ISSN 2066-7965

Adresa: Splaiul Unirii Nr. 313, sect. 3, 030138, Bucuresti, Romania

Adresa de contact: Dr. Ing. Mircea Ignat – INCDIE ICPE-CA E-mail: mignat@icpe-ca.ro, mobil: 0755015606

După o pauză de aproape 3 ani, Ediţia a V-a a Simpozionului de Istoria Electrotehnicii Româneşti a fost

găzduită de Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Inginerie Electrică - Cercetări Avansate în noul sediu, pe 17 iunie 2011, institut care a împlinit 10 ani de la înfiinţare şi care dorim să crească mai ales mental.

Au fost evocate personalităţi deosebite ale domeniului ; Prof.I.S.Gheorghiu şi Prof.Augustin Moraru (de către

Prof.Constantin Bălă) , Prof.Gheorghe Hortopan (de către colaboratorii săi ,Prof.Pavelescu şi

Ing.Gh.Dumitrescu), Prof.Florin Teodor Tănăsescu a evocat figura unui strălucit electrotehnician,

Dr.Ing.Alexandru Nicolau ,fost şi Director al ICPE , iar Dna Profesoară Carmen Golovanov cu darul

cunoscut pentru evocări, amestec rafinat de empatie romantică şi patetism a adus noi detalii privind personalitatea Profesorului Alexandru Popescu.

Se adaugă şi lucrarea domnului Director al Muzeului Politehnicii bucureştene ; Ing.Vasile Diaconescu.

Au fost şi două lucrări ce au interferat cu filozofia şi istoria ştiinţei datorate Domnului Dr.Mihai Bădic,

privind o analiză critică a „sintagmei societatea bazată pe cunoaştere” cît şi contribuţia asupra „ideii de cercetare ştiinţifică”(Dr.Ing.Mircea Ignat).

De remarcat la această ediţie, o participare mult mai largă ce a inclus mai mulţi tineri; să fie o schimbare de mentalitate ?, de văzut următoarele ediţii care să sperăm că se vor desfăşura la intervale mai scurte de timp.

Volumul care a apărut cu această ocazie mai include o lucrare dedicată relaţiei dintre ştiinţă, artă şi cultură,

contribuţie a domnului Profesor.Nicolae Vasile de la Universitatea Valahia din Târgovişte dar şi 2 interviuri

filmate, deosebite ale Profesorului Fl.Teodor Tănăsescu şi al Prof.Wilhelm Kappel luate de autorul acestor rînduri...

Dr.Ing.Mircea Ignat

Coordonatorul Simpozionului şi Editorul volumului dedicat celei de a V-a ediţii.

CUPRINS

Alexandru Nicolau un strălucit electrotehnician român

Prof. Dr. Florin Teodor Tanasescu - Presedinte CER …………………………………….....7

Omagiul Profesorului Gheorghe Hortopan

Prof. Dan Pavelescu - UPB, Dr. Ing. Gheorghe Dumitrescu – ICPE SA …………………..21

Profesorul Doctor Inginer Augustin Moraru, Membru Fondator al Academiei de

Stiinte Tehnice din Romania

Prof. Dr. Constantin Bala – INCDIE ICPE-CA ………………………………………….… 24

Academician Profesor Ion S. Gheorghiu, Seful catedrei de Masini Electrice, la

Facultatea de Electrotehnica dela Institutul Politehnic Bucuresti si Directorul

Institutul de Energetica al Academiei Romane

Prof. Dr. Constantin Bala – INCDIE ICPE-CA ………………………………..…..……… 26

Personalitatea Profesorului Emerit Alexandru Th. Popescu

Prof. Dr. Carmen Ionescu Golovanov – UPB ……………………………………………… 27

Aspecte ale istoriei ideii de cercetare ştiinţifică.(I)

Dr.Ing.Mircea Ignat – INCDIE ICPE-CA ..………………...………..……………………...32

Inconsistenta sintagmei “Societate bazata pe cunoastere”

Dr. Ing. Mihai Bădic - INCDIE ICPE-CA …………………………………………..….......40

Relaţia ştiinţă, artă, cultură

Prof. Dr. Nicolae Vasile – Universitatea Valahia….…………………………….....………..52

Interviu filmat cu Prof. Dr. Florin Teodor Tanasescu - Presedinte CER

Interviu filmat cu Prof. Dr. Wilhelm Kappel - Director General INCDIE ICPE-CA

7

ALEXANDRU NICOLAU UN STRĂLUCIT ELECTROTEHNICIAN ROMÂN

Prof. Dr. Florin Teodor Tanasescu

Presedinte CER

1. Formaţie profesională şi activitatea de dascăl a 24 generaţii de ingineri

S-au împlinit în acest an 2011, 122 de ani de la naşterea profesorului Alexandru NICOLAU, personalitate marcantă a electrotehnicii româneşti care a dominat prin activitatea sa o întreagă perioadă a secolului trecut, fie că era vorba de pregătire inginerească, fie aceea de ingenios şi curajos inginer, mărturie fiind tot ceeace a lăsat în tehnica românească.

Alexandru Nicolau s-a născut la data de 2/14 februarie 1889 la Iaşi (actul de naştere 89 din 03.02 1889), unde viitorul proeminent specialist va absolvi cursul primar iar apoi ca bursier, îl regăsim ca elev la un liceu cu valoroase tradiţii: Liceul Internat. In amintirile sale, Academicianul Iorgu Iordan -şi el elev al aceleiaşi şcoli- şi-l aminteşte ca un tânăr vioi,mic de statura si cu multiple preocupări cultural ştiinţifice, inclusiv aceea de a cânta în orchestra şcolii, la un instrument mai rar: piculina.

Părintii săi: Ion Nicolau -ofiţer superior- şi mama sa Smaranda -casnică-, au acordat o atenţie cu totul specială educării sale si stimulării spre învăţătura.

Termină liceul ca şef de promoţie în anul 1908, trecând bacalaureatul cu menţiunea “cum laude”. Cu reale înclinaţii spre tehnică, intră ca student la Scoala Naţională de Poduri şi Sosele din Bucureşti pe care o absolvă în anul 1913 conform datelor înscrise în Diploma de absolvire nr. 229 din 12 Septembrie 1913, având specializarea: inginer de poduri şi şosele. Nu se mulţumeşte cu această diplomă şi pasionat de electricitate, care devenea centrul de atracţie al începutului de secol, doreşte o specializare şi în acest domeniu.

In acelaşi an 1913, câştigă concursul pentru acordarea unei burse acordată de Academia Română -Fundaţia Adamachi- şi pleacă în Franţa unde studiază la o renumită şcoală electrotehnică -Ecole Superieure d‘Electricite (ESE), pe care o va absolvi un an mai târziu, obţinând diploma de inginer electrician ESE 30 iulie 1914. /1/

Menţionez faptul că acestui domeniu de activitate inginerul Alexandru Nicolau, îi va acorda întreaga sa capacitate intelectuală, pasiune şi dăruire, dovedit de tot ce a lăsat înscris în istoria tehnicii româneşti.

In anul 1914 îl regăsim ca inginer la Societatea Comunală a Tramvaielor din Bucureşti, unde este angrenat in activitatea de proiectare şi extindere a noilor linii electrificate unde lucrează până în anul 1916 si cum activitatea devenită rutinieră nu-l mai atrăgea, se hotărăşte să plece la Brăila unde unele începuturi electrotehnice îl atrăgeau ca perspectivă (Februarie 1916).

Nu are şansa de a lucra mult aici întrucât declanşarea Primului război mondial, este urmată de mobilizarea sa cu gradul de căpitan şi comandant al centrului de instrucţie al telegrafiei fără fir de la Iaşi, loc în care calităţile sale in pregătirea personalului şi de aplicare a tehnicilor noi s-a afirmat cu pregnanţă. Exemplul cel mai elocvent este acela că trebuind să asigure stabilirea legăturilor telegrafice dintre statele majore ale celor doua armate din România şi Franţa, a dezvoltat tehnica aferentă realizând legătura dintre Iaşi şi Turnul Eiffel. Imi aduc

8

aminte de faptul că atunci când nu aveam tot ceea ce ne trebuia pentru a dezvolta un proiect si ne plangeam lui, ne menţiona istoria construcţiei acestui centru, când în condiţii de război şi de lipsuri, a trebuit să imagineze soluţii şi să utilizeze ceeace avea, dar care să-i asigure performanţa dorită. Ne spunea -spre exemplu cu mult umor- cum pentru a realiza anumite elemente izolatoare în structura echipamentelor, a utilizat trunchiuri de lemn pe care le-a impregnat, pentru a le creşte rigiditatea dielectrică, oferind ingenios o soluţie.

In timp record de cca. o lună a realizat acest post de telegrafie cu materiale indigene pe care le-a găsit în ţară, post care a funcţionat ireproşabil şi pentru care Alexandru Nicolau va primi prin Decretul 3832 din 23 Februarie 1920 al Ministerului de Război, Ordinul Steaua României cu grad de cavaler.

Deja cunoscut în lumea electrotehnicienilor, Alexandru Nicolau este numit în anul 1923 profesor titular la Catedra de Maşini Electrice a Politehnicii din Timişoara unde preda neîntrerupt cursul de maşini electrice, până la pensionarea sa în anul 1947. In această perioadă a pregătit nu mai puţin de 24 promoţii de studenţi care ca ingineri, au avut o contribuţie esenţială la realizarea unor lucrări de o importanţă fundamentală pentru dezvoltarea industrială a României.

In cadrul Secţiei de Mecanică şi Electricitate a Scolii Politehnice din Timişoara, la anul III, preda cursul de maşini electrice de c.c, pentru ca în anul IV să urmeze maşinile de c.a , cursuri excelent predate dar care la exigenţa profesorului, reprezentau un obstacol care doar cu pricepere putei să-l sari.

Exemplul personal în privinţa competenţei, punctualităţii şi exigentei atât faţă de persoana sa cât şi faţă de studenţi la prelegeri, proiecte, lucrări de laborator şi examene, ajunseseră deja proverbiale. Circulă chiar o snoavă printre studenţi privind promovarea examenelor de maşini electrice: “examenul se dă alternativ, dar se cade continuu”.

Receptiv la nevoile zonei în care lucra şi pentru care trebuiau asiguraţi ingineri pentru industria minieră, predă în perioada anilor 1926-1928, cursul “Aplicaţiile electricităţii în industria minieră”.

In perioada anilor 1941–1946, a condus în calitate de Decan, Facultatea de Electromecanică a Scolii Politehnice din Timişoara acţionând cu deosebit succes la prezentarea unor noi cursuri -în concordanţă cu dezvoltarea electrotehnicii- precum şi la crearea bazei materiale care să permită ca studentul să aibă posibilitatea de a verifica cunoştinţele teoretice câştigate la curs în cadrul unor laboratoare de maşini electrice, pregătindu-l astfel pentru problemele reale cu care se va întâlni în practică.

Echipat cu platformele de încercări electrice pentru ca un student să obţină o pregătire completă din punct de vedere practic, laboratorul realizat de prof. Alexandru Nicolau a stat la baza viitoarelor laboratoare de maşini electrice ale Scoliii Politehnice din Timişoara.

Pentru studenţi, a pregătit un interesant curs de maşini electrice în două volume: Volumul 1, c.c. şi Volumul 2 c.a, apărute la Politehnica Timişoreană precum şi cursul: Aplicaţiile Electricităţii în industria minieră, lucrare apărută în aceeaşi editură.

Legătura învăţământului cu industria pentru care trebuie sa creieze ingineri bine pregatiţi nu a fost un slogan venit dintr-o directivă, ci din înţelegerea clară a profesorului Alexandru Nicolau asupra rolului pe care trebuie să-l aibă inginerul în societate. Mi s-a întărit această concluzie din discuţiile avute de mine cu numeroşi ingineri -foşti studenţi ai profesorului Alexandru Nicolau- care au devenit în decursul anilor specialişti de bază ai sectorului: ing. Vladimir Popovici, Ivancenco Alexandru, Iuliu Cserveny, Smigelski, Valer Liuba, Mihai Opaschi şi pe care i-am regăsit în ani în proiecte de mare complexitate în care fostul profesor şi

9

foştii studenţi erau chemaţi ca împreună să rezolve problemele complexe ale unei industrii în formare şi cu un real dinamism.

Despre unele din acestea, voi vorbi mai departe !

2. Alexandru Nicolau şi activitatea sa legată de aplicaţiile industriale şi managerat industrial

In persoana inginerului Alexandru Nicolau nu se disting perioade în care a fost numai dascăl, inginer sau cercetător ! El a gândit ca un profesor, a acţionat ca un inginer şi a avut curajul şi spiritul cutezător al cercetătorului ca prin inovare şi nou isi propune să ajungă la un rezultat, “cerut de cineva”. De aici şi dificultatea de a-i defini ÎN MOD DISTINCT zonele de activitate, ELE FIIND ÎNTR-O DEPLINA UNITATE.

Pentru că profesor fiind, nu era deslipit de problemele practice al industriei (vezi legăturile cu Reşiţa, Electromotor Timişoara, Electroputere Craiova, Electrotehnica), iar ca cercetător nu concepea că ceeace face, nu trebuie să răspunda unei REALE cerinţe sociale (vezi colaborările cu sistemul energetic, sectorul costrucţiilor de maşini sau chimiei, transportul feroviar).

In paralel cu activitatea de profesor la Scoala Politehnica din Timişoara în perioada anilor 1926–1936, îl regăsim şi ca director al Uzinei Electrice a Municipiului Craiova, uzina instalată în anul 1896, echipată cu maşini de c.c. şi una dintre primele centrale aparute în România (Bucureşti-1883, Timişoara-1884, Sibiu-1886).

In cei 10 ani cât a lucrat în acestă calitate, a efectuat în condiţii nu uşoare lucrările de modernizare a Centralei Electrice, trecerea acesteia la curent alternativ, extinderea şi reorganizarea reţelei de distribuţie, ceeace a avut un impact pozitiv asupra dezvoltării oraşului.

Un fapt inedit trădând preocuparea pentru difuzarea cunştinţelor în electricitate îl reprezintă apariţia în perioada cât a fost director (între anii 1933-1935) a unei reviste periodice “Contactul”, revistă care-şi propunea să informeze abonaţii: “despre lucruri care nu sunt cunoscute şi care prezintă interese pentru toţi. Va ţine la curent cu inovaţiile şi progresele tehnicii”. După cercetările prof.univ Ghe. Manolea, apăreau în aceste numere informaţii despre: aparatul de prăjit pâine, ibricul electric, maşina de călcat, soba electrică, aparatul de uscat părul, plita electrică., adevarat act educativ al populatiei cu tehnicile “ care vin “

Terminându-se concesiunea pe care AEG o avusese în lucrările de la Craiova, profesorul Alexandru Nocolau devine în 1936 director la Compania Generală de Electricitate AEG de la Bucureşti, cea care va deveni după naţionalizare (1944), viitoarea Fabrica ELECTROTEHNICA.

Dintre realizările mai deosebite pe care Alexandru Nicolau le-a dezvoltat în cadrul AEG-Bucureşti, pot fi reţinute cele legate de realizarea ferry-boat-ului de la Giurgiu-Rusciuk, dublarea capacitatii substaţiei electrice Obor–Bucureşti, executarea substaţiei Titan–Bucureşti, cu comandă automată de la distanţă, transformatoare electrice până la 1000 kVA.

După naţionalizarea AEG-Bucureşti în anul 1944 şi transformarea fabricii în Electrotehnica Bucureşti (fabrica situată pe strada Doamnei nr. 14) -unitate care ca şi IMEB Bucureşti se bucura de un corp select de ingineri care compensau prin performanţele inginereşti dotarea mai slabă pe care o aveau –Fabrica Electrotehnica este regăsită prin mari proiecte conduse şi realizate de ing. Alexandru Nicolau.

Aş menţiona din rândul acestora câteva premiere, de deosebită importanţă pentru electrotehnica şi industria românească a acelor ani.

transformatoare de 3 MW/10 kV şi 6 MW/10 kV

10

electromotoare în construcţie antigrizutoasă de 125 kW la 750 rot/min generatoare electrice de 25 kVA-3 x 380V–1000 rot/min

Dezvoltarea industrială a tarii cerea realizarea unor lucruri nefăcute până la acea dată în industria electrotehnică românească, dar lipsa de resurse şi termenele de intrarea în funcţiune a unor noi obiective -strategice pentru ţară cum era cazul energeticii şi a metalurgiei – constituiau mari greutati care doar cu competenta tehnica si angajament, curaj si implicare, puteau fi depasite.

Orgolios in ceeace priveste nivelul pe care trebuie sa-l dea unei solutii, daruit intru totul atunci cand trebuia sa rezolve o anumita problema, Alexandru Nicolau este regasit in mari probleme tehnice care stateau in fata electrotehnicii romanesti lipsita de resurse financiare pentru a cumpara de la altii sau confruntata de multe ori cu termene inacceptabile de livrare.

Asa a fost si cazul motoarelor pentru metalurgie , sector de activitate prioritar in acei primi ani de dezvoltare industriala si care la nevoile tot mai mari de otel a tarii, se dezvolta cu mare rapiditate . Realizeaza in anul 1947 pentru Hunedoara un electromotor de 500 kW – 3 000 rot / min – 6 kV in dubla colivie pentru actionarea unei suflante SULZER iar odata cu instalarea noului furnal de 700 m c de la Hunedoara si modernizarea furnalului de la CALAN, este solicitat sa proiecteze si realizeze 5 buc electromotoare de 1000 kW pentru actionarea suflantelor care incepeau sa se produca la Uz 23 August . Era intotdeuna “ultima solutie” la care se apela intrucat in conditiile unui termen greu de realizat –6 luni– si a unor impuneri tehnice noi cu care nu se mai confruntasera pana atunci, nici UCM Resita si nici Electroputere Craiova nu acceptasera comanda.

I-i placea “aventura tehnica”, îi placea sa “fie provocat” pentru ca doar asa putea sa-si manifeste marea capacitate tehnica de a inova, de a sti sa “riste calculat”, controland si stapanind fiecare etapa a conceperei unui produs , curajos in definirea unei solutii si promovarea ei. In acest caz, - spune dansul intr-un memoriu pe care l-am gasit cu cativa ani in urma - cu mijloacele precare de care atelierele din Str. Doamnei dispunea, nu mai trece prin faza de prototip asa cum se practica in fabricile de specialitate, ci sigur pe solutia data, realizeaza in acelasi timp si capul de serie si celelalte 4 exemplare, livrate la termenul solicitat si la performantele cerute .Timp de 15 ani ele au functionat ireprosabil dupa care perioada - odata cu cu instalarea altor turbosuflante- au fost trecute in rezerva.

O alta realizare practica de prestigiu este reprezentata de Skif-ul nou de la Hunedoara pentru care era nevoie de un electromotor cu 2 viteze: 160 kW la 500 rot / min si 40 kW la 125 rot / min. Solicitarea adresata unor firme straine s-a lovit de termenul lung de livrare pe care puteau sa-l asigure – cca 18 luni – ceeace ar fi condus la o intarziere a punerii in functiune a furnalului. Alexandru Nicolau a acceptat aceasta provocare de a realiza acest motor in 6 luni. Sesizeaza dificultatile pe care le presupune raportul de viteze ¼ , la rotatii neobisnuit de mici pentru motoare electrice si dupa stradanii sustinute folosind un electromotor UMEB de 500 kW la 750 rot / min construit pentru fabricile de ciment din care s-a folosit numai partea mecanica – si aceasta supusa unor modificari – a construit electromotorul cu doua bobinaje pe stator si doua bobinaje pe rotor , cu bobinajele fractionare. Este de semnalat bobinajul rezultat exceptional de 0,75 bare/ pol si faza , ca si faptul ca la schimbarea turatiei, tensiunea in rotor putea atinge valoarea de 3000 V ceeace impunea asigurarea unei izolatii in clase superioare.

11

3. Alexandru Nicolau cercetator si conducator al activitatii de cercetare

La 1 Iulie 1950, Prof. Al. Nicolau este angajatul Uzinei Electroputere Craiova, una din primele mari investitii destinate Programului de electrificare a Romaniei. Nu lucreaza aici decat pana la data de 1 Noiembrie a aceluiasi an, cand este numit Director a Directiei de Proiectari electrotehnice din Ministerul Electrificarii si Industriei Electrotehnice (Decizia 554/ 10 .10 .1950), institutie creata pentru a sprijini politica de dezvoltare a industriei electrotehnice romanesti, crearea noilor capacitati industriale de la Electroceramica Turda, Fabrica de cabluri si Materiale Electroizolante, Electroaparataj, dezvoltarea platformelor industriale existente in Romania –UMEB, UCMR Resita, Electroputere Craiova, Acumulatorul, Electrofar, Electrobanat Timisoara, Steaua electrica Fieni-, pentru care trebuiau realizate proiecte de dezvoltare, dotarea cu platforme de incercari pentru verificarea produselor, stabilirea profilelor de fabricatie.

Se poate spune cu multa dreptate ca acest DEPET care mai tarziu se va uni cu ICET (Institutul de Cercetari Electrotehnice) ICET devenind apoi ICPET (Institutul de Cercetari si Proiectari Electrotehnice) si avand ca Director pe Prof Alexandru Nicolau, a fost creuzetul in care s-au conceput dezvoltari de capacitati industriale, produse si tehnologii, s-au format oameni. Si ma bucura sa spun ca acesti oameni care au stat la baza multor premiere industriale in Romania au fost formati avand ca modele marile personalitati care au lucrat in Institut sau au colaborat cu Institutul: mai intai Alexandru Nicolau si apoi alti mari specialisti care au lucrat aici: Iulius Cserveny, Ghe. Hortopan, Roman Stere, Maria Nicolae, Aurel Avramescu, Remus Radulet, Alexandru Timotin, Romica Zaroni si Dan Fintescu, Dan Ion si Nicolae Bichir, Felician Lazaroiu, Vascan Teodor si Ion Barbu, formare profesionala ce viza atat competenta tehnica cat si curajul de a aborda lucruri noi, de a te implica inginereste in rezolvarea unor probleme, de a avea curajul de a crede ca imposibilul poate fi apropiat posibilului, asa cum a facut-o intreaga sa viata, Prof. Alexandru Nicolau.

Ca director al Institutului ICPET in perioada 1950-1955 (1.11 1955), Director cu delegatie (intre 28.10.1963 – 05.09.1964, secretar stiintific pana la sfarsitul vietii (31.Dec.1978), Prof.Alexandru Nicolau a sadit in constiinta cercetatorului “frumusetea descoperiririi“, responsabiltatea fata de solutia data, curajul si abnegatia cu care trebuie sa raspunzi unei solicitari a societatii.

Intr-un fel, îl pot considera trunchiul pe care in timp, cei care au venit dupa dansul la conducerea Institutului, “au altoit “ alte trasaturi care s-au reflectat in dinamismul si performanta cu care Institutul prin oamenii sai era regasit in marile premiere ale industrie electrotehnice romanesti : proiectele de dezvoltare ale zecilor de fabrici din sectorul electrotehnic si platformele de testari a fabricatiei realizate in cadrul acestora, seriile unitare de motoare si transformatoare, aparatajul electrotehnic si tehnica tensiunilor inalte, masinile electrice speciale, actionarile electrice destinate morilor de ciment, metroului bucurestean, forajului terestru si marin, electrotehnologii sau materiale electrotehnice organice sau anorganice, tehnologii de protectie climatica.

Despre Prof. Al. Nicolau se poate vorbi atat ca director sau secretar stiintific al Institutului in care calitate a condus destinele Institutului si a canalizat eforturile laboratoarelor spre realizarea de tehnici utile economiei nationale –electrotehnica intrand practic peste tot– cat si in calitate de cercetaor implicat personal in rezolvarea unor probleme de larg interes tehnic si economic.

Ca director, vorbea putin, cerea mult si nu era conducatorul care sa se ascunda dupa sloganul “nu pot pentru ca nu s-a mai facut“.

12

Era receptiv la nou asa cum si noi inginerii mai tineri intrati in Institut am fi dorit sa facem numai ceeace facea SIEMENS, Westinghouse, ASEA. Alexandru Nicolau nu privea insa noul ca o desfatare suprema a cercetatorului – asa cum o percepeam noi la acei ani - ci ca un instrument prin care noul trebuia sa-i rezolve o problema pentru care tehnicile clasice nu i-o ofereau.

Imi aduc aminte ca la nivelul anilor 1956 dr. Victor Toma realizase primul calculator cu tuburi la IFA. Imediat l-a trimis pe ing. Nelu Bichir la Magurele -viitorul Profesor al politehnicii Bucurestene cu care a colaborat la realizarea seriilor unitare de masini electrice- ca sa optimizeze un miez de transformator. Sesiza ca optimizarea in viitor vine de la modelarea si utilizarea tehnicilor de calcul in proiectare.

Aparuse de asemenea, problema actionarilor electrice folosind elemente semiconductoare, amplificatoare magnetice, tiratroane si considera ca trebuie sa citeasca, sa discute cu oamenii si 6intr-un fel sa opuna doua pozitii: clasic sau modern din a caror confruntare, sa apara o solutie de interes. Nu era o “arta pentru arta”, cauta sa afle ce poate castiga dintr-un lucru nou si atunci cand lucrurilre erau clare si bine stapanite, se implica cu mult curaj -inclusiv in convingerea beneficiarilor- in introducerea noilor solutii in proiectele pe care le dezvolta.

Regulatoarele hidrocentralelor de pe Valea Bistritei, tractiunea electrica, echipamentele de cracare a gazului metan, optimizarea masinilor electrice si a transformatoarelor prin tehnica de calcul, sunt doar cateva domenii in care Al Nicolau are curajul de a propune solutii noi si pe care le va promova industrial.

Curajul pe care-l dovedise in inceputurile sale ingineresti era amplificat astfel de experienta bogata pe care viata i-o daduse, dar si de cunoasterea tendintelor noi care apareau in tehnica si intelegerea faptului ca o solutie iesita din tiparul unor lucruri pe care le invatase in scoala sau le capatase dintr-o practica inginereasca , poate sa-i dea un raspuns la o problema pe care o are de rezolvat.

Explica clar ce dorea si cerea ca acelasi lucru sa-l faca si acela care avea de rezolvat o problema. Era dispus sa asculte opinia celor cu care lucra dar era ferm in respectarea deciziei care o lua dupa acest moment .Analizele tehnice pe care le facea conduceau intotdeuna la clarificarea unor aspecte ce puteau afecta o solutie , restabilea increderea cercetatorului ca are o solutie de rezolvare.

Alexandru Nicolau avea o anumita intelegere asupra pozitiei de Director si aceea de colaborator si coleg intru inginerie.

Atunci cand era pe “scaunul de director“ era alt om, bazat pe principiul “ca seful nu trebuie sa se traga de sireturi cu subalternii. El reprezinta interesele institutiei si asta cere o anumita distanta“ spunea in amintirile sale pe care mi le-a lasat Prof.univ Nastase Bichir /2/. O aparenta asprime a Profesorului Alexandru Nicolau ne facea pe noi cei mai tineri sa-l numim “Jandarmul”.

Dar sub aceasta asprime se ascundea un suflet cald, deschis intotdeuna sa ajute, gata spre a discuta cu tine orice problema tehnica sau din domeniul culturii, cu o mare sinceritate in judecarea unor lucruri, dar deosebit de exigent si dur atunci cand mai scoteai si “perle tehnice”. Cred ca aceasta platosa a duritatii, ascundea modul solitar prin care a trecut prin viata.

Alexandru Nicolau dovedea prin tot ceeace facea, ca nu este doar un om dedicat tehnicii ci si culturii. Formarea sa umanista si tehnica, isi are originale in traditile Liceului Internat din Iasi , vatra de autentica cultura si formare de valori. Intamplator, cazandu-mi in maini “Memoriale” lui Iorgu Iordan publicate in anul1977 /4/, am avut surpriza sa constat ca au fost

13

colegi la acel Liceu, iar portretul pe care i l-a facut lui Alexandru Nicolau, merita a fi cunoscut de cititor.

“Un coleg mai de graba retinut prin temperament, dar si prin dorinta de a se consacra in intregime preocuparilor sale destul de numerose. Deosebit de inzestrat atat pentru studiul propriuzis cat si pentru muzica, s-a remarcat in ambele domenii ca un fruntas intre fruntasi. In cursul inferior al Liceului a fost premiantul intii sau al doilea, in intrecere cu un coleg care se conducea dupa principiul proclamat, ca meritos cu adevarat este elevul care capata note mari, fara sa invete. Nicolau a fost insa realist si obtinand o bursa -este vorba de o bursa Adamache data de Accademia Romana- s-a specializat la Paris ca inginer electrician , devenind unul din cei mai buni specialisti in aceasta ramura “

Iorgu Iordan si-l aminteste si ca avand reale aptitudini muzicale. “Colegul Nicolau, canta si in orchestra (la flaut si piculina) iar in fanfara Liceului, la Flugenhorn, fiind unul dintre cei mai buni in amandoua. Gratie darului inascut, putea sa orhestreze si sa transpuna o melodie -fireste nu prea complicata- de la un instrument la altul sau chiar la altele”.

Ca unul care prin natura activitatii am lucrat peste 22 ani impreuna atat ca cercetator cat si in calitatea de coleg in conducerea Institutului, port o amintire luminoasa care se extinde atat in planuri ingineresti cat si umane. Tanar inginer, intr-o deplasare facuta impreuna la Iasi, aproape 5 ore am putut discuta cu Alexandru Nicolau nu el ca director si eu ca subordonat ci ca 2 colegi care-si impartaseau din ale vietii: tehnica, istorie, cultura, viata. Pentruca Alexandru Nicolau facea parte din acea generatie de ingineri pentru care cultura si arta, istoria nu erau lucruri mai putin importante decat tehnica. Ghiata in care noi i-l credeam tintuit, se topea in fata unui simbolic pahar de vin pe care-l comandase si ne tratase pe cei 4 calatori care in compartimentul dinamului de Iasi de pe acea vreme, se deplasau la Iasi pentru o problema tehnica, dar care prin ceeace discutau dovedeau, prin valorile in care credeau si aveau curajul sa le spuna, ca ele erau puntile care ne legau, respectul pe care i-l purtam ca om si ca tehnician.

Mai tarziu atunci cand preluasem franele Institutului , Alexandru Nicolau a fost .cel care m-a ajutat ca pasii pe care-i fac sa fie mai putin sovaelnici, sa lupt pentru prestigiul unitatii pe care viata mi-a dat sansa de a-i fi conducator, sa se regaseasca poate prin mine , in ceeace ar fi vrut sa faca el iar varsta nu i-o mai permitea.

Dar indiferent de pozitia pe care Prof Alexandru Nicolau o ocupa in Institut, nu a neglijat niciodata propriile cercetari.

In anul 1958 o problema deosebit de grea statea in fata industriei electrotehnice romanesti si anume aceea a tipizarii dimensiunilor masinilor electrice fabricate in Romania, interschimbalitatea motoarelor electrice din punct de vedere al geometriei si dimensiunilor de montaj, al inaltimii axului motorului, iar performantele pe care trebuiau sa le asigure erau cele inscrise in normele CEI, indeplinirea lor garantand o desfacere atat pe piata CAER -unde va deveni in timp al doilea mare producator- cat si pe piata vestica /2/.

Performanta, interschimbabilitatea si economia de material in sensul optimizarii consumului de cupru si fier, deveneau obiectivele pe care in fruntea unui colectiv format din specialisti ai sectiei de masini electrice de la ICET, constructorii sefi si inginerii sefi de la Electroprecizia Sacele, Electroputere, Electromotor, Prof. Alexandru Nicolau trebuiau sa le indeplineasca.

Extinzand aceasta actiune si la transformatoare -cercetatorii Nastase Bichir si Ghe. Nistor depunand o intensa activitate -s-au cules de la fabrici datele utile proiectului- s-a facut o larga documentare asupra fabricatiei de motoare in alte tari si in final s-a trecut la conturarea unei serii de motoare apte de a satisface doua piete: cea vestica si cea a tarilor CAER, nu intotdeuna respectand aceleasi standarde de performanta /3/.

14

Profesorul Univ Nastase Bichir imi povestea conceptia proprie cu care Prof. Alexandru Nicolau abordase elegant aceasta problema, plecand de la bilantul de puteri. El i-i spunea metodei utilizate “Metoda Boucherot“ Boucherot i-a fost probabil profesor la ESE Paris atunci cand i-a urmat cursurile, pentru ca in literatura de specialitate spunea Prof. Bichir, metoda nu a intalnit-o !

Metoda de proiectare era interesanta pentru predeterminarea elementelor ce caracterizau seria unitara. Astfel, daca se stabilea prin tema de proiectare nivelul pierderilor (in infasurari si in fier) pentru intreaga serie, se putea aproxima o cantitate de materiale active pentru fiecare dintre tipodimensiuni.

Cunoscand pierderile din infasurari 22 )( JMRIPw W

si impunand o densitate de

curent J, se estima masa Mw necesara pentru realizarea unei infasurari realizate dintr-un material de rezistivitate ρ si densitate de masa γ.

La fel, avand un sort de tabla silicioasa si alegand o inductie medie in circuitul magnetic, -deci anumite pierderi sprecifice medii- se determina masa de fier .

In acest mod, folosind o conceptie clara a tipizarii si realizand o excelenta colaborare intre specialistii Institutul de Cercetari si Proiectari Electrotehnice si grupurile de conceptie ale fabricilor de masini electrice, a devenit posibila proiectarea optimizata a intregului numar de tipodimensiuni ce constituia seria de motoare electrice.

Dupa anii 1961, punerea in aplicare a acestui proiect a revenit unui cunoscut electrotehnician -Valer Liuba- care transferat de la minister, a finalizat aceasta actiune care a facut ca Romania sa aiba o serie unitara de masini electrice, performanta si cautata pe pietele externe.

Un domeniu nou deschis de Prof Alexandru Nicolau in ICPE a fost acela al protectiei climatice, industria electrotehnica romaneasca, rezultat al conceptiei proprii care devenea tot mai consistenta odata cu cresterea fortei unitatilor de cercetare dar si a unor licente deosebit de performante – licenta Delle pentru aparataj de inalta tensiune , licentele pentru locotive (cele Diesel de la Brown Boveri si pt cele electrice de la ASEA, licenta COGEBI pt. izolatii, televizinea in sistem Pall si nu SECAM cum o aveau tarile CAER, licenta HOCUSIN pentru elemente de automatizare, CDC pentru semiconductoare- incepea sa fi o prezenta tot mai simtita pe pietele externe.

O corelare tot mai rationala intre ce poti sa faci si la ce tehnici trebuie sa apelezi, se pare ca statea mai atent in fata factorilor de decizie si a specialistilor care furnizau informatiile tehnice, decat se pare ca se face astazi. Ca exemplu, domeniul masinilor electrice in care era o competenta si recunoscuta activitate romaneasca, nu s-au achizitionat licente, deschiderea de domenii noi: masini speciale pentru actionarea masinilor unelte si robotica, masini si micromasini cu functii noi inglobate, micromasini pentru aviatie si tehnica militara, fiind integral realizate in conceptie proprie.

In schimb, domeniile de varf, cele care prin aplicare permiteau dezvoltarea celorlalte,aveau prioritate in achizitionarea lor.

In exportul romanesc, industria electrotehnica romaneasca castiga in afara pietii CAER, noi segmente in special in numeroase tari din Africa, Asia si America latina, dar din pacate zone cu conditii de mediu diferite de cele normale: temperatura, umiditate, radiatie solara, ceata salina, microorganisme, adesea lucrand in sinergie.

15

Romania incepea sa livreze nu doar produse ci si linii tehnologice si instalatii complexe precum: sisteme de irigatii, rafinarii,linii de transport de energie, fabrici de ciment, utilaj de constructii si amenajarea drumurilor. Semnalul accelerarii deciziei de a dezvolta acest domeniu a fost generat de exportul rafinariei de la Gauhati in India cand termitele mancand toata masa organica din izolatia cablajelor din panourile electrice au creat numeroase defectiuni sau cand exportul de camioane si tractoare in Cuba , fusese compromis de uzura extrema a lacurilor si vopselelor, urmare a conditiilor severe de mediu (umezeala – temperatura – salinitate).

Este transferat la ICPE in calitate de Ing Sef si apoi Seful sectiei de protectii climatice Iulius Cserveny -un fost student timisorean al profesorului Alexandru Nicolau- si impreuna au format oameni care sa poata aborda un nou domeniu si sa realizeze standuri de incercari care sa simuleze aceste conditii de mediu si sa permita elaborarea de recomandari pentru acoperiri organice, anorganice si metalice destinate produselor care vor functiona in zone cu climat extrem: temperatura, frig, insoleiere, actiunea agentilor chimici, microorganismelor sau actiuni combinate ale acestor factori. Zeci de camere climatice care simulau regimurile de functionare cald-umed, echipamente de verificare a efectului radiatiei solare asupra sistemelor de vopsire, camere de frig, camere de testare a influentei mediilor chimice -inclusiv ceata salina- culturi de microorganisme si ciuperci, intrau in dotarea institutului.

Cu o deosebita experienta inginereasca, intelege ca validarea unui rezultat sub forma unei recomandari tehnologice pe care o acorzi unui producator insemana un gir pe care-l dai privind calitatea, dezvolta in paralel cu laboratoarele de testari din cadrul Institutului, statii de incercari “in situ“, in zone in care acesti factori apar: in zona tropicala a Chinei de la HAI NAN, in zone climatice din Orient, in mediul miner la Baia Mare, la Fundulea pentru regimurile climatice specifice zonelor agricole (praf), la Agigea pentru radiatie solara si microorganisme.

Mii de recomandari au fost date privind protectia climatica a produselor, nexistand producator din Romania cu sarcini la export , care sa nu paseasca in laboratoarele ICPE, care sa nu beneficieze de rezultatele cu totul exceptionale atat din punct de vedere al solutiilor date -in special pentru stabilirea duratei de viata- care sa nu recunoasca eficienta acestei activitati.

O munca competenta si de pionierat, cu o definire exacta a lucrului pe care trebuie sa-l faci si crearea instrumentelor si mecanismelor care sa te conduca la succes.

Ca intotdeuna in locurile in care a lucrat si in activitatile in care si-a lasat pecetea, Alexandru Nicolau prin competenta sa tehnica, implicare si fermitate in a stabili “drumul cel mai scurt intre doua puncte”, a format oameni iar pe cei din alte specialitati decat electrotehnica i- a facut sa inteleaga ce este important si ce nu , ce trebuie rezolvat astazi si ce trebuie lasat pentru maine.

Alaturi de el si atunci si acum, se gasesc figurile luminoase ale lui Iulius Cserveny, Ecaterina Parligras, Mircea Damboiu, Mihai Cristescu, Liliana Oprean, Livia Strat si Drul Ion Pitis – omul cu ciupercile cum i-l mai tachinam noi – care au pus bazele unui domeniu tehnic de mare complexitate si eficienta , protectia biologica a echipamentelor.

In mediul industrial romanesc, rezultatele si performantele proiectelor pe care le realiza Alexandru Nicolau, deveneau tot mai cunoscute si odata cu aceasta, implicarea lui in alte mari lucrari.

Industria chimica din Romania care luase un puternic avant avea nevoie de o serie de echipamente care sa permita cracarea prin arc electric a gazului metan (CH4) in scopul obtinerii de acetilena (C 2 H2) si Ministerul Chimiei solicita in anul 1952, realizarea unor echipamente care sa permita acest lucru.

16

In conceptia data de Prof Alexandru Nicolau si dispunand de un excelent colectiv in care figura un alt viitor director al Institutului -Ing Ghe Hortopan- se proiecteaza, realizeaza si pune in functiune un redresor de inalta tensiune cu parametrii 9,6 kV si 240 A, precum si alte echipamente conexe, dezvoltand la Rasnov una din puternicele instalatii de cracare ale industriei chimice romanesti. Marturisea cu mandrie ca tot ce a cumparat, au fost 30 buc Thiratroane BBC – 10 kV – 25 A, restul fiind componente asigurate din tanara industrie electrotehnica romaneasca.

Recunoastere a meritelor pentru realizarea acestui obiectiv, Prof Alexandru Nicolau va primi Premiul de Stat.

Nici industria cimentului nu ramane mai prejos si avand nevoie de realizarea unor linii de fabricatie de mai mare productivitate, solicita realizarea unor echipamente electrotehnice care constituiau premiere daca ne referim la performantele cerute /5, 6/.

Doua probleme grele se solicitau unui proiectant. Intai sa asigure motoare electrice de mai mare putere, prin aceasta creind premizele de a mari capacitatea morii si deci productivitatea. Apoi, sa evite reductorul mecanic care transforma turatia mare a motorului de la 1500-3000 rot/min la 7-10 rot/min atât cat se rotea cuptorul morii, scazand in acelasi timp si randamentul liniei, ceeace conducea la gandirea unui viitor sistem de comanda cu viteza variabila, mai putin utilizat in acei ani datorita complexitatii lui.

Aceste 2 elemente devin tinta cercetarilor sale in care se implica personal: proiectarea motorului si solutiile optime din punct de vedere al puterii si dezvoltarea celui mai rational sistem de actionare electrica si reglaj viteza, problema pe care o incredinteaza Inginerului Dan Ion si colectivului sau in care s-au distins Ing Serbu Viorica si Bianca Serbanescu, un excelent colectiv cu care va face actionarea electrica a morii si in viitor prin solutiile date, va deveni proiectantul si constructorul echipamentelor de actionare electrica a peste 15 linii de ciment implemantate in tara: Tasca, Medgidia, Alesd Haghiz dar si export in Siria, Irak, China, Pachistan, Yugoslavia, realizari purtand pecetea unor autentice solutii ingineresti.

In anul 1960 la Electroputere Craiova se asimilase dupa marturiile Dr Ing Valerius Stanciu -ing sef la acea vreme- motorul MIF 1600 – 1000 rot/min la 6 kV pentru actionarea morilor de ciment , reducerea turatiei de la 1000 rot/min la cateva ture facandu-se cu ajutorul unui angrenaj mecanic , un pinion de pe axul motorului care actiona o roata dintata de diametru mare . Se pare insa ca Centrala Cimentului avea nevoie de puteri tot mai mari si o solutie a fost actionarea morii cu doua motoare de 1600 kW a caror pinioane erau dispuse la 120 grade pe periferia rotii dintate de pe axul morii.

Din pacate, solutia nu a dat rezultatele scontate deoarece praful de ciment depus pe angrenaj nu permitea o distribuire in mod egal a cuplului exercitat de cele doua motoare, blocarea unui motor sau incarcari neegale, avand ca efect arderea unui motor si apoi in lant, a celui de al doilea.

In perioada anilor 1968 – 1969, Prof Alexandru Nicolau este solicitat sa analizeze solutiile de actionare directa a morilor pentru liniile de ciment cu motoare electrice, solutiile sale fiind deosebit de interesante pentru nivelul acelor ani cand electronica de putere nu ajunsese la nivelul de posibilitati pe care-l poate asigura astazi, coordonand un program de cercetare si realizare industriala a unor linii de producere a cimentului cu numeroase elemente noi nepracticate in tehnica acelor ani.

Ministru Ion Avram, îl insarcineaza cu conducerea colectivului care urma sa realizeze aceste echipamente, responsabilitatiile partenerilor fiind urmatoarele:

17

ICPE, proiectare motor impreuna cu Grupul de Uzine Resita, schema de actionare si coordonarea generala a colectivului

Grupul de Uzine Resita, proiectare impreuna cu ICPE si executie motor electric Uzinele Electroputere Craiova, transformatorul Uzina 23 August, cuplajul si axul de transmisie la moara Urmare a studiilor intreprinse in anul 1968, solutiile care au rezultat a fi posibile au fost

urmatoarele:

Actionare cu motor sincron de turatie redusa cu rotorul montat direct pe capul morii , alimentat de la un convertizor static cu tiristoare sau de la un convertizor mixt cu tiristoare si generatoare de curent continuu sau

Actionare cu motor de cc alimentat de la un redresor hibrid cu tiristoare In anul urmator s-au aprofundat aceste solutii , actionarea de c.c parand cea mai

avantajoasa din punct de vedere al pretului de cost , al valorii importului , termenului de asimilare , siguranta reusitei .

In faza de proiect tehnic, s-au analizat doua solutii de comanda si reglare pentru motorul de cc:

Varianta cu tiristoare in punte semicomandata si Varianta cu amplificatoare magnetice care functioneaza doar la pornire Analiza a

aratat ca varianta cu amplificatoare magnetice este avantajoasa intrucat satisfacea toate conditiile tehnice impuse de procesul tehnologic , era mai supla , ieftina si sigura in exploatare. Devenea insa clar -si lucru acesta a fost subliniat in toate consiliile tehnice- ca pentru puteri mari de ordinul a 3-6 MW , trebuia sa se treaca la o schema alimentata cu tiristoare, decizandu-se ca dupa terminarea primei solutii, pe acelasi echipament de la Alesd si folosind parte din componentele schemei , sa se treaca la noul sistem de actionare.

Mentionez ca acest colectiv pe care l-am mentionat , va realiza in anii urmatoari actionarea electrica a motoarelor inelare realizate de IMGB la o putere de 5 MW , cu cicloinvertoare.

Schema cu amplificatoare magnetice permitea functionarea motorului in unul din

urmatoarele regimuri:

* regim, normal de lucru cu reglarea automata de turatie si

* regim de manevra la turatii reduse , reglare manuala prin potentiometru

In regim de reglare automata, pornirea se facea la cuplu constant, reglabil intre1,5-1,9 Mn

aplicat progresiv pentru eliminarea socurilor . Reglarea turatiei se facea prin curentul de excitatie, tensiunea aplicata motorului fiind cea maxima data de retea.

In regimul de manevra, curentul de excitatie se mentinea constant si se regla tensiunea pe rotor prin amplificatoare magnetice.

Iar solutia finala preconizata ca raspuns la cerea Centralei Cimentului de a mari puterea si creste precizia regalajului, se contura inca din anul anul 1971, spre motoarele sincrone de 5,5 MW la 6 rot / min si convertizoare de frecventa la cativa Hz , corespunzatoare turatiei de 6 rot / min , solutie data de ICPE. Echipamentele de actionare electrica realizate – intai in Institut, apoi in cadrul Intreprinderii Electrotehnica – au constituit un succes , linii de fabricatie a cimentului in acesata conceptie regasindu-le si astazi in fabricile de profil din Romania.

18

Mentionez faptul ca intrata in exploatare la fabrica de ciment de la Alesd, din anul 1973, si constituind punctul de plecare al liniilor moderne pe care le va fabrica in anii urmatori Romania, instalatia realizata reprezenta la acea vreme una din solutiile cele mai moderne de actionare reglata cu motor de c.c de mare putere ( 1,8 MW ) si turatie mica ( 17-19 rot / min )

4. Alexandru Nicolau un pretuit consilier al mediului industrial

Edison afirma ca nu poate inventa nimic daca nu se vinde. Parafrazandu-l , putem spune ca Prof Alexandru Nicolau nu s-ar fi apucat de nimic sa proiecteze, daca acest lucru nu devenea ceva concret , un rezultat practic al activitatii ingineresti. Iar acest lucru era cunoscut de cei din industrie care i-l cautau si-i cereau opinia in marile proiecte pe care Romania incepea sa le deruleze.

La proiectarea primului hidrogenerator pentru centralele de pe Bistrita Aval a fost solicitat sa analizeze solutiile cele mai indicate, a participat la constructia lor si a dat asistenta la punerea lor in functiune. Cand in anul 1960 Uzina Resita a primit sarcina de a executa hidroagregatele destinate centralelor in aval de Centrala Stejarul de pe Bistrita, 24 bucati in 4 tipodimensiuni cuprinse intre 5 si 23 MW, livrabile in 4 ani,- sarcina deosebit de grea atat din punct de vedere al proiectarii cat si a organizarii pentru executarea lor -, Alexandru Nicolau si un fost student al sau – Mihai Opaski – pun bazele unei autentice scoli de proiectare pe care Resita si-a pastrat-o cu toate prefacerile suferite in ani, al caror rezultat a fost capacitatea de proiecatre a grupurilor mari hidro, nu accesibila multora.

Tin minte ca insasi primele regulatoare de tensiune destinate acestor centrale au beneficiat de solutiile date da dansul si de colaboratorul sau ing. Iacob Venus.

In problemele de electrificare a tarii si a dezvoltarii de echipamente electromecanice pentru centralele electrice a fost in permanenta numit in consiliile stiintifice ale Ministerului energiei, inclusiv in cazul hidrocentralei de pe Dunare, fiind coptat in Consiliul stiintific pentru sistemul hidroenergetic Portile de Fier.

Noi cei mai tineri ne miram de prestigiul de care se bucura Prof. Alexandru Nicolau cand mergeam intr-o fabrica, de increderea de care se bucura in randul lor, de pelerinajul unor specialisti la biroul sau, nume grele in electrotehnica romaneasca: Ascanio Crisan, Alexandru Ivancenco, Iulius Cserveny, Vladimir Popovici, Capitan de rangul 1 Marcel Diaconescu, Dan Fintescu, Lehrer si Heinrich de la Electroputere Craiova, Bunea de la UMEB, Mihai Opasky, copartasi la multe proiecte dezvoltate in comun.

Imi amintesc de un caz povestit si intalnit la Uzinele din Resita cu care -pe tot parcursul vietii sale- era in legaturi nu doar tehnice ci si de suflet .

Dezvoltarea Uzinei cerea un plus de putere de peste 8000 kW si conectarea acestei retele fuctionand la o frecventa de 20,8 Hz cu reteaua de 50 Hz , se impunea a fi facut-a cu mare urgenta.

Solutia data de fabrica – un cuplaj rigid cu doua masini sincrone – putea conduce la deficiente serioase in exploatare in special din punct de vedere al stabilitatii. Consultat in aceasta problema, Prof Alexandru Nicolau propune un sistem elastic de cuplaj cu motor asincron si generator sincron, solutie reprezentand cheia sistemului si a stabilitatii, insusita de fabrica si datorita importantei ei tehnice, distinsa impreuna cu intreg colectivul, la Premiul de Stat clasa I-a.

Prietenia stransa pe care o avea cu Contraamiralul Marcel Diaconescu -un tehnician de exceptie care a facut mult pentru marina romaneasca- s-a resfrant si asupra unor rezolvari

19

deosebite la probleme grele pe care marina i le cerea si foarte putini erau cei care puteau sa ofere solutii.

Una din probleme, era protectia magnetica a navelor contra minelor, pentru care a gasit solutii aplicate cu succes; sau repunerea in functiune a unor echipamente care dupa parasirea de catre trupele germane a Romaniei, fusesera scoase din functiune.

5. Profesorul Alexandru si curajul sau “bine temperat”

Prof. Alexandru Nicolau a fost inzestrat de natura cu calitati intelectuale deeosebite, care cred ca s-au desprins din cele pe care le-am prezentat pana acum. Acestora li se poate asocia intuitia asupra unor fenomene si riscul pe care si-l asuma constient si calculat in unele situatii. Imi povestea Profesorul Bichir - care i-a fost un apropiat colaborator la cateva puneri in functiune a unor echipamente - cand la aparitia unor scutrcircuite si jerbe de scantei, ramanea singur alaturi de echipamente.

Atunci cand proiectase si realizase motoarele pentru suflantele destinate Uzinelor metalurgice firesc ca trebuia sa le incerce. Puteri mari ale echipamentelor, instalatii de alimentare cu energie electrica a fabricilor slabe, sigur ca putini isi asigurau riscul unor scoateri din functiune a alimentarilor electrice. Asa s-a intamplat si la Uzina 23 August unde se incerca o suflanta si energeticul sef -opunandu-se incercarii intrucat la pornirea ei actiona protectia de la statia de transformare- a plecat, lasand cheia directorului tehnic.

Prof. Alexandru Nicolau dupa un calcul sumar facut pe baza maselor infasurarii transformatorului si motorului, a capacitatii lor calorice, a intuit ca pentru un curent de pornire al motorului Ip < 6 In , temperatura nu poate depasi in timpul pornirii termperatura admisa pe durate scurte de timp de clasa de izolatie A (motorul avea 800-1200 kW la 3000 rot/min), a conectat motorul si a efectuat proba.

O situatie mai complicata se petrecuse la Portul Militar Mangalia cand doua generatoare de 800 kW destinate incarcarii bateriilor de pe nave trebuiau puse in paralel dupa o serie de remedieri facute si cuplarea lor in paralel, a facut ca de la colectoarele masinilor sa se formeze o jerba de scantei care s-au ridicat pana la tavan nu mai putin de 10 m ! Se spune -ca spre deosebire de ceilalti- nu s-a deplasat de langa masini si cu o intuitie deosebita depisteaza cauzele: o modificare in tabloul de comanda si o serie de anomalii la polii de comutatie si reia cu succes experientele.

Curajul Prof Alexandru Nicolau i-l regasim in tot ceeace i-i era predestinat sa faca. Un proiect de motor, o schema de incercare, o optimizare de produs, o dispunere a unor echipamente intr-un laborator.

Solutiile sale parca sfidand varsta si anii care incepeau sa se adune,erau “tinere si in pas cu moda”. Imi amintesc de o pasiune pe care o avea pentru masinile homopolare de tensiuni mici (12-24 V) si curenti mari (mii de A), pe care spera sa le vada echipand mijloacele de transport feroviar. A facut o masina la ICPE de cativa zeci de KW pe baza unor idei originale. Doar tehologiile dificile pentru acea vreme l-au impiedecat sa-si atinga scopul intrucat datorita frecarilor si a curentilor mari, mercurul care juca rolul unui colector se evapora, iar datorita turatiilor mari (1000-2000 rot / min) se intrerupea contactul dintre mercur si rotor, aparand o turatie nestabila.

Dezvoltarea electronicii de putere a constituit un alt domeniu care l-a atras, atent la avantajele care i le puteau oferi grefarea ei pe o electrotehnica pe care magistral o stapanea . Brevetul sau de inventie Locomotiva electrica in c.a (Brevet 41808 din 5 dec 1957) prefigura viitorul pe care-l traim astazi cand actionarile in c.a, ocupa un loc tot mai semnificativ in dezvoltarea mijloacelor de transport electric.

20

6. In loc de concluzie

Profesorul Alexandru Nicolau se înscrie în marea galerie de directori ai Institutul de Cercetări Electrotehnice (ICPE) în care au figurat mari valori ale ingineriei electrotehnice române�ti, prof. Roman Stere, prof. dr.ing. Ghe. Hortopan, prof.dr.ing. Filician Lăzăroiu, care au pus bazele uneia din cele mai puternice baze de cercetare a electrotehnicii române�ti.

Profesorul Alexandru Nicolau nu a fost membru de Partid, nici macar nu-i placea sa i se adreseze cineva cu apelativul de tovaras, acceptandu-l doar de la acela pe care dansul considera ca-i putea fi .Tinea la titlul de “Profesor” pentru ca spunea el “muncise pentru asta”.

Era ferm si dur in discutii, direct dar drept, nu suferea prostia sau interlocutori primitivi. Isi sustinea cu fermitate punctul de vedere, nu accepta si nu incuraja compromisuri, era acceptat, pentruca era nevoie de el. Dar in orice a facut, era drept, tinea la oameni, prezenta lui iti dadea siguranta de care de multe ori aveai nevoie.

A fost Laureat a Premiului de Stat de cateva ori, decorat cu inalte ordine ale statului Roman – Ordinul Muncii clasele I (1966) si III (1953) pentru rezultate profesionale de exceptie, Steaua Romaniei (1920), Coroana Romaniei in grad de ofiter pentru meritele avute in calitate de Profesor si “Director Honoris Causa” al Scolii Politehnice din Timisoara.

Si atunci te intrebi de ce a avut si a putut avea munci de conducere in cercetarea romaneasca, de ce multe din delicatele probleme ale economiei romanesti se indreptau spre dansul, de ce puncte de vedere ale sale si care se departau poate de o pozitie a unei oficialitati cu care discuta , aveau castig de cauza ?

Judecand dupa ani si-n linistea clipelor in care revazand aceasta etapa de viata, poti lega franturi din cele trecute, mi-am explicat-o prin valoarea nu numai tehnica pe care a avut-o Prof.Alexandru Nicolau ci şi prin cea umana, superioritate pe care convins ca o ai fata de altii, devenea singura arma care putea sa te ajute.

Alexandru Nicolau ne-a parasit la un sfarsit de an 1978 (31 Decembrie) si va trebui sa ramana in memoria celor care ne vor urma, ca o figura luminoasa de urmat, un inginer devotat pana la sacrificiu meseriei, un savant patriot cu o intelegere deplina a rolului pe care omul de cultura i-l are in societate, o recunoastere din partea noastra a ceeace a facut si un indemn pentru generatiile viitoare de a si-l lua ca model.

BIBLIOGRAFIE

/ 1 / Alexandru Nicolau Memoriu de activitate. Arhiva ICPE 1 oct 1969.

/ 2 / Florin Teodor Tanasescu: Documentar: Profesor Alexandru Nicolau: In Din activitatile ICPE, D5.2.2., anul 1978, p 213-218.

/ 3 / Nastase Bichir. Marturii. 12.08.1994.

/ 4 / Iorgu Iordan: Marturii, vol 1-3, anul 1977, Ed Acad Romane.

/ 5 / *** Actionarea directa a morilor de ciment. Proiect Tehnic Doc ICPE D1/9 c-da 26-35-9 1970.

/ 6 / *** Studiul actionarii directe a morilor de ciment B 103, c-da 16403/28.

21

Omagiul Profesorului Gheorghe HORTOPAN

15 Octombrie 1920-9 Septembrie 2009

. Prof. Dan Pavelescu - UPB, Dr. Ing. Gheorghe Dumitrescu – ICPE SA

Prof. Dr. Doc. Ing. Gheorghe Hortopan s-a născut la data de 15 octombrie 1920 în comuna Redea, judeţul Romanaţi(raionul Caracal), într-o familie modestă de agricultori.

După şcoala primară din comuna natală, a urmat cursurile Liceului din Slatina, pe care l-a absolvit in anul 1939. În acelaşi an, s-a înscris la Politehnica din Bucureşti, pe care a absolvit-o „cum laudae” în anul 1944. La Politehnică a urmat cursurile Facultăţii de Electromecanică, fiind pasionat de problemele legate de câmpul electromagnetic si aplicaţiile tehnologice ale acestuia.

Începând cu 1 Ianuarie 1945, a fost angajat ca inginer la Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti. Aici a fost remarcat de inginerul Constantin Dinculescu, viitor Rector al Politehnicii şi personalitate legendară a învăţământului superior din România. Acesta l-a invitat să ocupe un post de Asistent Suplinitor la catedra de „Centrale Electrice, Transporturi, Distribuire şi Utilizarea Energiei Electrice”, începând cu 1.04.1945.

Este momentul de începere a unei cariere didactice şi ştiinţifice absolut remarcabile în învăţământul superior tehnic din ţara noastră. Trebuie să subliniem că formarea ştiinţifică a tânărului inginer Gheorghe Hortopan s-a realizat în perioada tulbure a războiului, în condiţii de grave lipsuri şi privaţiuni. Cu toate acestea, a reuşit să atingă un nivel de pregătire tehnico-ştiinţifică foarte înalt şi să demonstreze un talent deosebit în rezolvarea problemelor, atât din punct de vedere teoretic cât şi al aplicaţiilor de natură industrială. După o scurta activitate în cadrul Uzinei „Electroputere” din Craiova (1950) se angajează ca inginer la noul înfiinţat Institut de Cercetări Electrotehnice, viitorul I.C.P.E, unde va avea o activitate de cercetare ştiinţifică deosebit de rodnică, mai ales relativ la dotarea institutului cu instalaţii şi echipamente de cercetare şi încercări. Fiind un foarte bun organizator, i se oferă postul de Director Adjunct Ştiinţific al I.C.P.E. Prin exemplul personal şi printr-o putere de muncă deosebită, reuşeşte să creeze o atmosferă de muncă creatoare şi colaborare activă între angajaţii I.C.P.E, devenind o personalitate remarcabilă pentru toate instituţiile Româneşti de profil.

În perioada anilor de după război, contribuie în mod activ la dezvoltarea industriei electrotehnice româneşti prin realizarea unor instalaţii complexe în domeniul electronicii de putere. Meritele deosebite în acest sens au fost recunoscute prin decernarea Premiului de Stat, pentru realizarea unei instalaţii unicat din industria petrochimică. În paralel D-nul Hortopan continuă activitatea din învăţământul superior în calitate de conferenţiar la catedra de Utilizarea Energiei Electrice şi la catedra de Reţele Electrice din cadrul Facultăţii de Energetică din I.P.B. La data de 1 Octombrie 1963. se transferă la Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice a facultăţii de Electrotehnică, condusă de regretatul profesor Alexandru Th. Popescu.

Prin ordin al Ministerului Învăţământului este numit la 1.09.1963 Decan la Facultatea de Electrotehnică, funcţie pe care a îndeplinit-o până în anul 1968. Trebuie să arătăm că sub conducerea Profesorului Gheorghe Hortopan, Facultatea de Electrotehnică din I.P.B. a devenit o unitate de elită a învăţământului superior românesc. Multe generaţii de absolvenţi îşi amintesc cu mândrie atmosfera de emulaţie, de pasiune ştiinţifică pe care „ Decanul”, iubit şi respectat dar şi foarte sever când era necesar, a impus-o în facultate.

Începând cu luna octombrie 1967, Domnul Gheorghe Hortopan a fost numit Profesor

titular la Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice şi Şef de Catedră. Această funcţie a îndeplinit-o până în anul 1985, timp în care a depus o activitate deosebită, atât în domeniul didactic cât şi al

22

cercetării ştiinţifice. Având o pregătire multilaterală, atât în domeniul ştiinţelor de bază cât şi al celor de natură tehnologică, fiind la curent cu cele mai recente noutăţi în domeniu, Profesorul Gheorghe Hortopan a creat o şcoală cu care Politehnica din Bucureşti se mândreşte, de mare prestigiu la nivel naţional şi internaţional. Profesorul Gheorghe Hortopan a îndrumat multe generaţii de studenţi si doctoranzi, cărora le-a insuflat pasiunea cercetării ştiinţifice, dorinţa unor realizări viabile şi a conectării la circuitul internaţional de valori. Din acest punct de vedere, trebuie remarcat faptul că, într-o perioada de restricţii absurde privind contactele umane şi vizitele în instituţiile „din străinătate” Profesorul Hortopan a iniţiat şi menţinut legături ştiinţifice de colaborare cu instituţii de prestigiu din străinătate: Universitatea din Darmstadt, Universitatea din Aachen, Electricite de France, Institutul Naţional Polytechnique de Grenoble, Politehnica din Viena etc. Multe cadre tinere din facultate au beneficiat de burse şi stagii în străinătate, cu sprijinul direct al Profesorului Hortopan. Acest fapt a permis multora dintre noi să progreseze din punct de vedere ştiinţific, îndeosebi în domeniul pregătirii doctorale. Pentru realizările sale deosebite din această perioadă, a fost remarcat de Ministerul Învăţământului, care l-a invitat să ocupe postul de Director General in Direcţia Generală a Învăţământului Superior Tehnic şi Economic, în perioada 1970 - 1971. Fiind titular al cursului de „Aparate Electrice”, Profesorul Gheorghe Hortopan a creat o şcoală de cercetare ştiinţifică care a cuprins atât persoane din catedră, cercetători din diverse instituţii de cercetare ştiinţifică cât şi ingineri din unităţi industriale. Sunt de notorietate legăturile de colaborare, iniţiate de Profesorul Hortopan cu; I.C.P.E.- Bucureşti; Institutul de Fizică de la Măgurele Bucureşti, Uzina Electroaparataj - Bucureşti, Uzina Electroputere – Craiova, etc.

Trebuie arătat că începând cu mutarea Catedrei de Măsuri şi Aparate Electrice în „noul

local” al U.P.B, în anul 1974, concepţia de proiectare şi execuţie a tuturor instalaţiilor de care dispun laboratoarele Catedrei se datorează Domnului Profesor. Acesta a proiectat şi realizat atât elemente de bază ale circuitelor de încercare a echipamentelor electrice (staţia de încercări de Mare Putere, Staţia de Înaltă Tensiune) cât şi dispozitive din dotarea aferentă laboratoarelor studenţeşti (pupitre de distribuţie şi lucrări de laborator). Sub conducerea Profesorului Gheorghe Hortopan, echipa de cercetare din Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice a proiectat şi realizat, începând cu anii 1980, o serie de echipamente şi dispozitive de cercetare care constituie premiere pe plan naţional:

- Contactor sincron de joasă tensiune; 100 kA 1s, 3kV ; - Întreruptor ultrarapid de 3150A, 1000V c.c. ; - Seria de şunturi coaxiale şi de divizoare de tensiune de mare precizie. Unele realizări reprezintă unicate la nivel internaţional, de exemplu: şuntul coaxial de 120

kA; 1s, realizat pentru Staţia de Încercări E.D.F de la Renardiere – Franţa

Profesorul Gheorghe Hortopan are marele merit de a iniţia în România cercetarea ştiinţifică relativ la echipamentele cu comutaţie în vid ultraînalt. Începând cu anul 1980, Profesorul Hortopan a condus o echipă multidisciplinară în domeniul cercetării descărcărilor electrice în vid. Această echipă a cuprins atât cadre didactice de la Facultatea de Electrotehnică cât si cercetători de la I.C.P.E Bucureşti, I.F.T.A.R. Măgurele – Bucureşti şi uzina Electroaparataj. Pe această bază au apărut primele lucrări ştiinţifice în domeniul descărcărilor în vid şi primele prototipuri de echipamente cu comutaţie în vid elaborate în România. Dintre acestea cităm:

- Instalaţie de verificare a nivelului vidului bazată pe efect magnetron. - Instalaţie de măsurare a curentului tăiat la echipamentele cu comutaţie în vid. - Echipamente şi dispozitive de elaborare a contactelor electrice în vid şi de tratare

preliminară a acestora . Prototipurile de contactoare şi întreruptoare cu comutaţie în vid sunt primele de acest tip realizate în ţara noastră. Numai lipsa de interes a factorilor de decizie a făcut ca aceste rezultate să rămână numai parţial aplicate în industrie.

23

Profesorul Hortopan a fost un om adevărat, absolut remarcabil, complet dedicat muncii creatoare, un intelectual de mare anvergură.

In acest sens, opera sa (didactică şi ştiinţifică) este extrem de valoroasă, de-a dreptul impresionantă: a elaborat peste două sute de lucrări ştiinţifice de o înaltă valoare.

Sunt de remarcat în primul rând :

- Cursul de „Aparate Electrice”, apărut în ediţii succesive începând cu anul 1966, care este o lucrare de referinţă pentru literatura tehnică din ţara noastră.

- „Tehnica Impulsului în Laboratorul de Înaltă Tensiune”- lucrare care a pregătit generaţii de studenţi în domeniul încercărilor la impuls de înaltă tensiune.

- „Aparate Electrice, Tehnica Fenomenelor Rapide”- lucrare care pune bazele studierii sistematice a fenomenelor tranzitorii în laboratoarele specializate.

Pe lângă acestea, Profesorul Gheorghe Hortopan a elaborat o serie de lucrări ştiinţifice de valoare pe care le-a publicat în reviste naţionale şi internaţionale de mare prestigiu.

Fiind un spirit veşnic tânăr, dornic de realizare a progresului în ştiinţă şi tehnologie, a continuat activitatea profesională mult după împlinirea vârstei de retragere din activitate. În acest sens, a elaborat o serie de lucrări în domeniul Compatibilităţii Electromagnetice şi a iniţiat introducerea acesteia ca obiect de învăţământ în Facultatea de Electrotehnică din U.P.B.

În ultima perioadă a scris chiar o serie de eseuri de filozofie, rodul experienţei de o viaţă a unei personalităţi remarcabile din cultura românească.

Prin dispariţia Profesorului Gheorghe Hortopan, şcoala şi cultura naţională pierd o personalitate de prim rang, care prin exemplul său a format multe generaţii de ingineri şi cercetători de mare valoare.

Profesorul Gheorghe Hortopan a fost un om de o mare ţinută morală şi academică, de o perfectă integritate morală şi de o modestie remarcabilă.

Noi, foştii studenţi şi colaboratori, toţi cei care l-am cunoscut ne închinăm cu adânc respect în faţa memoriei sale, îi mulţumim din suflet pentru tot ce a realizat şi rostim cu pioşenie tradiţionalul:

„Odihnească-se in PACE !”

10. septembrie.2009

24

Profesorul Doctor Inginer Augustin Moraru,

Membru Fondator al Academiei de Stiinte Tehnice din Romania

Prof. Dr. Constantin Bala – INCDIE-CA

Ne cunoşteam de peste 50 ani, in cadrul Secţiei de Electroenergetica dela Institutul de Energetica al Academiei Române, abia infiinţat.

Am participat impreună la rezolvarea unor probleme de infiinţare a Laboratorului de Masini electrice si la perfectionarea pregatirii noastre profesionale. Dela început, am remarcat o buna colaborare intre noi, in abordarea unor probleme teoretice de electrotehnica , termotehnica şi mecanica, specifice maşinilor electrice din industrie şi din centralele electrice.

Inginerul Augustin Moraru impreuna cu alti colegi, care terminasera studiile la facultatea

de Electrotehnică din Bucuresti, au fost repartizati la Inst. de Energetică, iar eu dupa terminarea studiilor la facultatea de Electrotehnică din Timisoara am fost repartizat la Intreprinderea Electroputere Craiova si am fost incadrat ca asistent asociat la IMAE Craiova; în anul 1952 am câstigat prin concurs impreună cu Ing. Alexandru Fransua o bursa de stat la aspirantură pentru o perioada de 3 ani, în specialitatea Maşini electrice, infiinţata în acea vreme la Inst. de Energetică, sub conducerea Academicianului Ion S. Gheorghiu, Pofesor la catedra de Masini Electrice din Bucuresti.

S-a casatorit cu Ing. Antoaneta Soci si au avut o viata fericita prin iubirea si sprijinul reciproc, model de convietuire in toti anii petrecuti impreuna.

A efectuat studiile de pregatire pentru doctorat in inginerie electrica sub conducerea

Academicianului Profesor Ion S. Gheorghiu; a sustinut teza cu titlul “Amplidina” in anul 1964. In mod deosebit, in decursul timpului, s-au format colective de lucru pentru rezolvarea

unor probleme actuale în acele perioade şi la nivelul de pregătire din institute de profil din ţară şi străinatate.

Impreună cu Ing. Moraru Augustin şi Asistentul Weismann Jean, am format un colectiv

pentru traducerea din limba germană publicat de Profesorul Rudolf Richter si publicarea in limba română in perioada 1958-1961 la Editura Tehnică, a tratatului de Maşini Electrice in 5+1 volume.

In aceea perioadă, acordam atenţie si petrecerii timpului liber prin participarea la excursii

in zonele de munte din ţară; din aceea vreme s-au stabilit o prietenie intre noi şi familiile noastre, prilej de a ne ajuta reciproc. Distinsa comportare a tuturor tinerilor cercetători si tehnicieni a cimentat legături prieteneşti de durată.

Relaţiile de colaborare au devenit mai strânse după transferul Dr. Ing Augustin Moraru.la

Institutul Politehnic Bucuresti, din anul 1970 la Catedra de Bazele Electrotehnicii in functia de conferentiar, iar din 1990 a ocupat prin concurs, postul de professor.

Participarea, impreună cu alti colegi din ambele catedre a condus la abordarea şt

rezolvarea unor probleme de cercetare de mare coplexitate la care a contribuit nu numai pregătirea teoretică a colectivului, dar şi la construcţia unor sisteme de măsură si elaborarea unor metode noi de rezolvare folosind modele fizice, analogice si,metode numerice a problemelor de câmp electromagnetic, termic şi de tensiuni mecanice. Profesorul Augustin Moraru s-a distins prin înclinaţiile pe care le avea şi pentru construcţiile unor componente ale aparatelor de masura

25

care necesitau o foarte înaltă pricepere. Dintre temele de cercetare, analiză si expertizare a proiectelor, maşinilor electrice şi instalaţiilor industriale la care am colaborat impreuna cu Profesorul Augustin Moraru si alti colegi dela catedrele Bazele Electrotehnice, Matematica si Calculatoare, fac parte următoarele: - Analiza avariei autotransformatorului de 200 MVA, 400/220 kV; - Expertizarea proiectului transformatorului trifazat de 400 MVA, 400 kV; - Perfectionarea sursei de alimentarela pornire a motoarelor sin crone cu puteri nominale 1600- 3000 kW, cu turatia nominal 3000 rpm, petru compresoarele de gaze cu turatia nominala de 11000 rpm; - Expertizarea proiectuluipentru compensatorul sincron trifazat de 60 MVA, racit cu hidrogen, cu pornire in asincron si turatia nominal 1000 rpm; - Proiectarea si relizarea sursei de alimentare cu puterea nominal 100 kW, si frecventa f = 0…2 Hz , pentru incercarea in sarcina a motoarelor asincrone.

Lucrările ştiinţifice publicate de Prof. Augustin Moraru, cărţile şi tratatele au fost apreciate de studenţi, doctoranzi şi colegi pentru explicatiile clare ale fenomenelor fizice, conciziunea ideilor în tratare funcţionarii sistemelor tehnice, şi acurteţea demonstraţiilor.

A fost desemnat conducator stiintific pentru pregatirea profesionala la nivel de doctorat

in ingineria electrica; doctoranzi care au obtinut titlul de doctor ingineri sub conducerea sa, au apreciat in unanimitate calitatile sale de om de stiinta si sprijinul pe care l-au primit in activitatea lor.

Porofesorul Augustin Moraru a indeplinit o perioada indelungata, sarcina de redactor sef

la revista , “Revue Roumaine des Sciences Techniques, série Électrotechnique et Énergétique” publicata sub egida Academiei Romane si a imprimat un stil de redactare, un continut si un nivel ridicat de tratare a articolelor publicate.

Ca semn de recunostiinta a meritelor stiintifice, Profesorul Augustin Moraru a fost ales membru fondator al Academiei de Stiinte Tehnice din Romania.

26

Academician Profesor Ion S. Gheorghiu,

Seful catedrei de Masini Electrice, la Facultatea de Electrotehnica de la Institutul Politehnic Bucuresti

si Directorul Institutul de Energetica al Academiei Romane

Prof. Dr. Constantin Bala – INCDIE-CA

L-am cunoscut din anul 1952, la concursul de admitere la aspirantura (doctorat) cu

frecventa, specialitatea Masini Electrice organizat la Institutul de Energetica din Bucuresti. La acest concurs am fost admis impreuna cu Ing. Fransua Alaexandru, avand conducator stiintific pe Prof. Ion S. Gheorghiu.

De la inceputul desfasurarii activitatii la aspirantura, am fost indrumati cu competenta si

daruire de Profesorul Ion S. Ggeorghiu pentru elaborarea planului de pregatire, stabilirea examenelor de specialitate, documentarea stiintifica in domeniile principale: Bazele Electrotehnicii, Teoria regimurilor de functionare ale Masinilor electrice, Proiectarea si Incercarile Masinilor elctrice; tot odata am studiat si capitole speciale din Matematici (Ecuatiile cu derivate partiale, Metode de rezolvare a problemelor de camp electromagnetic), Termotehnica (Transmisia caldurii si determinarea incalzirii in Masinile si transformatoarele electrice), Rezistenta materialelor (Calculul solicitarilor mecanice in subansamblelor la actiunea fortelor mecanice si electromagnetice). Un aport insemnat a fost adus la stabilirea subiectului pentru teza de doctorat, tinandu- se seama de tema avuta la examenul de diploma la absolvirea facultatii.

In paralel cu studierea revistelor si tratatelor de specialitate, am participat la activitatile didactice (cursuri si laboratoare de specialitate) si la manifestarile stiintifice (simpozioane si conferinte) organizate in acea vreme. Dintre lucrarile stiintifice consultate, au facut parte si publicatiile Academicienilor Ioan S. Ghheorghiu, Constantin Budeanu s.a. Am fost indemnati si sprijiniti sa publicam lucrari proprii in revista Institutului de Energetica.

In pregatirea noastra, un rol deosebit l-a avut participarea la sedintele saptamanale

organizate pe sectii, de prezentare a comunicarilor stiintifice de catre cercetatorii din institut, cu privire la rezultatele obtinute. Sedintele la sectia de Electrotehnica erau conduse de Profesorul Ion S. Gheorghiu, care cu experienta pe care o avea, eleganta cu care intervenea la concluzii, contribuia la dezvoltarea mai departe a cercetarilor. La aceste sedinte participau cu regularitate Academicianul Constantin Budeanu si alti profesori din Inst. Politehnic, personalitati stiintifice din institute de proiectare si productie.

Intre lucrarile publicate o utilitate deosebita pentru studentii si inginerii electrotehnicieni

a fost cartea scrisa tn 3 volume cu tema Probleme ale Masinilor electrice publicata in perioada 1960 1966. A continuat elaborarea tratatului de Masini Electrice in 4 volume, redactat impreuna cu Profesor Dr. Ing. Fransua Alexandru si publicat in perioada din urma a vietii sale in Editura Academiei intre 1968-1971. Tratatul a fost foarte bine apreciat de studentii si inginerii electrotehnicieni pentru claritatea si conciziunea problemelor expuse.

O remarcabila trasatura de conducator a Profesorului Ion S. Gheorghiu pe care a

manifestat-o in conducerea Institutului de Energetica al Academiei Romane, a conducerii catedrei de Masini Electrice dela Institutul Politehnic in perioada 1948-1962 si a inaltelor functii detinute la Academia Romana, avut la baza calmul, priceperea si talentul in rezolvarea problemelor functionarii institutiilor conduse, la care s-a asociat implementarea pasiunii si disciplinei liber consimtite de fiecare colectiv si membru.

27

PERSONALITATEA PROFESORULUI EMERIT

ALEXANDRU TH. POPESCU

Prof. Dr. Carmen Ionescu Golovanov – UPB

Alexandru Th. POPESCU

(1897 – 1974)

“ Trecutul acela e-al meu

Că zilele lui mă cunosc,

O sfoară se curmă şi alta se duce

La toată răscrucea e-o cruce”

Tudor Arghezi, “Inscripţie în dosul unui portret”

Aş vrea să încep prin a vă spune, înainte de orice, că eu cred că nimic nu este întâmplător: astăzi 17 iunie 2011, îl evoc în faţa dumneavoastră pe modelul meu de dascăl înzestrat cu alese însuşiri profesionale şi morale, profesorul emerit ALEXANDRU TH. POPESCU, căruia am avut neasemuitul şi nemeritatul noroc de a-i fi asistentă, plecat pe 18 iunie 1974, deci acum 37 de ani.

În Biblie scrie:

“ Numărul zilelor omului? Cel mult o sută de ani.

O picătură de apă în mare, un grăunte de nisip,

Aşa-i puţinătatea anilor lui pe lângă veşnicie.”

28

Acest om s-a trecut ca florile şi ca frunzele, dar a rămas în constelaţia afectivă a numeroaselor generaţii de ingineri energeticieni şi electricieni, prin bogăţia pe care au sădit-o în sufletele celor cărora le-a dat lumină din lumina lui. “ Aşa cum focul se aprinde cu foc, sufletul omului se modelează datorită sufletului unui alt om”, scria, la începutul secolului trecut , Rabindranath Tagore.

Profesorul emerit ALEXANDRU TH. POPESCU a fost un eminent pedagog, om de o vastă cultură, spirit enciclopedic, cercetător pasionat, dedicat, cu neasemuit devotament, laboratorului şi studenţilor săi, de care s-a apropiat cu o caldă afecţiune şi înţelegere, izvorâte dintr-un suflet de o rară distincţie şi nobleţe.

Profesorul ALEXANDRU TH. POPESCU s-a născut la 11 august 1897 la Bârlad, într-o familie de actori dramatici. Tatăl său, THEODOR POPESCU, a studiat arta dramatică în Italia, cu bine cunoscuţii actori ai acelui timp, ROSSI şi SALVINI. Mama sa, ADELINA POPESCU, născută ADEMOLLO, de origină italiană, a fost, de asemenea, actriţă dramatică. În ascendenţa familiei ADEMOLLO, se află pictorul CARLO ADEMOLLO, ale cărui pânze, din jurul anului 1700, împodobesc palatul PITTI din Florenţa. Descendenţii familiilor înrudite ADEMOLLO şi CAZABAN (se păstrează brevetul de înnobilare a negustorului JEAN CAZABAN din CARCASSONNE, eliberat în Paris la 10 octombrie 1697) au avut preocupări artistice şi inginereşti; dintre aceştia sunt menţionaţi: sculptorul ION IRIMESCU, regizoarea SORANA COROAMĂ STANCA şi academicianul profesor doctor inginer ALEXANDRU TIMOTIN.

Fratele mai mare al profesorului a fost ACHIL POPESCU, artist liric, mort premature în anul 1927, după o carieră de succes pe scena Teatrului de Operetă din Bucureşti.

Între 1904 – 1908, a fost elev al Şcolii primare de băieţi nr.1 din Alexandria. La

Bucureşti, urmează între anii 1908 – 1912, cele patru clase gimnaziale, la Colegiul “Sf.Sava”. A studiat apoi la Liceul “Mihai Viteazul”, secţia reală. În anul 1916, îşi dă bacalaureatul şi este admis, printre primii trei, la vechea Şcoală de Poduri şi Şosele. În timpul primului război mondial a fost evacuat la Iaşi, unde a urmat cursurile Şcolii Militare de Geniu, pe care a absolvit-o în 1918, cu gradul de sublocotenent.

După armistiţiu, se întoarce la Bucureşti, unde îşi finalizează studiile la Şcoala de Poduri şi Şosele, devenită în 1920, Şcoala Politehnică, pe care o absolvă în anul 1922, obţinând diploma de inginer electromecanic, cu menţiunea “Foarte bine”. Angajat la Societatea “ELECTRICA”, se ocupă de proiectarea şi întreţinerea de instalaţii de distribuţie de energie electrică de joasă tensiune. În anul 1923 este trimis de Societatea”ELECTRICA” la Viena, într-o călătorie de studii. Între anii 1924 - 1926 a fost asistent asociat la Şcoala Politehnică din Bucureşti, la Catedra de Electrotehnică.

În aprilie 1926, a plecat in Franţa, în călătorie de studii. La Paris, în 1926, s-a căsătorit cu inginer Christiana Petrescu, fiica fostului său profesor de istorie din liceu, şi a soţiei acestuia, născută Drevon, de origină franceză. Au urmat împreună, în anul 1927, cursurile, şi a luat parte la lucrările de laborator ale Şcolii Superioare de Electricitate din Paris.

În aprilie 1928, CHRISTIANA şi ALEXANDRU TH. POPESCU se întorc în ţară. În august 1928, reintră în Şcoala Politehnică din Bucureşti, ca asistent la Catedra de

Electrotehnică, fiind totodată însărcinat cu lucrările de organizare a Laboratorului de Electrotehnică pentru Încercări Industriale (a fost numit subşef al acestui laborator, în postul de inginer în corpul tehnic asociat).

29

La inaugurarea, în anul 1938, a Laboratorului Electrotehnic de Încercări Industriale, inginerul ALEXANDRU TH. POPESCU este decorat cu “Coroana României”, gradul de cavaler.

Până în 1949, deci timp de 21 de ani, a funcţionat neîntrerupt în această dublă calitate: membru al corpului didactic şi inginer sub-şef şi apoi inginer şef al Laboratorului de Electrotehnică pentru Încercări Industriale şi Cercetări, pe care l-a înfiinţat şi l-a organizat.

A contribuit la funcţionarea armonioasă a întregului ansamblu de Laboratoare de Electrotehnică, ocupându-se şi de reorganizarea laboratoarelor didactice de Măsuri electrice şi magnetice, Maşini electrice, Electricitate şi Electrotehnică. Precursor al activităţii de documentare ştiinţifică în domeniul electrotehnic, a înfiinţat, în 1931, împreună cu soţia sa, CHRISTIANA POPESCU, un Oficiu de Documentare şi a organizat o bibliotecă specială de periodice, iar în 1945 a publicat, sub egida Institutului Român de Energie, având aprobarea Federaţiei internaţionale de Documentare, F.I.D., din Haga, lucrarea “Clasificarea zecimală universală pentru electrotehnică şi domeniile înrudite “. În prefaţa cărţii, profesorul CONSTANTIN D. BUŞILĂ, fondator şi preşedinte al Insritutului Român de Energie, scria: “ Sistemul foarte comod, pe care se bazează clasificarea zecimală, pusă la dispoziţia intelectualilor de mai multe decenii, pentru universalitatea cunoştiinţelor omeneşti, permite a se merge foarte departe cu gruparea materială pe specialităţi. Volumul de faţă constituie dezvoltarea destul de adâncită a clasificării zecimale pentru electrotehnică şi pentru domeniile înrudite. Această lucrare, constituind o îndelungată muncă inteligentă şi ordonată, este prezentată de autori în capitolul “Consideraţii preliminare”, care formează un fel de introducere în materie, după care urmează expunerea principiilor acestui sistem de clasificare, ilustrate prin numeroase exemple practice. Publicaţia mai comportă şi un studio critic, în care se face o instructivă analiză a modului cum a fost aplicată clasificarea zecimală în domeniul electrotehnicii în ţările europene, sublinnindu-se erorile care s-au comis şi învăţămintele care se degajă din constatările făcute. Prin acest studio, publicaţia aduce şi o importantă contribuţie de ordin general bibliografic, care credem că va fi apreciată cum se cuvine şi de cercurile bibliografice internaţionale, pentru informarea cărora serveşte deocamdată şi un dezvoltat rezumat în limba franceză”. Autorii lucrării, CHRISTIANA şi ALEXANDRU TH.POPESCU, menţionează în introducere: “Publicaţia de faţă nu este o lucrare izolată, ci se încadrează în programul de activitate bibliografică pe care autorii îl urmăresc de ani de zile la laboratorul de electrotehnică al Politehnicii din Bucureşti, în scopul de a contribui într- o cât mai eficientă măsură la rezolvarea uneia dintre cele mai importante probleme care se pun în general pentru lumea tehnică de la noi şi, în particular, pentru electrotehnicieni, şi anume: organizarea mijloacelor de documentare bibliografică în domeniul electrotehnicii, capabile să satisfacă multiplele nevoi de informaţie tehnică şi ştiinţifică a cercetătorilor noştri”. O muncă anevoioasă, pe care numai oameni dăruiti cu pasiune studiului o puteau îndeplini, o muncă migăloasă, pe care numai oameni înzestraţi cu spirit de ordine şi meticulozitate o puteau îndeplini, o muncă dificilă, pe care numai oameni buni cunoscători ai limbilor de circulaţie internaţională o puteau îndeplini,; o muncă fără aparentă strălucire, pe care numai oameni de aleasă modestie o puteau îndeplini. Un timp, care ar fi fost preţios pentru cercetările proprii, a fost oferit cu generozitate celor care aveau nevoie de o serioasă documentare.

Activitatea didactică a profesorului ALEXANDRU TH. POPESCU s-a desfăşurat pe parcursul a peste patruzeci de ani. Între anii 1928 – 1940, a avut gradul didactic de asistent universitar, apoi, în anul universitar 1940 –1941, a fost şef de lucrări; între 1942 – 1948, a

30

funcţionat în calitate de conferenţiar , iar în anul 1948, a devenit profesor, fiind numit şef al Catedrei de Măsuri şi aparate electrice. În calitate de cadru didactic, în intervalul 1940 – 1948, profesorul Alexandru Th. POPESCU a ţinut studenţilor prelegeri privind “Încercările de măsuri şi maşini electrice”,“Încercări de înaltă tensiune”, “Încercări oscilografice”, precum şi cursurile de “Electrotehnică” (Chestiuni speciale) şi de “Iluminat electric”. Din anul 1949, a devenit titularul cursului de “Măsuri electrice si magnetice”, pe care l-a predat până la pensionarea sa, la 30 septembrie 1967.

Prin decretul nr. 604/26.VI. 1967, Consiliul de Stat a conferit titlul de profesor emerit

profesorului ALEXANDRU TH. POPESCU, pentru activitate îndelungată şi merite deosebite, precum şi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea învaţământului superior.

S-a implicat activ în viaţa universitară; a fost 18 ani şef de catedră, membru al Consiliului

profesoral şi al Senatului. Opiniile sale, totdeauna judicios şi elegant argumentate, impuneau prin respectul faţă de corectitudine în relaţiile interumane, prin cultivarea realelor valori.

În activitatea didactică si ştiinţifică, a dovedit calităţi remarcabile: entuziasm şi

perseverenţă, disciplină autoimpusă, strădanie permanentă de autoperfecţionare, spirit fin de observaţie, minuţioasă atenţie la detaliile tehnicilor de laborator şi ale evaluării logice a rezultatelor.

Lecţiile sale, bine sistematizate, clare si concise, au prezentat unitar problemele fundamentale ale unui domeniu deosebit de vast: ştiinţa măsurării mărimilor electrice şi neelectrice. Lucrările de laborator, de înalt nivel, pe care le-a elaborat, constituie şi astăzi suportul de bază pe care s-a dezvoltat şi modernizat disciplina de măsurări electrice.

Aidoma unui mare actor care vine la teatru cu cel puţin o oră înainte de spectacol, spre a se putea reculege şi concentra asupra rolului său, profesorul, singur în biroul său, fără a permite accesul nimănui, îşi repeta, înainte de curs, lecţia, şi îşi schiţa planul dispunerii pe tablă a figurilor şi formulelor, şi aceasta până la pensionarea sa. Avea nevoie de linişte, de singurătate, de concentrare, pentru a veni în faţa studentilor săi cu o lecţie impecabilă, predată într-un ritm alert. Dăruirea sa era totală; studenţii simţeau că dascălul îşi iubeşte profesiunea cu pasiune şi îi urmăreau lecţiile, cu deosebită atenţie, răspunzând devotamentului său faţă de şcoală, prin admiraţie şi stimă.

La examene era preocupat să acorde o notă cât mai corectă. Bine cunoscuta sa exigenţă era întotdeauna îmbinată cu bunătatea omului înţelegător faţă de necazurile şi greutăţile unora dintre studenţii săi. Întregii sale atitudini faţă de cei cu care venea în contact, i se potivesc cuvintele filosofului Blaise Pascal: “Când atingi un om , ai impresia că atingi o orgă…oamenii sunt adevărate orgi, deosebite una de alta, trebuie să ştii unde sunt clapele”.

S-a stins din viaţă la 18 iunie 1974, în plină activitate de mutare a laboratoarelor şi a bibliotecii, pe care a înfiinţat-o în 1931, şi înzestrat-o cu colecţiile celor mai prestigioase reviste din domeniu, în actualul local al Politehnicii.

31

“ Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vină iară,

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Iar timpul creşte-n urma mea – mă-ntunec”

M.Eminescu, Trecut-au anii, 1883. Ajunsă acum şi eu în deceniul al şaptelea al vieţii, permiteţi-mi să-i aduc profesorului

emerit ALEXANDRU TH. POPESCU, un omagiu de aleasă preţuire şi recunoştinţa, , pentru viaţa pe care şi-a dedicat-o şcolii, pentru darurile de preţ, pe care le-a făcut zecilor de generaţii, pentru suportul moral pe care-l constituie pentru mine şi astazi.

32

Aspecte ale istoriei ideii de cercetare ştiinţifică.(I)

Dr.Ing.Mircea Ignat-INCDIE CA

I. Introducere.

Pentru început trebuie lămurite şi clarificate cîteva lucruri care apar în titlul lucrării, cum ar fi idea de cercetare ştiinţifică.

O definiţie pe care autorul o consideră oportună şi în consensul lucrării; “Numim idee sau concept un mod de reprezentare universal, mediat şi inferenţial al raportului cu obiectul cunoaşterii” [6]. Ideea este o realitate inteligibilă transcendentală a lumii sensibile iar după Aristotel în Metafizica (poate prima lucrare din istorie care introduce termenul de cercetare ) ; “Ideile sunt cauza esenţei lucrurilor”.

În general, legat de conceptul de idee, este comunitatea (desigur comunitatea ştiinţifică) care împărtăşeşte ideea, la care se adaugă întrebările adecvate aşa cum procedează şi Paolo Rossi [1]; Cine sîntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?

Întrebări care vor genera presiuni cronice , în măsura în care o comunitate doreşte acest lucru şi în măsura în care există conştiinţa că o comunitate cu un orizont cultural e mai bine pregătită pentru performanţă.

Poate nu avem tihna necesară (vezi Al.Zub), sunt timpurile astfel croite să nu avem această tihnă, dar necesitatea cunoaşterii propriei ideologii cît şi problema necesităţii orizontului cultural , sunt referinţe actuale pentru profesioniştii cercetării ştiinţifice. Este un punct de discuţie ce include formarea cercetătorului , care după părerea autorului devine o procedură din ce în ce mai neglijată, fiind mai sigur o iniţiativă personală.

Într-o foarte buna lucrare de sinteză asupra istoriei ştiinţei în Europa [1], un bun cercetător dublat de un bun istoric , Paolo Rossi declară;

Nu există în Europa , un loc de naştere al complicate realităţi istorice pe care astăzi o numim ştiinţa modernă şi explicit cercetarea ştiinţifică ,adaugă autorul acestei lucrări.

Acest loc este reprezentat de întreaga Europă; prin englezii Bacon, Newton, Harvey, Faraday, Maxwell, germanii Ohm, Siemens, Leibniz, polonezul Copernik, francezii Descartes, Pascal, italienii Galilei, Malphigi,Toricelli, cu o listare mai mult decît o simplă aproximare, care desigur poate naşte patimi.

Discursurile fiecăruia dintre aceste persoane numite şi nenumite, au fost legate de ale celorlalţi, într-o realitate criticabilă sau ideală lipsită de frontieră, într-o republică sau într-o monarhie a ştiinţei care şi-a construit cu dificultate un spaţiu al ei, în situaţii politice şi sociale mereu dificile, de cele mai multe ori dramatice, uneori tragice.

Este unanimă părerea că ştiinţa modernă nu s-a născut îm liniştea campusurilor universitare sau în atmosfera laboratoarelor de cercetare [1,2,3], dintr-un motiv foarte simplu; aceste instituţii nu se născuseră încă.

Interesantă remarca lui P.Rossi [1 ];

Deşi toţi oamenii de ştiinţă din secolul al XVII-lea au studiat într-o universitate, puţine sunt numele oamenilor de ştiinţă a căror carieră s-a desfăşurat în întregime sau precumpănitor în cadrul universităţii. Universităţile nu s-au aflat în central cercetării ştiinţifice.

33

Declaraţia merită comentarii,să nu uităm că mulţi universitari contemporani acestui seminar, mă gîndesc la conaţionali ai noştrii mai ales, consideră că activitatea de cercetare ştiinţifică s-a desfăşurat şi se desfăşoară numai în cadrul universităţilor !

II. Două personaje cu gândirea liberă; Nicholas Cusanus şi Meister Eckhart.

Într.-o lucrare ce include cîteva conferinţe şi despre originile ideii cercetării ştiinţifice [7], unul din maeştrii ocultismului [8]; Rudolf Steiner (1861- 1925) (caracterizat de Andre Nataf [8]; “riguros om de ştiinţă şi filozof spiritualist” ), spune următoarele;

“Dacă vrem să ne familiarizăm cu semnificaţia reală a cercetării ştiinţifice din zilele noastre (n.a. este vorba de peritada de început de secol XX, 1900- 1930) şi cu modul de gîndire care poate arată şi evidenţiază această semnificaţie, trebuie să ne întoarcem cu cîteva secole în urmă.Vom înţelege greşit esenţa gîndirii gîndirii ştiinţifice, dacă privim numai la prezentul imediat fără să urmărim dezvoltarea şi de-a lungul secolelor.Trebuie să ne întoarcem la punctul de timp pe care adesea l-am descris ca foarte semnificativ pentru evoluţia modernă, anume secolele XIV –XV”.

El menţionează în acest sens, două personalităţi, poate mai puţin evidenţiate [9]:

- Meister Eckhart (Hochheim de Gotha) (~ 1260 -1328), învăţător dominican, mistic german, declarat eretic de biserica oficială.

- Nicholas Cusanus (1401 – 1464), avocat, om al bisericii, matematician hirotonisit preot.

În lipsa unor alte variante sau argumente privind alţi pionieri ai gîndirii libere, vom considera aceste două personalităţi propuse de Rudolf Steiner.

Eckahart, îmbibat continuu cu învăţătura teologiei creştine medievale, ca înălţare spre divin, spre lumea spirituală, are meritul după Steiner, că încearcă să se ridice din gîndirea teologică spre adevărata lume a spiritului. Spune ereticul Eckhart; „eu mă cufund în neantul lui Dumnezeu şi eu sunt mereu etern, deşi neant, deşi nimic, eu sunt eu; deşi nimic eu devin un eu”. Spectaculosul Amos Funkenstein [1] îl citează pe Eckart cu formulări slab panteiste ( prin panteism înţelegînd o doctrină potrivit căreia universul este Dumnezeu şi invers, nefind posibil ca Dumnezeu să existe separat de substanţă, forţele şi regulile manifestate în univers ). Să amintim că filozofia panteistă iniţiată şi fundamentată de grecii antici ajunge la apogeu în timpul lui Spinoza, care argumentează că sec.XVII+lea că Dumnezeu şi Natura nu sunt decît două nume desemnînd aceeaşi realitate [11]. Oricum ereticul Eckart, indica un mod de gîndire liberă, ce nu repreyenta o opţiune ateistă, dar fără de care nu putem califica mental un cercetător în zilele noastre.

Cardinalul Cusanus, cu o formatie densă de matematician dar şi foarte erudit în ceea ce acumulaseră şcolile medievale, cît şi cu învăţăturile lui Toma d ‘Aquino [1,2,7], a fost intr-o continuă încercare de a se ridica prin conceptele teologice spre lumea spiritului.

În cartea sa publicată în 1440; “De Docta Ignorantia”, (ignoranţa în urma învăţării), Cusanus scria că atunci cînd erudiţia şi cunoaşterea îsi asumă în cel mai nobil sens o stare de renunţare de sine în momentul cînd ea vizează atingerea spiritului şi apoi atinge o formă înaltă, ea devine docta ignorantia. După Steiner, cea mai acută problemă a sufletului lui Cusanus şi intimă precupare a inimii sale a fost o temă din scolastică şi anume; fereastra care se deschide între cunoaştere şi revelaţie.

În esenţă, gîndirea trebuie să se extindă la tot ce ne înconjoară în natura şi nu numai să se ridice spre divinitate. O teză importantă pentru starea ideii de cercetare ştiinţifică.

34

Cei doi, trăiau intr-o atmosferă mai sigur apropiată de alchimie şi nu de chimie, de astrologie şi nu de astronomie , dar după Erns Cassirer [12] ; ştiinţa nu putea avansa dincolo de aceşti primi paşi doar prin introducerea unei unităţi de măsură noi , a unui nou criteriu al adevărului. Dar nu putea avansa nici cu un mental obedient sau conservator. Iată contribuţia lui Eckhart şi Cusanus. Aceea de a gîndi liber.

III. Aspectele preliminare ale ideei de cercetare ştiinţifică şi începuturile ştiinţei moderne.

Aspectele preliminare ale ideii de cercetare ştiinţifică au apărut odată cu apariţia oraşelor [2], privite ca spaţiu al schimburilor comerciale şi intelectuale. Dar mai ales odată cu apariţia universităţilor la sfîrşitul secolului al XII-lea [1,2].

După Le Goff, esenţial pentru apariţia ştiinţei moderne şi implicit pentru ideea de cercetare ştiinţifică este apariţia intelectualului (sec.XII - XIII) ca un personaj care exercită o meserie, care desfăşoară un labor, şi care are şi funcţia de transmitere şi elaborare a artelor liberale .

Se deosebesc artele liberale (în sensul în careartele liberale sunt proprii oamenilor liberi, şi în măsura în care aceştia le sunt opuşi celor neliberi sau sclavi care exercită artele mecanice sau manuale) din trivium[1]; gramatica,retorica,dialectica,şi din quadrivium; aritmetica, geometria, muzica, astronomia.

Universităţile devin spaţiile privilegiate ale ştiinţei cu recunoaştere socială, cu statut juridic, iar utilizarea limbii latine ca limbă doctă, favorizează o piaţă unică nu numai a învăţămîntului, dar şi a ideilor şi explicit a formelor primare de cercetare ştiinţifică.

Fundamental pentru apariţia ideeii de cercetare ştiinţifică a fost revoluţia ştiinţifică care s-a produs ca urmare a unei discontinuităţi între tradiţia ştiinţifică medievală şi ştiinţa modernă (ce poate fi apreciată cu aproximaţie perioada dintre ~1452, odată cu studiile lui Leonardo asupra mecanicii şi opticii şi ~ 1704 odată cu tratatul lui Newton;” Optica”)[1,11,12,13].

După Bianchi, Clagett şi Duhem [11,12,13] ,această revoluţie ştiinţifică are următoarele caracteristici specifice ;

- a. Natura conform ştiinţei moderne este diferită de natura ştiinţei medievale. Modernii nu fac distincţie între corpurile naturale şi corpurile artificiale.

- b. Experimentele modernilor sunt experimente construite în mod artificial cu scopul de confirmare sau infirmare a unei teorii.

- c. Cunoaşterea ştiinţifică a modernilor se aseamănă cu explorarea unui nou continent. Johannes Kepler in Astronomia nova (1609) vorbeşte cu admiraţie despre Cristofor Columb şi Magellan ; “ca atare nu voi fi invinuit, dacă voi urma metoda lor„.

- d. În ştiinţa medievală este loc pentru figurile maestrului şi discipolului însă nu şi pentru aceea a inventatorului care apare în ştiinţa modernă.În modelele filosofiei mecanice de la începuturile ştiinţei moderne apare imaginea lui Dumnezeu ca inginer sau ceasornicar [1]. Apare astfel inginerul cu funcţii distincte, personaj apărut din artele neliberale (a se vedea comentariul de ,mai sus). Leonardo da Vinci se prezintă, de exemplu, la venirea la Milano lui Francesco Sforza, drept inginer militar. Tot el consideră sculptura ca pe o artă mecanică (neliberală), care exprimă mai puţin decît pictura.

- e. Oamenii de ştiinţă moderni operează cu o instrumentaţie şi un aparat metodologic cu totul necunoscut tradiţiei medievale.

35

De menţionat aspectul important pentru cercetarea ştiinţifică, acela punctat la punctul d. şi anume, apariţia inginerului, sau întrepătrunderea tehnicii cu ştiinţa (în bine sau rău) [1], ce a marcat întreaga civilizaţie occidentală şi care era absentă în civilizaţia antică şi cea medievală.

Această revoluţie mai sigur intelectuală, a reprezentat motorul principal al ideii de cercetare ştiinţifică.

O sinteză cronologică privind o istorie a ştiinţei moderne (preluată după Rossi [1], dar mult scurtată), cu scopul evidenţierii principalelor evenimente ce vin în consolidarea ideii de cercetare ştiinţifică este prezentată în tabelul 1.

Spre sfîrşitul perioadei de început a ştiinţei moderne universităţile şi mînăstirile nu mai sunt singurele locuri în care se produce şi se elaborează cultura şi explicit ştiinţa.

Se naşte un tip de cunoaştere care are de-a face cu proiectarea de maşini, cu construirea de instrumente de război cu fortificaţiile, canalele, digurile şi extragerea metalelor din mine. Cei ce elaborează această cunoaştere, inginerii sau inginerii- artişti, capătă treptat o poziţie de prestigiu egală sau superioară celei deţinute de medic, de mag, de astronomul de curte ori de profesorul universitar. Leon Battista Alberti, pictor, sculptor arhitect, urbanist şi umanist rafinat consideră că matematica (vezi noile contribuţii privind teoria proporţiilor şi teoria perspectivei) constituie terenul comun pentru opera artistului şi opera omului de ştiinţă.

Tab.1 Sinteză istorică privind perioada apariţiei ştiinţei moderne.

An , perioadă

Evenimente sau lucrari reprezentative în

paradigma ideologiei sau metodicii

cercetării ştiinţifice

Ştiinţă şi tehnică

Arte, umanism.

1285-1310 Discursurile eretice Maister Eckhart (1260- 1328)

1306, Giotto,-Vînzarea lui Isus

1440 Docta Ignorantia – Nicholaus Cusanus

1460,Gozzoli- Închinarea magilor

1493- 1541

Paracelsus (iatrochimia) 1519-1521 Magellan navigheaza in jurul Pamintului

1497 Leonardo – Cina cea de taina 1501 Michelangelo- David Erasmus-Elogiul nebuniei 1503, Leonardo-Mona Lisa 1504,H.Bosch – Gradina plăcerilor

1543 De Revolutionibus Orbium Nicholas Copernic

1541,Michelangelo-Judecata de apoi

1600 De magnete Gilbert

Ars pe rug Giordano Bruno

În pictură în perioada 1600-1700; Baroc,Clasicism. 1598-Coborirea de pe cruce (pictura anonimă) 1602,Caravaggio- Punerea în mormînt

1620 Novum organum Fr.Bacon(1561- 1626)

1618 –Incepe razboiul de 30 de ani

1628 Exercitatio anatomica de motu cordis et sanguin in animalis

1630, Rubens-Pacea şi războiul 1632,Rembrandt-Lecţia de anatomie a Dr.Nicolaes Tulp

36

IV. Aspecte privind contribuţia alchimiei

Perioada ; 1493 – 1541 nu este decit un mic segment ce reprezintă alchimia , iar Paracelsus este numai un reprezentant.“Concepţia alchimică va apărea in sfirşit ca adevaratul orizont spiritual al Occidentului “ declara R.Weingarten în “Theatre et alchimie, la fete des fous” Artaud, Paris, 1979 (citat şi în [3]).

Nu putem trece peste experienţa şi spectacolul propus de alchimie, o perioada foarte fabuloasă.Dupa F.Bonardel [3] ; dispariţia alchimiei de pe avanscena culturală occidentală a fost atit de contemporana cu instaurarea epocii moderne , apoi a epocii Luminilor, încît orice tentativă de restituire sau de reabilitare a Ars Magna este imediat asociată cu o rabufnire periculoasă a “obscurantismului”…

Pe segmente diferite de timp, descoperirile ştiinţei moderne se vor întîlni cu intuiţiile alchimice. Un principiu al istoriei ştiinţelor, ca de altfel toata istoria neamului omenesc, dacă vrem să judecăm pe cei care au mers înaintea noastra (vezi şi cazul alchimiştilor), trebuie să ne situăm în punctul lor de vedere, să încercăm un efort empatic, şi să ne ferim să-i osîndim prin prisma cunoştiinţelor noastre actuale..

Alchimiştii autentici nu căutau bogaţia materială sau onorurile. Obiectul adevărat al căutarii lor era perfecţionarea sau ameliorarea omului. Un anume E.A. Hitchkock [4] nu vede în practica de laborator (al achimistului ), decît expresia simbolică a unui process de realizare spirituală.

Care au fost elementele de contribuţie ;

- Dimensiunile laboratorului(“omul era intregul laborator “ M.A.Atwood [4]).

- Exerciţiul intuiţiei.

Wiliam Harvey(1587-1657) Regulae ad directionem ingenii, Descartes

1637 Discurs asupra metodei, Descartes

1647 De vita Epicuri-Gassendi Noi experienţe asupra vidului -Pascal

1642,Rembrand-Rondul de noapte

1657 Se înfiinţează Accademia del Cimento Orologiul cu pendul al lui Huygens

1662 Se înfiinţează Royal Society 1666 La Paris se înfiinţează

Academie des Sciences şi începe publicarea Journal des Savants Leibniz-De arte combinatoria

Moliere -Mizantropul

1666,Jan Vermeer-Atelierul pictorului

1684 Leibniz- Nova methodus pro maximis et minimis

1694 Huygens- Tratat asupra luminii

1704 Newton- Optica Incepînd cu 1700- Roccoco,Neoclasicism,Romantism,Iluminism

37

(Sunt chiar reflexe tîrzii care revin asupra contribuţiei alchimiei; Intuiţia intelectuală care, contrar sentimentalismului sau raţionalismului, ne permite să operăm adevăratele sinteze..R.Guenon, “Le Symbolisme de la croix”).

- Identificarea şi organizarea instrumentaţiei în investigarea necunoscutului.

- Spaţiul jocului (începutul jocului ca suport al cercetării şi nu ca divertisment, complicitaţile jocului).

Sfirşitul secolului al XVI-lea deschide epoca descoperirilor. Ele nu constituie întregul ştiinţei, însă, din acest moment, celelalte etape ale cercetarii ştiinţifice vor fi considerate etape de pregătire şi iniţiere. Să menţionăm că marele Isac Newton era un mare pasionat de alchmie (perioada 1680 - 1710) chiar după descoperirea principiilor din mecanica clasică [1,6,8].

V. Filozofia lui Descartes (1596 – 1650)

O figură aparte ,pentru construcţia atît a ştiinţei moderne cît şi a ideii de cercetare ştiinţifică a fost Renee Descartes cel putin prin lucrările; Regulae ad directionem ingenii (1628) şi Discurs asupra metodei (1637). Filozofia lui a devenit pentru moderni, simbolul clarităţii raţionale, şi punea rezultatele imaginaţiei înaintea celor ale raţiunii.

“Întreaga filosofie este ca un arbore, la care rădăcinile sunt metafizica, trunchiul este fizica, iar ramurile ce ies din acest trunchi sunt toate celelalte ştiinţe, care se reduc la trei principale, medicina, mecanica şi morala”.

Alte contribuţii ale fostului elev al iezuiţilor; tratarea prin matematică a problemelor de fizică; “există o singură ştiinţă universală a ordinii şi a măsurii“ şi o metoda pentru că spiritul uman este unul singur. (în ruptură fundamentală cu Aristotel). În Discurs asupra metodei , a expus o serie de reguli de logică practică extrase din propria lui experienţă de descoperitor. Este posibil să gaseşti“ în general principiile sau cauzele prime pentru tot ceea ce este sau poate fi pe lume” cu ajutorul observatiei, experientei si rationamentului, spune Descartes.

Găsim o înţelegere declată răspicat de un Goethe pe care nu îl ştiam aşa de tranşant şi de rebel (în rezonanţă cu Renee Descartes, care dă în plus şi soluţii);

• De altfel urăsc tot ceea ce doar mă instruieşte fără a a-mi dezvolta sau stimula direct activitatea. Goethe către Schiller , citat de Nietzsche

• Intuiţia intelectuală care , contrar sentimentalismului sau raţionalismului , ne permite să operăm adevăratele sinteze..R.Guenon, “Le Symbolisme de la croix”

VI . O personalitate prea puţin apreciată; Francisc Bacon

Este foarte posibil ca personalitatea cu cea mai mare contribuţie la ideea de cercetare ştiinţifică să fie Fr.Bacon(1561- 1626).

O biografie spectaculoasă [6]; membru al Camerei Comunelor din 1584 (la 23 de ani !), devine imediat după încoronarea Iacob I, purtător de cuvânt al regelui pe lîngă Parlament, iar în 1617 devine ministru al justiţiei şi imediat este numit lord cancelar. Este condamnat pentru corupţie de către Parlament în 1621. Cu un an înainte apare lucrarea sa fundamentală pentru mersul ştiinţei; Novum Organon. Este convins de efectele şi de puterea ştiinţei în societate, pe care încearcă să o promoveze, demascind existenţa “idolilor„ şi a imposturii.

38

Fr.Bacon (1561- 1626)

O personalitate, încă prea puţin comentată şi din păcate cunoscută la adevărata valoare, dar cu contribuţii esenţiale pentru istoria ştiinţei moderne şi explicit pentru ideea de cercetare ştinţifică, deoarece presupune caracterul practic al cunoaşterii ca şi importanţa experimentului legînd totul de criteriul adevărului.

Apreciat de contemporani de mare notorietate cum ar fi marele chimist şi fizician Robert Boyle, născut în anul în care dispărea Fr.Bacon; 1626, care îl invoca pe marele Verulam (Bacon) ca un profund naturalist, Pierre Gassendi, filozof, matematician şi filozof care îl vede ca pe creatorul unei noi şi adevărate filozofii, în timp ce Leibniz , îl numea pe Bacon ca pe un om cu minte dumnezeiască.

Marele Descartes consideră că regulile metodei inductive, propuse în Noul Organom sunt ideale şi necriticabile.

Elementele esenţiale aşa cum apar în lucrarea Novum Organum scientiarum (noul instrument al ştiinţei) (1620) sau titlul complet; “Novum Organum sive indicia vera de interpretatione naturae et regno hominis” ( Noul organon sau îndrumări adevărate asupra explicării naturii şi a domniei omului) sunt următoarele;

• Ştiinţa urmăreşte realizarea unui dublu obiectiv; cunoaşterea teoretică; si aplicarea practică

• Principala sarcină a ştiinţei este de a dezvălui procesele ascunse, structurile ascunse şi formele.

• Ajutoarele puternice ale intelectului

- Cazurile prerogative

- Reazemele inducţiei

39

- Corectarea inductiei

- Variaţia cercetării după natura subiectului

- Ce trebuie cercetat întîi şi ce la urmă

- Limitele cercetării

- Deducţia pentru practică

- Pregătirea pentru practică

- Scara crescîndă şi descrescîndă a propoziţiilor

De remarcat că după modelul Casei lui Solomon, structură descrisă într-o lucrare nepublicată în timpul vieţii, va fi iniţiată Societatea Regală Engleza, fondată în 1662.

BIBLIOGRAFIE

[1] P.Rossi,”Nasterea stiintei modern in Europa”,Ed.Polirom ,Iasi,2004.

[2] J.Le Goff,”Les intellectuels au Moyen Age”, Ed.du Seuil,Paris,1957.

[3] Th.Kuhn, “Structura revolutiilor stiintifice”,

[4] F. Bonardel,”Filosofia alchimiei. Marea opera si modernitatea”,Polirom,2000.

[5] F.Bacon,”Novum organom”,

[6] D.Lecourt , Dictionar de istoria si filosofia stiintelor”, Ed.Polirom, 2005.

[7] R.Steiner, “Originea ştiinţelor naturii “,Ed.Salco,Brasov,2010.

[8] A.Nataf,”Maeştrii ocultismului “,Ed.Enciclopedică,Bucureşti,1995

[9] R.Steiner,”Misticismul la Începutul Epocii Moderne “ Blauvelt,NY,Steinerbooks,1960.

[10] A.Funkenstein,” Teologie şi imaginaţia ştiinţifică.Din evul mediu pînă în sec.al XVII-lea”,Ed.Humanitas,Bucuresti,1998.

[11] L.Bianchi,”La filosofia nelle Universita .Secoli XIII e XIV”,La nuova Italia, Florenta,1977.

[12] M.Clagett,”The Science of Mechanics in the Middle Ages”,University of Wisconsin Press,Madison,1959.

[13] P.Duhem,”Le system du monde”, 10 vol.,1914-1958,Hermann, Paris.

[14] Geoff Dyer,”1001 picturi de privit într-o viaţă”, Ed.Enciclopedia Rao,Bucuresti,2008.

40

Inconsistenta sintagmei SOCIETATE BAZATA PE CUNOASTERE

Dr. Ing. Mihai Bădic

17.06.2011 – INCDIE - ICPE - CA

1. Background istorico - filozofic 2. Cercetare fundamentala vs. cercetare aplicativa 3. Ce vrea si ce declara UE 4. Evoluţia situaţiei in România 5. Concluzii / discuţii

1. Background istorico - filozofic

Deşi Réné Guénon nu era om de ştiinţă in sensul strict al cuvântului – avea doar firave studii de matematica – el a dat o remarcabila clarificare pentru actul cunoaşterii:

“O idee adevărată nu poate fi nouă, pentru că adevărul nu este un produs al spiritului uman, ci există independent de noi şi noi trebuie doar să-l cunoaştem; în afara acestei cunoaşteri nu rămâne decât eroarea … “

Ceea ce a vrut Guenon să demonstreze cu această aserţiune este faptul că indiferent dacă admitem sau nu, existenţa lui Dumnezeu, noi am găsit aici pe pământ nişte adevăruri, unele dintre ele chiar absolute ( logica şi matematica, multe din legile fizicii, etc.), adevăruri pe care, evident, nu noi le-am creat, şi în consecinţă asupra cărora nu avem nici drept de proprietate, nici drept de a ne mândri cu ele. Ele s-au lăsat descoperite de către noi, în baza unor legi ce nu ne sunt foarte clare acum, aşa precum cetatea antică a Ierihonului, a fost dărâmată de evrei cu ajutorul fenomenului de rezonanţă acustică, fapt pe care Biblia îl interpretează ca fiind un act de cunoaştere oferit de către Dumnezeu, Omului.

Mai mult decât atât, se observă adesea, că detractorii ştiinţei (cu referire directă la ştiinţele naturii şi matematică), au tendinţa de a interpreta aceste activităţi drept invenţii ale omului şi nu ca descoperiri ale lui, relativ la creaţia iniţială.

Întrebările privitoare la natura cunoaşterii aparţin fie epistemologiei, fie filozofiei spiritului.

- EPISTEMOLOGIA (v. si Gnoseologia) se ocupă cu originea cunoaşterii, cu rolul experienţei si al raţiunii, cu raportul între cunoaştere si eroare, şi cu evoluţia cunoaşterii, adică în esenţă cu:

Natura si izvoarele cunoaşterii Extinderea si valabilitatea cunoaşterii

- FILOZOFIA SPIRITULUI si / sau METAFIZICA sau suprasenzorialul este un domeniu al cunoaşterii mult mai puţin formalizat, care nu implică foarte mult logica, deducţia şi inducţia şi care este descrisă adeseori prin fraza:

41

“Încercarea de a demonstra ştiinţific existenta lui Dumnezeu este la fel de lipsita de sens ca si cea de a demonstra inexistenta sa”

Epistemologia a fost întotdeauna dominata de doua paradigme rivale :

Paradigma piramidei (ideea datului - fundaţie care conferă siguranţa si coerenta pentru construcţia piramidei) Paradigma bărcii (fuzelaj fără fundaţie, stabilitatea fiind asigurata de coerenta parţilor care se îmbina – Puzzle)

Din cele mai vechi timpuri a existat o preocupare marcanta pentru cunoaştere, atât pentru cea teoretica (Fizica, Metafizica, Filozofie) cat si pentru cea practica (meserii, tehnica, tehnologie). Aceasta preocupare a fost si este proprie omului prin natura sa spirituala, dar a constituit de-a lungul timpului si un obiectiv al statului, deîndată ce el a apărut, deoarece statul a devenit conştient de potenţialul imens al cunoaşterii în legătură cu dobândirea puterii politice/militare.

Drept exemple ale unor capitole de referinţă din istoria cunoaşterii (privind atât aspectul teoretic cât şi cel aplicativ) se pot cita:

Teorie: Filozofia greaca, determinarea razei Pământului de către Eratostene, orientarea Piramidelor, Cosmogonia antica si medievala, Fizica sec. XIX-XX Tehnica: Construcţia Piramidelor, Cvadrantul, Oglinzile lui Arhimede, Tehnologiile moderne si postmoderne

Este demn de remarcat că adeseori, se citează drept argument al construirii piramidelor de către extratereştrii, ”imposibilitatea” orientării acestora atât de exact pe direcţia N-S. Dincolo de alte consideraţii, această ipoteză arată slaba pregătire teoretică a modernilor în raport cu anticii. Astfel, dacă pe întinderea plană a deşertului egiptean trasăm un cerc de rază foarte mare (cu cât mai mare va fi raza cu atât mai mare va fi precizia) şi marcăm pe circumferinţă locul unde răsare, respectiv unde apune aceeaşi stea într-o senină noapte africană, bisectoarea unghiului astfel format, va indica cu o precizie remarcabilă direcţia N-S (din punct de vedere geografic = axa de rotaţie a Pământului).

Paradoxal, Antichitatea si Evul Mediu, au fost epocile cele mai spirituale relativ la cunoaştere, in timp ce in epoca moderna resursele tind sa fie alocate aproape exclusiv tehnologiilor si aplicaţiilor lor. Se poate consemna o explozie a cercetării aplicative , dar si teoretice in cursul celui de al doilea război mondial, si un reviriment al cercetării in general, in timpul războiului rece, atunci când exista o întrecere declarata intre blocul comunist si tarile capitaliste.

Acest fenomen este cu atât mai curios, cu cât, oricine s-ar aştepta ca odată cu progresul material uriaş al epocii moderne, disponibilitatea pentru cunoaşterea spirituală atât din punct de vedere al consideraţiei afectate cât şi al resurselor alocate să crească, nu să scadă.

Dintr-un alt punct de vedere, s-a bătut multă monedă în timpul existenţei blocului comunist, pe superioritatea capitalismului relativ la spiritualitate (în opoziţie cu materialismul marxist), propagandă ce s-a dovedit în final, un imens balon de săpun. Sunt multe aspecte în ziua de azi, care demonstrează superioritatea comunismului în raport cu activităţile spirituale ale oamenilor.

Pe de alta parte, se poate aprecia ca in epocile caracterizate de o relativa bunăstare, preocuparea pentru cunoaştere scade (înfloresc, eventual, artele, se amplifica hedonismul si meseriile ludice).

42

Dimpotrivă, în epocile caracterizate de tensiuni, preocuparea pentru cunoaştere creste (oamenii se îndreaptă mai mult către activităţile spirituale, iar statul încurajează cercetarea aplicativa si/sau fundamentala). Fenomenul a fost remarcat de-a lungul istoriei, sub diversele lui aspecte de către Seneca (“Devenim mai înţelepţi prin necazuri. Prosperitatea ne distruge simţul de apreciere a dreptăţii”), de către Francis Bacon (Progresul ştiinţei, 1605). Deosebit de semnificativ este citatul de mai jos, care, în lipsa identificării lui, s-ar putea crede că aparţine unui cotidian care descrie situaţia actuală, fiind greu de acceptat ca are o vechime de peste 2000 de ani :

“Una dintre racilele vieţii spirituale, în sufletele care au venit pe lume în generaţia de astăzi, o constituie joasa tensiune spirituala în care îşi petrec zilele majoritatea contemporanilor noştri, cu excepţia unui mic număr de spirite alese. Atât în strădaniile noastre cat si în răgazurile noastre, singurul ţel către care tindem este POPULARITATEA si DESFATAREA. Nu găsim nici un rost să căutam să câştigam un tezaur intelectual …”

Longinus – Tratat asupra sublimului stilistic

cca. 200 i.e.n.

2. Cercetare fundamentala vs. cercetare aplicativa

Exista oameni care cerceteaza pentru a inventa ceva si oameni care fac acelasi lucru pentru a cunoaste. Echivocul este intretinut si de unele aspecte obiective. Pe de o parte, majoritatea cercetatorilor se ocupa de ambele aspecte implicate, iar pe de alta parte, cercetarea ştiinţifica fundamentala isi ia multe mijloace concrete din cea aplicativa, aceasta din urma beneficiind de sursa informationala, empirica si teoretica a celei dintai.

Continuam totusi sa mentinem aceasta impartire cu urmatoarele sintagme:

-Cercetare fundamentala sau avansata -Cercetare aplicativa, de firma, tehnologie

Aceasta clasificare este preponderent functie de scop si nu functie de mijloace.

In general, savantul este prototipul cercetării fundamentale, iar inginerul este prototipul cercetării aplicative. Evident, in cazurile cele mai performante savantul si inginerul colaborează strâns, dincolo de aceste clasificări.

Savantul este un descoperitor in sensul celor afirmate de Guénon si este poziţionat mai sus in ierarhia nescrisa a valorii. El nu este insa un creator, pentru ca de indata ce creaza, isi pierde orice valoare. Inginerul, dimpotrivă, este in majoritatea cazurilor un creator, pentru ca aparatele, instalaţiile, construcţiile realizate de el nu au existat înainte.

Mircea Eliade, celebrul gânditor si scriitor roman, filozof si istoric al religiilor, profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al Catedrei de Istoria religiilor, face o uriaşa confuzie inversând atributele:

“…imaginaţia creatoare joaca un rol decisiv mai ales in progresul Matematicilor si al Fizicii teoretice, mai puţin in ştiinţele naturale si in tehnologie”.

43

Disjuncţia intre fundamental si aplicativ are un substrat mult mai profund care se leagă de mecanismele gândirii. Fie ca adoptam teoria materialista a cognitivismului, fie ca nu, putem accepta ca mintea / creierul este dintr-un anume punct de vedere, un sistem de prelucrare al informaţiei, aşa cum se sugerează în sinopticul de mai jos:

SOFT ≡ RATIUNE ~ logica / matematica

(adevăruri absolute, ex. Inducţia matematica, A=B, B=C → A=C)

DATE ≡ cultura / informaţie / fenomene

(ex. Legile Fizicii …forţele centrale F=k/r2)

RATIONALISTII (Platon, Descartes, Kant – Critica raţiunii pure) au susţinut ca unica sursa a cunoaşterii o constituie ideile raţiunii, inerente creierului = SOFT EMPIRISTII (John Locke, David Hume) au susţinut ca experienţa senzoriala este sursa ideilor noastre – fenomene, cultura = DATE

In L’Enciclopedia della Filosofia e delle Scienze Umane se afirmă în legătură şi cu teoriile de sorginte marxista cu privire la alienare: “In al doilea rând este introdusa o subtila ierarhizare prin care TEHNICA constituie doar o dimensiune derivata si dependenta de dezvoltarea STIINTEI … Daca transformările tehnice nu vor fi însoţite de o evoluţie a cunoaşterii ştiinţifice, se ajunge la un proces degenerativ cu efecte incontrolabile”

O bună descriere a situatiei actuale, relativ la un presupus antagonism ştiinţă-tehnică, o face Dominique Lecourt în Dictionar de istoria si filosofia ştiinţelor:

“In viziunea anticilor ştiinţa si tehnica erau separate; deşi mult mai complexa, realitatea relaţiilor dintre ele nu a contrazis aceasta separare de principiu: ştiinţa greaca nu a impulsionat avântul tehnic. In schimb savanţii din epoca moderna au revendicat utilitatea ştiinţei … sa înseamnă aceasta ca nu mai exista ştiinţa decât in scop industrial si comercial ? Unii răspund afirmativ susţinând ca s-a pierdut virtutea speculativa si emancipativa a cunoaşterii, in folosul unei competiţii absurde si ameninţătoare pentru putere de dragul puterii. Tehnica lipsita de cuvinte, pur si simplu eficienta, ar fi absorbit ştiinţa.”

Neagu Djuvara, rezonează şi el cu aceste opinii în Civilizatii si tipare istorice, Humanitas 2008:

“Am impresia ca epoca marilor creatori, a marilor inventatori s-a încheiat si ca progresul tehnic, profitând de elanul iniţial, prodigios, se hrăneşte de acum încolo din propria

44

lui seva, intr-o munca din ce in ce mai colectiva si din ce in ce mai anonima. Probabil ca ştiinţa occidentala a ajuns si ea la o cotitura decisiva … Or, destul de brutal in epoca contemporana avem sentimentul unei rupturi totale.”

În legătură cu aceste clasificări, este demn de remarcat aici, ipoteza lui David Bohm (1917-1992), celebrul savant atomist, care înlătură disjuncţia între „cunoaşterea spirituală” şi „cunoaşterea şttinţifică”. Astfel, Bohm vede omul ca subiect de cunoaştere precum un aparat de radio (din cele mai vechi, cu reacţie). Atât timp cât receptorul nu este acordat pe un post, el autooscilează, emiţând un zgomot; este vorba de omul care trăieşte în universul propriilor lui idei, de cele mai multe ori eronate. Atunci când receptorul este acordat pe post, cunoaşterea universală „intră” în creier şi omului i se deschid orizonturi formidabile de cunoaştere.

Dincolo de inconvenientele oricărei clasificări, binomul soft-date a intrat atât de mult in conştiinţa oamenilor, incat un aforism din limba engleza declara „Even if their reasoning is correct, they may not know all the facts” . Evident, afirmaţia este simetrica si vrea sa arate ca un om inteligent dar incult este tot atât de penibil ca si un om cult care gândeşte fals in raport cu legile logicii (acest ultim caz este aproape o cutuma la nivelul României !).

3. Ce vrea si ce declara UE

In Dicţionarul de istorie si filosofia ştiinţelor coordonat de Dominique Lecourt se reaminteşte ca, prin tradiţie, ştiinţele naturii au fost dominate de un interes speculativ, in timp ce ştiinţele sociale au fost marcate de un interes politic. In epoca moderna, ştiinţele naturii tind sa fie stăpânite de un interes preponderent economic. Este firesc deci, deşi nu neapărat moral, ca UE prinsa in jocul competiţiei dure a celor patru poli (SUA, Rusia, Asia si Europa) dominata fiind de “ideologia” capitalista, sa folosească valenţele ştiinţei si tehnicii in scopuri pur economice. Aceasta realitate nu este insa convenabila din punct de vedere propagandistic si astfel se încearcă ascunderea adevăratelor interese sub masca unor lozinci care prind la publicul neavizat:

- “Societate bazata pe cunoaştere” - “Dezvoltare durabila “ Se observa in acest sens, o inchidere subtila a domeniilor aferente cercetarii fundamentale si

o incurajare exagerata a cercetarii de firma si/sau promovarea unor programe care desi nu sunt lipsite de importanta, degradeaza cercetarea din pozitia ei traditionala.

Probleme de mediu / ecologie Probleme de manageriat Dezvoltare IMM-uri, etc. Se observa de asemenea, promovarea pe scara larga a imposturii:

Domenii precum arta, arhitectura, muzica sunt atrase, in mod hilar, in sfera “cercetarii stiintifice”, aşa cum se observă în facsmilul de mai jos, aparţinând unui buletin informativ emis de CNCSIS:

45

Astfel, sintagma SOCIETATE BAZATA PE CUNOASTERE isi releva INCONSISTENTA:

In primul rand, sub o forma sau alta, intotdeauna societatea a fost bazata pe cunoastere (asa cum se va vedea mai departe) ;

In al doilea rand, societatea actuala a detronat cunoasterea = cercetarea fundamentala, din locul privilegiat pe care l-a ocupat din Antichitate, inclusiv in Evul Mediu, si a instaurat in locul ei, tehnica/tehnologia si consumul.

46

H.R. Patapievici accentueaza in mod genial cele afirmate mai sus in Omul recent:

“Ecuatia Cunoastere = Putere, deoarece este intrinsec asimetrica, a cunoascut doua interpretari foarte diferite de-a lungul recentei ei istorii. Primul sens are ca presupozitie faptul ca stiinta este bunul cre trebuie obtinut si, odata obtinut, puterea decurge din ea, oarecum de la sine, fara sa o cauti neaparat.

Al doilea sens este cel adoptat de civilizatia noastra … Acest sens sustine ca stiinta trebuie cautata in scopul dobandirii puterii (puterea banilor rezultata din comert). Civilizatia noastra crede, invers decat identitatea dorita de Bacon, ca puterea este si cunoastere. Ambele civilizatii invoca aceeasi ecuatie – stiinta e putere. Dar civilizatia pre-industriala intelegea egalitatea dinspre CUNOASTERE, in timp ce civilizatia post-industriala o interpreteaza dinspre PUTERE.”

Prin toata aceasta politica, UE pare a accentua CONFUZIA DINTRE CUNOASTERE SI INTELEGERE trimitand cunoasterea in zona crepusculara a unei “religii” aptere, făcând abstracţie de patrimoniul culturii universale:

“Sa nu confundam lucrurile. Atunci când Cunoaşterii din Ştiinţele exacte i se opune Înţelegerea din Ştiinţele spiritului, nu trebuie sa prezentam aceasta Înţelegere drept Cunoaştere, pentru ca ea nu are absolut nimic de a face cu Cunoaşterea”

Moritz Schlick – Filozof german, unul dintre fondatorii Cercului de la Viena; - Elev al lui Max Planck

“Omul de rând depaseste uşor aceasta necesitate de a cunoaşte. După mine asemenea necesitaţi nici nu exista. Poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nici nu este nevoie de cunoştinţe. Ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, iti conferă posibilitatea de a înţelege absolut totul, fara a cunoaşte nimic.”

Arcadi si Boris Strugatki – Picnic la marginea drumului (Filmul Calauza)

4. Evoluţia situaţiei in România

Romania în cursul dezvoltării sale istorice, a parcurs mai multe etape semnificative, relativ la dezvoltarea ştiinţei / cunoaşterii / învăţământului:

- O dezvoltare relativ târzie, dacă nu foarte târzie, a preocupărilor pentru ştiinţă şi învăţământ (în timp ce majoritatea ţărilor europene, inclusiv Polonia şi Ungaria aveau universiţăţi de renume, la noi singura cerinţă a cărturarilor era să ştie sa scrie şi să citească). O excepţie o constituie Dimitrie Cantemir, erudit de valoare europeană şi domnitor al Moldovei.

47

- După constituirea Statului român, odată cu unirea ţărilor române şi eforturile monarhiei pentru modernizare, se observă o evoluţie treptată a învăţământului românesc, cu dorinţa firească de a atinge nivelul celui european.

- Cu toate acestea, inclusiv în perioada interbelică, învăţământul românesc şi preocuparea pentru ştiinţă rămân relativ slab reprezentate, în special în domeniul ştiinţelor naturii şi in cel al tehnicii (ca exemplu, facultatea de Fizica devine de sine stătătoare in timpul regimului comunist); există totuşi excepţii notabile, atât la nivel individual (Victor Babeş, Vasilescu Karpen, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Alexandru Proca, Costin Neniţescu, Remus Radulet, etc.) cât şi la nivel instituţional (Uzinele Malaxa, IAR Braşov).

- O dezvoltare explozivă a ştiinţei (inclusiv cercetare fundamentală) şi învăţământului (preponderent în domeniul ştiinţelor exacte) după 1950, sub presiunea ideologiei comuniste.

- O cădere la fel de bruscă a valorilor constituite până în 1990, în perioada post revoluţionară.

Mult timp această realitate de după 1989 nu a fost recunoscută, din motive propagandistice (trebuia să se lase impresia că noua formă de organizare socială este mult superioară comunismului). În anii din urmă, adevărul nu a mai putut fi ascuns, fără riscul de a deveni ridicol, aşa încât documente ofciale (declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, presa, documente CNCS, rezultatele la examenul de bacalaureat 2011) confirmă această situaţie, acum se observă în facsimilele de mai jos:

48

MESAJUL CNCS DE LA LANSAREA COMPETITIEI IDEI 2011

Una dintre personalităţile remarcabile ale ştiinţei şi tehnicii mondiale, cu preocupări în domeniul sociologie şi filozofiei ştiinţei, Vannevar Bush, remarca:

“Responsabiliatea pentru crearea de noi cunostinte stiintifice-si a celor mai multe aplicatii pe care acestea le genereaza – se bazeaza pe un anumit corpus, de barbati si de femei de pe toate meridianele, care inteleg legile fundamentale ale naturii si care poseda o pregatire deosebita in utilizarea tehnicilor cercetarii ştiinţifice”

Reluând afirmaţiile lui Vannevar Bush, suplimentul ziarului România Liberă din 1997, (citându-l pe profesorul japonez Kunio Yoshihara de la Universitatea Kyoto, invitat la Simpozionul NATO de la Sinaia, mai 1997) arata cele doua opţiuni care se deschideau României după evenimentele din 1989, relativ la comparaţia intre evoluţia Malaieziei, respectiv a Coreei de Sud:

- Malaiezia care in perioada interbelica depăşea Coreea din punct de vedere economic, a abandonat cercetarea ştiinţifica si dezvoltarea industriala autohtona, deschizând larg porţile capitalului străin fara nici un control;

49

- Coreea de Sud, dimpotrivă, deşi tot tara capitalista, a inteles rolul cercetării ştiinţifice si a dezvoltării industriale proprii . Rezultatul este ca raportul s-a schimbat net in favoarea Coreei de Sud, care a devenit o

superputere industriala, un gen de challenger al Japoniei, in timp ce Malaiezia cu tot capitalul strain a rămas o tara înapoiata.

Simpozionul de la Sinaia atrăgea atenţia asupra pericolului ca România sa aleagă calea Malaieziei si nu a Coreei de Sud, ceea ce din păcate s-a si întâmplat (v. facsimilul de mai jos).

50

In dorinţa de a voala urmările dezastruoase ale acestei strategii greşite, autorităţile care deţin un anumit rol in promovarea cercetării ştiinţifice din România, încearcă sa acrediteze ideea ca nu am întrerupt total interesul pentru cercetare si dezvoltare si nici nu contestam „locul ştiinţei in dezvoltarea economica”.

O analiza atenta releva insa diferenţe fabuloase intre declarativ si realitate, aşa cum se arata in exemplul de mai jos, relativ la Programul IDEI COMPLEXE din 2008, care aloca pentru fiecare tema admisa o finanţare de 7.000.000 lei (!) .

Declaraţie de intenţie din PNCDI – Programul IDEI 2008

“Pentru acest program nu sunt stabilite domenii prioritare, accentul fiind pus pe excelenta si vizibilitate internationala, pe cercetarea la frontiera cunoasterii, pe interdisciplinaritate si cercetări complexe in domenii de frontiera …”

Primul obiectiv declarat este “Crearea de cunoastere, respectiv obtinerea unor rezultate stiintifice si tehnologice de varf, competitive pe plan global, in scopul cresterii vizibilitatii internationale a cercetarii romanesti …”

Exemple de teme admise la Competitia Programului IDEI 2008 (!?)

1. Sexarea embrionilor bovini 2. Efectele migratiei internationale de munca asupra capitalului uman si social din Romania 3. Cercetari privind simularea manageriala complexa a politicilor publice locale 4. Evaluarea profilului biologic, ecologic si geografic al unor plante native in zona

Romaniei, devenite invazive in alte arii geografice, in scopul identificarii unor agenti biologici de combatere (i.e. Cum sa combatem buruienile care ajung din Romania in strainatate?)

Discrepanta intre declaraţii si temele admise este de domeniul hilarului si nu mai merita comentate.

51

5. Concluzii / discuţii

Din păcate, situaţia dezastruoasa in care a ajuns România astăzi, nu mai este de domeniul interpretării, ci se poate demonstra matematic. Daca comparam anul 2011, când România are o datorie externa de peste 100mld.Euro (daca adunam si creditele populaţiei suma depăşeşte 200mld.Euro), in condiţiile in care si industria si agricultura si turismul, si învăţământul, si sănătatea sunt practic in stare de „faliment”, cu anii anteriori lui 1989, când datoria totala era de max. 16mld.$, in condiţiile unor investiţii finalizate, de anvergura (metrou, construcţii de locuinţe pentru populaţie la scara extinsa, uzine, agricultura dezvoltata cu amenajări hidro, „Casa poporului” etc.), este imposibil de demonstrat superioritatea noi orânduiri sociale (atât din punct de vedere material, cat si spiritual), cel puţin la nivelul României.

Aşa cum am subliniat, involuţia cea mai periculoasa este in domeniul cultural. Astfel, începe sa se poarte sintagma „adaptarea învăţământului la cerinţele de pe piaţa muncii”, adică exact ceea ce se reproşa regimului comunist. Numai ca, N. B., in timp ce atunci accentul se punea pe ştiinţele exacte respectiv pe tehnica, acum predispoziţia este pentru specializările din domeniile economic si politic (40-60 de candidaţi pe un loc, la facultăţile cu acest profil, spre deosebire de 0,4 la Fizica, spre exemplu, in 2011). Afirmaţia grobiana „nu se mai poarta Fizica” este absolut similara cu „nu se mai poarta Cultura”, ceea ce de fapt se doreşte si se transmite direct si subliminal.

Daca se tine seama si de creşterea îngrijorătoare a numărului de analfabeţi si de faptul ca unele facultăţi au început deja sa primească studenţi fără examenul de bacalaureat (in urma rezultatelor dezastroase obţinute in 2011 – cca. 45% promovabilitate), se observa clar tendinţa învăţământului de a ajunge intr-o situaţie chiar mai proasta decât cea din perioada interbelica. Nu este de neglijat nici aspectul propagandistic: presa a prezentat, in mare parte, fenomenul drept „cel mai slab bacalaureat din ultimii 20 de ani” când de fapt este vorba de întreaga istorie a României ! Astfel arata in viziunea UE societatea bazata pe cunoaştere.

Faptul ca situaţia reala este încă victimă a unei cenzuri nedeclarate, se datorează si caracteristicii intelectualităţii/elitelor autohtone, marcate de un nefast si imund handicap :

“Intelectualii romani nu sunt critici fata de putere decat atunci cand autoritatile politice considera fireasca aceasta critica. Intelectualul roman este carlist sub regimul carlist, nationalist si anticomunist sub regimul antonescian, marxist leninist si patriot sub regimul comunist.”

Vasile Ernu – Dilema veche nr.142/oct.2006

52

Relaţia ştiinţă, artă, cultură

Prof. Dr. Nicolae Vasile – Universitatea Valahia Încercări de definiţii Ştiinţa,arta şi cultura sunt noţiuni greu de definit atât fiecare în parte cât şi legatura dintre ele.Denumirile provin din limba latină de la scientia, care înseamnă cunoaştere, arte, care înseamnă artă,respectiv colere ,care înseamnă a cultiva. Ştiinţa şi arta sunt cele mai profunde expresii ale creativităţii umane şi au un la originea originilor un caracter discontinuu.Cele mai mari creaţii ştiinţifice sau artistice par a veni de nicăieri,spun unii,de la Dumnezeu,spun alţii sau de la indivizi geniali,spun de regulă istoricii. George Emil Palade, laureatul Premiului Nobel pentru medicina,inroducea şi o nuanţă de programare a marilor descoperiri spunând“ Ca să realizezi fapte mici trebuie să-ţi propui fapte mari,ca să realizezi fapte mari trebuie să-ţi propui fapte foarte mari,ca să realizezi fapte foarte mari trebuie să-ţi propui fapte geniale iar ca să realizezi fapte geniale trebuie să te fi ales Dumnezeu pe tine pentru aceasta“, ajungând ,după cum se vede tot la divinitate. Cultura are un caracter continuu,de acumulare,culegând de regulă roadele ştiinţei sau artei.La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a propus o definiţie care leagă cultura de natura umană şi anume de acea capacitate a oamenilor de a clasifica experientele trăite,de a le codifica şi a le transforma în simboluri. Rezultă o primă legatură intre cele trei categorii prin aceea ca ştiinţa şi arta produc ambele rezultate care contribuie la creşterea culturii. Există însă şi o relaţie inversă,când cumulul de cunoştinţe sau creatii artistice,constituite în cultura acumulată până în acel moment,sa constituie o masă germinativă pentru noi explozii de rezultate ştiinţifice sau artistice.Acumularile cantitative şi salturile calitative ar spune Marx. De fapt filozofia uneşte toate aceste categorii, filozofia ştiinţei, filozofia artei, filozofia culturii fiind instrumente deja uzuale în abordarea legaturii reciproce trilaterale a acestor noţiuni. Filozofii au lansat de regulă temele pentru care se caută o explicaţie, artiştii au căutatat imagini sau simboluri care să le prezinte mai sugestiv, iar oamenii de ştiinţă, cu nivelul de cunoştinţe de la momentul respectiv,au încercat bazându-se pe cauzalitatea faptelor să le explice în mod ştiinţific. Când niciunii nu au reuşit, tema respectivă a trecut în domeniul divinităţii şi a devenit obiect de activitate al bisericii. Temele uzuale au fost spatiul,timpul,lumina,întunericul,materia,energia,binele,răul,etc,căutându-se explicaţii privind geneza,cauzalitatea şi eventual relaţiile dintre ele.La început toate au fost considerate de natura divină,în timp pentru o parte dintre acestea găsindu-se explicaţia ştiinţifică sau descoperindu-se realitatea obiectiva a acestora. Originile dualitaţii ştiinţă-artă Ştinţa şi arta au origini comune în capacitatea de gandirea a omului şi anume în imaginaţia şi viziunea acestuia legate de necesitatea de explicare a unor intâmplări curente. Oamenii geniali care au previzionat, iniţiat sau realizat deschideri de noi domenii au fost de regula atât oameni de ştiinţă cât şi filozofi sau artişti.

53

Poate cea mai mare controversa din istorie referitoare la o problemă filozofică nerezolvată ştiinţific a fost cea referitoare la concepţia privind poziţia Pamântului respectiv Soarelui în sistemul planetar, conceptiei geocentrice a lui Aristotel (Pamântul este centrul Universului iar Soarele şi celelalte planete orbitează în jurul lui), venită din antichitate opunindu-i-se concepţia heliocentrică a lui Nicolaus Copernicus (Soarele este centrul sistemului planetar). Biserica susţinea concepţia geocentrică iar geniali oameni de ştiinţă precum Giordano Bruno,a plătit cu viaţa, şi Galileo Galilei, şi-a petrecut ultimii zece ani din viaţă în arest la domiciliu, pentru fermitatea susţinerii noii concepţii. În urma viziunii lui Nicolaus Copernicus (1473-1543), sacrificiului lui Giordano Bruno (1548-1600), fermităţii lui Galileo Galilei (1564-1642), dezvoltarilor matematice ale lui Johannes Kepler (1571-1630) şi geniului lui Isaac Newton (1643-1727), care în lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica,apărută în 1686, a integrat cunoştinţele de până atunci în ceea ce priveşte mişcarea corpurilor cereşti, s-a reuşit să se explice una din problemele filozofice importante legate de dualitatea lumină - întuneric prin explicarea succesiunii zi-noapte. Natura luminii rămânea însă în continuare necunoscută. Observaţii privind lumina au fost de când este lumea, fenomene însoţite de efecte luminoase la fel (focul, fulgerul) însa primul eveniment care însemna un început de control asupra acestor fenomene a fost în 1752 când Bemjamin Franklin (1706-1790) a inventat paratrasnetul, prima confirmare experimentală a existenţei sarcinilor electrice în atmosferă.Mai târziu în 1809, când Humphry Davy (1778-1829), chimist, care a intuit rolul mişcării sarcinilor electrice în producerea luminii, a inventat lampa cu arc electric, care este considerată prima invenţie de sursă controlată de lumină de natură electrică. Cu toate aceste realizări, obţinute prin experimentari, natura luminii încî rămânea necunoscută atât ca geneză cât şi ca transmitere. Evoluţia cunoaşterii luminii este un caz de o remarcabilă intuiţie artistică care precede conceptele ştiinţifice. Conectat la problematica filozofică a vremii, dupa studiile făcute în Germania, Mihai Eminescu (1850-1889), scria în 25 octombrie 1886 în poezia “ La steaua “ La steaua care a răsărit / E-o cale atât de lungă/ Că mii de ani i-a trebuit/Luminii ca s’ajungă. Este foarte clară ideia de propagare,de existenta unei viteze de transmitere a luminii,noţiuni care nu erau clarificate la acel moment în mediile ştiinţifice. În aceiaşi poezie găsim într-o altă strofă Icoana stelei ce-a apus/Încet pe cer se suie/Era,pe când nu s-a văzut/Azi o vedem,şi nu e./ , din care rezultă fără dubiu ideia existenţei luminii independent de sursa care a produs-o în contextul spaţiu-timp, a emisiei cu intermitenţe, la altă scară ideia de cuantă, idei care ştiinţific se vor clarifica mai târziu de un alt geniu Albert Einstein (1879-1955), care în mirificul an 1905 a publicat o serie de articole prin care explică natura duala a lumini de unda şi cuanta (Un punct de vedere euristic privind producerea şi transformarea luminii-ideia de cuante, Annalen der Phisik,17 martie 1905, efectul fotoelectric, pentru care a luat Premiul Nobel în 1921) şi legătura dintre masă şi energie, o altă problemă filozofică lansată cu mult timp în urmă. Putem spune ca relaţia artă-ştiinţă a funcţionat în cazul intuiţiei respectiv explicării fenomenelor luminii, Mihai Eminescu a fost un precursor al lui Albert Einstein

54

Asemănări şi deosebiri în relaţia ştiinţă – artă Din exemplele precedente rezultă că există o serie de asemanări între ştiinţă şi artă. Ambele îşi culeg informaţiile, se inspiră din realitate, din observaţiile cotidiene dar şi din cumulul de cultură existent la acel moment.Ambele se bazează pe imaginaţie, pe intuiţie, pe viziune şi tot ambele sunt creatoare de simboluri şi metode (instrumente). Rene Descartes (1596-1650) filozof, matematician, muzicolog a introdus prima dată în discuţie problema metodei. În lucrările “Reguli pentru îndrumarea minţii”scrisă în 1628 dar publicată postum în 1701 şi “Le Discours de la methode”, aparută în 1637 dă o atenţie deosebita metodei în oricare din activităţile pe care le desfasura şi este interesant că în afară de lucrările ştiinţifice a elaborat şi un tratat de muzică “Compendium Musicae” în anul 1618. Dacă putem spune ca metoda s-a introdus şi în ştiinţă şi în artă (muzică) de aceiaşi persoană,Rene Descartes, de aici încolo ştiinţa şi arta au început sa difere esenţial tocmai prin metode,prin instrumentele de abordare, de observare, de comunicare, de informare, etc. Înca dinainte de Rene Descartes matematica începuse să devină principalul instrument al ştiinţei. Leonardo da Vinci (1452-1519), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii Revoluţiei Ştiinţifice, pictor, sculptor, architect, inventator, om de ştiintă, spunea“ unde nu este matematica nu este ordine“. Desavarşirea rolului matematicii ca instrument al ştiinţei s-a facut însă odată cu Johannes Kepler (1571-1630), cel care a introdus calculul integral, Isaac Newton (1643-1727) şi Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), consideraţi ca fiind cei ce au introdus calculul diferenţial. Ulterior toţi marii oameni de ştiinţă au folosit aceste instrumente în domeniile pe care le-au abordat,în special în asa numitele ştiinţe exacte. De fapt denumirea de ştiinţă exactă se referă la acea ştiinţă care are printre instrumentele de abordare şi matematica.Matematica la rândul ei a evoluat apărând calculul statistic, calculul probabilistic, crescând astfel numărul de domenii ştiinţifice în care şi-a găsit aplicaţii. Economia, biologia, medicina, sociologia au început sa folosească tot mai mult instrumentul matematic. Utilizarea matematicii trebuie insotită de observaţii foarte atente privind validarea modelului matematic folosit, nu totdeauna interpretarea rezultatelor fiind în concordanţă cu realitatea. În economie există deja o controversa privind modelul matematic adecvat în abordarea dezvoltării economice,prevederea situaţiilor de criză. Astfel economistul american de origine româna, Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994), cel ce a introdus noţiunea de bioeconomie, a adaptat modelul principiului al doilea al termodinamicii în cazul economiei, extrapoland concluzia din termodinamică conform căreia entropia (vazuta ca o masură a dezordinii) creşte permanent, a tras concluzia că şi în economie entropia creste continuu şi deci dezordinea este inevitabila din principiu. Concluzia nu este deloc agreata de adepţii altor modele matematice şi anume modelul sistemic, conform căruia sistemul economic este un sistem posibil de reglat şi ca atare teoria sistemelor automate reprezintă un model matematic mai aproape de realitatea economică. Conform teoriei sistemelor, în care România are precursori la nivel mondial (Ştefan Odobleja (1902-1978), care prin lucrarea Psyhologie Consonantiste, 2 volume publicate la Paris în anii 1938-1939 a pus bazele ciberneticii şi Vasile Mihai Popov, născut în 1928 la Galaţi,care a stabilit o serie de criterii de stabilitate a sistemelor recunoscute la nivel internaţional) [1], un sistem poate avea mai multe feluri de evoluţii (răspunsuri la perturbaţiile externe) şi anume asimtotic exponenţial, asimtotic amortizat, oscilant sau divergent. Doar ultima varianta corespunde cu teoria creşterii permanente a entropiei economice, ceea ce este un caz particular, celelalte cazuri fiind posibile funcţie de diversi factori de reglaj şi criterii de stabilitate. Cea mai potrivita modelare matematică a fenomenului dezvoltarii economice poate fi considerată asemanarea strategiei economice cu un sistem automat prin asimilarea componentelor acestora

55

şi anume misiune~valoare prescrisă, instrumente~regulator, resurse~element de execuţie şi monitorizare~traductor. De altfel şi John Forbes Nash (n.1928), matematician şi economist american, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1994, susţine o teorie deterministă a fenomenului economic prin introducerea unei funcţii obiectiv în cadrul unei economii bazată pe factori competiţionali (piaţa liberă) [2], teorie aplicată în economia chineză cu rezultate deosebite. Arta a ramas departe de instrumentul matematic o buna perioadă de timp chiar dacă o serie de reprezentanţi calebrii ai artei au fost şi mari matematicieni.Eratostene (276 i.Hr.-195 i.Hr.) era şi matematician şi poet, Leonardo da Vinci (1452-1519) era matematician, pictor, sculptor, arhitect, Dan Barbilian (1895-1961) era matematician şi poet (Ion Barbu),etc. Aceştia au întruchipat în aceiaşi persoană şi geniu artistic şi geniu matematic, dar nu şi-au propus sa abordeze arta pe care o practicau cu instrumentul matematic. Au apărut mai târziu şi chiar în România preocupări de a utiliza matematica în muzicologie şi componistică (Mihai Brediceanu,1920-2005), în analiza poetică,lingvistică,analiza teatrală (Solomon Marcus,n.1925), în terminologie (Remus Răduleţ,1904-1984), în analiza civilizaţiei (Mihai Drăgănescu,1929-2010). Există o tendinţă de utilizare tot mai crescandă a matematicii în domeniile artistice, prin dezvoltarea de limbaje specifice,din fericire, spun unii, din păcate, pun alţii. În fond literele, utilizate de poeţi, notele muzicale, utilizate de muzicieni, sunt tot nişte limbaje iar teoria limbajelor reprezintă o parte a matematicii în plină creştere în ultima perioadă. Un lucru este clar, ca toate aceste preocupări contribuie la creşterea patrimoniului cultural, toate eforturile creatoare în ştiinţă şi artă produc imagini, simboluri, sentimente, etc, când sunt vii şi devin cultura atunci cand mor.

BIBLIOGRAFIE

[1] Vasile Mihai Popov. Hyperstability of Dynamic Systems, Springer-Verlag, 1973.

[2] John Forbes Nash. Equilibrium Points in N-person Games, Proceedings of National Academy of Sciences (36) 48-9, 1950.

[3] Nicolae Vasile. Despre cercetare, Lucrarile ICPE,nr.1-2,1996.

[4] Nicolae Vasile. Despre valoare. Lucrarile ICPE,nr.3-4,1998.

[5] Nicolae Vasile. Punctul de sprijin, Editura Media-Mira, Cluj-Napoca, 2000.

[6] Nicolae Vasile. Ştiinţă şi prejudecăţi, Editura Electra, Bucureşti, 2010.