăm și despre geții din stânga Dunării, cu prilejul expedițiilor macedonene.

Tot de la Herodot aflăm despre agatirși, ce sălășluiau la izvoarele râului Mariș – deci locuiau în aria intracarpatică – și despre sigini, situați poate în Câmpia Tisei. În nord-vestul Bulgariei de astăzi se aflau, potrivit lui Tucidide, tribalii, iar în sudul Dobrogei și în preajma cetății Odessos locuiau crobizii, înruditi cu geții, dacă nu chiar geți. Tot prin Dobrogea locuiau și trizii, probabil tot un trib getic.

Din cele relatate în izvoarele literare rezultă că în perioada veche geții, respectiv tracii nordici, aveau ca limită sudică culmea nordică a Balcanilor, iar la răsărit ei ajungeau până în zona cetății Tyras; aici locuiau tyrageții și se întindea “pustiul geților”, cum desemna Strabon. Întinderea geto-dacilor spre nord și spre vest nu este descrisă de textele mai vechi. Abia pe la 50 a. Hr. Caesar relatează că “Pădurea hercinică” (prin care el înțelegea codrii de pe versanții nordici ai Alpilor până în munții Slovaciei) se învecina cu țara dacilor și a anarților (un trib celtic din nord-vestul Daciei).

Conform ”Istoriei credințelor și ideilor religioase, vol II” (Mircea Eliade), cea mai veche cultură tracă ni se înfățișează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor seminomade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc într-o regiune destul de întinsă, între Nistru, Carpații Nordici și Munții Balcani.

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit. Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea și forța religiozității trace. Diverse tradiții localizau în Tracia sau în Frigia originea mișcării dionysiace și o mare parte a mitologiei lui Orfeu. În „Charmide”, Socrate vorbește cu admirație despre medicii „regelui trac Zalmoxis”, a căror doctrină și practică erau superioare ale medicilor greci. Dar, cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot apropo de scenariul mitico-ritualic al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative. E adevarat că, mai ales în epoca imperială romană, monumentele religioase abundă, totuși, în absența mărturiilor scrise, interpretarea lor este ezitantă și provizorie. Ca și celții, sacerdoții și asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii. Puținul pe care îl știm despre mitologia, teologia și riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci și latini, adică printr-o interpretațio graecă și latină. Dacă Herodot nu și-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Helespont, n-am fi cunoscut scenariul mitico-ritualic al lui Zalmoxis și nici numele de Gebeleitis. Desigur, că și la

slavi și la baltici, precum și la vechii germani și la urmașii celților, moștenirea religioasă a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare și folclorul popoarelor balcanice și ale romanilor. Dar analiza tradițiilor folclorice europene în perspectiva istoriei generale a religiilor este încă la inceputurile sale.

După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dyonisos și Artemis; totuși, regii venerau pe Hermes, ai cărui descendenți se credeau. Plecând de la această succintă informație devenită și mai enigmatică printr-o interpretațio graecă, s-a încercat să se reconstituie panteonul inițial al tracilor. De la Homer până la Vergiliu, tradiția consideră Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului. Pe de alta parte, tracii erau vestiți pentru însușirile lor războinice și indiferenta lor în fața morții; prin urmare, se putea admite că un zeu de tip Ares era șeful panteonului lor. Este, totuși, cu putință ca Ares, trac, să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii și al războiului. În acest caz, Artemis ar fi o divinitate chtoniana (subterană), analoaga zeițelor trace Bendis sau Kotyto; Herodot ar fi numit-o Artemis (în loc să-i spună, de exemplu, Demeter) din cauza naturii salbatice a pădurilor și munților Traciei.

Dacă această citire este acceptată, se poate presupune, de asemenea, existența, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre zeul furtunii și Mama-Pământ; Dionysos ar fi fructul acestei uniri. Grecii cunoșteau numele trace ale lui Dionysos: cele mai obișnuite erau Sabos și Sabazios. Cultul lui Dionysos trac amintește ceremoniile ce se desfășurau în timpul nopții, în munți, la lumina făcliilor; o muzica sălbatică îi îndemna pe credincioși să scoată țipete de voioșie într-un dans circular, furios și învârtejit. „Mai ales femeile erau acelea care se dădeau aceastor dansuri dezordonate și epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi veșminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora, piei de căprioare și, probabil, pe cap, coarne”. În maini țineau șerpi consacrați lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animalele alese pentru sacrificii și le rupeau în bucăți, sfâșiindu-le și mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârșea identificarea cu zeul; participanții se numeau acum Sabos sau Sabazios.

În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile și concepțiile religioase cunoscute sub numele de orfism. Credința în nemurire și certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat, duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morții și la o depreciere a existenței. Numeroșii autori antici explicau curajul excepțional al tracilor în lupte, prin convingerilor lor eshatologice. Martianus Capella le atribuia chiar o adevarată „poftă de moarte”, căci „li se părea frumos să moară”. Se poate recunoaște această valorizare religioasă a morții în anumite creații folclorice ale romanilor și ale popoarelor sud-est europene.

Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale „eroilor cavaleri” se înmulțesc în Balcani, Eroul-Cavaler fiind identificat cu Apollo. Este vorba totuși de o concepție mai târzie care nu lămurește deloc teologia „regală” menționată de Herodot.

Același istoric declară că geții „sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.”Ei se cred nemuritori”, continuă Herodot, „credința lor este că ei nu mor și că cel care piere se duce la Zalmoxis, o ființă divină; unii numesc acea ființă Gebeleizis.” Este prima și ultima dată când

numele lui Gebeleizis apare în literatură3. Ca și Zbelsurdos, Gebeleizis ar fi un zeu al furtunii, sau mai degrabă un vechi zeu al cerului. După ce relatează sacrificiul unui sol trimis de Zalmoxis, Herodot adaugă: „Aceiași traci, altădată, când tună și fulgeră, slobodă săgeți în aer împotriva cerului, amenințându-l pe acest zeu căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor.”

În ciuda mărturiei lui Herodot, este greu să-i consideri pe Zalmoxis și Gebeleizis unul și același zeu. Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă. Zalmoxis nu are nimic din atributele unui zeu al furtunii. În ce privește trasul cu arcul, ne putem întreba dacă Herodot a înțeles bine sensul ritualului. E foarte probabil că nu zeul (Gebeleizis) era cel amenințat, ci puterile demonice întruchipate în nori. Altfel spus, era vorba despre un act cultual pozitiv, era imitat, și indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor beznelor.

Informațiile cele mai prețioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul și cultul lui Zalmoxis. După cele ce aflase de la grecii din Hellespont și de la Marea Neagră, Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora: „eliberat, el ar fi adunat multe bogății și, îmbogățit, s-ar fi întors în țara lui. Cum tracii trăiau în sărăcie și erau mai degrabăa fără învățătură.”, Zalmoxis a pornit să-i civilizeze.

Istoricul grec relatează, de asemenea, ritualul specific legat de Zalmoxis: trimiterea la fiecare patru ani a unui sol însărcinat să-i comunice zeului „ceea ce doresc în fiecare împrejurare”. Câțiva bărbați țineau cu vârful în sus trei suliți și cel desemnat prin tragere la sorți era aruncat în aer; căzând, el era străpuns de vârfurile celor trei sulițe. Sacrificiul făcea posibilă comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raporturile directe dintre geți și zeul lor, așa cum fuseseră la început, când Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul și trimiterea mesagerului constituiau întrucâtva o repetiție simbolică (deoarece era ritualică) a întemeierii cultului: se reactualiza epifania lui Zalmoxis la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea, anume asigurarea nemuririi sufletului.

La începutul erei creștine, Strabon prezintă o nouă versiune a mitului lui Zalmoxis, bazându-se mai ales pe documentația culeasă de Posidonius. Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora; însa ceea ce a învățat de la maestrul său nu este doctrina imortalității, ci „unele lucruri privind astrele”, adică știința de a prezice evenimentele viitoare după semnele cerești. Strabon adăuga la aceasta o călătorie în Egipt, țara magiei prin excelență. Grație științei sale astronomice și prestigiilor sale magice și profetice, Zalmoxis reușește să fie asociat la conducerea țării de către rege. Mare preot și profet al „zeului cel mai adorat din țara lor”, Zalmoxis s-a retras într-o peșteră pe culmea muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege și pe slujitorii lui și, mai târziu, aceștia i s-au adresat ca unui zeu. Strabon adăuga: „când Burebista domnea peste geți, cinstirea aceasta o avea Deceneu, și, într-un mod sau altul, regula pitagoriciană a abținerii de a se hrăni cu ființe care au viață se păstra încă, așa cum fusese propovăduită de către Zalmoxis.”

În noua etapă a religiei geto-dacilor, aceea despre care ne prezintă informații Posidonius și Strabon, caracterul lui Zalmoxis arată sensibil modificat. Există, mai întâi, indentificarea

3 Încă Tomashek recunoscuse acest teonim, o paralelă a zeului trac Zbelsurdos.

zeului Zalmoxis cu marele preot, care a sfârșit prin a fi divinizat cu același nume. În plus, nu se afla nici o aluzie la un cult de structură misterică, așa cum ni-l prezentase Herodot. Pe scurt, cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare-preot care trăiește solitar pe vârful muntelui, fiind totodată asociatul și sfetnicul regelui.

În multe așezări de epocă geto-dacică s-au aflat figurine miniaturale, mai ales antropomorfe. Corpul lor fusese modelat în mod grosolan, abia distingându-se membrele și, uneori sexul. Descoperirea, în 1990, în cursul săpăturilor efectuate în dava de la Poiana (Tecuci), aveau, cele de sex feminin, mâinile legate la spate, iar cele masculine erau străpunse; tot acolo s-a găsit și un cuplu de figurine unite într-o symplegma. Astfel de obiecte în Dacia, redate în lut, se cunosc din mai toată lumea orientală și mediteraneană, servind pentru ritualuri magice și vrăjitorie, dar fiind și de natură apotropaică, și erau confecționate din diverse materiale (ceară, lut, lemn, plumb etc.).

Tot în cadrul activităților cultice se situează muzica și dansul. Desigur, este cu neputință să distingem elementul specific populațiilor din Dacia în acest domeniu. Descoperirile arheologice de piese componente ale unor instrumente muzicale (muștiuce de instrumente de suflat sau fluiere din os ori din lut) nu fac decât să confirme un lucru presupus ca sigur încă dinainte. Este îndeobște recunoscut că multe din motivele melodice ale folclorului balcanic își au originea și prototipul în vremuri străvechi, dar identificarea lor pe etnii nu este decât speculativă.

1. Mituri dacice

După cucerire, Dacia a fost colonizată cu coloniști aduși din provinciile romane occidentale cu deosebire din Serbia, Bulgaria, Ungaria și Austria de astăzi; dar o mare parte au venit din Asia Mică. Totuși acești coloniști de origini diferite vorbeau limba latină și o întrebuințau ca limbă a raporturilor zilnice;

Orientarea politică și economică a Daciei spre vest a făcut ca noua provincie să rămână în contact cu provinciile occidentale primind inovațiile lexicale pornite din centru: cea mai importantă arteră comerciala fiind Dunărea;

Creștinismul pătrunde în Dacia sub formă latină; generalizarea culturii creștine în provinciile dunărene nu se produce decât în secolul al IV-lea; înainte de secolul al IV-lea creștinismul se infiltrase în Dacia prin coloniști orientali;

După părăsirea oficială a Daciei de către Aurelian, efectuată începând cu anul 271 în legătură cu campania lui Aurelian în Orient și crearea provinciilor sud-dunărene (Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea), viața romană a continuat în provincia romanizată și în special în Banat.

2. Superstiții traco-dacice

CUPTOR – are 31 de zile, ziua are 14 ore, noaptea are 10 ore (calendarul vechi). Lună dedicată vechiului reformator al calendarului roman pe 10 ani, Iulius Cezar.

Întrucât luna iulie era perioada când se înregistrau cele mai mari temperaturi din întregul an, se coceau și se recoltau lanurile de grâu, poporul a numit-o luna lui Cuptor. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului și forțelor potrivnice omului (furtuni, grindină, trăsnete, incendii, secetă etc.).

În anii secetoși peisajul spiritual al agricultorului este completat cu alte obiceiuri (Paparuda, Caloianul), ceremonii și procesiuni religioase.

PREVESTIRI La miezul lunii de va tuna cu un ceas înainte de amiază, iarna va veni grăbită, iar de va

tuna cu un ceas după amiază, iarna va veni mai târziu. Dacă în aceiași zi din mijlocul lunii, soarele va străluci, iarna va fi molcuță.

IMNURI DACICE

Ca lupii, stând la pândă.Vom însera cu anul

Și-om deveni pământuri. Ne-o ține minte neamul

Frumoși ca două cânturi.Ne vom zidi-n Credința, În bolta Casei noastre, Vom ninge cu voință

Și vom ploua cu astre.Vom asfinți cu veacul Și-om deveni zăpadă. Ne-o pomeni săracul

În plânset de baladă...Ne-o crește foc din Suflet,

Ne-or plânge-n palme macii. Când ne-om opri din umblet,

Feciori ai Sfintei Dacii

La început a fost cuvântul dacCe-a pus pecetea peste țara-n care

Cei ce se nășteau, ca frunza pe copac,Se-nțelegeau în limba vorbitoare.

Când Herodot a scris cine sunt dacii,Dacii trăiau de mult pe-acest pământ,Erau cei mai viteji dintre toți tracii,Vorbeau o limbă clară, în cuvânt.

De mii și mii de ani, nimeni nu știeDe când sunt dacii în câmpii și munti,

Cuvintele în care și-acum se scrieErau și-atunci vorbite de părinți.

Când Herodot a scris cine sunt dacii,Dacii trăiau de mult pe-acest pamânt,Erau cei mai viteji dintre toți tracii,Vorbeau o limbă clară, în cuvânt.

ROMANIZAREA. LATINITATEA LIMBII ROMÂNE

1. PROCESUL DE ROMANIZARE

Romanizarea reprezenta procesul asimilării de către imperiul roman a unor popoare antice, inclusiv a traco-geto-dacilor. Romanizarea traco-geto-dacilor a însemnat îmbinarea civilizației romane cu civilizația autohtonă din spațiul carpato-balcanic, preluarea de către băștinași a culturii de tip roman, a structurilor sociale, economice, spirituale romane și a limbii latine ca mijloc de comunicare.

Romanizarea a cuprins două faze consecutive: asimilarea economico-culturală și asimilarea lingvistico-spirituală. Procesul romanizării traco-geto-dacilor a avut o durată cronologică destul de mare și o răspândire teritorială foarte largă. Timpul romanizării cuprinde perioada dintre secolele II-I a.Hr. și sec. IV-V p.Hr., iar spațiul romanizării include întregul teritoriu al Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor liberi și jumătatea de nord a Traciei balcanice.

Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorită unor factori, care în dependență de timp, spațiu și alte condiții au contribuit la asimilarea relativ rapidă a traco-geto-dacilor. Printre factorii de bază ai romanizării traco-geto-dacilor pot fi evidențiați următorii: limba latină, colonizarea romană, armata romană, instituția cetățeniei romane, dreptul roman, sistema administrativă provincială, cultele religioase romane, religia creștină, căsătoriile mixte daco-romane, educația de tip roman, valorile culturale și morale romane, urbanizarea, așezările rurale romane, relațiile economico-comerciale, sistemele de alianțe cu dacii liberi etc. Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină și creștinismul.

Limba latină a reprezentat principalul factor al romanizării. Răspândirea rapidă a limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare în administrație, în instanțe judiciare, în unități militare, în relațiile comerciale, în centrele religioase, în educație, etc.

Instituția cetățeniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective instrumente ale romanizării, dat fiind că titlul de cetățean al Romei deschidea numeroase drepturi de ordin social, economic, politic, etc. Semnarea de către împăratul Caracala a decretului din anul 212 privind acordarea cetățeniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populației dacice a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populației autohtone din Dacia.

Cel mai important factor al romanizării geto-dacilor din perioada de după anul 275 a fost religia creștină care pătrunde la nordul Dunării, în mod sporadic, încă din timpul stăpânirii romane. Dar pe o scara mai largă noua religie se răspândește aici în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr.

Din contopirea elementului etnic de bază, reprezentat de daco-geți cu cel roman s-a constituit populația daco-romană, vorbitoare de limbă latină.

Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinși între 106 – 274/275. Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de maximă forță și eficiență a romanizării ca proces oficial și organizat, durata reală fiind mai mare. Procesul a continuat și după părăsirea Daciei, cu aproximație, până în secolul al VII-lea: limba latină sau diverse forme de civilizație materială și spirituală n-au putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcționarii publici. Deosebită este poziția Dobrogei, care va rămâne parte integrantă a Imperiului până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil, iar consecințele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

Provincia Dacia va fi stăpânită timp de 165 de ani (106-271). Limba dacilor a dispărut, instituindu-se o latină unitară, atestată de cele 3000 de inscripții romane, descoperite pe întreg teritoriul României. Columna lui Traian4 reprezintă cel mai important document de atestare a evenimentelor istorice. Apar, în acest sens, nume de persoane și de locuri (onomastică și toponimie) preluate de la daci: Apulum (Alba Iulia), Ampeium (Zlatna), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj), Comidava (Râșnov), Drobeta (Turnu-Severin), Daphne (Oltenița), orașe importante în ceea ce privește romanizarea dacilor. Nume de râuri: Aluta (Olt), Crissus (Criș), Samus (Someș), Tibiscus (Timiș), Argessas (Argeș) etc.

În rândurile de mai jos ne oprim la fragmentul care relatează transformarea Daciei în provincie romană (Cartea VIII, 6, 2). Iată textul latin și traducerea sa:

“Defuncto Traiano, Hadrianus ... statim provincias tres reliquit quas Traianus addiderat et de Assyria, Mesopotamia, Armenia revocavit exercitus ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur proptea quia Traianus, victa Dacia, ex tot orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas, Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta.”

“După ce Traian a murit, Hadrian ... a lăsat îndată cele trei provincii pe care Traian le adăugase [la Imperiu] și a rechemat armata din Asiria, Mesopotamia, Armenia și a vrut ca Eufratul să fie hotarul Imperiului. Încercând să facă același lucru în Dacia, prietenii l-au

4 Columna lui Traian este un monument situat în Roma, construit din ordinul împăratului Traian. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere de Forul roman. Terminat în 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.

Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură, fiecare cântărind 40 de tone.

Inițial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) și 105-106 (în partea de jos a acesteia).

Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei şi care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice, prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naştere" al poporului român.

oprit ca nu cumva mulți cetățeni romani să fie dați barbarilor, deoarece Traian, după ce Dacia fusese învinsă, adusese acolo din toata lumea nenumărate mulțimi de oameni, pentru a cultiva ogoarele și a popula orașele, căci Dacia fusese secătuită de barbați în lungul război cu Decebal.” (tr.n.).

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi. În astfel de condiţii, limba latină era elementul de unitate şi de coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice, etnice şi lingvistice.

Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de către populaţia autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială romană – rituri, credinţe, forme de organizare administrativă, tipuri de edificii sau aşezări umane, obiecte de uz curent.

În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a întins cu uşurinţă în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui număr mare de oameni. Dacia a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile imperiului şi, pentru a nu fi sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie imperială. Acesta este sensul golirii închisorilor şi colonizării Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine ştie ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori şi chiar foşti consuli, datorită, probabil, soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.

În anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apăra în faţa atacurilor populaţiilor migratoare. Însă nu putea fi evacuată întreaga populaţie romană din Dacia, ipoteză confirmată arheologic şi numismatic.

Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada existenţei regatului dac, continuat după 106 sub influenţa romană, iar după 271 influenţat de migratori. În concluzie românii sunt unici, având un caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi înconjoară.

În Dacia felix (Dacia cea fericită) se continuă procesul de romanizare și după părăsirea oficială a Daciei de către împăratul Aurelian (271), prin intensificarea pătrunderii limbii latine în masele largi rurale. Astfel, limba latină s-a generalizat treptat și în rândul dacilor liberi neromanizați, după anul 300, atât în vechea provincie romană, cât și în rândul populației daco-romane rămase pe loc.

2. LATINITATEA LIMBII ROMÂNE

Între conditiile istorice și sociale în care s-au format limba și poporul român reținem, mai întâi, faptul că acesta a fost un proces îndelungat, care a început cu aproape 200 de ani înainte de cucerirea militară a Daciei (105-106 d. Hr), din momentul în care romanii au ajuns la Dunăre, pe care au transformat-o într-unul din drumurile lor princpiale, în centrul și sud-estul Europei. Pe baza descoperirilor arheologice ale lui Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, în „Istoria Românilor”, a arătat, încă din 1963, că odată cu garnizoanele romane de pază ale drumului roman care devenise Dunărea, începuseră și penetrări de populație pașnică romană, în Dacia, prin meseriași, negustori, agricultori. Un rol deosebit, înainte de cucerire, l-a avut înfrângerea dacilor de către romani, în sud-vestul Transilvaniei, la Tapae, în anul 88 d.Hr. pentru ca după pacea din 89 Decebal să devină apropiat Romei – explicabilă fiind și latinizarea chiar a numelui Decebalus, după inscripțiile cu litere latine de pe cele două case descoperite în ruinele palatului de la Sarmisegetuza – fosta capitală a Daciei. Pacea a permis legiunilor romane din Pannonia, de la Dunăre și de la Marea Neagră să străbată Dacia, împotriva triburilor germanice, mongole, sermate care amenințau la nord și la răsărit țara. Tot ca o dovadă a intereselor romanilor pe ambele maluri ale Dunării este și construirea podului, de către Traian, la Drobeta Turnu-Severin, la începutul secolului al II-lea d. Hr. Menționăm că luptele dintre daci și romani începuseră încă din anul 86 d.Hr., în timpul împăratului Domițian.

Conform Mariei Cvasnîi Cătănescu, în ”Limba română. Origini și dezvoltare”, limba română, între celelalte limbi romanice în raport cu limba latină are:

Trăsături conservatoare , în lexic (păstrarea unor cuvinte care nu se regăsesc în celelalte limbi: ajutor, ceață, putred) și în morfologie (forme distincte de genitiv-dativ singular la substantivele feminine terminate în –ă sau –e: casă/ unei case, vulpe/ unei vulpi, desinența –e la substantivele masculine la vocativ singular);

Trăsături inovatoare , mai ales în fonetică și în morfosintaxă. Din prima categorie constatăm transformarea unor vocale latinești urmate de consoanele –n, -n + altă consoană, -m + altă consoană: lană – lână, bonus – bun, ventum – vânt, bene – bine.

Lingviști români și străini de prestigiu, istorici, arheologi au pus în evidență, în decursul timpului (și activitatea continuă) date și documente de limbă care statuează originea limbii române, caracterul acesteia, dezvoltarea ei. Fără a epuiza lista acestora îi menționăm pe Ovid Densusianu, I. A. Candrea, Eugen Coseriu, Ion Patrt, Luiza Seche, Marius Galdi, Maria Manoliu, Mircea Zdrenghea, Viorica Pamfil. Dintre istorici menționăm: cronicarii, reprezentanții Școlii Ardelene, Vasilse Pârvan, Nicolae Iorga, David Prodan, Ştefan Pascu, Silviu Dragomir, C. Daicoviciu, Florin Constantiniu, Adolf Ambruster. Printre lingviștii străini se numără: Friedich Diez, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Mario Ruffini, Alain Guillermou.

Părțile componente ale limbii române sunt: fonetica, vocabularul, morfologia, sintaxa, ortografia și punctuația – cu unele subcapitole specifice fiecărui compartiment.

În evaluările istoriei limbii se ține seama de toate compartimentele ei, precum și de influențele din afara limbii, în concordanță cu dezvoltarea general istorică, socială, culturală a poporului nostru.

Din limba latină, limba română preia, reorganizând și simplificând, declinările substantivelor (trei, în română, față de cinci, în latină), sistemul cazurilor, patru tipuri de conjugare, modurile si timpurile verbale, precum și pronumele, mare parte a numeralelor, numeroase adverbe, dar mai ales prepozițiile și conjuncțiile.

CONTEXT FONETICCUVINTE ROMÂNEŞTI

DE ORIGINE LATINĂ

a accentuat + n (+consoană)

a se modifică în î

canto → cânt

canem → câne

plango → plâng

l intervocalic

l se modifică în r

solem → soare

molam →moară

salem → sare

grupuri consonantice cl, gl

cl și gl în dacoromână

se modifică în k’, g’

clavem → cheie

clamo → chem

glandem → ghindă

În prima fază a dezvoltării ei, limba română veche – care se vorbea pe întreg teritoriul locuit de strămoșii de la nord și de la sud de Dunăre – este denumită, în general, româna comună (străromâna, protoromâna, traco-romanică), care nu este nici atestată, nici cunoscută documentar, ci refăcută de filologi prin studii comparative și deducții (Sextil Pușcariu, Al. Rosseti etc.). Unitatea românei comune este spartă de evoluția istorică, prin așezarea slavilor și a bulgarilor în zonă, rezultatul fiind apariția celor patru dialecte românești: aromân, dacoromân, meglenoromân și istroromân.

Latinitatea limbii române a fost, mai întâi, semnalată de cărturari străini, încă din Evul Mediu (spre exemplu, papa Pius al II-lea, 1405-1464), apoi de cronicari din țările române (Grigore Ureche, 1590-1647, Miron Costin 1633-1691). Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,

cărturarii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior – ANEXA 1), au folosit-o ca argument pentru susținerea drepturilor românilor din Transilvania.

În cultura românească, meritul întâietății în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstrație se clădește pe semnalarea, nu lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale latin-române: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înțelege” (”Letopisețul țării Moldovei”).

Limba română este continuarea latinei populare, latina vulgară, vorbită de păturile largi populare, fără a fi definită prin literatură și școală, fiind însă unitară și conservând elemente arhaice, asemenea limbii italiene.

La sfarșitul secolului al IV-lea, Imperiul Roman se împarte în două, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, și Imperiul de Apus, cu capitala la Ravena, și apoi, din nou la Roma, aceasta ducând la lupte teritoriale, politice, religioase, între Apus și Răsărit, la izolarea treptată a romanității de apus de cea de răsărit.

Procesul de formare a limbii române se încheie în secolul al VIII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goți, gepizi, huni, avari, slavi au influențat limba fără însă a modifica fondul principal de cuvinte și structura gramaticală de origine latină.

Limba română face parte din familia limbilor romanice, în număr de nouă: italiana, spaniola, portugheza, româna, sârba, retoromana, provensala, dalmata, catalana.

Limba română s-a format la nordul și sudul Dunării, având ca nucleu actualul teritoriu al patriei noastre.

Folosind metoda comparativ-istorică s-au stabilit reguli ale evoluției fonetice, asemănări și deosebiri între limba română și latină, între limba română și celelalte limbi romanice sau limba română și limba albaneză.

Limba română, aşa cum apare din aceste prime monumente lingvistice, e latină în structura şi lexicul ei fundamental. Tot ce priveşte situarea omului pe pământ şi sub astre, ca fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţă economică elementară, categoriile existenţei în fine, intră în această zonă. Noţiunile de Dumnezeu, de ţară, de cetate, de lege sunt latine, bătrânul însuşi e un “veteranus” al imperiului.

INFLUENȚA SLAVĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE. ÎMPRUMUTURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. INFLUENȚA SLAVĂ

Cea mai importantă influență asupra limbii române începe cu mijlocul secolului al VI-lea, odată cu migrația slavilor pe teritoriile de la sud de Dunăre (unde asimilează populația autohtonă sau o dislocă spre sud) și pe cele de la nordul fluviului, conviețuind cu populația daco-romană și treptat fiind asimilați.

Procesul, deosebit de activ între secolele al VII-lea – al X-lea, prelungindu-se până către secolul al XIII-lea, are drept consecințe majore bilingvismul slavo-român, reorganizarea Bisericii și oficierea slujbei în slavonă, organizarea statală în cnezate și voievodate . Ulterior secolului al XIII-lea, în diferite etape istorice, limba română a recurs la împrumuturi slave, prin intermediul limbilor vecine: bulgara, sârb-croata, ucraineana, rusa.

Lexicul de proveniență slavă conține mai ales substantive comune, care privesc omul și familia, flora și fauna, elemente ale naturii, termeni bisericești, noțiuni abstracte dar întâlnim și substantive proprii, nume de persoane (Bogdan, Dan, Cârstea, Neagu, Radu) sau de locuri (Comarnic, Cozia, Ialomița etc.). De asemenea, sunt de proveniență slavă unele verbe (citi, clădi, dărui, hrăni, iubi ș.a.), adjective (drag, lacom, mândru, viteaz etc.)

Așa cum precizează George Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ”năvala limbă slavă”5 și-a pus amprenta asupra limbii române, aducând vocabularul propriu spre a ”exprima” dependența.

Impunerea termenilor de origine slavă (laolaltă cu cei maghiari sau grecești) reprezintă în accepțiunea lui George Călinescu un act de denigrare a limbii naționale, instituind astfel amărăciunea în cultura noastră. Interesantă este și comparația realizată de criticul literar, în urma căreia reiese că ”asemeni unui grup de imigranți ce fac caz de neamul lor și ale cărora toate sunt uriașe, uimitoare, impunătoare și demne de urmat, așa și gravele și groteștile gângăveli slave” s-au afirmat în limba română.

Cu toate aceste critici acide, Călinescu remarcă faptul că ”din latinisme, [...] din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieșit o limbă de o bogăție sonică extraordinară”.

2. ÎMPRUMUTURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Contactul românilor cu popoarele vecine și cu altele mai îndepărtate, prilejuite de relațiile politice, economice, sociale, culturale etc. pe parcursul unei istorii frământate, până în

5 Năvala slavă a adus vocabularul propriu spre a exprima noua stare de dependenţă. Acum alţii sunt stăpânii, jupânii, boierii. La ei sunt bogăţia, lăcomia, mândria, dârzenia, străşnicia, grozăvia, năprăznicia. Prin ei românul a devenit rob, sărac, slab, blajin; slugă pândită de toate relele: bazaconia, munca, osânda, truda, ostenirea, tânjirea, boala, scârba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stăpânul străin îl plăteşte, îl hrăneşte, îl miluieşte, îl dăruieşte, prilej de jeluire, tânguire şi smerire, de sfadă şi de pricină. De la el vin dojana, căznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, răzbirea, zdrobirea, strivirea, prăpădirea, smintirea, belirea. Amestecul pripit de rase duce la urâţenia neamului şi multe din cuvintele noi arată infirmităţi sufleteşti şi trupeşti, fiind apte pentru zugrăvirea monstruosului: mârşăvia, scârnăvia, trândăvia, gângăvia, gârbovirea, cârnia, pleşuvia, curvia, năucia, prostia, tâmpirea. Altele trezesc ideea teroristă a invaziilor (gloată, grămadă, ceată, norod, pâlc), evocând calamităţile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeriţă, răscoală, răzvrătire, pribegire) cu sonoruri înspăimântătoare (răcnire, hohotire, plescăire), sau trezind groaza infernală şi escatologică (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad). Cu puţinele ungurisme apar notele unui grup imigrat făcând caz de neamul şi gingăşia lui, ale căruia toate sunt uriaşe, uluitoare. Turcii aduc pezevenglâcurile, caraghioslâcurile şi pehlivăniile. Grecii, sofistica şi sensibilitatea excesivă, apelpisirea. Din gravele latinisme, din groteştile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieşit o limbă de o bogăţie sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură. Dialectul toscanic al limbii române îl constituie dialectul muntean, dacă se poate spune astfel, întrucât poporul şi limba română între Nistru, Tisa şi Dunăre se înfăţişează cu o unitate neîntâlnită nicăiri în Europa la alte popoare. Muntenia pune o anume sobrietate fonetică şi sintactică, dar Moldova şi Ardealul aduc fineţea nuanţelor, arta emisiunii sonice, savoarea. Graiul moldovenilor e literar de la sine.

actualitate, a determinat intrarea în limba română a unor cuvinte din alte limbi, cele mai importante fiind citate mai jos în ordine alfabetică:

a) Bulgară : argat, blană, bogdaproste, borcan, bujor;b) Engleză : aisberg, barman, bișniță, blufa, crenel, lider;c) Franceză : abajur, abandona, bursă, buton, cabină, caiet;d) Germană : aerisi, anapoda, anost, buzunar, cais, castan, catarg, ieftin;e) Italiană : abate, agenție, armată, asediu, balsam, drapel;f) Maghiară : alcătui, aldămaș, alean, arpacaș, bănui, cătană;g) Neogracă : agheazmă, agonisi, amvon, istericale, molimă;h) Turcă : abanos, acadea, acaret, ageamiu, alai, cafea,geam;i) Ucraineană : borș, burlac, calic, cușcă, drug, holtei, horn.

ANEXA 1 - ŞCOALA ARDELEANĂ

SAMUIL MICU:

„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt în Dachiia sânt din romanii cei

vechi, că tot cel ce ştie limba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea

românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varavare, măcar rău stricată,

tot o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt adevăraţi fii şi nepoţi

ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au

împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii cei ce acum sânt în

Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de

vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă

au. Iar bine să poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la

unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să

trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...”

GHEORGHE ŞINCAI:

„Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină,

diferită totuşi de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană, nu

numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că,

vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la

părţile lor...”

PETRU MAIOR:

„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise lesne se poate afla începutul limbei

româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt românii, pre

la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit

cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară limba românească e acea

limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor

italianilor...

...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte... Însă, măcar că limba românilor

e împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor

slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă; bani, cărţi nice nu au fără o dialectă

singură: desclinirea dialectelor numai în vorbă se aude...”

ANEXA 2

LUCIAN BLAGA – ”REVOLTA FONDULUI NOSTRU NELATIN”

”Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun-simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici – iar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul proces de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.

Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu floarea roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvântul acesta? Că în generaţiile nouă ce se nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia dintre ele sunt stăpânitoare; bunăoară cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din când în când cu oareşicare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilalte flori. E o izbucnire din Mister, când nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea trecută. Într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atât de convingător în simplitatea sa – se poate spune că în spiritul romînesc e dominantă latinitatea, liniştită prin excelenţă culturală. Avem însă un bogat fond latent slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.

E revolta fondului nostru nelatin.Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi

ocrotim şi îi îmbrăţisăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe care îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât îi ţinem mai mult în frâul întunericului, cu atât va fi mai aspră, mai tumultoasă – putând să devină fatală „privilegiaţilor” de azi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut.”

(Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin, în revista Gândirea)

Articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, apărut în revista „Gândirea” în 1921, se încadrează în viziunea tradiţionalistă a acestei reviste, fiind scris de Lucian Blaga pentru a contracara exclusivismul latin în configurarea componentei spirituale a poporului român: „Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii române; închinător îndârjit la altarul latinităţii – clare şi măsurate – el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acestuia prin <<maximalismul>> slav”. Se ajunge, în felul acesta, la un „exclusivism latin”, prin care mulţi împărtăşesc convingerea că există spirite naţionale şi culturi superioare şi

inferioare, de pildă părerea lui Anatole France despre opera lui Dostoievski, aceea că ar fi o „monstroasă ciudăţenie”. Moştenirea acestei atitudini despre latinitate este expresia unor timpuri mai vechi, „când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi”. În momentul apariţiei studiului, această atitudine nu este decât dovada unor vremuri zbuciumate ale istoriei, în care lumea se supune unor reguli ale dezvoltării organice în spirit meliorist.

Pentru a-şi argumenta poziţia despre „însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră”, Lucian Blaga supune analizei un experiment biologic semnificativ. În domeniul culturii şi al psihologiei etnice, dominanta se construieşte în funcţie de cultura cu o putere spirituală mai mare: „într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atât de convingător în simplitatea sa – se poate spune că în spiritul românesc este dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţa sa culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră monoton în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin.”

Claritatea latină se poate îmbogăţi şi diversifica, consideră autorul complexei teorii a „spaţiului mioritic”, prin resuscitarea fondului traco-dac: “de ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea posibilităţi de dezvoltare? Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Asta o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie.”.

Acest fond nelatin este un dar al poporului român: “Cunoscutul ritm de linişte şi furtună, de măsură şi exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice. Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? - într-un singur înţeles, da. Şi anume întrucât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.”.

ANEXA 3

MIHAI VINEREANU – CU SERIOZITATE DESPRE ORIGINEA LIMBII ROMÂNE

Cercetarea atentă a mai multor limbi indo-europene antice şi moderne precum sanscrita, hitita, lituaniana, letona şi mai ales albaneza dezvaluie cercetătorului multe surprize. Nu este o exagerare să spunem că cel puţin în anumite privinţe româna se apropie de sanscrită la fel de mult ca şi de latină. Avem rom. pământ, sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra, ori rom. boier, lit. bajoras, alb.bujar, precum și sansc. bharu. Altele au corespondent atât în latină, dar şi în sanscrită, dar cel sanscrit este mai apropiat sau aproape identic cu cel românesc. De exemplu rom. apă, sansc. ved. apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc. surya , lit. saule, lat. sol-is. Trebuie precizat că aceste asemănări se datorează fondului comun indo-european şi nu este vorba aici de nici un fel de împrumuturi, aşa cum de multe ori s-a crezut. Dacă aceste limbi au anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice în comun nu înseamnă că avem de-a face în mod necesar cu împrumuturi. Cum am menţionat mai sus natura împrumuturilor se poate stabili în baza unor legi fonologice.

Acum la începutul celui de-al treilea mileniu cred că este în sfârşit timpul să spunem că ideea latinităţii, susţinută în mod continuu de la Şcoala Ardeleană încoace, trebuie revizuită la modul cel mai serios. Nu este o exagerare să spunem că aceasta idee a fost o piedică serioasă în calea acelor cercetători (români sau străini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii şi poporului român. Nu poate contesta nimeni că această idee a avut puternice motivaţii sociale şi naţionale pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania şi apoi pentru a găsi un loc poporului român în Europa modernă, dar cred că a venit în sfârşit timpul ca adevărul istoric să primeze, pentru că adevărul trebuie spus mai devreme sau mai târziu indiferent cum ar arăta. În cazul nostru nu avem decât să promovăm o istorie absolut ieşită din comun cu care mulţi, foarte multi s-ar mândri.

S-a făcut mult caz pe tema colonizării Daciei şi romanizării populaţiei locale. S-a mers de la ideea extremă ca populaţia Daciei a fost exterminată (Şcoala Ardeleană), Dacia fiind repopulată cu vorbitori de limbă latină, până la altă idee extremă că Dacia a rămas pustie după retragerea lui Aurelian (Rősler). Evident că ambele sunt teorii extremiste în flagrantă contradicţie cu adevărul istoric. Între aceste două extreme există o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care nu aduc mai multe servicii adevărului istoric. Pentru a fi mai convingător să trecem în revistă doar câteva fapte istorice. Mai întâi trebuie precizat că romanii nu au ocupat (şi eventual colonizat) decât 1/7 din actualul teritoriu de la nordul Dunării în care se vorbeşte româneşte.

Xenopol remarca faptul că cucerirea Daciei de către romani a constituit o greşeală politică, ceea ce este corect. El susţine că Dunărea nu trebuia depăşită constituind o bună apărare. O provincie întemeiată peste Dunăre era greu de apărat. Într-adevăr imperiul putea fi mai uşor de apărat pe Dunăre. De fapt cred că romanii au înţeles acest lucru, dar desigur în politică există mai întotdeauna mai multe soluţii la o problemă, totul este să se găsească soluţia cea mai adecvată.

Romanii au considerat probabil că pentru o mai bună aparare a imperiului este bine să ocupe şi ţărmul stâng. Un regat puternic la nord de Dunăre, în imediata vecinate a graniţei imperiului, condus de un rege şi o nobilime ostilă Imperiului Roman, constituia un pericol permanent pentru romani. Se ştie că dacii treceau des Dunărea atacând provinciile romane de la sudul Dunării. În plus, un factor esenţial care a contribuit la invadarea Daciei au fost avuţiile Daciei şi în special aurul dacilor din Munţii Apuseni. Punctând aceste date reiese că romanii nu au intenţionat vreodată să ocupe şi să controleze tot teritoriul regatului dacic, nicidecum să-l şi colonizeze ceea ce nici nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunăre a fost de a elimina un regat care constituia un pericol pentru Roma şi de a-i jefui bogăţiile.

Însă la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea război daco-roman, încep invaziile de tot felul. Provincia Dacia Traiana cuprindea doar Oltenia, Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Ne putem da seama acum în ce condiţii a putut avea loc romanizarea acelei fracţiuni de teritoriu a Daciei ocupată de romani. În această atmosferă de permanent conflict dintre stăpânitori şi localnici, romanizarea localnicilor nu putea fi de profunzime. Faptul că s-au găsit multe inscripţii romane în Dacia, nu este un semn că populaţia satelor era romanizată. Doar populaţia oraşelor obişnuia să-şi pună astfel de inscripţii, care populaţie era vorbitoare de limbă latină, în marea lor majoritate nefiind băştinaşi; ori această populaţie împreună cu armata s-a retras odată cu retragerea lui Aurelian, cum spun şi autorii antici. Pe aceste afirmaţii şi-a bazat şi Rősler teoriile sale bineînţeles distorsionindu-le. Populaţia băştinaşă locuia la sate şi desigur nu obişnuia să-şi pună inscripţii (sau dacă îşi puneau nu erau din piatră şi nu au rămas), aşa cum făceau coloniştii de la oraşe, vorbitori de latină.

Întrebarea cheie este cum au reuşit aceşti daci băştinaşi, locuind în teritoriul ocupat de romani să răspândească o limbă (pe care mulţi din ei nu o cunoşteau bine) pe o rază de peste 1000 de kilometri spre nord şi răsărit. Mai ales spre răsărit, această arie este cu mult mai întinsă. Chiar astăzi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori de limbă română. Acest lucru devine şi mai imposibil dacă ne gândim că invadatori de tot felul veneau din aceeaşi direcţie. Explicaţia cea mai plauzibilă esta una singură: strămoşii acestor vorbitori de limbă română, cu alte cuvinte români, au trăit pe acele meleaguri de mii de ani. S-a trecut prea uşor peste aceste date, ori este ştiut de toată lumea că ştiinţa se face numai şi numai pe bază de dovezi. Ca să exemplific cum s-a făcut şi se mai face încă de către unii încă ştiinţa, dau mai jos un citat din "Istoria limbii române" a lui Al. Rosetti. Când vorbeşte de teritoriul de formare al limbii române, el spune: "Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania şi celălalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de către 'dacii liberi', Muntenia şi sudul Moldovei" şi textul continuă în aceeaşi bine cunoscută limbă de lemn prin care se reuşeşte performanţa unică de a vorbi fără să spui nimic. Rosetti şi ca el mulţi alţii nu-şi bazează argumentaţia pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite şabloane stereotipe, care nu spun nimic.

ANEXA 4

CEA MAI VECHE LIMBĂ EUROPEANĂ

Iosif Cueşdean: ”Arheologii din lumea întreagă au constatat că pe teritoriul României se află nucleul vechii civilizaţii europene, în urmă cu aproximativ 8000 de ani. Pe atunci nu existau nici greci, nici latini, dar rumânii strămoşi existau, pentru că limba rumână este cea mai veche limbă europeană, de vreme ce ea este vorbită cu sunetele naturii, cu onomatopee. Greaca clasică şi latina clasică sunt creaţii artificiale ale elitei rumâneşti, din mediul urban, plecând de la morfemele ancestrale ale rumânilor ţărani.”

Nu poate fi nici o îndoială că acele slove ce repetă sunetele din natură sunt cele mai vechi cuvinte europene. În română există cel puţin 300 de onomatopee şi cel puţin 300 de cuvinte cu compunere onomatopeică, ceea ce nu mai există în nici o altă limbă europeană. Limba română este aşa de veche încât ea începe cu sunetele din natură, primele coduri de comunicare sonoră a omului primitiv european.

Este o mare absurditate afirmaţia unor lingvişti cum că dacii erau, aproape, muţi până la venirea romanilor lui Traian şi că ei au ajuns să vorbească limbi străine, în 165 de ani de ocupaţie, pe doar 14% din teritoriul dac al lui Decebal.

ANEXA 5

MÂNDRIA DE A FI DAC

Napoleon Săvescu: „Cum să nu fii mândru că te tragi dintr-un asemenea popor ca dacii? Americanii sunt cel mai naţionalist popor. Ei îşi apără valorile şi bine fac. Noi de ce să ne temem? Cei care nu cred în valorile spiritualităţii dacice s-au refugiat într-un americanism de prost gust fiindcă nu au găsit în istoria lor propriile valori. Statul Israel îi plăteşte pe evreii ultraconservatori pentru a purta uniforma lor tradiţională la 41 de grade Celsius: jiletca, pălărie neagră, pardesiu negru. Este o idee şi pentru refacerea portului românesc, care e foarte frumos, pentru a pune în valoare turistică acest loc, amenajat cum trebuie, nu ţigănie. Sanctuarul de la Sarmisegetuza trebuie facut accesibil turismului, nu degradându-i fondul”.

Stiați că ...

În anul 1916 s-au descoperit 3 tăbliţe de lut în aşezarea Tărtăria de pe Mureşul transilvan. Tăbliţele acoperite cu semne grafice asemănătoare cu scrierile pictografice sumeriene de la sfârşitul mileniului IV î.Hr. s-au dovedit a fi, în urma cercetărilor cu 1000 de ani mai vechi decât primele mărturii ale scrierii sumeriene, ele datând, deci, de acum aproape 7000 de ani.

Nicolae Densuşianu afirmă în cartea sa „Dacia preistorică” că „noi nu suntem urmaşii Romei, ci romanii sunt urmaşii dacilor”.

Marija Gimbutas vorbeşte despre spaţiul carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, considerându-l locul unde Europa a început să existe. Ştiinţific s-a demonstrat că civilizaţia de pe teritoriul Daciei a apărut cu foarte mult timp înaintea celorlalte. În timp ce Anglia abia se separa de continent, şi din peninsulă devenea insulă, în spaţiul dacic apăreau pentru prima dată în lume roata, plugul, jugul, căruţa cu 2, 3 şi 4 roţi şi primul mesaj din istoria omenirii.

ANEXA 6

Cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles, California, spune: "România este vatra a ceea ce am numit "vechea Europă", o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 B.C., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători, din epocile Bronzului şi Fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie Europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană, făcând imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob".

CONCLUZII

Istoriografii latini atestă fără echivoc că Traian nu a exterminat locuitorii Daciei, cum s- interpretat textul lui Eutropius, ci a secătuit resursele militare, economice, diplomatice (Daciae vires [res] exhaustae fuerant) și, de asemenea, că Aurelian, după ce a retras strategic armata și o parte din populația civilă, a lăsat provincia Dacia locuitorilor săi. Acest fapt se vede clar din textele lui Vopiscus și Iordanes. Retragerea armatei este relatată prin sintagma ”sublato exercitu”, la Vopiscus, și prin sintagma ”evocatis legionibus”, la Iordanes, iar retragerea populației civile prin termenii ”provincialibus” și ”populos” la Vopiscus și prin termenii ”eos” sau ”Dacos” la Iordanes.

Locuitorii rămași pe loc după retragerea lui Aurelian, au constituit baza demografică a Daciei din nordul Dunării care a înfruntat, vreme de un mileniu migrațiile barbare.

DE CE AM ALES ACEST STUDIU DE CAZ ?

"Suntem o combinaţie între o populaţie de ţărani autohtoni şi nobilii cuceritori romani" este afirmația pe care ne-o amintim încă din clasele primare, care face referință la originile noastre ca popor dar totodată și la formarea limbii naționale.

Motivul principal pentru care am optat spre acest studiu de caz a fost ocazia de a analiza nu numai originile limbii române, ci şi cultura dacică. Un subiect destul de voluminos în materie de documentație, „Latinitate şi Dacism” a fost uşor de organizat, iar punctele principale ce trebuiau atinse au fost uşor de descoperit şi de revelat prin studierea cu o atenție desăvârșită a tuturor materialelor informative, de către întreaga grupă de elevi. Textele suport nu au reprezentat un efort major în a fi înţelese, iar noţiunile istorice sunt date fixe ce nu necesită intepretări.

În concluzie, am ales să dezbatem această tema pentru frumuseţea sa şi pentru uşurinţa cu care am putut să reţinem informaţii noi şi semnificative pentru istoria noastră ca popor.

ANEXA 7

IMAGINI