Download - Sectia Civila - Practică 2004

Transcript
Page 1: Sectia Civila - Practică  2004

CURTEA DE APEL CONSTANTA

PRACTICA DE CASARE

SECTIA CIVILĂCURTEA DE APEL CONSTANTA

SEMESTRUL II/2004

2004

1

Page 2: Sectia Civila - Practică  2004

CURTEA DE APEL CONSTANTASECTIA CIVILA

C U P R I N S

DREPTUL CIVIL

Dreptul de proprietate – drepturi reale1.- Dobândirea dreptului de proprietate.

Regimul Legilor nr.58/1974 şi nr.59/1974. Intreruperea termenului de prescripţie achizitivă – art.1844 cod civil şi art.1964 pct.2 cod civil................................................................................................... pag. 7

2.- Uzucapiunea. Posesia mijloc de dobândire a dreptului de proprietatea – art. 1873 şi art. 1846 cod civil.............................................. pag. 8

3.- Uzucapiune. Extinderea folosinţei asupra unui imobil vecin cu proprietatea autorului este o detenţie precară şi pe cale de consecinţă nu se poate inrevoca uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor – art. 1847 cod civil şi art. 482 cod civil.................................. pag. 9

4.- Constituirea dreptului de proprietate în temeiul disp.art. 23 din Legea 18/1991 sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora.................................... pag.10

5.- Nulitate titlul de proprietate – Legea nr.18/1991. Persoana îndreptătită la constituirea dreptului de proprietate – trebuie să aibă calitatea de specialist – art. 8 din Decretul Lege nr.43/1990 şi art.118 codoborat cu art. III lit.a din Legea nr.18/1991................................................................................................................ pag.11

6.- Intabularea titlului de proprietate a suprafetelor de teren se face numai pe baza schitei de plan şi a fişei bunului imobil – art.63 – Legea nr.7/1996...................................................................................... pag.12

7.- Partaj. Determinarea valorii reale a bunurilor supusepartajului – prin concluziile expertizei tehnice şi nu la valoareade impozitare stabilită de organele administratiei locale.................................................. pag.13

8.- Reactualizarea despăgubirilor băneşti, în raport de indicele de inflatie conform art. 8 din Legea nr.9/1998 – are în vedere data validării sumei (de către comisia judeteană) – art.1 şi art.34 lit.b din HG nr.753/1998.......................................................................... pag.14

2

Page 3: Sectia Civila - Practică  2004

9.- Nulitate certificat de moştenitor cu privire la cota soţului supravieţuitor pentru un teren primit de defunct în calitate de veteran de război – calificarea bunului – art. 31 alin.1 lit.”d” Codul Familiei; titlul cu care a fost atribuit terenul – art 13 lit.”b” si art. 22 din Legea nr.44/1994..................................... pag.15

Contracte civile1.- Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii 112/1995 – buna credinţă a subdonânditorului........................ pag.15

2.- Contractul de vânzare cumpărar. Bunuri aflate în domeniul public. Nulitate – art.11 din Legea 213/1998..................................................... pag.16

3.- Incheierea contractului de locaţiune de către un proprietar aparent nu reprezintă o cauză de nulitate, ci de inopozabilitate....................................... pag.18

4.- Contractul de închiriere trebuie să îmbrace forma scrisă cerută de Legea 114/1996, iar prelungirea de drepteste reglementată de Legea nr.17/1994, OUG nr.40/1999 şi Legea nr.241/2001.............................................................................................................. pag.19

5.- Contract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare. Plata preţului cu întârziere. Condiţii – art.1021 cod civil.............................................................................. pag.19

DREPTUL MUNCII

1.- Desfacerea contractului de muncă – art.65 codul muncii:înştiinţarea scrisă; termenul de preaviz; acordarea de compensaţii............................... pag.21

2.- Desfacerea contractului de muncă. Obligativitatea cercetării disciplinare prealabile pentru art. 267 alin.1 şi alin.2 Codul Muncii........................................................................................................... pag.22

3.- Nelegalitatea. Încetarea contractului de muncă ca o consecinţă a neîncheierii contractului de comodat – pentru specialişti din domeniul sanitar – OG nr.124/1998 şi Legea nr.629/2001.............................................................................................................. pag.23

4.- Concedierea – instanţa verifică numai legalitatea şi temeinicia deciziei de desfacere a contractului de muncă, prin prisma respectării condiţiilor prevăzute de art. 65 şi art. 70 Codul Muncii........................................................................................................... pag.25

3

Page 4: Sectia Civila - Practică  2004

5.- Cererea de retragere din funcţia de director general – echivalează cu demisia – art.79 alin.1 Codul Muncii.................................................... pag.26

6.- Concedierea femeii salariate, nu poate fi dispusă pe durata în care este gravidă, iar angajatorul cunoaşte acest fapt – art.60 alin.1 lit.”c” din Legea nr.53/2003................................................................pag.27

7.- Suspendarea contractului de muncă poate fi dispusă de angajator pe toată durata cercetării disciplinare a salariatului – art.52 alin.1 lit.a Codul Muncii...................................................................................... pag.28

8.- Stabilitatea în muncă – art.41 şi 42 Codul Muncii.Printre drepturile principale ale persoanelor încadrate în muncă este şi stabilitatea în muncă, încetarea sau modificarea contractului putând avea loc numai în cazurile prevăzute de lege..................................... pag.29

9.- Ordonanţa nr.8/2003, în cazul concedierilor colective, se aplică şi persoanelor pensionate pentru invaliditate – unde contractul de muncă nu se suspendă – art.42 pct.15 din OG nr.8/2003.............................pag.30

10.- Răspunderea patrimonială a salariaţilor poate fi angajată conform răspunderii civile contractuale – art.270 alin.1 Codul Muncii, aprobat prin Legea nr.53/2000. Angajamentul de plată nu este prevăzut ca titlu executoriu....................................................................... pag.31

11.- Drepturi salariale – majorarea drepturilor salariale este stabilită prin lege – iar referinta sectorială înscrisă în OUG nr.177/2002 se cuvine magistraţilor şi nu personalului auxiliar de specialitate......................................................................................................................pag.32

12.- Drepturi salariale. Viceprimarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, iar remunerarea se face prin Legea nr.154/1998...............................................................................................................pag.34

13.- Salariu. Retinerile din salariu nu pot fi efectuate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege........................................................................... pag.35

14.- Termenul de contestare a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă – art.281 alin.1 lit.”a” din Legea 53/2003................................. pag.35

15.- Competenţa materială – în litigiu avînd ca obiect conflicte de drepturi – art. 67-68 din Legea nr.168/1999 – convenţie civilă de prestări servicii..................................................................................................... pag.36

16.- Natura juridică a litigiului – conflict de muncă – art.164 Codul Muncii. Competenţa de soluţionare a cererii în prima instanţă art.2 alin.1 lit. „b” cod pr.civilă............................................................ pag.37

17.- Revizuire. Act nou. Condiţii în sensul art. 322 pct.5 cod pr.civilă.................. pag.37

4

Page 5: Sectia Civila - Practică  2004

DREPT PROCESUAL CIVIL

Competenţa instantelor1.- Competenţa materială de soluţionare a cererii de

refuz nejustificat al persoanei juridice notificate de a emite dispoziţie sau decizie motivată - art.24 alin.8 din Legea 10/2001.................................... pag.39

2.- Competenţa materială în cereri privind refuzul unităţii deţinătoare a bunului imobil de a emite decizie/dispoziţie motivată – Legea 10/2001.................................................................................................. pag.40

3.- Competenţa materială – natura juridică a litigiului (civilă) – art.1 pct.1 cod pr.civilă. Competenţa teritorială alternativă – art.5 cod pr.civilă – art.10 pct.8 cod pr.civilă.................................................................... pag.40

4.- Competenţa materială – Legea nr.7/1996......................................................... pag.41

5.- Competenţa materială. Calificarea căii de atac – art.2821

cod procedură civilă........................................................................................................... pag.42

6.- Competenţa de soluţionare a cauzei în raport de obiectul cererii deduse judecătii....................................................................................................... pag.42

Actiunea civilă1.- Calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare.

Decizia nr.321/2003 a Directiei Generale a Societăţii Naţionale ROMTELECOM SA si art.41 cod pr.civilă......................................................................... pag.43

2.- Calitate procesuală activă – în exercitarea căilor de atac împotriva încheierii de carte funciară – art.52 din Legea nr.57/1996.

In cererea formulată la Biroul de Carte funciară de pe lângă Judecătoria Constanta, Consumcoop Constanta a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra unui bar – bazar – restaurant Blue House.................................................................................. pag.44

3.- Calitate procesuală pasivă. Consiliul Local al Municipiului Constanta nu are calitate procesuală pasivă, în acţiunile ce privesc emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesia a persoanelor îndreptăţite asupra terenurilor conform Legii 18/1991.....................................................................................pag.45

4.- Calitatea procesuală a Parchetului – art.45 şi 49 alin.1 cod pr.civilă........................................................................................................................ pag.46

5.- Lipsa capacitării de exerciţiu. Termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri – art.161 alin.1 cod pr.civilă................................................. pag.46

6.- Calificarea obiectului dedus judecăţii............................................................... pag.47

5

Page 6: Sectia Civila - Practică  2004

7.- Calificarea obiectului cererii dedusă judecăţii. - calificarea greşită a cererii de chemare

în judecată este valabilă chiar dacă poartă o denumire greşită – art.84 cod pr.civilă;

- instanţa este datoare să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept – art.129 cod pr.civilă........................................................................................................... pag.48

Judecata1.- Citarea unei părţi din proces atunci cînd aceasta

dă mandat unui terţ – art.85 cod procedură civilă............................................................ pag.49

2.- Citarea legală a părţilor din proces – art.85 şi art.90 alin.5 cod pr.civilă...............................................................................................................pag.50

3.- Administrarea probelor pentru lămurirea împrejurărilor de fapt – art.201 cod procedură civilă................................................................................ pag.50

4.- Cheltuieli de judecată. Partea care cade în pretenţi este obligată la plata cheltuielilor de judecată – art.274 cod pr.civilă............................. pag.51

Căi de atac1.- Recurs: Probleme de drept dezlegate, îndrumările,

motivele de casare sunt obligatorii pentru instanţa de fond – art.305 alin.1 – 3 cod pr.civilă........................................................................................ pag.51

2.- Recursul împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în apel prin care s-a anulat hotărârea atacată fără a se evoca fondul...............................pag.52

3.- Contestaţia în anulare – art.318 teza I cod procedură civilă. Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale..................................... pag.53

4.- Contestaţia în anulare. Termen – art.319 alin.2 teza a II-a cod procedură civilă.......................................................................................................... pag.54

5.- Contestaţia în anulare. Greseală materială. Incălcarea disp.art.156 cod procedură civilă..................................................................... pag.55

Executare silită1.- Incuviintare executare silită. Respingere. Titlul executoriu

face obiectul unui dosar penal, în care se cercetează frauda bancară...............................pag.55

2.- Prescriptia dreptului de a cere executarea silită............................................... pag.56

3.- Sechestru asigurător. Creanţă constatată prin act scris şi să fie exigibilă – art.591 cod pr.civilă................................................................... pag.56

6

Page 7: Sectia Civila - Practică  2004

DREPT CIVIL

Dreptul de proprietate – drepturi reale

1.- Dobândirea dreptului de proprietate. Regimul Legilor nr.58/1974 şi nr.59/1974. Intreruperea termenului de prescripţie achizitivă – art.1844 cod civil şi art.1964 pct.2 cod civil.

Instanţa reţine că recurenţii-reclamanţi din anul 1962 au ocupat un teren situat în municipiul Tulcei, str.Berzei nr.21, care anterior fusese loc viran, teren pe care şi-au construit o casă de locuit. În toată această perioadă reclamanţii s-au comportat ca proprietari, achitând impozite anuale, atât pentru casă cât şi pentru supreafata de 500 mp teren şi încheind contracte cu unităţile prestatoare de servicii în nume propriu, respectiv contracte de furnizare a energiei electrice şi a apei potabile.

Potrivit art.1890 Cod civil raportat la art.1847 Cod civil pentru ca uzucapiunea de 30 de ani să opereze trebuie să îndeplinească cerintele prevăzute de lege, în sensul că posesia să fie utilă, neviciată adică neîntreruptă, continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

În cauză, recurentii au dovedit existenţa unei posesii continue, şi neîntreruptă de peste 40 ani, fapt atestat şi de declaraţiile martorilor.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că prescripţia achizitivă a fost întreruptă, prin intrarea în vigoare a Legii nr.58/1974 şi a Legii nr.59/1974, întrucât nu a operat întreruperea naturală a prescripţiei prin scoaterea terenurilor din circuitul civil.

Astfel, Legea nr.58/1974 nu poate fi considerată ca fiind o reglementare prohibitivă în materia dobândirii dreptului de proprietate prin fapte juiridice, astfel că actul normativ nu a condus la întreruperea prescripţiei extinctive, destinaţia terenului a rămas în cotinuare ca apartinând proprietăţii private, nefiind scos din circuitul civil. Legea în cauză interzice înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a terenurilor, ori prin abrogarea celor două legi – prin legea nr.1/1989 a fost eliminată interdicţia dobîndirii şi a înstrăinării ternurilor. Acest lucru este înscris şi în dispoziţiile art.36 al.3 din legea nr.18/1991, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenurilor, aferente construcţiilor dobîndite anterior anului 1989.

Examinând motivele de recurs prin prisma soluţiei pronunţată de cele două instanţe, curtea reţine că cererea este fondată aşa cum a stabilit şi instanţa de fond, cu motivarea că prin apariţia legilor nr.58 şi nr.59/1974, prescripţia achizitivă nu a fost întreruptă, iar terenurile nu au fost scoase din circuitul civil.

Potrivit dispoziţiilor art.1964 pct.2 Cod civil operează întreruperea naturală a prescripţiei achizitive „când lucrul este declarat neprescriptibil, în urma unei

7

Page 8: Sectia Civila - Practică  2004

transformări legale a naturii sau destinaţiei sale”, atunci când este scos din circuitul civil. Potrivit art.1844 Cod civil „sunt scoase afară din comerţ” (din circuitul civil) bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată.

Pe cale de consecinţă, prin art.30 din legea nr.58/1974 şi respectiv art.44 din legea nr.59/1974 s-a interzis înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a terenurilor,astfel că, prevederile legale menţionate neavând efectul unei întreruperi naturale a prescripţiei achizitive întrucât terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ele putând continua să facă obiectul dreptului de proprietate privată.

În concluzie, legile nr.58 şi nr.59/1974 au exclus doar posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra terenurilor din convenţii, fără a interzice deţinerea de fapt, în proprietate a acestor bunuri de către persoanele fizice sau transmiterea şi dobândirea lor în celelalte moduri prevăzute de Codul civil, respectiv prin moştenire sau ca efect al prescripţiei achizitive de 30 ani. Interdicţia de dobândire a terenurilor prin acte între vii este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă şi la cazurile dobândirii unor bunuri prin uzucapiune.

Decizia civilă nr.758/C/30 noiembrie 2004

2.- Uzucapiunea. Posesia mijloc de dobândire a dreptului de proprietatea – art. 1873 şi art. 1846 cod civil.

Din probele administrate la instanţa de fond, rezultă fără echivoc că, imobilul în litigiu compus din casă de locuit şi suprafaţa de 428 m.p., situat în Tulcea, str.Dochiei nr.19, judeţul Tulcea, a fost folosit de către recurenta TA de peste 50 de ani , termenul prescripţiei fiind împlinit în urmă cu 20 de ani.

Deşi în acest interval erau în vigoare Legea nr.58/1974 şi Legea nr.59/1974, acţiunea acestor acte normative nu au condus la întreruperea prescripţiei, deoarece prin efectul celor două legi, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar supuse unor restricţii severe, astfel că nu se poate reţine o pierdere a celor două componente, ale posesiei corpus şi animus – întrucât pe întreg interval de timp, terenul a rămas în întregul său mai departe în mâinile aceleiaşi posesoare, în speţă, recurenta Tabaneţ Ana, care l-a stăpânit – atât terenul, cât şi construcţia.

Potrivit art.1873 cod civil „prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea şi art.1846 cod civil arată că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiei”.

Dispoziţiile legale mai sus menţionate, se coroborează şi cu art.1847 cod civil în sensul că, posesia trebuia exercitată în mod continuu, public şi sub nume de proprietar.

În raport de dispoziţiile legale mai sus menţionate coroborate cu probele administrate în cauză, rezultă că recurenta TA, a exercitat asupra întregului imobil compus din casă şi teren în suprafaţă de 428 m.p. o posesie continuă, utilă, netulburată, neviciată şi sub nume de proprietar de peste de 30 de ani, făcând dovada prescripţiei achizitive – fapt recunoscut şi de către intimaţii pârâţi.

8

Page 9: Sectia Civila - Practică  2004

Decizia civilă nr.663/C/16 noiembrie 20043.- Uzucapiune. Extinderea folosinţei asupra unui imobil vecin cu

proprietatea autorului este o detenţie precară şi pe cale de consecinţă nu se poate inrevoca uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor – art. 1847 cod civil şi art. 482 cod civil.

Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilului din str.Brotăcei nr.2, invocând uzucapiunea scurtă, de 10 la 20 de ani şi justul titlu ca temei al dobândirii dreptului.

Modificarea cererii, în sensul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani şi invocarea joncţiunii posesiilor reclamanţilor cu posesia autorului lor, s-a făcut la termenul din 8 mai 2002, termen care întrunea condiţiile primei zile de înfăţişare, conform art.134 Cod proc.civilă.

Depunerea cererii modificate s-a făcut astfel în termenul prevăzut de art.132 al.1 Cod proc.civilă, motivul de recurs vizând nerespectarea termenelor procedurale la modificarea acţiunii, nefiind întemeiat.

Se invocă în recurs greşita apreciere a probelor administrate, care „în cauză nu fac dovada unei posesii utile pentru a se putea uzucapa”.

Posesia constituie o stare de fapt de natură a produce unele drepturi pentru posesor şi putem vorbi de posesie atunci când sunt întrunite elementele ei constitutive, respectiv corpus şi animus.

Corpus constituie elementul material al posesiei şi, în speţa de faţă, corpus este terenul în suprafaţă de 160,9 m.p pe care intimaţii reclamanţi susţin că l-au stăpânit.

Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar şi un al doilea element esenţial: animus.

Interesează voinţa sub care acţionează posesorul atunci când efectuează actele materiale de stăpânire a bunului.

Acest element psihologic constă în voinţa posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.

În materia uzucapiunii, art.1847 Cod civil, cere ca, pentru a se putea uzucapa, posesiunea trebuie să fie sub nume de proprietar, iar art.1855 Cod civ. Prevede că, atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”.

Reclamanţii DA şi DD au luat în stăpânire terenul în anul 1991 – conform declaraţiei martorului ZA – construind o locuinţă ăentru care au fost amendaţi contravenţional prin procesul verbal nr.125/26.06.1992 întocmit de Primăria Constanţa.

Anterior stăpânirii imobilului de către reclamanţi, asupra terenului în litigiu se susţine că a exercitat acte de folosinţă tatăl reclamantei, numitul NG, care şi-a extins folosinţa asupra terenului, acest teren aflându-se în continuarea lotului nr.111 asupra căruia NG deţinea un drept de proprietate.

9

Page 10: Sectia Civila - Practică  2004

Posesia începută de NG, prin extinderea folosinţei, nu poate fi caracterizată ca o posesia pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesia exercitată pentru altul, în speţă pentru adevăratul proprietar.

Nu se poate considera că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, pentru că prin simpla extindere a folosinţei asupra unui imobil despre care cunoştea că nu îi aparţine, acesta nu se putea considera titular al dreptului referitor la bunul aflat în posesie.

Prin urmare, din probele administrate nu se putea reţine că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, stăpânirea bunului de către acesta fiind făcută cu îngăduinţa proprietarului şi nu sub nume de proprietar.

Nefiind vorba de posesie, ci de detenţie precară în cazul numitului NG, chiar dacă reclamanţii exercită o posesie sub nume de proprietar, construind o locuinţă şi plătind impozitul, aceştia nu pot invoca uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor lor cu posesia autorului lor.

Prin urmare, în cazul reclamanţilor nu este împlinit termenul de 30 de ani pentru a se putea invoca prescripţia achizitivă, acţiunea în uzucapiune asupra terenului nefiind întemeiată sub acest aspect.

În aceste condiţii, reclamanţii nu îndeplinesc nici cerinţele prevăzute de art.482 Cod civ, pentru a invoca accesiunea imobiliară.

Decizia civilă nr.350/C/4 octombrie 2004

4.- Constituirea dreptului de proprietate în temeiul disp.art. 23 din Legea 18/1991 sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora.

Constituirea dreptului de proprietate prin titlul a cărei anulare se cere, s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art.23 din Legea nr.18/1991, potrivit cărora „sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art.8 din Decretul-lege nr.42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii”.

Din analiza textului rezultă că, dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în folosinţa membrilor cooperatori proprietari ai construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, se constituie „ope legis”, faptul dovedirii dreptului asupra locuinţei fiind suficient pentru constituirea dreptului asupra terenului aferent.

În ceea ce priveşte dreptul recurentului asupra construcţiei, din probele administrate, respectiv înscrisurile constând în „declaraţia” dată de MA şi extrasele din registrul agricol pe anii 1951-2001, rezultă situaţia de fapt astfel cum a fost prezentată de recurent: imobilul compus din teren în suprafaţă de 1000 m.p. şi construcţie situat în com.Nufărul, jud.Tulcea, a fost cumpărat în anul 1951 de către MA şi GT, concubini, aceştia locuind în imobilul nou construit în timpul concubinajului, până la decesul lui GT, în anul 1969.

10

Page 11: Sectia Civila - Practică  2004

In anul 1974 între MA şi recurent, fiul concubinului decedat, s-a încheiat contract autentic de vânzare – cumpărare.

Prin urmare, convenţia de vânzare fiind încheiată anterior apariţiei Legii nr.58 şi 59/1974, numai printr-o aplicare greşită a principiului „tempus regit actum” şi a celui privind neretroactivitatea legii civile, instanţele de fond şi de apel au supus convenţia regulilor stabilite de Legea nr.58/1974, considerând nelegal că înstrăinarea imobilului către recurent este nulă de drept.

Inscrisul numit „declaraţie” are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, convenţia statuând şi asupra faptului că prestaţiile părţilor au fost deja executate. Chiar dacă dreptul de proprietate asupra construcţiei nu s-a transmis odată cu încheierea antecontractului, fiind necesar pentru aceasta condiţia formală a înscrisului autentic, din momentul în care Legile nr.58 şi 59/1974 au fost abrogate, iar înstrăinarea construcţiilor se poate face prin simplul acord de voinţă al părţilor, operaţiunea juridică de înstrăinare, în sens de negoţiune, a devenit perfectă ca vânzare-cumpărare.

Întrucât la data eliberării titlului de proprietate nr.44654/15.03.1995 emis pârâtului recurent Grigore Ivan, actele normative sus-enunţate erau deja abrogate, în mod corect Comisia Judeţeană Tulcea de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor a validat constituirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent casei de locuit proprietatea pârâtului recurent.

Decizia civilă nr.383/C/6 octombrie 2004

5.- Nulitate titlul de proprietate – Legea nr.18/1991. Persoana îndreptătită la constituirea dreptului de proprietate – trebuie să aibă calitatea de specialist – art. 8 din Decretul Lege nr.43/1990 şi art.118 codoborat cu art. III lit.a din Legea nr.18/1991.

Art.118 din Legea fondului funciar republicată dispune următoarele: Personalul de specialitate prevăzut de art.8 din Decretul Lege nr.43/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii şi activităţii economice a unităţilor agricole cooperatiste şi de stat, care şi-au desfăşurat activitatea în unităţile agricole cooperatiste desfiinţate sau reorganizate în societăţi comerciale, beneficiază cu prioritate de dispoziţiile art.19 alin.1 ori ale art.21.

Art.8 din Decretul – Lege nr.43/29 ianuarie 1990 la care face trimitere art.118 din Legea 18/1991 republicată, dispune : „ Pentru a sprijini cooperativele agricole, specialiştii agricoli, jurisconsulţii şi alte cadre cu studii superioare precum şi contabilii şefi, care lucrează în cooperativele agricole vor fi încadraţi de direcţiile agricole pentru agricultură şi industrie alimentară”.

Coroborând cele două texte de lege rezultă că, personalul de specialitate la care se face trimitere cuprinde specialişti agricoli, juristconsulţi şi alte cadre cu studii superioare.

11

Page 12: Sectia Civila - Practică  2004

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă în mod cert că intimatul recurent nu are studii superioare, prin urmare nu poate fi încadrat în categoria personalului de specialitate la care face referire art.118 din Legea 18/1991 republicată.

Aşadar, în mod eronat i s-a constituit pârâtului- recurent dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1,5 ha. teren agricol întrucât acesta nu aparţine nici uneia dintre categoriile mai sus arătate.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.III lit.a din Legea 18/1991 republicată, conform căruia „ sunt lovite de nulitate absolută, potrivit legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituire sau constituire” instanţa de recurs va admite recursul şi modificând în parte decizia schimbă în tot sentinţa în sensul că, constată nulitatea absolută a titlului de proprietate pentru suprafaţa de 1,5 ha. teren extravilan.

Decizia civilă nr.451/C/18 octombrie 2004

6.- Intabularea titlului de proprietate a suprafetelor de teren se face numai pe baza schitei de plan şi a fişei bunului imobil – art.63 – Legea nr.7/1996.

Pentru efectuarea intabulării legea prevede necesitatea dovedirii actului juridic în temeiul căruia se cere înscrierea printr-un înscris original care poate fi un înscris autentic sau, după caz, un înscris sub semnătură privată.

Petenta a făcut dovada că este proprietara unei suprafeţe de 723,75 mp. după cum urmează:

- 598,75 mp. conform titlului de proprietate nr.1086/30.05.2003 şi- 125 mp. conform sentinţei civile 3802 din 21.06.1988.

În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de 125 mp. care este distinctă de suprafaţa de 598,75 mp.

Astfel prin sentinţa civilă nr.3802/1988 Judecătoria Constanţa a admis o acţiune de ieşire din indiviziune asupra succesiunii rămasă de pe urma defunctei GE, a dispus partajarea bunurilor succesorale menţionând starea de indiviziune asupra terenului de 250 mp. proprietatea defunctei, stare de indiviziune între recurenta Stan Maria şi sora acesteia Lupescu Jana.

Autoarea recurentei a fost proprietara terenului de 250 mp., fapt dovedit cu actul de vânzare- cumpărare autentic întocmit la 23 oct.1933.

Aşadar, petenta a făcut dovada că este proprietara unei suprafeţe de 723,75 mp. şi a construcţiei existente pe teren iar din măsurători a rezultat o suprafaţă de 781,58 mp.

Potrivit art.12 alin.6 din Legea 7/1996, coroborat cu pct.14 paragraf 14.3.7 şi 14.3.8 din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general aprobate prin Ordinul nr.452/1999, după finalizarea lucrărilor de cadastru, datele definitorii ale fiecărei parcele, inclusiv suprafeţele acesteia, se aduc la cunoştinţă proprietarilor.

12

Page 13: Sectia Civila - Practică  2004

Persoanele nemulţumite pot face contestaţie în scris cu privire la exactitatea datelor comunicate.

În acelaşi timp se prevede că soluţiile de compensare a unor suprafeţe folosite în plus sau în minus se va face la introducerea cadastrului general, faţă de înscrierile din titlurile de proprietate obţinute prin reconstituire sau constituirea dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1999 şi din alte documente legale.

La aceste dispoziţii face trimitere şi Protocolul încheiat de Ministerul Justiţiei cu O.N.C.G.C. şi U.N.N.P.R. pct.1 lit.”i” care prevede că, în cazul unor diferenţe în plus sau în minus în raport de titlul de proprietate, înscrierea în cartea funciară nedefinitivă a suprafeţelor de teren se face numai pe baza schiţei de plan şi a fişei bunului imobil întocmite de persoanele autorizate cu acordul şi pe riscul părţilor, consemnate în cererea adresată biroului de carte funciară, urmărindu-se apoi procedura prevăzută de art.63 din Legea 7/1996.O eventuală rectificare a înscrierii în cartea funciară se va putea face numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar curtea găsind recursul întemeiat îl va admite şi va dispune intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în oraşul Basarabi, str.N.Bălcescu nr.17A compus din teren în suprafaţă de 781,58 mp. şi construcţie.

Decizia civilă nr.419/C/12 octombrie 2004

7.- Partaj. Determinarea valorii reale a bunurilor supuse partajului – prin concluziile expertizei tehnice şi nu la valoarea de impozitare stabilită de organele administratiei locale.

In cauzele de partaj pentru a nu se crea situaţii inechitabile între coindivizari, se impune determinarea valorii reale a bunurilor supuse împărţelii.

La partajarea imobilelor, pentru a se stabili valoarea lor reală de circulaţie, este necesară efectuarea unei lucrări de specialitate care să ţină sema de criteriile ce conduc la aflarea valorii lor economice; nu este posibilă luarea în considerare a evaluării întocmită pe baza unor baremuri stabilite de organele administraţiei locale pentru că aceasta nu poate reflecta valoarea economică reală a imobilului şi are drept consecinţă crearea unei grave inechităţi între coindivizari.

În speţă, instanţa de apel a stabilit valoarea apartamentului supus partajului, prin raportare la valoarea de impozitare precizată de autoritatea administrativă locală şi a înlăturat nejustificat concluziile expertizei tehnice imobiliare efectuate în cauză.

Cum această valoare nu asigură efectuarea unui partaj echitabil, şi a fost contestată de ambele părţi, instanţa va avea în vedere concluziile expertizei tehnice imobiliare efectuată de expertul tehnic ŞLV, prin care valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu a fost stabilită la nivelul sumei de 205.854.982 lei.

Nu se pot reţine concluziile expertizei contabile – prin care s-a actualizat preţul de achiziţie al imobilului cu indicele de inflaţie – deoarece prin aplicarea procesului inflaţionist pe perioada de referinţă se ajunge la creşterea arbitrară a preţului

13

Page 14: Sectia Civila - Practică  2004

apartamentului, cu consecinţe negative pentru partea căreia i se atribuie în natură bunul.

Pe cale de consecinţă, a admis apelul pârâtului doar sub aspectul valorii de circulaţie a apartamentului şi a sultei stabilită în favoarea acestuia.

Decizia civilă nr.729/C/29 noiembrie 2004

8.- Reactualizarea despăgubirilor băneşti, în raport de indicele de inflatie conform art. 8 din Legea nr.9/1998 – are în vedere data validării sumei (de către comisia judeteană) – art.1 şi art.34 lit.b din HG nr.753/1998.

Reclamanţii intimaţi au investit instanţa cu soluţionarea unei cereri având ca obiect obligaţia de a face, respectiv „ obligaţia pârâtei de actualizare în raport cu indicele de inflaţie a despăgubirilor băneşti recunoscute prin hotărâre pronunţată în temeiul Legii nr.9/1998” – reţinând, în esenţă, că stabilirea compensaţiei s-a făcut de către Comisia Judeţeană la 10 ianuarie 2001, iar achitarea la 19 iulie 2002, fără coeficientul de inflaţie.

Pretenţia concretă a reclamanţilor nu se circumscrie unui act administrativ de autoritate cu caracter individual, pentru care să fie necesar actul preparator, ci executării unei obligaţii stabilite prin lege în sarcina pârâtei recurente.

În cauză este vorba de obligarea pârâtei la recunoaşterea unui drept în procedura Legii nr.29/1990, întrucât prin actul administrativ de autoritate hotărârea 31/2001 a Comisiei Judeţene Constanţa, validată la 27.XI.2001 de Comisia Centrală, a fost recunoscută îndreptăţită cererea reclamanţilor la plata compensaţiilor băneşti.

Cu privire la data la care trebuia luată în calcul la reactualizarea sumei prevăzute de art.8 din Legea 9/1998, aceasta este data când hotărârea Comisiei Judeţene a fost validată de Comisia Centrală sau a hotărârii judecătoreşti definitive când este cazul, această hotărâre fiind cea în baza căreia se stabilesc drepturile solicitantului şi ia naştere dreptul la compensaţie şi nu data stabilirii de comisia judeţeană cum greşit au stabilit cele două instanţe.

Până la data acestei validării, sumele cuprinse în hotărârea comisiei judeţene sunt simple propuneri, aşa cum reiese din art.1 al hotărârii şi art.34 lit.b din HG nr.753/1998.

În conformitate cu art.38 al.2 HG nr.753/1998 modificat prin HG nr.475/2000 – de la data Comisiei Centrale se naşte dreptul de a primi despăgubiri prin depunerea unei cereri scrise în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii la care se anexează obligatoriu hotărârea comisiei centrale.

Deci, nu se poate actualiza o sumă de bani pentru o perioadă cuprinsă între emiterea hotărârii comisiei judeţene şi hotărârea comisiei centrale, perioadă în care încă nu se născuse dreptul de a primi suma de bani.

În speţă, hotărârea Comisiei Judeţene 31/10 iunie 2001 a fost validată la 27.XI:2001 de Comisia centrală şi a fost achitată în 2002 când s-a calculat de D.G.F.P. şi indicele de consum – conform art.8 din Legea 9/1998.

14

Page 15: Sectia Civila - Practică  2004

Faţă de aceste considerente urmează a admite recursul, a modifica în tot sentinţa civilă 8662/2003 şi decizia civilă 174/2004 în sensul că se va respinge acţiunea ca nefondată.

Decizia civilă nr.633/C/9 noiembrie 2004

9.- Nulitate certificat de moştenitor cu privire la cota soţului supravieţuitor pentru un teren primit de defunct în calitate de veteran de război – calificarea bunului – art. 31 alin.1 lit.”d” Codul Familiei; titlul cu care a fost atribuit terenul – art 13 lit.”b” si art. 22 din Legea nr.44/1994.

In timpul vieţii GS – veteran de război, decedat în 11.01.1998 – a primit un teren de 500 m.p situat în Constanţa, cartier Constanţa Sud, careul E4, lotul 1, în temeiul dispoziţiilor art.13 lit.”b” şi art.22 din Legea nr.44/1994.

Conform certificatului de moştenitor nr.32/1998 eliberat de B.N CN, în masa succesorală s-a trecut cota de ½ din acest teren, precizându-se că, cealaltă cotă de ½ aparţine soţiei supravieţuitoare, conform art.30 din Codul familiei.

Este adevărat că dispoziţiile art.22 din Legea nr.44/1994 nu conţin prevederi referitoare la caracterul de bun propriu al terenului, însă avem obligaţia de a corobora textul de lege enunţat mai sus, cu art.31 al. 1 lit.”d” din Codul familiei care precizează: „nu sunt bunuri comune ci proprii ale fiecărui soţ, bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă... precum şi alte asemenea bunuri”.

Terenul s-a atribuit lui GS, în perioada vieţii, pentru că era veteran de război, ca o recompensă pentru meritele sale personale, situaţie în care acest bun are calitatea de bun propriu, iar soţia supravieţuitoare nu poate beneficia de cota de ½ aşa cum a fost trecută în certificatul de moştenitor.

Drept urmare, s-a admis recursul, s-a modificat în parte decizia civilă nr.1213/2003 a Tribunalului Constanţa, în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr.32/1998 eliberat de BNP C, în referire la cota de ½ a terenului de 500 m.p.

Decizia civilă nr.469/C/20 octombrie 2004

Contracte civile

1.- Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995 – buna credinţă a subdonânditorului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că vânzarea imobilului către chiriaşi s-a făcut cu eludarea Legii nr.112/1995.

Reclamanţii nu puteau beneficia de dispoziţiile Legii nr.112/1995 întrucât potrivit art.26 din lege, foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe trecute

15

Page 16: Sectia Civila - Practică  2004

în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, cu plata de despăgubiri, nu puteau beneficia de măsuri reparatorii cu excepţia cazurilor prevăzute de art.2 al.2.

Reclamanţii nu se încadrau în această excepţie, dat fiind că apartamentul nu era liber şi nici nu era ocupat de proprietari, ci de chiriaşi în baza unui contract de închiriere.

În plus, reclamanţii, astfel cum au şi recunoscut şi cum rezultă din Decizia nr.165/1987 a Consiliului Popular al Judeţului Constanţa, au fost despăgubiţi cu suma de 115.876 lei.

Aşa fiind, chiriaşii titulari ai unui contract de închiriere puteau opta după expirarea termenului prevăzut de art.14, pentru cumpărarea imobilului.

Cererea depusă de reclamanţi pentru restituirea imobilului a fost soluţionată de Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr.112/1995 prin Hotărârea 136/9.X.1996, cerere care a fost respinsă, cu motivarea că nu a prezentat titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, iar trecerea acestuia s-a făcut cu plata unor despăgubiri, nebeneficiind de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.112/1995.

Chiar în situaţia în care titlul statului nu ar fi considerat unul valid cumpărătorii beneficiază de prezumţia de bună-credinţă care nu a fost răsturnată în nici un fel de către reclamanţi.

Astfel, potrivit art.46 al.2 din Legea 10/2001 actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Prin textul de lege menţionat mai sus se dă eficienţă juridică în materia transferului drepturilor reale asupra imobilelor unui principiu ce guvernează dreptul civil, respectiv principiul ocrotirii bunei-credinţe.

Buna-credinţă a subdobânditorilor imobilelor rezultă din aceea că prin minime diligenţe au putut constata că Statul vânzător are un titlu asupra imobilului, unul transcris, iar preluarea imobilului s-a făcut după achitarea cuvenitelor despăgubiri către reclamant.

Pentru considerentele arătate, s-au admis recursurile formulate de recurenţii pârâţi cumpărători, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar şi s-a dispus respingerea cererii de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

Decizia civilă nr.743/C/30 noiembrie 2004

2.- Contractul de vânzare cumpărar. Bunuri aflate în domeniul public. Nulitate – art.11 din Legea 213/1998.

1.- Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, se reţine că, potrivit art.1 al.2 din HG nr.1105 din 2003, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva este persoană juridică, iar potrivit art.8 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor-

16

Page 17: Sectia Civila - Practică  2004

Romsilva, ea posedă, foloseşte şi dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în proprietate.

Atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor din patrimoniul său, conferă Regiei Naţionale a Pădurilor calitate procesuală pasivă în cererea privind recunoaşterea unui drept de locaţiune (folosinţă) pentru intimaţi şi în cererea de obligare la transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun aflat în patrimoniul regiei, această persoană juridică fiind persoana care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

2.- Referitor la nulitatea contractului de închiriere, se reţine că preţul locaţiunii nu a fost stabilit în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate. Din acest punct de vedere preţul, chiar dacă este mic, nu poate fi considerat nesincer sau fictiv.

În ceea ce priveşte seriozitatea preţului locaţiunii, contractul de locaţiune este, în principiu valabil, chiar dacă preţul este mult inferior valorii reale a locaţiunii, întrucât părţile sunt libere să determine preţul sub (sau peste) valoarea locaţiunii, iar echivalenţa este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea locaţiunii, dar şi la subiectivismul părţilor.

Cât priveşte nulitatea contractului de închiriere cu privire la teren, se reţine că art.12 lit.”b” din Legea nr.26/1996 stabileşte doar sursele de venituri ale Regiei Naţionale a Pădurilor şi nu stabileşte nici o sancţiune cu privire la închirierea unui teren aflat în administrarea regiei. Sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi dedusă din interpretarea dispoziţiilor art.12 lit.”b” din Legea nr.26/1996 şi nici o altă dispoziţie din actul normativ menţionat nu stabileşte o asemenea sancţiune.

Soluţionarea cererii privind obligarea recurentei pârâte Regia Naţională a Pădurilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, presupune analiza regimului juridic aplicabil imobilului în litigiu. Se retine că locuinţa ce face obiectul cauzei se află amplasată pe teren ce apartine domeniului public şi este în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor.

Apartenenţa terenului la domeniul public rezultă din adresa nr.4094/22 septembrie 2000 a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care atestă că terenul este cuprins în Amenajamentul silvic UPV-parcela nr.77 – parcelele cadastrale Pl 791, Cc, De din Ordinul nr.739/2000 al Ministrului Apelor Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi din Amenajamentul Ocolului Silvic Constanţa, U.P.V Murfatlar.

Potrivit art.5 din Legea nr.26/1996 „identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării Codului silvic”, astfel că identificarea terenului în litigiu în amenajamentul silvic ca teren aflat în proprietatea publică determină regimul aplicabil acestui teren.

În ceea ce priveşte clădirea aflată pe acest teren, în aplicarea dispoziţiilor art.476 Cod civil, se constată că edificiile care sunt accesorii ale terenurilor din domeniul public fac parte din acest domeniu.

În conformitate cu dispoziţiile art.11 din Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

17

Page 18: Sectia Civila - Practică  2004

Inalienabilitatea bunurilor aflate în domeniul public înseamnă scoaterea acestor bunuri din circuitul civil, orice act de înstrăinare încheiat în legătură cu aceste bunuri fiind nul absolut.

Decizia civilă nr.737/C/29 noiembrie 2004

3.- Incheierea contractului de locaţiune de către un proprietar aparent nu reprezintă o cauză de nulitate, ci de inopozabilitate.

Obiectul cererii – constatarea nulităţii absolute a contractelor de închiriere încheiate cu SC Carmen Silva 2000 SA Eforie Sud.

Protocolul de predare-primire care constituie titlu de proprietate pentru societate, a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În literatura juridică, s-a statuat că în cazul închirierii lucrului altuia de către o persoană care nu are drept asupra lucrului opozabil faţă de proprietar, drept care să-i confere posibilitatea închirierii (de exemplu - este numai posesor de bună sau rea credinţă), proprietarul nu va fi obligat să respecte locaţiunea, acest contract fiind pentru el res inter alios acta.

Numai dacă locatorul a fost un proprietar aparent, contractul poate produce efecte faţă de adevăratul proprietar.

Pe de altă parte, proprietarul nu poate fi locatarul propriului său lucru, cu excepţia cazului când nu are prerogativa folosinţei.

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a admis o derogare importantă de la regula încetării contractului de locaţiune, ca urmare a desfiinţării titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului aparent, potrivit căreia, contractul de locaţiune încheiat de proprietarul aparent cu un locator de bună credinţă, îşi păstrează efectele ca şi cum ar fi un contract ce ar fi fost încheiat cu proprietarul real, şi anume, în condiţiile dreptului comun (inclusiv art.1441 Cod civil) respectiv, în condiţiile legislaţiei locative, în cazul închirierii de suprafeţe locative.

În speţa de faţă, intimaţii reclamanţi sunt proprietarii imobilului situat în Eforie Sud, str.Vasile Alecsandri nr.23 – Vila „Delfinul”, conform sentinţei civile nr. 202/15.04.2002 a Tribunalului Constanţa.

Recurenţii chiriaşi au încheiat cele două contracte de închiriere nr. 278 din 18 decembrie 2000 şi nr. 482 din 8 martie 2001, nu cu proprietarii, ci cu S.C. ”CARMEN SILVA 2000” S.A., dar aşa cum am arătat mai sus, contractele de locaţiune îşi păstrează efectele, fiind încheiate cu un proprietar aparent.

Încheierea acestor contracte de locaţiune cu S.C.”CARMEN SILVA 2000” S.A., care a deţinut anterior imobilul în discuţie, nu reprezintă un motiv de constatarea nulităţii acestor contracte ci, un caz de inpozabilitate, iar adevăratul proprietar poate cere evacuarea chiriaşilor printr-o acţiune separată.

În privinţa cererii reconvenţionale, respingerea este corectă de către cele două instanţe, în raport de probele administrate.

18

Page 19: Sectia Civila - Practică  2004

Reţinând că în cauza de faţă, încheierea celor două contracte de locaţiune de către un proprietar aparent nu reprezintă o cauză de nulitate, ci de inopozabilitate şi, faţă de considerentele arătate mai sus, recursurile urmează a fi admise.

Decizia civilă nr.681/C/17 noiembrie 2004

4.- Contractul de închiriere trebuie să îmbrace forma scrisă cerută de Legea 114/1996, iar prelungirea de drept este reglementată de Legea nr.17/1994, OUG nr.40/1999 şi Legea nr.241/2001.

Conform art.1 din Legea 17/1994 contractele de închiriere privind suprafeţele locative se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani.

Pe de altă parte, potrivit art.1 din OUG nr.40/1999 ,aşa cum a fost modificat prin Legea 241/2001, contractele de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia în aceleaşi condiţii.

Potrivit art.9 din OUG nr.40/1999, între proprietari şi chiriaşi se va încheia un nou contract de închiriere la cererea chiriaşului , art.11 al.1 stabileşte că nerespectarea de proprietar a disp. art.10 al.1 atrage prelungirea de drept a vechiului contract până la încheierea unui nou contract.

În cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr.17/1994 – reclamantul avea contract de închiriere valabil care se afla în derulare, plătea chirie pe care pârâta a încasat-o iar reclamantul avea în folosinţă locuinţa.

În aceste împrejurări, contractul de închiriere fiind în derulare, el a fost prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani în condiţiile Legii nr.17/1994 şi în condiţiile art.1 din OUG nr.40/1999 a fost prelungit de drept încă 5 ani.

În aceste împrejurări , greşit instanţa de apel a stabilit că reclamantul nu a beneficiat de prelungiri de drept ale contractului de închiriere, întrucât notificarea concediului nu poate avea efecte asupra contractului de închiriere prelungit legal.

În condiţiile în care contractul de închiriere al reclamantului nu a fost reziliat pe cale judecătorească, pentru motivele prevăzute de art.24 din Legea nr.114/1996 sau prin acordul părţilor , reclamantul justifică un titlu locativ asupra spaţiului închiriat iar evacuarea nu se poate dispune în baza art.25 din aceeaşi lege.

Decizia civilă nr.248/C/13 septembrie 2004

5.- Contract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare. Plata preţului cu întârziere. Condiţii – art.1021 cod civil.

La data de 1 mai 2002, părţile încheie un înscris sub semnătură privată, intitulat „proces verbal”, în baza căruia s-au înţeles ca intimata să vândă recurenţilor imobilul în litigiu la preţul de 100.000.000 lei, din care au achitat suma de 80.000.000 lei, diferenţa urmând a fi achitată la 15 iunie 2002, în caz contrar se va aplica părţii care nu-şi îndeplineşte obligaţia o majorare de 10% la una lună calendaristică întârziere.

19

Page 20: Sectia Civila - Practică  2004

În baza principiului consensualismului, părţile s-au înţeles că actul încheiat reprezintă un act de vânzare-cumpărare provizoriu până la încheierea contractului definitiv de vânzare-cumpărare, instanţa definind acest înscris – un antecontract de vânzare-cumpărare.

În cazul contractelor sinalagmatice (vânzare-cumpărare, schimb), când una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia, cealaltă parte poate cere desfiinţarea contractului, condiţia rezolutorie fiind subînţeleasă (art.1020 cod civil).

Spre deosebire de nulitate care desfiinţează contractul datorită unor cauze existente în momentul încheierii lui, rezoluţiunea desfiinţează contractul datorită ivirii unor evenimente posterioare încheierii lui.

Rezoluţiunea se poate pronunţa dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii : - punerea în întârziere - în cazul neexecutării obligaţiei contractuale, culpa şi

gravitatea neexecutării parţiale a obligaţiei.Potrivit art.1021 cod civil, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a

executat are alegerea să silească pe cealaltă parte a executa convenţia. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate

acorda un termen părţii acţionate.Având în vedere cele menţionate mai sus şi dispoziţiile legale prevăzute de

art.1021 cod civil, curtea constată că recurenţii pârâţi şi-au îndeplinit obligaţia asumată în baza convenţiei încheiate – achitând integral preţul imobilului în litigiu.

Achitarea cu întârziere a preţului, depăşind cu 20 de zile termenul scadent este justificată de un deces intervenit în familia recurenţilor pârâţi.

De altfel, debitorii obligaţiei neexecutate, în speţă recurenţii, nu au fost puşi în întârziere de către intimata reclamantă pentru a achita diferenţa de preţ la termenul stipulat în contract.

Nefiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art.1021 cod civil, nu poate opera rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat între părţi la data de 10 mai 2002, privitor la imobilul în litigiu; ambele părţi şi-au executat obligaţiile asumate în convenţie şi nu se impune evacuarea recurenţilor din imobil.

Decizia civilă nr.537/C/27 octombrie 2004

20

Page 21: Sectia Civila - Practică  2004

DREPTUL MUNCII

1.- Desfacerea contractului de muncă – art.65 codul muncii:- înştiinţarea scrisă;- termenul de preaviz;- acordarea de compensaţiiAstfel, conform art.1 din Legea nr.130/1996 contractul colectiv de muncă

reprezintă convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţi, reprezentaţi de sindicate ori într-un alt mod prevăzut de lege de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze prevăzând condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Contractele colective încheiate pe baza legislaţiei muncii, cu respectarea şi a altor dispoziţii legale incidente în raporturile de muncă, precum şi a condiţiilor prevăzute de Legea nr.130/1996, reprezintă un izvor esenţial de drept, fiind aşa cum îl defineste art.7 pct.2 „legea părţilor”. Normele legale imperative ale Codului Muncii şi legislaţia muncii reprezintă „un minimum legal”şi aparţin domeniului dreptului public, în timp ce natura negociativă a raporturilor de muncă realizează o mutaţie a dreptului muncii în zona dreptului privat.

Din analiza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat în anul 2002, art.4 al.(2) coroborat cu art.205 al.(1) rezultă că acest contract de muncă încetează prin convenţia părţilor sau la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat şi dacă nu intervine prelungirea tacită a acestuia.Semnatarii au convenit ca înainte cu 60 zile de împlinirea termenului de l an , părţile vor conveni asupra renegocierii clauzelor sale,”iar în cazul în care nu intervine nici o solicitare a uneia din părţi se consideră prelungirea tacită a valabilităţii prezentului contract după expirarea termenului”.

Cum în cauză nu s-a făcut dovada că părtile contractante au renegociat clauzele contractului sau că acestea şi-au manifestat dorinţa expresă de a înceta contractul, se constată că în condiţiile art.4 al.(2) din contractul colectiv de muncă 2002-2003 a operat o prelungire tacită a valabilităţii acestui contract pentru anul 2003-2004.

În consecinţă la data încetării raporturilor individuale de muncă ale reclamantului cu unitatea intimată, erau aplicabile dispoziţiile acestui contract colectiv de muncă, ce cuprindea clauze referitoare la drepturile cuvenite salariaţilor la încetarea contractului de muncă, urmare a reorganizării unităţii angajatoare.

Astfel conform dispoziţiilor art.42 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate „Salariaţii cărora li se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile lor vor fi înştiinţaţi în scris cu cel puţin 20 de zile lucrătoare, înainte de încetarea contractului de muncă.Termenul de preaviz nu poate începe decât în ziua

21

Page 22: Sectia Civila - Practică  2004

lucrătoare următoare zilei în care salariatul a primit efectiv înştiinţarea scrisă de la angajator, dovedită cu avizul poştal de trimitere”.

În cauză, se constată că prin decizia nr.120/9.09.2003, comunicată personal contestatorului la data de 29.09.2003 s-a dispus desfacerea contractului său individual de muncă începând cu data de 09.09.2003, conform art.65 Codul Muncii. Se reţine că această decizie nu a fost precedată de o înştiinţare scrisă, conform art.42 al.(1) din contractul colectiv de muncă, termenul de preaviz de 20 zile curgând numai din ziua următoare zilei în care salariatul a primit efectiv înştiinţarea scrisă de la angajator, cu privire la măsura viitoare de desfacere a contractului de muncă din motive neimputabile lui.

Cum în cauză unitatea intimată nu a făcut dovada unei înştiinţări expediate reclamantului anterior emiterii Deciziei nr.120/9.09.2003, se constată că nu a fost acordat un termen de preaviz, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art.44 al.(1) din contractul colectiv de muncă, unitatea fiind obligată la plata unei indemnizaţii „egală cu salariul de bază pe o lună, avut la data desfacerii contractului individual de muncă”.

Perioada cuprinsă între 9.09.2003-29.09.2003 în care unitatea intimată susţine că reclamantul a lipsit nemotivat de la locul de muncă nu poate constitui preaviz, în condiţiile în care intimata nu face dovada comunicării unei înştiinţări conform art.42 al.(2) din contractul colectiv de muncă cu privire la intenţia de a înceta raporturile contractuale cu reclamantul. Lipsa nejustificată a reclamantului de la locul de muncă ar fi justificat desfacerea disciplinară a contractului său de muncă, dar unitatea nu a optat pentru această variantă, înţelegînd ca încetarea contractului de muncă al reclamantului să se realizeze conform art.65 Codul Muncii, situaţie în care se impunea respectarea dreptului de preaviz conform art.42 şi respectiv art.44 din contractul colectiv de muncă.

Cu privire la pretenţiile reclamantului ce vizează acordarea unei compensaţii bănesti în valoare de trei salarii de bază, se reţine că şi acestea sunt fondate.

Conform art.45 al.(1) din contractul colectiv de muncă, „la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa unităţii, pentru motive neimputabile salariatului, unitatea va plăti o indemnizaţie de concediere...pentru o vechime de peste 20 de ani în valoare de trei salarii de bază”.

Constatându-se că reclamantul îndeplineste toate condiţiile impuse de contractul colectiv de muncă, se reţine că unitatea intimată datorează acestuia şi o compensaţie egală cu trei salarii de bază.

Decizia civilă nr.299/C/22 septembrie 2004

2.- Desfacerea contractului de muncă. Obligativitatea cercetării disciplinare prealabile pentru art. 267 alin.1 şi alin.2 Codul Muncii.

Prin ddcizia nr.044 din 23 decembrie 2003 – intimata S.C.”Rampa Invest”S.R.L., a desfăcut contractul de muncă recurentului CDS, în baza art.55 lit.c şi

22

Page 23: Sectia Civila - Practică  2004

art.61 lit.a din Codul muncii, şi art.18 lit.f din Regulamentul de ordine internă, deoarece la data de 19 decembrie 1003, orele 1630, a avut un comportament incompatibil cu funcţie pe care o deţinea.

Art.267 alin.1 din Codul muncii, dispune că sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură disciplinară, cu excepţia mustrării, nu poate fi dispusă înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.

Cercetarea disciplinară trebuie să aibă loc înaintea sancţionării salariatului, de a asigura dreptul la apărare al celui în cauză şi verificarea susţinerilor făcute de cel sancţionat în apărare, înainte de aplicarea sancţiunii disciplinare – sunt obligatorii, în cazul în care această condiţie legală nu a fost îndeplinită, instanţa va constata nulitatea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă.

De asemenea, în baza art.267 alin.2 Codul muncii, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator înainte de a se face cercetarea prealabilă, precizând obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Având în vedere cele relatate mai sus, curtea constată că intimata S.C. ”Rampa Invest” S.R.L. nu a făcut o cercetare prealabilă cu respectarea condiţiilor legale mai sus menţionate; nu a convocat în scris pe recurentul CDS, precizând obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

Intimata nu i-a luat o declaraţie recurentului pentru ca acesta să-şi poată formrula apărări.

Simpla declaraţie prin care recurentul îşi cere scuze că i-a jignit pe cei din conducere după orele de program nu echivalează cu o cercetare prealabilă, care este o condiţie imperativă a legii – o garanţie de respectare a dreptului la apărare.Comportarea necorespunzătoare a recurentului în afara orelor de program nu are nici o legătură cu munca pe care acesta o prestează.

Neefectuarea cercetării prealabile de către intimata S.C.”Rampa Invest” S.R.L. înaintea desfacerii contractului de muncă a recurentului CDS, atrage nulitatea deciziei nr.044/2004.

Decizia civilă nr.442/C/13 octombrie 2004

3.- Nelegalitatea. Încetarea contractului de muncă ca o consecinţă a neîncheierii contractului de comodat – pentru specialişti din domeniul sanitar – OG nr.124/1998 şi Legea nr.629/2001.

Astfel, urmare reorganizării unităţilor spitaliceşti din cadrul judeţului Constanţa prin Ordinul Ministerului nr.389 din 22.04.2003, art.2 alin.7 şi 8, Spitalul Municipal Constanţa împreună cu Ambulatoriul de specialitate al acestuia, au trecut în structura Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, prin absorţie.

Tot prin alin.7 şi 8 ale art.2 din Ordinul nr.389/2003 s-a menţionat şi preluarea bunurilor mobile şi a personalului care deserveşte Ambulatoriu de către unitatea spitalicească.

23

Page 24: Sectia Civila - Practică  2004

Prin art.15 al Ordinului sus citat, s-a dispus şi luarea măsurilor în legătură cu personalul excedentar rezultat în urma reorganizării punându-se în sarcina Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Constanţa şi a conducerii unităţilor sanitare luarea măsurilor de redistribuire de personal, sens în care trebuia întocmită o listă.

Lista nominală pentru medici, farmacişti urma a fi înaintată Ministerului Sănătăţii şi Familiei pentru aprobare.

Normele cuprinse în articolele mai sus enumerate, sunt imperative, astfel că, încălcarea acestora atrage sancţiunea nulităţii măsurii.

Încălcarea acestor dispoziţii imperative este evidentă în ce îl priveşte pe contestator întrucât întocmirea deciziei nu numai că nu a fost precedată de înscrierea pe o asemenea listă ci adresa Ministerului Sănătăţii, prin care a fost aprobată reducerea de personal, datează din aprilie 2004, fiind ulterioară desfacerii contractului de muncă.

Cert este că, după emiterea Ordinului 389 contestatorul a fost cuprins în nomenclatorul de funcţiuni al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa.

După absorţia Spitalului Municipal Constanţa şi a Ambulatoriului de specialitate ca efect a integrării în noua structură de personal contestatorul a primit un nou număr de marcă.

Ordinul 389/2003 a fost modificat şi completat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.216/2004 care a vizat două aspecte: completarea structurii organizatorice a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa şi completarea Ambulatoriului de specialitate al spitalului cu un număr de cabinete de specialitate şi laborator.

Ordinul 216/27.02.2004 este clar şi nu lasă loc de interpretare.În nici un moment prin acest ordin nu s-a impus exprimarea unei opţiuni

obligatorii de continuare a activităţii în forma contractului de comodat.Această concluzie se desprinde dintr-o simplă citire a normei juridice cuprinsă

în Ordinul nr.216/27.02.2004În aceste condiţii, emiterea adresei 1735/2004 de către Ministerul Sănătăţii,

menţionată în preambulul deciziei de încetare a contractului de muncă în privinţa contestatorului, apare excesivă şi nelegală în raport de Ordinele 389/2004 respectiv 216/2004 ale Ministerului Sănătăţii.

Analizând din punct de vedere juridic care este puterea juridică a acestei adrese, concluzionăm în mod indubitabil că aceasta nu poate avea nici un fel de consecinţe juridice, ea nefiind enumerată de legiuitor ca una dintre modalităţile de exprimare legislativă fiind imposibilă asimilarea acesteia cu ordinul ministerului ca act de autoritate administrativă emis de un organ central.

Adresa are un caracter nelegal şi prin cuprinsul ei fiind contradictorie, astfel deşi se propune încetarea raporturilor de muncă prin diminuarea numărului de posturi repartizate, în alin.3 prevede că medicii de specialitate al căror contracte de muncă ar trebui să înceteze, în condiţiile alin.2, pot participa la concursuri pentru posturi vacante.

OG nr.124/1998 precum şi Legea 629/2001 pentru aprobarea OG nr.124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale nu obligă la înfiinţarea

24

Page 25: Sectia Civila - Practică  2004

acestora, norma juridică cuprinsă în art.5 fiind clară, lăsând această opţiune la îndemână medicului care poate cere înfiinţarea cabinetului medical.

Aşadar, unitatea intimată încalcă legea atunci când condiţionează o măsură luată în temeiul Codului muncii de încheierea unui contract de comodat.

Obligaţia stabilită prin decizie este nelegală şi prin prisma disp.art.13 alin.2 din OG nr.124/1998, modificată şi completată prin Legea 629/2001, care prevede încheierea contractului de comodat numai cu forma de organizare prevăzută de cele două acte normative: cabinete medicale sau, după caz, unităţi medico-sanitare cu personalitate juridică şi nu cu medicul specialist salariat aşa cum se menţionează în decizia atacată.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată nulitatea măsurii de încetare a contractului de muncă, nelegalitatea sentinţei atacate şi caracterul fondat al criticilor formulate prin motivele de recurs.

Decizia civilă nr.836/C/15 decembrie 2004

4.- Concedierea – instanţa verifică numai legalitatea şi temeinicia deciziei de desfacere a contractului de muncă, prin prisma respectării condiţiilor prevăzute de art. 65 şi art. 70 Codul Muncii.

Potrivit art.65 din codul muncii:”concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii”, iar alin.2 prevede că “desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

In speţă, din actele depuse la dosarul de fond, reiese că exploatarea staţiei 204 de către intimată, s-a făcut în temeiul unei convenţii încheiată cu S.C.Rompetrol Rafinărie S.A., respectiv contractul de operare nr.747/2001 şi a convenţiei de lucrări.

La data de 10.10.2003, S.C.Rompetrol Rafinărie S.A. înştiinţează unitatea intimată că renunţă la activitatea de exploatare a staţiei şi, în consecinţă, prin procesul-verbal din 13.10.2003, se procedează la predarea de către S.C.Rompetrol Rafinărie S.A a staţiei electrice 204.

Urmare a acestei situaţii, se întocmeşte raportul de activitate la data de 20.10.2003, din care rezultă că, urmare încheierii activităţii la staţia 204, s-a redus activitatea şi pentru cei cinci salariaţi ce asigurau activitatea în secţie şi nu există posibilitatea redistribuirii pe alte posturi.

Prin decizia Consiliului de administraţie din 19.12.2003, se decide, ca urmare a restructurării activităţii, desfiinţarea a patru posturi, iar prin deciziile contestate în cauză, se dispune încetarea contractului de muncă ale celor două contestatoare.

Din succesiunea actelor sus-menţionate, instanţa apreciază că la societatea intimată a avut loc o reorganizare a activităţii, determinată de încetarea activităţii la secţia 204, ce a avut drept consecinţă desfiinţarea a patru posturi.

25

Page 26: Sectia Civila - Practică  2004

In cazul reorganizării activităţii şi reducerii unor posturi, angajatorul este cel care are dreptul să selecţioneze personalul său pentru posturile rămase.

Instanţa poate verifica, în limitele competenţei sale, numai legalitatea şi temeinicia deciziei de desfacere, din prisma respectării condiţiilor prev.de art.65 şi 70 codul muncii.

Ori, în speţă, se reţine că desfiinţarea locurilor de muncă a fost efectivă şi a fost determinată de o cauză reală, respectiv încetarea activităţii la o secţie exploatată de intimată.

In ceea ce priveşte locul de muncă ocupat de către contestatoare, din acte rezultă că acestea îşi desfăşurau activitatea la secţia 204, ce nu mai este exploatată de intimată. Chiar dacă s-ar reţine că nu acestea erau locurile de muncă conform contractului, atunci când intervine reorganizarea activităţii, atributul selecţionării personalului este al angajatorului, acesta stabilind ce personal îşi menţine precum şi criteriile pe care şi le însuşeşte, astfel că, în mod greşit, prima instanţă a constatat nelegalitatea deciziei, întrucât locul de la secţia 204 nu era cel convenit în contract.

Decizia civilă nr.683/C/19 noiembrie 2004

5.- Cererea de retragere din funcţia de director general – echivalează cu demisia – art.79 alin.1 Codul Muncii.

În baza contractului individual de muncă cu nr.6067 încheiat între părţi, contestatorul a fost angajat la intimată pe postul de inginer chimice solide.

La data de 28 martie 2000, a fost numit director general la S.C. ”Chimpex” S.A. Constanţa.

La data de 21 decembrie 2003, contestatorul a formulat cerere către preşedintele Consiliului de Administraţie,în baza căruia îi aduce la cunoştinţă că solicită să-i fie aprobată retragerea din funcţia de director general.

La aceeaşi dată, cu nr.de înregistrare 7072 din 22 decembrie 2003, formulează o altă cerere prin care solicită – trecerea din funcţie de director general – pe un alt post în cadrul societăţii, conform pregătirii sale profesionale, solicitare asupra căreia a revenit prin adresa cu nr.902 din 18 februarie 2002.

Cererea contestatorului a fost analizată în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie din 27 februarie 2004, conform procesului verbal cu nr.2, încheiat la acea dată.

A fost analizată cererea contestatorului şi din materialul întocmit de către serviciul personal, rezultă că societatea nu deţine posturi libere de natura pregătirii profesionale a contestatorului.

Cu adresa nr.1336 din 12 martie 2004, recurenta îi face cunoscut intimatului contestator, că cererea adresată Consiliului de Administraţie la datele mai sus menţionate, este considerată o cerere de demisie, urmând să înceteze contractul de muncă conform art.79 pct.4 din Codul muncii.

26

Page 27: Sectia Civila - Practică  2004

Totodată i s-a adus la cunoştinţă că societatea nu are locuri libere de natura pregătirii profesionale a intimatului contestator.

La data de 15 martie 2004,S.C.”Chimpex”S.A. Constanţa emite decizia nr.15, privind încetarea contractului individual de muncă conform art.79 (alin.1,4,7) din Codul muncii a intimatului BA.

În baza art.1 din decizie – începând cu data de 17 martie 2004 – încetează contractul de muncă al contestatorului BA în funcţia de director general – luându-se act de cererea de demisie.

Potrivit art.79 alin.1, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

În raport de dispoziţiile legale mai sus menţionate şi având în vedere probele existente la dosar, curtea constată că solicitarea contestatorului – de retragere din funcţia de director – este în fapt o demisie – el exprimându-şi voinţa că nu mai doreşte să ocupe funcţia de director.

Rămânerea contestatorului în unitate pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale nu a fost posibilă, întrucât unitatea recurentă nu deţine asemenea posturi – fapt ce i-a fost adus la cunoştinţă acestuia.

În concluzie, recurenta în mod legal – emiţând decizia nr.15 din 15 martie 2004 – a încetat contractul de muncă al contestatorului începând cu data de 17 martie 2004, luând act de demisie, conform art.79 alin.1 din Codul Muncii.

Decizia civilă nr.459/C/18 octombrie 2004

6.- Concedierea femeii salariate, nu poate fi dispusă pe durata în care este gravidă, iar angajatorul cunoaşte acest fapt – art.60 alin.1 lit.”c” din Legea nr.53/2003.

În conformitate cu art.60(1) lit.c din Legea 53/2003 concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata în care femeia salariată este gravidă în măsura în care angajatorul a luat la cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere.

Legea nr.53/2003 prevede în art.74 faptul că, decizia de concediere se comunică salariatului şi trebuie să cuprinsă în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata prevăzută, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art.70 alin.2 lit.d, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariatul urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă concret, în condiţiile art.64.

În speţa de faţă, recurenta GND a lucrat ca ajutor ospătar începând cu data de 15.03.2003 în cadrul unităţii intimatei SC New West Comimpex SRL conform contractului individual de muncă.

Recurenta contestatoare a fost însărcinată, situaţie confirmată de actele medicale depuse la dosar ,a anunţat la locul de muncă acest lucru, iar prin decizia nr.86/18.08.2003 începând cu data de 16.08.2003 i s-a desfiinţat locul de muncă ca

27

Page 28: Sectia Civila - Practică  2004

urmare a dificultăţilor economice şi a reorganizării activităţii, fără acordarea preavizului de 15 zile.

Pentru că s-a constatat de organul de control că decizia 86/2003 nu este legală, prin decizia nr.126/4.11.2003 i se desface din nou contractul de muncă.

Rezultă din actele existente la dosarul cauzei, că recurenta contestatoare era însărcinată în perioada în care i s-a desfăcut contractul de muncă, aspect confirmat de actele medicale, că a adus la cunoştinţă patronului acest lucru, însă ,în mod abuziv s-a luat măsura concedierii , nerespectându-se disp.art.60(1) lit.c din Legea 53/2003 .

De asemeni, în conformitate cu art.74 din Legea 53/1003 decizia nr.126/4.11.2003 nu respectă condiţiile impuse de textul de lege enunţat mai sus, referitor la motivarea acesteia.

Reţinând că în cauza de faţă ne aflăm în faţa unei măsuri nelegale dispusă de conducerea unităţii intimate, recursul este fondat.

Decizia civilă nr.189/C/22 iulie 2004

7.- Suspendarea contractului de muncă poate fi dispusă de angajator pe toată durata cercetării disciplinare a salariatului – art.52 alin.1 lit.a Codul Muncii.

Astfel, potrivit disp.art.52 al.1 lit.a codul muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului „pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii”.

Codul muncii prevede, în art.246 al.1 lit.b, suspendarea contractului de muncă pe o perioadă de cel mult 10 zile, ca şi sancţiune, în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară.In această situaţie, angajatorul trebuie să respecte disp.art.267 al.1 codul muncii, respectiv efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Insă, din continutul deciziei contestate, reiese, fără echivoc, faptul că măsura suspendării contractului de muncă al contestatoarei nu constituie o sancţiune disciplinare în conf.cu art.264 lit.b codul muncii, ci este o măsură aplicată în temeiul art.52 al.1 lit.a codul muncii (temei care este expres menţionat în decizie), până la definitivarea cercetării prealabile.

Acest aspect rezultă şi din succesiunea actelor emise de către angajator. Astfel, intimata emite decizia de suspendare a contractului de muncă la data de 28.02.2004, la data de 1.03.2004 numeşte, prin decizie, comisia de verificare a activităţii salariatei TR, verificare ce se finalizează, la 4.03.2004, prin referatul întocmit de către această comisie, iar la data de 10.03.2004, prin decizia nr.5, se ia măsura desfacerii contractului de muncă al contestatoarei.

Prin urmare, nefiind sancţiune disciplinară, recurenta-intimată nu avea obligaţia respectării disp.art.267 al.1 din codul muncii, astfel că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat ca nelegală decizia, pentru nerespectarea acestor dispoziţii legale.

In raport de disp.art.52 al.1 lit.a, instanţa apreciază că măsura suspendării contractului de muncă poate fi dispusă de angajator pe toată durata cercetării disciplinare a salariatului, fiind o măsură pe care legea o lasă la latitudinea

28

Page 29: Sectia Civila - Practică  2004

angajatorului, care o poate dispune sau nu şi care este condiţionată doar de realizarea efectivă a cercetărilor pe perioada suspendării.

Cum, în speţă, intimata a procedat la efectuarea cercetării disciplinare în perioada suspendării contractului de muncă al contestatoarei, decizia contestată este legală, contestaţia fiind nefondată.

Decizia civilă nr.259/C/15 septembrie 2004

8.- Stabilitatea în muncă – art.41 şi 42 Codul Muncii.Printre drepturile principale ale persoanelor încadrate în muncă este şi

stabilitatea în muncă, încetarea sau modificarea contractului putând avea loc numai în cazurile prevăzute de lege.

În cauză, prin decizia nr.77/22.01.2003 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Constanţa s-au stabilit salariile de bază individuale ale personalului contractual din C.A.S. a Judeţului Constanţa, conform prevederilor O.U.G. nr.191/12.12.2002.

Potrivit anexei 10 a acestei decizii, contestatorul intimat GC a fost trecut din funcţia de execuţie şofer tr. I pe aceea de muncitor calificat tr. III, conform anexei 1 b privind echivalarea treptelor prevăzute pentru muncitori în raport cu activitatea desfăşurată de şoferi.

S-a avut în vedere că potrivit anexei V/2 a din O.U.G. nr.191/2002 funcţia de şofer este prevăzută doar pentru Parlament, ministere şi celelalte instituţii centrale ale administraţiei publice, deci nu mai există în statul de funcţii al recurentei angajator.

Este real că prin această măsură s-a modificat unilateral contractul de muncă al contestatorului intimat sub aspectul felului muncii şi al salariului, dar ea a avut drept scop protecţia salariatului căruia, în caz contrar, urma a-i fi desfăcut contractul de muncă în condiţiile art.65 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta.

Contestatorul intimat avea posibilitatea să opteze între modificarea contractului de muncă şi încetarea lui imediat după comunicarea deciziei prin care s-a luat măsura modificării unilaterale a contractului – comunicare intervenită la 5.02.2003 conform referatului înregistrat sub nr.211 i/15.10.2003 al C.A.S. Constanţa, însă acesta a formulat contestaţie abia la 4.09.2003, criticând doar modalitatea de calcul a majorărilor salariale acordate personalului bugetar prin O.U.G. nr.191/2002.

În raport de considerentele expuse, se constată că măsura trecerii contestatorului din funcţia de execuţie şofer tr. I în funcţia de muncitor calificat tr. III a fost impusă de înlăturarea primei încadrări din statul de funcţii al unităţii angajatoare ca efect al unui act normativ şi că prin măsura luată nu s-a adus atingere drepturilor salariatului, ci s-a dat eficienţă obligaţiei stabilită în sarcina angajatorului de prevederile art.64 din Codul muncii.

Pe cale de consecinţă, recursul a fost admis şi s-a modificat în tot sentinţa civilă recurată, în sensul că s-a respins contestaţia ca nefondată.

29

Page 30: Sectia Civila - Practică  2004

Decizia civilă nr.265/C/15 septembrie 2004

9.- Ordonanţa nr.8/2003, în cazul concedierilor colective, se aplică şi persoanelor pensionate pentru invaliditate – unde contractul de muncă nu se suspendă – art.42 pct.15 din OG nr.8/2003.

Contestatorul a solicitat în principal anularea deciziei nr.9/1135/486 din13.09.2003, reîncadrarea în funcţia avută şi plata drepturilor salariale – cerere ce formează obiectul dosarului nr.2878/2003 al Tribunalului Constanţa şi obligarea intimatei să-i plătească drepturile prevăzute de OUG nr.8/2003 modificată cu OUG nr.22/2003 ce a format obiectul dosarului nr.2879/2003 al Tribunalului Constanţa.

Cele două cauze au fost conexate şi formează obiectul dosarului nr.2878/2003 al Tribunalului Constanţa.

Din ansamblul probator administrat, rezultă că la nivelul CNCFR – Regionala CFR Constanţa a avut loc o concediere colectivă, iar postul ocupat de contestator a fost restructurat conform statului de funcţiuni nr.7.2/950 din 17.09.2003.

Pe cale de consecinţă , din înscrisurile depuse la dosarul de fond, reiese că măsura disponibilizării s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art.69 – 70 Codul Muncii.

Totodată, se mai reţine că decizia nr.9/1345/486 din 13.09.2003 a fost emisă ca urmare a cererii exprese a contestatorului , pentru a beneficia de drepturile prevăzute în Ordonanţa nr.8/2003.

Cu privire la aplicarea Ordonanţei nr.8/2003, Curtea constată că, instanţa de fond a interpretat greşit cererea dedusă judecăţii.

Astfel, recurentul a fost angajatul societăţii în perioada 1.08.1978 – 15.11.1991 - după care şi-a desfăşurat activitatea la altă societate, reîncadrându-se la societatea intimată la data de 16.03.1998 până la data de 1.07.2002, când se pensionează pentru invaliditate de gradul III(trei).

Drept urmare, recurentul îşi încetează activitatea fiind pensionat gradul III de invaliditate fapt confirmat de cartea de muncă, care are menţiunea făcută la poziţia 56, iar înscrierea s-a operat de personalul de specialitate al societăţii intimate. Acelaşi grad de invaliditate este precizat şi în decizia de pensionare.

Văzând dispoziţiile art.130 lit.g din Legea nr.10/1972, temeiul de drept motivat de instanţa de fond, se constată că este nelegal.

Astfel textul enunţat priveşte pensionarea de invaliditate gradul I sau II. Din economia articolului se poate constata cu uşurinţă că gradul III de invaliditate nu este înscris şi faţă de legea asigurărilor sociale, ce era în vigoare în anul 1972 , salariaţii pensionaţi de gradul II reveneau la acelaşi loc de muncă sau altul corespunzător.

Drept urmare, pe perioada cât recurentul a fost pensionat, contractul de muncă a fost suspendat, fapt dovedit şi de menţiunea din cartea de muncă care precizează că „ se reangajează după depensionare”.

Mai mult, contractul de muncă încheiat după depensionare, are menţiunea potrivit cu care se încheie având la bază contractul colectiv de muncă unde există în

30

Page 31: Sectia Civila - Practică  2004

art.42 pct.15 sublinierea că pe perioada pensionării pentru invaliditate, contractul de muncă se suspendă.

Faţă de perioada îndelungată în care recurentul şi-a desfăşurat activitatea la societatea intimată, acesta a fost trecut la poziţia 365 din tabelul cu salariaţi care beneficiază de Ordonanţa nr.8/2003, tabel aprobat şi de Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă – adresa nr.2315/17.09.2003.

În concluzie, recurentul beneficiază de drepturile din Ord.nr.8/2003.Decizia civilă nr.188/C/22 iulie 2004

10.- Răspunderea patrimonială a salariaţilor poate fi angajată conform răspunderii civile contractuale – art.270 alin.1 Codul Muncii, aprobat prin Legea nr.53/2000. Angajamentul de plată nu este prevăzut ca titlu executoriu.

Prin angajamentul de plată nr.1111/19.05.2003, IR a recunoscut că a cauzat societăţii S.C.Agricola Internaţional S.A.Bacău o pagubă în gestiune, în sumă de 37.981.800 lei şi s-a obligat să achite societăţii prejudiciul cauzat.

Termenul în care poate fi contestat anajamentul de plată este de 30 de zile de la data când persoana constată că nu datorează suma pretinsă sau de la cunoaşterea cauzei de anulare.

In speţă, contestatoarea a invocat împrejurarea că suma pretinsă nu este datorată de ea, ci de către societatea Med-as Trading S.R.L., împotriva patronului acestei societăţi, contestatoarea formulând o sesizare penală, înregistrată sub nr.606/13.05.2003.

De asemeni, contestatoarea a susţinut că a semnat angajamentul de plată, sub ameninţarea desfacerii contractului de muncă, invocând ca o altă cauză de anulare şi împrejurarea că, prin angajamentul de plată, s-a obligat să achite 4.000.000 lei lunar, prin reţinere din salariu, iar contractul de muncă fiindu-i desfăcut, salariul nu mai exista.

In raport de motivele invocate de contestatoare, se reţine că aceasta a contestat că datorează suma chiar de la formularea plângerii penale împotriva patronului societăţii Med-as Trading S.R.L., respectiv 13.05.2003, chiar anterior semnării angajamentului de plată.

Totodată, din actele dosarului rezultă că, prin decizia nr.1116/20.05.2003, contestatoarei i-a fost desfăcut contractul de muncă, astfel că, de la această dată, ameninţarea a încetat.

Imprejurarea că calitatea de salariat este inexistentă, nu constituie o cauză de anulare a angajamentului de plată, astfel încât, termenul de 30 de zile, nu poate fi calculat în raport de aceasta susţinere.

In raport de data formulării plângerii penale şi de data încetării ameninţării, precum şi de data formulării contestaţiei 1.07.2003, instanţa constată termenul de 30 zile prevăzut pentru contestarea angajamentului de plată, a fost depăşit.

31

Page 32: Sectia Civila - Practică  2004

In ceea ce priveşte, însă abrogarea dispoziţiilor Codului muncii şi a Legii nr.10/1972, referitor la angajamentul de plată şi dispoziţiile noului Cod al muncii, instanţa reţine că, prin art.270 al.1 Codul muncii, nu se interzice ca salariatul să recunoască prejudiciul prin care se obligă să restituie respectiva sumă unităţii.

Art.270 al.1 Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, prevede că răspunderea patrimonială a salariaţilor poate fi angajată conform principiilor răspunderii civile contractuale, astfel că salariatul poate fi urmărit silit numai în baza unei hotărâri judecătoresti care constituie titlu executoriu şi prin care să se constate prejudiciul cauzat de către salariat.

Imprejurarea că, potrivit dispoziţiilor noului cod al muncii, salariaţii pot fi urmăriţi silit numai in baza unei hotărâri judecătoresti, angajamentul de plată nu mai este prevăzut cu titlu executoriu, nu atrage anularea de drept a angajamentului de plată, ci doar se poate pune în discuţie legalitatea formelor de executare, efectuate în baza unui asemenea înscris şi aceasta pe calea contestaţiei la executare.

Decizia civilă nr.545/C/27 octombrie 2004

11.- Drepturi salariale – majorarea drepturilor salariale este stabilită prin lege – iar referinta sectorială înscrisă în OUG nr.177/2002 se cuvine magistraţilor şi nu personalului auxiliar de specialitate.

Intimata contestatoare, VV, face parte din personalul salarial (grefier) la Curtea de Conturi Tulcea şi solicită plata diferenţelor dintre drepturile salariale solicitate având în vedere valoarea de referinţă sectorială prevăzută de art.13 alin.1 din Legea nr.216/2001 pentru perioada 1.01.2002 – 31.05.2004.

Susţinerile recurentei sunt corecte, pentru considerentele ce urmează a fi arătate mai jos .

Potrivit art.13 alin.1 din Legea nr.216/2001, valoarea de referinţă care se utilizează în vederea determinării valorii de referinţă sectorială şi respectiv a indexărilor şi salariilor de bază, după caz, pentru personalul salarizat, potrivit anexelor II/I Cap.1 în referire la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi indemnizaţia pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările ulterioare, este de 2.444.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială se stabileşte la 0,62 rezultând o valoare de referinţă sectorială de 1.515.280 lei.

Funcţiile de demnitate publică alese şi numite sunt prevăzute în anexa la Legea nr.154/1998, iar grilele cu coeficienţii de multiplicare sunt cuprinse în anexele II/I şi au făcut obiectul modifcărilor prev.de art.13 din Legea nr.216/2001.

Întrucât art.13 din Legea nr.216/2001, prevede în mod expres că dispoziţiile prevăzute în celelalte acte normative referitoare la stabilirea indemnizaţiilor sau a salariilor de bază pe categorii de personal, pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică, alese sau numite, nu se aplică în anul 2001, se reţine că aceste dispoziţii sunt aplicabile începând cu 1.01.2002.

32

Page 33: Sectia Civila - Practică  2004

Valoarea de referinţă sectorială astfel cum a fost stabilită de art.13 din Legea nr.216/2001, a fost indexată începând cu 1.01.2002, cu 8% conform O.U.G. nr.187/2001, iar începând cu data de 1.10.2002, se adaugă o creştere salarială cu o evoluţie estimată a indicelui preţurilor de consum cu 12%, aşa cum rezultă din O.U.G. nr.187/2001.

Începând cu adata de 1.01.2003, pentru funcţia de grefier treapta I, salariul în cuantum de 7.128.000 lei, a fost stabilit prin înmulţirea valorii de referinţă sectorială, în vigoare la acea dată, cu limita maximă a coeficientului, funcţiei de grefier treapta I (1.583.963 lei x 4,500 = 7.128.000 lei).Suma de 1.583.963 lei, rezultă conform anexei 2 din O.U.G.nr.83/2000 cu indexările la zi – 1.140.800 lei + indexările până la 2003.

În conformitate cu prev.art.11 din Legea nr.50/1996 „Indemnizaţiile pentru magistraţi şi indemnizaţia de încadrare lunară pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege, aşa cum am arătat mai sus, pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislative şi executive.Această valoare corectată periodic, în raport cu evoluţia preţurilor de consum, în condiţiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept şi personalului salarizat potrivit prezentei legi”.

Prevederile art.50 alin.2 din O.U.G. nr.177/2002, au fost abrogate, dispoziţiile art.11 din Legea nr.50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.

De asemeni, conform prevederilor arr.49 din O.U.G.nr.177/2002, „valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele 2,4,5,6 din Legea nr.50/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost majorată prin O.U.G. nr.187/2001, se majorează cu 6% începând cu 1.01.2003, faţă de nivelul din decembrie 2002 şi cu 9% începând cu data de 1.10.2003 faţă de nivelul din luna septembrie 2003”.

Rezultă deci, că majorarea drepturilor salarile pentru anul 2003, pentru personalul auxiliar de specialitate, stabilită prin O.U.G. nr.177/2002, a fost de 6% începând cu 1.01.2003, faţă de nivelul din luna decembrie 2002 şi de 9% începând cu 1.10.2003 faţă de nivelul din luna septembrie 2003.

Din O.U.G.nr.177/2002, rezultă că, valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 1.833.754 lei se aplică numai pentru stabilirea indemnizaţiilor cuvenite magistraţilor şi nicidecum pentru stabilirea drepturilor salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate.

Reţinând că în cauza de faţă, contestatoarea VV este salariata a Curţii de Conturi din Judeţul Tulcea, iar drepturile salariale i s-au calculat corect pentru perioada solicitată pe baza valorii de referinţă legală, conform O.U.G. nr.123/2003, recursul urmează a fi admis ca fondat.

Urmează a modifica în parte hotărârea instanţei de fond, în sensul că respinge ca nefondate pretenţiile salariale solicitată pentru perioada anilor 2003 – 2004.

Decizia civilă nr.652/C/12 noiembrie 2004

33

Page 34: Sectia Civila - Practică  2004

12.- Drepturi salariale. Viceprimarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, iar remunerarea se face prin Legea nr.154/1998.

Art.66 alin.1 din Legea 215/2001, arată că viceprimarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică.

Conform art.3 din Legea 154/1998, funcţia de demnitate publică este acea funcţie publică ce se ocupă, prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate sau indirect, prin numire, potrivit legii.

Remunerarea persoanei care ocupă funcţii cu demnitate publică se face potrivit art.19 din Legea 154/1998, prin acordarea unei indemnizaţii lunare, stabilite conform cu prevederile anexei II.

Art.20 din lege prevede că indemnizaţia lunară prevăzută de art.19 este unica formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

La rândul său, art.24 alin(3) din Legea 154/1998 prevede că „Dispoziţiile legale referitoare la alte drepturi salariale, cum sunt sporurile pentru condiţii de muncă, sporul pentru vechimea în muncă, alte sporuri, precum şi premiile şi stimulentele, acordate persoanelor ale căror salarii de bază se stabilesc potrivit grilelor de salarizare prevăzute în anexele III-VIII, rămân în vigoare.”

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate rezultă că Legea 154/1998 a restrâns sfera de aplicare a dispoziţiilor art.14, 17 şi 18 din Legea 40/1991, putând beneficia de aceste drepturi salariale în actualul context legislativ, numai persoanele ale căror salarii de bază se stabilesc potrivit grilelor de salarizare prevăzute în anexele III-VIII din lege.

În speţă, se reţine că viceprimarul care ocupă o funcţie de demnitate publică, are dreptul, pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie lunară stabilită potrivit grilelor de salarizare în conformitate cu prevederile anexei II din lege.

Deşi dispoziţiile art.14-18 din Legea 40/1991 nu au fost abrogate prin Legea 154/1998, se reţine că sfera lor de aplicare a fost restrânsă.

Acestea se aplică exclusiv categoriilor de personal cu sisteme de salarizare specifice, astfel cum sunt determinate în anexel III-VIII din lege, iar primarii, în calitate de persoane care ocupă funcţie de demnitate publică, sunt excluşi de la beneficiul acestor drepturi, conform disp.art.19 şi 20 din actul normativ.

Pentru considerentele mai sus arătate constatându-se că prima instanţă nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt, a admis recursul formulat de Consiliul Local al Municipiului Tulcea.

Decizia civilă nr.688/C/22 noiembrie 2004In acelaşi sens decizia civilă nr.620/8 noiembrie 2004

34

Page 35: Sectia Civila - Practică  2004

13.- Salariu. Retinerile din salariu nu pot fi efectuate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Conform Codului muncii, salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate de salariat în baza contractului individual de muncă şi el se plăteşte direct salariatului sau persoanei împuternicite de acesta.

Nici o reţinere din salariu nu poate fi efectuată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, iar reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă.

Acceptarea fără rezerve a unei părţi din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situaţii nu are semnificaţia unei renunţări din partea salariatului la plata drepturilor salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispoziţiilor contractului de muncă.

În speţă, se reţine că recurenta, în calitate de angajator nu i-a achitat integral drepturile aferente muncii depuse de reclamantă pe lunile aprilie 2002, iunie–iulie 2002 şi pe perioada 1–19 septembrie 2002, şi deşi susţine că plata s-a realizat, nu a făcut dovada temeiniciei acestei susţineri, conform art.1169 Cod civil, statele de plată fiind nesemnate de reclamantă, iar pârâta nu a făcut dovada plăţii printr-un alt mijloc de probă.

Susţinerile recurentei, în sensul că a operat o compensare a drepturilor băneşti cuvenite reclamantei cu despăgubirile datorate de reclamantă pentru pagubele create prin deficitara gestionare a magazinului nu pot fi reţinute ca fondate, în condiţiile în care reclamanta nu a convenit în acest sens cu pârâta, iar procesul-verbal semnat de mama acesteia, în care face vorbire şi despre o compensare a drepturilor salariale cu pagubele produse pârâtei prin munca desfăşurată, nu a fost semnat şi de reclamantă, iar unitatea recurentă nu face dovada că PFM a avut mandatul reclamantei TM pentru a renunţa sau pentru a efectua compensări între salariul cuvenit reclamantei şi eventuale pagube aduse unităţii.

În consecinţă, în condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada că reţinerile din salariu s-au efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale, şi nici că plata s-a efectuat prin semnarea de către reclamantă a statelor de plată sau în baza altor documente justificative, se reţine că prima instanţă în mod corect a obligat recurenta la plata drepturilor salariale restante.

Decizia civilă nr.215/C/1 septembrie 2004

14.- Termenul de contestare a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă – art.281 alin.1 lit.”a” din Legea 53/2003.

Art.281 alin.1 lit.a din Legea 53/2003 dispune în legătură cu termenul în care se formulează contestaţia împotriva deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă, că acesta este de 30 de zile calendaristice de la data comunicării acesteia.

35

Page 36: Sectia Civila - Practică  2004

În cauză este dovedită împrejurarea că reclamanta a luat cunoştiinţă de existenţa dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă la 22.08.2001 întrucât dispoziţia nr.1/29.03.2001 a făcut obiectul dosarului nr.525/2001 ( fila 14 alin.2,3).

Prezenta contestaţie împotriva dispoziţiei nr.1/29.03.2001 a fost înregistrată la data de 17.03.2004, la peste trei ani, depăşindu-se termenul prevăzut de disp.art.281 alin.1 ,lit.a din Legea 53/2003.

Decizia civilă nr.379/C/6 octombrie 2004

15.- Competenţa materială – în litigiu avînd ca obiect conflicte de drepturi – art. 67-68 din Legea nr.168/1999 – convenţie civilă de prestări servicii.

Obiectul – plata drepturilor salariale.În conformitate cu dispoziţiile art.2 pct.1 lit.b1 Cod pr.civilă, tribunalele judecă

în primă instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit art.5 din Legea 168/1999, conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau din alte acte normative, precum şi din contracte colective sau individuale de muncă, sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi.

Conflictele de drepturi pot fi clasificate în conflicte individuale şi conflicte colective de muncă, după cum privesc contractul individual sau colectiv de muncă.

În art.67 şi 68 din Legea 168/1999 sunt arătate ca fiind conflicte individuale de drepturi:

- conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;

- conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă;

- conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora.

Nu constituie conflicte individuale de drepturi în sensul legii, conflictele dintre unităţile şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă şi anume contractele civile de prestări servicii, contractele de mandat sau management.

În cauză, între părţi s-a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii.Între părţi existând un raport juridic civil şi nu un raport juridic de muncă,

competenţa nu revenea în primă instanţă tribunalului, ci judecătoriei potrivit art.1 pct.1 din Cod pr.civilă.

Decizia civilă nr.625/C/9 noiembrie 2004

36

Page 37: Sectia Civila - Practică  2004

16.- Natura juridică a litigiului – conflict de muncă – art.164 Codul Muncii. Competenţa de soluţionare a cererii în prima instanţă art.2 alin.1 lit. „b” cod pr.civilă.

Contestatoarea S.C. „Kalteco Marine” S.R.L. Medgidia a chemat în judecată intimatul IG, solicitând să fie obligat la plata sumei de 14.727.442 lei cu titlu de daune reprezentând echipamente de protecţie 3.221.789 lei, un acumulator auto prejudiciu 3.507.702 lei, prin defectarea unui polizor unghiular Bosch şi 12.000.000 lei împrumut acordat de unitate.

Judecătoria Medgidia prin sentinţa civilă nr.1174 pronunţată la 26.05.2004 a admis cererea în parte, obligând pârâtul către reclamantă la plata a 14.198.352 lei daune interese pentru prejudiciul produs societăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs IG, invocând încălcarea prev. art.129 Cod procedură civilă şi art.270 Codul muncii, întrucât pretenţiile unităţii sunt contrare dispoziţiilor legale în materia dreptului muncii şi a răspunderii patrimoniale de natura raporturilor de muncă.

Din oficiu, instanţa a pus în discuţia părţilor natura juridică a litigiului şi în raport de aceasta competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

Conform art.3 din Legea nr.168/1999, conflictele dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic, ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă sunt conflicte de muncă.

În condiţiile statului de drept, valoarea consacrată prin art.1 alin.3 din Constituţie, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanţele judecătoreşti conform art.164 Codul muncii.

Obiectul litigiului îl constituie obligarea recurentului la plata contravalorii echipamentelor primite în virtutea calităţii de angajat, a prejudiciului produs reclamantei prin defectarea unui polizor Bosch şi un împrumut acordat în baza aceloraşi raporturi de muncă existente între părţi.

Astfel, deşi s-au invocat ca temei numai dispoziţiile art.969 Cod civil, se constată că litigiul este pretins de producerea unei pagube în patrimoniul unităţii de către salariat în perioada derulării raporturilor de muncă.

În raport de aceste considerente, instanţa califică natura juridică a litigiului ca fiind un conflict de muncă a cărui competenţă de soluţionare în primă instanţă, conform art.2 alin.1 lit.„b1”, aparţine Tribunalului Constanţa.

Decizia civilă nr.368/C/6 octombrie 2004

17.- Revizuire. Act nou. Condiţii în sensul art. 322 pct.5 cod pr.civilă.Revizuirea si-a întemeiat cererea pe art.322 pct.5 cod pr.civilă, invocând ca act

nou – decizia de pensionare nr.95898/12.11.2003, pentru munca depusă şi limita de vârstă emisă de Casa Judeteană de Pensii a Judetului Tulcea pe numele intimatului SP.

37

Page 38: Sectia Civila - Practică  2004

Prin sentinţa civilă nr.1693 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Tulcea, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul SP, anulată prin decizia nr.9/1135/419/2003 emisă de Compania Naţională de Căi ferate SA Sucursala Regională Constanta ca nelegală, cu consecinţa reintegrării contestatorului în postul deţinut anterior emiterii deciziei şi plata drepturilor salariale.

In privinţa actului pretins nou şi reţinut de partea potrivnică, se constată că acesta nu poate fi reţinut ca hotărâtor, în condiţiile în care dispoziţia de concediere a fost dată în baza art.55 lit.c şi art.65 alin.1 din Legea nr.53/2003, instanţa de fond a dispus anularea, pentru neîndeplinirea producerii prealabile concedierii colective.

Mai mult, dosarul de pensionare a fost depus de revizuientă, iar în primul dosar contestatorul a invederat că a fost concediat, deşi era aproape de pensionare.

Imprejurarea că s-a emis decizia de pensionare, nu înlătură dreptul contestatorului de a ataca decizia de concediere care avea alt temei de încetarea raporturilor de muncă.

Revizuirea în condiţiile art.322 pct.5 cod pr.civilă are în vedere situaţia descoperirii de înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Aşa cum s-a reţinut, înscrisul invocat de revizuientă nu este determinat în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecătorii fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.

Decizia civilă nr.339/C/29 septembrie 2004

38

Page 39: Sectia Civila - Practică  2004

DREPT PROCESUAL CIVIL

Competenţa instantelor1.- Competenţa materială de soluţionare a cererii de refuz nejustificat al

persoanei juridice notificate de a emite dispoziţie sau decizie motivată - art.24 alin.8 din Legea 10/2001.

Potrivit art.24 alin.8 din Legea nr.10/2001, competenţa de soluţionare a cererii prin care se atacă refuzul nejustificat al persoanei juridice notificate a emite dispoziţia sau decizia materială, este de competenţa Secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii notificate.

In argumentarea acestei competenţe în lipsa unui text special, s-a pornit de la stabilirea naturii juridice a dispoziţiei motivate asupra notificării formulate, pentru că, în virtutea simetriei actelor juridice, de acestea depinde calificarea naturii juridice a refuzului de a soluţiona notificarea în termenul prevăzut de lege.

Practica judiciară şi doctrina, au calificat dispoziţia sau decizia motivată asupra notificării formulate, ca fiind acte juridice civile, chiar dacă ele sunt emise de o autoritate publică, fiind evident că nu pot fi calificate ca acte administrative de autoritate deciziile sau dispoziţiile care emană de la o regie autonomă sau societate comercială, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale, este acţionar sau asociat majoritar sau de la cooperatistă.

Indiferent însă de calificarea naturii juridice a dispoziţiei sau deciziei motivate şi, implicit, a refuzului emiterii ei, este exclus controlul pe calea contenciosului administrativ, existând o normă specială în cazul atitudinii comisive a unităţii notificate, constând în emiterea dispoziţiei sau deciziei motivate, respectiv art.24 alin.8, ceea ce exclude oricum controlul în contencios, conform art.2, lit.”c” din Legea nr.29/1990. Prin urmare, în virtutea principiului simetriei, atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate (refuzul îmbrăcând,de regulă, forma lipsei răspunsului în termenul prevăzut de lege) atrage competenţa instanţei abilitate să cenzureze actul însuşi, tot astfel cum refuzul nejustificat de a emite un act administrativ neexceptat, atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.

In concluzie, se apreciază că actul şi simetric refuzul, au o natură pur civilă.Competenţa de soluţionare a acţiunilor împotriva refuzului nejustificat al

persoanei juridice notificate de a emite decizia sau, după caz, dispoziţia motivată la care este obligată conform legii, aparţine Secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul intimata, prin simetrie cu dispoziţiile care reglementează instanţa competentă să cenzureze dispoziţia sau decizia emisă, conform art.24 al.8 din Legea nr.10/2001.

Decizia civilă nr.529/C/26 octombrie 2004In acelaşi sens decizia civilă nr.447/C/13 octombrie 2004

Decizia civilă nr.330/C/28 septembrie 2004Decizia civilă nr.122/C/23 iunie 2004

39

Page 40: Sectia Civila - Practică  2004

2.- Competenţa materială în cereri privind refuzul unităţii deţinătoare a bunului imobil de a emite decizie/dispoziţie motivată – Legea 10/2001.

Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să emită dispoziţie cu privire la cererea de restituire a imobilului teren în suprafaţă de 4,5 ha. situat în Constanţa, la intersecţia străzilor Baba Novac cu b-dul Aurel Vlaicu.

Competenţa de soluţionare a acţiunilor împotriva refuzului nejustificat al persoanei juridice notificate de a emise decizia sau după caz, dispoziţia motivată, la care este obligată conform art.24 din Legea 10/2001, aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul intimata prin simetrie cu dispoziţiile care reglementează instanţa competentă să cenzureze dispoziţia sau decizia emisă ( art.24 alin.8 din Legea 10/2001).

În virtutea principiului simetriei, atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate atrage competenţa instanţei abilitate să cenzureze actul însuşi, tot astfel cum refuzul nejustificat de a emite un act administrativ neexceptat atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.

Pentru considerentele arătate Curtea s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa - Secţia civilă.

Decizia civilă nr.768/C/7 decembrie 2004

3.- Competenţa materială – natura juridică a litigiului (civilă) – art.1 pct.1 cod pr.civilă. Competenţa teritorială alternativă – art.5 cod pr.civilă – art.10 pct.8 cod pr.civilă.

Critica referitoare la stabilirea eronată a naturii civile a litigiului nu este întemeiată.

Raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii derivă dintr-un fapt cauzator de prejudicii săvârşit de pârâtă, iar răspunderea acesteia poate fi atrasă în temeiul art. 998– 999 Cod civil, chiar dacă pârâta are calitate de comerciant, obligaţia opusă acesteia de reclamantă nu izvorăşte dintr-un contract, deci între părţi nu există nici un raport juridic care să nască, să modifice sau să stingă acte sau fapte de comerţ, astfel că litigiul dedus judecăţii în cauza de faţă nu este de natură comercială, ci de natură civilă, iar competenţa de judecată a procesului aparţine în primă instanţă judecătoriei conform art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.

Pentru a determina judecătoria competentă teritorial să soluţioneze litigiul, instanţa urma să aibă în vedere prevederile art. 5 Cod procedură civilă, precum şi faptul că în speţă ne aflăm în faţa unui caz de competenţă teritorială alternativă când, în afară de instanţa de la sediul pârâtei, mai sunt competente şi alte instanţe.

Astfel, potrivit art. 5 Cod procedură civilă, cererea se face la instanţa domiciliului (sediului) pârâtului, iar conform art. 10 pct. 8 din acelaşi cod, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, este competentă şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

40

Page 41: Sectia Civila - Practică  2004

În speţă, atât sediul societăţii pârâte, cât şi locul săvârşirii faptului ilicit sunt în aceeaşi localitate, respectiv în municipiul Mangalia, dar Tribunalul Constanţa, stabilind că judecătoria este instanţa competentă material să soluţioneze litigiul, a trimis dosarul la Judecătoria Constanţa, în a cărei rază teritorială nu se află domiciliul sau sediul nici uneia dintre părţi şi care nu este competentă să rezolve procesul nici potrivit art. 10 pct. 8 Cod procedură civilă.

Din cele ce preced, rezultă că Judecătoria Constanţa nu a fost legal investită cu soluţionarea litigiului, nefiind competentă teritorial astfel că, instanţa va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa recurată, în sensul că va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Decizia civilă nr.456/C/18 octombrie 2004

4.- Competenţa materială – Legea nr.7/1996.Obiectul cererii radierea inscripţiei ipotecare şi a interdicţiei de înstrăinare şi

grevare asupra imobilului din Tulcea.Instanţa, din oficiu, a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului

Tulcea în soluţionarea cererii în raport de dispoziţiile Legii nr. 7/1996.Potrivit art. 35 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care cuprinsul cărţii

funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia, iar conform alin. 2 al textului, „prin rectificare se înţelege radierea … înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară”.

Competenţa de soluţionare a cererilor de înscriere a oricărui act sau fapt juriddic în cartea funciară este stabilită de disp. art. 49 alin. 1 din lege în favoarea biroului de carte funciară al judecătoriei.

Din coroborarea celor 2 texte de lege, rezultă că cererea prin care se solicită radierea drepturilor reale, inclusiv a dreptului de ipotecă, este supusă – sub aspectul condiţiilor şi al procedurii de soluţionare – Legii nr. 7/1996, iar instanţa competentă să se pronunţe asupra acesteia este cea prev. de art. 49 din actul normativ menţionat.

Nu este întemeiată susţinerea instanţei de fond, conform căreia radierea inscripţiei ipotecare poate fi dispusă de judecătorul sindic, pe calea acţiunii accesorii celei ce are ca obiect procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, deoarece din examinarea disp. art. 11 din actul normativ menţionat, rezultă că printre atribuţiile judecătorului sindic nu intră şi rezolvarea acestor cereri, în speţă nefiind vorba de o acţiune pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii (art. 11 lit. „e”) sau de o contestaţie împotriva măsurii luată de administrator (art. 11 lit. „f”).

În raport de aceste considerente, instanţa va admite excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Tulcea în soluţionarea cererii şi pe cale de consecinţă va casa

41

Page 42: Sectia Civila - Practică  2004

hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Biroului de Carte Funciară al Judecătoriei Tulcea.

Decizia civilă nr.790/C/8 decembrie 2004

5.- Competenţa materială. Calificarea căii de atac – art.2821 cod procedură civilă.

Instanţa din oficiu a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel de a judeca recursul.

Potrivit art.2821 Cod pr.civilă, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard de lei inclusiv, în materie civilă (în vechea reglementare valoarea era de 200.000.000 lei).

Potrivit art.299 al.3 Cod pr.civilă, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea în cauză.

În cauză, valoarea litigiului este sub 200.000.000 lei - aşa că în concordanţă cu dispoziţiile legale sus citate, calea de atac împotriva hotărârii judecătoriei este recursul iar potrivit art.299 al.3 Cod pr.civilă, competent să judece recursul este tribunalul.

Decizia civilă nr.843/C/20 decembrie 2004

6.- Competenţa de soluţionare a cauzei în raport de obiectul cererii deduse judecătii.

Obiectul cauzei nulitate act, instanta sesizată fiind Tribunalul Constanta.Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.1122 din 27 sep.2004 a admis

excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Mangalia spre competentă soluţionare.

Pentru a soluţiona astfel, Tribunalul Constanţa a apreciat că excepţia de procedură a necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa este întemeiată deoarece, prin cererea de chemare în judecată instanţa a fost investită cu judecarea unei acţiuni civile având ca obiect principal constatarea nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare, motivat de incidenţa unei cauze de nulitate absolută: frauda legii.

Efectul constatării acestei nulităţi ar consta, conform principiului restitutio in integrum, în restituirea a ceea ce s-a executat în baza actului nul, respectiv obiectul celei de-a doua cereri a reclamanţilor, pe care aceştia au apreciat-o ca fiind o obligare la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului – obiect al celor două acte juridice.

Ceea ce stabileşte însă competenţa instanţei este obiectul principal al cererii de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi nu efectul stabilirii nulităţii: restituirea imobilului, indiferent de valoarea acestuia, cu atât mai mult cu cât restituirea prestaţiilor s-a cerut pe cale accesorie, subsidiar cererii principale.

42

Page 43: Sectia Civila - Practică  2004

Ţinând seama de calificarea dată acţiunii şi având în vedere disp.art.1 pct.1 Cod pr.civilă, s-a apreciat că instanţa competentă în soluţionarea cererii este Judecătoria Mangalia.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă următoarele:Astfel, recurenţii reclamanţi au sesizat instanţa cu o cerere de chemare în

judecată având drept obiect constatarea nulităţii absolute a unui act de dispoziţie oneroasă precum şi de recunoaştere subsecventă a dreptului de proprietate asupra bunului litigios, bun ce a fost estimat valoric la suma de 27.000 € .

Instanţa de fond nu avea puterea de a „ierarhiza” capetele de cerere ale recurenţilor şi să aprecieze că revendicarea avea un caracter accesoriu.

În virtutea principiului disponibilităţii procesuale, reglementat prin art.119,129 Cod pr.civilă, instanţa sesizată nu poate aduce sau cere corecţii sau precizări al obiectului cererii de chemare în judecată decât dacă acesta este confuz sau ambiguu şi crează dificultăţi în încadrarea juridică a cererii.

Nu stă în căderea instanţei să aprecieze că unele capete de cerere sunt principale şi altele subsecvente, câtă vreme nici legiutorul nu a înţeles să o facă.

Chestiunea juridică dedusă analizei nu este una complicată.Într-o interpretare unitară a obiectului cererii de chemare în judecată, aceasta se

caracterizează ca fiind o acţiune evaluabilă în bani.Reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia procesuală dispusă de art. 112 Cod

pr.civilă şi au preţuit bunul la suma de 27.000 €, ceea ce în echivalent valoric în lei, raportat la un curs aproximativ de 38.000 lei = 1 €, rezultă o valoare ce depăşeşte suma de 1 miliard lei.

O asemenea evaluare atrage competenţa materială de soluţionare în primă instanţă în favoarea Tribunalului Constanţa, raportat la dispoziţiile art.2 pct.1 lit.b Cod pr.civilă, cum au fost modificate prin art.I pct.1 din OUG nr.58/2003 şi aprobate prin Legea 195/25 mai 2004.

O asemenea clarificare nu lasă loc de interpretare, norma juridică fiind în vigoare la 27.09.2004 când s-a admis excepţia necompetenţei materiale de către Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.1122/2004.

Curtea a admis recursul şi a casat sentinţa civilă atacată trimitând cauza spre competentă soluţionare în primă instantă Tribunalului Constanta.

Decizia civilă nr.799/C/13 decembrie 2004

Actiunea civilă1.- Calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare. Decizia

nr.321/2003 a Directiei Generale a Societăţii Naţionale ROMTELECOM SA si art.41 cod pr.civilă.

Obiectul cererii actiune în revendicare formulată de Direcţia de telecomunicatii Tulcea în contradictoriu cu Consiliul Local Frecăţei şi TS.

43

Page 44: Sectia Civila - Practică  2004

Consiliul Local Frecăţei a invocat prin întâmpinarea depusă la dosar, excepţia privind calitatea procesual activă a Direcţiei de Telecomunicaţii Tulcea, în raport de titularul dreptului de proprietate Romtelecom SA Bucureşti.

Conform art.137 Cod pr.civilă în referire la art.136 Cod pr.civilă, Curtea urmează a se pronunţa mai întâi asupra excepţiei invocate.

Excepţia este întemeiată pentru următoarele considerente:Acţiunea în revendicare a fost formulată de Direcţia de Telecomunicaţii Tulcea

- sucursală fără personalitate juridică - în nume propriu şi nu pentru Romtelecom SA Bucureşri – titularul dreptului de proprietate al imobilului situat în comuna Frecăţei conform titulului de proprietate depus la dosar. Decizia 94/2001 emisă de SN Romtelecom SA , împuterniceşte pe directorul sucursalei doar să recurgă la acţiuni în justiţie sau să acţioneze în nume propriu – de altfel această decizia a fost abrogată prin Decizia 321/2003 a Direcţiei Generale a Societăţii Naţionale Romtelecom SA prin care se împuterniceşte Directorul juridic să semneze în numele şi pe seama Romtelecom SA – cererile de chemare în judecată, dar aceste dispoziţii sunt numai pentru a semna şi nu a formula acţiuni în justiţie în nume propriu ci pentru societatea cu personalitate juridică S.N. Romtelecom SA.

Conform art.41 Cod pr.civilă, orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Asociaţiile sau societăţile care au personalitate juridică pot sta în judecată ca părţi, dacă au organe proprii de conducere.

Decizia civilă nr.753/C/2 decembrie 2004

2.- Calitate procesuală activă – în exercitarea căilor de atac împotriva încheierii de carte funciară – art.52 din Legea nr.57/1996.

In cererea formulată la Biroul de Carte funciară de pe lângă Judecătoria Constanta, Consumcoop Constanta a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra unui bar – bazar – restaurant Blue House.

Din dispoziţiile art.52 din Legea 7/1996 rezultă că persoanele care pot exercita căile de atac împotriva încheierii de carte funciară sunt persoanele care au solicitat înscrierea sau radierea unui drept sau orice persoană interesată.

Termenul de persoană interesată trebuie interpretat în lumina art.100 din Regulemantul de aplicare a Legii nr.7/1996, potrivit căruia prin persoană interesată se înţelege acea persoană care a avut sau are un drept înscris în cartea funciară, drept ce a fost lezat de noua înscriere.

Apelanta nu este persoană interesată deoarece nu a avut şi nu are un drept de proprietate înscris în Cartea Funciară care să-i fi fost lezat prin înscrierea dreptului de proprietate al intimatei.

În consecinţă, apelanta Federalcoop Constanţa nu are calitate procesuală activă în apel.

44

Page 45: Sectia Civila - Practică  2004

Legea 7/1996 dă posibilitatea persoanei interesate care se consideră lezată prin înscrierea din cartea funciară, să formuleze în temeiul art.36, o acţiune în rectificare şi nicidecum apel împotriva încheierii de carte funciară.

Cu privire la necitarea Municipiului Constanţa la judecata apelului, instanţa reţine că încălcarea dispoziţiilor procedurale privind citarea părţilor poate fi invocată numai de către partea care nu a fost citată la judecata pricinii, întrucât aceasta este partea căruia i s-a produs o vătămare prin necitare şi nu de către celelalte părţi care au fost legal citate.

Având în vedere faptul că instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a apelantei Federalcoop Constanţa, Curtea a admis recursul formulat de petenta Consumcoop Constanţa şi a modificat în tot decizia civilă nr.291/15.04.2004 a Tribunalului Constanţa, în sensul respingerii apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesual activă.

Decizia civilă nr.708/C/23 noiembrie 2004

3.- Calitate procesuală pasivă. Consiliul Local al Municipiului Constanta nu are calitate procesuală pasivă,

în acţiunile ce privesc emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesia a persoanelor îndreptăţite asupra terenurilor conform Legii 18/1991.

Calitatea procesual pasivă, presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea, trebuia să justifice,atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

Reclamanţii au investit Judecătoria Constanţa cu o acţiune având ca obiect punerea în posesie asupra unui teren în suprafaţă de 7,5 ha. şi emiterea titlului de proprietate asupra acestui teren, conform Legii nr.1/2000.

Conform dispoziţiilor art.14 din Legea nr.1/2000, persoanelor fizice care au încheiat contracte de locaţiune în condiţiile art.25 din Legea nr.16/1994 modificată, li se restituie în natură suprafeţele de teren agricol prevăzute în acele contracte, prin procedura insituită la art.12.

În conformitate cu dispoziţiile art.12 din Legea nr.1/2000 Consiliul local Constanţa şi-a îndeplinit atribuţiile legale, terenul ce urmează a face obiectul atribuirii foştilor locatori a fost identificat şi delimitat, iar prin procesul verbal încheiat la 21 septembrie 2000, terenul de 90,90 ha.a fost predat către Comisia Locală a Municipiului Constanţa pentru aplicarea Legii nr.18/1991, în vederea punerii în posesie a celor îndreptăţiţi.

Conform dispoziţiilor art.12 alin.5 din Legea nr.1/2000, coroborat cu art.52 şi art.64 alin.(1) din Legea nr.18/1991 republicată, comisiei comunale – autoritate publică cu activitate administrativă şi comisiei judeţene în calitate de autoritate publică

45

Page 46: Sectia Civila - Practică  2004

cu autoritate administrativ jurisdicţională, le revin obligaţiile de punere în posesie asupra terenurilor atribuite şi respectiv emiterea titlurilor de proprietate.

Astfel, art.t64 alin.(1) din Legea nr.18/1991, prevede că în ipoteza în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie,persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul.

În consecinţă, se constată că în raportul juridic dedus judecăţii, Consiliul Local al Municipiului Constanţa nu are calitate procesuală pasivă. Prin Legea nr.18/1991, nu se conferă nici o atribuţie consiliului local în emiterea titlului de proprietate şi nici în legătură cu punerea în posesie a persoanelor îndreptăţite asupra terenurilor.

Textul legal invocat mai sus, reglementează competenţele celor două comisii în aplicarea legii nr.18/1991, respectiv în eliberarea titlurilor de proprietate şi cu privire la punerea în posesie a persoanelor îndreptăţite, situaţii în care nu se poate reţine ca fondată critica recurentelor, în sensul că, dispozitivul hotărârii primei instanţe este neclar, sub aspectul obligaţiilor ce incumbă celor două comisii de fond funciar.

Pentru considerentele expuse, s-a admis recursul pârâtelor şi s-a modificat în parte decizia civilă recurată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor faţă de Consiliul Local Constanţa, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate.

Decizia civilă nr.713/C/24 noiembrie 2004

4.- Calitatea procesuală a Parchetului – art.45 şi 49 alin.1 cod pr.civilăPotrivit art.45 şi 49 alin.1 din Codul de procedură civilă, modificat prin O.U.G.

nr.138/2000 rap.la art.130 alin.1 din Constituţia României, revizuită, curtrea constată că în cauza dedusă judecăţii – Parchetul de pe lângă Judecătoria Măcin are calitate procesuală activă pentru a solicita instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se dispună desfiinţarea ca fiind false cele două acte; certificatul nr.407/1992 şi planul anexă la acest certificat.

Stabilind că Parchetul de pe lângă Judecătoria Măcin are calitate procesuală activă în cauza de faţă, curtea va casa decizia recurată şi va trimite cauza la Tribunalul Tulcea pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.

Decizia civilă nr.584/C/2 noiembrie 2004

5.- Lipsa capacitării de exerciţiu. Termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri – art.161 alin.1 cod pr.civilă.

Capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea persoanei de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată.

Art.43(2) Cod pr.civilă dispune ca „Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile”.

46

Page 47: Sectia Civila - Practică  2004

Art.161(1) Cod pr.civilă dispune „ Când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale a părţii se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri”.

Iar art.105(2) Cod pr.civilă dispune că „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale... se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.”

Din coroborarea textelor de lege mai sus arătate rezultă că instanţa de apel a aplicat sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată în mod nejustificat.

Astfel s-au produs următoarele nelegalităţi procedurale: 1. Deşi a observat lipsa capacităţii de exerciţiu nu a acordat un termen de judecată pentru îndeplinirea acestor lipsuri.

2. A aplicat sancţiunea deşi actul de procedură (cererea de chemare în judecată) era anulabil şi nu lovit de nulitate absolută.

3. A aplicat sancţiunea fără a demonstra care este vătămarea ce a fost pricinuită părţii şi care nu se putea înlătura decât prin anularea actului procedural .

Văzând încălcarea acestor norme imperative de către instanţa de apel se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleaşi instanţe pentru reluarea judecăţii cu respectarea tuturor textelor de lege mai sus arătate.

Decizia civilă nr.214/C/1 septembrie 2004

6.- Calificarea obiectului dedus judecăţii.Acţiunea în grăniţuire este o acţiune petitorie, întrucât are ca scop delimitarea

proprietăţilor limitrofe, spre deosebire de acţiunea în strămutare de hotare, care este posesorie.

Reclamanţii recurenţi au calificat acţiunea lor nu ca fiind în grăniţuire, ci ca o strămutare de gard după punerea în executare a hotărârii de partaj şi grăniţuire.

Strămutarea de gard este de fapt o acţiune posesorie care nu se confundă cu acţiunea în grăniţuire ce este o acţiune reală care abordează problema dreptului de proprietate sau a altui drept real şi nu pune în discuţie doar faptul posesiei ca în acţiunea în strămutare de hotar.

Se constată astfel că ambele instanţe, deşi pe baza precizărilor reclamanţilor, au calificat acţiunea ca fiind o strămutare de hotar, au reţinut autoritatea de lucru judecat raportat la o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 2490/2001, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor, având acelaşi obiect.

Raportat la această din urmă hotărâre, se constată că s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, reţinându-se că nu este admisibilă grăniţuirea, iar strămutarea de hotar este nefondată pentru că s-a produs anterior stabilirii hotarului.

Recurenţii invocă o uzurpare a proprietăţii ulterioară momentului când graniţa proprietăţilor s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 1824/1999 a Judecătoriei Tulcea fiind făcută punerea în posesie conform propunerilor de lotizare.

47

Page 48: Sectia Civila - Practică  2004

Astfel că încălcarea proprietăţii şi nerespectarea acestui hotar ulterior momentului punerii în posesie se soluţionează fie prin revendicare ce impune şi un timbraj corespunzător prevăzut de Legea nr. 147/1997 sau a acţiune posesorie în strămutare de hotar şi nu o grăniţuire care într-adevăr a fost făcută cu putere de lucru judecat.

Raportat la aceste precizări, se constată că instanţele nu au verificat dacă cererea reclamanţilor vizează grăniţuirea, strămutarea de gard anterioară punerii în posesie care a făcut obiectul primei judecăţi sau ulterioară, invocându-se o situaţie nouă prin strămutarea hotarului stabilit de executorul judecătoresc.

Mai mult, dacă se aprecia ca fiind o acţiune posesorie, trebuiau avute în vedere dispoziţiile ce reglementează această materie, inclusiv a căilor de atac exercitate împotriva acestor hotărâri.

Fiind necesare aceste verificări şi întrucât nu s-a stabilit dacă prin strămutare de gard se formulează de reclamanţi o acţiune posesorie sau solicită restituirea bunului ce implică o revendicare.

Decizia civilă nr.477/C/20 octombrie 2004

7.- Calificarea obiectului cererii dedusă judecăţii. - calificarea greşită a cererii de chemare în judecată este valabilă

chiar dacă poartă o denumire greşită – art.84 cod pr.civilă;- instanţa este datoare să pună în dezbaterea părţilor orice

împrejurare de fapt sau de drept – art.129 cod pr.civilă.Din economia reglementărilor cuprinse în art.129 Cod pr.civilă rezultă că

judecătorii, fiind obligaţi să respecte contradictorialitatea şi disponibilitatea, ca principii ale procesului civil, sunt datori să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare. Totodată, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii.

În acelaşi sens, art.84 Cod pr.civilă dispune că cererea de chemare în judecată este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. Instanţa, în baza rolului ei activ, trebuie să se orienteze nu după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.

În speţă, prin cererea reconvenţională formulată la instanţa de fond ca şi prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată de IA, s-a solicitat constatarea activului şi pasivului succesoral rămas de pe urma defunctului MS, obligarea reclamantei la suportarea pasivului succesoral corespunzător cotei sale din moştenire şi constatarea unui drept de creanţă al intervenientei asupra imobilului ce a aparţinut defunctului constând în contribuţia sa, la achitarea unei părţi din preţul de achiziţie al bunului şi în lucrările de extindere şi îmbunătăţire a construcţiei.

48

Page 49: Sectia Civila - Practică  2004

Deşi prin cererea formulată pârâta-recurentă nu a solicitat în mod expres anularea certificatului de moştenitor, sub aspectul componenţei masei succesorale, din conţinutul motivării în fapt a acesteia rezultă că scopul urmărit de parte prin exercitarea acţiunii a fost acela de a obţine – prin hotărâre judecătorească – dezbaterea succesiunii defunctului MS sub toate aspectele sale. Aceasta deoarece limitarea activului succesoral şi stabilirea existenţei pasivului succesoral în procedura succesorală notarială nu prezenta importanţă câtă vreme pârâta era unica moştenitoare acceptantă a succesiunii defunctului.

Că acesta a fost scopul urmărit de parte rezultă în mod cert şi din criticile formulate prin cererea de apel a pârâtei reconveniente – admisă de instanţa de control judiciar – unde se solicită schimbarea în parte a sentinţei de la fond, în sensul anulării în tot a certificatului de moştenitor, deci atât a menţiunilor referitoare la moştenitorii defunctului – conform solicitării reclamantei – cât şi a celor referitoare la compunerea masei succesorale, conform solicitărilor din cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie în interes propriu.

Prin urmare, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că cererea de constatare a masei succesorale nu poate fi analizată pentru că nu s-a cerut şi anularea certificatului de moştenitor nr.80/2001 sub acest aspect, iar această calificare greşită a obiectului cererii reconvenţionale a avut drept consecinţă neexaminarea pe fond a pretenţiilor formulate, împrejurările de fapt şi de drept ale pricinii rămânând nestabilite.

Întrucât aceste neregularităţi procesuale pun în evidenţă încălcarea de către instanţă a contradictorialităţii şi disponibilităţii , ca principii fundamentale ale procesului civil, se impune prezumţia de vătămare, în sensul art.105 al.2 Cod pr.civilă, sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată în cauză.

Decizia civilă nr.385/C/6 octombrie 2004

Judecata

1.- Citarea unei părţi din proces atunci cînd aceasta dă mandat unui terţ – art.85 cod procedură civilă.

Obiectul cererii ieşirea din indiviziune cu Statul, ca efect al vacantei succesorale.

Astfel, apelul a fost declarat pentru Statul Român de către Ministerul Finanţelor, acesta din urmă dând mandat în vederea declarării apelului Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Constanţa.

Fără însă ca prin mandat sau printr-o altă cerere adresată instanţei să se indice sediul Ministerului Finanţelor la adresa DGFP Constanţa, instanţa de apel a procedat la citarea ministerului la această din urmă adresă, cu încălcarea dispoziţiilor legale procedurale care reglementează citarea părţilor.

49

Page 50: Sectia Civila - Practică  2004

Astfel, potrivit art.85 Cod pr.civilă „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea părţilor sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.

Necitarea pârâtului Statul Român la sediul Ministerului Finanţelor atrage anularea hotărârii pronunţate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, după citarea legală a tuturor părţilor.

Decizia civilă nr.786/C/8 decembrie 2004

2.- Citarea legală a părţilor din proces – art.85 şi art.90 alin.5 cod pr.civilă.Potrivit art. 85 din Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra

unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel, iar disp. art. 107 din acelaşi cod prevăd că amânarea judecăţii este obligatorie dacă partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii.

În speţă, din examinarea lucrărilor dosarului de apel, rezultă că aceste dispoziţii legale au fost încălcate prin aceea că apelantul pârât VN a fost în mod nelegal citat la domiciliu, iar nu la penitenciarul unde se afla arestat la data soluţionării cauzei.

Intervenirea arestării în intervalul de timp cuprins între data înregistrării apelului şi cea a soluţionării lui fusese adusă la cunoştinţă instanţei chiar de către parte, prin cererea înregistrată la 4.08.2003 astfel că, la termenul din 2.09.2003 instanţa de apel trebuia să facă aplicarea disp. art. 90 alin. 6 Cod procedură civilă, prin citarea părţii la administraţia închisorii în care se afla arestată.

Cum această măsură nu a fost dispusă, soluţionarea apelului s-a făcut cu încălcarea disp. art. 85 şi 107 Cod procedură civilă, iar hotărârea pronunţată în aceste condiţii – care contravine şi unor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare – este nulă, conform art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr.767/C/7 decembrie 2004

3.- Administrarea probelor pentru lămurirea împrejurărilor de fapt – art.201 cod procedură civilă.

Soluţia instanţei s-a întemeiat pe concluziile raportului de nouă expertiză medico–legală efectuat de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, la solicitarea Poliţiei Municipiului Constanţa, pentru rezolvarea cercetărilor penale efectuate în dosarul nr. 320066/28.01.2004, deci pe o probă extrajudiciară.

Conform art. 201 Cod procedură civilă, atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti va numi unul sau trei experţi – statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe.

50

Page 51: Sectia Civila - Practică  2004

Pentru a constitui o probă judiciară expertiza trebuie solicitată de părţi sau ordonată de către instanţă în cadrul procesului, când este necesară dovedirea unor fapte cu ajutorul cunoştinţelor expertului.

Cum în cauză proba pe baza căreia instanţa a stabilit lipsa raportului de cauzalitate dintre accidentul provocat de pârâtul intimat în 1998 şi starea de invaliditate de grad II a recurentei reclamante nu a fost administrată nemijlocit, s-au încălcat disp. art. 105 alin. 2, art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, pricinuindu-se părţii o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate, nulitatea având semnificaţia necercetării fondului cauzei.

Decizia civilă nr.326/C/27 septembrie 2004

4.- Cheltuieli de judecată. Partea care cade în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată – art.274 cod pr.civilă.

Conform art.274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Principiul care rezultă din dispoziţiile înscrise în art.274 Cod procedură civilă, la baza căruia este culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, precum şi unicitatea procesului civil, impun ca toate cheltuielile făcute cu procesul în toate fazele sale, să fie restituite, necesar fiind ca în final partea care le cere să fi triumfat în proces.

În cauză, se reţine că recurentele pârâte, în calitate de intimate în apel au triumfat, în sensul că apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat, situaţie în care, în baza art.274 Cod pr.civilă, la cererea lor, instanţa de apel trebuie să le acorde cheltuielile de judecată, respectiv onorariul avocat în valoare de 2.000.000 lei – conform chitanţei depuse la dosar de apărătorul intimatelor pârâte (fila 23 şi 24 dosar nr.3213/2003 al Tribunalului Constanţa).

Constatându-se că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a disp.art.274 Cod pr.civilă, pe cale de consecintă s-a admis recursul pârâtelor.

Decizia civilă nr.672/C/17 noiembrie 2004

Căi de atac

1.- Recurs: Probleme de drept dezlegate, îndrumările, motivele de casare sunt obligatorii pentru instanţa de fond – art.305 alin.1 – 3 cod pr.civilă.

Obiectul acţiunii partaj succesoral.Potrivit disp.art.315 alin.1 cod pr.civilă, în caz de casare, hotărârile instanţei de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport de dispoziţiile legale mai sus menţionate şi având în vedere decizia civilă nr.948/C/2002 a Curţii de Apel Constanţa, care a admis recursul

51

Page 52: Sectia Civila - Practică  2004

intervenientului NN şi a casat decizia recurată şi încheierea de admitere în principiu, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Judecătoria Constanţa, pentru a se pronunţa asupra cererilor cu care a fost investită şi în contradictoriu cu toate părţile – inclusiv cu privire la succesiunea defunctei PD, instanţa constată că Judecătoria Constanţa, după casare a rejudecat cauza, neţinând cont de dispozitivul deciziei civile mai sus menţionat, precum şi de disp.art.315 alin.1 cod pr.civilă, nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie formulată de intervenient şi nici nu a dezbătut succesiunea rămasă de pe urma defunctei PD.

Pentru considerentele expuse, în baza art.312 cod pr.civilă, va admite recursul declarat de intervenientul recurent Nesirios Nicu, va casa decizia recurată şi încheierea de admitere în principiu, din 24 martie 2003, va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Constanţa, pentru a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită şi în contradictoriu cu toate părţile, inclusiv cu privire la cererea de intervenţie formulată de intervenient şi succesiunea defunctei PD, autoarea părţilor.

Cu prilejul rejudecării cauzei, va fi analizată şi excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală a intervenientului NN asupra succesiunii rămasă de pe urma defunctei PD.

Decizia civilă nr.668/C/16 noiembrie 2004

2.- Recursul împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în apel prin care s-a anulat hotărârea atacată fără a se evoca fondul.

Instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Judecătoria Constanţa a soluţionat pe excepţie cauza în privinţa revendicării ca inadmisibilă, iar a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27256/1996 ca fiind formulată de persoane fără calitate procesual activă.

Instanţa de apel a anulat hotărârea pronunţată de instanţa de fond şi evocând fondul a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Recurenţii intimaţi în apel, cu prilejul dezbaterii pricinii, nu au evocat fondul, formulându-şi apărările în limitele motivelor de apel ce au vizat calitatea procesual activă şi admisibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Probele vizând dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor au fost puse în discuţia părţilor.

Aplicând prev. art. 297 Cod procedură civilă, prin admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 129 Cod procedură civilă şi să pună în discuţia contradictorie a părţilor evocarea fondului, inclusiv necesitatea administrării unor probe ce vizau capetele de cerere cu care a fost investită instanţa.

52

Page 53: Sectia Civila - Practică  2004

Chiar şi situaţia în care s-ar fi putut evoca fondul la acelaşi termen când s-a judecat apelul, trebuiau respectate principiile dreptului la apărare, contradictorialităţii şi oralităţii asupra probelor ce vizau fondul cauzei.

Cum apelul a vizat cele două motive reţinute şi nu fondul cauzei, se constată că nu s-au pus în discuţie probele ce vizau fondul cauzei, motiv pentru care se constată că s-a făcut greşita aplicare a disp. art. 297 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr.598/C/3 noiembrie 2004

3.- Contestaţia în anulare – art.318 teza I cod procedură civilă. Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Conform dispoziţiilor art. 318 teza I Cod procedură civilă, contestaţia în anulare este admisibilă atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

Textul legal are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite.

Este deci, vorba despre aceea greşeală pe care o comite instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

În cauză se reţine că această condiţie este îndeplinită, instanţa de recurs stabilind în mod eronat că recursul intimatei este tardiv declarat, prin raportare la dovada de comunicare a încheierii de şedinţă pronunţată de Tribunalul Constanţa la 6.05.2004, fiind omisă dovada de comunicare a sentinţei civile nr. 667/2004 ce a făcut obiectul recursului şi care poartă data de 22.07.2004.

Conform dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 168/1999, termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Se reţine că sentinţa civilă nr. 667/24.05.2004 a Tribunalului Constanţa a fost comunicată recurentei „Romtelecom” S.A. – Direcţia de Telecomunicaţii Constanţa la data de 22.07.2004, iar recursul a fost declarat la data de 10.06.2004 şi motivarea acestuia s-a realizat la data de 2.08.2004, conform datei poştei.

Constatându-se că declararea şi motivarea recursului s-a realizat în termenul legal, iar instanţa de recurs a respins în mod greşit ca tardiv formulat recursul intimatei „Romtelecom” S.A., se va admite contestaţia în anulare conform art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă şi se va anula decizia civilă nr. 400/2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Decizia civilă nr.815/C/15 decembrie 2004In acelasi sens decizia civilă nr.194/C/5.08.2004

53

Page 54: Sectia Civila - Practică  2004

4.- Contestaţia în anulare. Termen – art.319 alin.2 teza a II-a cod procedură civilă.

Contestaţia în anulare este fondată urmând a fi admisă, conform art.319 alin.2 cu referire la art.320 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente în esenţă:

Intimatul CE a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.6/26.02.2002 emisă de contestatoare, şi prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă, în condiţiile art.130 lit.i Codul Muncii, la Tribunalul Tulcea care, prin Decizia nr.705/28 mai 2003 pronunţată în dosarul nr.1573/18.04.2003 admite contestaţia şi anulează sus mentionata decizie, ca nelegală luându-se act de renunţarea petentului la cererea privind reîncadrarea în postul deţinut anterior, cu consecinţa obligării S.C.”Scut”SA Tulcea la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia de la data desfacerii contractului de muncă şi până la 28 august 2002, precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Impotriva acestei decizii, în termen a declarat recurs S.C.”Scut”SA Tulcea, care prin decizia civilă nr.777/C/23 iulie 2003 a Curţii de Apel Constanţa a fost respins ca nefondat, iar la data de 29.09.2003 formulează contestaţie în anulare înregistrată sub nr.1245/C/2003 care prin decizia civilă nr.1098/C/10 noiembrie 2003 este respinsă ca tardiv introdusă, retinându-se în esenţă că, faţă de dispoziţiile art.319 alin.2 teza a II-a Cod procedură civilă termenul de 15 zile prevăzut de lege a fost depăşit.

Impotriva acestei hotărâri se formulează o nouă contestaţie în anulare, arătându-se că calculul a fost greşit, deoarece termenul curge de la „luarea la cunoştinţă” a hotărârii, depunându-se la dosar cererea prin care s-a solicitat eliberarea unei copii de pe decizie şi copia borderoului unităţii.

Contestaţia în anulare de faţă, este fondată, deoarece împotriva hotărârilor irevocabile care se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă, conform art.319 alin.2 teza a II a Cod procedură civilă, în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă.

Momentul la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre poate fi dovedit, atât de contestator, cât şi de intimatul interesat să invoce tardivitatea, prin orice mijloc de probă.

In speţă, s-a depus la dosar copia borderoului unităţii precum şi copia cererii pentru „luare la cunoştinţă” în sensul legii, a hotărârii, pe ambele probe enumerate apărând ştampila cu data de 19.09.2003 aceasta determinând ca termenul să curgă de la acea dată, iar contestaţia în anulare a fost depusă la data de 29.09.2003, deci în termen legal.

Decizia civilă nr.63/C/8 martie 2004

54

Page 55: Sectia Civila - Practică  2004

5.- Contestaţia în anulare. Greseală materială. Incălcarea disp.art.156 cod procedură civilă.

Potrivit art.318 Cod pr.civilă, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

Pe de altă parte, potrivit art.156 al.2 Cod pr.civilă, când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În cauză sunt îndeplinite condiţiile legale sus citate pentru că din actele şi lucrările dosarului se constată:

1) La termenul când s-a judecat recursul, contestatorul a solicitat amânarea judecăţii pentru că avocatul său a suferit un accident, nu se poate prezenta la proces. În sensul celor susţinute s-au depus la dosar şi acte medicale. Instanţa încălcând dispoziţiile art. 156 Cod pr.civilă a respins cererea de amânare a judecăţii şi nu a amânat pronunţarea pentru a da posibilitate contestatorului să depună concluzii scrise.

2) Contestatorul a dovedit cu chitanţa nr.0079263 din 18.10.2004 că, la data când s-a judecat recursul plătise taxa de timbru.

Aşa fiind se constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.318 Cod pr.civilă, contestaţia fiind fondată urmează să fie admisă.

Decizia civilă nr.792/C/13 decembrie 2004

Executare silită

1.- Incuviintare executare silită. Respingere. Titlul executoriu face obiectul unui dosar penal, în care se cercetează frauda bancară.

Conform disp. art. 3731 Cod procedură civilă, „Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu”.

Procedura încuviinţării executării silite este o procedură necontencioasă, în cadrul căreia instanţa de judecată se limitează să verifice existenţa titlului executoriu, respectiv îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 374 – 379 Cod procedură civilă.

Dispoziţiile art. 3731 Cod procedură civilă se completează cu disp. art. 331 şi următoarele Cod procedură civilă, care cuprind dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase.

Conform art. 335 Cod procedură civilă, „Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge”.

55

Page 56: Sectia Civila - Practică  2004

În cauză se reţine că titlul executoriu invocat de creditoare face obiectul unui dosar penal, în care este cercetată o fraudă bancară, iar din probatoriul administrat în dosarul penal nr. 11518/2003, respectiv expertiza grafoscopică rezultă că recurentul IP nu a semnat biletul la ordin şi nici documentele de deschidere de cont sau de acordare credit bancar.

Constatându-se că recurentul contestă semnătura de pe biletul la ordin, cercetările penale nu au fost finalizate, iar prin obiecţiile ridicate de recurent cererea prezintă un caracter contencios, si pe cale de consecinţă s-a modificat în tot hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a hotărârii primei instanţe, respingând cererea de încuviinţare a executării silite ca nefondată.

Decizia civilă nr.716/C/24 noiembrie 2004

2.- Prescriptia dreptului de a cere executarea silită.Urmare cererii formulată de creditoarea R.A.Administraţia Zonei Libere

Constanţa şi a Zonei Libere Basarabi, adresată B.E.J.Gabriel Vasile, prin încheierea nr.1465/25.07.2003 pronunţată de Judecătoria Constanţa, s-a încuviinţat executarea silită a titlurilor executorii, respectiv sentinţa civilă nr.724/COM/1999 şi sentinţa civilă nr.603/COM/2000 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Insă, instanţa de fond a încuviinţat greşit executarea silită a primului titlu executoriu, deoarece a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Astfel, întreruperea prescripţiei prin cererea de executare este provizorie şi condiţionată, deoarece efectul întreruptiv dispare retroactiv dacă se iveste una din situaţiile la care se referă art.405/2 al.3 cod pr.civilă. Deşi legea nu prevede în mod expres şi în cazul actelor de executare ulterioare cererii de executare, efectul întreruptiv este înlăturat retroactiv, dacă intervine anularea executării silite ori când actul de executare este anulat ca urmare a admiterii contestaţiei la executare.

Ori, în cauză, formele de executare au fost anulate în dosarul nr.138/2001 al B.E.J.Vasile Gabriel.

In aceste condiţii, în conf.cu disp.art.312 al.1 cod pr.civilă, recursul urmează a fi admis.

Decizia civilă nr.650/C/11 noiembrie 2004

3.- Sechestru asigurător. Creanţă constatată prin act scris şi să fie exigibilă – art.591 cod pr.civilă.

Conform art.591 Cod pr.civilă – se poate încuviinţa sechestru asigurator, chiar dacă creditorul nu are titlu executoriu, dar justifică o creanţă constatată prin „ act scris şi este exigibilă”. Actul pe care îşi întemeiază reclamantul intimat cererea îl constituie convenţia încheiată la 13 martie 2002.

Conform art.1 din contract împrumutul „ poate fi achitat în trei rate „ iar scadenţa este de „ aproximativ trei ani şi jumătate”. Deci debitorul poate achita în trei rate, dar nu poate fi obligat să plătească aceste trei rate.

56

Page 57: Sectia Civila - Practică  2004

Scadenţa obligatorie a împrumutului este de aproximativ trei ani şi jumătate aproximativ 13 septembrie 2005 – existând, stabilită şi dobânda de 6,5% - dacă se achită mai repede dobânda va fi în cuantum mai mic.

În cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art.391 Cod pr.civilă – creanţa nu este exigibilă.

Faţă de aceste considerente Curtea va admite recursul, va modifica în tot încheierea recurată în sensul că va respinge cererea de instituire a sechestrului asigurator ca nefondată.

Decizia civilă nr.392/C/6 octombrie 2004

Preşedinte Secţie Civilă,Paulina GEORGESCU

57