SOCIETATEA DE MflINE C U P R I N S U L :
A c t u a l i t ă ţ i : La situaţie ION CLOPOŢEL O expoziţie de presă românească la Timişoara HORIA TRANDAFIR
Figuri reprezenta t ive : Goethe: „Werther", .ION RREAZU Goethe la români ION GHERGHEL Aristide Briand I. V. STĂNESCU
P r o b l e m e s o c i a l e : Problema minorităţilor naţionale europene ALFRED SCHLOSSER
Discuţ i i ş i recenz i i : D. Tomescu: „Atitudini politice şi literare", Marta D. Rădulescu : „Mărgele de măceş", Andre Pierre: „Federaţia sovietică a republicilor ruseşti". ION CLOPOŢEL
S a t e , o r a ş e , reg iun i : Uu voiaj la Istambul .TEODOR MURĂŞANU Un Metropolis al României (Reşiţa) . LIVIU JURCHESCU Călimanii L. SOMEŞAN
Pagin i l i terare : Răbojul lui St. Petre (11) .ION AGÂRBICEANU O nuntă in Bihor (monografie, 4) . . .GH. TULBURE Lumi moarte (versuri) AL. IACOBESCU Viaţa (gazd) P. TÂRBĂŢIU
Cronic i cu l tura le ş i a r t i s t i c e : Conferinţe: Mihail Sadoveanu la Cluj.—Teati u: „Bă-eţaşul tatei", „Cântec de leagăn", Operă: „Lucia de Lamermoor". — Emanuil Un-gureanu.—larâş Goethe în România. — Cărţi: D. Murăraşu: Naţionalismul lui Eminescu CRONICAR D. Berciu: Buri-Buri iaba-Burebista . .1. I. RUSU
F a p t e , idei , observaţ iun i : Criza culturală internaţională. — Un animator al cooperaţiei: Charles Gide. — Un bust pentru Ion Vidu. — Renaşterea oraşului Timişoara. — Vasile Stoica ministrul României în Sofia. — Achitarea lui Ilie Cristea. — Sinuciderea, lui lvar Kreuger. — Ger, zăpadă, inundaţii. — A nu se lua marxismul în deşert.— O capo-d operă culturală a Ardealului.— Vincenţiu Bugariu. — Bibliografie. — Redacţionale şi administrative , REDACŢIA
Director: ION CLOPOŢEL
R e d a c ţ i a ş i "I Str . Gelu, 26 Admin is t ra ţ i a : | Telefon 308
Apare la 1 şi 15 ale fiecărei luni
Un exemplar: 30 Lei
ANUL IX
Cluj, 1 şi 15 Martie 1932
Nrefe 4 şi 5
ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . . 10C0 L Liber-proiesionişti . . . 600 L Funct., studenţi, muncitori . 500 L
In streinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipat
FUMAŢI ŢIGARETELE
M1H A l •
TOMIS •
MACEDONIA •
BUCUREŞTI •
SPECIALITATE
± Produse superioare ale Casei Autonome a Monopolurilor, fabricate din • • tutunuri orientale W •
FUMAŢI ŢIGARETA
•©©®®s®@©®©©®©®©©©®®®©®©•
VIRGINIA © © © ©
O Un nou produs al Casei Autonome a Monopolurilor, fabricat exclusiv cu
tutun de Virginia
Dela „Societatea de Mâine" Redacţionale
Orice manuscris pentru „Societatea de mâine" va fi adresat de aci înainte în strada Gelu 26, Cluj.
Directorul primeşte în chestiuni redacţionale Sâmbăta între orele 10—12. Administrative
Dată fiind bogăţia şi proporţiile studiilor „Societatea de mâine" va apărea in mod regulat în 28 pagini în n-re concentrate lunare.
întreaga corespondenţă privitoare la abonare, expediţie şi peste tot în legătură cu administraţia revistei va fi adresată începând cu numărul de faţă în str. Gelu 26, Cluj.
Articolele destinate numărului nostru de Sf. Paşti urmează a ni se pune la îndemână cel mai târziu până in 16 Aprilie.
Casele de editură sunt rugate a ne trimite cute două exemplare din cărţile apărute, pentru a facilita apariţia mai repede a recensiilor.
Domnii abonaţi sunt invitaţi a se pune la curent cu plata restanţelor, iar prietenii noştri sunt rugaţi a recomanda în cercurile lor abonarea „Societăţii de mâine", care de .9 ani se înfăţişează în condiţiile superioare de conţinut şi estetică grafică.
Tribuna democrată
Dela 1 Ianuarie au apărut cinci numere din suplimentul poporal al „Societăţii de mâine" cu titlul „Tribuna democrată".
Abonament anual lei 300. Abonaţii „Societăţii de mâine" pot abona „Tribuna
Democrată" cu preţul jumătate.
BIBLIOGRAFIE Se găsesc in depozitul revistei „Societatea de Mâine" Cluj,
Str. N. lorga 11 a şi se pot comanda pe lângă remiterea preţului afişat următoarele volume editate de revistă :
Lei 1. 2. 3. 4. 5. fi. 7. 8. 9.
10. 11.
12. 13.
14.
15
16. 17.
18. 19. 20. 21.
22. 23.
24
anul 1924 legat în piele si pânză ?500 „ 1925 , „ „ 2500 „ 1926 .. ., 2500 „ 1927 ,. .. • • • 2500 „ 1928 2500 , 1929 „ „ 2500
„ 1930 „ „ 2500 „ 1931 „ » 2500
L u c i a n B l a g a : Daimonion fstud u filosofic) . . . 80 A. C o t r u ş : Mâine (versuri s iciale) 60 I o n C l o p o ţ e l : Revoluţia din 1918 şi Unirea Ar lealului cu România 100 N. D a s c o v i c i : Problema păcii şi arbitrajul obligator 20 Onis i fbr G h i b u : Cea dintâi statistică a Învăţământului din întreagă România 30 P e t r e S u c i u : Popoiat ia Ardealului şi studiul realităţilor s o c al economice " " P e t r e S u c i u : Probleme ardelene (reforma agrară, problema orafelor, clasele sociale) . . . . . . . 2(1 Dr. D o m i n i c S t a n c a : O anchetă sanitară la un liceu 20 I o n Clopoţe l : bociografie românească (anchete pe teren în patru plăşi) • • • • 1"0 I o n Clopoţe l : Direcţia realismului social-economic 40 I o n Clopoţe l : Doua săptămâni tn Cehoslovacia . . 50 I o n Clopoţe l : In jurul Creditului agricol . . . . 30 O. B o i t o s : Activitatea lui 1. Slavici la „Tribuna" din Sibiu ' • • 60 Sabin O p r e a n u : Terra Si ui rum 20 I o n C l o p o ţ e l : Socialdemocraţia şi problemele României Contimporane °J* P r . P e t r u B a r b u : Porecle logojeneşti 25
SOCIETATCADEPliUNE R E V I S T A S O C I A L A E C O N O M I C A
L A S I T U A Ţ I E Actualitatea îmbracă aspecte subtile, multiple şi
surprinzătoare. Stăm în fata unei avalanşe adevărate de probleme văduvite de solutiuni corespunzătoare. Cea mai minunată putere de divinatiune şi cea mai organizată inteligentă este pusă la încercare fără folos deosebit. Cheia de stăpânire stă undeva ascunsă, pânăce perspectiva timpului n'o va descoperi, pentrucă generaţia de azi a fost insuficient pregătită şi depăşită de curentele vremii.
Formele de până aci ale culturii şi civilizaţiei sunt îmbătrânite, nu mai sunt expresia complectă a realităţilor. Legi inexorabile ale progresului pretind primenirea lor. Viata îşi cere noi tipare.
Şi nu poate fi un rău că s'a declanşat puhoiul menit să răstoarne tot ce e putred şi netrebnic, făcând loc forţelor proaspete ale umanităţii.
Numai cât suferinţa este grozavă şi cere prea multe victime dela omenirea chinuită şi minată de păcatele relei organizatiuni sociale din trecut şi din prezent.
Efortul contemporanilor trebue să se îndrepte imediat spre captarea pricepută a energiilor ce-şi caută drum. prevenind, punând stavilă încăerărilor sângeroase. Lumea nouă să apară nepătată de sânge cald; tributul răsboiului mondial şi aşa a fost excesiv de mare. Lecţia a fost teribilă, — n'am învăţat oare nimic din ea ?
In ce sens se desfăşoară cursul evenimentelor? De sigur că numai în sensul indicat de procesul multimilenar: massele îşi afirmă din nou voinţa de participare mai largă şi mai activă la întocmirea unui statut social adecuat exigentelor ei sporite. Este dreptul mulţimilor de a decapita supraorganismele degenerate, caduce şi jenante. Mulţimile sunt însetate de dorinţa revizuirii aparatelor de conducere devenite pasive şi nesimţitoare fată de impulsiunile răsărite spontan şi irezistibil chiar prin frământarea uriaşă deşteptată de războiul trecut.
Statele îşi dau seama, că interdependenta comandă o desbatere comună a problemelor. Reuşi-vor în a-daptările ce trebuesc create pentru a înlătura concurenta neloială, răsboiul vamal şi dificultăţile schimbului de produse specifice situatiunilor geografice şi îndeletnicirilor deosebite ale popoarelor? Dela promptitudinea în căderea lor de acord atârnă pacea apropiată a lumii.
* Planul Tardieu de a veni într'ajutorul statelor a-
graro-industriale din basinul dunărean este indica-tiunea necesităţii sesizate la timp de a se sări într'ajutorul ţărilor de aici, lovite groaznic de imobilitate economică. Franţa. Anglia şi Statele-Unite simt nevoia de a îndemna la înţelegere pe cele cinci state şi de a le alimenta cu credite importante.
Cel puţin pentru o perioadă de timp capitalismul apusean manifestă siguranţa de sine că în chipul acesta va diminua criza şi va fi stăpân pe situaţie.
înseamnă oare aplicatiunea eficace a proectului Tardieu de fapt şi o ieşire definitivă din haos? Avem
motive să ne îndoim. O ieşire victorioasă e atârnă-toare de o serie întreagă de factori de ordin social. Aceşti factori ordonă o organizare socială refăcută din temelii.
Pregătirea unui stat ca România trebuie să înceapă numaidecât prin a respecta aceşti factori.
Intâiu de toate trebue să ne dăm seama de sarcinile pe cari ni le aruncă în cârcă eventualele credite în sensul planului Tardieu. Povara trebue făcută cât mai uşoară şi profitabilă printr'o urgentă politică de industrializare a agriculturii româneşti.
Prin industrializare înţelegem: introducerea mijloacelor tehnice şi chimice pentru fertilizarea şi lucrarea îndemânatecă a solului spre randament superior; obţinerea unei calităţi superioare de produse, tipizarea produselor cari să poată fi marcate precis în vederea debuşeurilor externe atât în ce priveşte cerealele, cât şi vinul, industria lăptăritului cu derivatele sale. pasările şi animalele de export, fructele, lâna, benzina, cărbunele, mineralele şi lemnul; practica întrebuinţării mijloacelor de colectivizare a producţiei şi desfacerii (aşa precum mi-am permis a formula în cartea mea „Socialdemocratia şi problemele României contemporane"); îndiguirea apelor, irigarea câmpurilor, vivacitatea creditelor cooperative şi a târgurilor. O asemenea activitate sistematică poate fi uşor încadrată în camerele de muncă şi agricultură înzestrate local cu funcţiunile necesare.
Aşa concepem noi industrializarea. O politică de desiobăgire fată de streinătate. O politică de apel la toate braţele de muncă, de solidaritate, de echilibru şi de de^politicianizare a serviciilor publice.
România veche a fost tara culturii unice: a cerealelor, întregul buget se întemeia, exista ori cădea potrivit corelaţiei de vreme bună, secetă ori potop.
România nouă, prin caracterul economiei şi aşezările geografice diverse, este un stat cu structură desvoltată. deci datoare să proceadă la policultura amintită.
Iar până se va intra în perioada industrializării e imediat necesar să se amâne plata cuponului extern, să se renunţe la comenzi de materiale din streinătate şi să se redeschidă uzinele din tară, să se ia grabnice măsuri de reglementare a şomajului, să se schimbe legea electorală prin suprimarea primei abuzive, să se revizuiască averile şi să se impună capitalurile sustrase pieţei şi tezaurizate.
O măsură cu totul justă este ca statul să intre în-tr'un drept legal al său, şi anume să-şi introducă gestionarii săi la toate întreprinderile la a căror asanare a contribuit. Banul statului este banul cetăţenilor, deci el justifică o chivernisire deaproape în orice cantitate s'ar găsi învestit undeva.
Condiţia primară a ameliorărilor de acest fel rezidă însă în însuş sistemul politic de îndrumare a statului. Deabia diupăce cetăţenii vor avea posibili-
49
SOCIETATEA DE MÂINE
tătile controlului aparatului de stat şi ale afirmării printr'o veritabilă autonomie a institutiunilor administrative, se va putea vorbi despre democratizare, despre calea spre progres, despre stări prielnice unei organizări sociale sănătoase.
Dacă jos există nedumerire, îndoială, fatalism, laşitate, indeferentism, mediu accesibil germenilor de corupţie şi privaţiunilor de toată natura, şi dacă sus o mână de oameni pot oricând sfida o tară, un popor, o opinie publică, nu există altă explicaţie decât cea a absentei totale a sistemuliui democratic. O astfel de atmosferă viciată stă azi la baza statului nostru zidit pe nisip.
îndreptările nu pot veni decât dela o generaţie vioaie, cultă, instruită, iniţiată în ştiinţele sociale, documentată statistic, curajoasă şi liberă. Din neatârnarea morală să-şi facă un cult, din cercetarea sârguincioasă a problemelor sociale în toată complexitatea lor — un program de fiecare zi.
Actualitatea diversă, nuanţată, ascunsă, sinuoasă, bogată în secrete nu va putea fi descifrată şi stăpânită decât de zelul ştiinţific al tineretului chemat să îmbrăţişeze toate laturile şi dator să atace în mod competent realităţile sociale, ce par azi, din cauza prejudecăţilor şi nepregătirii. nişte enigme.
ION CLOPOŢEL
w>«wwwwwwuwwwwwuwwvwwwwwww^^
F I G U R I
REPREZEN-
T A T I V E
A R I S T I D E B R I A N D Dintr 'un studiu mai lung ce ni se
trimite din Paris, imprimăm partea finală:
....După absolvirea liceului — ajutat de un fericit concurs de împrejurări — veni la Paris, unde işi luă licenţa în drept. Provincial fără mijloace, tânărul student îşi câştigă existenţa, fiind mic clerc d'avoue,). Iată-1 muncind până noaptea târziu în migăloasele şi obositoarele proceduri : constituiri şi copii de dosare. Paralel, el urmărea mişcarea ideilor politice şi cu asiduitate frecventa întrunirile publice.
Erau pe atunci anevoioasele, dar e-roicele începuturi ale Republicei a IlI-a: epoca lui Thiers, Mac-Mahon şi Grevy, iar în literatură mişcarea hi-dropaţilor, grupare care pe atunci se aduna în cartierul latin, au Cafe de l'Avenir sau au Caveau de la place Saiat-Michel.
Acolo, în acel „Quartier Latin", — unde pulsează ritmul universal şi planează acelaş suflu, acelaş ideal de viaţă sglobie şi studioasă, aceiaşi dorinţă de desvoltare intelectuală, ,de cercetare şi de observaţiune, — Aristide Briand îşi petrecu patru ani. Cu di-
]) Clerc=ajutor la un avoui, la un notar; ai>Oiue=persoană care în Franţa are însărcinarea să reprezinte părţile înaintea justiţiei şi să facă procedura.
ploma universitară în buzunar, Briand se reîntoarce în 1883 la Saint-Nazaire. In micul oraş al adolescenţei sale fură orimele sale debuturi : în presă, la bară.
Colabora la început la Democraţie
de l'Ouest, — unde pseudonimul său „Nihil" mărturiseşte întreaga-i ideologie revoluţionară şi anarhistă a primelor sale manifestări. Socialist fără a fi prea îmfocat marxist, el avea simţul moderaţiunei. „Nici un progres nu poate ieşi din violenţă" era lozinca, pe care o repeta deseori Briand.
La 6 Mai 1888 — cap de listă — fu ales consilier municipal. Briand intră atunci efectiv în politica militantă. Succesul său se aifirmă încă de timpuriu. Deabea ide 32 ani — ţinu la cele două congrese — dela Marsilia din 19 —23 Octombrie şi dela 24—28 Octombrie 1892 — remarcabilele sale discursuri, intervenind pentru îmbunătăţirea situaţiei şi salarizării femeiei şi a tinerelor lucrătoare minore, cari îşi câştigau pâinea în uzine sau în întreprinderi comerciale. De atunci, talentul elocinţei sale îl consacră definitiv mare însufleţitor al mulţimei şi dibaciu strateg. Nu numai pe tărâmul gazetăresc sau politic, el culese biruinţe. Chemat să apere pe însuşi directorul ziarului, unde îşi făcu debutul, Briand la bară prin strânsa-i logică şi argumentare, prin spiritul şi verva-i incisivă, se relevă de îndată un distins şi dibaci advocat.
Apărătorul lui Gustave Herve de mai târziu — în afacerea Pioupiou de l'Yvonne — se arată dela primele pledoarii în faţa Curţii cu juri advocatul de mare talent, plin de spirit şi intuiţie, oratorul convingător şi generos.
50
SOCIETATEA DE MÂINE
Pledoaria sa este un adevărat model de măsură şi de bun simţ, care trădează mlădioasa-i dexteritate. Iată de ce într 'o zi marele Clemenceau exclamă: „Dacă aşi fi furat turnurile de la Notre^Dame lui Briand i-aş cere să mă apere".
Baroul, totuşi nu putu să-i dea toată satisfacţiunea şi să canalizeze pro-digioasa-i energie, dorinţa-i de polemică şi de luptă.
Revenind la Paris îşi reluă din nou activitatea ziaristică. Pentru 150 fr. lunar, sub pseudonimul său Volta, — multă vreme în coloanele editorialului La Lanterne, văzură lumina tiparului numeroase dări de seamă asupra congreselor sindicaliste, a chestiunilor jmuncitoreşti şi în genere asupra în-tregei vieţi sociale a epocii.
Locuind modest, în rue de Bondy, o cameră mobilată într 'o familie burgheză. Briand părăsi această locuinţă pentru un moaest apartament în Montmarte, — rue d'Orsel — în fundul curţii, la al II.I-lea cat, a cărei chirie anuală era de 450 fr., — în ziua, când fu ales prima oară la Saint-Etienne deputat, în alegerile legislative din 1902.
înainte de a-şi fi creiat un renume politic, Aristide Briand — amicul nemuritorului Jaures şi al lui Bure — .fu secretarul comitetului central al partidului socialist. Deşi înfocat susţinător al clasei căreia îi aparţinea prin naştere, deşi antimilitariat şi fervent parizian al păcii şi al ' 'bertăţ i i , democrat convins, el socialistul nu se des-minţi de a fi fost toată viaţa un mare şi sincer patriot.
„Noi ceştilalţi, socialişti, noi iubim Franţa, nu pentru motive materiale. Noi vedem vîntr'însa speranţa emanci-părei umane... Noi o vreme tare, fiindcă noi o vrem demnă; şi dacă neatârnarea ei va fi într 'o zi ameninţată, atunci nu vor fi socialişti car i vor face jocul agresorilor".
Iată înaltul patriotism, care însufleţea pe Briand—socialistul, acelaş om care presida destinele Franţei —- la Verdun — ca şi a doua zi după victoria nemuritorului Joiflfre — iniţiatorul creierii unei baze de operaţiuni la Salonic. Armata de Orient luă fiinţă graţie lui, şi tot Briand reuşi să proclame unitatea de front. Primul consiliu de răzlboiu interaliat fu prezidat de el, socialistul.
Soarta războiului era deci in ziua, când acest advocat determină creia-rea „Armatei de Orient". Prăbuşirea frontului german era iminentă. Hin-denburg scria atunci împăratului Wilhelm al II-lea: „Nouă nu ne mai rămâne decât să încheem pacea".
Deasemenea, tot Briand în urma călătoriei sale la Roma, întovărăşit de Leon Bourgeois isbuti să consfinţească acordul dintre cele două naţiuni şi să activeze cooperarea militară a Italiei. Tot el, începu încă din 1915 ne-gociaţiunile pentru câştigarea ţării noastre alături de Aliaţi. La 17 August 1916 tratatul militar secret cu Româ
nia fu parafat. Transilvania şi Bucovina erau preţul intrării noastre alături de Aliaţi.
Tergiversările ruse, nefasta acţiune a omului de tristă memorie Sturmer ne îngreunară riu numai negociaţiuni-le, ci determinară din cauza relei voinţe a acestuia din urmă înfrângerea vremelnică a armatei române la trei luni dela declararea războiului.
Briand dorea ca ofensiva României să se deslănţuiasică în sudul Dunării, concomitent cu acţiunea generalului Sarrail. Jotffre învinuia de insuccesul României pe Sarrail, acesta se plângea de lipsa de eifective şi de materiale. Pentru a pune capăt polemicii, Briand provoacă un moment mai de vreme atenţiunea generală, grăbind soluţionarea comandamentului unic. Prin fericita alegere a lui Clemenceau în persoana lui Foch, ideea preconizată de Briand îşi găsi înfăptuirea. Victoria era întrezări tă; mai mult încă a-sigurată.
Şi atunci, când Aliaţii răspundeau la 10 Ianuarie 1917 mesagiului american, Briand care era iniţiatorul notei reclama printre altele: Liberarea Italienilor, Sârbilor, Românilor, Cehoslovacilor de sulb jugul străin şi retrocedarea tuturor provinciilor sau teritoriilor răpite altădată sau ocupate vremelnic Aliaţilor prin forţă sau împotriva voinţei libere a populaţiei.
Dacă în aceste câteva cuvinte prin cari evoc figura nobilă a acestui mare patriot şi ilustru om de Stat francez, am insistat ceva m»1 mult asupra a-«stei laturi, a activităţii sale, am fă-
cut-o încredinţat fiind că, personalitatea lui, din vremea războiului a fost covârşită şi el „omul datoriei", depăşit de Briand „ornai Păcii"1).
Intr 'adevăr, acela care îşi făcuse intrarea triumfală în viaţa publică, în momentul în care revoluţiunea ecleziastică sguduie Franţa, fu împăciutorul Statului cu Biserica. In perioada cea mai critică, când el raportorul pregătea separaţiunea comunităţii catolice de Stat, cât şi mai târziu, în vremea de restrişte şi de nesiguranţă a duratei răsboiului mondial, el putu să împace şi interesele aliaţilor şi tot acela, după isbâradă —• care predicase toată viaţa contra violenţei — susţinea noua idee: a cooperării mutuale dintre naţiuni pe calea bunei înţelegeri şi a concordiei.
Briand nu a fost numai animatorul t impurilor nouă. El rămâne idealistul şi positivistul.. care în toată sinceritatea, cu suflul propriei sale vieţi se străduia să împace pe învingători cu învinşii de ieri, sub eg'da Societăţei Naţiunilor, printr 'o formulă lapidară a echilibrului de drepturi morale şi juridice.
La Cannes, la Locarno sau la Thoiry — unde cu emulul său Gustav Strese-
mann — şi in toate celelalte conferinţe şi adunări internaţionale, Omul Pă-cei se străduia din răsputeri să contopească într 'un tot omogen armonios şi organic: ideea naţională şi ideea europeană.
Biografia lui Aristide Briand este însăşi evocarea capitolului celui mai însemnat şi mai glorios din istoria Repuiblicei a III-a.. Este descrierea celor trei decenii ale existenţei sale politice pline de avânt şi de rod, car i constituiesc un glorios capitol al istoriei contimporane şi care nu poate lua astăzi sfârşit. Opera-i neperitoare va fi continuată cu sfinţenie de succesorii săi. Ea este demnă, singură şi firească.
Acela care a presidat destinele Franţei unsprezece ori, acela care a fost preotul plin de evlavie şi de credinţă, întreţinând cu pasiune cultul păcii la Geneva, acelaş propăvăduitor al legei fireşti, al solidarităţii indivizilor şi popoarelor pentru Uniunea europeană ne părăseşte pentru totdeauna. Ideea lui lînsă luată de toţi acei ce i-au apropiat opera-i, de toţi cei ce i-au simţit influenţa puterii geniului său creator, vraja cuvântului său nu va întârzia să germineze. Ea va trăi deapunuri. Această mistică a păcii desigur pierde astăzi pe propovăduitorul ei, pe mesagerul libertăţii popoarelor.
Vocea-i caMă, învăluitoare şi seducătoare a amuţit pentru totdeauna. Formula-i însă, si vis pacem, para pa-cem (Dacă tu vrei pacea, organizează pacea) va deveni crezul omenirei întregi. Europa reconciliată, lumea unită prevestită de profeţi — va profila în dimensiuni uriaşe statuia pe care noroadele i-au ridicat-o în sufletele lor, perpetuându-i amintirea p e malurile lacului Geneva.
Atunci, cenuşa-i şi inima lui vor fi închise în aceaiais urnă de argint, care în 1925 fu oferită iniţiatorului pactului dela Locarno, şi depuse cu cinste în Panteonul omenirei.
Evocându-1 aci — în coloanele acestui editorial, care simbolizează totdeodată forţele vitale ale unei democraţii naţionale şi înfăptuirile unui neam încercat şi paşnic — participarea noastră este integrală la durerea Franţei.
O naţiune întreagă ce se strădueşte de un lung şir de ani pentru a servi cauza Păcii — în acest colţ al Europei — aduce, astăzi, un pios omagiu de recunoştinţă şi de gratitudine memoriei lui Aristide Briand constantul prieten al României şi al Românilor de pretutindeni şi de totdeauna.
Ion V. T. Stănescu membru titular al Sindicatului Ziariştilor şi Scriitorilor Fran
cezi J) Vezi Valentine Thomson: Briand
man of Peace. Paris, 23 Martie 1932.
51
SOCIETATEA DE MÂINE
DISCUŢII si RECENSII 9 9
D. Tomescu: ATITUDINI POLITICE şi LITERARE (Scrisul românesc, Craiova, Lei 70)
£ de prisos să recomandăm cititorilor noştri pe d. D. Tomescu: numele d-tsale e de mult în circulaţie iîn publicistica românească din Transilvania. Cronicile sale literare din „Luceafărul", înainte de războiu, articolele d in „Înfrăţirea" a l cărei director a fost câţiva ani iîn iCluj işti judicioasele sale studii din „Societaea de mâine" (dintre cari amintim trei de dimensiuni mai miari: „Oltenia în literatura românească, „Ţăranii" lui Rey-mont şi „Francis Delaisi") au fost gustate deosebit de mult de către publicul cititor dela noi.
împrejurări ingrate iau hotărât ca distinsul cri t ic literar îşi ziarist să-şi risipiască activitatea iîn cea mai mare parte iîn centre de provincie .colaborând politiceşte iînaiute de răsboiu cu d. •Iorga, iar după Unire cu diferiţi fruntaşi ai partidului liberal în Cluj şi Craiova. In presa de 'partid s'a înfăţişat ca unul dintre cei mai înarmaţi polemişti români; puţini isunt de talia sa 'atât ca logică strânsă, cât şi ca vervă satirică îşi stil plin de vigoare şi claritate. D. Tomescu este un adevărat maestru al scrisului. Recitirea articolelor îşi studiilor sale ne împrospătează farmecul neîntrecut al graiului său pur, precis, convingător, simplu îşi t'otuş plin de nuanţe şi coloare. Scrisul său robust şi concentrat des-tăinueşte însuşiri literare de primul ordin.
'Campaniile sale de critică literară îndeosebi din coloanele „Neamului Românesc" (şi „iRâmuri" în favoarea sămănătorismului şi împotriva moder nismului excentric au deşteptat un răsunet puternic şi-1 indicau drept o competinţă general recunoscută, drept o autoritate în această materie. Apreciat şi temut, D. Tomescu era urmări t de o întreagă generaţie.
Şi nu putem decât să regretăm, că un critic atât de dotat şi de pregătit a întâmpinat în cariera sa dificultăţi car i l-au împiedecat să se desfăşoare cu toate daruri le talentului său bogat şi să se 'afirme într 'o nestânjenită con tinuitate. D. Tomescu este un gânditor, un pasionat căutător de definiţii limpezi, un spir i t foarte original care dispune de o mare capacitate nu numai de asimiliare, ci ri/ai mult: de prelucrare, de turnare îi* forme cu totul spontane şi sigure a materialului de judecată.
Dacă i s 'ar fi asigurat o stabilitate de strictă îndeletnicire în hotarele preocupărilor sale distincte, D. Tomescu s'ar fi afirmat ifoarte des ca un nepreţuit povăţuitor al scriitorului şi cititorului român.
Tocmai pentru a-1 putea urmări ne pare bine., că s'a hotărât să ne facă surpriza 'volumului „Atitudini politice şi literare". Datoria cu el tuturor acelora car i s'au obişnuit să înveţe totdeauna câte ceva din scrisul său curajos şi instructiv.
Ne exprimăm aci dorinţa, ca cel puţin de azi înainte st/arta să fie mai puţin vitregă cu gânditorul D. Tomescu, chemat a-şi continua atitudinile de critică faţă de contemporaneitate.
Ca încheiere a acestor note cred nimerit pentru cititorii ardeleni să reproduc dela pag. 25 a volumului următoarele consideraţiuni morale pe cari le profesa distinsul publicist faţă de Transilvania (articolul e datat din 25 Sept. 1914):
„Cucerind deci Ardealul, noi vom cuceri în mod firesc şi posibilitatea
Al doilea volum literar marchează un hotărât pas înainte. Talentul se manifestă în plin. Simţul de observaţie este sigur de sine. Mijloacele de expresiune literară se lasă stăpânite cu şi mai multă naturaleţe. Scriitoarea abordează cu aceeaş uşurinţă teme dificile de surprindere a caracteristicilor pe cari le deţin poporul înaripat din ograda bunichii la vie precum şi naţia canină, ca şi teme de fantezie din lumea poveştilor.
Materialul e smuls din spaţiul unei vacanţe. Povestirea e curgătoare şi plastică. Autoarea trădează vădite in-clinaţiuni de caricaturizare a „eroilor". Umorul izbucneşte nesilit şi dă coloare descrierii .
Proza volumului „Mărgele de mă-
(Delagrave, Autorul cunoaşte .bine Rusia sovie
tică. In cartea aceasta se ocupă de un paradox care a bătut la ochii oricărui om curios: cum se face, că federaţia sovietică rezimată pe un centralism feroce, pe un unitarism sever, face totuiş extraordinare concesii provinciale?
La pagina 43 A. P. scrie: „Deşteptarea minorităţilor naţionale se continuă sistematic în U. R. S. S., de 14 ani. Pretutindeni se procedează la desrusificare. Teritoriile şi republicile sunt rugate să întrebuinţeze la maximul dreptul lor la o deplină autonomie culturală şi administrativă. Limba rusească este eliminată din şcoală, din oficii, din tribunale, se străduiesc în toate chipuri le să desvolte dialectele locale; se „indigenizează" pe cât e posibil personalul administrativ, a-dică se lîncredinţează bărbaţilor regiunii diversele funcţiuni..."
Chiar şi numai acest pasaj este edificator. Ţarismul rusiifica, împila mi-
de a da României o nouă ordine morală şi politică.
„întreaga noastră alcătuire socială se va simţi adânc înrâurită de cucerirea noului pământ de care se leagă un vechiu tezau'r de cultură §i energie revoluţionară.
,,Curente nouă se vor trezi alunei în lăuntrul societăţii româneşti şi din lupta lor va trebui să rezulte neapărat o radicală primenire a organismului nostru naţional".
Câtă încredere în noi, câtă măgulire pentru noi. Numai desamăgirile de n'ar fi început să roiască!
ceş" o încetăţeneşte în literatură ca scriitoare cu talent îormat.
iNu s'ar putea da însă o părere tot atât de sigură asupra descripţiilor în versuri.
Cronicile versificate reuşesc decâteori sunt animate de sprinteneala glumei şi satirei. Ele însă nu-şi au locul în corpul cărţii care îşi dre şi fără ele, unitatea şi acţiunea închegată. Chestiunea rezumatelor iîn versuri cade pe un plan secundar; ea trebuie să dea de gândit pe viitor autoarei.
„Mărgele de măceş" sunt un succes literar care mărturiseşte despre trei lucruri: că autoarea are talentul format, că este întărit simţul de obser-vaţiune, şi că sporesc resursele culturale ale talentului.
Paris 1932) norităţiie. Sovietele aplică federalismul cel imai autonom. Este şi aceasta o tactică prudentă de a câştiga sufleteşte numeroasele rase din imperiul imens de 21 mii. km.3 şi cu 161 milioa
ne locuitori. Peste tot sunt şapte state federali
zate, în lăuntrul cărora funcţionează o serie de republici autonome (vre-o 18) isi o serie de teritorii autonome (vre-b 20).
Republica autonomă a Moldovei transnistriene a fost creată în cadrul Ucrainei în 1'924 cu capitala în Bir-zula.
Volumul aduce relaţiuni ample asupra tuturor popoarelor şi organizaţi-unilor administrative şi economice, pr in ceeace permite să se dea o i-coană mai precisă a adevăratelor stări din Rusia.
Deaceea obiectivitatea autorului me rită atenţia cuvenită a celor interesaţi să deţină informaţiiuni veridice de dincolo de Nistru. ' Ion Clopoţel
w - w
Marta D. Rădulescu: MĂRGELE DE MĂCEŞ (Scrisul Românesc, Craiova, Lei 60)
Andre Pierre: FEDERAŢIA SOVIETICA şi R E P U B L I C I L E S A L E
52
SOCIETATEA DE MÂINE!
- , , G O E T H E : „WERTHER"1* Werther este o cunoştinţă veche şi
simpatică, a noastră a tuturora. Dela 1774 de când Goethe i-a dat drumul în lume, a intrat în toate casele, în toate inimile, storcând o lacrimă, — dacă nu mai mult. E adevărat că redingota lui albastră s'a cam demodat, dar inima lui e tot tânără şi cuceritoare, îndată ce începe a vorbi ne copleşeşte prin sinceritate şi căldură.
Iată împrejurările în cari s'a născut.
In primăvara anului 1772, tânărul avocat Goethe a fost trimis de severul său tată să-şi facă stagiul pe lângă camera imperială din Wetzlar, un fel de Curte de casaţie a imperiului german, cu rafturile pline de procese araâ nate ad infimitum. Toţi prinţişorii, duci şi regii imperiului german, îşi a-veau acolo ambasadorii lor. Plăcerea tânărului avocat nu era să urmărească procesele, ci să stea de vorbă cu numeroşii tineri ataşaţi pe lângă a-ceste legaţii. Se petrecea bine la cafeneaua „Prinţul moştenitor" unde a-ceşti tineri formară o „masă rotundă" ca pe timpul cavalerilor. Se bea, s_e glumea dar se şi discuta mult. O fărâmă din sufletul veacului era acolo şi cine avea ochiul lui Goethe o simţea în întregime.
Printre tinerii cari veneau mai rar la această cafenea era un oarecare Kestner, secretar al legaţiei din Bre-men, sobru, conştiinţios, de-un calm sufletesc în contrast cu neastâmpărul tânărului avocat din Frankfurt. Acest Kestner va fi Albert din Werther, bineînţeles mult superior, din punct de vedere omenesc, personajului din roman. Ce spirit pătrunzător era, putem să ne dăm seama din acest portret al tânărului Goethe care ne-a rămas dela el, fără îndoială cel mai bun din această vreme: ...„Este înzestrat din abundenţă cu tot felul de calităţi — spune el despre Goethe. — Este un geniu adevărat, un om de caracter ; imaginaţia sa este de 0 vioiciune extraordinară, deaceea el se exprimă mai mult prin imagini şi metafore. Este violent în pasiuni, îşi păstrează însă, adesea, o mare stăpânire de sine. Ideile sale sunt pline de nobleţe; el s'a eliberat de prejudecăţi, face ceeâce crede că e bine fără să se întrebe dacă felul său de-a acţiona place altora, conform modei sau obiceiurilor. E împotriva oricărei constrângeri. Iubeşte copiii şi ştie să se ocupe de ei într'un mod foarte plăcut. Este bizar, şi conduita şi exteriorul lui îl fac uneori desagreabil, totuşi femeile, copiii şi mulţi alţii îl privesc totdeauna cu ochi buni. Are multă stimă pentru sexul slab. In materie de principii nu e încă deajuns de fixat; îşi caută încă sistemul"... Lipseşte vreuna din liniile esenţiale ale portretului tânărului Goethe? Kestner avea şi el un ochiu admirabil!...
Kestner venea rar pela cafeneaua „Prinţul moştenitor" şi pentrucă era logodit. Charlotte Buff se cheamă logodnica lui ; ea va fi Charlotte din Werther, bine înţeles deosebindu-se de cea din realitate atât cât se deosebeşte Goethe de Werther şi Kestner de Albert. Goethe va face cunoştinţă cu ea, va fi cucerit de vioiciunea, de
*) Fragment dintr'o conferinţă despre romanele lui Goethe ţinută la U-niversitatea din Cluj.
sinceritatea şi nobleţă ei sufletească. Şi Goethe va deveni un nelipsit al casei.
Acasă la ea, Charlotte creştea în o-chii lui. Mamă-sa murise şi ea îngrijea cu un rar devotament de cei zece fraţi, toţi mai mici decât ea. Toată atmosfera din jurul ei era făcută pentru a da naştere la o idilă tip german sec. XVIII.
Era la sfârşitul lui Maiu. Primăvara intrase în Goethe prin toţi porii fiinţei lui. Pasiunea îi creştea ca apele primăverii... Nu se mai poate stăpâni şi într'o bună zi o sărută. Atunci ea avertizează pe Kestner. Acesta ezită pentru un moment — am văzut cât de cuceritor ni-1 descria el pe Goethe. Se temea să nu-i fi luat definitiv locul în sufletul logodnicei. Dar Charlotte era o femeie cari ştia să se învingă. Bunul ei simţ nu poate să nu vadă calităţile pentru vieaţă, simţul practic al lui Kestner; ea îi admiră apoi tactul cu care ştie să rezolve o situaţie destul de dificilă, care ar fi pierdut cumpătul multor bărbaţi. Ea va rămâne deci credincioasă, foarte probabil fără să fie frământată, în măsura în care e omoni-ma ei din Werther. Goethe vede situaţia şi se hotărăşte să plece. Se mai întâmplă că în acel timp se abate pe la Wetzlar şi amicul Merck, care îl trezeşte puţin la realitate coborând pe Charlotte de pe piedestalul, pe care a ridicat-o Goethe, în rândul celorlalte femei. După multe ezitări, într'o zi de Septembrie, dispare din Wetzlar, fără să-şi ia rămas bun — metoda lui...
O ia pe Rin în jos, cu sufletul în-, cărcat. La Koblenz face un mic po pas, în casa primitoare a inteligentei şi sentimentalei Sophie Laroche, şi o-chii lui se abandonează cu plăcere în ochii Maximilianei, fata mai mare a acesteia.
In Octombrie e la Frankfurt ou a-mintirea Charlottei crescută. Scrisorile trimise la Wetzlar sunt extrem de calde.
Prin Noemhrie Kestner' îi trimite o veste tragică. Unul din cunoştinţele de la Wetzlar, Jerusalem, secretarul Lega-gaţiei din Brunswick, şi-a pus capăt vieţii cu un glonte, în^urma unei îndrăgostiri nenorocite âjE'soţia unui a-mic ai său. Vestea îl aruncă într'o a-gitaţie extremă. Cere lui Kestner descrierea amănunţită a cazului; mai mult: nu se poate reţine de-a merge însuşi la Wetzlar, pentru a se informa la faţa locului. Dar la Wetzlar e şi Charlotte: Goethe'o vede zilnic cum îşi pregăteşte trusoul — şi nu mai poate. Reîntors la Frankfurt o nouă împrejurare îi intensifică stare de surescitare. Maximiliane Laroche, sim patia dela Koblenz, vine aproape de el, măritându-se după un negustor, cu mult mai în vârstă decât ea, din Frankfurt. Goethe devine în scurt timp, şi aici, un nelipsit al casei. Dar Brentano — aşa se numia bărbatul Maximilianei — nu e Kestner. El are în vine sânge sudic, reacţionează repede şi violent : închide brusc uşa inoportunului prieten al casei. Aceasta puse vârf la toate. Charlotte gusta acum primele clipe fericite ale căsniciei; Maximiliane, la doi paşi de el şi totuşi atât de departe; la toate a-cestea se mai adăugă şi pierderea su-rorei sale, cea mai intimă confidentă,
care se mărită şi ea. A rămas într'o singurătate sufocantă. Ideile de sinucidere îi dau târcoale. Odată îşi aşează chiar pumnalul în piept, dar nu se sinucise. Viaţa îl chema... O descărcare însă trebuia demonului. Se eliberează atunci scriind pe Werther. „M'am simţit atunci ca după o confesiune generală — spune el, — iarăş liber şi voios, îndreptăţit să încep o vieaţă nouă". In patru săptămâni o-pera a fost terminată. A scris-o ca un somnambul...
Iată, elementele reale cari au dat cadrul romanului. Ele pot fi reduse la trei: 1) Idila cu Charlotte Buff. 2) Sinuciderea lui Jerusalem şi 3) Dragostea cu Maximiliane Brentano. Din aceste incidente trăite, Goethe a făcut o povestire cu o acţiune extrem de simplă. \Merther, eroul principal al romanului se îndrăgosteşte de Charlotte; aceasta îl simpatizează, se simte chiar nenorocită din cauza aceasta, dar rămâne credincioasă, logodnicului ei Albert. Dragostea lui Werther e însă atât de mare încât fără de Charlotte vieaţă nu mai are nici un sens. Se sinucide cu revolverul dat de Charlotte însăşi.
Dar_ nu acţiunea aceasta, banal de simplă, e ceeace interesează. Ea n'a dat decât cadrele unei descărcări sufleteşti, cu care puţine se pot compara în literatura universală. Werther se ridică din idila aceasta, cu sfârşit melodramatic, la o valoare simbolică universală. El e un tip dăruit cu harul eternităţii. El e simbolul tinereţii copleşită de simţire, până a nu o mai putea suporta. Werther e sortit să sfârşească aşa cum a sfârşit. Incidentul cu Charlotte putea fi înlocuit ca o mie altele cari ar fi dus la acelaş rezultat. Pe Werther nici nu ni-1 putem închipui bătrân...
Goethe a pus atâta căldură în zugrăvirea lui încât nu putem să nu-1 simpatizăm, să nu ne regăsim în el, în ti-nereţa noastră. Unii au mers atât departe cu simpatia încât i-au imitat şi sfârşitul. Dacă gestul acesta tragic e din ce în ce mai puţin urmat astăzi nu însemnează că prietenii lui Werther au scăzut în aceeaş măsură. Inima lui o simţim bătând lângă a noastră, tot atât de caldă şi cuceritoare. Câtă intensitate e în simţirea acestui tânăr, câtă nobleţă şi demnitate! El e numai inimă, cum numai inimă a fost Goethe când s'a descărcat scri-indu-1. Werther e lumea privită prin-tr'o inimă, şi numai prin ea.
Intre ritmul de simţire al acestei i-njmi şi natura în mijlocul căreia se desfăşoară povestirea e o perfectă concordanţă. Scrisorile lui Werther către Wilhelm încep la 4 Maiu, când natura fierbe de seva primăverii. Sufletele de felul lui Werther trebuie să se bolnăvească de simţire în mijlocul acestei naturi. „Sânt în extaz", „sânt în paradis" exclamă el. E gata să îmbrăţişeze totul. Din nenorocire va întâlni pe Charlotte şi atunci toată simţirea se concentrează în pasiune pentru ea. Nu mai vede natura, nu-1 mai interesează. Pasiunea lui urmează însă ritmul prietenei uitate, a naturei. Coace odată cu vara, cade toamna înfrântă şi îl mistuie în Decembrie.
Werther e cel mai exclusiv liric dintre toate romanele lui Goethe. Lirismul e împins, nu odată, până la un cântec al iubirii; opera are uneori ca-
53
SOCIETATEA DE MÂINE
racterul de poem al iubirii şi al tine-reţei.
Dar Goethe n'a dat vieaţă numai lui Werther, ci şi Charlottei şi lui Al-bert, celorlalte două personagii principale ale operei. E adevărat că n'a făcut din ele tipuri, în măsura în care a făcut din eroul central, ele tră-esc însă pr in fiecare gest şi vorbă a lor.
Cât farmec are această Charlotte, cu inima ei dreaptă, cu admirabilele ei virtuţi domestice! Ce tablou de o curăţenie biblică ne oferă ea, împărţ ind tartine nenumăraţilor ei fraţi şi suror i ! Ea se va înşirui alăturea de celelalte creaţii femenine ale lui Goethe, trăind în veac.
Werther nu este însă numai un tip general uman. El este una din cele mai sugestive icoane ale unei epoci. Goethe însuşi în Dichtung und War-heit, apoi în conversaţiile cu Ecker-mann a insistat asupra acestei laturi a romanului lui. Werther e t ipul tânărului dela sfârşitul secolului al XVIII, cu idealurile distruse şi cu i-nima prea plină pentru a o putea stăpâni. Lecturile „en vogue" ale vremii nu făceau decât să-1 adâncească şi mai mult în sentimentalism şi să-i paralizeze,puterea de acţiune. Iar i-dealul nou, pentru care să-şi descarce tinereţea, întârzia să apară. „Rătăciţi de astfel de lecturi — spune Goethe în Dichtung und Warheit, după ce arată simpatiile tinerimei din vremea lui pentru Rousseau, Milton, Young, Ossian — agitaţi de pasiuni imposi-
Cu „Locanta ve Birahane Anadolu" (Restaurantul şi Berăria Anadolu) am făcut cunoştinţă încă din ziua descinderii. Am fost serviţi cu o cină după cel mai veritabil menu oriental: sălăţi, pătlăgele vinete, pilaf, compot, scrumbii, o oarecare friptură, toate preparate exclusiv ca seu de oaie.
Ni s'au strâmbat nasurile dela întâiul contact cu aromele farfuriilor. Dar încetul cu încetul am început să ciupim din toate.
Pentru dejunul de deunăzi am optat câte o ceaşcă de cacao. N'am mai dorit-o tot decursul rămânerii în Cons-tantinopol. Ni s'a dat apă clocotită cu praf de cacao. Ni s'a relatat că laptele de vacă albă sau neagră este aproape inexistent în Constantinopol. Tot la fel, sunt inexistente şi necunoscute carnea de vite cornute, untul şi un-saarea topită de porc. Se găteşte exclusiv cu untură de oaie.
Am făcut cunoştinţă şi cu acest soiu de oaie, care se bucură de atâta cinste în lumea în care am intrat. Oaia de Anatolia, e de o mărime ceva mai pronunţată, decât oile noastre. Are o lână mătăsoasă, fină. Când am întâlnit, în Eyub întâiul grup de oi de a-cest fel, ele erau amestecate cu capre,
bil de satisfăcut, lipsiţi de posibilitatea de-a se distinge prin fapte strălucite, siliţi să-şi limiteze toate nădejdile la monotonia ucigătoare a vieţii burgheze, nu mai rămânea tinerilor a-cestora decât să spună că deoarece vieaţa le e insuportabilă, sînt liberi să se desfacă de ea. Acest fel de-a vedea era atât de general când a apărut Werther, încât el găsi ecou pretutin-denea; şi întruct zugrăvea limpede cele mai secrete tendinţe ale spiritului bolnăvicios al tinerimei, efectul lui nu putea să fie decât prodigios".
Werther apare la 1774. Cincisprezece ani mai târziu izbucneşte revoluţia franceză. Se părea că Europa tânără şi-a găsit idealul, pentru ca să acţioneze, cu puterea cu care îi cerea inima prea plină. Şi într 'adevăr a săvârşit fapte epocale, dar liniştea tot nu şi-a găsit-o. Şi nici nu-şi va găsi-o, decât târziu, după 1848, când idealurile burgheze, pentru care a pornit învolburarea dela 1789, au fost introduse în cea mai mare parte a Europei. In tot acest timp de frământată căutare de sine, Werther a sburat din mână în mână, a fost una )din cărţile de căpătâiu ale acestei epoci romantice. Trebuie să privim pe Werther prin spiritul vremii pentru a-i înţelege prodigiosul ecou. Prin el burghezul se încetăţeneşte definitiv în literatură. In cursul veacului el XVIII au mai încercat şi alţii să-i facă loc, au reuşit în parte, au pregătit terenul, dar Goethe singur a triumfat pe deplin prin mijloace de o simplitate
îşi aveau iezii şi meii alături. Cele cu lapte aveau ugerul izolat în câte-o traistă, pentru ca să le ferească de gura mieilor şi a iezilor neastâmpăraţi.
In măcelării, unde se vinde numai carne de oaie, am avut ocazia să văd o grăsime extrem de mare în partea posterioară a acestor animale. Cu a-ceastă grăsime dela rădăcina cozii se găteşte la musulmani orice mâncare: salrmale, ardei umpluţi, cămătării, sa-lamării, etc.
Am luat tramvaiul să ne executăm programul zilei şi al vizitelor. Aceste jehicule ne-au impresionat prin eleganţa şi curăţenia de care străluceau. In vagoane am descoperit ci. I şi ci. II, fiecare cu parte rezervată femeilor.
Am trecut în goană pe străzi curate şi largi, asfaltate şi strejuite de palate de piatră şi marmoră. Prin golurile dintre palate am fost mereu isbiţi de oglinda Cornului de Aur şi de siluetele minaretelor de pe ţărmul din potrivă, cu semilunile de aur aninate în vârfuri.
Am trecut încântaţi Podul Galata, printr'un furnicar de lume neînchipuit de numeroasă, printre strigătele necontenite ale miilor de vânzători care îşi îmbiau mărfurile purtate cu
genială. Werther, un tânăr burghez, are nobleţă de simţire, demnitatea u-mană, pe care înainte scriitorii n 'au îndrăsnit să le atribuie decât regilor şi nobililor. Viaţa patriarhală burgheză este ridicată apoi în contrast izbitor cu meschinăria vieţei nobililor.
Deaceea simpatia pentru Werther a devenit o boală a veacului. Câtor tineri cari s'au sinucis nu li s'a găsit Wterther în buzunar! Câte imitaţii si contrafaceri nu s'au făcut! „We'rthe-rismul" e un fenomen caracteristic al epocii de până la 1848. Până la centenarul naşterii, Europa a cunoscut pe Goethe înainte de toate ca autor al lui Werther.
Boala a pătruns la noi mai târziu decât în Europa apuseană. întinderea ei n'a fost studiată încă amănunţit. Până unde mergea simpatia pentru a-cest erou modern ne poate face o idee aceste versuri scrise de poetaşul Gr. H. Grandea în Kalendarul pentru toţi dela 1864 (Bucureşt i) :
„Verter, Verier tot pe tine, Tot pe tine te citesc, Şi cu lacrimi calde, line De iubire te stropesc ; Amic bun, amic ca tine Nicăieri nu mai găsesc ; Al tău nume singur face Să palpite sinul meu; Tot ca tine n'aflu pace, Tot ca tine gem mereu, Căci în pieptu-mi icea zace Un vulcan ca şi'ntr'al tău"
ION BREAZU
ei, în fel şi fel de game, printre fu-megări de vapoare şi mişunări de caice şi deoparte şi de alta, şi ne-am dat jos, după o fugă de aproape o oră. Prin o lume nemai văzută, în faţa u-nei clădiri masive şi impozante. Pe frontispiciul intrării principale, un fel de poartă de triumf, citim în litere latine aurite: Istanbul Darufununu — .Universitatea Stambulului.
Vizităm cabinetul rectoratului, apoi rând pe rând sălile de cursuri, semi-nariile, biblioteca. Ziduri mari, groase. Linii plane. O combinaţie de stil german şi oriental. Pe jos, gigantice covoare orientale, de preţ mare. De plafoane atârnă candelabre cu sute de braţe. Cineva întoarce de un aprinzător lăsând lumina fulgerătoare prin toate becurile deodată. E o privelişte fascinătoare. In şalele de seminarii dela toate facultăţile admirăm mii de opere, colecţii, stampe şi manuscrise, toate în arabă. O duduie, turcoaică modernă, se prepară, singură la o masă. Scrie cu caractere turceşti cu multă îndemânare. 0 mândrenie de semne încârligate şi ciudate, pe care le face repede dela dreapta spre stân-aa.
UN VOIAJ LA ISTANBUL Univers i ta tea . - Câteva m o s c h e e . - T u r n u l Galata
54,
SOCIETATEA DE MÂINE
Pe coridoare mulţi studenţi turci îşi aşteaptă rândul, pentru a intra la examen. In curtea spaţioasă universitarii militarizaţi fac deprinderi ostăşeşti. Ni se dau lămuriri că, în Turcia de azi toţi ascultătorii universitari sunt militarizaţi. Au uniformele acasă. Sub comanda şi instrucţia unor o-fiţeri, studenţii fac miliţie chiar în edificiul Universităţii, timp de 6 săptămâni, câte o jumătate de zi. Sunt împărţiţi în două grupe, cei cu licenţa şi cei fără. Instrucţia se face alternativ, aşa ca nici cursurile să nu fie neglijate.
Universitatea are toate facultăţile. Cea de medicină se află în Scutari, i-mediat lângă gara Haydar Pascha, o clădire nouă şi modernă, care atrage ochiul de departe, de pe ăstălalt ţărm.
La ieşire ni se prezintă un turc, în serviciul universităţii de 60 de ani. A cunoscut un şir întreg de sultani. Are 82 de ani. întrebat de ciceronele nostru turc, câţi ani are, Turcul clipeşte viclean din ochi... şi spune că-i de... 32 de ani.
Ieşim într'o arşiţă potopitoare. In faţă ni se înalţă maestos, înegrit de vremuri, turnul Seraskeratos, înalt de peste 120 m. II urcăm până la o etapă, cu cerdac de jur împrejur, şi admirăm de aici panorama generală a Istambulului. Cafegii turci servesc a-ici cafele şi răcoritoare orientale.
Coborîm în grup să vizităm moscheea Suleimane. In jurul templului e o curte largă, împrejmuită de ziduri uriaşe. Trecem pe sub o poartă îngustă, având, cruciş, două lanţuri groase. Ni se explică că această măsură este aplicată la toate intrările în curtea moscheelor, pentru a fi un obstacol tuturor acelora, care ar intenţiona să intre în curiea moscheei călare sau cu vre-un vehicul. Ni se trag sandalele peste încălţămintea noastră de către oameni de serviciu musulmani şi numai astfel ni se permite pătrunderea în interior. Admirăm proporţiile columnelor, construcţia şi toată întocmirea interioară, covoarele de dimensiuni gigantice şi de-o bogăţie risipitoare, vitraliurile ferestrelor, porfirul zidurilor. Moscheea trece drept cea mai frumoasă dintre toate templele islamizmului în Istanbul. A fost ridicată de Soliman I, între 1550 —1566, şi ar avea la bază o dragoste. Ghidurile spun vag că, ar fi fost închinată memoriei unei frumoase favorite a lui Soliman. De-aici şi numele moschelei....
Stăm muţi, mai mult în contemplaţie, şi nu ştim ce să admirăm mai mult şi mai întâiu....
Ieşim obosiţi, înfrânţi oarecum de frumuseţea din năuntru şi de mireaz-ma trecutului conservator şi evocator în fiecare colţ.
Din minaretul falnic, de deasupra noastră, muezinul chiamă lumea la rugăciune. E o cântare jalnică şi sfâşietor de frumoasă... Am urmărit şi rezultatul chemării. El s'a întrupat în tărîrea spre templu a câtorva bătrâni şi caracteristice figuri de turci...
După masă pe aceiaşi căldură tropicală, ne-am repezit pe jos, în tram-waie şi cu ascensorul funicular, să ne continuăm vrăjitorescul program început în bune condiţiuni. Ne oprim la moscheea Karie, o veche şi celebră
clădire, cea mai mult vizitată de pelerini. In primele veacuri de intens creştinsm în părţile Istanbulului, a fost bazilică creştină. Are toate caracteristicile adevăratului stil bizantin, păstrate ca în nici un alt colţ din lume. Ridicată de Iustinian, restaurată în multe rânduri, a fost prefăcută în moschee. Clădirea a rămas intactă, cum a fost înainte cu milenii. De patru părţi o stră/uesc deaproape patru minarete cari n'au deaface nimic cu trupul bisericii. Interiorul e o minune de mozaicuri. Chipurile lui /.sus, ale Fecioarei şi celelalte, lucrate în arta mozaicului, au rămas întregi, înlăturate puţin, tencuiala şi varul suprapus, chipurile au apărut în toată splendoarea şi curăţia expresiei. A-bundă aurul, apoi vine roşiul şi albastrul într'o combinaţie vrăjitorească, care prin vechimea şi totuşi arta lor, te transpun cu adevărat în cel mai înalt fior al evlaviei Suntem conduşi pretutindenea. Prin tinda moscheei ajungem în vechiul baptisteriu. Aici Turcul bate misterios cu călcâiul în pardoseala de lespezi, care, spre, uimirea noastră, sună a gol. Ne explică că aici este o grotă, care de mult avea legătură cu Sf. Sofia...
Părăsim moscheea cutremuraţi de sentimente profunde. Trecem prin nesfârşite şi intortochiate uliţe de cartier turcesc şi oriental.
La tot pasul ne izbim de icoane vii de cea mai autentică originalitate is-tambulică. Copilaşi turci, hoinari prin maidanele bolovănoase şi buruienoase se ţin după noi şi ne cerşesc cu insistenţă bacşiş. Printre zidiri vechi şi ruine năpădite de ierburi pipernicite, pasc pâlcuri de oi şi capre. Aproape toate casele sunt de lemn, cu înfăţişare jalnică şi mirositoare a dărăpă-nare, cele mai multe. Ici colo sus şi jos ies balconaşe, tot de lemn, înegrit de ploi, însă simpatic împodobite cu flori şi cu ochi adânci de tinere cadâne. Băieţii grupului nostru i-au zărit şi şi-au permis repede o conversaţie de priviri şi gesturi. N'au refuzat-o. Feţele blonde sau migdalate ne-au urmărit mult timp. Şi noi suim şi coborâm acum, pante anevoioase, cu bolovani scobiţi şi îndărătnici, cărări şerpuitoare, cu mărăcini şi pământ ars ca la noi în Munţii Apuseni, pe alocuri. Pe urmă iar suim, pentru ca să coborâm din nou. Suntem în pa-sagiile Eyubului, cel pitoresc şi cântat de poeţii exotici. De două părţi au început să ne străjuiască drumul şiruri de chiparoşi şi mii de pietre se-pulcrale, răsturnate deavalma una peste alta. Inscripţiunile în arabă îşi strălucesc departe aurul. Peisajul ce ni se desemnează ochilor este extrem de original şi extrem de insuflător a tristeţe şi desnădejde...
Drumul ne-a fost un adevărat calvar, dar de-o frumuseţe care ne-a tras cu uitare peste toate greutăţile. Aceasta n'a fost contribuţia exclusivă a moscheei Edeme Kapu-Mirhinah Sultan, care ne-a eşit deodată în cale, pentru ca să ne imbie o clipă de' popas. Totuş am intrat pe sub cupolele ei arcuite cu acelaş interes şi cu ace-aş cutremurare, ce nu ne-a părăsit nici un moment, în tot programul vizitelor obositoare. In jurul curţii, cerdac larg de zid, sunt amenajate sute de locuinţe umile pentru sărăcimea Eyubului. In faţa locuinţei lor mizere, stau turceşte turcoaice în negru, îngrijindu-şi odraslele palide, veşte
de. Moscheea are aceeaş construcţie. Deosebire găsim doar în varietatea coloanelor şi a culorii marmorei. A-bundă verdele. Covoarele bogate şi grele sunt aşternute simetric, căzând perpendicular pe linia Meecei.
Pe alte şiruri nesfârşite de poteci rele şi intortochiate, pe lângă vechiul mur al Bizanţului, care ne imbie cu blocurile-i de bolovani uriaşi să le escaladăm şi să ne prindem o fotografie în grup, pe locuri precipitate, cu cimitire nesfârşite la stânga, ajungem în sfârşit la ţinta drumului nostru: cartierul Eyiib. Printre chiparoşi mulţi şi înalţi, pe sub mănunchiuri de tei şi sălcii ou. plete enorme, pe lângă felurite vegetaţii, printre neguţători de cărbuni, de cărnuri, de fructe, şi for-foteli de lume turcă veritabilă, ne strecurăm mereu înainte si admirăm în mers minunea de lumină ce o as-vârlă asfinţitul soarelui peste Cornul de Aur. Minunea aceasta este unică în lume şi poate fi văzută în toată măreţia ei numai în anumite ocazii potrivite. Poate am dat peste o astfel de o-cazie. Albastrul, purpuriul şi galbenul s'au întâlnit într'o splendidă compoziţie. Priveliştea este divină, şi răsfrângerea luminii vesperale peste chiparoşii din cimitire, oglindiţi în apele imense ale Cornului de aur de de-supt, joacă în reflexe fermecătoare de simţuri.
Intrăm în moscheea Eyiib, odată cu înserarea. Moscheea încoronării Sultanilor. La doi paşi lângă ea, străju-eşte de veacuri mormântul purtătorului de drapel al lui Mahomed. E din marmoră roşie. In jurul lui forfotă musulmanii neîntrerupt, ca în jurul u-nui izvor făcător de minuni.
In moschee e tocmai ora rugii. Musulmani mulţi, înfăşuraţi, în loc de fesuri, cu câte-o cârpă albă, şed cu picioarele încrucişate pe covoarele u-riaşe şi moi. Privim arhitectura internă şi nu ne atrage nimic deosebit de cea a moscheelor vizitate .Se cântă versete din Coran. Un turc voinic şi tânăr cântă admirabil. Melodia are totuşi ceva dulce şi amar.
Ni se comunică că în acest locaş de rugăciune se păstrează până astăzi drapelul cel verde al lui Mahomed. Un sentiment ţâşnit din contemplarea u-nui trecut plin de mărire şi din icoana dezolantă a prezentului ne provoacă tn suflete o uşoară descărcare de jale şi depresiune... Cu această impresie ne depărtăm, pe alte stradele, care fug spre ţărmul liniştit al Cornului de aur.
...Am ajuns la debarcader în seară deplină. Un vaporaş ne-a luat cu sine pe toţi şi ne-a legănat pe liniile de apă ale Cornului de aur timp de o oră. Priveliştea ne-a vindecat degrabă toate urmele unui drum chinuitor de greu. Grupul excursioniştilor a improvizat un cor armonios, cu reso-nanţe specifice locurilor. Feţe înseninate brusc s'au întors deodată din toate colţurile spre cântăreţii veseli şi fericiţi.
Şi cum lunecam pe apă, printre o feerie de lumini, într'o plutire nespus de plăcută, de două părţi privirile ni se îmbată de atâta frumuseţe, de atâtea icoane, pe care, ce n'am fi dat, să le fi putut închide în suflete pentru totdeauna...
5 Iulie 1930.
Teodor Murăsanu
55
SOCIETATEA DE MÂINE
G o e t h e la R o m â n i i.
Despre o apropiere între Goethe şi literatura română nu se poate vorbi decât începând cu al doilea deceniu al veacului al XlX-lea. încercară, ce-i drept, mai mulţi dintre istoricii literari şi esteti-cianii noştri să facă o apropiere între poezioara goetheană Geţunden şi Intr'o grădină a lui Ienă-chiţă Văcărescu. Cercetătorul G. Bogdan-Duică îşi exprimă însă convingerea că motivul împrumutat de poetul român se reduce la o sursă de inspiraţie din poezia populară română, *) după ce Sextil Puşcariu relevase că era imposibil să fi luat I. V. motivul dela Goethe, întrucât poetul român murise în preajma anului 1800, iar poezioara lui Goethe fu scrisă la 26 August 1813.2)
Dacă o apropiere între Goethe şi Ienăchiţă Văcărescu nu poate să se mai facă după stabilirea celor precedente de către cei doi istorici literari a-mintiţi, în schimb tot unuia dintre Văcăreşti îi fu dat să se întâlnească, pe teren literar cu autorul lui Faust. E cel mai respectat dintre membrii acestei familii de scriitori din revărsatul zorilor literaturii noastre. Este Iancu Văcărescu. La începutul secolului al XlX-lea acest român studiase la Viena. Acolo va fi aflat şi va fi adus, probabil, cu sine vreun exemplar din ediţia din 1808 a primei părţi din tragedia Faust. In orice caz de citit trebue să-1 fi citit I. V. pe Faust, din vreme ce îşi încearcă puterile cu traducerea cuvintelor simbolice ce le rosteşte spiritul pământului, pe care fragedul tălmăcitor îl identificase, greşit, cu Dracul3). Deşi fragmentul s'a tipărit numai la 1848, alături de celelalte încercări poetice ale lui Văcărescu, această încercare de traducere a isvorât din condeiul întâiului interpret al lui Goethe pe la începutul veacului trecut, probabil între 1810—1820.
A trebuit apoi să se răspândească vestea despre moartea poetului german, pentruca una dintre gazetele noastre, una singură, după cât ştiu'eu, Albina românească a lui Asachi, să tipărească la 14 Aprilie 1832 o dare de seamă despre ceremonia înmormântării lui „Poeta Gete", despre care se spun, între altele, următoarele: „Genia (duhul), talentul, haractirul moral şi sirguinţa a se face patrii folositor, sânt haruri carele rare ori se unesc în un muritor... Gete a fost unul din oamenii cari s'au învrednicit de aceste haruri, lăsând după sine urme nemuritoare". De aceea, la moartea lui... „toţi era de simţire pătrunşi ca la asfinţirea unui soare, căruia asemene multe vecuri nu vor vide răsărind". Probabil însuşi Asachi traduce, cu acel prilej, un mic fragment din Hermann şi Dorothea.4)
In periodul I al revistei Curierul de ambe sexe ce apăruse între 1836—1838 îşi publică Eliade Ră-dulescu traducerea unor Conversaţii intime ale lui Goethe (cu Eckermann). Sunt luate din isvor francez, din Revue de Nord. Intenţia lui Eliade a fost să arate „până încât judecăţile lui (Goethe) erau de curate şi sănătoase şi în cei din urmă ani ai bă-
') Vezi Dacoromania 1921/22, II, pş 725. 2) Vezi Cele trei Crişuri 1920, I, nr. 13, p. 10. — Mai
nou s'a ocupat / . E. Torouţiu cu această chestiune, expri-mându-şi ^convingerea că „cel mai aproape de adevăr" i se pare că ar fi G. Bogdan-Duică. Gf. Făt Frumos, 1931, p . 203.
3) Cf. G. Bogdan-Duică: Istoria literaturii române moderne, Cluj 1923 „Ardealul", pp. 18—19. Vezi şi Ion Gher-ghel: Goethe în literatura română, pp. 69—70.
4) Vezi id. ibid. p . 52.
trâneţilor sale". Cugetările acestea goetheene avură răsunet. Din Curierul lui Eliade trec, la 1839, în foaia lui G. Bariţ, unde s'a tipărit la 1838 şi cea mai veche tălmăcire a baladei Der Fischer de către Ti-motei Cipariu (ce am reprodus-o în întregime în studiul meu la pag. 53, iar decurând am fotografiat, la Academia liomână, vechile slove chirilice trimiţându-le, dimpreună cu alt material documentar, lâ Arhiva lui Goethe şi Schiller din Weimar).1)
Dacă vom mai aminti că la 1842 apăru în Bucureşti, în tipografia fraţilor Valbaum, Suferinţele junelui Werther, în tălmăcirea lui Gavril Munteanu — tălmăcire rămasă până «astăzi din punct de vedere literar în fruntea încercărilor româneşti, — şi dacă vom mai da seama de o traducere liberă, anonimă, a cântecului Margaretei, apărut în Zimbrul dela 17 Iulie 1850 — traducere făcută „după Giote", purtând titlul Mărgărita — am spus, în rezumat, aproape tot ce s'ar putea spune despre penetrarea goetheană în literatura română dela începutul până pe la mijlocul veacului al XlX-lea.
II
Trecând în revistă încercările din a doua jumătate a secolului trecut, dăm de câteva încercări româneşti remarcabile dacă nu prin altceva cel puţin prin faptul că se încumetă să se apropie de o-pere ca Faust şi Ifigenia. V. Pogor şi N. Skelitty ne dau, la 1862, întâia versiune a primei părţi din tragedia Faust, în proză, cu câteva intercalări de versuri2). Ilariu Puşcariu vrea să arate, în acelaş an, junimei române, „din cele patru anghiuri" imaginea faptului „istorico-tragedic" din Ifigenia3). Trei ani mai târziu apar, într'o foaie din Bucovina cele dintâi floricele din lirica lui Goethe. Deocamdată anonim. Cu apariţia Convorbirilor literare intrăm într'un ritm mai accentuat al penetrărilor germane. S. L. Bodnărescu imită pe Werther în schiţa sa Suferinţe cu titlul semnificativ: „După ziarul unui june" 4 ) . D. Bolintineanu nu scapă nici el de atmosfera wertheriană 5 ) . Mai târziu îl vom vedea imitând şi o baladă goetheană6). Dintre primii tălmăcitori — grupaţi în jurul Convorbirilor — se remarcă N. Schelitti (Regele din Thule, Craiul codrului, Mângâere în lacrimi, Rugăciunea Margaretei, Pescarul ş. a. — La Albina Pindului tălmăceşte cam aceleaşi balade un anonim (probabil Gr. H. Grandea), în proză. Mijesc şi întâiele imitaţii, cum: Ştii tu ţara (de Matilda Cugler) a-daptată după balada Mignon.
In principalele reviste literare române se desfăşoară între 1867—1871 un curent destul de puternic în jurul lui Goethe. Intre 1872—1876 vin se completeze recolta din periodice încercările de traduceri ale unor opere goetheene mai estinse cum sunt Clavigo şi Stella (N. Miculescu), Patimele junelui
x) In numărul cel mai nou din Adeverul literar şi artistic, închinat lui Goethe, e reprodusă deasemenea arhaica tălmăcire a lui T. Cipariu alături de maltratarea baladei goetheene de către Ştefan Neniţescu. E o ruşine că în volumul de propagandă „Goethe — Versuri în româneşte", Editura Dacia—Bucureşti, au putut să pătrundă astfel de monstruozităţi. •
2) Vezi Ion Gherghel: Goethe în literatura română pp. 55—56.
3) Vezi id. ibid. pp. 56—57. 4) „ id. ibid. pp. 58—61. ») „ id. ibid. pp. 61—65, •) „ id. ibid. pp. 79—81.
56
SOCIETATEA DE MÂINE
Werther (B. V. Vermont), Egmont (N. Ch. Quin-tescu) a) şi a.
Intâile studii despre poeţii germani se prelucrează, la noi, după modele franceze, în special de către Grandea în Albina Pindului.2).
*
Spre sfârşitul veacului, între 1877—1898, se realizează un simţitor progres, la Români, pe terenul tălmăcirii şi imitaţiei operelor goetheene. In afară de revistele amintite, îşi mai iau şi altele în programul lor de activitate cultivarea poeţilor germani. In primul rând merită să fie amintită Familia din Oradea şi Amicul Familiei din Gherla. Dintre traducători aducem aminte cititorilor de M. Pompi-liu, G. I. Bogdan, Const. Morariu, Dim. S. Iamandi, Iosif Popescu, Măria Baiulescu şi St. O. Iosif. Unii îşi concentrează tălmăcirile în volum (C. Morariu: Poezii germane) 3) alţii şi le scot deadreptul în volum 4 ) . Interesantă şi instructivă este metoda de lucru practicată de poetul nostru St. O. Iosif în tehnica tălmăcirii. Un simţ pronunţat de autocratică îl determina să-şi revizuiască, necontenit, încercările şi să nu le facă loc în volum decât după ce au a-tins un nivel superior în arta tălmăcirii. (Vezi studiul meu, pp. 88—90).
Al treilea traducător român al romanului „Werther" este I. Hussar, care îşi publică încercarea mai întâi în „Biblioteca de popularizare" din Cra-iova (1896) apoi în „Biblioteca pentru toţi". Din colecţionarea celor trei texte româneşti (aflătoare la pp. 92—95) se pot vedea atât calităţile cât şi neajunsurile acestor încercări. A patra tălmăcire — „o ciocârteală deplorabilă", cum o numeşte II. Chendi, — apărută sub semnătura A. S. în „Bibi. pt. toţi a lui Muller" nu merită să fie luată în considerare. Regretăm că o traducere mai veche, atribuită lui N. Schelitti, a rămas în manuscris.
In ceeace priveşte studiile asupra lui Goethe, remarcăm strădania lui A. Ventul apărut la Iaşi, la 1891 sub titlul: Un studiu asupra vieţii şi a principalelor scrieri ale celor doi poeţi germani: Goethe şi Schiller. Nu atinge influenţele, rămânând pur informativ.
III.
Semnalul pentru un cult mai conştient al lui Goethe îl dă revista Familia, condusă de Iosif Vulcan, cu prilejul împlinirii unui secol şi jumătate dela naşterea poetului german (1899). îndată ce trecem pragul veacului al XX-lea se înmulţesc, şi la noi, probele de maturitate literară. Pentru intervalul de timp 1899—1915 nu vom mai trece totul în revistă ci ne vom mărgini să amintim că Ifigenia în Taurida a lui I. Borcia este o perlă în domeniul traducerilor româneşti, că fragmentul din Tarquato Tasso, datorit lui Oreste denotă aptitudini excepţionale, că Prometheu a lui P. Cerna ne arată până la ce înălţimi se poate ridica un poet chiar şi când e vorba de o traducere, că, în sfârşit prestaţiunile unui Iorgu G. Toma şi ale altora ating, prin supleţa lor stilistică, culmi, pentru a căror
*) Vezi id. ibid. pp. 71—77. s) „ id. ibid. pp. 77—78. s) „ id. ibid. pp. 83—87. 4) „ 451 Traduceri libere şi imitaţiuni de poezii an
tice şi moderne din Orient şi Occident, Iaşi, Fr. Şaraga (1894).
cucerire nu şi-au irosit puterile zadarnic. Acum pătrunde şi lirica lui Goethe — fireşte numai o parte dintr'însa — mai adânc în sufletele româneşti. Accentele îndurerate din „Wilhelm Meister" îşi croesc drum şi în imitaţii (după cum arătasem referitor la Mih. I. Pricopie:
Când suferinţa crudă cu ghimpi mi-aşterne patul Nu pot dormi o clipă... mă sbat şi gem mereu; Când am drept alinare doar plânsul, nesecatul, Veghiază sărăcia la căpătâiul meu.
Cine nu-şi va aduce aminte, citind aceste versuri, de suspinul harpistului din „Wilhelm Meister":
Wer nie sein Brot mit Trănen ass, Wer nie die kummervollen Nachte Auf seinem Bette weinend sass, Der kennt euch nicht, ihr himmlischen Măchte
Şi nu este singura reminiscenţă nici la Pricopie. *)
In acest răstimp apar şi cele mai multe din traducerile româneşti ale poemei Hermann şi Doro-thea: A. Zaman (1903), Oreste (1907 şi urm.), Barbu Constantinescu (1908), Măria Baiulescu (1911), M. Strajan (1912). Singură a lui C. Morariu iesă din acest interval de timp, ed. I apărând în 1884, a doua în 1924.2)
Studiile româneşti din această perioadă, deşi fragmentare, poartă pecetea contactului direct cu isvorul, ceeace denotă un progres în însuşirea lim-bei şi cunoaşterea literaturii germane.
Un întreg capitol am rezervat în lucrarea mea, tălmăcitorilor tragediei Faust. Am dovedit acolo că în timp ce I. Gorun traduce mai scrupulos înţelesul, I. N. Soricu e preocupat mai mult de cultul formei. Cel mai fidel, mai poetic şi mai conştiincios Faust ni l-ar fi dat regretatul St. O. Iosif. Fragmentele rămase o dovedesc cu prisosinţă. Interesante sunt apoi şi urmele de motive faustiene ce au străbătut în câteva poezii româneşti.3)
*
După răsboiul mondial se bucură, în special balada Mignon de popularitate la Români. Câţiva dintre interpreţi sunt preocupaţi acum să-şi adune în volum poeziile t raduse4) . Vrednică de subliniat e strădania lui I. Sân-Giorgiu să descopere Românilor câteva mărgăritare din cartea „Suleika" a Divanului vest-oriental. Dar aceşti interpreţi nu sunt nici pe departe singurii care au încercat să ne apropie de misterul poetic al celui mai desăvârşit liric. Cei mai mulţi dealtfel de acum se vor ivi. O dovedesc revistele noastre literare ce-şi închină în acest an de comemorare numere întregi sărbătoririi Olimpianului dela Weimar. Să nădăjduim că nouii interpreţi nu vor fi numai mulţi, ci vor fi şi capabili să ne descopere cât mai fidel şi cât mai artistic imensele comori din opera de poezie şi de gândire a lui Goethe.
ION GHERGHEL
') Cf. I. Gherghel st. cit. pp . 124—126 unde sunt specificate şi alte exemple.
2) Vezi id. ibid. pp. 113—120. s) Vezi id. ibid. pp. 148—149. 4) C. Morariu: Versuri de Goethe şi Schiller, Cernăuţi —
„Glasul Bucovinei" — 1923 şi V. Tempeanu: Din scrisul vechi, Antologie Craiova, „Ramuri", 1924.
57
SOCIETATEA DE MÂINE
Problema minorităţilor naţionale europene Problema minorităţilor naţionale
aşa precum se prezintă azi este fără îndoială una dintre cele mai arzătoare şi spinoase probleme ale politicei europene. S'ar putea spune fără exagerare, că de rezolvirea ei satisfăcătoare depinde în mare parte menţinerea păcii, atât de necesară şi atât de mult dorită în continentul nostru. La i ceasta convingere au ajuns nu numai conducătorii minorităţilor naţionale, ci şi acele cercuri politice ale popoarelor majoritare, cari conştiente fiind de greaua răspundere ce apasă pe u-merii lor, nu se pretează la o demagogie păgubitoare, ci plecând dela realităţile date, caută să înlesnească convieţuirea tuturor cetăţenilor pr in mijloacele cele mai potrivite.
Din lupta crâncenă care s'a purtat cu condeiul, mai ales în ultimele decenii, a rezultat o literatură atât de bogată, încât s'ar putea vorbi de o adevărată ştiinţă a minorităţilor naţionale.
Precum arată dealtfel şi titlul conferinţei nu mă voiu ocupa decât de minorităţile europene întrucât în celelalte continente cum e de ex. în Asia, nu avem de a face cu o problemă a minorităţilor, ci mai de grabă cu una a majorităţilor, după cum s'a exprimat odată nu fără amărăciune delegatul chinez la Liga Naţiunilor.
I. Geneza problemei. O singură privire asupra hărţ i i etnografice e suficientă pentru a ne releva cât de variată este populaţia Europei din punct de vedere naţional în general şi în special aceea a Europei centrale. A-cest fapt se datoreşte pe deoparte mi-graţiunei popoarelor şi pe de alta diferitelor colonizări ulterioare. Cu toate că această situaţie datează din e-vul mediu, din diferite cauze chestiunea naţionalităţilor apare ca problemă abia după revoluţia franceză. In evul mediu predomina forma de stat absolutist în care poporul nu participa la conducerea statului. Pe stăpâ-nitorii din acele vremuri nu-i interesa prea mult naţionalitatea supuşilor, cât mai ales confesiunea lor Ccuius re-gio eius religio) şi capacitatea lor de plată. Pe de altă parte fiindcă limba latină era limba oficială a statelor, nici un conflict pe tema aceasta nu putea avea loc.
In urma ideilor revoluţiei franceze, situaţia s'a schimbat cu totul. Poporul până atunci exclus dela conducerea statului, apare ca putere hotărîtoare în stat („Toate puterile emană dela naţ iune") . Cum însă singură conştiinţa de stat, în lipsa unei educaţii cetăţeneşti, era insuficient desvoltată pe vremea aceea, nu putea fi luată ca bază a organizaţiei de stat. S'a recurs atunci la o unitate naturală, care este naţiunea. Statul bazându-se pe ea dă naştere statului naţional. In secolul al 19-lea, numit şi secolul naţionalităţilor, propagarea ideilor naţionale a deşteptat în fiecare popor dorinţa de a se cârmui prin el însuş şi după legile lui fireşti. Cum însă în statul naţional nu se satisface dreptul de auto-cârmuire decât pentru poporul care se identifică cu organizaţia de stat, ar
*) Conferinţă ţinută în cadrele cercului Universitar de studii sociale şi politice internaţionale din Cluj, în 28 Noembrie 1931.
fi fost drept şi logic ca fiecare naţiune să-şi aibă statul său. Acest fapt este însă imposibil. Mai întâiu fiindcă el ar produce o fărâmiţare prea mare a forţelor politice şi economice *) şi în al doilea rând fiindcă este pur şi simplu o imposibilitate de fapt. Intru cât orice organizaţie de stat reclamă un teritoriu anumit şi popoarele europene, în special în Europa centrală nu locuiesc, decât pe alocurea, în mase compacte şi pure, ci amestecate unele cu altele, o limitare teritorială pur naţională este irealizabilă. Deputatul minorităţii germane din Lituania, Has-selblatt a făcut următoarea socoteală interesantă. El spune că chiar dacă s'ar revizui graniţele europene în sens naţional şi dacă s'ar da stat naţional fiecărei minori tăţ i locuind în masă compactă de minimum 500.000 de suflete, totuş ar mai rămâne numărul formidabil de 25 de milioane minor i t a r i 2 ) . Prin urmare problema minorităţilor naţionale trebuie bine deosebită de cea a revizuirii tratatelor de pace.
In nici unul dintre statele europene nu găsim o populaţiune pură din punct de vedere naţional, ci numai popoare majoritare ) . In faţa acestei stări de lucruri, se naşte întrebarea firească: care este situaţia de drept şi de fapt a fragmentelor de popoare, cari sunt înglobate într 'o organizaţie de stat ce se identifică cu comunitatea naţională (Volksgemeinschaft) a poporului majoritar ?
In general popoarele majoritare nu văd în naţiunile conlocuitoare numite minoritare, decât nişte elemente străine şi neplăcute, dacă nu chiar periculoase, ceeace din punct de vedere psihologic este foarte explicabil. Pornind dela această prejudecată, aproape toate popoarele „de stat" au încercat să se scape de aceste „elemente străine" prin diferite mijloace.
Modul cel mai des întrebuinţat a fost asimilarea naţională, fie prin promisiuni ademenitoare, fie p r in forţă. Concomitent cu acest atentat contra individualităţii culturale şi etice a popoarelor minoritare, se duce azi în u-nele state o luptă sistematică împotriva lor. pe terenul economic*). Acţiunea de sabotare economică împotriva minorităţilor cauzează grave urmări pentru existenţa lor în general, fiindcă ştiut este că propăşirea unui popor este condiţionată în mare parte de ibună starea lui economică5) . Pe lângă aceaste se duce şi o sistematică politică pentru a îndemna pe popoarele minoritare să emigreze în alte ţări. Procedeul cel mai barbar în acest do-
') cf. Iuliu Maniu, Problema minorităţilor naţionale, publicat de Institutul social român („Politica externă a României") .
2) of. inuimărul special pentru problema minoritară al revistei „Siid-deutsche Monatshefte".
s) v. statistică publicată iîn „Politica externă a României", edit. LS.R., conferinţa d-lui I. Maniu despre problema minori tară: România 26% minorităţi naţionale, Polonia 34%, Jugosla-via 20%.
4) cf. O. Bauer, Wirtschaftskrise und Nationalitătenpolitik, revista „Nation und Staat" Oct. 1931.
5) v. St. L. Roth, teza III.
meniu l-au întrebuinţat Grecia şi Turcia cari şi-au schimbat minorităţile între ele ca pe o marfă oarecare. Astfel Grecii din Asia mică au fost expulzaţi de pe pământul pe care l-au stăpânit de mai bine de trei milenii, ajungând astfel într 'o mizerie îngrozitoare.
Faţă de o astfel de acţiune nu era de aşteptat fireşte, decât o reacţiune energică din partea naţiunilor minoritare. (Iată de ex. ce zice memorandul Românilor din Transilvania din 1892: „Acţiunea guvernului însă şi a societăţii maghiare produce în mod firesc o reacţiune care se manifestă în toate sferele vieţii şi astfel atât monarhia cât şi patria noastră mai restrânsă e ţinută în continuă frământare") .
II. Importanţa internă şi internaţională a problemei. Din cauza aceasta se nasc foarte multe conflicte interne, cari au repercusiuni importante şi a-supra relaţiilor internaţionale ale statului respectiv, fiindcă tratamentul vitreg al minoritarilor provoacă indignarea justă a conaţionalilor lor organizaţi în stat naţional. Problema minorităţilor aşa precum se prezintă are deci două aspecte: naţional şi internaţional.
Ca problemă naţională rezolvarea ei este indiscutabil în însuş interesul statului. Căci „această problemă" zice d-1 Iuliu Maniu*) „departe de a fi o chestie determinată numai de raporturile de forţă politică dintr 'un stat, este o problemă a drepturilor omului, câştigate prin imense sacrificii ale întregii omeniri, este o chestie a umanităţii consfinţite prin martiriul atâtor suflete mari, în fine este o chestie de utilitate şi de raţiune de stat şi o problemă a armonioasei desvoltări a statului. Este o chestie dela a cărei re-zolvire norocoasă depinde utilizarea complectă pentru stat şi spre binele comun a tuturor forţelor etnice, sociale, economice şi culturale de orice origină ar fi ele. Peste toate acestea ea a devenit prin hotărîrile conferinţei de pace, prin tratatul adiţional semnat la Paris în 9 Dec. 1919 şi pr in hotărîrile din Alba-Iulia din 1 Dec. 1918 o chestie de importanţă internaţională dela rezolvirea căreia nu ne putem sustrage".
Adevărul acestei păreri îl verifică istoria Elveţiei pe deoparte şi a decedatei monarchii austro-maghiare pe alta. Elveţia se compune din punct de vedere al populaţiunii astfel: 67% germani, 27% francezi, iar restul italieni şi un alt popor tot de origină romanică. Cu toate acestea pr intr 'o politică împăciuitoare a reuşit să devină puternică şi înfloritoare, pe când alte state cu minorităţi mai reduse, îşi socot existenţa periclitată pr in prezenţa acestora. Austro-Ungaria, care deşi a practicat uneori (legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor 44:1868) o politică relativ tolerantă, totuş n'a înţeles justele pretenţii ale Cehilor şi Românilor, fapt care n'a întârziat să se răsbune.
Deşi problema minorităţilor naţionale prezintă pr in sine şi un caracter internaţional, totuş acesta nu i-a fost recunoscut în mod oficial decât după tratatele de pace încheiate în urma
') op. cit.
58
SOCIETATEA DE MÂINE
răsboiului mondial şi pr in organizarea Ligii Naţiunilor.
Marile puteri aliate pentru a preveni eventuale turburări naţionale, au făcut dependentă recunoaşterea suveranităţii noilor state, de condiţia ca a-ceste state să se oblige printr 'un tratat, pus sub supravegherea Ligii Naţiunilor, că vor respecta dreptul de existenţă şi desvoltare a minorităţilor e tnice 1) . Deasemenea micile state învinse au semnat obligaţii asemănătoare pentru minorităţile pe cari le mai cuprind între graniţele lor actuale. Aşa au fost: Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia. In afară de aceste tratate puse sub supravegherea Ligii Naţiunilor, unele state au întregit a-ceste garanţii prin convenţii reciproce. Astfel e convenţia dintre Austria si Cehoslovacia (Briinn 7 Iun. 1920 si Karlsbad 23 Aug. 1920), şi cea dintre Germania si Polonia (Geneva 15 Mai 1922), e tc . '
Cu toate că protecţia minorităţilor cade sub jurisdicţia Ligii Naţiunilor, totuş reglementarea ei juridică nu s'a făcut prin statutele acestei instituţii, ci pr in tratate speciale. Motivul acestui procedeu este faptul că marile puteri, sub pretextul că nivelul desvol-tării lor culturale este o garanţie suficientă pentru tratamentul la care vor supune minorităţile, au reuşit să se eschiveze de asemenea obligaţii. A-ceastă situaţie a dat naştere la nemulţumiri nu numai în sânul minorităţilor ci şi a statelor mici, cari se consideră în mod exclusiv obligate să respecte fiinţa şi desvoltarea minorităţilor. Deaceea la al 5-lea congres al naţionalităţilor, ţinut în Aug. 1929, s'a hotărî t ca obligaţiile acestea să se extindă asupra tuturor statelor.
Pentru a arăta măsura în care s'a extins protecţia internaţională a minorităţilor, voi reproduce unele dispoziţii din tratatul adiţional semnat de România în 9 Dec. 1919, care cu mici excepţii este identic cu cele încheiate de alte state.
România este obligată prin acest tratat să recunoască ca cetăţeni pe toţi locuitorii teritoriilor alipite (art. 3-7): „Toţi supuşii români vor fi egali în faţa legii şi se vor bucura de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, limbă sau religie.
Deosebirea de religie, de credinţă sau de confesiune nu va putea fi o piedică pentru nici un supus român cu privire la folosinţa drepturilor sale civile şi politice, în special la admiterea în serviciile publice, în funcţiuni şi onoruri sau la exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii .
Nu se va edicta nici o restricţiune contra liberei întrebuinţări de către vreun supus român a vreunei limbi oarecare, fie în relaţiile private sau comerciale, fie în materie de religie, de presă sau de publicaţiuni de orice natură, fie în întrunirile publice.
Cu toată stabilirea de către guvernul român a unei limbi oficiale, se vor face înlesniri raţionale (facilites rai-sonnables) supuşilor români de altă limbă decât cea română, pentru întrebuinţarea limbii lor fie oral, fie în scris înaintea autorităţilor (tribu-naux) art. 8) .
Supuşii români aparţ inând unor mi-
') Scrisoarea lui Clemenceau adresată lui Paderewski, din 28 Iunie 1919. în A. de Balogh, La protection internaţionale des iminoritees, Paris 1930, pp . 63-5.
norităţi etnice, de religie sau de limbă, se vor bucura de acelaş tratament şi de aceleaşi garanţii în drept şi în fapt ca şi ceilalţi supuşi români. Ei vor avea în special un drept egal de a înfiinţa, conduce şi controla pe cheltuiala lor instituţii religioase sau sociale de binefacere, şcoli şi alte stabilimente de educaţ ie 'cu dreptul de a întrebuinţa limba lor proprie şi de a exercita liber religiunea lor. (art. 9) .
In materie de învăţământ public, guvernul român va acorda în oraşele şi districtele unde locuieşte o proporţie considerabilă de supuşi români de altă limbă decât cea română, înlesniri (facilitees appropriees) menite a asigura că în şcolile primare copiii acelor supuşi români vor fi instruiţi în propria lor limbă. Această stipulaţiune nu va împiedeca guvernul român de a face obligatorie predarea limbii române în zisele şcoli.
In oraşele şi districtele unde locuieşte o proporţie considerabilă de supuşi români aparţ inând unor minorităţi etnice, de religie sau de limbă, a-ceste minorităţi îşi vor vedea asigurate o parte echitabilă in beneficiul şi în afectarea sumelor ce ar putea fi a-tribuite din fondurile publice, prin bugetul statului, pr in bugetele primăriilor şi alte bugete, în scop de educaţie, de religiune sau de binefacere (art. 10).
România consimte să acorde sub controlul statului român comunităţilor secuilor şi saşilor din Transilvania autonomia locală in ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare (art. 11)".
Articolul 12 spune că toate aceste drepturi stau sub supravegherea Ligii Naţiunilor, şi stabileşte modul de a-plicare a acestor garanţii .
Eventualele neînţelegeri privitoare la interpretarea acestor dispoziţiuni cad spre rezolvare în competinţa curţii de justiţie internaţională dela Haga. ,
Multe din aceste dispoziţiuni au rămas însă literă moartă. Iar în ceeace priveşte supravegherea Ligii Naţiunilor, aceasta a devenit aproape inexistentă din cauza unei proceduri defectuoase, care făcea ilusoriu dreptul reclamanţilor. O comisie de trei era însărcinată cu examinarea petiţiunilor, urmând ca să nu fie admise spre rezolvare înaintea consiliului Ligii Naţiunilor decât acelea, cari îndeplinesc formele procedurale. Regulele de procedură însă formau un fel de secret profesional, căci nu se publicau pentru a fi cunoscute de interesaţi. Cererile „rezolvate" deja de această comisie pentru lipsă de formă legală între anii 1920—29 au fost precum urmează: înaintate 345, dintre cari numai 18 au ajuns înaintea consiliului Ligii Naţiunilor. Dar şi dintre acele 18 petiţii numai 15 au fost luate în discuţie. In 7 din aceste 15 cazuri nu s'a întreprins nimic, în 3 nu s'a ajuns la nici o hotărîre, în 6 s'a reuşit a ajunge la compromise, iar în 2 s'a dat câştig de cauză şi în acestea numai fiindcă, se zice că părţile litigante s'ar fi fost înţeles între ele.
Constatând această stare de fapt, s'a convocat din iniţiativa lui Stresemann o conferinţă la Madrid în anul 1929 pentru a revizui normele de procedură.
In locul comisiei de trei, poreclită comisia de înmormântare a dreptului minoritar, s'a instituit o comisie de cinci. Petiţionarul urmează a fi în-cunoştiinţat dacă cererea nu i se ad
mite din lipsuri procedurale. Şedinţele comisiei se vor ţine şi în afară de 'sesiunea când va fi convocat consiliul L. N. Consiliul urmează a fi încunoş-tiinţat despre petiţiunile respinse de către comisia de cinci. Urmează a se publica o statistică despre toate petiţiunile înaintate şi „comisiile minoritare să ia în serios posibilitatea de a publica, în înţelegere cu guvernele interesate în cauză, rezultatul cercetăr i lo r " 1 ) .
Roadele acestei îmbunătăţir i a procedurii urmează să se arate!
Afară de Liga Naţiunilor mai există şi alte organizaţiuni internaţionale cari şi-au propus rezolvarea problemei minorităţilor.
Astfel sunt : Uniunea mondială pentru Liga Na
ţiunilor. Atitudinea Uniunii faţă de proble
ma minorităţilor naţionale, a fost fixată în conferinţa dela Praga din a-nul 1922 în următoarele puncte : a) Extinderea tratatelor pentru protecţia minorităţilor şi asupra marilor puteri, b) înfiinţarea unei comisii permanente la Liga Naţiunilor pentru rezolvarea litigiilor, c) învăţământul în limba maternă şi o mai întinsă întrebuinţare a limbilor minori tare în administraţie şi justiţie, d) Acordarea în anumite cazuri chiar a autonomiei politice.
Organul Uniunii, care devine tot mai mult conştiinţa Europei în chestiuni minoritare, este revista „Les Mi-noritees Nationales" condusă de renumitul Prof. Erenest Bovet din Lau-sanne.
Uniunea interparlamentară, a luat la al 22-lea congres ţinut la Copenhaga în anul 1923 următoarea hotărâre : a) Garantarea drepturilor elementare pentru minorităţi , cerând în schimb ţinută loială faţă de stat din partea acestora, b) întemeierea de foruri interne pentru rezolvarea litigiilor compuse din reprezentaţi ai poporului majoritar şi ai celor minori tare în număr egal. c) înfiinţarea unei comisii permanente la Liga Naţiunilor.
Spre deosebire de celelalte organizaţiuni internaţionale, cari nu pot decât să apeleze la conştiinţa publică a lumii, Uniunea interparlamentară ar putea să-şi ducă la îndeplinire hotă-rîrile şi anume prin parlamentele diferitelor ţări .
Congresul Naţionalităţilor din Geneva constă din reprezentanţii tuturor minorităţilor europene, unite spre a duce lupta în comun pentru rezolvarea problemei.
Revista „Nation und Staat" apărând la Viena poate fi privită ca organul de fapt al Congresului Naţionalităţilor. Dealtfel congresul îşi publică hotărî-rile sale într 'un anua r 2 ) .
III. Posibilităţile de rezolvare a problemei minoritare, le voi parcurge foarte succint indicând modalităţile propuse. Problema minoritară ne fiind identică în toate ţările, o reglementare unitară, internaţională, ar fi nu numai imposibilă dar şi nedreaptă. In urma diferitelor tradiţii , a minorităţilor, s'au născut profunde deosebiri sociale şi culturale între ele cari, fireşte, îşi găsesc expresia şi în diferitele pretenţii de drept ale lor. Având
J) XXX, Der Kampf um die deutsche Aussenpolitik pag. 79.
2) O. Wittstock, Die offene Wunde Europas.
59
SOCIETATEA DE MAINE
deci în vedere pe deoparte aceste diferenţe între pretenţiile de drept ale minorităţilor şi pe de alta dublul aspect al problemei, adică naţionalul şi internaţionalul, rezultă în mod logic că problema minorităţilor naţionale reclamă o rezolvare îndoită: internaţională şi naţională. Deşi o reglementare internaţională nu poate întrece, din cauzele sus menţionate, fixarea şi garantarea principială a problemei, dispoziţiile lacunare ale tratatelor pentru protecţia minorităţilor, acum în vigoare, ar putea să fie întregite în multe privinţe.
Rezolvarea in concreto şi satisfăcătoare revine însă fiecărui stat aparte.
Problema minoritară nefiind o problemă de graniţe, precum am demonstrat-o deja, întrucât cu cea mai mare bunăvoinţă nu s'ar putea fixa astfel de graniţe ca să nu existe minorităţi, soluţia problemei va trebui căutată pe altă cale decât pe aceea a revizuirii tratatelor de pace.
Pe de altă parte o .rezolvare" în felul Turciei şi Greciei nu se poate lua în considerare, întrucât ar însemna să despoiezi pe un popor de dreptul tot atât de mare şi sfânt al patriei dobândite prin naştere, pentru a-i satisface o altă dorinţă mai puţin importantă şi anume de a trăi în stat naţional.
Actul Turciei şi al Greciei nu merită nici măcar de a fi enumerat între posibilităţile de rezolvare, ci între actele de brutalitate cari nu s'au întâmplat decât numai în evul mediu.
O altă posibilitate de rezolvare, pe care o amintesc numai pentru a complecta şirul teoretic, este acea a desfiinţării formei de stat naţional.
Deşi problema s'a născut, precum am relevat-o la început, prin adoptarea formei de stat naţional de către popoare cari nu locuiau în masă compactă şi pură fiind numai majoritare pe teritoriul lor şi deşi ar părea logic ca stabilind această cauză a problemei să se caute remediul corespunzător, cu toate acestea, nu se poate spera în mod serios la o rezolvare în acest sens, întrucât nu numai a-cum, dar şi în viitorul apropiat, forma de stat naţional va fi idealul fiecărui popor.
Singura soluţie la care se poate a-junge este prin urmare satisfacerea dreptului de autocârmuire pentru minorităţi concomitent cu menţinerea formei de stat naţional. Această soluţie deşi ar părea la prima vedere a fi o contradictio in adjecto, totuş este realizabilă (v. Estonia). Bineînţeles că dreptul la autocârmuire a minorităţilor nu se va putea satisface în mod integral, ci doar într'o măsură mai mare sau mai mică, după cum minoritatea locuieşte în masă compactă sau amestecată cu poporul majoritar sau alte popoare tot minoritare.
Minorităţile locuind în masă compactă, constituind majoritatea pe acel teritoriu, sunt impropriu numite minorităţi (unechte Minderheiten), iar acele naţionalităţi cari sunt minoritare nu numai în raport cu numărul total al locuitorilor din întregul stat ci chiar şi pe teritoriul locuit de ele se numesc minorităţi propriu zise (echte Minderheiten).
Minorităţilor „improprii" li s'ar putea acorda sub supravegherea statului autonomia politică în administraţia locală în sensul cerut de Uniunea pentru Liga Naţiunilor.
Minorităţilor propriu zise nu li se poate satisface dreptul la autocârmui
re decât în măsură şi mai restrânsă şi anume prin acordarea autonomiei culturale şi sociale după modelul Estoniei, model recunoscut şi apreciat şi de Congresul Naţionalităţilor ţinut in vara anului 1931.
Iată în ce constă grosso modo această autonomie. Toţi cetăţenii cari a-parţin unei minorităţi naţionale se pot înscrie în mod liber într'un registru numit cadastrul naţional. După ce s'a stabilit numărul total al cetăţenilor înscrişi într'un astfel de registru, se calculează cota procentului ce-i revine fiecărei minorităţi faţă de numărul total a cetăţenilor statului. Statul subvenţionează băneşte organizaţiile culturale şi sociale minoritare, în proporţie cu cota lor procentuală, ba pune la dispoziţia organizaţiei naţionale minoritare (Volksgemeinschaft) forţa sa de constrângere pentru încasarea în plus, de taxe speciale dela membrii organizaţiei, necesare pentru acoperirea eventualelor cerinţe culturale sau sociale mai desvoltate decât ale poporului majoritar. Minorităţile dispun în mod liber de aceste sume. Statului nu-i revine decât un drept de control.
Deşi prin acordarea unei astfel de autonomii culturale şi sociale se satisface fără îndoială o mare parte din dreptul la autocârmuire a minorităţilor, totuş rezolvarea ei integrală nu este posibilă numai pe această cale, întrucât viaţa unei comunităţi naţionale se manifestă şi în alte domenii decât culturale şi sociale, ex. în administraţie, justiţie, politică şi economie. Ar fi deci echitabil dacă s'ar da posibilitatea de colaborare în toate
Citim în ziarul „Vestul": Este fără îndoială revista „Societa
tea de Mâine", de sub direcţiunea distinsului intelectual transilvănean, d-l Ion Clopoţel, preşedintele Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat.
„Societatea de Mâine" este în al IX-lea an de apariţie, ceiace în ziua de azi, când revistele şi ziarele răsar ca ciupercile, — pentru a muri a doua zi, — constitue un record. Secretul îndelungatei sale durate şi a frumoaselor perspective pentru viitor? Directorul ei, — adevărat deschizător de drumuri al tinerei generaţii din Ardeal, — prin veşnicul său neastâmpăr creator de a găsi şi arăta adevă-vărata cale ce trebue urmată în haosul atâtor primejdioase curente sociale care bântue, prin dragostea şi sinceritatea cu care s'a aplecat asupra a-tâtor probleme pentru a le analiza şi lămuri, a reuşit să câştige pentru „Societatea de Mâine" un impozant număr de cititori, cari prin interesul lor faţă de revista clujană nu constitue numai o justificare a existenţei ei, ci pe lângă un sprijin moral puternic mai reprezintă unul tot atât de im-
aceste ramuri ale vieţii publice şi naţionalităţilor minoritare. Ar trebui ca să se caute o modalitate care ar îngădui ca fiecare să fie după posibilitate administrat şi judecat în limba sa şi prin indivizi aparţinând naţionalităţii sale. CV. hotărîrea dela Alba-Iu-lia 1. D. 1918, III, 1). Astfel legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţi- . lor (No. 44:1868) în vigoare şi azi în Transilvania (lato-sensu) x) deşi lasă mult de dorit"), caută a satisface în mare parte aceste cerinţe. Ea admite întrebuinţarea limbilor minoritare în faţa tuturor autorităţilor locale (administrative ori judiciare) dacă acea minoritate formează 20% din totalul locuitorilor acelei comune) respective al acelui judeţ.
Acest articol n'are pretenţia să fie decât o privire generală asupra problemei, aşa precum se prezintă ea azi în Europa, prin urmare nu are în vedere cutare sau cutare stat, ci ansamblul problemei.
ALFRED SCHLOSSER rig. în drept şi ştiinţe de stat
Cluj, 28 Noembrie 1931.
x) Prin decretul-lege No. I al Consiliului dirigent, a fost menţinută în vigoare „până la modificarea ulterioară prin lege". Această modificare nu s'a făcut nici prin legea unirii din 1920, nici prin Constituţia 'din 1923, nici prin vreo altă lege ulterioară. s) cf. critica adusă legii 44:1868 în memorandul dela 1892.
portant şi din punct de vedere material. \
Câţi sunt oare acei cari ştiu că „Societatea de mâine" posedă un număr de cititori, poate de zece ori mai mare chiar decât „Gândirea" ? Cel mai mare merit al ei rămâne însă fără doar şi poate acela că deşi este o revistă ardeleană, totuşi este foarte mult citită şi în vechiul regat. Ba acolo poate chiar mai mult de cât în întreg Ardealul şi Banatul, unde în afară de tineretul crescut în spirit românesc, restul publicului se pare că se îndeletniceşte sau cu lecturi de calitate in? ferioară, sau, — nepăsător faţă de ceiace se frământă în sufletul românesc, — crede că e admisibil şi suficient a se mulţumi să asimileze doar, ceiace produc străinii.
JSocietatea de mâine" a devenit de pe acum o tribună care este şi a bănăţenilor. Una din acelea dela care dacă nu se poate face politică, de care e sătulă toată lumea, se poale face altceva mult mai folositor: cunoaşterea, aprecierea şi înfrăţirea celor mai multe valori de pe întreg întinsul ţării. Şi nu va fi puţin.
LIVIU JURCHESCU
'|iiiii!!liiii|lWl,iiimiiiiii|'W"|iiiiiMiMi|lŞ'1 I III"'V III''V"III 'V""i V iiiiii"'V"iiMiiii'i" V ' mi"" W
Ecouri de presă
O capo-d'operă culturală a Ardealului
60
SOCIETATEA DE MÂINE
P r i v e l i ş t i b ă n ă ţ e n e
UN METROPOLIS AL ROMÂNIEI Gigantică şi neagră cetate de oţel
şi de fier. Cu o singură stradă propriu zisă
— dela un capăt la celalt al oraşului, — lungă de cinci chilometri, cu tro-toarele bine asfaltate şi marginile de iei. Celelalte străzi, — multe la număr dar mult mai mici, — unele sunt în aşa fel terasate încât din perspectivă dau interesanta iluzie optică a unui bloc de case cu mai multe etaje.
Curioasa arhitectonie a caselor de pe această pantă te face să te întrebi dacă nu cumva, înainte de a fi fost aşezate acolo, au fost jucăriile unui u-rias neîndemânatic care urcând dealul' s'a poticnit şi, scăpându-le din mână, s'au tot prăvălit până când datorită unui capriciu al hazardului s'au îngrămădit acolo, unde se află acum, alcătuind originalul tablou cubist de astăzi.
Pe dinaintea caselor trec linii ferate cu nesfârşite trenuri industriale, iar pe linii, gârle cari mai cu seamă noaptea, par mai de grabă puroae de uzină, mânjite cu aur şi argint de lună, şi cu verdele şi roşul lămpilor drumului de fier.
Linii ferate în uzine, linii ferate pe străzi, poduri deasupra străzilor iar peste ele tot linii ferate. Sgomote nesfârşite ca de gară din Paris sau San-Francisco, ale vagoanelor ce trece ziua şi noaptea încărcate cu şerpii de aur ai fierului încă roşu. Cinematografele învăluite în reclame pline doar de cow-boij, de docuri din New-York. de căutători di aur de pe Yu-kon, de prin Klondyke şi Alaska, de bandiţi de prin prairie-iile Argentinei, cu pălării spaniole şi mustăţi a la Douglas Fairbanks, şi alte filme de acest soiu, alese spre a face plăcere muncitorilor de aci.
Oraş cu străzi multe şi întortochia-te, având nenumărate urcuşuri cu zeci de trepte, deobiceiu acolo unde se deschid în cele paralele cu cea principală şi cari sunt situate mult mai "sus, formând adevărate terase de unde se desvăluie ochilor cea mai feerică privelişte de iad metalurgic modern, înconjurat de codri înalţi şi aşezat la poalele lor ca'ntr'un cazan.
Ceia ce isbeşte vederea în primul moment sunt cimitirele peste măsură de tixite şi în aşa fel contopite în cât aproape că formează unul singur, de necrezut de vast şi situat atât de sus încât, privit din puncte diferite ale oraşului şi printre vârfurile furnalelor^ se distinge întâiu cimitirul, şi numai după aceea turnurile — cari stau mult mai jos — ale bisericilor.
Astfel privită, noaptea, pe „clar" de lună reşiţean, — cu câte o lună plină înţepenită par'că între coşuri, şi nu cu înfăţişare de „disc de aur" ci de enormă tingire de aramă înegrită de fum, — îţi pare Reşiţa un ciudat a-mestec a mici fragmente de New-York şi Stambul. Nu poate fi asemănată ma-. rea de cruci şi de boite funerare tixite pe coline, decât cu priveliştea mos-cheelor şi minaretelor ce se înfăţişează călătorilor de pe un vas în clipa intrării sale în Bosfor. Cu singura deosebire că aspectul nocturn al acestui New-York pe fond de Vonstantino-
pol pure a fi luminat nu de lună sau de soare dar, dacă mă pot exprima astfel, de amândouă în acelaş timp, rezultând din acest amestec de culori cea mai autentică lumină zodiacală a ţărilor dela Nord şi învestmântând totul într'o atmosferă par'că de coşmar al unui om de geniu pe care penelul unui Goya modern, condeiul u-nui Verhaeren sau geniul acelui mare şi sinistru poet american care a fost Edgar Poe, desigur putea să o redea cu foarte multă exactitate.
Este de remarcat că deşi noaptea cimitirul Reşiţei este precum am încercat să-l schiţez, totuşi, ziua are în-tr'însul ceva neobicinuit de familiar. Morţii şi vii sunt atât de aproape unii de alţii încât locuitorii din partea de mijloc a străzii principale, vrând-nevrând văd cimitirul şi chiar locul unde zac morţii lor. Văzând acest cimitir nu se poate să nu te întrebi prin ce nemaivăzute acrobaţii s'o fi transportând mortul la groapă şi dacă întreprinderile de pompe funebre nu vor fi ţinând, de pildă.... avioane mortuare, în locul dricurilor lugubre care aici nu există din simplul motiv că n'ar putea fi utilizate.
Pentru că eşti convins că transportarea mortului dela groapă nu se face prin amintitul procedeu aerian, plim-bându-ti mereu privirea pe sus, din dorinţă de a deslega enigma, dai cu o-chii de formidabila conductă de apă ce trece pedeasupra oraşului şi, ne-sliind ce este le întrebi dacă nu cumva e braţul unei macarale mortis causa aşezată acolo cu scopul de a ridica sicriele din oraş. Este aproapede necrezut să mai existe undeva al doilea oraş care să merite cu mai multă dreptate pronumele de cetate a morţii. Pare imposibil, ca în raport cu numărul locuitorilor să mai existe undeva atâtea cazuri de moarte.
Se poate ca aceasta să fie mai mult o aparenţă sprijinită prea mult pe faptul că fiind o singură stradă propriu zisă, toate convoiurile trebuie să urmeze acelas drum, purtând astfel mortul pe dinaintea întregului oraş. Nu ţiu însă minte să fi trecut măcar o zi fără să fi văzut prea multe sicrie purtate spre cimitir. Nu se poate să te duci la biserică pentru botez sau
. cununie, fără să întâlneşti un mort. Este imposibil să ieşi dela frizer fără să-ţi moară cineva ca din senin, la cinci paşi de atac de cord.
Este uşor de închipuit atmosfera în care trâeste acest oraş în care drăceasca simfonie a laminoarelor şi a podurilor rulante, asurzitorul scărţâil şi cârâit al macaralelor cu aspecte de monştri apocaliptici, se amestecă atât de bizar cu bubuitul tunurilor fabricate în uzină, ale căror ţevi se încearcă, cu marşurile mortuare şi cu cântecele de beţie şi de uitare^ ale muncitorilor de al căror număr şi zgomot gem şi zumzăe ca stupii, pe ploaie şi pe vânt, pe timp frumos si pe viforniţă cu zăpadă, nenumăratele cârciumi spre cari năvălesc toţi din chiar clipa ieşirii pe porţile uzinelor.
Ceince este mai caracteristic şi impresionant se poate constata numai seara: cu exact două ore înainte de miezul nopţii începe o nelinişte în
aer care seamănă pe rând cu fâlfâirile unor uriaşe aripi nevăzute şi cu freamătul pădurilor, cu zăngănitid ferestrelor în timpul tunetelor, pentru ca mai apoi, auzind prelunga înfiorare a văilor să te întrebi dacă nu cumva vre-o surlă a iadului vesteşte ziua de apoi. In chiar clipa următoare, din cauza sunetului identic cu cel pe care Var da sirenele a douăzeci de vapoare dacă ar suna toate în acelaş timp, o secundă, ai, puternic, impresia că întreaga Reşiţa nu e decât un imens transatlantic care după ce a poposit într'un fiord, pleacă în larg nelăsând în urmă decât ecoul semnalului de plecare de care răsbubuie codrii şi clocotesc văzduhurile.
Este cert că dacă în momentul acela te-ai afla în aşternut, neadormit încă dar cu ochii închişi şi grei de somn, ai avea un simţământ identic cu acela de uşoară balansare pe valurile de pe un vas ce se urneşte spre a porni în larg.
Aţi ghicit desigur că toate aceste senzaţii n'au fost creiaie decât de sirena uzinelor cari sună „schimbul".
Acest bizar amestec de iluzii se sfârşeşte abia în clipa in care vine să-i ia locul.... o nouă iluzie: de fluviu uriaş căruia ridicându-i-se^ zăgazurile spre a se lăsa loc năvălirii talazurilor cari deşi smulg par'că şi ultimul văl de mister de până acum to-_ tuşi, realitatea ce se înfăţişează după aceea n'are nimic mai pre jos decât cea pe care au avut prilejul de-a o vedea cei cari au asistat la rularea monumentalului: „Metropilis" .
Zăgazuri? Dar ele nu sunt decât porţile uzinelor ce se deschid. Iar murmurul de talazuri ce altceva ar putea să fie decât regimentele de muncitori negri şi cu mersul de somnambuli al celor'istoviţi pe cari după ce şi-au terminat orele de muncă din-tr'o zi, îi varsă uzinele pentru ca simultan să înghită un număr lot atât de mare al altora, cari reiau dela început şi pentru tot atâta timp acelaş robot.
Nu sunt decât câteva zile de când am plecat din Reşiţa. Imagina ei însă — aşa cum am văzut-o din trenul care^ mă ducea: o aglomeraţie de coşuri^ prin vălul de ninsoare al fulgilor albi din cer şi al celor negri din norii de zgură pe care-i varsă furnalele, — mă va urmări de sigur încă multă vreme.
Li viu Jurchescu
f Vincenţiu Bugariu O telegramă laconică din Timişoara
anunţă moartea neaşteptată a ziaristului Vincenţiu Bugariu. Un tânăr foarte cult, mânuitor abil al condeiului şi înclinat spre cercetări istorice, V. 13. se bucura de un foarte bun nume. Ziaristica bănăţeană pierde o forţă promiţătoare, un spirit creator. Ziaristica română înalţă steag de doliu.
61
SOCIETATEA DE MÂINE
S a t e , o r a ş e , r e g i u n i
C A L I M A N I I La marginea de Răsărit a câmpiei
Transilvaniei, între Mureş şi Valea Bistriţei ardelene, se reazimă de coama Carpaţilor o vatră imensă a u-nui foc stins de mult.
In t impuri îndepărtate, suprafaţa înaltă a Călimanului, era străpunsă de nişte guri de foc, prin cari o putere nevăzută arunca din adâncul pământului o materie vâscoasă, fierbinte, ce se scurgea pe spinarea muntelui, iar spre înălţimile cerului sfărămături de pietre în formă de bombe şi cenuşă, care rămânea sus
pendată în aer săptămâni dearânduî, Norii de cenuşă, ca o umbrelă gigantică se împărştiau încetul cu încetul pe deasupra Ardealului şi Car-paţii rasăriteni până dincolo spre Moldova.
Sbuciumul muntelui a ţinut multă vreme şi înălţimele lui s'au ridicat până la două mii de metri . Pe deasupra culmelor înalte, cerul era roşu ca sângele şi dela mari depărtări se putea vedea că dedesubtul lor se petrece un incendiu. Numai târziu de tot după ce a încetat această revoluţie- a scoarţei pământului, muntele a început să se îmbrace cu haină de verdeaţă în care azi viaţa se desfăşoară în toată splendoarea ei.
Călimanii se r idică mult deasupra regiunilor înconjurătoare şi sunt oa o insulă înaltă care predomină împrejurimile. De pe vârfurile lor se vede departe spre Şesul Giurgeului pr in mijlocul căruia aleargă Mureşul ca o pânză albă. Spre miază noapte, sunt numai munţi şi stânci ca nişte braţe ridicate spre cer. A-ceastă privelişte spre Valea Dornei. cu văi adânci şi culmi prăpăstioase inspiră groază şi par 'că ţi-e frică să te cobori în umbra lor. Când aerul este liniştit, se aude murmurul apelor cari se coboară peste bolovani. Un murmur continuu, în singurătatea pădurilor — ai crede că eşti singur în întreg cuprinsul, dacă uneori nu s'ar mai auzi câte un strigăt de cioban venit de undeva de sus de pe coama muntelui.
Suprafeţele înalte şi aproape pleşuve, sunt cuprinse din toate părţile cu brazi gigantici — mii de suliţe ridicate pent ru a păzi liniştea. Ciobanii au înţeles de mult acest lucru, spunând că munţii sunt o grădină sfântă, dar de când au pătruns şi femeile pe vârfurile lor, „iarba nu mai creşte ca mai de mult".
Câtă măreţie în această creaţie a naturii ? Totul este alcătuit par 'că după legile unei estetici Dumneze-
eşti, iar omul în micimea lui nimic n 'ar mai putea adăuga pentru ca frumosul să fie mai deplin. Nici mintea celui mai talentat pictor n'ar putea născoci atâta proporţie şi armonie.
Spre Valea Mureşului, munţii se lasă domol în scări imense peste cari se poate merge cu uşurinţă. Spre miază noapte o prăpastie — dar dincolo se ridică iarăşi la înălţimi de peste două mii de metri . In partea de răsărit se coboară brusc în mici şesuri intra-muntoase şi în unele părţ i leagă pr in culmi de Car-paţii orientali. Văile i-au brăzdat a-dânc, dar numai spre Câmpia Ardealului şi Bucovinei. Celelalte versante au rămas mai netede. In partea a-ceasta sunt multe numiri rezumând forma reliefului: Şesul boilor, Lopata, Şesuţul, Dealul Lat, etc.
Aerul atât de curat şi străveziu, permite ochiului ca să desprindă din depărtare cele mai mici forme.
Deasupra stă deschisă imensa boită albastră, prin care se mişcă încet nourii spre răsărit.
Soarele" este viu şi arzător, dar căldura lui o înghite par 'că o răcoare în care se scaldă muntele. Sunt curente uşoare de aer rece care se ridică din fundul văilor.
Furtunile pe munte sunt fenomenele cele mai măreţe. Brazii înalţi se luptă cil vijelia; se îndoaie cu vârful spre pământ şi iar se înalţă. Când sunt învinşi se răstoarnă la pământ p roducând 'un geamăt năbuşit.
Te cuprinde un sentiment de milă văzându-i trântiţi cu rădăcinele scoa^ se din pământ.
După furtună se mai aude sunetul tunetului tot mâi slab, depărtându-se pe deasupra munţilor, iar brazii rămaşi învingători, continuând a se mai înclina uşor unii spre alţii, fredonează în surdină cântecul de biruinţă. Pe deasupra culmilor, aproape de pământ au mai rămas petece de negură, cari se târăsc greoi în urma furtunii. Când soarele apare din nou, totul pare îmbrăcat. în haină de sărbătoare. Mulţimea culorilor se îmbină într 'un verde blând care odihneşte privirea şi simţi atâta curiozitate de a şti ce este acolo în depărtare unde formele se pierd în zarea albastră.
Văile şi culmile sunt străbătute de plaiuri ascunse pr in întunericul viî-
durii, cari duc spre înălţimi şi to tuşi e greu să te orientezi dacă nu cunoşti taina munţilor.
Zgomotul păduri i şi al văilor în singurătatea lor pare o poveste înţeleasă numai de ele.
Cine nu se împrieteneşte cu muntele nu poate sta mult timp în sânul lui. Mereu parcă te întreabă, pentru ce îi turburi liniştea dacă nu-i eşti prieten.
Din mersul tău te opreşte adeseori, îndemnându-te să-1 asculţi—iar mici sunete streeurându-se pr in cetinea
de brazi, fac impresia că în jurul tău se desfăşoară în taină o viaţă pe care n'o înţelegi.
După ce ai ieşit pe marginea superioară a pădurii , se schimbă totul. Plaiul care până aici era bătătorit, dispare pe sub iarba păşunelor ca să apară iarăşi undeva mai departe.
Dacă n'ai avea o privelişte mai largă, cu greu te-ai putea orienta.
Expresia timpului aici e mai aspră, de aceia şi brazii se sfiesc să se urce mai sus. La înălţimi de peste 1700 m. sunt din ce în ce mai pitici şi împreună cu iarba se târăsc pe pământ ascultând toate de porunca firii.
Străbaterea prin jnepenii cari a-copere înt inderi considerabile e mult mai grea de cât prin pădure. Nici ţancnrile de stânci nu sunt goale ci învelite cu muşchi şi li
cheni, — mici dantele de culoare galbenă verzue.
Aceste culmi înalte acoperite de i-mense păşuni şi păduri, alcătuiesc un isvor de existenţă pentru o mulţime de sate risipite la poalele lor.
Văile pline de apă lasă să alunece pe cursul lor în fiecare vară mii de plute spre largul ţării, iar păşunele hrănesc multe turme de oi ale ciobanilor din Moldova şi Ardeal.
Vara zona alpină a Călimanilor este aproape tot atât de locuită ca şi celelalte regiuni de la poalele lor.
Pretutindeni se găsesc oameni cari se coboară ori se urcă spre vârful munţilor. Unii, transportă brânză pe care o vând pr in târgurile din apropiere, alţii pe spatele cailor duc hrană ciobanilor şi sare vitelor cornute şi oilor.
Unde nu întâlneşti oameni, scriji-liturile pe stânci, crestăturile pe brazi împreună cu braţele întinse ale crucilor simple la capul mormintelor la câte o margine de plai, ori pe un vârf de munte povestesc întâmplări şi mici crâmpeie din istoria acelora
62
SOCIETATEA DE MÂINE
cari îşi petrec viaţa departe de zgomotul oraşelor.
Numele vârfurilor şi ale văilor sunt peste tot româneşti, atât dincoace cât şi dincolo de fosta graniţă care trecea peste vârfurile Călimani-lor.
Sunt chiar lângă o movilă de hotar stând tolănit pe o iarbă moale ca mătasa. Gândul, se întoarce la sute de ani în urmă — şi îmi pare rău că cei dinaintea mea trecând pe aici, n'au putut respira acelaşi, aer de libertate.
(Nu departe prin jnepeni paşte o turmă de oi. In răst impuri se aude sunetul clopotelor, — un trigăt de cioban, sau o doină cântată din fluer de lemn. O doină duioasă de dor şi singurătate, sau un cântec vesel ca tinereţea.
Când auzi doina îţi pleci capul ca în faţa unui altar, ori rămâi cu privirea pierdută departe.
Doina este un imn care cuprinde un crâmpei de viaţă a Românilor. Este jalnică, plină de dragoste şi dor şi parcă te îndeamnă mereu la Hber-tate. O simplă melodie cântată din fluer de lemn şi totuşi spune atâtea versuri de poezie.
Când încetează doina, te re deşteaptă cântecul vesel. Te face zburdalnic şi plin de viaţă, de parcă ai vrea ca într 'un avânt nebun să cuprinzi în braţe tot ce te înconjoară.
Să alegi^una din două, nu ştii care îţi place mai mult, dar ai vrea să trăeşti mereu aici în lumea cântecelor. In jurul meu o lume de flori îmbrăcate în culori variate sunt atât de
frumoase, încât îmi vine să le cupr ind şi să le sărut pe toate.
Mă cuprinde o jale ştiind că viaţa lor aici e atât de scurtă. Jos în câmpie, de mult şi-au lepădat petalele, aici acum sunt mai vii şi mai frumoase. Când bate vântul se pleacă şi zâmbesc într 'un joc de culori delicate. Când se apropie seara parcă se sfiesc.
In depărtare spre marginea pădurilor licăresc focurile de la stâni, cari înconjoară zona alpină. Mai târziu sub albastrul întunecat al cerului se aşterne o linişte adâncă.
Câteva săptămâni pe vârful Căli-manilor şi uiţi de toată viaţa aglomerată la poalele lor.
L. Somesan
P A G I N I L I T E R A R E
RĂBOJUL LUI SF. PETRE ai) -r- încercare de satiră
într'un sfert de ceas Valeriu fu numit într'o slujbă aci la Minister.
Cu patalamaua în buzunar Sfântul Petre eşi în stradă. Cu ochii la cer începu a se ruga:
„Iartă-mă, Doamne, că am minţit, dar' prea mi-a fost milă de om". Şi bucuros, luând chipul unui prieten al lui Valeriu, îi duse decretul de numire.
Cela rămase uimit. — Cum se poate fără ştirea mea? — Ei, m'am folosit de-un prilej, Valerie. — Dar' nu-s înscris în partid! — Te vei înscrie! — Te rog nu mă ofensa fără motiv! — Ce ofensă, dragă, se mestecă în vorbă nevasta!
Să-ţi pară bine că ai găsit şi tu o ocupaţie. — Dar' nu-mi pare de fel! Şi, cu condiţii, nu pri
mesc. Cum? Să mă înscriu în partidul lor? Dar ştiţi voi cine nenoroceşte Ţara asta dela unire?"
Şi dă-i, şi nu te mai opri! — „Hm! Avuse dreptate omul cel mare dela Mi
nister. Sunt răi de gură poeţii ăştia. Şi ce limbă ascuţită! II las în plata Domnului. Poate, până la urmă, tot o să se domolească!"
Aşa-şi zise Sfântul părăsind pe poet. In stradă se gândi adânc ce soluţie să pună pe răboj. Vedea că sărăcia poeţilor e mare în Rumânia, că nu pot trăi după munca la care se pricep, cu darul dat de Dumnezeu. îşi aduse iarăşi aminte de doi-trei cari apucaseră de-asupra năcazurilor, dar' aceştia nu mai scriau: făceau politică... Vedea că chestiunea e greu de rezolvit şi mai amână însemnarea pe răboj. Dar' înainte de a se culca se gândi din nou şi-i păru că aşa ar fi mai bine să raporteze:
„Cât priveşte pe cei inspiraţi de Tine, ei se zbat ca peştele pe uscat, în Rumânia. Cred o singură soluţie potrivită pentru vremurile de azi pentruca darul ce-1 dai să nu rămână fără rod, să nu se îngroape talentul în pământ. Pe viitor nu mai coborî duhul creaţiei decât în băeţi avuţi, Stăpâne, căci poetul nu poate trăi şi produce decât păstrându-şi independenţa. Şi, fără avere, în Rumânia independenţa e un moft, dacă nu vreai să tai cânilor frunză. Coborând inspiraţia în odraslele celor avuţi, vei
mai ţinea seama, Atotştiutorule, să-i legi tare de pământul Ţării, că altfel se 'ntorc din petreceri îndelungate în cele străinătăţi însufleţiţi de curente literare nepricepute în Runânia, şi bat apa 'n piuă!"
XII
Sfântul Petre dormi puţin în noaptea aceea. Se culcase pe-o bancă în Cişmigiu, că tare-i plăcea grădina, şi aerul era domol şi răcoarea umedă, plină de miros de verdeaţă. Dar' nu apuca să se 'ntoarcă pe laturea cealaltă când îl trezi vâjeitul din văzduh. Trase cu urechea: de departe vâjeitul nu era tare, dar când trecea pe de-asupra lui părea c'a scăpat din praştie. II simţeau dimonii şi îşi luau avânt. Tot spre miazănoapte, către munţi.
— Olio! De mult nu i-am mai iscodit!" oftă Sfinţia sa. „Ia să vedem pe unde şi-au mai vârît coada!"
Şi se sculă cu părere de rău pentru grădină, şi schimbat în duh, luă şi el drumul munţilor.
De astă dată ghiavolii se adunau într'o poiană, părea cam pe deasupra Braşovului, — că nu se vedea bine: luna nu răsărise încă.
Blehu, dracul cel şchiop, şedea în marginea poenii, pe-un ciut de brad aşchios de-1 tot împungea. Limba-i atârna, roşie şi lungă, de-o parte, şi sufla din greu. Slugile lui, care cum se lăsa din văzduh, făcea o închinăciune, şi, amuţea. îşi spărgeau capul să priceapă osteneala poruncitorului.
Poiana, încetul cu încetul, se bătuci cu necuraţi, cum e bătucit coperişul vechiu de ţiglă, cu muşchi. Blehu răsuflă din adânc; i se sugeau flămânzările ca la un căpău care-a gonit — ceasuri, iepurele.
într'un târziu îşi trase limba, sări în coadă şi urlă :
— Unde-i Michiduţă? Diavolii se priviră cutremuraţi. Nu era nicăiri. — Poate soseşte acum, zise un drac sfrijit, ră-
zimat în coadă, uitându-se în văzduh. „Vâjee!" Nu sfârşi vorba şi Michiduţă, căzând ca un glonţ,
se izbi, să-i desele, de spinările celor doi dimoni. — Aici porunitorule! gemu acela dându-şi du-
63
SOCIETATEA DE MÂINE
hui. Ochii-i eşiau din cap. Părea mai ostenit ca Blehu.
— Aşa sliscultă porunca? răgni şchiopul ridi-cându-se în unghii să-1 vadă, că se pitise între fraţi. Ai auzit când te-am chemat din văzduh?
— Auzit, poruncitorule! — Şi nu-ţi ştiai datoria? Nu ţi-am spus, cu o zi
înainte, să fi gata şi când vei auzi chemarea să vi să-mi ajuţi? Nu ştiai ce povară duc?
— Ştiam! — Vreţi să grăbiţi sfârşitul împărăţiei, mişeilor,
urlă Blehu, cât răsunară munţii până departe în noapte. „Şti şi nu asculţi! Ian' apropie-te, finuţule să te mai întăresc prin botez". întinse o labă care se lungi până de-asupra finuţului, îl înhaţă de spate şi-1 zvârli în înălţimi. Căzând, dracul despuie de crengi un brad secular.
— Mă laşi să zbier în văzduh sub cumplita povară? Să-1 scap şi să fug postii după el? Că alerga mai dihai ca un prepelicar. Voia să scape de contract, şi să se întoarcă la câştig nou, nelegiuit. Când era gata să-1 apuc din nou, se rugă îngrozit: „Mai lasă-mă numai un ceas; iscălesc cel din urmă contract pentru furnizări de avioane aviaţiei militare. Nu pentru mine, pentru frate-meu. Şti că-i sărac pârlit". Şi aşa râvnă avea pentru fratele său încât, cobbrînd cu el spre zmârcuri, mi se zmunci din nou din ghiare. Noroc că eram de-asupra adâncului şi nenorocitul scăpând de mine a dat de bu-nică-mea: s'a înfundat în zmoală până'n inima pământului. Ci unde pun' ruşinea să nu-1 duc de mână şi să-1 prezint stăpânului? Amândoi, nu-1 scăpăm!
— Iertare, şefule! îmi ştiu datoria. Neputinţa m'a oprit. Ţi-am auzit strigarea şi tocmai voiam să zbor când îmi eşi în drum o babă, doamnă mare, putredă de bogată. „De şapte zile te caut", mi-a zis, „şi acum, că te găsesc, nu te mai las". Şi dintr'un avânt mă încalecă, şi unde nu începu să-mi dea pinteni din călcâe ascuţite! Alerga după dragostea unui tânăr eşit din plugari, inginer mi se p'are, şi, în goană, mi-a jurat să fie a noastră dacă-i voi ajuta. „Aşteaptă, cucoană, un ceas' că ai vreme de măritat, o să lungesc noaptea" îi zic. Dar ea mă ţinea de chică şi-mi împlântă călcâele în coaste. Ce să-ţi mai spun, poruncitorule, tu şti ce înseamnă să te încalece o babă".
Michiduţă sughiţa şi se înneca. — „Aşa mai înţeleg" zise Blehu înveselit deodată.
„Ai fost tot sub porunca noastră. Şi avea călcâe ascuţite, ai?" El râse şi însenină feţele înfricate ale dimonilor.
— Dintre toate aş vrea să aud, mai întâi, începu Blehu, raportul celor trimişi la minorităţi. La minister se pregăteşte legea care le-ar putea astupa gura, dându-le şi în scris ceeace au fără scrisoare dela mine încoace. N'ar mai putea striga în străinătate, nici unelti acasă. Ar seca izvorul aurului de peste hotare. Că românii au dovedi cu legea scrisă minciunile lor. Primejdie să se potolească, să lucreze şi ei la întărirea Ţăxn\ Ei, să v'aud, şo-pârle verzi!
— „Noi amândoi am lucrat, după poruncă, în Chişinău, poruncitorule", începu un diavol cu ochi de broască, arătând spre un tovarăş pipernicit, cu barbă tteagră, încâlcită. „Eu am susţinut interesele imperiului, ale Ţarului şi ale burgheziei. Tovarăşul a făcut pe bolşevicul în păturile muncitoare. Să nu ai nici o grije! Ruşii din Basarabia ca şi când n'ar trăi în România, ei n'o recunosc nici acum. Se pasionează numai de ce este dincolo de Nistru. Pune-1 pe-un aristocrat rus la stâlp şi nu va crede
nici atunci în dăinuirea României Mari, după cum bolşevicul din aceeaşi provincie, nu visează decât roşu. Avem elemente admirabile de propagandă, pe neamul cel vecinie neastâmpărat şi dornic de senzaţii a fiilor lui Israel. Din partea minorităţilor de-aici, se poate aduce ori ce fel de lege. Că dis-preţuesc pe români, şi nu simt nici o povară a noului regim, decât, poate limba. La unele autorităţi trebue s'o rupă pe româneşte.
— „Noi trei venim din Cluj din Timişoara şi din Târgul Mureşului", îşi începu raportul un diavol cu capelă roşie de husar unguresc. „Am lucrat cu minoritatea maghiară. Aici pot fi temeri serioase: elementul acesta minoritar n'are resistenţa pe care am aşteptat-o. Mai ales cei mari, pătura conducătoare. Sunt gata la transacţii cu românii, mai ales cu guvernele româneşti. Şti, poruncitorule, vechea poveste a blidului de linte. Au fost oameni obicinuiţi cu traiul bun. Dar primejdie de împăcare nu este. Dar' că-i sperie mereu şi românii cu ordonanţe ministeriale pe care nime nu le ţine, nici nu le controlează executarea, dar avem noi, şi fără asta, ac de cojocul celor dela conducere. Avem pe evreii cari vor să fie unguri şi întreagă presa ungurească e în mâna acelora. Prin ei vărsăm duh unguresc, ca şi înainte de războiu, în toată seminţia lui Arpad, câtă mai este pripăşită prin Ardeal. Cât despre popor, despre masele ţărăneşti, ce să mai lungim vorba. El nu numără, cum n'a tras în cumpănă nici odată, Masele sunt pentru pace. De pe partea lor, înfrăţirea e ca făcută şi împreună lucrarea la întărirea Ţării poate începe mâne. Nu ştim noi câtă zdroabă am avut ca să le putem mişca niţel cu prilejul procesului dela Geneva? Noi am fost numai trei, dar sute de nădrăgari minoritari ne-au ajutat la propagandă. Insă, deşi temeri serioase sunt, pentru moment nu-i nici un motiv de în gri j orare.
— „Eu am cutreerat oraşele săseşti", începu alt drac, „şi am semănat învrăjbirea. Aici nu-i mult de lucru că saşii sunt pismătăreţi din fire, suflete închise şi egoiste. Totdeauna au ştiut să umble cu doi bani în trei pungi. Sasul e şi şoarece şi liliac. Dar se tem grozav de rumânizare. Acest gând, singur ar fi destul să-i oprească dela o colaborare la consolidarea statutului. Şi-mi pare că nu se tem de-aj aba" sfârşi diavolul clipind şiret din ochi.
Sfântul Petre asculta pitit după un trunchi de brad.
— Cum se poate? se întrebă Sfinţia Sa. „Cum îi rumânizează după toate cele spuse? N'am auzit ce-mi declarară şi editorii pe la cari am umblat pentru poetul Valeriu? Cu toate aceste, dacă se tem aşa de rău, se pare că nu-i glumă. Şi ar fi singura greşală care le-ar strica românilor. Limba fiecărui popor e dată de Dumnezeu şi nu-i slobod să fie răpită. Trebue să mă interesez să văd care-i adevărul. Propaganda, subvenţiile, spionajul — toate sunt lucruri trecătoare de cari n'are să se teamă România. Dar a rumâniza cu forţa, asta poate fi o primejdie pentru viitor".
Şi după ce ascultă până în cap rapoartele şi poruncile cele noui, —aflase de bine să nu-i mai împrăştie înainte de a le da Blehu poruncile, să ştie unde sunt trimişi cei mai isteţi —, Sfântul Petre, cum era aproape de Braşov şi se zărea, în luna care tocmai răsărise, Biserica neagră, porni spre cetate.
Portarul raiului cerceta în noapte aceea toate oraşele săseşti din Ardeal. Schimbat în duh zbură din Braşov în Sibiu, din Sibiu în Sighişoara şi 'n toate celelalte. Luna lumina ca ziua şi Sfinţia sa se
64
SOCIETATEA DE MÂINE
convinse că oraşele acele erau aproape neschimbate, ca înainte cu sute de ani. Ce era schimbat, era floare la ureche: numele stradelor în româneşte, firmele în două limbi, un steag tricolor la primării. Da 'ncolo aceleşi clădiri greoaie ca cetăţile, aceleşi culori mohorâte; prin birturi aceeaşi troncăneală; aceeaşi băutori de bere, şi chiar cântecele chefliilor erau tot cele vechi săseşti.
In ziua următoare Sfântul cercetă şcolile, bisericile, bibliotecile, muzeele, şi iarăşi nu văzu nici o schimbare. învăţau şi predicau în limba lor aspră şi ruptă ca din topor, copiii bălani în recreaţie se jucau vorbind ca cei de acum patru veacuri, frâu-nele eşiau din biserici gătite în acelaşi port naţional. Unde era romanizarea cu forţa?
Sfântul, aflând aşa, se linişti şi se bucură cu sufletul ,deşi saşii nu-1 mai pomeneau de mult şi nu-1 mai ascultau în urmaşul său dela Roma: erau nu numai schismatici, dar şi eretici.
Intrase tocmai la primăria unuia dintre oraşele săseşti să arunce o privire şi prin scripte, când sosi la primarul un patrician respectabil, om avut şi cu vază în oraş. Părea foarte trist şi greu de gânduri.
— Poate o să aflu adevărul dintr'o convorbire particulară" îşi zise Sfinţia Sa. Şi, ca o adiere, intră după patrician în cabinetul primarului.
Sfântul Petre văzuse prin coridoare, prin birouri, aceeaşi inscripţie: „Vorbiţi numai româneşte". Era una şi în cabinetul primarului.
— „Prostii" zise patricianul, după ce strânse mâna primarului, arătând spre inscripţie.
— Prostii, cred şi eu, dar ce să facem? E ordin. — Şi crede Statul că cu inscripţii de acestea ne
rumânizează? Ori în numele străzilor, în firmele scrise şi româneşte? Cu tricolorul obligator?
— „Pst! Mai încet prietene", zise primarul privind în lături, şi cercând să tempereze agitaţia celuilalt. „Ei îşi văd de trebile lor, noi de ale noastre. Nu-i adevărat?" Şi primarul zâmbi cu înţeles.
— Şi cu toate aceste, prietene", începu patricianul pe-un ton tragic, „românii ăştia au un noroc porcesc. Ungurii nu ne-au putut desnaţionaliza. Ăştia ne 'nghit.
— Vorbe! — Ascultă-mă pe mine. Nu cu prostiile acestea,
şi el arătă din nou inscripţia. Nu cu puterea de Stat, nu cu industria ori comerţul. Au ei un mijloc cu mult mai eficace!
Primarului îi păru c'ar înţelege pesimismul prietenului; de trei săptămâni se vorbea în oraş de-o aventură a fetei lui cu un ofiţer român. Dar nu voi să-1 jicnească, şi zise:
— Afară de număr le suntem întru toate superiori. N'avem de ce ne teme.
Patricianul oftă, privi cu ochii fumurii prin cabinetul primarului, şi zise:
— Superiori! Ce foloseşte superioritatea aici. Iată, am venit să-mi descarc inima înaintea celui mai bun prieten. Mare nenorocire pe noi, cu ofiţerii ăştia! Ţi-ai putea închipui? Azi am prins şi pe-ne-vastă-mea cu unul!
— Nu mai spune! — Ce să spun! Mi-a venit să mă spânzur! Cu fata, de! ce să fac! Mi-am zis: e tânără şi
proastă, şi ofiţerii ăştia sunt plini de draci. Dar bătrâna, — că-i trecută de patruzeci şi cinci! Iată perirea noastră, stimate domnule Primar! Şi crezi că numai la mine e aşa? E grozăvie ce se 'ntâm-plă! Se prăbuşesc moravurile noastre seculare. E-ducaţia familiară, principiile de morală, de care am fost aşa de mândri în trecut, se clatină. Ro
mânii răstoarnă tot. Au o trecere primejdioasă la femei, la femeile noastre. Iată prin ce mijloace au să ne românizeze ! Intr'o sută de ani, praf şi pulbere!
— Eşti azi prea pesimist, dragă prietene, zise primarul căzut pe gânduri.
— Pesimist? Desperat, domnule! E glumă? Cum am protesta? E singurul teren unde-s mai tari decât noi, şi-i o chestiune pe care n'o putem duce nici la Liga Naţiunilor. Nu-ţi vine să te spânzuri?
El oftă din nou şi iritat foarte se ridică şi în loc să ese pe uşe intră în .oglinda mare din perete.
Sfântul Petre ascultă uimit şi scandalizat în a-ceeaşi vreme. Aşa dar, aceasta era românizarea de care se temeau Saşii? De aceea clipi din ochi dracul care raportă? Orice mijloace de desnaţionali-zare a altor neamuri nu pot fi îngăduite, că şi Duhul Sfânt a dat darul limbilor, şi mântuitorul a poruncit apostolilor: „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile". Dar mijlocul pomenit de patrician era cel mai mârşav! Numai Dracul 1-a putut iscodi!
Şi, după ce eşi pe coridor, puse aceste rânduri la răboj:
— „Minorităţile etnice n'o duc rău în România. Diavolul asudă să le aţâţe, — dar toate sunt primejdii trecătoare. Nimeni nu le opreşte nici limba, nici cartea, nici slujba din biserici. O singură prime j die reală de românizare îi paşte pe străini, în deosebi pe Saşi, pentru înlăturarea căreia va fi ne-voe ca pe viitor în oraşele unde-s ei mai mulţi să nu mai fie grămădire mare de ofiţeri români, necăsătoriţi. Fac propunerea, deşi cei ce se plâng sunt eretici cu toţii, şi dela Luther până azi ar fi avut destulă vreme să revină în sânul bisericii. Dar scris e în lege că Tu nu voeşti moartea păcătosului".
XIII
In cetatea de scaun a Vlădicii Pahonie începu în vremile acele o mişcare. Ani de-arândul Sfinţia Sa a păstorit în pace, cinstit de oameni, temut de femei. Era un postelnic cum nu s'a mai pomenit de pe vremea Sfinţilor Părinţi şi a pustnicilor, şi un propovăduitor cu vorbă de foc. Mustra cu asprime şi povăţuia cu blândeţe; cunoştea slăbiciunile omeneşti şi mai ales ale femeilor şi când le desco-peria în predici, cucoanele schimbau feţe-feţe, ui-tându-se 'n pământ. Se îngrozeau de unde cunoaşte astfel de taine? Din gura lor nu, că nu cutezau să se spovedească unui om aşa de sfânt, iar protopopul cel bătrân căruia se mărturiseau în Pare-semi vr'o câteva mai bisericoase, era surd. Şi spaima lor, — un fel de teamă sfântă — faţă de Vlădica Pahonie crescu an de an, până când începură a o rări dela biserică.
Se mirau mai ales de asprimea lui necruţătoare când era vorba de slăbiciunile omeneşti. Alta ar fi dacă Vlădica ar putea număra baremi şasezeci de ani, dar nu avea decât patruzeci şi doi, — om în puterea vrâstei, care înţelegea încă slăbiciunile o-meneşti şi putea fi mai îngăduitor.
Din partea mustrărilor bărbaţii nu sufereau, le intra pe-o ureche şi le eşia pe cealaltă. Ţineau la vlădica lor, lucru mare, şi nu l-ar fi vorbit de rău pentru toată lumea. Las' că n'or fi fost cine să-i asculte. Au încercat ei, înainte cu şase ani, când s'a suit în scaunul vlădicesc. Cele două partide politice din oraş voiră să-1 atragă, fiecare, de partea lor.
Vlădica le-a spus verde, dela întâele încercări: — Fiilor, nu fac politică. Vreau să fiu părintele
tuturor. Hristos nu se poate împărţi!
65
SOCIETATEA DE MÂINE
Partidul sub guvernarea căruia fu înscăunat, stărui, neînţelegând să se strice obiceiul din vechime, şi când văzu că nu-i ascultat, începură bârfelile.
Dar' amuţiră cu degrab. Intr'o Duminecă Paho-nie, în biserică, îmbrăcat în odăjdii, cu cârja păstorească în mâna dreaptă, eşind din uşile împărăteşti, a cuvântat:
— Am înţeles că ghiavolul a intrat în câţiva credincioşi ai mei şi le scoate din gâtlej minciunile cu carul. înaintea lui Dumnezeu mă simt nevinovat. Cine ştie pâră cu dovezi să ese înainte. Făgăduesc, că, dacă se adevereşte ceva, las cârja şi plec de unde am venit.
Se făcu o linişte de moarte în biserică şi spaima trecu prin suflete. Nimeni nu cuteză să-1 pârască.
De atunci a avut pace. Cei din jurul lui şopteau că duce o viaţă de ana
horet spre adânca părere de rău a unor femei: A-vea Pahonie o faţă albă şi o barbă neagră, şi era voinic cât un haiduc. Dar' şi aceste se ruşinau cu gândul, auzindu-1 cum propovăduia din inimă virtutea şi traiul curat.
Vlădica nu era meşter numai în cuvântări, ci mai era şi foarte învăţat. Dacă se pricepea în filosofie şi în toate ştiinţele lumeşti, apoi în istoria bisericească şi în canoane, nimeni nu-1 tăia.
Tocmai se iscase o deosebire de păreri între guvern şi Sinod în jurul unui proect de lege pentru reorganizarea Bisericii. Ceilalţi arhierei aşa judecară: deosebire de păreri. Dar când se ridică preacinstitul Pahonie şi făcu dovadă grea, din istorie şi din canoane, se văzu că legea era eretică, dinainte osândită de şapte soboare icumenice.
După ce-1 auziră cuvântând cuvioşii chiriarchi îşi clătinară bărbile de piept, şi unul spuse în numele tuturor.
— Dacă-i aşa cum spune Pahonie, să ne ierte măritul guvern, dar' nu putem.
Mitropoliţii fură chemaţi de capul guvernului. — Nu 'nţeleg să-mi faceţi greutăţi! — Nu le facem noi. Canoanele. — Ei, parcă n'am mai răsturnat noi canoane! — Dar' altunci, nu s'a găsit cine să le apere. A-
cum este. Şi dovezile vlădicii Pahonie sunt aşa de limpezi, încât ori cine le înţelege. Nu putem lucra împotriva lor.
— Şi totuşi va trebui să aducem legea, zise preşedintele consiliului.
— O singură deslegare este", începu unul dintre mitropoliţi, cel ştirb. „Guvernul să se îngrijească de Pohonie, să-1 convingă pentru retractare şi tăcere.
— Dar' cum să-i astupăm gura? Aud că duce o viaţă de sfânt şi că-i venerat de credincioşi. Altă scăpare nu-i?
— Nu este! răspunseră în cor de bas arhiereii. — Vom încerca. Până atunci să se amâne discu
ţiile în Sinod. — Guvernul dădu poruncă aspră organizaţiei po
litice din oraşul de scaun al Vlădicii Pahonie, să facă pe dracu în patru şi să-1 compromită pe Sfânt, pentru a-1 putea ridica din capul turmei, convins că cu bine n'o scoate la cale cu nebunul. A stăruit pe lângă el ministrul Cultelor, al Instrucţiunii, 1-a chemat în audienţă primul ministru. Vlădică avu acelaşi răspuns:
„Nime nu poate sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi Mamonei. Legea este anticanonică, profund eretică", şi-i ameţi de cap pe miniştri cu citate din hotărârile celor şapte soboare icumenice. Mai ales al doilea Constantinopolitan, era categoric şi ameninţa cu afurisania.
Şi atunci porni porunca la organizaţia politică. Partizanii nu o primiră cu plăcere. Cum să-1 compromită pe Vlădică? Ce dovezi să adune? Bisericos era, postelnic mare tot aşa, băutură beţivă nu gusta, rochie ori cătrinţă nu se apropia de reşedinţă. Iubirea de argint n'o cunoştea, milostenii făcea, şi ţinea privegherile toate ca un adevărat călugăr.
Şi totuşi frica şi neliniştea le dădea pinteni. Mai ales prefectul judeţului, primarul oraşului şi şefii siguranţei şi poliţiei erau îngrijoraţi foarte: guvernul le puse în vedere destituirea, dacă nu găsesc dovezi să astupe gura Vlădicii Pahonie.
Fruntaşii politici din oraş şi judeţ se zbăteau să afle un drum. Ţineau săbor de patru ceasuri la prefectura judeţului; în sală fumul puteai să-1 tai cu cuţitul. In cele din urmă şeful siguranţei, un bătrânel cu barba răposatului Francisc Iosif, zise:
— Zic şi-am zis: Numai o femee-1 poate mirui cum ne trebue nouă!
I. Agârbiceanu
V I A T A »
— GazeJ — Viaţa ce-i, se 'ntreabă toţi ?
Fie profani, ţie bigoţi :
— E o maşină 'nvârtitoare Ce mişcă, mişcă ca pe roţi,
Răspund în unison savanţii, Supuşi ai ştiinţelor Hoţi.
Viaţa-i vis, cântă poeţii Ai vieţii rătăciţi piloţi...
Iubire o iubesc amanţii, Iar luptă norocoşi despoţi...
Doar popii-i spun cu scârbă 'n suflet Păcat şi draci sunteţi cu toţi!
Iar pentru prigoniţii soartei E cruc[ă de nu are soţi.
Cu patim'o iubesc sărmanii De şi-o urăsc ca nişte hoţi.
Pe când viaţa toarce firul Şi la cuminţi şi la netoţi.
Destinul e acel ce 'nseamnă Cu litere de şapte coţi
Pe filele din cartea vieţii, Şi făr' să vrea l'urmează toţi.
Acesta-i sfârşitul povestei. Iar tu te'ntreabă dacă poţi
Ca să descoperi mecanismul Unei aşa ciudate roţi:
De am creiat-o noi pe dânsa, Ori dânsa ne-a creiat pe toţi?!...
P. TARBĂTIU
O NUNTA IN BIHOR
SOCIETATEA DE MÂINE
(Continuare: |4)
Oastea I (a mirelui) : — Portărei de poartă,
dragule, Hoina şi daina şi iară
idaina! Ce aveţi voi la noi dragii
mei, Hoina şi daina şi iară
daina!1) Intr 'ăst cap de seară, Dă ne zăboviţi In casă la masă?
Oastea II (a miresii) : — Mire dela masă, dragule, Nu te lăuda, încă cu atâta, mireleo! Că te-oi întreba: Ce sol mi-ai adus, mireleo! Sol întâiul sol?
Oastea I: — Portărei de poartă,
dragule, Mândru ne 'ntrebaţi, Noi frumos v'om spune, Ce sol am adus, Sol întâiul sol Domnul sânt din cer.
Oastea II: —• Mire dela masă, dragule, Nu te lăuda, încă cu atâta Că te-om întreba : Ce sol aţi avut Sol al doilea sol?
Oastea I: — Portărei de poartă,
drăguţo, Mândru ne 'ntrebaţi, Frumos om răspunde, Ce sol am avut Sol al doilea sol: Pe mirele mare Naşu dumisale.
Oastea II: — Mire dela masă, drăguţo, Nu te lăuda, încă cu atâta Că te-om întreba: Ce sol ai avut Sol al treilea sol?
Oastea I: — Portărei dela poartă,
drăguţo, Mândru ne 'ntrebaţi, Noi frumos v'om spune, Ce sol am avut Sol al treilea sol: Pe Osim cel mare Oastea dumisale.
Oastea II: — Mire dela masă, dragă, Nu te lăuda, încă cu atâta Că te-om întreba: Ce glas e mai mare In cap de primăvară?
Oastea I: — Portărei din poartă,
drăguţă, Mândru ne 'ntrebaţi, Noi frumos v'om spune,
„ N e v e s t e asca"
Ce glas e mai mare In cap de pr imăvară: Glasul mielului Al plugariului Şi cu-al sbiciului.
Oastea II : — Mire dela masă, drăguţă, Nu te lăuda, încă cu atâta Că te-om întreba: Ce punte-i mai mare, Punte peste punte?
Oastea I : — Portărei din poartă,
drăguţo, Mândru ne 'ntrebaţi, Noi frumos v'om spune Ce punte-i mai mare Punte peste punte: Puntea cea mai mare Negura de vară.
Oastea II : — Mire dela masă, drăguţe, Nu te lăuda, încă cu atâta Că te-om întreba: Ce-i cloşca cu pui? Dacă ni-i gâci Noi te-om slobozi.
Oastea I: — Portărei din poartă,
drăguţă, Mândru ne 'ntrebaţi, Noi frumos v'om spune Ce-i cloşca cu pu i : E grapa cu colţii.
Oastea II: — Mire dela masă, drăguţe, Nu te lăuda, Numai cu atâta, Că nu te-om lăsa Pân ' te-om întreba: Cum aţi cutezat De voi aţi intrat In grădina noastră Ca să ne furaţi Cea mai mândră floare?
Oastea I: — Portărei din poartă,
drăguţă, Mândru ne 'ntrebaţi, Noi frumos v'om spune Că noi n 'am furat Ci numai ni-am luat Ceeace ni-aţi dat.
Oastea II: — Mire dela masă, drăguţă, Nu te lăuda, încă cu atâta, Că nu te-om lăsa Pân' te-om întreba: , De cum aţi intrat In casă la masă Noi v'am încuiat Cu zaruri de fier Cu lacăţi de-oţăl.
Oastea I: — Portărei din poartă,
drăguţo, Mândru ne 'ntrebaţi, Frumos v'om răspunde
Iacă tumn' 2 ) aşa: — Vânturi or sufla Lăcăţi or sbura Zaruri or sări De-aici-om ieşi!
Oastea II: — Mire dela masă, drăguţe, Nu te lăuda, Numa cu atâta Că nu veţi porni De-aici nu-ţi ieşi Pân ' ce nu-ţi aduce Hinteu ferecat Cu spiţă pistriţă.
Oastea I : — Portărei din poartă,
drăguţă, Noi vi-l-am adus Şi de nu credeţi Căutaţi şi vedeţi.3) Oastea II: — Mire dela masă, drăguţe, Dacă-i rându aşa Fie cum îi vrea Daina şi hoina şi iară daina! Frunză de lobodă, mireleo, Calea ţi-e slobodă Hoina şi daina şi iară daina!
L ă s ă m a c u m să u r m e z e v a r i a n t a a c e s t u i c â n t e c -d i a log , c u n o s c u t p e a p a Bă i ţ i i , s u b n u m e l e d e : „ C â n t e c u l l ă c ă ţ i i " .
„ C â n t e c u l lăcăţi i"
Aic i d i a l o g u l se u r m e a z ă î n t r e m i r e şi „ p o r t ă r e i " . P o r t ă r e i i s u n t so l i i m i r e s i i .
Mirele : — Portărei, portărei, Lăsaţi poarta jos, Că soriţa-i a noastră Şi poarta-i a voastră.
Portăreii: — Mire dela masă, dragă, Nu te lăuda Cu nevasta ta, De-aici nu-i ieşi Până ce-i gâci Ce apă-i mai mare Pă pământ, sub soare?
Mirele : — Bine mă 'ntrebaţi Portărei de poartă, Bine vă voi spune: Apa cea mai mare Aici pe sub soare E rouă de toamnă Din deal şi din vale.
Portăreii: -— Mirel, mirişor Nu te lăuda Numa cu atâta, Că nu ţi-om da Pân' ce nu ni-i spune: Ce umbră-i mai groasă Pe deasupra noastră?
Mirele : — Portărei de poartă, Vă răspund la toate, Umbra cea mai groasă Ce-i de-asupra noastră: Umbra ceriului Şi a pământului.
Portăreii: — Mire dela masă, dragă, Nu te lăuda Ce umbră-i mai groasă Pe de-asupra noastră, Ce umbră-i mai deasă In fiece casă?
Mirele : — Portărei de poartă, Vă răspund la toate: Umbra cea mai deasă
Pe de-asupra noastră Podul casii, Voia gazdii. Umbra cea mai groasă La fiece casă: Umbra steagului Hrana omului.
Portăreii: Mirel dela masă Nu te lăuda Numa cu asta De-aici nu-i ieşi Pân ' nu-i gâci: Ce munte-i mai mare Peste munţii toţi?
Mirele : — Ce mai întrebare! C'o şti mic şi mare: Muntele cel mare E muşuroiul 'N vârful muntelui.
Portăreii : — Mire de gândeşti, Că cu astea ieşi, Noi nu te-om lăsa Cu mireasa ta Pân ' ce ni-i răspunde Ce glas e mai mândru Când e primăvară? Ce urmă-i mai mare Pe deal şi pe vale?
Mirele : —• Portărei sumeţi Poarta deschideţi! Că bine-oi îngriji Şi asta c'oi ghici : Glasul cel mai mândru-i Glas de plugărel, Cătră boi strigând Cu sbiciu pocnind Păsări fugărind, Iar urmă mai mare Pământul nu are Ca a plugului Când e'n brazda lui.
Portăreii: — Mirel dela masă, dragă, Tot nu te-om lăsa
') Refrenul acesta se repetă după fiecare vers, până la sfârşitul cântecului.
2) tumna-tocmai (prov.) . 3) Arată steagul („hinteiul") , care în tot timpul nunţii
stă înfipt în streaşină casei.
67
SOCIETATEA DE MÂINE
Pân' ce ne-i grăi Nevasta cu ce-i hrăni?
Mirele : Portărei, feciori făleţi, Veniţi poarta deschideţi! Că nevasta mi-oi h răn i : Cu pită de grâu curat Cu vin roşu strecurat.
Portăreii : — Mirel dela masă, dragă, Nici cu asta nu-i scăpa Până nu te-om întreba: Vara unde ai însărat Şi ce lucru ai lucrat?
Mirele : —• Portărei de poartă, dragă, Astă-vară d'am vărat La dealu „Crăiasa" Ascuţindu-mi coasa.
Portăreii : — Bine-i, dragă mire, Dar îţi dăm de ştire Că mireasa noastră Mai are doi fraţi 'Nalţi ca nişte brazi, Şi două surori Chiar ca două flori, Şi că fraţii cer, Pălării de păr Cojoace 'mpănate Picioare 'ncălţate; Surorile cer
Cârpe 'nciucurite Cojoace 'nflorite. Mirele : — Portărei de poartă, dragă, Târgu o fi Joi Şi om mere şi noi. Portăreii: — Mirel dela masă, dragă, De-aici nu-i pleca, Că de când ai venit, Păduri au răsărit, Şi te-am încuiat In cămări de lemn Cu lăcăţi de fier. Mirele : — Portărei de poartă, dragă, Dacă-i rându aşa, Pădurea-oi tăia Cu ai noşti voinici Cu topoare mici, Dumnezo va da Ploaie va ploua, Lăcăţi v'a 'nmuia Uşi va despica Şi noi om scăpa Cu mireasa mea! Portăreii: — Mirel de masă, dragă, Acuma se poate Ca i răspuns la toate, Dacă-i rându aşa: Uşa-i acolea Ia-ţi nevăstuţa Şi treci sănătos Cel pogor frumos!
„Cântecul lăcăţii" s'a isprăvit. Deacum însemnează că drumul mirelui este liber. îşi poate lua mireasa să şi-o ducă acasă. E şi vrednic de ea, pen-trucă a ştiut să răspundă la toate întrebările şi la toate gâcitorile, care i s'au dat anume, ca să-i pună mintea şi vrednicia la probă.
Se 'ncep pregătirile de plecare. Tatăl miresii îşi ia fata în braţe şi o trece pragul
casei, până afară în pridvor, în timp ce mamă-sa începe a lăcrima. Femeile şi fetele din oastea mirelui încep să cânte:
Rămâi maică sănătoasă Că fătuţa ta te lasă, Că nu ţi-o plăcut Cum ţi-o măturat Şi cum ţi-o spălat; Tu rămâi aice Dar ea se tot duce, Peste văi şi munţi Pe ape şi punţi, Bunu Dumnezău Nu vă lasă 'n rău!
Oastea miresii răspunde cu alt cântec: Plânge fiică şi suspină Că mergi în casă străină Şi te-or certa fără vină, Că ţi-ai căpătat o soacră Ca şi poama, care-i acră, etc.
In sunetele acestui cântec de despărţire, care face ca ochii miresii, ai mame-si şi ai neamurilor să se umezească, oastea mirelui pleacă împreună cu mireasa, pe care o ţine de mână nănaşa. Toţi se 'ndreaptă acum spre casa mirelui. Lăutarii sunt în frunte.
Feciorii dau chiote, ţinând fetele de mâni, în vreme ce nevestele cântă:
La vadu din sus Bună cursă-am pus
Mândră hulpe-am prins, Hulpe cu circei Mândri spărgurei, Hulpe cu mărgele, Mândre spărgurele.
Ajunşi la curtea mirelui soacra mare sosită ceva mai de vreme — le iese înainte cu un ciubăr de apă şi stropeşte pe miri, ca să fie „mănoşi". Apoi intră cu toţii în casă.
In timpul acesta câteva femei, mirele şi mireasa se retrag în cămară ca s'o „învălească".
In văii tul miresii Invălitul miresii este îmbrobodirea* capului ei cu
o maramă, în aşa fel, ca să se vădească c'a încetat de a mai fi fată şi a intrat de acum în rândul nevestelor. Altfel se poartă legate la cap nevestele şi altfel fetele. Chiar şi coadele (cosiţele) părului se poartă altfel ca să se deosebească.
Invălitul se face deobiceiu aşa: însoţiţi de două-trei femei şi de stegar, mirele şi mireasa se duc în grădină şi se opresc sub un pom roditor, unde găsesc un jug. Amândoi îşi bagă capul în jug, unul într'o parte, celălalt în alta, ca un simbol că împreună au să-şi tragă necazul şi truda vieţii şi că nu se mai pot desjuga, cu una cu două, unul de altul. Apoi mirele despleteşte cu mâna lui cosiţele miresii după care una din femei s'apropie şi i le împleteşte altcum, adică i le face „condu" de nevastă. După aceea mirele aruncă „giolgiul" pe capul miresii. Mireasa îl prinde şi-1 aruncă înapoi pe capul mirelui, ca şi când n'ar vrea să-1 primească. Asta se repetă de trei ori. Pe urmă, ca s'arate că ţine cu orice preţ s'o facă nevasta lui, mirele ia giolgiul — o maramă albă şi subţire, — şi învăleşte mireasa cu el. Invălirea o desăvârşeşte apoi una din femei, care pe sub giolgiu mai aşează o cununiţă de flori roşii artificiale.
Asta se chiamă „cununa de mireasă". In cursul „învălitului" celelalte femei cântă:
O mustră-se, mustră, Portu cel fetesc Cu cel nevestesc, — Că portu fetesc E mai ruşineţ, Dar cel nevestesc E mai portar eţ;
Ieri alaltăieri Trecând pe drept noi Mergeai la ciuroi Cisme tropotind Poale sfârâind Oluri zuruind, Spusu-ţi-am, zău, spus Că-i schimba portu fetesc Cu cel nevestesc.
Când o aduc înapoi şi intră în casă cu mireasa „învălită", oastea întreagă începe a cânta aşa:
— Rădiche 'mpupită Bine-i stă 'nvălită! Rădiche cu creastă Bine-i stă nevastă! Bucium rătezat Bine-i stă 'nsurat!
In timpul acesta stegarul apleacă şi fâlfăie steagul deasupra mirelui şi a miresii. Apoi ies şi se duc la râu — nu e sat de munte prin care să nu curgă o vâlcea — ca „s'adape mireasa".
(4) Gh. Tulbure
68
SOCIETATEA DE MÂINE
C R O N I C I
CULTURALE
ARTISTICE
• @@©®©@©@©®@@@@^©@ © © ©
Cărţi, reviste, ziare © © ©
D. Berciu, Burii — Buridava — Burefois-ta. (Institutul de Arheologie olteană, me
moriul III), Oraiova, 1931, 21, p.
Al Ilil-lea memoriu al Institutului de arheologie olteană: Buni-Buiridava-Burebista de D. Berciu (Craiova, 1931) sporeşte numărul publicaţiilor oaiust de cari abundă literatura noastră istorică de după război. Această lucrare prezintă mai puţin interes, decât ca să i se poată face aici o dare de seamă detailată; vor fi de ajuns câteva observaţii cu acest prilej.
E lucru ştiut că, dintre popoarele anticităţii clasice cu cari imperiul Romei a aivut legături şi asupra cărora a exercitat o influenţă, triburile trace din Nordul Dunării ne sunt mai puţin cunoscute din izvoarele literare, precum erau ignorate de scriitorii antici. Noroadele barbare, „toate egale pr in obscuritatea lor" (Tacitus) nu erau vrednice de atenţia istoricului, care, în a descrie lupte civile şi t r iburi sălbatice, îşi găsia „subiectul ingrat şi muncă fără glorie". Puţinele ştiri din autori vechi, concişi şi sobr i la amănunte asupra Daco-geţilor şi ceeace ne spun aceştia în inscripţiile şi monumentele lor despre ei înşişi, sunt, în situaţia de azi, a ştiinţei, neîndestulătoare pentru cunoaşterea trecutului strămoşilor noştri în vremea când trăiau în contact cu lumea romană. Despre epoca pre-romană cunoştinţele ce avem sunt şi mai incomplete. Rezultatele cercetărilor de arheologie pre-istorică, abia la începutul lor, sunt în majoritate nesigure, iar părerile diverse ale învăţaţilor — germani C. Schuchiharidt, H. Schmidt, G. Kossinna, români V. Pâr-van, D. M. Teodorescu, unguri I. Hampel, M. Roska ş. a., — asupra popoarelor şi civilizaţiilor din preistorie în ţinuturile carpato-dunărene trec în bună parte drept pure ipotese. Nu e deci de mirare că în acest domeniu s'au comis erori din neştiinţă sau cu intenţie. Arheologul romantic Ni-culae Densuişianu (Dacia preistorică, Bucureşti 19,13), credea că nu exagerează întru nimic încercând să arate că Dacia a fost leagănul celor mai strălucite culturi umane. In loc de-a căuta şi azi în vremi străvechi instrumente pentru lupte actuale — lucru care din nenorocire se practică în toate ţările civilizate — cercetătorii ar
face mai bine studiind cu atenţie şi prudent rămăşiţele trecutului şi ferin-du-se de-a lansa teorii în grabă mare.
D. Berciu, scriind despre Buri, urmează chiar ordinea inversă. îşi culege materialul, luându-1 fără nici un discernământ critic, din Getica lui Pârvan (v. pagg. 120, 167, 223, 249, 271) şi Pauly-Wissowa, Real-encyclo-paedie d. klassischen Altertumswiss, (III, col. 1067, 1070, IV col. 1949— 1950), şi reproduce, fără plan şi fără măsură, lucruri spuse de alţii; nu încearcă o examinare serioasă a izvoarelor, ceeace dacă ar ifi făcut, ar fi ajuns propabibl la un rezultat. In cele 24 de pagini câte cuprinde lucrarea nu găseşti nici o idee originală, nici un rezultat al proprii lor 'cercetări. încercarea de-a deriva numele localităţii Piroboridava (Poiana, în Moldova de Sud) dela Buri (pag. 20-—21) nu-mi pare pe deplin reuşită; mai verosimilă e derivarea numelui Burebista dela acelaş trib dacic. (pag. 22—23). Pentru aceste două etymoloigii însă nu era nevoie de un întreg „memoriu" cu care să îmbogăţeşti de geaba bibliografia.
Greşeli de interpretări şi generalizări pripite nu lipsesc. Deasemeni, e-rorile de t ipar (—sau sunt erori de manuscris?.. în care caz „grijea avută de D. N. Plopşor la t ipăr ire" a rămas inifructuoasă) şi de citate abunidă pe fiecare pagină. întreaga lucrare trebuia supusă revizuirii unui mai bun cunoscător al izvoarelor şi al literaturii, care ar fi avut de îndreptat şi multe neajunsuri de stil.
Ceeace ar trebui să priceapă tinerii noştri cercetători ai trecutului e că nu publicăm numai de dragul de-a publica, şi că cine n'are nimic nou de spus, face mai bine când nu publică.
I . I . Russu
D . M u r ă r a ş u : Naţ iona l i smul lui E m i n e s c u
D. D. Murăraşu, care ne-a dat anul trecut în colecţia „Clasicilor români comentaţi", editată de „Scrisul Românesc" din Craiova, oea mai bună ediţie a articolelor şi studiilor politice ale lui Eminescu, ne surprinde astăzi cu un studiu voluminos privitor la naţionalismul poetului („Naţionalismul lui Eminescu", Bucureşti, 1932, Ed. „Bucovina",, XLIV, 360 p. Preţul 180 lei) . Din studiul „Eminescu ziarist şi scriitor politic", care precedă ediţia amintită, se putea vedea în autor un specialist în vastul „fenomen" eminescian. Noul studiu ne confirmă în mod strălucit această
presupunere. D. Murăraşu a răscălit cu admirabilă răbdare şi dragoste toată vasta bibliografie eminesciană — fără îndoială cea mai bogată la noi — s'a îndreptat din nou spre izvoarele originale, ziarele şi revistele vremii, apoi manuscrisele dela Academie, şi din acest d rum s'a întors cu o recoltă bogată. încă în ediţia d-sale a „Scrierilor politice" ale poetului ne aduce numeroase articole, necunoscute până acum, ale celui mai imare ziarist al nostru. In bibliografia critică a articolului de faţă, numărul articolelor presupuse ale lui Eminescu se îmbogăţeşte considerabil. Fără îndoială că unele dintre identificările d-sale sunt discutabile. In tot cazul ele dau sugestii bogate cercetărilor următoare.
Studiul d-lui Murăraşu e lucrat după cele mai serioase metode de critică şi istorie literară. Iată ceeace ne face să ne apropiem de el cu încredere. Am amintit mai sus de bibliografia critică. Adaug că această bibliografie înşiră toate articolele a-tribuite lui Eminescu de alţii sau de d-sa, părţile din manuscrisele Academiei privitoare la subiectul tratat de autor, o selecţiune critică a studiilor privitoare la poet, apoi a lucrăr i lor care ajută stabilirea curentelor de idei în epoca lui Eminescu.
Din această înşirare a capitolelor care precedează studiul, se poate întrezări câmpul vast îmbrăţişat de autor cu privirea. Intr 'adevăr, „Naţionalismul lui Eminescu" nu e numai un studiu aprofundat al ideologiei politice şi sociale a poetului, ci o foarte serioasă contribuţie la studiul acestei epoci din cultura noastră, de care par 'că ne-am ferit până acum să o închidem în judecata rece a istoriei. Nici nu se putea altfel. Cum autorul însuşi o arată, în repetate rânduri , Eminescu este cea mai luminată şi mai vibrantă concentrare a curentelor de idei şi simţăminte care frământau naţia românească în această epocă de consolidare. Totul se reflecta în gândirea şi inima sa. Dar el nu s'a mulţumit să rămână numai o oglindă frământată a veacului; el a proectat pe orizont un ideal, pe care urmaşii îl vor înţelege şi-1 vor iubi tot mai mult fără să-1 atingă nici astăzi.
Autorul şi-a împărţi t studiul în trei părţ i mar i : 1) Formele naţionalismului eminescian; 2) Natura naţionalismului eminescian; 3) Expresia literară a naţionalismului eminescian. In p. I ni se va arăta deci cum dela un naţionalism „entusiast şi afirmativ", care caracteriza tinereţea poetului, Eminescu va trece în epoca lui de maturitate, la un naţionalism „cri-ticist" în care va biciu prezentul, va
SOCIETATEA DE MÂINE
fi duşman al păturii suprapuse, al politicianismului, critic sever al formelor fără fard, antisemit, xenofob, ţărănist şi critic al organizaţiei noastre sociale. Dar Eminescu nu va rămânea aici, cu toată amărăciunea ce 1-a covârşit. In adâncul sufletului îşi va păstra încrederea în menirea noastră civilizatoare; va fi un optimist. In partea a Ii-a autorul ne a-rată felul cum s'a desvoltat naţionalismul poetului, substratul l u i ' afectiv şi ideologic; face apoi o privire sintetică asupra naţionalismului eminescian. In p. IlI-a se studiază atât expresia în proză cât şi în poezie a naţionalismului eminescian.
Iată în mod foarte sumar, mersul lucrării . Concluzia ? Regret că nu pot reproduce în întregime această parte a lucrării . Mă mulţumesc cu câteva pasagii, din care se poate vedea contribuţia originală a autorului la această mult discutată chestiune. Eminescu a fost înainte de toate expresie a vremii. Atâtea din problemele cari l-au frământat au fosl în miezul preocupărilor fruntaşilor vremii sale, fruntaşi cari se găseau adeseori în taberile combătute cu înverşunare de poet. Şi I. Brătianu a fost un duşman al formei fără fond; şi alţii au dovedit simpatia pentru ţărănime, dragoste pasionată pentru trecut, nimeni însă n'a dat o expresie atât de lapidară şi mişcătoare a acestor idei şi sentimente. Naţionalismul este ideea centrală a operei lui Eminescu. „Sub toate vorbele, toate atitudinile, toate faptele se întrevede ideea la care Eminescu se raportează fără încetare: ideea naţională". „Ideea naţional face reductibile la unitate toate gândurile, simţurile şi atitudinile ziaristului şi in parte şi ale poetului". „Naţionalismul poetului se ridica din mizeria prezentului spre un ideal. El ne-a fixat un ideal de naţiune creatoare de cultură şi civilizaţie proprie, naţiune condusă de oameni capabili să conducă la realizarea virtualităţilor ei, dar a fixat şi mijlocul prin care se poate ajunge la aceasta : munca şi reorganizarea societăţii pe baza muncii şi a meritului".
Studiul d-lui Murăraşu e cum nu se poate mai actual. S'a vorbit atât de mult în ultimul timp de naţionalismul lui Eminescu, fără să avem încă o cercetare asupra felului în care a luat naştere acest naţionalism şi a expresiei lui. Avem de-a-cum încolo o bază solidă de discuţie.
Ar mai urma să se studieze rolul pe care 1-a avut această parte a ideologiei eminesciene în desvoltarea culturei noastre. Dl. Murăraşu promite urmărirea ecoului în sămănătorism. Credem că-1 va urmări şi mai departe, până în inima epocei noastre. Va face o operă de mare actualitate şi de extremă utilitate.
Iarăşi Goethe in România
încheiam notiţa din n-rul trecut al revistei, cu privire la „Goethe în România", exprimându-ne dorinţa ca centenarul marelui om să însemneze o epocă nouă în pătrunderea noas-stră de spiritul lui. Chiar dacă am lua în considerare numai ceeace s'a făcut până acum şi trebuie să mărturisim cu bucurie că nădejdea ne-a fost realizată, lntr 'o singură lună Ro
mânii s'au înfruptat din Goethe cât într 'o jumătate de veac înainte. Nici unul din evenimentele mondiale, de caracter spiritual, n'a avut răsunetu; acestuia. Toate steagurile s'au plecat, toate taberele au ţinut să rostească un cuvânt de închinare, de interpretare sau o traducere. Este un gest care ne face cinste şi constitue, pentru streinătate un certificat de maturitate culturală.
Oficialitatea şi-a spus cuvântul pr in cei mai autorizaţi reprezentanţi ai ei. D. Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de miniştrii , a vorbit ţării întregi la Radio, apoi capitalei, în festivalul dela Teatrul Naţional, onorat de prezenţa M. Sale Regelui şi în şedinţa comemorativă de la Academie. Societatea de Radio a consacrat dealtfel o săptămână întreagă autorului Faust. dând prilejul să vorbească despre el unor intelectuali ca d-nii Guşti, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu,, Em. Bucuţa, L. Rebreanu şi a. Toate ziarele şi publicaţiile au închinat articole sau numere. Remarcăm frumosul număr al Gândirii, cu admirabilele esseuri de Tudor Vianu (Goethe şi timpul nostru) , Dragoş Protopopescu (Goethe, marele european) , Ion Sân-Giorgiu (Cărţi despre Goethe în româneşte) apoi traduceri de Ion Sân Giorgiu, Ion Pillat, Tudor Vianu şi Ştefan Nenitescu; apoi A-devărul Literar şi Artistic cu esseuri de T. Arghezi (I. W. Goethe), C. Stere (Om şi supra om), H. Sani-elevici (Hermann şi Dorothea), prof. dr. Rainer (Goethe omul de ştiinţă), Ion Pillat (Poezia lirică a lui Goethe) , M. D. Ralea (Goethe omul integral), I. D. Gherea (Ideea de Goethe) , Ion Sân-Giorgiu (Goethe la Strasburg), I. Călinescu (Eminescu şi Goethe), Ion Marin Sadoveanu (U-nitatea goetheană), d-rul Ygrec (Spi-nozismul lui Goethe), Manuel Meni-covici (Pilda lui Goethe), V. Za-borovscky (Goethe şi ziua de azi), H. iBlazian (Goethe şi artele plastice), Darie Luca (Goethe în intimitate), apoi numeroase traduceri inedite.
România Literară ne-a dat şi ea un număr Goethe cu colaborările d-lor Rebreanu, Bucuţa, Torouţiu şi cu admirabila „Elegie dela Marienbad''. tradusă de I. M. Sadoveanu.
Se anunţă un volum omagial cu traduceri din Goethe, t ipărit în e-exemp'lare restrânse. Bine ar fi fost să ne fi gândit mai de vreme şi să fi avut din acest prilej, o traducere nouă, de pildă Diehtung und War-heit, sau Conversaţiile cu Eckermann sau Muller. Editorul ar fi avut un prilej, cum nu se poate mai potrivit, pentru a le lansa. Am fi avut astfel un contact mai direct cu geniul goet-hean.
Emanuil Ungurianu
La 28 Iunie 1931, s'a desvelit la Timişoara bustul unuia dintre aceia. cari prin munca neostoită a unei vieţi au contribuit la păstrarea şi ridicarea sufletului românesc în a-ceastă provincie. Emanuil Ungurea-nu în viaţa lui, ajunsă la vârstă de patr iarh, s'a dăruit cu generozitate şi mult simţ practic tuturor ramurilor de activitate românească ale Banatului. Lucrul acesta bănăţenii îl ştiu bine, dar Românii din alte provincii mai puţin. Dar oricine contribuie prin activitatea şi devotamentul lui la conservarea şi creşterea energiilor
româneşti dintr 'o provincie trebue să se împărtăşească de recunoştinţa naţiei întregi. Iată de ce aplaudăm din inimă gestul făcut de Analele Banatului, conduse de inimosul I. Miloia, când închină numărul din urmă (2-4, 1931) memoriei marelui bănăţean. A-lăturea de monumentul de la Timişoara este şi acesta unul, care se vede mai departe, pe întreg pământiii românesc. Toată bogata activitatea lui E. Ungureanu e studiată cu com-petinţă şi dragoste. D. G. Postelnicu scrie despre „Emanuil Ungureanu şi biserica", d. I. Imbroane despre „E. U. şi organizarea parohiei ort. rom. Timişoara Principele Garol", d. L. Ciobanu despre „E. U. omul şcoalei şi pedagogul social", d. I. Miloia despre „Activitatea lui E. U. pe teren economic", d. R. P. Roşu despre „Activitatea politică a lui E. U.", tot d. Miloia scrie despre „Contribuţiile lui U. la diferite realizări culturale,", iar d. C. Stoicănescu despre „Fundaţi-uni înfăptuite de E. U.".
Cronicar
Mihai l S a d o v e a n u la Cluj In seara zilei de 24 Martie clujenii
au avut o surpriză plăcută: Mihail Sadoveanu a venit în mijlocul lor în carne şi oase. Autorul nenumăratelor romane şi povestiri, cari ne-au umplut sufletul de poezia trecutului, a pământului românesc şi a Moldovei lui duioase a coborât în mijlocul nostru şi ne-a vorbit în graiul^ lui mulcom, cu mireasmă bătrânească.
A fost invitat ide societatea studenţească ,yMolldova întregită" să-i îmbogăţească festivalul anual cu o 'conferinţă. Şi când a fost 'vorba de Moldova lui, sufletul icăreia nimeni nu 1-a simţit şi zugrăvit ica el, a alergat, cu toate numeroasele lui ocupaţii.
Dureros e că studenţii nu au răspândit îmbucurătoarea veste decât în ultimul moment şi salla teatrului n'a fost plină, aşa cum ar fi cerut irarul eveniment. Mă durea nespus faptul că împrejurările iau făcut să nu-i putem arăta scriitorului, întreg freamătul 'de admiraţie, de care se bucură în capitala Ardealului. II rugăm să creadă că Ardealul nu s'a achitat iîn seara aceea nici pe de departe pentru deliciile sufleteşti cari i le dăruieşte de treizeci de ani încoace. Căci Mihail Sadoveanu nu e prietenul inimelor noastre numai din anii de după Unire. In paginile Luceafărului, ale Revistei politice şi literare dela Blaj apoi „Cosân-zenei". Ardealul a făcut cunoştinţă cu el încă din pragul acestui secol, de când a început să se reverse această abundenţă sufletească, cu puţine asemănări în ţara noastră.
Societatea „Moldova întregită" şi-a, câştigat frumoase merite mai iales prin propaganda ei culturală şi igienică în, Basarabia. Festivalul a fost organizat pentru a strânge fondurile necesare unei noui expediţii. Faptul acesta •— desvoltat de preşedintele societăţii în cuvântarea inaugurală — a adus a-minte lui Sadoveanu de felul atât de original în care şi-a îndeplinit datoria faţă de această provincie, încă din cel dintâiu an după alipirea ei la ţara veche. Mihail Sadoveanu n'a plecat pe această moşie a lui Ştefan cel Mare, cu frazele umflate ale propagandişti-llor de mai târziu. El nu şi-a luat decât amintirile şi poveştile sfătosului fecior al lui Ştefan al Nicăi din Hu-
70
SOCIETATEA DE MÂINE
muleşti. Cu ele în buzunar a cutreerat numeroase din satele Moldovei de peste Prut. A strâns ţăranii la şcoală, a deschis pe Creangă şi le-a_ citit, aşa cum numai el ştie să citească. Şi ţăranii basarabeni şi-au găsit suflet d in sufletul lor în sfătoşenia humuleştea-nului. S'au întors la conştiinţa românească pe drumul cel mai simplu şi mai direct. Cei cari au urmat originalului propagandist n'au făcut decât să le încurce cărările.
Amintirea aceasta a lui Sadoveanu ar putea să şi-o pună la inimă studenţii noştri, cari 'risipesc atâta t rudă i-nutilă, pentru o propagandă la sate rău condusă. In loc să caute să ameţească pe ţărani cu tot felul de fraze întortochiate din icare nu 'pricep o boabă, în loc să amestece pe Ştefan cel Mare, cu sifilisul tşi cu primejdia alcoolismului, in aceeaş conferinţă mai bine să deschidă pe Agârbiceanu, pe Slavici, pe Coşibuc, sau pe Creangă însuşi .şi să citească două-trei pagini. Şi ţăranii s'ar allege cu mai mare câştig sufletesc.
Dar nu propaganda lîn Basarabia a fost subiectul conferinţei lui Sadoveanu. El a vorbit, sau mai bine zis a citit, căci conferinţa îi era scrisă, despre „Familie şi copil". Un subiect, precum vedeţi, care din durere se învredniceşte şi el de atâta pălăvrăgeală încât am început să ne speriem de câteori iîl vedem anunţat. Sadoveanu a ştiut însă să .fie original şi acolo unde originalitatea e atât de rară. Nu pr in idei, ci pr in sentimentul şi experienţa care fremăta în fiecare cuvânt al d-sale. Căci conferenţiarul de astădată nu era în situaţia neplăcută a atâtor alcoolici cari vorbesc împotriva alcoolismului, sau a burlacilor cari propovăduesc cultul familiei şi copilului. D-sa vorbea dintr 'o experienţă proprie, demnă de a servi de pildă şi altora. Vila dela Copoul Iaşilor e plină de sănătatea unei familii, dacă nu tot atât ide numeroase ca o-perele scriitorului, într 'o proporţie destul de echitabilă cu acestea.
N'am de gând să rezum aici ceeace a spus Mihail Sadoveanu în seara a-ceea. El a vorbit în spirit conservator şi dacă nu-i aprobăm toate ideile a-plaudăm cu sinceritate pledoaria pe care a făcut-o sanictuarullui familiar.
Regret un singur lucru: că nu pot să zugrăvesc pe Mihail Sadoveanu citind. Câtă asemănare între dicţiunea, expresia, toate gesturile şi scrisul său! E o doivadă aceasta de sinceritatea operei lui, trăită în fiecare cuvânt, al i;i.
Când vom mai citi ipe Sadoveanu, cei cari am fost în seara aceea să-1 ascultăm, !vom avea sentimentul viu al prezenţei lui. Frazele ne vor părea rostite de graiul lui nioilcom, aşezat, cu profunde rezonanţe interioare. Şi nu le vom mai uita niciodată.
•®©®@©©@®@©®@@®©©@• ®i ~ ^ ^ n ® © T E A T R U © ®_ ; _ ® B ©©©®®@©©®®@®®@®®© a
Două comedii : „BAEŢAŞUL TATEI", trei acte de Henne-Uuin şi „CÂNTEC DE LEAGĂN" trei acte de Fodor Lâszlo.
Printr 'o curioasă coincidenţă, scena Teatrului Naţional, a servit, în ultimul t imp, de propagandă în favorul copilului, mai des ca altădată. Am amintit la alt loc despre conferinţa d-lui M. Sadoveanu. D-sa a venit să ne vorbească despre o problemă, tratată dela acelaş loc cu câteva seri înainte de doi autori dramatici streini — fiecare în felul său.
Cel dintâi este un autor bulevar- I dier parizian, de a treia mână. cu / farsele căruia ne-am mai întâlnit, pe s scena noastră.
Comedia şi-a scos-o dintr 'un roman al Margaretei Mayo. Dar cu toate că subiectul a fost luat dintr 'o scriere americană, el n'are în comedia lui nimic din lumea de dincolo de o-cean. Femeile acestea superficiale, apropourile, situaţiile, toate ne sunt arhicunoscute din comediile de bulevard ale Parisului, care alcătuesc jumătate din repertoriile teatrelor noastre.
Miss Ketty Harrisson este o femeie modernă, care are oroare de „gân-găniile" acestea roşii şi umflate care se chiamă copii. Pentru soţul ei însă copilul e suprema dorinţă. Prinzân-du-şi odată soţia într 'o foarte nevinovată întâlnire cu prietenul Jimmy, — pe care el de altfel nu-1 descopere — William, soţul Ketty-ei, se hotărăşte să->şi părăsească soţia pentru câtva t imp. Ketty însă îşi iubeşte mult soţul; plecarea lui o face foarte nenorocită şi ea nu ştie cum să şi-1 readucă.
Soţia lui J immy o sfătueşte să-i telegrafieze că este fericitul tată al u-nui copil. Până se va întoarce William copilul va fi găsit dintr 'un a/.i] de copii. Toată comedia nu este altceva decât o desfăşurare de situaţii comice în legătură cu găsirea copilului şi cu înşelarea lui Williaim.
Insfârşit când autorul a obosit par 'că să mai continue la infinit situaţiile de farsă adesea naivă, încheie brusc comedia, făcând pe William să descopere că a fost înşelat amarnic, întrucât niciunul din cei trei gemeni cu care se mândrea nu este al lui. Din trecerea aceasta a micilor fiinţe pr in casa lui, i-a rămas soţiei dorinţa arzătoare de-a avea şi ea copii. Poezia leagănului o cucereşte.
Rolul Ketty-ei a fost jucat, cu sbur-dălnicia-i cunoscută, de d-na Jeana Popovici-Voina; al lui William cu multă vervă de d. Tâlvan; al lui Jimmy de d. Vasilescu, neîntrecut în astfel de comedii. Bine şi d-şoara Sily Muntean în rolul naivei şi bunei soţii a lui Jimmy.
Cu mai multă originalitate — fără să facă însă o operă excepţională — a tratat acelaş subiect ungurul Fodor iLâszlo. Comedia lui „Cântec de leagăn" are nu ştiu ce savoare ungurească — adevărat că uneori împinsă până la trivialitate — are apoi t ipuri şi situaţii mai bine zugrăvite, iar poezia leagănului e mai plină de duioşie.
7!
In comeda lui Hennequin copilul este numai un motiv pentru tot felul de situaţii comice, pe când într 'a lui Fodor Lâszlo copilul, sau imai bine zis problema copilului, ocupă întâiul plan. Fodor a ştiut apoi să înfăţişeze mai bine meschinăria existenţei lipsită de poezia acestor fiinţe mici.
Şi'n comedia lui ca şi în cea precedentă ceeace rămâne la urmă e numai leagănul. Dar obiectul acesta trezeşte dorinţa unei vieţi noui, mai plină de farmec, tocmai pentru că rostul ei e mai adânc simţit.
Remarcăm jocul d-nei Olimpia Bârsan, al d-nei Iiuga-Lapteş şi a d-nei Atena Dumitrescu, apoi a d-lor Di-mitriu şi Voicu.
•@©@©©@@@©©©©@@@@@•
® O P E R A © ©I ___-__|® •®®©@@©^®®®®®@©©®®•
„LUCIA DE LAMEBMOOB", trei acte de Gaetano Donizetti
A da o premieră nouă în criza fără precedent pr in care trece este, pentru Opera din Cluj, un punct de laudă, chiar când premiera aceasta este o operă care făcea deliciul străbunicilor noştri. Căci într 'adevăr ,Lucia de Lamermoor" face parte din categoria operelor italiene, atât de „<en vogue" în prima jumătate a secolului al XlX-lea, r idicate la apogeu de fecunditatea lui Verdi şi aruncate în ridicol de geniul titanic al lui Wag-ner. Dela început până la sfârşit, numai situaţii melodramatice, făcute pentru ca protagoniştii să debiteze ariile lor.
Spectacolul a fost însă ridicat de d-şoara Ana Rozsa, care ne-a dat o Lucie, demnă de a figura pe oricare din scenele mari ale străinătăţii. Vocea d-sale de o claritate cristalină, plină de o sinceritate cuceritoare, este o comoară pe care ne temem ca săraca noastră Operă să n'o piardă. Am păţit-o atât de des... D-ra Ana Rozsa mai are şi un bun joc de scenă. Scena nebuniei din actul II a fost magistral interpretată din -toate punctele de vedere.
Vreţi să vă ţineţi la curent cu vastele probleme ale actualităţii? Abonaţi „Societatea de mâine"!
Cel mai frumos omagiu pe care 1-a putut aduce „Societatea de mâine" figurei măreţe a universalului Goethe este studiul „Dai-unonion" datorit distinsului scrii-tor-filosof romîn Lucian Blaga. „Daimonion" a apărut într'o lungă serie de numere ale revistei şi apoi a fost scos într'un extras a-parte, care se poate şi azi comanda la administraţia revistei noastre cu preţul de 80 lei.
SOCIETATEA DE MÂINE
F A P T E
Expoz i ţ i a d e presă românească i n T imişoara .
Im metropola bănăţeană se va deschide in 21 Mai o splendidă expoziţie a foilor, revistelor, cărţilor şi tuturor mărturiilor modeste dar glorioase ale tiparului românesc de eri. Un mănun-chiu de exercitaţi ziarişti sunt stimulaţi de sentimentul gratitudinii faţă de înaintaşi şi năzuiesc cu osârdie să le reînvie individualitatea în evocatoare pagini monografice. Acolo sunt d-nii Ion Montani, dr. Augustin Cos-ma, dr. loachim Miloia, Petre Nemo-ianu, Liviu Jurchescu, Vincenţiu Bu-gariu, Traian Birăescu, Ramulus Roşu, şi încă o seamă de profesionişti cari se adaptează spiritului public . bănăţean învăţând să descoasă trecutul şi evoluţia prezentului... 0 săptămână întreagă (dela 21—28 Mai) va dura expoziţia, care sperăm să influenţeze, să stimuleze, să înalţe pe contemporani îndemnându-i să cultive cu idealism şi pricepere arta grea a gazetăriei necesare cu pâinea de toate zilele pentru respiraţie cotidiană a sufletului unui popor. Succesul expoziţiei este şi în funcţie de conştiinţa culturală a autorităţilor. Nu ne îndoim, că acei câţiva primari în frunte cu d^nii dr. Cornel Grofşoreanu şi dr. Cornel Radu, ambii excelenţi gospodari, precum şi prefecţii judeţelor bănăţene nu vor pregeta a oferi întregul lor sprijin la organizarea şi reuşita expoziţiei, ale cărei învăţăminte vor apărea ca nişte prea fireşti consecinţi. Sindicatul Presei române din Ardeal şi Banat doreşte a fi ajutat să izbutească pe deplin planul expoziţiei dela Timişoara.
Horia Trandafir
Criza culturală internaţională Teatrele, cinematografele, ba chiar
Opera din Paris trec pr intr 'o criză, care le ameninţă însăş existenţa. Să fie oare pasibil aişa ceva? Criză 'culturală în „capitala luminii"? Franţa, mândra, puternica, bogata Franţă care deţine azi cel mai formidabil stoc de' aur din lume împreună cu Statele-Unite ale Americei, este totuş sguduită de o criză a teatrului? Fireşte simptomatic! Şi care să fie explicaţia? Debunăseamă aceeaş, ca şi în cazul celorlalte două citadele ale capitalismului mondial: New-York şi Amsterdam, unde de asemeni bântuie o criză acută a artelor. Vasăzică centrele bancare cele mai strălucite ale lumii contemporane, centrele creditoare pentru toate continentele să fie lovite de criză culturală? Şi totuş trista realitate este aceasta: instituţiile cu renume universal de teatru, operă şi ci
nematograf stau în pragul falimentului. Extrem de ciudat. Şi totuşi există o explicaţie. Pe bună dreptate organul socialist „Arbeiterzeitung" din Viena semnalează, că deficitul înregistrat de către teatru în cele trei metropole capitaliste amintite nu se datoreşte concurenţei radio-ului, însă nici chiar şomajul nu-i dă lovitura de graţie. Nu. Falimentul este provocat de însăş clasa bogată burgheză, care consideră teatrul ca un lux, iar nu ca o necesitate culturală. Când deci un uşor val de criză se abate a-supra marilor deţinători de bunuri , cea dintâi cruţare pe care şi-o impun milionarii este biletul de spectacole... Şi remediu nu va fi decât în accesul mulţimilor setoase de lumină şi cultură la sala de spectacol. Când se vor da reprezentatiuni cari să deştepte interesul masselor — nu va mai exista criză de teatru. Indiciile sunt la îndemâna oricui vrea să vadă cu ochii săi realitatea şi vrea să înţeleagă semnele vremii de mâine.
Un bust pentru Ion Vidu Ideia colectării de sume pentru e-
ternizarea memoriei compozitorului bănăţean Ion Vidu printr 'un bust, a găsit, precum era de altfel de aşteptat, un puternic ecou în cercurile muzicale aşa de numeroase, ţărăneşti şi orăşeneşti, d in provincia Banatului oare excelează iîn cultură imelomană. Societăţile corale, fanfarele, orchestrele stau în fruntea listelor de subscrip-ţiune. In câteva zile s'au adunat, în ciuda crizei, peste 41.000 lei. Ziarul „Vestul" din Timişoara publică număr cu număr numele contribuitorilor la înălţarea bustului compozitorului, folcloristului muzical, organizatorului de coruri , animatorului îndrăgit de creaţiunile artistice ale poporului român care a fost regretatul maestru Ion Vidu. Iniţiatorii bustului nu pot fi decât felicitaţi pentru stăruinţa de a realiza bustul popularului întruch-pător al geniului naţiei sale în darul rar al cântecului.
Un animator al cooperaţiei : Charles Gide
Bătrânul economist şi cooperatist francez Charles Gide a închis ochii pe veci. Lasă în urmă-i o vastă activitate, opere şi instituţii cari îi vor veşnici numele. Atât în volumele de erudiţie economică pe cari le-a scris, cât şi în acţiunile întreprinse personal part icipând la numeroase congrese internaţionale cari aveau de scop organizarea cooperaţiei, Charles Gide n'a pregetat să desfăşure o vie propagandă în favoarea solidarităţii coope
ratiste. Dela şcoala de cooperaţie din Nimes, până la crearea în toamna a-nului trecut a Institutului internaţional pentru studiile cooperatiste din Basel, Charles Gide s'a înfăţişat ca un gânditor fecund şi un animator permanent. A întemeiat două reviste de mare răsunet: „La revue d'Econo-mie politique" şi „La revue des Etu-des cooperatistes" la cari a asociat unele dintre cele mai de seamă personalităţi ale scrisului temeinic în domeniul politicei sociale. In tot ce a întreprins a năzuit să combată profitul şi să stabilească „preţul just".
A dat o întâietate deosebită cooperaţiei de consumaţie, dela care aştepta o nouă ordine socială denumită de unii cooperatism integral, iar de alţii republică cooperatistă... Moşneagul Charles Gide a fost un generator de nouă educaţie socială şi întreaga u-manitate îi datoreşte recunoştinţă şi memorie neuitată.
Renaşterea oraşului Timişoara » t *
In numărul său dela 1 Martie „Monitorul municipiului Timişoara" scrie: „Ca instalaţii industriale, comerţ şi relaţiuni de schimb, suntem (noi o-raşul Timişoara) al doilea oraş după Bucureşti". E adevărat. Ba în multe privinţe, depildă ca estetică, modernitate, urbanism Timişoara se înfăţişează ca cel mai civilizat oraş al României. Dacă metropola Banatului s'a trezit la conştiinţa de sine, se cuvine să-i acordăm toată înţelegerea noastră şi să-i urmărim cu atenţie efortul de a-şi înmulţi „instrumentele de activitate culturală prin crearea palatului cultural". Veştile cari ne vin tot mai stăruitor din inima Banatului despre frământările renaşterii sale culturale ne pricinuesc o vie bucurie. In fruntea municipiului se găseşte azi un primar destoinic şi hotărît să ducă până la capăt acţiunea de consolidare culturală : d. dr. Cornel Grofşoreanu. Intâiu de toate este vorba despre iniţiativa de a înzestra Timişoara cu un palat cultural. O seamă de instituţiuni timişorene de primul rang tânjesc azi din lipsă de spaţiu: este cazul Muzeului Bănăţean condus de una din valorile cele mai preţioase ale intelectualităţii bănăţene — d. dr. loachim Miloaia directorul „A-nalelor Banatului" atât de îngrijit redactate, şi cazul bibliotecii comunale supraaglomerate şi inaccesibile tuturora din cauza condiţiunilor imposibile în cari se găseşte ca edificiu şi săli de studiu. Atât muzeul, cât şi biblioteca şi alte instituţiuni ar fi splendid instalate în castelul istoric al Huniadeştilor, transformat azi în ca-
72
SOCIETATEA DE MÂINE
zarmă. Primăria a amenajat uu alt e-dificiu pentru mutarea cazărmei. Refacerea castelului şi transformarea lui In palat cultural ar ifi una dintre cele mai splendide fapte culturale ale Timişoarei de azi. Sperăm, că guvernul va aproba în mod definitiv planul. Timişoara va jubila de frenezia unei bucurii rare... O a doua iniţiativă a d-lui Grofşoreanu este cea pentru înfiinţarea unui Institut de Vest în Timişoara, care să mobilizeze la muncă şi ştiinţă socială pe toţi intelectualii cu râvnă d in provincia bănăţeană. Institutul va sta sub egida Institutului -social român, prezidat de d. Dimitrie Guşti din Bucureşti. Dorim ambelor i-jiiţiative succes desăvârşit în t imp cât mai apropiat, pentruca să asistăm la renaşterea Timişoarei.
D. Vasile Stoica, ministrul României în Sofia
Deciziunea ministerului de externe de a transfera pe d. Vasile Stoica, ministru plenipotenţiar al României dela Tirana la Sofia, e de natură să fie considerată ca o satisfacţie dată intelectualului ardelean înzestat cu e-minente calităţi. Prin cultura sa europeană, prin cunoştinţele vaste în materie politică, prin fluenta întrebuinţare a principalelor limbi, ca şi prin legăturile ce şi le-a creat în lumea diplomatică, d. Vasile Stoica era chemat să fie titularul unei legaţiuni mai de seamă, decât cea din Albania. Trecerea la Sofia este o meritată avansare. Probabil se crede, că poate fi bagatelizată capitala micului regat bulgăresc. Greşeală. Un stat vecin, oricât de neînsemnat ca teritoriu, prezintă pentru România un viu interes cotidian pr in frecvenţa vidării a-tâtor necesităţi de ordin economic şi politic. Sofia este un post de obşer-vaţiune foarte important. O strângere a solidarităţii balcanice nu poate decât promova interesele României. Suntem siguri, că d. Vasile Stoica, publicistul ardelean, va presta ţării sale şi în noua sa calitate servicii cari să lase urme şi să-i sporiască bunul nume de iscusit diplomat.
Pentru ziariştii români din Ardeal •transferarea d-lui Vasile Stoica la Sofia ca titular al Legaţiei înseamnă o •aleasă bucurie.
Achitarea lui Ilie Cristea.
Tribunalul din Braşov a achitat pe profesorul şi ziaristul Ilie Cristea t radus în faţa justiţiei pentru un pretins delict de opinie. Sentinţa dată .de trei judecători obiectivi, independenţi şi drepţi a făcut o excelentă impresie în toate cercurile îngrijorate de soarta libertăţilor publice. Ilie Cristea edita o foarte curajoasă revistă de probleme sociale intitulată „Spre stânga", însă n'au putut a-părea decât trei numere, căci parchetul şi poliţia au confiscat revista şi i-au interzis apariţia. Fără a fi înregimentat în nici un partid, nici în cel comunist, Ilie Cristea şi-a îngăduit să comenteze favorabil unele realizări mari ale Rusiei sovietice şi să critice aspru păcatele capitalismului abuziv, cinic şi neprevăzător al Europei burgheze. Apărarea îmbunătăţirilor de valoare universală înregistrate în domeniul economic în Rusia „mujicilor" ajunşi stăpâni la ei acasă pe ruinile ţarismului apăsător de
ieri, a apărut ca sediţioasă în ochii unor elemente inculte cari au aţâţat autoritatea împotriva distinsului om de condeiu din Braşov. Denunţătorii şi asmuţitorii interesaţi şi cu mentalitate obtuză împotriva distinsului intelectual Ilie Cristea au suferit înfrângerea care le poate servi de învăţătură. Ilie Cristea este din rasa celor puţini aleşi, din ceata cugetătorilor superiori cari se ridică la înălţimi deosebite de concepţii. Trântorii cari-i juraseră scoaterea din învăţământ au uitat, că Ilie Cristea este un model de profesor, ca datorie în clasă, ca spirit de dreptate, ca bunătate de suflet şi peste tot ca virtuţi sufleteşti cu cari prea puţini dintre caracterele profesorale se pot lăuda. Prigoana împotriva lui Ilie Cristea este prigoana împotriva virtuţii şi onestităţii profesionale. Mitropolia din Sibiu comite o profundă greşală dacă se degradează la rolul de instrument meschin al detractorilor mărunţi şi inculţi cari nu mai încap nicăeri de prezenţa puritanului moralist care e Ilie Gristea. Cerem revenirea asupra dispoziţiei pripite de suspendare a profesorului onest dela liceul bătrânelor tradiţii de cinste şi libertate a opiniei, care e liceul Andrei Şaguna din Braşov. Mitropolia nu poate apărea în călău ni virtuţilor didactice. E o poză nefastă.
Sinuciderea lui Ivar
Unul din stâlpii cei mai redutabili ai sistemului capitalist de astăzi, miliardarul Ivar Kreuger şi-a tras un glonte de revolver în tâmple, după ce s'a ascuns (în dosul uşilor /ferecate în splendidul său palat din Paris. Regele chibriturilor, financiarul care a-corda credite atâtor state din Europa, pr intre cari şi României, n'a mai putut rezista crizei şi şi-a pus capăt vieţii. Despre Kreuger personal se spun multe lucruri bune: o inteligenţă deschisă tuturor minunilor tehnice, o voinţă de fier, un suflet plin de afabilitate faţă de ai săi, un taciturn foarte muncitor şi sobru în via
ţa sa. Debitorii insă l-au tras pe sfoară. întreprinderi le sale numeroase se resimţeau de criza generală, care este criza capitalismului. Multe state nu şi-au respectat obligaţiunile contractate faţă de marele industriaş din ţara regilor Gustav Adolf şi Ca-rol al XH-lea, pornit ca şi aceştia, în cucerirea lumii nu pe calea armelor, ci a banului, pr in penetraţiunea financiară. Sistemul său este sistemul capitalist, care nu se mai potriveşte în lumea care se naşte sub o-chii noştri . Ivar Kreuger şi-a dat seama de fatalitatea inexorabilă şi şi ja tras consecinţele. Uriaşul său concern de afaceri este ameninţat cu prăbuşirea. Va intra oare în horă capitalismul mondial pentru a-1 salva ? Nu mai credem, pentru că soarta lumii de aur a burgheziei revoluţionare victorioase deodată cu revoluţia franceză, este pecetluită. In România Ivar Kreuger a adus capitaluri în investiţiuni cari nu s'au arătat încă productive, deci şi la noi paguba sa va fi destul de importantă, dacă lichidarea concernului se va face într 'un t imp mai apropiat.
A nu se iua marxismul in desert...
t
Un popă ciocoit dela „Unirea" din Blaj, deprins cu apucături autoritare (se substituie probabil papalităţii în mica noastră Romă dela îmbucătura Târnavelor) aavârle dintr 'un subsol de notiţă o sfidătoare injurie.... marxismului cultivat de noi. Mentalitatea asta retrogradă şi degradantă trebuie biciuită. Pentru că niciodată în trecutul poporului nostru de păstori n'a intrat obiceiul poseur-ilor cari să trateze cu dispreţ umana, splendida filozofie a masseîor proletare şi exploatate care este marxismul. Naţie gâtuită de robiile multiple (printre cari militarismul şi clericalismul în primul rând) şi multiseculare, românii n'au putut împrumuta niciodată îngâmfate atitudini reacţionare, ci, împreună cu umilele noastre bisericuţe, practicau democratismul cel mai veritabil. De-
Lumi moarte Se sbuciumă 'n adâncul pământului chemarea Ce hohoteşte 'n larguri de se 'n&păimânlă zarea. Pe lumea 'mbătrânită s'aşterne giulgiul morţii, Spre-a se 'mplini de-apurun tăcuta vrere-a sorţii. Din ţărna ei se naşte prin veac o lume nouă. De-o parte vis, de alta nădejdi, când pe-amândouă Le stăpâneş e aceiaşi nimicnicie crudă. Dar, când in văi, spre sară, prind jalnic să s'audă Cântări de 'ngropăciune, de dincolo de sare Sporeşte-o altă nouă şi veselă cântare. Sbucneşte viaţa'n chiot pe plaiuri şi colnice; Se svântă brazda'n soare sub braţele voinice; Dorm apele'n răstoace de sălcii străjui e, Când spicul se hrăneşte din ierburi putrezite, Pe unde-au curs puhoaie de oaste fără număr, lălăzueşte grâul cu paiul până 'n umăr, Şi'n brazda'n care mâna şi-a 'nfipt, murind, norodul, Se clatină belşugul şi-şi plămădeşte rodul...
AL. IACOBESCU
73
aceea bisericile româneşti deţin o si-tuaţiune privilegiată, care trebuie să reformeze criticismul socialist perfect îndreptăţit însă când e vorba de catolicismul latifunidiar, posesor de mănăstiri bogate şi domenii ca în Andaluzia celor 80 procente ţărani analfabeţi şi iobagi.... Ne-aim înţeles? Marxismul a luat locul generosului, universalului, revoluţionarului creştinism rftblânzit, oficializat, birocratizat, bizantinizat de abilul împărat Constantin cel Mare, care l'a dezarmat prin decretarea bisericii de stat. Masele şi-au găsit interpretul în biblia clasei muncitoare: marxismul. După cum nu poţi vorbi despre biblie decât cu respectul cuvenit, tot astfel un bun creştin e ţinut să cinstească marxismul. iNici odată o faţă bisericească să nu fie cinică şi inlberlbă faţă de iloţii carinşi fac loc în viaţa publică. Maliţia prostească la adresa marxismului trădeză şi neştiinţă şi necuviinţă. Când pronunţi, tu popă cuvios, cuvântul marxism să-ţi aduci aminte de biblie, să înveţi şi să
te luminezi. A nu se lua marxismul în deşert... Iar spiritul obscur şi refractar cere prin imitaţie, apelează la practica indexului după modelul cabinetului negru dela Vatican şi dă cuvântul de ordine împotriva abonării revistei noastre, îşi ia pedeapsa drastică dela însăş judecata matură a cititorilor. Slugă ciocoiască, depune-ţi reverenda împrumutata, dela cinstitul şi democratul popă valah de ieri.
Ger, zăpada, inundaţii, privaţiuni
Bătrânii spun, că de 40 ani n'am mai păţit să îndurăm o atât de anormală prelungire a iernii cu viscole şi geruri ce dăinuiesc furios, neîntrerupt, intensiv chiar şi toată luna Martie. După calendar primăvara a început deja, însă nici un palid semn în natură. Rândunicile păcălite prin întoarcerea pretimpurie sunt ucise de curenţii reci ai vânturilor. Iarna asta întinsă peste orice limită calendaris
tică măreşte suferinţele şi dealtfel specifice ale zilelor acestora, când omenirea este robită de privaţiuni negrăite, necunoscute până acum în a-celaş grad şi atât de perseverente fără certitudinea apropiată a sfârşitului calvarului. Lumea săracă nu mai are nicio putere de rezistenţă. In căminele sărăcăcioase începe să lipsească strictul necesar, pâinea de toate zilele. Foarte multe familii nu sunt în stare să se mai aprovizioneze cu combustibil, rabdă frigul şi foamea cu stoicismul nădejdii că o schimbare va trebui să vină. Adăogaţi la acest tablou calamitatea inundaţiilor cari au nimicit mii şi sute de mii de holde sâmănate: sămânţa a degerat ori a fost luată de valuri. Proporţia inundaţiilor este şi ea excepţional de mare. Trăim peste tot o zodie excepţională. Se sguduie din temelie o lume. Numai de-ar răsări o umanitate mai bună in locul ei, căci n'o regretăm de loc: prea a fost caracterizată de injustiţie şi dominaţie de castă.
M
NOUILE AVANTAGII PENTRU DEPUNERI SI RESTITUIRI (PLAŢI) LA
CASSA GENERALA DE ECONOMII D I N B U C U R E Ş T I , C A L E A V I C T O R I E I (în fata Poştei)
1. Statul garantează sumele depuse şi dobânzile lor.
2. Depunerile nu pot fi poprite, nici urmărite. 3. Dobânzile depunerilor până la 100.000 lei
sunt scutite de orice impozit. 4 . Soţiile şi minorii îşi pot administra cum vor
depunerile lor. 5. Secret absolut asupra depunerilor. 6. Oricine po te depune pentru sine orî
pentru altă persoană şi poate dispune după dorinţa de sumele depuse. Oricâţi membri într'o familie pot avea fiecare câte un libret.
7. Soţul şi soţia pot condiţiona ridicarea depunerilor, asigurându'şi banii economisiţi după cum vor.
CEA MAI MICA DEPUNERE Sub 50 Lei DEPUNERILE se fac pe foi
Toate oficiile poştale din ţară şi capitală,
8. Libretul de depunere este caşi un cec la vedere; oricare oficiu poştal din ţară, caşi la Centrala - Cassei (Calea Victorie1 , vis-a vis de Palatul Poştelor) plăteşte Ia prezentare sume până la 2"00 lei.
9. Orice sumă se poate ridica din depuneri la Centrala Cassei, ori unde s'ar fi făcut depunerea.
10. Oficiile poştale restitue sumele, cari trec de 50.000 lei, in termen de cel mult 45 zile, dela cererea de retragere. Sub 50.000 lei in termene mai scurte. Termenele se pot micşora in cazuri de urgenţă.
11. Formalităţile pentru depuneri sau restituiri sunt foarte rapide şi cu totul simple.
12. N u se plătesc taxe sau timbre, nici la depuneri nici la restituiri.
PE LIBRETE DE 50 LEI de economi i cu T I M B R E SPECIALE primesc depuneri şi fac restituiri pentru
CASSA GENERALA de ECONOMII din BUCUREŞTI
ADRESA ABONATULUI
Top Related