Alianţa cu China- impactul vizitei în Asia în 1971

În 1971 Nicolae Ceauşescu a întreprins un turneu în Asia un turneu de mediere

pentru relaţiile sino-americane.

Pare stranie această ipoteză dar pe parcursul prezentării noastre veţi observa că

lucrurile capătă sens.

Ceauşescu a afirmat într-o cuvântare din 1971, „naţiunea funcţionează ca un factor

puternic asupra destinului şi progresului lumii în procesul înaintării istoriei şi ea va exista în

continuare ca un factor dinamic şi pozitiv pentru viitorul comunismului'”.

Spre deosebire de alte state comuniste din Europa de Est, fenomenul „de-stalinizării”

nu s-a desfăşurat pe scena politică din România.

Această succesiune a faptelor sa conectat cu politica cultului personalităţii a lui

Ceauşescu.

În plus, un fapt că Ceauşescu a încercat să adopte în interiorul României un program

inspirat din realităţile asiatice, „minirevoluţia culturală” , o imitaţie a „revoluţiei culturale”

din China, după vizite oficiale de prietenie în unele state din Asia inclusiv China (1~9 iunie

1971) şi Coreea de Nord (9~15 iunie 1971).

Ion Iliescu, preşedintele României în funcţie mai 1990~noiembrie 1996 şi decembrie

2000~decembrie 2004, l-a însoţit pe Ceauşescu în vizitele în Asia din 1971, menţiona că,

„Ceauşescu a fost foarte impresionat de Coreea de Nord. În raport cu China unde era un

haos mare cauzat de 'revoluţia culturală', Coreea de Nord, societatea disciplinată creată de

un conducător unitar, Kim Ir Sen a fost un model totalitar perfect pentru el. La scurtă vreme

după ce a venit înapoi, Ceauşescu a instalat un sistem autohton după modelul nord-coreean

în România”.

Cheia cea mai importantă pentru a înţelege caracterul societăţii Coreei de Nord este

legată de înţelegerea corectă a Ideii „Juce”.

Conducătorul comunist utilizează un dispozitiv, o ideologie ca o resursă a conducerii

pentru a întări puterea politică proprie lui.

Ideologia din fiecare stat comunist se utilizează valoros ca o resursă a garanţiei

legitime a politicii, pentru a prelua dominaţia faţă de regimul rival şi a justifica brutalitatea

inumană din procesul accesiunii la puterea dominantă.

Procesul formării Ideii „Juce” poate fi explicat cu unii factori externi şi interni; în

jurul aniilor 50, autoritatea Coreei de Nord cu privire la activităţile diplomatice pro-sovietice

a început să se schimbe.

În februarie 1956, a avut loc al 20-lea Congres al Partidului Comunist, unde Hruşciov

a obiectat asupra politicilor staliniste.

Cu această intenţie, el a introdus mişcări de de-stalinizare.

Dar, Kim Ir Sen nu a dorit să accepte această mişcare de de-stalinizare.

Autoritatea din Coreea de Nord care a promovat întărirea structurii de conducere

unitară lui Kim Ir Sen, n-a putut fi de acord cu această mişcare anti-stalinistă.

În plus, Conflictul între China şi Uniunea Sovietică a devenit mai serios.

Discordanţa celor două mari ţări comuniste a exercitat o influenţă mare asupra

procesului formării şi sistematizării Ideii Juce.

Sub acest conflict ideologic din interiorul blocului comunist, Kim Ir Sen a oficializat

cele patru linii politice majore ale Ideii „Juce”:

„subiectul de ideologie”;

„autonomia politică”

„independenţa economică”

„apărarea de sine”

Războiul din Vietnam, de asemenea, ar fi exercitat o influenţă semnificativă asupra

procesului stabilizării Ideii „Juce”.

Kim Ir Sen a început să aibă îndoieli faţă de Uniunea Sovietică şi China.

Prin reacţia negativă a celor două mari state comuniste faţă de Războiul din Vietnam,

autoritatea Coreei de Nord a fost dezamăgită de relaţiile credincioase cu Uniunea Sovietică şi

China.

Kim Ir Sen ar fi început să manifeste îndoiala în legătură cu posibilitatea intervenţiei

armatei Uniunii Sovietice şi Chinei, în cazul extinderii crizei naţionale pe teritoriul Coreei de

Nord.

Desigur, Războiul din Vietnam a izbucnit după ce a fost introdusă concepţia Ideii

„Juce” în societatea Coreei de Nord de către Kim Ir Sen.

Dar, se poate afirma că reacţiile negative ale statelor majore la acest război ar fi

exercitat o influenţă mare asupra lui Kim Ir Sen, din punct de vedere al procesului stabilizării

Ideii „Juce”.

În plus, unii factori interni din procesul formării Ideii ' „Juce” pot fi menţionaţi.

Kim Ir Sen a vrut să elimine complet oponenţii din interiorul partidului, prin

stabilizarea legitimităţii structurii lui.

Linia independentă a dezvoltării economice prin mobilizarea populară eficeintă, a fost

necesară; după anul 1962, asistentă financiară a Uniunii Sovietice pentru Coreea de Nord a

fost îngheţată total.

Sistematizarea Ideii „Juce” a fost îndeplinită, în acelaşi timp fiind consolidată puterea

unitară a lui Kim Ir Sen.

În plus, cultul personalităţii lui Kim Ir Sen a concretizat Ideea „Juce” pe scena politică

a Coreei de Nord.

Cultul personalităţii lui Kim Ir Sen s-a desfăşurat cu cele 3 aspecte caracteristice în

Coreea de Nord:

(1) Idolatrizarea asupra puterii dominante a „cârmaciului”;

(2) Sublinierea loialităţii faţă de „cârmaciul” ;

(3) Idolatrizarea asupra familiei mitice a „cârmaciului' .

Dintre cele 3 aspecte caracteristice, punctul 3 este o trăsătură neprecedentă din istoria

mişcărilor comuniste.

Stalin a fost chemat ca „tata maselor populare”, „soarele nostru”, „marele învăţător”.

Dar, nici Stalin şi nici Mao n-au încercat niciodată să realizeze idolatrizarea asupra

familiei liderului.

Societatea Coreei de Nord poate fi considerată ca o mare familie bazată pe principiul

patriarhal confucianist.

Această concepţie poate explica eficient cum a putut menţine puterea absolută Kim Ir

Sen şi fiul lui, Kim Jong Il, executând politicile cultului personalităţii asupra familiei lui Kim.

Ca şi în Coreea de Nord, cultul personalităţii lui Ceauşescu şi politica nepotistă i-au

adus României o imagine statală ca 'dinastia Ceauşescu' în faţa lumii.

Această orientare controlată a lui Ceauşescu a cauzat izolarea internaţională a

României.

Referitor la ceea ce afirmam de la început iată un prim exemplu:

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de

Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita

lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în

care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi.

Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină,

în fond, şi alte echipe?1”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din

iulie 19712 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi

secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA,

în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie

al strategiei lui Nixon”3.

În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane,

preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile

internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui

avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

Deşi secretă4, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a

fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care

apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat

pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze

continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu

asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia

China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist

pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a

transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a

îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului5.

Referitor la scopul adevărat al vizitei lui Ceauşescu în China trebuie amintite

următoarele evenimente astfel că la doar câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte

al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya

Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu6 că politica Washingtonului de a ignora

China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin

intermediul Pakistanului şi României.

1 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

2 Această vizită secretă a avut numele de cod Polo 13 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. All Black, 2007, p. 6214 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971,

prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

5 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.6 Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu

China” în interviul luat de Dl.Emil Hurezeanu pentru ziarul România Liberă.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de

Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice7, valorificând

oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor

SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”8.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în

România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă9 şi a

doua a lui Nixon la Bucureşti10. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a

inclus Pakistanul (1 august 1969).

România era percepută de americani ca o ţară independentă de Moscova şi care avea

bune relaţii cu China drept urmare a luat parte la „meciul de ping-pong diplomatic” organizat

de Henry Kissinger.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării

blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS.

Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind

Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele

Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării

problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica

relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta

interesele României sau a unei terţe părţi.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar11 care a fost acceptat cu

unele nuanţe de China.

Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar –

datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via

Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic12.

7 Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste   tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”,

8 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.9 Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de 

vedere simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la   Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”

10 Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de    republicani câteva luni mai tărziu (august).11   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza

revolutiei culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis  propunerea noastra.”

12 Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind   relatia Romaniei cu Rusia.” 

SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru

dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de

teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal

secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat

între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE

chinez13.

De exemplu, în noiembrie 1969 va transmite, prin intermediul ambasadorului chinez

în Pakistan, intenţia SUA de a retrage două distrugătoare din strâmtoarea Taiwan. În replică,

partea chineză elibera doi cetăţeni americani, reţinuţi în februarie 1969, în largul coastelor din

apropierea Chinei continentale şi Macao.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu

ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa

public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea

raporturilor sino-americane14.

În perspectiva vizitei lui Nixon la Bucureşti, Kissinger a solicitat pregătirea unui

material care să conţină un set de propuneri privind următorii paşii pe care i-ar putea efectua

SUA pentru îmbunăţirea relaţiilor economice cu România.

În cadrul Memorandumului din 15 iulie 1969, adresat preşedintelui Nixon de

subsecretarul de stat Elliot Richardson, se menţiona că deşi România este condusă de un

regim comunist represiv, puternic centralizat, partea română a demonstrat prin acţiuni tot mai

independente de politică externă în ultimii 5 ani, că merită un tratament special în cadrul

politicii externe americane privind Europa de Est.

În pofida ajutorului românesc acordat Vietnamului de Nord, se considera că există o

admiraţie crescândă în SUA cu privire la asertivitatea politicii româneşti de independenţă şi

sfidare la adresa URSS.

România era percepută ca un caz singular în rândul aliaţilor URSS prin poziţia neutră

în conflictul arabo-israelian, relaţiile stabilite cu RFG, opoziţia şi respingerea participării la

invazia din Cehoslovacia, atacul asupra doctrinei Brejnev şi poziţia neutră în conflictul sino-

sovietic.

Naşterea apetitului României în direcţia distanţării de URSS poate fi localizată în

intervalul 1962-1965, „perioada refuzului subordonării, când între Moscova şi Bucureşti apar

13 Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind activitatea diplomatică a lui Han Xu).

14 Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

divergenţe majore, plecând în primul rând de la aspectele economice şi care vor conduce la

afirmarea unei poziţii proprii a PMR pe plan internaţional”15.

Nicolae Ceauşescu a continuat linia de politica externă independentă inaugurată de

predecesorul său, Gheorghe Gheorhiu-Dej, iar în anii '70, România încă promova „o politică

externă uşor diferită de cea a Moscovei, fapt ce a făcut ca Ceauşescu să fie considerat un

oponent al imperialismului sovietic, preţuit de presa şi cancelariile occidentale”16. România se

remarcase în anii precedenţi printr-o serie de gesturi politice (chiar dacă motivaţiile reale,

pragmatice ale lui Ceauşescu erau diferite de percepţia occidentală): singura ţară din Tratatul

de la Varşovia care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei (1968), prima ţară din cadrul

Pactului de la Varşovia care stabilea relaţii diplomatice cu Germania de Vest (1967), singura

ţară din blocul comunist care a menţinut relaţii diplomatice cu Israelul (1967) după războiul

de 6 zile.

Preşedintele SUA a exprimat aprecierea părţii americane faţă de guvernul României

cu privire la comunicarea punctelor de vedere ale Washingtonului asupra intenţiei de a începe

discuţiile cu Beijingul. SUA arătau faptul că relaţia cu China nu poate debuta prin stabilirea

relaţiilor diplomatice, care este privită ca fiind un pas ulterior. Se insista asupra faptului este

necesară aprofundarea dialogului prin diversificarea formatelor, apreciindu-se că este dificilă

realizarea de convorbiri publice la Varşovia datorită reţinerilor părţii chineze care se temeau

că discuţiile ar ajunge în atenţia sovieticilor. Nixon sublinia că SUA sunt gata să aibă discuţii

cu reprezentanţii guvernului chinez pe alte canale, de exemplu în alte capitale, partea

americană fiind deschisă la convorbiri într-un cadru formal sau un alt format agreat de

Beijing.

Ceauşescu a sugerat că participarea Chinei la ONU ar putea avea loc înainte de

stabilirea relaţiilor diplomatice sino-americane, făcând trimitere la o telegramă de mulţumire

pentru sprijinul acordat de România la nivelul forului onusian, primită recent de la premierul

chinez Zhou Enlai.

Liderul român menţiona că SUA ar trebui să facă primii paşi în această direcţie, mai

ales după evenimentele cambogiene, deoarece asemenea paşi ar putea deschide calea către

creşterea contactelor cu chinezii.

15 Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova România şi conflictul sovieto-chinez (1957-1965), vol. I, Bucureşti, INST, 2004, p. 17.

16 Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 197 - 198.

Totodată, Ceauşescu arăta că România va saluta orice pas în direcţia îmbunătăţirii

relaţiilor cu China şi va informa conducerea chineză în legătură cu discuţiile purtate cu

preşedintele Nixon.

Partea română a manifestat interes în legătură cu furnizarea de SUA a mai multor

sugestii concrete privind o îmbunăţire reală în relaţiile cu China, adăugând că este de acord

că, totuşi, un început este necesar.

Nixon a menţionat că un start ar putea fi făcut în ceea ce priveşte relaxarea barierelor

comerciale şi a restricţiilor asupra schimburilor la nivel de persoane, precum şi al călătoriilor,

iar înainte de stabilirea relaţiilor diplomatice ar putea avea loc schimbul de vizite a unor

reprezentanţi de nivel.

Publicaţiile regimului comunist din România, din prima parte a anilor '70, acordau o

atenţie semnificativă relaţiei cu SUA, inclusiv din perspectiva propagandei interne, prin

promovarea imaginii lui Nicolae Ceauşescu de mediator internaţional între Est şi Vest.

Cu prilejul celei de-a doua vizite a lui Nicolae Ceauşescu în SUA (decembrie 1973),

Richard Nixon va menţiona că „în cei trei ani (de la vizita din 1969 - n.n.) am constatat o

mare schimbare în lumea în care trăim, schimbare despre care...am discutat pentru prima dată

în 1967, când am vizitat capitala ţării dvs., Bucureşti, ca cetăţean particular. Încă atunci noi

am discutat despre necesitatea edificării unei punţi între Est şi Vest”. Totodată, preşedintele

SUA arăta că partea română „a contribuit enorm şi la deschiderea unor dialoguri care, altfel,

ar fi rămas, poate, închise pentru totdeauna”, făcând trimitere la „relaţiile dintre Statele Unite

şi RP Chineză, care în acea vreme erau virtual inexistente în privinţa comunicării”.

Pe plan intern după acest turneu în Coreea şi în China s-au produs următoarele

modificări politice:

Au fost elaborate tezele din Iulie 1971;

Principalul produs instituţional al „Tezelor din iulie“ (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu a fost

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, succesor en titre al Comitetului de Stat pentru Artă

şi Cultură condus vreme de şase ani de arhitectul Pompiliu Macovei.

Ştefan Andrei, susţinut de documente din arhivele altor state membre ale Tratatului de la

Varşovia, argumentează că „tezele din iulie" au fost adoptate prioritar în scopul prevenirii

manipulărilor sovietice de înlăturare a lui Ceauşescu. Prin primul-ministru Kosîghin,

sovieticii şi-au exprimat dur dezacordul. Căci vizita românilor în China era prima vizită a

unei delegaţii ce reprezenta un stat din Tratatul de la Varşovia după ruptura dintre sovietici şi

chinezi.

La chinezi erau două tendinţe susţine fostul ministru de externe17, una care voia să rămână cu

eroismul revoluţionar, cu egalitarismul, cu obiectivul ca toţi să aibă cele trei care mişcă:

bicicleta, ventilatorul şi ceasul. Chiar aşa spuneau. Pe când ceilalţi spuneau: cine e

competent, să aibă maşină, cine nu e competent, să nu aibă decât două sau una din astea trei

mişcătoare - ventilator, bicicletă şi ceas. Asta era aripa lui Deng Xiaoping. Ei au şi pus

această politică în aplicare, după moartea lui Mao Tse Dun."

Cultul personalităţii era omniprezent;

Potrivit „Raportului Tismăneanu“ din 2006, „nu au mai existat creaţii artistice sau

culturale lipsite de mesaj «revoluţionar»“. Fiecare operă, fiecare eveniment cultural,

ansamblul activităţilor editoriale, învăţământul literar sau artistic erau subordonate

imperativelor propagandei, orice manifestare de acest tip concurând în mod necesar la crearea

„omului nou“.

Pe scurt, povestea culturii instituţionale din Epoca de Aur a fost următoarea:

În septembrie 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat, a fost înfiinţat Consiliul

Culturii şi Educaţiei Socialiste-CCES, care a avut drept structuri subordonate locale

comitetele de cultură şi educaţie socialistă la nivel de judeţe, municipii şi oraşe.

În noiembrie 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a fost reorganizat potrivit

hotărârilor Plenarei CC al PCR din 28-29 iunie 1977, tot în baza unui Decret al Consiliului de

Stat (nr. 442).

Simultan aproape, în decembrie 1977, a fost emis şi setul de decizii privind

desfiinţarea Comitetului de Stat pentru Presă şi Tipărituri (Decretul 472), modificarea Legii

presei (Decretul 471), reorganizarea Radioteleviziunii Române (Decretul 473) şi a Agenţiei

Române de Presă, Agerpres (Decretul 474).

Toate aceste decizii legislative au avut drept obiectiv comun întărirea controlului de

partid, concomitent cu subordonarea politică şi cenzura ideologică în scop propagandistic a

principalelor instituţii de comunicare în masă şi cultură.

Atributele cenzurii centralizate exercitate de fostul Comitet de Stat pentru Presă şi

Tipărituri erau repartizate discret, dar eficient, CCES, Agerpres, Ministerului de Interne,

Radioteleviziunii şi celorlalte redacţii jurnalistice sau editoriale. Consiliul Culturii şi

Educaţiei Socialiste a avut din 1971 şi până în 1989 trei preşedinţi: Dumitru Popescu, poreclit

„Dumnezeu“ (15 septembrie 1971 - 8 noiembrie 1976), Miu Dobrescu (9 noiembrie 1976 -28

17 Stefan Andrei, Pastratorul secretelor ceausestilor,Editura Adevarul, Bucuresti, 2011,p.48

august 1979) şi Suzana Gâdea, poreclită „Suzănica“ (29 august 1979-22 decembrie 1989),

care erau în acelaşi timp şi membri ai Consiliului de Miniştri.

Potrivit legii, CCES era subordonat nemijlocit în primul rând Comitetului Central al

PCR (prin Comisia ideologică a acestuia) şi abia apoi Consiliului de Miniştri, deoarece, aşa

cum se preciza în expunerea de motive a Decretului 301 din 1971, „educarea omului nou,

profund devotat cauzei socialismului şi comunismului (...) cere desfăşurarea unei vaste

activităţi politice şi cultural-educative, dirijarea într-o unică direcţie şi folosirea eficientă a

tuturor mijloacelor de influenţare a conştiinţei de care dispune societatea noastră socialistă“.

Principala sarcină a acestui minister al culturii ceauşiste era aceea de a iniţia „acţiuni menite

să stimuleze creaţia în domeniul literaturii şi artelor, promovând operele literare,

cinematografice, teatrale, muzicale şi plastice care, animate de spirit militant, răspund

intereselor poporului, societăţii socialiste“, organizând şi controlând „activitatea consacrată

îndeplinirii hotărârilor de partid şi de stat privind domeniul culturii pe întreg teritoriul ţării“.

Încă din 1971, CCES dispunea nu numai de toate aşezămintele de cultură (cluburi,

case de cultură, cămine culturale, biblioteci), dar şi de Centrul Naţional al Cinematografiei

(ulterior, Centrala Româniafilm), Centrala cărţii (ulterior, Centrala editorială), Centrala

industriei poligrafice, Direcţia monumentelor istorice şi de artă. După reorganizarea din 1977,

CCES a înghiţit prin lege şi Muzeul de Artă al RSR, Muzeul Satului, Muzeul de Artă

Populară, Muzeul de Istorie al RSR, precum şi Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional.

Practic, sub controlul şi îndrumarea directă a CCES se aflau repertoriile teatrelor,

orientarea ideologică şi artistică a filmelor, planurile editoriale şi producţia de carte, precum

şi activitatea „tuturor publicaţiilor culturale, literar-artistice, pentru ca acestea să acţioneze ca

mijloace eficiente de promovare a filozofiei materialist dialectice şi istorice a politicii

Partidului Comunist Român“.

Angoasa subconştientă faţă de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte

obsesia nemărturisită a autocenzurii, s-a datorat tocmai activităţii CCES care, potrivit

articolului 4 din Decretul 442 din 1977, putea controla prin sondaj, după apariţie, publicaţiile

şi tipăriturile, pentru a stabili dacă a fost respectată Constituţia socialistă, Legea Apărării

Secretului de Stat sau mai ales prevederile restrictive din art. 88 din Legea Presei, în

condiţiile în care evaluările şi verdictele conform acestui articol erau arbitrare, subiective şi

aleatorii.

În 1977, CCES a mai primit o atribuţie esenţială din punct de vedere al ideologiei şi

propagandei comuniste, şi anume, organizarea şi asigurarea desfăşurării sub egida Frontului

Unităţii Socialiste a Festivalului naţional al educaţiei şi culturii socialiste „Cîntarea

României“, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural-artistică de creaţie şi

interpretare. Oficial, ideea Festivalului naţional „Cîntarea României“ a fost lansată la primul

Congres al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, desfăşurat la Bucureşti între 2 şi 4 iunie

1976, fiind prezentată drept „o acţiune de masă de importanţă deosebită pentru dezvoltarea

mişcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât şi de beneficiari

ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică şi revoluţionară a întregului popor“.

În almanahul „Scânteia“ din 1977 a fost dat publicităţii „Regulamentul cadru“ al festivalului

şi ierarhia etapelor de desfăşurare: etapa de masă, urmată de cea judeţeană sau de sector

bucureştean, o etapă interjudeţeană şi, în final, etapa republicană prevăzută pentru luna mai

1977.

Imediat după lansarea festivalului, la 30 octombrie 1976, Nicolae Ceauşescu a ţinut să

detalieze profilul ideologic al acestei acţiuni, care reflecta limitele propriului său orizont de

cultură: nu oricine avea dreptul de a cânta bunăstarea şi fericirea poporului şi a României

libere, în niciun caz codaşii, ci doar fruntaşii în muncă.

Gala laureaţilor primei ediţii a festivalului s-a desfăşurat pe 11 iunie 1977, pe

stadionul 23 August din Bucureşti, şi a inaugurat seria spectacolelor gigantice de propagandă

concepute după modelul nord-coreean prezentat lui Ceauşescu de Kim Ir Sen în 1971.

Ulterior, aproape toate activităţile de profil cultural au trebuit să poarte amprenta ideologic-

propagandistică a „Cîntării României“. Acestea au fost din ce în ce mai încărcate cu mesaje

obsesiv patriotice din gama naţionalismului-comunist sau cu tematici omagiale dedicate

cuplului dictatorial, îndeosebi în spectacolele selecţionate pentru a fi transmise în puţinele ore

de emisie ale Televiziunii naţionale de la sfârşitul anilor ’80.

Obiectivul final al Festivalului „Cîntarea României“ lansat în 1976 a devenit limpede

la cel de-al II-lea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste din 24-25 iunie 1982,

atunci când a fost formulat conceptul ceauşist de „om nou“, cu o înaltă conştiinţă socialistă,

constructor devotat al socialismului şi comunismului în România. Modelul revoluţionarului

comunist multilateral dezvoltat propus de Ceauşescu românilor drept reper al „omului nou“

nu credea în intelectuali, ci doar în muncă, şi nu credea în diversitatea valorică a lumii, ci

doar în naţionalitatea sa ce cumulează istoric întreaga perfecţiune. Festivalul naţional

„Cîntarea României“ a reflectat întocmai nu numai lipsa de cultură şi educaţie a clasei

conducătoare comuniste în frunte cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, dar mai ales ura şi dispreţul

acestora faţă de intelectualitatea autentică (nu cea muncitorească), faţă de adevăraţii creatori

de artă şi valori culturale, care au fost astfel marginalizaţi şi maculaţi la scară naţională.

Sub aspect extern povesteşte Ştefan Andrei la întoarcerea din Asia, sovieticii au cerut

însă o întâlnire cu delegaţia română. „Şi pe aeroportul din Moscova au început reproşuri şi

ameninţări, povesteşte martorul Ştefan Andrei. În primul rând, că mergem în China, o ţară

care e duşmanul Uniunii Sovietice. Kosîghin a fost la întâlnire, împreună cu Suslov şi cu

Katuşev. Ne-au criticat direct că, acolo, Ceauşescu a spus că China este un factor important în

lupta pentru pace. În timpul întâlnirii noastre pe aeroport, Kosîghin a venit cu un afiş. Îl

făcuseră, în timpul vizitei noastre, studenţii de la Universitatea din Shanghai, la adresa

„social-imperialismului" sovietic şi trădării de către sovietici a idealurilor nobile comuniste.

Şi discutau exact aşa - ce-aţi căutat acolo, ce-aţi făcut? Nu poţi să fii prieten cu un duşman al

Uniunii Sovietice şi, de fapt, al comunităţii ţărilor socialiste, zicea Kosîghin. Acesta a fost

cuvântul lui Kosîghin. Am fost de faţă".

Ţedenbal, liderul comunist mongol, aţâţase şi el focul. După ce-l provocase pe

Ceauşescu pângându-se de atacurile chinezilor cu „idei imperialiste" la graniţele mongole,

Ceauşescu l-a consolat cu exemplul „imperialiştilor sovietici" care-au confiscat tezaurul

României. Bineînţeles că raportul lui Ţedenbal sosise la Moscova înaintea lui Ceauşescu.

„Sovieticii ne-au criticat atunci, pe aeroport, şi pentru ideea noastră cu rolul ţărilor

mici şi mijlocii în lume, relatează Ştefan Andrei. «Ce-aveţi aici?, ziceau. Băgaţi şi Arabia

Saudită? De grija ăstora sunteţi voi preocupaţi?» Pe urmă, sigur, teoria aceasta, că există state

mici şi mijlocii burgheze, capitaliste, şi există state mici şi mijlocii socialiste, care luptă

pentru eliberare, antiimperialiste. „Voi îi băgaţi pe toţi în aceeaşi ciorbă", a fost expresia lui

Kosîghin. «Voi când vorbiţi de democratizarea situaţiei internaţionale, nu vă situaţi pe poziţii

de clasă. Treceţi peste faptul că există o luptă între socialism şi imperialism», acuza el. Iar

ceea ce a trecut Ceauşescu în informarea lui în CPEx a fost ideea de bază a lui Kosîghin: «Nu

uitaţi că relaţiile economice sunt determinate de relaţiile politice, tovarăşe Ceauşescu».

Adică: nu veni la mine să dezvolţi relaţiile economice cu Uniunea Sovietică, de unde să iei

materii prime şi să ne vinzi maşini, cât timp faci o asemenea politică."

În avionul ce zbura spre Bucureşti atmosfera a devenit apăsătoare, îşi aminteşte

martorul. „După ameninţarea lui Kosîghin, în avion, l-am auzit eu pe Maurer: «Ei, ţi-am spus

eu că nu era cazul să mergem la Beijing?», i-a reproşat lui Ceauşescu. Ceauşescu a fost

preocupat, când am venit de la Moscova. Nici n-a vorbit în avion." Ceauşescu avea de ce să

se teamă. Din documente de arhivă reiese că, în august 1971, Brejnev s-a întâlnit în Crimeea

cu ceilalţi lideri ai statelor membre în Tratatul de la Varşovia. Cu excepţia lui Ceauşescu.

„Conduce lupta împotriva noastră şi constituie principalul obstacol în calea liniei noastre", a

zis Brejnev despre liderul român. Noi am avut răbdare în privinţa comportamentului

României. Trebuie să încercăm să exercităm influenţă asupra evoluţiei din interiorul ţării".

„Informaţiile acestea le aveam şi noi, din surse diplomatice", afirmă acum Ştefan

Andrei. „După Cehoslovacia, Ceauşescu a pus deoparte tot programul adoptat de Conferinţa

Naţională a PCR din 1967, de lărgire a spaţiului economic pentru întreprinderi, ca să nu fie

folosit ca pretext de Moscova pentru intervenţie, că punem în pericol socialismul în România.

Discuţia de pe Aeroportul Vnukovo din Moscova a constituit în viziunea lui Ştefan Andrei

elementul de frânare a evoluţiei societăţii româneşti.

Ceauşescu a fost preocupat de teza lui Kosîghin că economicul e subordonat

politicului.

„În condiţiile în care tu depinzi 50 la sută de Uniunea Sovietică şi de celelalte ţări din

CAER (n.r. - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), îţi dă de gândit. Pentru că, dacă

sovieticii opreau numai exporturile României de industrie uşoară, de mobilă, de utilaj pe-

trolier şi celelalte, ar fi creat în ţară o situaţie economică grea. Greu de depăşit. Lăsând la o

parte pericolul pe care-l simţea Ceauşescu, de-a fi înlocuit."

În concluzie, putem afirma că în lumina celor prezentate, Ceauşescu a jucat un rol

important atât în Europa cât şi în Asia.

Politica sa de independenţă faţă de Rusia l-a erodat atât în plan intern cât şi extern

deoarece mai târziu Gorbaciov nu va uita aceste episoade şi căzând la înţelegere cu

americanii îl v-a detrona în 1989.

Bibliografie:

1. Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile

româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008;

2. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. All Black, 2007;

3. Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008;

4. Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova România şi conflictul sovieto-chinez (1957-

1965), vol. I, Bucureşti, INST, 2004;

5. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la

Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997;

6. Stefan Andrei, Păstratorul secretelor ceausestilor, Editura Adevarul, Bucuresti,

2011;