PSIHOZELE

Psihozele reprezintă punctul critic al Tulburărilor Psihice în special datorită relaţiei lor cu mediul social. Mai mult decât în cazul Psihopatiilor, Psihozele sunt încărcate de nesupunere socială iar acest motiv este suficient pentru a fi fost expulzate la marginea societăţii într-un stat ermetist. Cei care au avut nenorocul de a cădea pradă acestora de-a lungul istoriei îşi vor fi pierdut automat statutul de Om în favoarea celui de Animal sau, cel puţin, a celui de Om decăzut irecuperabil. Aceste Tulburări sunt în mare parte datorate unor boli organice, unele cunoscute altele necunoscute iar particularitatea acestora este aceea de a submina funcţional ceea ce este omenesc. Rezultatul este gunoiul existenţial al civilizaţiei umane, deşeurile unor compromisuri şi opţiuni specific umane. Mai jos se va trata despre structura generală a Psihozei iar apoi despre cele două grupe de Psihoze urmând linia de clasificare operată până acum de-a lungul textului.

Generalităţi

Opţiunea teoretică de a include aceste Tulburări într-un grup separat de cel al Psihopatiilor se datorează unui element comun al lor şi anume suspendarea funcţionalităţii retroactive a Filierelor Trunchiului Psihic care, după cum s-a văzut, sunt în măsură să echilibreze sistemul energetic al Psihicului. Suspendarea acestei capacităţi conduce la o degringoladă pulsională sau la anularea unara dintre aceste Pulsiuni. Subiectului îi lipseşte achiziţiile sale psihice la fel cum un fiu risipitor pierde averea moştenită după care este incapabil să mai supravieţuiască deoarece nu ştie cum. Pe parcursul acestei secţiuni se va trata despre conceptul general de ‘psihoză’ dar şi despre teoriile sale cele mai cunoscute.

Psihozele ca destructurări ale Trunchiului Psihic

Psihozele sunt caracterizate prin destructurarea funcţională a Trunchiului Psihic care se poate datora fie unei disfuncţii organice fie unor alţi factori organici dar şi unor factori psihici. Aceştia pot fi de natură traumatică, aşa cum este cazul cu Psihozele Reactive Tranzitorii sau de natură depresivă ca în cazul degenerării psihotice din Depresia Majoră. Iată că aceşti factori pot fi nu neapărat de natură traumatică ci şi de natură diferită, respectiv datoraţi unor forme severe de posibile Structuri Psihopatologice care tensionează excesiv Trunchiul Psihic. Caracteristic pentru aceste Tulburări Psihice este tensiunea energiei psihodinamice care apare la nivelul Trunchiului Psihic. Aceasta este de obicei mai mare faţă de celelalte Tulburări din categoria Psihopatiilor şi de aceea manifestările psihotice sunt mai severe decât cele psihopatice. Aceste Tulburări Psihice au fost considerate ca fiind cele mai severe posibil iar gradul de severitate a constituit un fel de criteriu de diferenţiere faţă de restul Tulburărilor. Cu toate acestea severitatea lor nu este un astfel de criteriu mai întâi pentru că sunt Psihopatii mult mai tensionate psihic decât multe dintre acestea iar apoi severitatea celor două mari clase de Tulburări Psihice nu ar putea fi comparată. Intensitatea Psihopatiilor este una ce tinde să se echilibreze, să se autoregleze în timp ce în cazul Psihozelor se poate vorbi despre un haos lipsit de orice echilibru.

1

Ceea ce frapează la aceste boli este că Trunchiul Psihic nu suferă o dereglare în sensul raportului dintre cele două Filiere, respectiv, prin creşterea intensităţii Filierei Negative, ci acesta suferă o dereglare structurală organică, fapt ce implică în mod secundar o disfuncţie psihică. Demonstraţia acestui lucru constă în faptul că sistemul cognitiv nu mai funcţionează la standardele pragmatice corespunzătore adultului ci la un pragmatism infantil. Comportamentul dictat de Complexe, în special de cele Pozitive este suspendat de parcă nu a fost niciodată. Nu se poate spune aici că ceva le inhibă căci în acest caz ar exista excitaţia ulterioară care ar facilita inhibiţia. Însă realitatea nu consemnează nici un fel sau un grad nesemnificativ de astfel de implicaţie directă din zona exteriorului în inhibiţia Complexelor Pozitive pentru declanşarea psihozei. Chiar şi Psihozele Reactive Tranzitorii par a avea o întărire a acestor Complexe deoarece baza lor reprezentată de Complexul Traumatic se întăreşte ea însăşi în excitaţie şi în nici un caz nu ar mai putea fi inhibată. Practic aici este realmente vorba despre dispariţia acestor conţinuturi în noianul neantului universului psihic. De aceea Fenichel a şi definit pentru Psihoze tocmai caracterul regresiv. Această disfuncţie cognitivă se traduce prin Ideile Delirante cărora psihiatria actuală le-a dat calificativul de nesistematizate deosebindu-le de aşanumitul ‘Delir Sistematizat’ din Paranoia. Asociaţiile pe care subiectul le face în procesul perceptiv şi proiectiv vizează reţele destructurate, necontrolate de rigoarea Filierei Pozitive. De exemplu subiectul poate spune despre un oarecare obiect neînsufleţit că vorbeşte sau că face anumite lucruri imposibile. Toate conţinuturile psihotice se grupează în jurul unei destructurări qvasitotale a Aparatului Cognitiv iar rezultatul este unul similar gândirii magiciste infantile, fără ca acest obiect să sufere proiecţii bazate pe asociaţii logice. Investigaţia psihanalitică poate găsi sens pentru astfel de conţinuturi cognitive psihotice însă bizareria lor nu are un sens atât de clar şi de frapant ca în Vis de exemplu căci sensul lor este unul nealterat, brut şi vag. Acest lucru se datorează faptului că conţinutul Visului însuşi are formă psihotică datorită suspendării activităţii de retroacţiune dintre cele două Filiere pe timpul somnului însă de cele mai multe ori intensitatea psihotică a Visului este mult mai redusă decât cea din Psihozele tipice. Evident că un coşmar, adică acel vis în care tensiunea psihică este maximă, poate avea în conţinutul său manifest simptome psihotice greu de diferenţiat de cele tipice din Schizofrenie de exemplu. Asemănarea dintre Ideaţia Onirică şi Delir a fost sesizată din timpuri străvechi. Platon, de exemplu, spune că fiecare om este un nebun latent iar această parte latentă se manifestă în vise. Deşi formal ele sunt identice totuşi diferenţa dintre ele este de natură structurală în ceea ce priveşte mecanismele care intră în aceste elemente. Anume că Visul este o deplasare a unui proces secundar, o selectare către cel primar, în timp ce Delirul nu cunoaşte acest travaliu de elaborare deoarece conţinuturile sale psihice se manifestă direct, primar.

S-a arătat în prima parte a acestei lucrări, respectiv la subcapitolul dedicat psihologiei cognitive faptul că acest proces secundar se face exclusiv după principiile experienţei pragmatice. Elaborarea judecăţilor logice se face prin determinarea logică care, asemenea Conştiinţei, este dată de tensiunea informaţională şi energetică dintre cele două Filiere. Orice proces logic, ca operaţie prin care unui obiect i se atribuie calităţi, urmează cursul raportului dintre aceste Filiere, adică a rezultantei acestora. Filiera Negativă este aceea care presupune un scop, adică un spectru de calităţi pentru obiectul respectiv dat de pragmatismul primar. Cea Pozitivă, prin Complexul Traumatic care dirijează restul de Complexe, este cea care elaborează acest scop în funcţie de condiţiile externe pentru o optimală apropiere de acel scop. Acest fapt se traduce cognitiv prin elaborarea retroactivă

2

a acestui proces în funcţie de asocierile Complexului Eden şi reacţiile celui Traumatic. Acest principiu retroactiv dintre cele două Complexe şi Filiere care guvernează mecanismul cognitiv normal nu se mai respectă la Psihoze. Dată fiind încadrarea lor socială, acestea renunţă la capacitatea pragmatică după principiile destructurării conflictului psihotic şi după anumite condiţii organice specifice în aşa fel încât ambele Filiere sunt reduse funcţional sub raportul psihodinamic. Astfel că lipsa de tensiune dintre ele determină lipsa de echilibru dintre ele sub aspectul cognitiv iar funcţia operaţională retroactivă este astfel anulată. Această disfuncţie între cele două Filiere, lipsa lor de comunicare şi retroechilibrare implică nu doar imposibilitatea efectuării de operaţii logice corecte de către psihotic ci şi imposibilitatea perceperii corecte a obiectelor. Percepţia lui este influenţată de conţinuturi psihice aleatorii, reziduuri psihice care nu îndeplinesc condiţiile engramării specifică straturilor mnezice superioare. Condiţia pragmatică a Percepţiei dispare într-un mod bizar din discursul cognitiv al psihoticului. Asociaţiile mnezice se fac aproape exclusiv după modelul reţelelor verticale şi aproape deloc după cel al celor orizontale cu ecou Pozitiv, ceea ce implică explozia în afară a straturilor profunde ale Memoriei. O Psihopatie nu ar putea explica o astfel de disfuncţie cognitivă drept pentru care manifestarea primară a Pulsiunilor aşa cum apar ele în Psihoze trebuie pusă pe seama unei dereglări organice, cerebrale pe porţiunea corespunzătoare Trunchiului Psihic. Fie că se datorează obosirii diurne şi nevoii de regenerare prin Somn, ca în cazul viselor, fie că se datorează anorexiei energetice ca în cazul Depresiei Majore, fie că se datorează substanţelor psihoafective sau pur şi simplu unei căderi a reţelelor mnezice Psihoza este în primul rând o afecţiune organică a Aparatului Psihic.

O primă încercare de definire a Psihozelor ar consta în primplanarea destructurării circuitului energetic în Trunchiul Psihic aşa cum apare la majoritatea dintre ele. Însă aici mai intră şi strangularea energetică aşa cum apare în Depresia Majoră sau în Nevrozele Isterice Dezamorsate. O astfel de includere în Psihoze a acestor Tulburări este justificabilă chiar dacă ele sunt dublate şi condiţionate de o Psihopatie severă care le determină, respectiv Tulburarea Bipolară în primul caz şi Nevroza Dezamorsată în cel de-al doilea când şi în cazul celorlalte Psihoze, se poate localiza o Psihopatie mai mult sau mai puţin severă. Definiţia Psihozelor sună astfel : Psihozele sunt Tulburări Psihice datorate unei disfuncţii organice a creierului, fie prin destructurare reală, fie prin conversie isterică sau atrofiere depresivă, în aşa fel încât circuitul energetic al Trunchiului Psihic ajunge să fie diminuat sau destructurat.

Debutul Psihotic este dat principial de tensiunea psihică, de tensiunea dintre cele două Filiere Psihice. Această tensiune poate fi multiplicată de o Tulburare Psihică de tip psihopatic. Caracteristica structurală a bolii psihotice constă într-o disfuncţie organică cerebrală, a suportului acestor reţele mnezice aflate în conflict. Acest lucru se explică pe baza inseparabilităţii Psihicului de Biologic şi anume a faptului că Psihicul este schema de Comportament implicată de o Structură Biologică. Aceasta contribuie decisiv la promovarea acestei scheme. Deci dacă operaţional se întâmplă să existe două Complexe Psihice în conflict pe plan biologic există două formaţiuni cerebrale în conflict, respectiv părţi ale Hardului acestora, care este o tensiune funcţională. Această tensiune se poate menţine prin relaţie retroactivă sau se poate anula organic în cazul unui conflict foarte puternic sau pur şi simplu din cauza unei lipse de rezistenţă organică ale cărei cauze depăşesc sfera de explicabilitate a psihologiei abisale. În această situaţie cele două elemente se anulează reciproc, se distrug, fapt ce conduce la anularea conflictului. Este

3

greu de crezut că o astfel de operaţie are vreun sens autoreglativ ea însăşi mai curând decât o boală sau o afecţiune specială a creierului. Căci se pare că acest gen de Tulburări Psihice sunt foarte nepragmatice pentru subiect din punctul de vedere al vreunui beneficiu secundar. Rata mortalităţii, mai ales prin suicid, este foarte mare. În orice caz trebuie notată această regresie pe care psihoticul o adoptă prin refuzul comportamentului normal, social.

Debutul psihotic înseamnă stoparea funcţiei cognitive a Psihicului în partea sa de elaborare a cogniţiei abstarcte. Capacitatea de inducţie şi deducţie se stopează tocmai datorită lipsei sale de echilibru dintre cele două Filiere. Acesta şi numai acesta poate să fixeze un canon de operaţii logice ale Gândirii în aşa fel încât rezulatele sale să fie un demers epistemologic corect şi normal. Conceptele nu mai pot fi puse în relaţie iar Reprezentările nu mai pot constitui concepte din pricina faptului că obiectului i se proiectează conotaţii psihice paroxistce, datorită destructurării psihotice. Cu toate acestea gândirea schizofrenicului poate fi sclipitoare chiar dacă incorectă asemenea celei infantile. La fel ca în cazul celor infantile, generalitatea este dată tocmai de tiparele periferice ale Trunchiului Psihic care pot exista neafectate şi fără Trunchiul Psihic propriuzis, asemenea fructului sau asemenea copilului căruia i se rupe cordonul ombilical. Aceste tipare periferice sunt engramate independent, sunt izolate şi fac obiectul intuiţiei spontane din cadrul gândirii normale. Acest fapt se datorează caracterului selectiv al Gândirii Umane care îşi păstrează datele cele mai importante prin engramare. Computerul reia o aceeaşi operaţie după aceleaşi modele rigide în timp ce Gândirea umană este spontană şi evoluează tocmai pentru că întreaga operaţie este păstrată şi se declanşează automat la un moment dat. Psihozele, Schizofrenia în special, beneficiază de aceste insule cognitive ale căror model poate trăda o origine ideatică profundă care se întâmplă să fie aplicată unui Delir cu o temă cu totul diferită, de unde şi ciudata aptitudine a psihoticului de a crea tot felul de idei bizare şi amuzante.

Schema de dezagregare organică poate avea forme diferite, cum ar fi cea de uitare a conflictului psihopatologic dintre cele două Filiere ale Trunchiului Psihic, ca în Psihozele Dinamice sau cele cu localizări organice independente de conflictul psihic ca în Psihozele Organice. Fireşte că aici este locul posibilităţii de presupunere a unei anumite boli organice şi la cele Dinamice, nedescoperită încă. Într-un fel toate Psihozele Dinamice pot avea un astfel de fond însă conflictul psihic este definitoriu pentru ele. Această ultimă grupă a fost elaborată de diferiţi autori prin intermediul gradului de deteriorare neurofiziopatologică ce implică aşanumitele sectoare artificiale ale ‘funcţionării psihologice’, ca ‘gândirea’, ‘cunoaşterea’, ‘afectivitatea’, ‘memoria’ etc. S-a operat chiar şi o distincţie între disfuncţia generalizată care le-ar cuprinde pe toate şi disfuncţia parţială care le-ar cuprinde doar pe unele. Această distincţie însă nu reflectă o împărţire originară a mecanismelor organice cerebrale în astfel de domenii ci doar că ele implică anumite grade de funcţionare sau de deteriorare structurală verbală. Deteriorarea Percepţiei este unul dintre semnele afectării Trunchiului Psihic deoarece sistemul perceptiv nu se face după modelul echilibrului central. Aici poate intra şi ‘afectivitatea’ iar în ceea ce priveşte gradul său de tensionare se poate ajunge până la imponderabilitate afectivă. Disfuncţia Gândirii poate arăta un grad mai uşor de deteriorare deoarece ea funcţionează aleatoriu în acest caz. Cunoaşterea şi Memoria se pot referi la destructurarea organică corespunzătoare straturilor mnezice până la un anumit grad de profunzime.

4

Toate aceste domenii se interferează unul cu altul aşadar o astfel de distincţie nu se susţine din punctul de vedere al psihologiei abisale.

Dată fiind disfuncţia organică care apare la nivel de Psihoze respectiv implicaţiile lor cognitive, emoţionale şi comportamentale ele pot fi foarte uşor diferenţiate de Psihopatii. Tipurile nucleare de Psihoze, cu Delir şi Halucinaţii au incontinenţe emoţionale cu comportamente bizare care sunt neutilizabile pragmatic etc., adică sunt acele Tulburări unde elaborarea secundară, sistematizantă, pe care Filiera Pozitivă o poate face, este suspendată. Spre deosebire de Psihoze unde excitaţia energetică este dată tocmai de absenţa acelui model de fuzionare a Pulsiunilor într-un mod pragmatic, structural, în Psihopatii excitaţia energetică a Sistemului Psihic este dată nu de disfuncţii endocrine ci doar de disfuncţii exogene legate de influenţele pe care mediul natural şi social le produce asupra codului genetic de-a lungul generaţiilor predecesoare la un individ. Tulburarea Psihică în sine presupune o astfel de Structură Psihopatologică incapabilă de a fi fuzionată într-un comportament armonios tocmai datorită incapacităţii organice a Filierei Pozitive de a primi fuziunea celei Negative nu ca în Psihoze ci datorită intensităţii brutale ale unor astfel de Pulsiuni cărora acestea nu le poate face faţă.

În ceea ce priveşte formele nucleare de Psihoze lucrurile sunt lămurite şi clare, aşadar. Problemele apar în cazurile de debut psihotic acut (în special în Schizofrenie) sau orice fel de element psihotic unde de cele mai multe ori substratul organic nu este destructurat lezional ireversibil ci se poate constata o simplă stare de slăbiciune organică dată de oboseală. După cum s-a amintit mai sus acesta este cazul Somnului care se poate foarte bine înscrie într-o Psihoză ciclică normală şi care poate ajunge prin intermediul Viselor, la Halucinaţii autentice şi Delir. Căci subiectul le percepe ca reale în timp ce doarme şi abia când se trezeşte şi Funcţia cognitivă îşi reia cursul normal constată caracterul lor iluzoriu. Intervine astfel problema unei elaborări, a unei scări de gradaţie a intensităţii pentru clasificarea psihotică iar debutul psihotic a constituit şi va mai constitui o problemă de clasificare a Psihozei în cauză. Căci aici lucrurile nu sunt foarte clare iar evoluţia poate avea multe dimensiuni. De aceea în psihiatrie va funcţiona tot timpul diagnosticarea provizorie care se va schimba în funcţie de evoluţie. Dat fiind statutul psihiatriei ca disciplină medicală, pe lângă reticenţa pe care stabilirea unui diagnostic trebuie să o implice improvizarea diagnosticului, riscul poate avea consecinţe benefice în stabilirea medicaţiei cât mai rapid posibil şi deci preîntâmpinarea în acest fel a severităţii Psihozei. În formele uşoare de debut este aproape imposibil de diferenţiat cât anume se datorează Psihozei şi cât unei Psihopatii bine compensate până la acel moment. Uşoarele vizite psihotice ale Psihopatiilor, ce pot ţine de la câteva minute până la câteva zile sau chiar mai mult, fac ca identificarea Psihozei în stadiu de nou-născut în funcţie de aceste vizite, să fie practic imposibilă după cum reacţia de agresiune verbală a unei Psihopatii fie ea şi una de genul celei Explozive în stare de oboseală să nu poată fi cu certitudine pusă pe seama vreuneia din cele două categorii de Tulburări.

 

 

 

5

Teorii despre Psihoze

Freud considera că Psihoza este un fenomen eminamente psihic deci o Tulburare Psihică exclusivă şi de aceea a grupat-o împreună cu Nevrozele. O astfel de concepţie însă vine pe fondul unor slabe cunoştinţe de psihopatologie însă şi a unei slabe evaluări ale simptomelor. El a considerat astfel că Psihozele în special Schizofrenia s-ar datora ‘retragerii libidoului către eu’. O astfel de concepţie probabil a fost scoasă din analiza Delirului de Grandoare din Schizofrenie care, raportată la Ideaţia de Grandoare din Paranoia se poate spune că ar avea o puternică implicare narcisică. În acest caz actul de degenerare psihotică care implică degenerarea statutului socioeconomic al subiectului poate fi numit ‘nevroză narcisică’. Însă între Paranoia şi Schizofrenie este un drum extrem de lung chiar dacă mulţi teoreticieni le-au pus în acelaşi grup uneori chiar şi confundându-le. Freud a confundat şi el sau a redus psihologia cognitivă (care răspunde de Cunoaştere în general) la psihanaliza generală. În acest caz psihologia cognitivă este posterioară celei abisale. Ea ţine de capacitatea sistemului cognitiv de a avea Reprezentări şi de a opera Noţiuni şi Concepte prin procesarea acestora. Sistemul Cognitiv aparţine aşadar zonelor periferice al Sistemului Psihic. Însă lui Freud îi scapă faptul că psihoticul are disfuncţii cognitive evidente, că Noţiunile sunt lărgite abuziv din punct de vedere logic sau exagerat micşorate iar operaţiile de inducţie şi deducţie sunt paralizate. Când un schizofrenic susţine că soţia lui îi extrage noaptea cantităţi mari de spermă şi că în felul acesta ea îi extrage şi măduva spinării aici se poate vedea o destructurare a Aparatului Cognitiv deoarece este clar pentru orice om cu judecată normală că aşa ceva nu este posibil. Un astfel de tratament inuman se practică de către diferite organizaţii pentru a scoate informaţii sau diferite beneficii de pe urma celui torturat. Însă psihoticul în cauză nu se suprapune peste această situaţie decât într-o probabilitate neglijabilă. Analizată în detaliu judecata psihoticului scoate la lumină probleme de netrecut. Cum ar putea cineva să facă aşa ceva? Ce fel de aparate posedă? Cum ar funcţiona acestea? Cum ar putea cineva să trăiască fără măduva spinării? De ce ar avea soţia un astfel de gând? Toate acestea nu sunt anticipate de gândirea schizofrenică la fel cum nici în vis nu apar nici întrebările auxiliare cu privire la obiectele bizare ce apar în el şi care în starea de veghe survin instantaneu. Acestea fac parte din funcţionarea normală a Sistemului Cognitiv cu procesul său de Asociere şi Retractare despre care sa tratat la subcapitolul dedicat psihologiei cognitive. Eventualele răspunsuri pe care le furnizează schizofrenicul la aceste întrebări vizează o folosire defectuoasă a logicii, a Sistemului Cognitiv. Acesta conţine sub sine Actul Psihic ca bază topică, este determinat de acesta şi face posibilă neutralizarea sa într-un fel. Forma finală a actului cognitiv este apanajul Filierei Pozitive, cu Retracţia sa specifică. Întemeierea acestei Pulsiuni face ca Filiera Pozitivă să fie cât mai facilitantă pentru neutralizarea acesteia. Ea trebuie să observe cele mai mici detalii ale lucrurilor şi cele mai intime relaţii dintre ele pentru ca să poată anticipa cum vor evolua lucrurile. În funcţie de evoluţia lor se stabileşte o neutralizare generală optimală pentru Sistemul Psihic. Anularea acestei capacităţi de inducţie logică trădează de fapt tocmai anularea Filierei Pozitive însăşi şi explozia excitaţiilor negative.

6

Acest lucru este definitoriu pentru Psihoze fiind şi nu Narcisismul aşa cum credea Freud. Excitaţia Complexului Narcis, modul diferit de neutralizare a sa nu conduce neapărat către suspendarea Sistemului Cognitiv. Prin definiţie Narcisismul nu se poate încapsula aşa cum îl descria Freud în Psihoză căci el se raportează mereu la exterior iar scopul său este unul erotic sau economic. Implicarea erotismului în mod indirect face ca neutralizarea sa să nu poată fi decât una relaţionară. Prin urmare Narcisismul nu se poate retrage din realitate în mod absolut. Chiar şi asceţii îşi creează o lume narcisică ce se supraevaluează celei normale. Dimpotrivă, simptomele cataleptice din Schizofrenie par să se manifeste invers faţă de acest model freudian. Subiectul adoptă cu obedienţă maximă pozţiile pe care un interlocutor i le cere, putând sta ani de zile în aceeaşi poziţie. În orice mod s-ar încerca să se explice Narcisismul este evident că acesta pare la polul opus faţă de Delirul de Grandoare iar diferenţele de configuraţie psihotică nu există între acestea două.

Asemenea Psihopatiilor care nu se pot explica în funcţie de simptomul brut pe care subiectul îl dezvoltă, ci în funcţie de condiţia lui socială în care este dat, nici Psihozele nu pot fi înţelese decât în funcţie de Psihicul Normal care apoi se va fi destructurat. Diferenţa dintre acestea şi Psihopatii este una capitală. Implicarea factorului organic este flagrantă chiar dacă ea nu a putut fi demonstrată suficient de fapte. Dacă Psihopatiile sunt consecinţe directe ale răspunsului Sistemului Psihic la influenţele nefaste ale mediului social Psihozele presupun tocmai incapacitatea de răspuns, de adaptare la o astfel de condiţie socială datorită faptului că suportul organic indispensabil acestei adaptări cedează. Asemănarea simptomelor din Psihoza Alcoolică de Sevraj şi Schizofrenie certifică implicarea unui factor organic care este incapabil să mai susţină tensiunea psihică fie ea şi normală a Sistemului Psihic. De aceea Psihopatiile se raportează tocmai la mediul social la care se raportează pe când Psihozele, chiar dacă de fiecare dată se grefează pe o Psihopatie mai severă sau mai uşoară, se raportează doar la normalitatea substratului organic.

Este greşită poziţia majorităţii psihanaliştilor care văd în Psihoze o diferenţă de grad faţă de normalitate la fel cum Psihopatiile se pot explica, respectiv prin supraexcitarea energetică a unor structuri identice. Ceea ce frapează la Psihoze este tocmai întreruperea circuitului energetic care se stabileşte între cele două Filiere şi blocarea acestei energii în zona celei Negative. Acest lucru se întâmplă fără răspândirea acesteia în zona celei Pozitive, cu neutralizarea ei de tip fuzional. Aşadar aici Filiera Negativă rămâne nudă şi explodează în comportamentul psihotic. Şi în Psihopatiile severe se poate vedea o puternică excitaţie energetică a Filierei Negative însă ea este totuşi controlată de cea Pozitivă chiar dacă acest lucru se realizează chiar cu preţul simptomelor. În orice caz comportamentul psihopatic îşi are doza lui certă de pozitivitate iar Filiera Pozitivă doar se arcuieşte sub presiunea celei Negative fără sd se rupă indiferent de forţa energetică a acesteia. La Psihoze Filiera Negativă este lăsată singură şi doza de pozitivitate a psihoticilor este dată de relicvele genealogice ale Complexelor Pozitive. Cum s-ar putea explica această ciudată stare altfel decât prin căderea circuitului energetic al Sistemului Psihic, ceea ce trebuie să corespundă cu o disfuncţie organică ce nu mai poate suporta tensiunea dată de Fuziune şi Refulare pe care o implică cea Pozitivă?

Debutul psihotic poate fi brusc iar o astfel de explozie nu ar putea fi explicată prin factori externi declanşatori sau, cel puţin, factori care pot determina o scânteie pentru un astfel

7

de debut. Freud a încercat să explice Schizofrenia Paranoidă la începutul operei sale prin acei algoritmi defensivi ai Negaţiei şi Proiecţiei însă ceea ce a făcut el aici a fost doar să explice conceptul de ‘psihoză’ prin cel de ‘nevroză’ ceea ce este eronat.

În acest context teoriile lui M. Klein în legătură cu Psihozele sunt speculaţii goale. Orizontul psihotic s-ar reduce la ceea ce ea a numit Poziţie Schzo-paranoidă şi cea Depresivă. O astfel de teorie proiectează asupra copiilor foarte mici simptomele psihotice. Modelul rezolvării cu succes al acestora ar fi cel care ar explica de ce nu toţi devin psihotici. Psihoza nu este însă o regresie pulsională ci doar una cognitivă. Ea nu este o diferenţă de grad faţă de normalitate aşa cum sunt Psihopatiile unde fluxul energetic îşi depăşeşte matca circuitului celor două Filiere ci este o diferenţă care nu poate cere comparaţie decât pe tărâm cognitiv. Această diferenţă de potenţial energeticcare se regăseşte între Psihoză şi Psihopatie este şi diferenţa dintre normalitate şi Psihopatie.

Nu este nevoie de postularea celor două Poziţii pentru a găsi originea Psihozei căci simptomele ca atare sunt procese normale ale Gândirii ce se formează pe parcursul întregii vieţi. Însă ele sunt incomplete raportate la normalitate şi acest statut este dat de destructurarea fondului organic corespunzător. Tocmai de aceea Psihozele se raportează la normalitate, la gândirea normală ce trebuie să fi existat anterior debutului. Analogia dintre Psihoză, Vis şi copilărie a fost făcută dintotdeauna. Ea este fructuoasă din punct de vedere structural. Însă în momentul în care nu se mai face o deosebire între aceste planuri se produce o neînţelegere. Relicvele psihice ereditare care domină evident Comportamentul Infantil sunt la fel de dezvoltate pentru ambele Filiere. Copilul are o gândire activă şi receptivă şi asta nu pentru că ar depăşi cu succes aceste Poziţii ci pentru că peste aceste relicve constituie experienţa socială şi receptivitatea intelectuală integrală a sa. La psihoticul cu Delir Paranoid Gândirea rămâne tributară trecutului, conţinuturilor psihice fuzionate anterior. Ea nu mai progresează cantitativ şi calitativ ca la copil ci rămâne cel mult la acelaşi nivel în ciuda unor formulări geniale (exterioare, formale, neînţelese de subiect). Faptul că în copilărie se pot foarte bine observa aceste relicve identice, aceste conţinuturi abisale se datorează fragilităţii organice a creierului infantil care nu poate încă dezvolta un sistem ideatic coerent. Însă este cu totul eronat să se creadă că în aceste experienţe nesemnificative sub raportul psihopatologic în relaţia cu mama ar fi rădăcina Psihozelor după cum eronată este opinia care susţine că primitivul ar fi nevrotic. Copilul poate avea diferite frustrări dincolo de traumatismul naşterii însă faptul că acestea nu conduc necesar la Psihoze este evident. Ceea ce nu au văzut psihanaliştii este tocmai o astfel de anulare a fenomenelor fuzionale iar dacă ar fi văzut acest lucru şi-ar fi pus cu siguranţă întrebarea anume ce ar face ca acest lucru să fie posibil. Însă pentru aceasta ar fi fost nevoie de o teorie coerentă asupra Aparatului Psihic ceea ce ei nu au avut.

8

Psihozele Dinamice

Psihozele se împart în două mari clase la care se mai poate adăuga o a treia cu statut special. Primul este cel al Psihozelor Organice datorate unei incapacităţi organice de a susţine tensiunea circuitului energetic al Trunchiului Psihic datorită unor boli organice care afectează mai mult decât Hardul Aparatului Psihic şi masa cerebrală mai mult sau mai puţin. Altele sunt cele datorate în mod principial conflictului psihic ce apare pe un anumit fond de lipsă de rezistenţă organică la acest conflict. Acest fapt conduce la anularea circuitului sau afectarea lui în mod serios şi astfel apar Psihozele Dinamice. Celălalt face obiectul Stărilor Psihotice Normale care nu se pot numi propriuzis Psihoze deoarece pot apărea la toţi oamenii ca urmare a oboselii care provoacă Somnul sau a Hipnozei. Însă ele pot conduce la anularea sau afectarea severă a circuitului energetic al Trunchiului Psihic. În continuare se va trata despre Schizofrenie, Psihoza Toxico-alcoolică de Sevraj, Psihozele Reactive Tranzitorii şi complicaţiile psihotice dinamice ale Psihopatiilor.

 

Schizofrenia

Schizofrenia reprezintă punctul culminant al dramatismului fondului psihopatologic uman. Simptomele schizofrenice sunt consecinţele directe ale influenţelor nefaste pe care individul trebuie s le accepte de la luxul de se integra în comunitate. Ea este actul de acuzare al unei civilizaţii, este deşeul rezultat datorită compromisurilor existenţiale adoptate de umanitate iar în geneza ei intră poate cel mai evident şi factorul organic ca o condiţie a apariţiei sale. Fondul organic şi cel psihic sunt coroborate aici şi vor fi descrise mai departe.

Generalităţi

Înainte de a trece la descrierea formelor de Schizofrenie vor trebui clarificate anumite probleme, mai întâi de ordin axiologic apoi de ordin teoretic în care intră stabilirea reperelor structurale ale sale, confruntarea cu teoriile dinamice care s-au emis despre aceasta, precum şi de diagnostic. Se va analiza mai jos relaţia dintre Schizofrenie şi normalitate, se vor specifica elementele definitoare ale sale, apoi se vor analiza teoriile asupra sa, problemele de diagnostic şi , în sfârşit, formele sale.

Schizofrenie şi normalitate

Schizofrenia, nebunia este considerată unul dintre cele mai mari rele care pot cuprinde Omul. La drept vorbind se pare că nu atât starea psihotică în sine i-ar produce rău individului cât mai curând ecourile sociale ce decurg din starea sa. Această denigrare a schizofrenicului are la bază tocmai principiul de funcţionare socioeconomică căreia el nu vrea şi nu poate să i se mai supună. O astfel de răzvrătire îl costă stigmatul social atât de

9

bine cunoscut. Mentalitatea proletaroidă îl judecă după acest model tradiţionalist ca o contraactivare la propriile tendinţe egocentriste. Schizofrenicul este în acest caz victima propriilor Psihopatii care se proiectează în el de către cel care îl judecă astfel. Stigmatul schizofrenicului este preţul plătit de o societate sălbatică în dorinţa ei de a se arăta ideală. Tragic este că această mentalitate populară este îmbrăţişată uneori de unii psihiatri.

Conceperea Schizofreniei presupune mai întâi un efort etiologic de înţelegere şi apoi altul existenţial comparativ. Legătura dintre aceste două demersuri trebuie să fie evidentă. Schizofrenicul nu trebuie să fie comparat cu omul tradiţional pornind de la premisa că el ar fi atât de anormal încât să se deosebească profund de acesta. Doar că omul normal tradiţional are de obicei o părere eronată despre sine, esenţa lui este încapsulată în refulări şi contraactivări specifice unei mentalităţi tabu pe care el o moşteneşte de la epocile trecute. Aşa se face că existenţialismul care compară iritarea schizofrenicului cu cea a omului normal, descriind poetic această iritare, nu face decât să o proiecteze pe a sa asupra primului.

Schizofrenia, mai mult ca orice alt argument teoretic, arată cât de mult diferă omul de ceea ce crede el că este. Mentalitatea tabu ia o poziţie de ‘doamne fereşte’ în faţa schizofrenicului. Pentru cei care îl vor fi cunoscut înainte de debutul psihotic, comportamentul lui pare incredibil şi imposibil, aceştia încearcă în zadar să facă glume, să îl înveselească sau să îl implore să fie serios. Acesta le apare odată ce se vor fi convins că el este serios, ca un pervers care îşi va fi arătat dintr-o dată ‘adevărata’ faţă, în timp ce tot ce a fost până atunci pare să fi fost prefăcătorie.

Destructurarea Aparatului Psihic

Destructurarea Trunchiului Psihic face ca elaborarea secundară şi terţiară, legată de demersuri cognitive avansate, abstracte a conţinuturilor psihice să fie imposibilă. Chiar dacă se cunosc cazuri de savanţi schizofrenici care continuă să aibă gândire abstractă aceasta, la fel ca şi gândirea cotidiană ce se poate sporadic regăsi şi la ceilalţi schizofrenici. Însă aceste insule de normalitate sunt nişte ruine periferice supravieţuitoare destructurării psihotice care sunt localizate temporal înaintea debutului psihotic. Nimeni nu evoluează epistemic în paralel cu desfăşurarea Psihozei. Nici un savant nu devine savant după ce înainte a avut o schizofrenie fără remitere deşi nici remiterea nu mai poate asigura continuarea evoluţiei anterioare a gândirii şi activităţii sale teoretice. Descrierile soluţiilor teoretice venite ‘în vis’ pe care unii astfel de savanţi le-ar fi avut sunt simple erori de plasament a datei apariţiei acestor soluţii. E foarte simplu de explicat astfel de neconcordanţe ţinând cont de avalanşa de informaţii pe care un astfel de savant trebuie să o aibă în pragul unor astfel de rezolvări de probleme.

Ceea ce frapează la gândirea schizofrenicilor este scăderea intensităţii energetice a Complexului Traumatic. Tocmai de aceea curajul acestora este unul foarte mare, subiectul devine dintr-o dată ţâfnos, deşi înainte fusese liniştit iar dacă înainte fusese ţâfnos, odată cu debutul Psihozei, el poate deveni criminal. Tocmai de aceea sinuciderea este des întâlnită aici. Aşa se face că Halucinaţiile cu conţinuturi terifiante pot pune pe râs pe subiect sau în aceeaşi măsură în care poate discuta liniştit şi calm cu un eventual persecutor, aşa cum îl vede el. Din acest punct de vedere schizofrenicul este un om împlinit deoarece suspendarea Complexului Traumatic îi dă iluzia de atotputernicie, de

10

impenetrabilitate la pedeapsă sau la constrângeri în genere. Numai o foarte puternică formă genealogică a acestui Complex îl poate face să simtă teama pe care o simte de multe ori în special în debuturi. O educaţie deschisă, general aplicată tuturor membrilor comunităţii poate preveni exploziile de acte antisociale care apar odată cu debutul Schizofreniei. Dimpotrivă, o educaţie bazată pe ameninţare militară şi politică (ceea ce este una militară mai estompată, mai indirectă) este în măsură să facă să funcţioneze statul tradiţional dar cu preţul unor astfel de excepţii între care se include şi Schizofrenia.*

Nota: * Deocamdată pagubele pe care o astfel de educaţie le aduce în rândul comunităţii prin intermediul acestor fenomene speciale sunt suportate de întreaga comunitate în timp ce beneficiile sunt împărţite doar elitelor economice. Probabil că la un moment dat se va schimba si această stare de lucruri.

Destructurarea Trunchiului Psihic se face întotdeauna la nivelul straturilor mnezice ontogenetice, adică la nivelul celor de până la primele conţinuturi infantile care trebuie presupuse ca fixate bine în straturile profunde ale Memoriei. Destructurarea are caracter universal iar conţinutul informaţional al anumitor părţi din Memorie, respectiv Complexele, sunt anulate datorită tensiunii. Ce rămâne după destructurare este spectrul straturilor profunde. Aceste straturi nu ar putea fi destructurate deoarece în primul rând tensiunea lor se transmite la nivelul celor superioare şi apoi ele sunt consolidate ereditar sau, cel puţin, cu mult timp înaintea debutului psihotic fără să mai aibă nevoie de calitatea flexibilităţii celor superioare din pricina rigidităţii lor specifice. Însă acest lucru este şi reversul lor negativ căci Trunchiul Psihic care se păstrează genealogic nu poate fi unitar prin sine însuşi deoarece funcţionalitatea lui este dezamorsată şi catalizată ereditar. În acest caz menţinerea relicvelor Complexelor Fundamentale se poate face doar prin întregirea cu omoloagele lor ontogenetice şi numai în acest fel acestea pot conlucra unitar. Gândirea infantilă timpurie suferă o astfel de deformare tocmai pentru că Trunchiul Psihic este dezamorsat.

Schizofrenia a fost numită ‘demenţă precoce’ de către Kraepelin iar acest termen nu a fost acceptat de Bleurer care în anul 1911 i-a dat acest nume ce a rămas astfel până astăzi. Sensul acestui termen preluat şi aici este acelaşi dar etimologia sa este doar printr-o coincidenţă fericită aceeaşi cu concepţia prezentată aici. Căci sensul de ‘scindare a funcţiilor psihice’ pe care el îl dădea acesteia, este foarte ambiguu într-un moment în care nu se ştia ce anume este Psihicul iar aceste presupuse ‘funcţii’ se dovedesc a fi în fapt fiziologice şi nu neapărat psihice. Termenul de ‘disociere’ (spaltung), pe care Bleurer l-a folosit pentru a o defini, este preluat din terminologia psihanalitică. El a fost folosit de Freud cu sensul de ‘clivaj’. Bleurer se dovedeşte a fi înţeles insuficient acest concept şi tocmai de aceea viziunea deschisă a lui Bleurer asupra Schizofreniei este o simplă coincidenţă. Aşa cum îl prezintă el schizofrenicul nu se deosebeşte de omul normal căci a observat că acest clivaj este prezent şi la omul normal chiar dacă este mai ascuns. Deci acest termen, cu accepţiunea dată de el, nu este în măsură să stipuleze o entitate specifică şi nici să definească în cel mai scurt mod posibil obiectul căruia i se asociază.

Ignorarea realităţii are în Schizofrenie punctul culminant. Realitatea este irelevantă pentru că subiectul nu mai are instrumentele cu care să o înţeleagă. Şi în cazul normalităţii realitatea este doar un pretext pentru Fantasmă, pentru interesul de

11

neutralizare energetică a Sistemului Psihic. Dacă aici se face raportarea la realitate acest lucru este pentru că ea face posibil acest interes. Ceea ce aduce nou Schizofrenia este că nu se mai poate împopoţona cu raţionalizări ci dă curs liber Fantasmei care devine astfel Delir. Acesta şi Halucinaţia sunt Fantasme normale pe care fiecare le are dar cărora nu le acordă atenţie şi care rămân astfel secundare. Intensitatea acestora se datorează spargerii circuitului energetic care face ca energia să se concentreze pe Filiera Negativă.

Această destructurare poate fi totală şi se poate observa în tipurile cronice de Schizofrenie. Însă ea nu apare imediat, brusc ci progresiv, parcelat. Chiar dacă debutul poate fi brusc, cu simptome paranoide el presupune o structură egocentrică a simptomului care ţine de Filiera Negativă. Este evident că orice destructurare a Trunchiului Psihic începe mai întâi cu Filiera Pozitivă deoarece ea este axa conflictului psihic. Filiera Negativă se destructurează ulterior prin dezamorsare, prin faptul că nu mai are la cine se raporta pentru a-şi întări Complexele. Aşa se explică faptul că unele Schizofrenii Paranoide prezintă o destul de bună inserţie în social, subiecţii fiind capabili de o activitate oarecare, de o anumită putere de judecată logică, etc. Această formă de Schizofrenie a fost numită de către Kraepelin ‘parafrenie’ şi izolată net de restul tocmai pe baza inserţiei în societate. O astfel de particularitate poate să şocheze la un moment dat. Dacă subiectul prezintă Delir şi Halucinaţii totuşi cum este posibil ca el să perceapă normal o anumită parte a realităţii din moment ce Trunchiul Psihic, răspunzător pentru Percepţie şi Gândire, este destructurat? Dacă ar fi să se presupună că el ar fi destructurat total atunci trebuie presupus şi că structura genealogică a straturilor mnezice profunde ar trebui să fie atât de puternice încât să îi ia locul celei ontogenetice ca în cazul copiilor supradotaţi care reuşesc, pe baza acestui fapt, să ajungă la performanţe deosebite. Însă aceştia beneficiază şi ei de aceste informaţii moştenite. Căci în mod normal conţinuturile psihice genealogice nu sunt acelea echilibrate, stabile, ceea ce se constituie în condiţii indispensabile pentru o Percepţie coerentă sub aspect epistemologic. Însă aceste elemente sunt suficient de puternice pentru a nu fi afectate de reîmprospătarea mnezică a remanierii date de naştere. Conţinuturile psihice ale Delirurilor şi Halucinaţiilor sunt astfel de elemente psihice genealogice însele. Deci nu este posibil ca Trunchiul Psihic să ia locul celui ontogenetic pentru a explica aceste particularităţi ale insulelor de normalitate.

Analizată atent, problema destructurării psihotice este indubitabilă odată ce există Delir şi Halucinaţii. Problema s-ar reduce la însuşi caracterul selectiv al destructurării. În acest caz există o ipoteză biologică după care această Tulburare ar fi de altă natură. O astfel de ipoteză nu ar putea fi combătută total însă ea păleşte faţă de cea psihologică care se referă la personalitatea premorbidă pe fondul căreia debutează Psihoza. În acest caz lipsa de decădere socială se poate foarte bine explica prin persistenţa acestuia în mod tradiţional. Însă destructurarea psihotică, prin faptul că nu poate afecta decât straturile superioare, nu poate atinge acest comportament. Dealtfel s-a putut observa statistic că aceste forme de Schizofrenie se manifestă numai în straturile sociale inferioare şi poate că de aceea decăderea nu mai este posibilă. Faptul că aceasta nu se prezintă atât de gălăgios, fără consecinţe medico-legale aşa cum se prezintă celelalte, se datorează pur şi simplu lipsei de tensiune psihică premorbidă care să fie acaparată apoi în simptome. În acest caz este evident că debutul psihotic nu ar putea fi decât insidios.

12

Singurul lucru de ajutor aici este presupunerea destructurării parţiale a celui ontogenetic în afara zonei sale brute unde destructurarea se răspândeşte unitar ci în zona periferică. Deşi golite de substratul lor constituţional ele îşi păstrează pentru o vreme forma. Aceste insule periferice sunt făcute după chipul şi asemănarea Trunchiului Psihic cum ar fi un subsistem de reţele mnezice în legătură cu o activitate efectuată în mod constant şi cu rol ergoterapeutic care poate să condenseze asupra sa şi Filiera Negativă şi pe cea Pozitivă. Aşadar această zonă poate fi locţiitoarea Trunchiului Psihic. El se regăseşte engramat prin frecvenţă după acest model iar această zonă este un fel de asigurare a factorului psihic, un fel de bancă de spermă, pe care el şi-o asigură involuntar. Lipsa de control a acestor zone le face şi pe ele pasibile la destructurare în funcţie de gradul de engramare de care se bucură. De aceea un debut acut la Schizofreniei cu continuitate cronică se va schimba radical odată cu cronicizarea, respectiv atunci când aceste insule periferice îşi vor fi pierdut susţinerea mnezică prin dezamorsarea mnezică. Existenţa unei armuri psihice cu grad mare de engramare, aşa cum se manifestă în Schizofrenia care are insule evidente de normalitate, face ca tot ceea ce intră sub incidenţa acestei zone să fie perceput normal în timp ce restul percepţiilor se prezintă deformate.

. Teorii despre Schizofrenie

Psihiatrul francez H. Claude înţelege Schizofrenia în relaţie cu alte grupe de Tulburări Psihice cum ar fi cele care se numesc, în terminologia psihiatrică a unor anumite şcoli, ‘shizoidie’ sau ‘schizofrenie simplă’ după unii autori sau unele Psihopatii mai severe ca Paranoia sau Depresia Majoră. Această clasificare este inoportună însă căci Schizofrenia poate releva Tulburări Psihice destul de minore în perioada predebutului în timp ce trăsăturile acestora se pot vedea în copilărie.

S-a spus la un moment dat mai ales de către curentul antipsihiatric că Schizofrenia nu există cel puţin nu ca Tulburare Psihică. După acesta cureant ea ar fi mai curând o normalitate sinceră, nealienată. Că schizofrenicul se manifestă ca Psihic brut, adică prin intermediul a ceea ce la omul normal este refulat sau inhibat este evident. În acest caz el refuză Refularea din pricina faptului că nu mai are cu ce să o facă. Diferenţierea de omul normal este aceea că schizofrenicul spune în faţă ceea ce omul normal ascunde, fuzionează, chiar dacă acest lucru este realizat involuntar. Dar tocmai acest aspect face din schizofren un anormal. El nu mai are posibilitatea de a opera o astfel de prelucrare a Filierei Negative, care se manifestă brut. În opoziţia celor două Filiere se poate observa şi o conlucrare retroactivă prin faptul că Filiera Pozitivă modelează pe cea Negativă. În acest caz el devine un izolat, deoarece satisfacţiile pozitive îi sunt străine.

Curentul culturalist în psihologia abisală reprezentat în special de E. Fromm şi H. S. Sullivan, vede în Schizofrenie ceea ce aici este definit ca Psihopatie. Pentru aceşti autori Schizofrenia este un ‘mecanism de evadare’ din lumea subiectului, la fel ca şi Sadismul sau Masochismul. Latura organică este ignorată de asemenea fapt ce face ca însăşi înţelegerea statutului psihopatologic al Schizofreniei să fie ratată. Nici măcar depresivul nu este un autist absolut iar autismul de acest gen este întâlnit în bolile cerebrale, fapt ce elimină posibilitatea unui astfel de mecanism. Evadarea presupusă pe care acesta ar avea-o este doar una aparentă căci el nu se poate despărţi de lume după cum sportivul care a pierdut nu se poate despărţi de terenul de joc.

13

Freud are două teorii principale despre Psihoze care par să se completeze una pe alta. Una este cea care apare la explicaţia cazului Schreber şi constă într-o Pulsiune Parafiloidă care suferă modificările paranoice după modelul descris mai sus, fiind criticată la momentul respectiv. Cealaltă este cea a ‘retragerii narcisice a libidoului în eu’ criticată şi ea în mare parte de-a lungul textului, critică ce continuă în acest moment. Această explicaţie are două insuficienţe majore. În primul rând nu se explică dacă un astfel de mecanism structural este specific şi Paranoiei şi Depresiei Majore şi Schizofreniei sau doar Schizofreniei. Apoi, aşa cum în cazul Psihopatiilor, în loc să le înţeleagă structural el le înţelege prin prisma Actului Psihic în acelaşi fel şi aici, în loc să o înţeleagă ca pe o destructurare organică el o înţelege structural, fiind tot cu un pas în urmă. Modelul acesta este cel nevrotic unde se consolidează conflictul dintre Libido şi Filiera Pozitivă.

Însă Freud pare să intuiască fie şi descriptiv dimensiunea anulării Filierei Pozitive tocmai prin teoria sa narcisică asupra Psihozelor. Într-o primă fază conceptul său de ‘libido’, care este mult extins în zona psihică, pare să provoace neclaritate pentru că se confundă cu Complexele Psihice. Însă dacă este gândit de el ca retras din exterior, cu toată această imprecizie reuşeşte să vadă faptul că simptomele schizofernice sunt principial noncomunitare, Negative. Dacă simptomele schizofrenice sunt expresia Filierei Negative manifestată brut asemenea Actelor Psihice din cadrul Visului şi dacă Filiera Pozitivă este dimensiunea social-reflexivă a celei Negative se poate spune că suspendarea primeia este de fapt suspendarea funcţiei social reflexive a Sistemului Psihic al schizofrenicului în materie de neutralizare psihică a Pulsiunilor. Adaptând puţin conceptul neclar al lui Freud de ‘libido’, la însăşi Pulsiunile Negative, care şi în teoria prezentată aici au legătură cu Libidoul (definit aici ca nucleu al celui freudian, mai larg), fiind fuzionate în acesta rezultatul teoretic nu este principial radical diferit de cel al lui. Se poate spune că dimensiunea reflexivă a acestor Pulsiuni prin fixarea lor în zona socială este anulată şi în acest caz ‘libidoul’ se retrage spre ‘eu’ fără să se mai oglindească ‘narcisic’ în exterior. Numai că Freud se dovedeşte a enunţa o afirmaţie tautologică deoarece acest ‘libido’ care corespunde Filierei Negative este în acelaşi timp şi ‘eul’ sau ceea ce va mai fi rămas din el după ce Filiera Pozitivă a fost destructurată.

O astfel de inconsecvenţă se datorează lipsei de punere în relaţie a unor concepte aparent diferite, cum ar fi cel de ‘proces primar’, ‘proces secundar’, ‘libido’, ‘pulsiune’ etc., fapt ce face ca teoriile lui Freud să nu reziste la o analiză atentă. În înţelegerea Schizofreniei ca o astfel de ‘nevroză narcisică’, Freud extinde conceptul său de ‘libido’ către cel de ‘narcisism’. Absurditatea unei astfel de operaţii face ca însăşi baza conceptului de ‘libido’ pe care el însuşi o recunoaşte ca fiind Pulsiunea Sexuală – deşi conceptul său de ‘pulsiune’ este de asemenea obscur – să fie sacrificată de dragul acesteia, adică de cel al ‘libidoului’ care se retrage în ‘eu’. Libidoul a devenit astfel în acest nivel de teoretizare asemănător cu cel descris de Jung care l-a dus până în pânzele albe, iniţial în dorinţa de a-l depăşi pe Freud cu ‘pansexualismul’, ulterior el desexualizând acest concept. Freud s-a văzut în aceeaşi situaţie cu a lui Jung pe care o criticase la un moment dat. Căci activităţile sexuale ale schizofrenicilor nu sunt reduse totuşi în fiecare caz deşi în cele mai multe cazuri sunt. Însă există cazuri în care debutul Psihozei este marcat de un viol sau de comportament sexual deviat. Unii schizofrenici manifestă în mod cert tendinţe de dragoste faţă de persoane de sex opus, chiar dacă ea poate fi ambivalentă.

14

Libidoul nu are însă nici o legătură directă cu Schizofrenia căci disfuncţia organică este evidentă ca urmare a destructurării Trunchiului Psihic şi nu invers. Faptul că recunoaşte valoarea ‘narcisică’ a Schizofreniei este o intuiţie necesară dar cam banală totuşi din partea lui Freud. Căci până la înţelegerea supravieţuirii Filierei Negative în mare parte, este o cale încă lungă ceea ce la el ar fi trebuit să se traducă prin distrugerea Supraeului. Dacă însă teoria retragerii ‘libidoului’ se referă şi la Paranoia şi Depresia Majoră atunci trebuie să îi fie total refuzată intuirea destructurării Trunchiului Psihic deoarece acestea sunt Psihopatii şi nu Psihoze, doar Depresia Majoră putând degenera secundar, epifenomenal în episoade psihotice. Deşi în termenii freudieni paranoicul îşi apără cu disperare ‘eul’, cu toate acestea ‘investirile’ externe ale ‘libidoului’ sunt mai mult decât evidente prin îndrăgostire (care apare în Erotomanie) şi prin absenţa Halucinaţiilor şi Delirului la aceasta. Depresia Majoră s-ar putea înscrie într-o astfel de retragere a Libidoului şi poate că pornind de aici Freud a ajuns al teoria sa asupra Psihozelor. Însă el se dovedeşte a fi foarte neclar în ceea ce priveşte specificul acestei ciudate retrageri a ‘libidoului’ în speţă datorită sensului dublu al său, respectiv datorită extinderii conceptului de ‘libido’ pe care acesta îl ia.

Termenul german ‘verwerfung’ înseamnă un fel de Refulare care nu se mai întoarce. Lacan îl traduce prin ‘forclusion’ şi este presupus ca un fel de Mecanism de Apărare care apare în Psihoze. Caracterul dinamic al acestui concept reiese din reversul său, respectiv cel de ‘dezaprobare’, ‘excludere’, deci acolo unde este implicat un subiect care face lucrul acesta special, cu un scop. Însă destructurarea cognitivă în Psihoze nu are nici un scop dinamic ci este un epifenomen al destructurării Trunchiului Psihic. Pe de altă parte toate Actele Psihice sunt guvernate de legile psihodinamice care au ca scop neutralizarea maximală. Dacă forcluzia ar fi un astfel de Act atunci ea ar trebui automat să se înscrie în aceste legi pe când aşa cum o prezintă Freud şi Lacan, ea se află în afara lor.

O seducătoare teorie asupra Schizofreniei prezintă W. R. Bion care, pornind de la teoria lui M. Klein despre fragmentarea percepţiei infantile asupra părinţilor care sunt percepuţi de copil ca dezmembraţi, ajunge să pună în relaţie acest mecanism prin fragmentarea, prin destructurarea sistemului de Percepţie specific Schizofreniei în special datorită existenţei Halucinaţiilor. Caracterul seducător al acestei teorii constă în faptul că într-adevăr schizofrenicul are o constituţie cognitivă asemenea copilului la care se adaugă, fireşte, puterea energetică net superioară. Structurile Psihice ontogenetice ale Trunchiului Psihic al copilului se află abia la început ceea ce face ca acesta să fie destructurat ca urmare a reducerii la schema genealogică a sa. Dacă copilul nu dezvoltă Halucinaţii este doar pentru că Pulsiunile sale sunt mult mai slabe din cauza imaturităţii sistemului său organic care este incapabil să le alimenteze cu energie fiziodinamică. Eroarea acestei teorii constă în faptul că şi M. Klein şi Bion văd în destructurarea imaginii parentale specifică prmei copilării nu un fenomen eminamente psihic, dat de remanierea mnezică a naşterii ci unul fiziologic. Însă Schizofrenia se prezintă ca o destructurare organică în primul rând în timp ce destructurarea psihică este secundară acesteia. În acest context trecerea de la reprezentarea (psihică) destructurării parentale la destructurarea în sine a aparatului de Percepţie, care este unul organic prin excelenţă, este abuzivă. Iar schizofrenicul simte disfuncţiile sale perceptive nu ca urmare a perceperii eronate a realităţii, funcţie a analizatorilor, ci datorită impregnării ei cu elemente proprii.

15

O astfel de impregnare a Percepţiei de tip schizofrenic, cu elemente din propriile conţinuturi psihice au o explicaţie fiziologică şi anume prin destructurarea substratului organic susţinător al Filierei Pozitive. Fără acest fapt nu ar putea explicată Schizofrenia. O capacitate de refulare dată de Filiera Pozitivă, în cazul în care este presupusă totuşi ca existentă, face ca aceste conţinuturi psihice specifice Filierei Negative să poată să fie fuzionate şi să nu fie proiectate în cadrul Percepţiei. Fără imposibilitatea totală de refulare specifică Filierei Pozitive, Schizofrenia nu există, deoarece Delirul şi Halucinaţiile nu există. Dacă textul lui Bion sugerează că acest aparat de Percepţie este eminamente psihic atunci nu se poate explica cum se face că Filiera Negativă se impregnează brutal în Percepţie fără să fie prelucrată de Refulare. Fărâmiţarea imaginii parentale nu este suficientă pentru a explica o astfel de abolire şi nimic nu poate aboli pe plan psihic Filiera Pozitivă, prin Refulare, căci ea însăşi este cea care refulează. Dinamica acestui fenomen este scopul integrării într-un sistem, prin coordonarea reciprocă a indivizilor adică prin raportarea pulsională la sistem. Dacă Bion ar fi recunoscut actul fragmentării parentale nu ca Act Psihic, prin care copilul îşi manifestă ostilitatea distructivă faţă de părinţi, ci ca act al cărui motivaţie constă în lipsa de maturizare a Sistemului Psihic şi a celui Perceptiv în special ce permite invadarea în spaţiul perceptiv a unor proiecţii psihice izolate transmise ereditar, atunci se poate recunoaşte în acest fapt că relaţia între Schizofrenie şi fragmentarea percepţiei infantile este valabilă sub aspectul descriptiv. Însă şi aici tot nu s-ar fi ajuns la o explicaţie coerentă asupra Schizofreniei căci mai intervine şi problema de a explica cum este posibilă o astfel de reducere ceea ce nu s-ar fi putut face fără înţelegerea dinamicii Trunchiului Psihic.

Probleme de diagnostic

Sistemele de clasificare ICD 10 şi DSM-III-R prezintă două Tulburări care întrunesc criteriile simptomatice de Schizofrenie însă nu întrunesc perioada de manifestare simptomelor. Pentru ICD aceasta este de o lună iar tot ceea ce ce nu atinge această perioadă se numeşte ‘Episod schizofreniform’. Pentru DSM toate simptomele schizofrenice care nu se manifestă cel puţin 6 luni se încadrează în ‘Tulburarea schizofreniformă’. Prescrierea perioadei de manifestare a simptomelor pentru diagnosticul de Schizofrenie este o operaţie ineficientă cel puţin din pricina neconcordanţei perioadei de manifestare a simptomelor. Ca fapt anecdotic DSM prezintă posibilitatea ca o astfel de ‘Tulburare schizofreniformă’ să fie recunoscută deodată ca Schizofrenie dacă depăşeşte 6 luni deşi s-ar putea afla într-un proces mai mult sau mai puţin de remisiune. Tocmai când pacientul ar avea şansa de recuperare vine diagnosticul şi îi mai dă o lovitură ţinând cont si de faptul că aceasta nu se face niciodată în mod complet . Această tendinţă îşi are originea în evoluţia ciudată a ei către remitere sau cronicizare. O astfel de problemă pare să fie foarte spinoasă pentru că se pune problema existenţei unor boli diferite respectiv una cronică şi alta care permite remisiunea completă. Diferenţa dintre ele constă în faptul binecunoscut că evoluţia cronică are un debut insidios iar cea complet remisivă are un debut acut. În privinţa acestei probleme psihologia abisală poate identifica pentru cazul acut o predispoziţie pentru toleranţă scăzută a tensiunii psihice care odată ce depăşeşte pragul de rezistenţă conduce la declanşarea insidioasă a Psihozei. Pentru cel cronic nu mai există un prag de toleranţă ci o erodare progresivă a substratului organic al Trunchiului Psihic.

16

Pe lângă debutul acut şi cel insidios care pun problema existenţei a două boli ale Schizofreniei, forma lacunară numită Parafrenie se prezintă ca o a treia variantă în care există insule autonome ale mecanismelor cognitive deşi DSM şi ICD o includ tot în Schizofrenie sau în Psihozele Atipice. Delirul este în acest caz mai fantastic cu forme oniric-suprarealiste fără decădere din statutul social. Clarificarea criteriilor de diagnostic pentru Schizofrenie este o problemă ce o poate rezolva doar psihologia abisală şi recomandările venite din partea răspunsului chimioterapeutic. În ceea ce o priveşte pe prima recomandările sale sunt implicate în orice clasificare însă concepţiile psihologice sunt nesistematizate la nivelul celui care pune diagnosticul. Schizofrenia în special este diagnosticată după experienţa psihiatrului, care trăieşte un fel de ‘sentiment de Schizofrenie’ asemenea mirosului fin al animalelor. Acest miros poate fi într-adevăr extrem de fin pentru anumiţi psihiatrii descrişi la înţelegerea mai mult decât organicistă a creierului. Dar trebuie totuşi spus că marile erori se datorează tocmai unor astfel de sentimente care uneori pot lua conotaţii speculative. Mărturie stă ameţeala cu care se prezintă astăzi conceptul de ‘schizofrenie’, lărgit şi îngustat până la refuz asemenea unei picturi care pare murdară după reveniri şi spălări succesive. Astfel că unii autori au inclus în acest concept şi Psiho zele Reactive Tranzitorii şi Depresia Majoră şi Paranoia şi pare ciudat că Nevroza a scăpat necuprinsă aici. Alteori, cum este cazul cu clasificările DSM şi ICD, acestea trebuie să îndeplinească criteriul temporal fixat de penitenţă a simptomelor. Fireşte că lumina totală nu ar putea fi adusă decât de neuropatologie care, dacă ar cunoaşte cauzele Schizofreniei, dacă le-ar putea depista prin aparate speciale ar spune sigur dacă în cazurile analizate ar fi vorba de Schizofrenie sau nu. Până atunci psihologia abisală, prin această teorie, propune următoarele criterii pentru Schizofrenie:

1) Lipsa unor experienţe traumatice sau stresante în perioada premorbidă. În cazul în care acestea există simptomele să persiste mai mult timp de o lună. Dacă Tulburarea se remite fără vreo influenţă a unor astfel de factori ea va fi trecută mai curând la Psihozele Reactive Tranzitorii.

2) Comportament activ şi/sau gândire activă adică ceea ce în terminologia psihiatrică se numeşte ‘fond de conştiinţă clară’.

3) Deteriorarea cognitivă se poate observa în Delir şi Halucinaţii care au formă negativă sau în incoerenţa comportamentală, destructurare care se datorează absenţei elaborării cognitive sistematice a Filierei Pozitive.

4) Lipsa Psihozelor Organice sau a oricăror alte boli cerebrale cu statut primar.

Disoluţia Trunchiului Psihic implică disfuncţiile ideatice care sunt incapabile să redea procesul dualist al genezei actului cognitiv asemenea celor infantile. Aici funcţionează doar procesul de Asociere dar nu şi cel de Retracţie astfel că subiectul este dominat de Inconştient. Prin urmare fără aceste capacităţi tot ceea ce constituie aplicaţie a funcţiilor intelectuale ca Arta sau Umorul nu poate fi înţeles de schizofrenic sau copil în modul în care omul normal şi matur gustă o glumă sau o operă de artă. Chiar dacă şi schizofrenicul şi copilul sunt în stare să producă fie glume foarte spirituale fie metafore expresive însă nu le pot gusta ci le iau ca banale. De aceea cel mai bun mod de recunoaştere a Schizofreniei este Testul Umorului unde subiectul rămâne fără expresie la o glumă care provoacă hohote de râs omului normal.

17

Schizofrenia, Psihozele Dinamice în general, trebuie în mod net diferenţiate de orice boală cerebrală care afectează mai mult decât Hardul Trunchiului. De asemenea ea trebuie diferenţiată – la fel şi acestea – de Retardarea Mintală care nu prezintă nici Halucinaţii şi nici Delir. Inexistenţa unui debut, adică inexistenţa unui comportament diferit înainte care să poată fi autentificat de anturaj poate face diferenţierea între aceste entităţi nosologice. Fireşte că dacă psihiatrul vrea să rămână imparţial va căuta să ia contact cu mai mulţi membri ai anturajului pentru a nu cădea în interesele josnice ale celor care pot profita de internarea cuiva aşa cum s-a întâmplat cu psihiatria în fostele ţări comuniste. Depresia Majoră se deosebeşte de Schizofrenie prin faptul că Delirul său este exacerbarea principiilor Filierei Pozitive şi nu a celei Negative chiar dacă, după cum se va vedea, şi în Schizofrenie pot exista episoade depresive severe în mod paradoxal pe fondul destructurării schizofrenice. Acestea se remit odată cu remiterea celor schizofrenice propriuzise şi se constituie în ceea ce ICD şi DSM numesc ‘tulburare schizoafectivă’. Faţă de Psihozele implicate de Alcoolism în Schizofrenie nu există predispoziţie alcoolică în perioada premorbidă iar acestea nu se manifestă pe o perioadă lungă de timp. La fel este şi pentru Psihozele Reactive Tranzitorii care prezintă şocuri premorbide puternice. Toate Nevrozele Isterice Dezamorsate au forme Pozitive ale presupusului lor Delir iar Pseudodemenţa Isterică are simptome ce pot fi confundate cu Stupoarea Catatonică din Schizofrenia Catatonică. Perioada scurtă de manifestare a simptomelor şi existenţa unor elemente stresante anterior debutului tranşează diagnosticul în afara Schizofreniei.

FORMELE SCHIZOFRENIEI

Mai toţi autorii începând de după Kraepelin au împărţit Schizofrenia în mai multe forme cele mai cunoscute fiind cea Simplă (aici văzută ca deosebită de Schizofrenie), Paranoid ă , Hebrefrenică şi Catatonică. Alţii au adus şi alte tipuri de Schizofrenie şi astfel au adus şi riscul ca această boală să îşi piardă caracterul unitar fapt ce implică vorbirea despre Schizofrenii şi nu despre Schizofrenie iar dacă totuşi se foloseşte termenul general de ‘schizofrenie’acest lucru se face mai degrabă din comoditate. Totuşi o astfel de scindare face să pălească caracterul ştiinţific al unei clasificări deoarece formele prezentate mai sus nu sunt suficiente pentru a fi considerate de sine stătătoare sub raportul psihodinamic. Astfel de presupuse forme de Schizofrenie sunt doar particularităţile fondului psihic pe care boala evoluează dar nu ale bolii în sine. Aceste patru forme de mai sus (din care se exclude cea Simplă) au totuşi meritul de a fi suficient de generale pentru a include alte forme particulare în ele chiar dacă clinicienii s-au văzut deseori încurcaţi în clasificarea acestor cazuri. Însă în prezentarea unei astfel de multitudini de forme clinice ale Schizofreniei o încercare de a face o clasificare ar fi inoportună deoarece ar semăna mai cu seamă cu un registru de evidenţă a pacienţilor decât cu o clasificare care, în fond, nu îşi mai are nici un rost. Căci nu de clasificări formale este nevoie în înţelegerea acesteia ci de înţelegerea structurală a ei. Chiar aceste forme primare prezentate aici se dovedesc a fi intercalabile deci nu are rost o clasificare a tuturor formelor până la infinit şi transformarea Schizofreniei în Schizofrenii. Cel mai just este explicarea reperelor simptomatice fără a avea pretenţia că aceste repere constituie entităţi de sine stătătoare. Deci o clasificare autentică a Schizofrenie nu se poate face decât numai în relaţie cu Structura sa Psihopatologică.

18

Particularităţile formelor Schizofreniei sunt de fapt particularităţile Structurilor Psihopatologice care intră în compunerea Supastructurii sale Psihice. În ceea ce priveşte pe cea Simplă mulţi autori au avut rezerve faţă de ea până în prezent. Aici ea ocupă un loc aparte fiind văzută ca diferită de Schizofrenie. În relaţie cu celelalte se poate foarte bine observa că ele corespund celor trei grupe de Complexe ale Trunchiului Psihic care definesc Umanitatea; cea Paranoidă este specifică pentru cea de-a doua şi cea de-a treia grupă, cea Hebrefrenică pentru cea de-a patra şi cea Catatonică pentru cea de-a cincia. În continuare se va trece la analiza pe rând a acestora.

Schizofrenia Paranoidă

Schizofrenia Paranoidă este una din cele trei forme ale Schizofreniei, fiind cea mai răspândită dintre ele. Principalele simptome sunt Delirul şi Halucinaţiile dar acestea pot să şi lipsească. După ce se va fi lămurit structura acestei forme se va trece la analiza acestor simptome.

Generalităţi

Este cea mai răspândită formă a Schizofreniei şi se manifestă în special prin Delir Paranoid. Faţă de Paranoia, unde subiectul este capabil să ia în considerare realitatea şi să elaboreze simptomele referitor la reperele acesteia, aici el nu o ia în calcul. Raportarea la realitate nu este una cognitivă ci doar una funcţional-provizorie, ad-hoc. Acest lucru se datorează faptului că subiectul nu are mijloacele pozitive de elaborare cognitivă care există în Paranoia şi unde Filiera Pozitivă preia fuzional o parte din structurile celei Negative originar paranoică.

Răspândirea formei Paranoide se datorează faptului că mai toţi oamenii au un fond distimic care este în măsură să atragă după sine Complexul Traumatic care conduce la o tematică persecutorie aşa cum apare în Paranoia. În fapt Complexul Traumatic este principalul instrument al educaţiei sălbatice şi a organizării societăţii clasice. Unii autori au mers până acolo încât au susţinut că Delirul Paranoid ar fi unul care aparţine ideaţiei paranoice din Paranoia. Delirul de Posesiune zoopatică cu Iluziile şi Halucinaţiile sale Cenestezice lipsesc total însă în Paranoia. Freud a inclus-o de asemenea în Paranoia deşi i-a recunoscut ‘trăsăturile schizofrenice’. Asta arată că el a fost atât de tare orbit de încadrarea ei într-un scenariu nevrotic încât i-a ignorat tocmai datele semiologice, simptomatologice care pot arăta diferenţe importante. Este evident că în acel moment lucrurile nu erau foarte clare în ceea ce priveşte descrierea lor însă a nu face deosebire între ideaţia normală, logică în spatele căreia se ascunde simptomul psihopatic al Paranoiei faţă de Delirul propriuzis este un semn de slăbiciune clinică din partea unui psiholog de talia lui Freud.

Tendinţele paranoide sunt date de egocentrismul abisal al Omului, adică în Complexul Narcis. Aşadar simptomele paranoide sunt dirijate de Complexul Traumatic care, supraexcitat, poate conduce la Psihopatia Traumatică cu forma ei agresivă ce poate fi recunoscută ca paranoidă. Nu se poate ca Schizofrenia Paranoidă să fie pusă exclusiv pe seama acestui Complex căci el este mai degrabă un instrument pentru toate celelalte iar dacă acesta există atunci el poate implica şi pe celelalte. Însă viceversa nu este valabilă: nu este posibil ca excitaţia celorlalte Complexe până la stadiul de Psihopatie să

19

fie dată de Complexul Traumatic. Subiectul poate întări o Psihopatie Distimică şi pentru că îşi doreşte ascensiunea socială prin căsătorie. Sau el poate întări o Psihopatie Astenică şi pentru că s-a dezvoltat într-un mediu sărac făcându-l predilect pentru activităţile necesare traiului de zi cu zi. În acest caz nu se poate presupune că existenţa celorlalte Psihopatii ar fi acompaniată la unison de cea Traumatică. Tocmai de aceea nu se poate imagina o Schizofrenie Paranoidă fără Complexul Narcis, fără implicarea Psihopatiei Distimice dar care să fie reclamată totuşi de o Psihopatie Traumatică. Astfel că nu se poate vorbi despre o a patra formă de Schizofrenie care să fie specializată pe Complexul Traumatic faţă de cea Paranoidă care este specializată pe cel Narcis. Psihopatia Distimică poate deveni forma Paranoidă pe fondul schizofrenic tocmai datorită carcasei tabuiste anulate a Refulării şi în acest fel toate Pulsiunile supraexcitate irup în exterior.

Cu toate acestea trebuie imaginate subspecii în cazul acesteia, respectiv în funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre aceste trei Complexe care intră aici. Aşadar cel Narcis determină o tematică narcisică în general cu formă egocentrică şi implică Schizofrenia Paranoidă. Cel Cain trebuie să implice cam toate actele antisociale dar aici este destul de greu de diferenţiat de cel Traumatic căci crimele sau omuciderile pot fi acte ale formei agresive a Complexului Traumatic care supravieţuieşte genealogic destructurării.

Debutul acestei forme, de obicei este de cele mai multe ori acut dar nu numai acut. Spre deosebire de cel insidios, care progresează spre cronicizare în cazul celui acut destructurarea este superficială şi de aceea pronosticul este bun şi boala este remitentă.

Dinamica cognitivă a Halucinaţiilor

Odată cu destructurarea Filierei Pozitive şi cu anularea elaborării sale cognitive superioare actul cognitiv este tăiat, înjumătăţit, redus la baza lui abisală, la Pulsiunile care fuzionează în demersul cognitiv sistematic elaborat. Aceste Pulsiuni ale Complexelor care stau la baza topicii actului cognitiv, devin Halucinaţii cu conţinutul lor brut, prozaic. Realitatea lor este de fapt credinţa subiectului în ‘atotputernicia ideilor’. Aşa cum credinciosul crede în corespondentul real al conceptului sau reprezentării de ‘dumnezeu’, aşa cum savantul crede în existenţa în real a formulelor matematice sau a abstracţiunilor ştiinţei sale, aşa cum filosoful crede în existenţa reală a conceptelor filosofice, la fel şi schizofrenicul crede în înjumătăţirea acestor idei care pot fi ameninţarea cu pedeapsa, persecuţia sau narcisismul brut.

Halucinaţiile sunt acele conţinuturi psihice inconştiente ale omului normal care intră în geneza judecăţii normale după cum s-a arătat mai sus. În mod normal ele rămân necunoscute subiectului tocmai datorită lipsei lor de logică ceea ce face ca subiectul să le respingă instantaneu din dorinţa de a-şi arăta normalitatea şi integritatea mintală anturajului. Psihanaliza le poate descoperi şi acesta este şi unul dintre motivele pentru care ea a fost respinsă în bloc de mentalităţile tradiţionale formate într-un astfel de spirit. Elaborările secundare ale Psihicului fac ca aceste conţinuturi ciudate să se manifeste brut. Caracterul cognitiv al acestora le prezintă ca pe nişte elemente care nu sunt trecute prin filtrul Trunchiului Psihic iar corespondentul lor în realitatea externă le lipseşte tocmai datorită faptului că operaţiile de Asociere nu sunt acompaniate şi de cele de Retractare. Subiectul nu are o grilă de comparaţie cu obiectul real din realitate care nu poate fi

20

perceput corect. De aceea în acest caz intervine conţinutul abisal al fondului psihotic iar între conţinutul psihic şi realitate nu se poate face o distincţie empirică. În fapt nici primitivul nu poate face acest lucru iar la Omul Modern ea se face ca urmare a cunoştinţelor de psihologie pe care fiecare le are oricât de rudimentare ar fi, deci are un temei ideatic şi nu empiric.

C. Schneider contesta posibilitatea ca aceste Halucinaţii să poată reproduce realitatea. Însă o astfel de idee a fost construită doar pe baza faptului că subiectul poate eventual distinge între percepţiile normale şi lucrurile către care nu se proiectează conţinuturile psihice morbide. Însă o astfel de teorie este un cerc vicios. Analizatorii nu sunt afectaţi organic în Schizofrenie iar atâta timp cât ei funcţionează şi există o elaborare mintală a impulsurilor pe care le trimit spre procesare nu există o interpunere a dezordinii cognitive schizofrenice. În momentul în care Halucinaţia apare fireşte că Proiecţia în câmpul realităţii implică elemente care nu pot fi aranjate cognitiv şi care invadează mintea. Halucinaţiile nu pot apărea ca percepţii normale iar senzaţia de halucinaţie nu este aceea a unui analizator complet cum este cel vizual, deci Halucinaţiile Vizuale nu sunt puse în aceeaşi relaţie cu percepţiile vizuale. De aceea cei mai mulţi schizofrenici vorbesc despre ‘al şaselea simţ’ iar cei care confundă percepţia normală cu Halucinaţia fac o eroare epistemologică. Dacă totuşi aceste conţinuturi sunt percepute ca reale acest lucru se datorează reflexiei pragmatice specifice în exterior care la rândul lui se datorează elaborării defectuoase a topicii cognitive ce permite mişcarea dezordonată a conceptelor şi reprezentărilor. Tocmai de aceea Halucinaţiile îşi aleg analizatorii cei mai incompleţi pentru a se instala iar cele vizuale sunt cele mai puţin frecvente în Schizofrenie tocmai pentru că analizatorul vizual uman este cel mai complex dintre toate.

Halucinaţia presupune manifestarea brută a Filierei Negative ca urmare a destructurării psihotice. Conţinutul psihic trădează caracterul Filierei Negative în întregul ei chiar dacă nu este necesar ca nucleul Complexelor să se manifeste brut cum ar fi Complexul Narcis care determină Delirul de Grandoare. Orientarea egocentrică a Halucinaţiei este în măsură să arate în mod cert această implicare. Halucinaţia este un Delir restrâns, o deplasare a acestuia către elemente particulare.

Halucinaţia se deosebeşte de Delir prin faptul că are în compunere elemente cu caracter primar în timp ce Delirul are un caracter secundar, mobil, ca un fel de tentativă periferică de elaborare logică a Halucinaţiilor. În psihopatologia actuală există distincţia între Delirul Primar şi cel Secundar. Primul apare de la sine în timp ce celălalt apare ca o elaborare pseudologică a primului sau a Halucinaţiilor. De exemplu un Delir de persecuţie poate fi expresia unei explicări logice la nivelul gândirii Schizofrenice a unor Halucinaţii Auditive cu conţinut înjurios, comentator al actelor, etc.. În realitate Delirul nu ar putea să fie decât secundar sau concomitent Halucinaţiilor pentru că ambele îndeplinesc condiţia cognitivă a destructurării. Această elaborare logică a Delirului se referă la acelaşi conţinut epistemic ca şi cel al Halucinaţiilor. Deci trebuie presupus că Delirul este întotdeauna secundar în timp ce Halucinaţia primează. Acest fapt se explică prin conţinuturile psihice refulate sau catalizate temporal ce se regăsesc de fapt în Halucinaţii. Acestea au aspect fundamental şi profund în timp ce Delirul este insular şi periferic, de unde şi mobilitatea lui în funcţie de realitatea care intră trunchiat în câmpul Percepţiei. Dimpotrivă, Halucinaţia este stereotipă şi fixă. Pe fondul existenţei unui corespondent în realitate al conţinutului ei, ceea ce poate antrena o veleitate perceptivă,

21

ea nu poate face decât o leneşă adaptare la Iluzie şi nu mai mult. O astfel de Iluzie bogat ornamentată facilitat de aceste insule periferice este însuşi Delirul.

Conţinutul psihic al Halucinaţiilor

Legătura dintre Halucinaţii şi Psihopatia Traumatică se poate foarte clar observa deoarece conţinutul său este exact baza simptomului paranoid din ele. S-ar putea spune că ‘realitatea’ Halucinaţiei nu este dată de conţinutul ei în sine ci de efectul acestei ‘realităţi’ pentru subiect. Mecanismul proiectării în realitate a sa este identic cu cel al stabilizării fobiilor din Nevroza Anxioasă. Aici Obiectul Fobic de cele mai multe ori nu poate determina o situaţie traumatică dar se asociază cu o astfel de situaţie imaginară şi astfel suferă transferul caracterului traumatic de la această situaţie. În acest fel se realizează proiecţia fobică. La fel face şi schizofrenicul doar că el chiar inventează acest Obiect Fobic iar Proiecţia este brută în realitate fără a se găsi un obiect cu aceleaşi elemente logice.

După cum sa amintit mai sus s-a vorbit în psihopatologie despre Delir Secundar şi Delir Primar unde primul are rol cognitiv de explicare al celuilalt. În fapt acesta poate fi o Halucinaţie. Însă şi Delirul şi Halucinaţia sunt ele însele secundare creşterii excitaţiei Filierei Negative adică a anulării preluării fuzionale făcute de cea Pozitivă ceea ce conduce la exacerbarea mai întâi a conţinuturilor negative iar apoi la exprimarea arhetipurilor engramate în genealogie şi care, datorită catalizării lor în straturile profunde, se manifestă halucinator.

Schizofrenia are particularitatea incapacităţii organice a subiectului de a-şi amâna neutralizarea Pulsiunilor, de a suporta tensiunea psihică. Aici Halucinaţiile date de explozia în câmpul psihic a unor repere către care se condensează sau catalizează Filiera Pozitivă prin conţinuturile lor au caracteristica unei excitaţii ce poate fi comparată cu cea din Nevroze. Însă aici problema nu este suprapotenţarea Filierei Negative cât mai ales anularea celei Pozitive. De aceea întregul spectru al psihismului schizofrenic se reduce la această supraexcitaţie, fapt ce atrage sentimentele de vinovăţie date de ruinele genealogice ale celei Pozitive încastrate prin educaţie în codul genetic uman timp de milenii.

Semnificaţia conţinuturilor psihice ale Halucinaţiilor şi Delirurilor schizofrenice vizează însăşi pedeapsa pe care subiectul se aşteaptă să o primească ca urmare a supraexcitării Complexelor Negative. Ca instituţie socială marcantă ce propagă o mentalitate socială a exploatării, pe ameninţarea supranaturală cu pedeapsa şi care are ca model tocmai constrângerea armată, religia face ca mentalitatea în vigoare să fie adoptată de mai toţi membrii societăţii. Existenţa unei puteri absolute, omnipotente şi omnisciente, aşa cum este promovată de mentalitatea religioasă se poate regăsi clar în Delirurile şi Halucinaţiile psihotice în general. Ecoul Gândirii şi Halucinaţiile Auditive de Comentare care se manifestă prin auzul de voci care îi comentează actele subiectului sunt poate cele mai semnificative exemple asupra unei mentalităţi a rezonanţei în planul divin a propriilor gânduri şi acte. Semnificaţia Ecoului Gândirii se centrează în jurul pedepsei la care subiectul este pasibil. Dacă vocea cu pricina are puterea de a cunoaşte actele, dorinţele şi gândurile subiectului, atunci ea poate cunoaşte şi tot ceea ce este aproape universal la Omul Vestic, respectiv în puritanismul distimic al feminităţii cu consecinţele sale asupra

22

Sistemului Psihic. S-a văzut în ce mod Psihopatia Distimică este implicată în cele mai severe Psihopatii. Toate implicaţiile culpabilităţii libidinale se regăsesc în simptomele paranoide ale acestei forme de Schizofrenie. De aceea schizofrenicul vede scene terifiante, aude voci care îl injuriază, voci care îi pot spune că va fi ucis de cutare sau cutare individ. De aceea el are Iluzii şi Halucinaţii Cenestopate legate în special de Sexualitate şi care pot fi pusă în relaţie cu această Psihopatie.

Clasificări şi distincţii la nivelul Halucinaţiilor

  Sub raportul energetic Halucinaţiile în general (deci nu numai cele schizofrenice) apar pe baza pulsională a unor Acte Psihice mai complexe. Sub raportul substratului funcţional ele sunt facilitate de supraactivarea straturilor profunde ale Memoriei sau slăbirea celor superioare prin intermediul unor substanţe psihoactive, prin oboseală sau prin destructurarea psihotică eventual. Însă Halucinaţiile Psihotice nu trebuie confundate cu cele care apar ca urmare a influenţei Hardului organic al Aparatului Psihic prin metode auxiliare. Acestea nu au un sens psihic şi, pe lângă asta, este posibil ca însăşi zona centrală a analizatorilor să fie afectată. Există o distincţie în psihopatologia actuală între Halucinaţiile Elementare şi cele Complexe. Primele se manifestă prin faptul că sunt simple ca de exemplu scântei foşnete, linii etc, şi apar deseori în normalitate în timp ce celelalte sunt Halucinaţiile propriuzise şi au conţinuturi psihice specifice. Celelalte însă nu au nici un fel de astfel de conţinut ci doar explicaţii fiziologice la nivel de funcţia analizatorilor.

Pentru înţelegerea Halucinaţiilor (Psihice) trebuie făcut apelul la prezenţele diverse ale acestora în viaţa cotidiană şi acceptate ca atare cu statut de normalitate, la copii dar şi la unii adulţi. Se poate vorbi despre Halucinaţii Nocturne care apar în vise, la majoritatea oamenilor. Toate acestea au punctul comun în lipsa controlului aperceptiv al Trunchiului Psihic. Există Halucinaţii care apar înainte sau după instalarea somnului şi se numesc Halucinaţii Hipnopompice şi Hipnagogice. În cazul lor sau chiar a viselor sau acestea se datorează deplasării periferice a tiparelor Trunchiului în aşa fel încât acestea îşi pierd echilibrul cognitiv odată cu suspendarea Retractării Cognitive din perioada nocturnă. În cazul copiilor se poate vorbi de lipsa de consolidare a acestuia. Din punctul de vedere al calităţii trebuie mai întâi făcute distinse Halucinaţiile Profunde date de straturile mnezice profunde, eventual genealogice, care se pot manifesta deseori şi în vise dar care sunt foarte comune la copii. Cele Psihotice sunt Halucinaţii mai puţin profunde dar care persistă în câmpul mnezic ca urmare a unor conţinuturi psihice care au ocazia să se manifeste odată cu evoluţia Psihozei. Ele se datorează faptului că nu mai au ocazia să se condenseze în reprezentările superioare. Apar în Psihozele cu debut acut în special şi se pot observa în ele elemente refulate. Halucinaţiile Profunde sunt predominant Vizuale deoarece văzul este cel mai complet analizator la Om şi doar din informaţiile lui complete pot supravieţui câteva în această zonă a Memoriei. Pot exista şi reprezentări auditive însă iar acest lucru se datorează mai ales suprapunerii reprezentării în cauză peste una profundă fapt ce produce sau întăreşte o fixare mnezică.

Din punctul de vedere al relaţiei cu mediul trebuie făcută distincţia între Halucinaţii Externe unde conţinutul este plasat spaţial în afara corpului şi cele Interne unde acesta este plasat în interior, fiind predominant Cenestopate. Se poate aici vedea în mod evident aplicabilitatea distincţiei dintre simptomele centrifuge şi cele centripete făcută la

23

Psihopatii. Este evident că această distincţie este în măsură să o explice pe cea făcută aici, respectiv prin structura animist-masculină sau animist-feminină a Sistemului Psihic în cauză. Pe baza acestei distincţii s-a spus că cele Interne ar conduce la o tematică delirantă de Posesiune în timp ce celelalte ar conduce la una de Persecuţie. Aici trebuie însă amintit faptul că tematica de Posesiune poate face parte tot din Halucinaţiile Externe iar problema devine una de interpretare anume dacă acestea apar în corp ca în cazul celor Interne sau dacă ele intră periodic în corp.

Conţinutul unei Halucinaţii este întotdeauna un Act Psihic refulat sau inhibat în perioada premorbidă, îndepărtată. Halucinaţia poate fi asemănată cu întoarcerea refulatului aşa cum apare în Psihopatii sau, mai precis, cu simptomele Nevrozei Obsesionale Dezamorsate. Căci însăşi Halucinaţia este o Compulsie care nu poate fi limitată, nu poate fi controlată de Filiera Pozitivă. Însă nu trebuie considerat că ea ar fi una nevrotică deoarece în Nevroze forma ei este dată de implicarea Libidoului cu toate ascensoriile sale. Pe când aici nu este nevoie de o astfel de implicare deoarece orice conţinut energetic calcă în picioare cadavrul Filierei Pozitive. Însă analogia se poate face relativ la raportarea subiectului la acestea. Aşa cum nevroticul consideră că simptomele compulsive nu îi aparţin dar îi asediază mintea la fel şi schizofrenicul consideră că Halucinaţiile sunt externe minţii sale. Proiecţia în exterior a refulatului este dată de însăşi statutul Refulării. Acolo unde Filiera Negativă este slabă sau acolo unde aceasta este fuzionată armonic pe cea Pozitivă este posibil ca Halucinaţiile să lipsească sau să fie Halucinoze. Cu numele de ‘halucinoze’ au fost denumite acele Halucinaţii care sunt recunoscute de subiect ca produse mentale interne şi deci care nu sunt reprezentări imediate ale lucrurilor reale cu care aparatul cognitiv intră în contact. Halucinaţiile Interne fac oarecum parte din acestea. Această recunoaştere a caracterului ireal al Halucinaţiilor şi, eventual, lipsa de îngrijorare sau preocupare pe care subiectul o arată cu privire la ele, seamănă oarecum cu procesul normal prin care cineva îşi analizează aceste posibile conţinuturi psihice.

Există o distincţie între ‘pseudohalucinaţii’ care se suprapun tocmai peste aceste Halucinoze şi ‘halucinaţiile psihosenzoriale’ care sunt cele propriuzise. Termenii sunt cât se poate de nepotriviţi. Mecanismul apariţiei lor este acelaşi peste tot iar diferenţa dintre acestea constă doar în Structura Psihopatologică peste care intervine destructurarea psihotică. Diferenţa dintre cazurile în care subiectul plasează în exterior originea Halucinaţiilor şi cele în care subiectul o plasează interior nu constă în structura propriuzisă ci efectiv în modul în care el este educat în materie de psihologie sau de modul în care el o intuieşte. În aceeaşi manieră nu se poate spune că Halucinaţiile celor care aderă la cultul Woodoo ar avea o logică psihopatologică ce ar ţine de vreo Psihoză ci pur şi simplu aceşti subiecţi cred că ceea ce ei văd sau aud este plasat în exterior. Un om care este suficient de inteligent sau de informat încât să înţeleagă că există un Inconştient şi că anumite idei sunt independente de ceea ce el crede că vrea la un moment dat, înţelegându-le ca pe un sistem de forţe, este imposibil să nu aibă astfel de Halucinoze în situaţii speciale şi să nu le recunoască interioritatea. Dimpotrivă o mentalitate unilaterală care nu ia în calcul posibilitatea erorii aşa cum are ideaţia paranoică în special nu va da semne de autoanaliză şi simpla prezenţa a unor conţinuturi psihice şi resimţirea lor implică o inventare a unui obiect exterior asupra căruia se proiectează cauza acestora. Un om care îşi refulează aceste idei sau care sunt inhibate de mediul social (ceea ce este cumva asemănător primului caz) poate considera că ele ar fi o ispită a diavolului şi nu

24

acceptă că ar fi de fapt tot ale sale. Un astfel de subiect este imposibil să considere că vocile pe care el le aude ar fi date de propria lui minte. Căci dacă într-adevăr, ar exista două feluri de Halucinaţii date de două mecanisme diferite atunci cum se face că nu există şi la nivelul văzului aşa ceva? Ciudat este că anumiţi autori au şi pretins că aşa ceva ar exista tocmai pentru întărirea distincţiei în cauză. Subiectul nu mai poate să susţină că senzaţiile sale viscerale ar fi simţite cu ‘simţul minţii’ ceea ce anulează consecvenţa acestei distincţii. Halucinaţiile Cenestopate nu s-ar mai putea explica după acest model al recunoaşterii de către subiect al interiorităţii sau exteriorităţii mnezice din principiu deoarece ele sunt recunoscute de către el numai şi numai în afara minţii sale chiar dacă totuşi în interiorul corpului. Pe lângă faptul că în acest caz argumentul aprecierii de către însuşi subiect a caracterul intern sau extern s-ar putea extinde şi asupra Halucinaţiilor Cenestopate aici se poate apărea o altă problemă: cum este posibil ca un anume subiect să vadă cu ‘ochii minţii’ după cum s-a spus de aceşti autori? Asta înseamnă că subiectul ar putea face distincţia între perceperea vizuală corectă şi cea proprie. Aşa ceva ar fi posibil în cazurile de Schizofrenie parţială sau Parafrenie aşa cum este numită tradiţional. Este evident că stabilitatea unei aşanumite parcele din Sistemul Psihic poate să conducă la anumite percepţii corecte care se pot deosebi de cele care sunt de fapt Halucinaţii. Însă problema stă tot în educaţia şi spiritul de autoanaliză al subiectului căci dacă el nu este în stare să facă o astfel de distincţie atunci este evident că nu va prezenta nici Halucinoze. Însă analizatorul vizual redă cel mai bine senzaţia de realitate. Dacă cineva este capabil să aibă percepţii vizuale corecte el va distinge în mod net aceste percepţii de posibilele Halucinaţii care se pot strecura sporadic. Analizatorul auditiv îl urmează pe cel vizual în materie de bogăţie a informaţiilor; el este mult mai evaziv şi nu are o astfel de capacitate şi tocmai de aceea subiecţii au impresia că aud ‘în minte’ la un moment dat. Însă a spune acest lucru şi despre cel vizual este o viziune cu ochii prejudecăţii.

Cazurile culturii primitive este aici concludentă. Mai întâi cei care aderă la cultul Woodoo au totuşi Halucinaţii cu conţinut psihic cert deşi în afara manifestărilor procesiunilor percep normal realitatea. Însă chiar în aceste momente conţinutul Halucinaţiilor trăite în timpul procesiunii sunt luate de bune, localizate exterior, deşi cunoştinţe specifice despre Religie sau elementele care sunt conţinute în Halucinaţii infirmă automat acest statut. Apoi comportamentul primitivului totuşi nu este nevrotic şi nici nu poate să fie, din moment ce nu are la activ experienţa civilizaţiei care este decisivă deşi este identic uneori cu cel al nevroticului modern. Aceste comportamente şi perceperi externe a realităţii sunt date exclusiv de sistemul ideatic magicist specific. Este evident că eventualele Halucinaţii Vizuale pe care aceştia le pot avea trebuie să fie date cu totul altfel decât percepţiile vizuale normale. Tocmai de aceea acestea apar pe fondul ceremoniei respectiv atunci când realitatea este inferiorizată religios în favoarea unei suprarealităţi. Deci subiecţii practicanţi de Woodoo care spun că au văzut cutare sau cutare lucru sunt influenţaţi de această situaţie de ceremonial.

Conţinutul terifiant al Halucinaţiilor Psihotice însă le dă un aer de exterioritate. Subiectul le percepe ca venind din afară căci teama pe care el o resimte nu ar putea fi justificată pentru el însuşi pe baza propriei structuri psihice care nu ar fi provocată de ceva. Vocile care discută între ele sau care i se adresează reflectă în mod clar conţinutul brut al Complexelor Negative. Aceste voci îl declară vinovat pentru diferite fapte, acuză, dezbat eventuale pedepse ce îi vor fi aplicate, poruncesc să fie pedepsit sau chiar ucis etc. Vocile

25

pot să nu acuze direct subiectul ci doar să îi comenteze actele. Subiectul le aude vorbind între ele ca şi cum ar aduna dovezi la un dosar de judecată unde el ar fi pedepsit pentru toate actele sale. Starea halucinogenă se datorează faptului că timp de generaţii întregi arborele genealogic al subiectului a fost educat în spiritul inhibiţiei specifice mentalităţii claselor proletaroide din care provin cele mai multe cazuri de Schizofrenie. Ce aude schizofrenicul de fapt sunt tocmai legile sociale încastrate de educaţie. Incertitudinea acţiunii lasă subiectul într-o aşteptare terifiantă, o aşteptare a unei pedepse care nu mai vine.

Iluziile Schizofrenice

Iluziile normale apar în general în momentul unei disfuncţii senzoriale iar cele psihopatice apar în momentul în care obiectul care determină Iluzia este neclar prezentat sub aspectul percepţiei din punct de vedere extern. De exemplu un copac nu foarte înalt poate fi interpretat noaptea într-un loc nefamiliar si pustiu ca un posibil agresor. Analizatorul vizual nu are în acest caz posibilitatea de a da informaţii suficiente despre acel copac datorită întunericului şi subiectul trebuie să facă eforturi speciale pentru a avea o informaţie cât mai completă despre acest lucru. Iluziile psihotice nu trebuie să îndeplinească această condiţie căci obiectul extern poate fi prezentat în mod clar analizatorului dar acesta atrage asupra sa proiecţia unei Halucinaţii datorită unor atribute şi calităţi pe care el le are şi care se asociază cu conţinutul psihic proiectat. În acest caz analizatorul prezintă corect şi complet reprezentarea obiectului dar după inserţia sa mnezică aceasta este ornamentată cu conţinutul halucinator şi în acest fel ia naştere Iluzia Halucinantă.

H. Ey spunea că iluziile fac obiectul unei erori cognitive de Percepţie. Însă orice Iluzie trebuie să fie definită ca percepţie a unui obiect real. Ea este deformată psihic şi trebuie deosebită de deformările de Percepţie datorate disfuncţiilor analizatorilor. Delirul şi Halucinaţiile sunt şi ele erori cognitive deci, în ceea ce priveşte această parte a definiţiei, ea este prea largă. În ceea ce priveşte eroarea de Percepţie definiţia este nespecifică deoarece Percepţia presupune un model anterior de raportare pragmatică la obiectul respectiv. Dacă operaţia de Proiecţie anterioară Percepţiei este forţată, fapt ce implică Iluzia, acest lucru trebuie precizat căci în mod normal există un circuit perceptiv de autoreglare care este anulat la Psihoză.

Una dintre cele mai importante probleme este aceea de a face distincţia între Halucinaţiile Cenestopate şi Iluziile Halucinante Cenestopate dat fiind faptul că aceste simptome se leagă de percepţia propriului corp care se poate face şi prin analizatorul tactil intern. Astfel că o Halucinaţie Cenestopată pare să fie mai curând o Iluzie Halucinantă prin faptul că obiectul ei vizează ceva ce poate fi perceput prin analizatorul intern. Astfel că se pare că acest tip de Halucinaţii ar fi imposibil să existe. Rezolvarea acestei probleme constă în chiar aplicarea concretă a definiţiilor Halucinaţiei şi Iluziei Halucinante. Acesta din urmă vizează perceperea deformată a unui obiect. În acest caz ea va trebui să se refere la anumite calităţi pe care subiectul şi le atribuie propriului corp. Aceste calităţi ca dispariţia organelor, modificarea lor, capacitatea lor de a face lucruri imposibile etc. au particularitatea că nu aparţin acestuia. Dimpotrivă, Halucinaţia Cenestopată vizează prezenţa unor elemente care sunt străine efectiv de corp şi care sunt resimţite de subiect în interior ca de exemplu şerpi, insecte, demoni, etc., pe care subiectul îi simte că ar face

26

tot felul de lucruri în interiorul corpului subiectului. Aşadar Halucinaţia presupune o Iluzie fără fixaţie de obiect căci aceste elemente nu au cum să existe în interiorul corpului aşa cum susţine subiectul.

Delirul

Delirul este punctul comun al majorităţii Psihozelor. Tematica delirantă este net deosebită de ideaţia paranoică unde aceasta viza obiecte şi relaţii ambigue din punct de vedere epistemologic. În cazul Ideaţiei de Grandoare, Mistică sau de Gelozie faptele în sine nu dovedesc pe deplin nici tema în sine dar nici opusul ei. Această ideaţie tinde să se intensifice cu cât această ambiguitate este mai mare deoarece ea este receptivă la fapte iar perceperea obiectelor este realizată după circuitul pragmatic. Delirul nu este niciodată pragmatic deoarece obiectele sunt percepute deformat iar evidenţa faptelor este irelevantă. Psihoticul va susţine o Idee Delirantă indiferent de ceea ce spun faptele. El se poate crede realmente posesorul unor averi imense pe care, susţine el mai departe, le vizitează adesea deşi faptele dovedesc clar contrariul. Paranoicul nu susţine niciodată că este posesorul unor averi imense ci, eventual, că este nepus în drepturi sau că aparţine unei familii bogate sau celebre (justificându-şi starea prezentă prin ideea că la spital se vor fi făcut încurcături de copii atunci când el s-a născut) de unde s-ar cuveni să primească o moştenire. Practic şi schizofrenicul şi paranoicul prezintă aceleaşi conţinuturi psihice profunde însă puterea de elaborare cognitivă este cea care face diferenţa între simptome. Acest subterfugiu este modul paranoic de a deplasa un element din Filiera Negativă către o temă ambiguă despre care nimeni nu ştie dacă este adevărată sau falsă aşa cum el presupune acest lucru relativ la cunoştinţele sale. Paranoicul poate părea cu adevărat psihotic dacă tematica ideaţiei sale este incompletă cognitiv, respectiv dacă cineva ştie mai mult despre problema în cauză cum ar fi cunoştinţele sigure despre acele încurcături de la spital cu eventuale ascunderi ale femeii care nu dorea să se ştie că este însărcinată, cu tot felul de implicaţii, etc. Este evident că în momentul în care paranoicul ar cunoaşte aceste detalii şi toată lupta lui s-ar dovedi o păcăleală chiar şi pentru sine însuşi el ar face eventual o criză de furie sau nu ar putea-o accepta din bovarism pe moment dar urmând să o adapteze noilor condiţii. Cu siguranţă cu nu ar fi susţinut-o dacă ar fi ştiut aceste amănunte care infirmă în mod cert ceea ce el susţine. După astfel de confruntări cu faptele se întâmplă ca paranoicul să îşi modifice ideaţia şi chiar simptomul de la o tematică de iubire absolută la una de persecuţie. Din nevoia de consecvenţă se poate întâmpla ca discursul său să devină mai elaborat la confruntarea cu faptele şi cu argumentele contrare expuse de anturaj însă sub aspectul epistemologic ambele părţi au lacune certe. Dimpotrivă, Delirul (psihotic) este total impermeabil chiar şi unui discurs ideatic contrar foarte precis pe care paranoicul îl evită în consolidarea tematicii ideaţiei sale.

Evoluţia Delirului are cauze care nu ţin în nici un caz de funcţia cognitivă ci de posibilitatea de manifestare a unor conţinuturi intime ale gândirii subiectului. El se raportează doar la o gândire magicistă. Dacă actul cognitiv se înjumătăţeşte datorat destructurării psihotice iar reprezentările profunde se manifestă în Halucinaţii, Delirul presupune anumite tipare periferice de elaborare logică completă prin care acestea străbat. Ele sunt nişte intuiţii care supravieţuiesc destructurării dar care se aplică incorect la o anumită temă. De aici şi aşanumita logică specială a gândirii schizofrene. De exemplu la Halucinaţiile Auditive subiectul poate dezvolta un Delir de Impunere Externă

27

a Gândirii sau de Supraveghere, cu microfoane care presupune pentru omul normal o explicaţie pentru astea şi faţă de care el nu se sinchiseşte să caute răspuns la fel ca şi realitatea bizară trăită în vis de omul normal. Răspunsul aiurea pe care el îl dă se datorează unui astfel de tipar periferic cognitiv. În momentul în care subiectul este întrebat un anumit lucru care atinge un anumit Complex atunci răspunsul poate să fie unul care nu are legătură cu subiectul dar care din punct de vedere cognitiv are legătură cu substratul mnezic al întrebării.

Delirul ar putea fi definit ca o eroare logică. El este ansamblul de operaţii logice care conduc la raţionamente şi judecăţi neconforme cu realitatea şi care nu se susţin în demersul practic şi în cel pragmatic. Totuşi această definiţie este prea largă deoarece în ea intră şi alte erori de raţionalizare pe care le pot face şi oamenii normali. Delirul Schizofrenic trebuie diferenţiat de alte forme de Delir care nu reflectă conţinutul nud al Filierei Negative ci doar anumite conţinuturi psihice care ţin de structurile mnezice profunde sau pur şi simplu acolo unde subiectul explică o Halucinaţie în mod descriptiv. Delirul Schizofrenic este o ideaţie deficitară sub aspectul cognitiv dată de imposibilitatea de raportare pragmatică a sa la obiectele externe. Unii autori au făcut distincţie între Delir şi Idee Delirantă aceasta din urmă fiind ceea ce prezintă ideatic subiectul în timp ce Delirul ar fi o anumită stare de tulburare a funcţiei cognitive. Totuşi nu se poate face distincţie radicală una faţă de alta şi de aceea această ea este prea scrupuloasă dar şi prea neexplicită.

Tematica delirantă în Schizofrenie gravitează în jurul unei mentalităţi originar psihopatologice grefate pe dihotomia Inconştient/Conştient adică pe dinamica Refulării după rigorile sociale după legile scrise şi nescrise ale ei. Tot ceea ce este Inconştient şi este bine fixat mnezic devine mai întâi obiectul Halucinaţiilor şi apoi al Delirului. Dinamica cultural-mitologică se poate observa foarte clar în apariţia Delirului iar tematica de Persecuţie susţinută de cea de Influenţă Externă, ca Furtul Gândirii, Transmiterea Gândurilor, Ecoul şi Anticiparea Gândirii, Impunerea Gândirii (din afară), etc. arată pe deplin şi prea bine în ce mod o mitologemă ca aceea a omnipotenţei şi omniscienţei divine este preluată introiectiv de fiecare individ, prelucrată profund de Sistemul Psihic, menţinută la o anumită stare de plutire în echilibrul dat de neutralizarea narcisică şi refularea sa, pentru ca apoi să fie proiectată în mitologie şi Cultură în general, structurată obiectiv şi împărţită ca tradiţie şi cultură oficială.

Schizofrenia Hebrefrenică

A mai fost numită ‘schizofrenie dezagregată’ după ultimule ediţii DSM. Se manifestă emoţional, afectiv în mod pregnant dar lipsesc Halucinaţiile şi Delirul. Catalizarea emoţională a Psihopatiei Isterice este evidentă ca singurul mod de neutralizare psihică a ei. S-a observat că cele mai multe debuturi ale sale se fac în adolescenţă şi copilărie pe un fundal isteric. Mulţi autori au presupus că aceasta s-ar datora imaturităţii psihice a subiecţilor care par nişte adolescenţi nătângi. Imaturitatea, legarea şi depinderea de părinţi reflectă o oarecare implicare a Complexului Matern joacă un rol important. Însă debuturile Hebrefrenice pot deveni Paranoide mai târziu şi asta spune multe despre măsura în care Schizofrenia Hebrefrenică se raportează la cea Paranoidă.

28

Absenţa Halucinaţiilor şi a Delirului se datorează absenţei unui sistem cognitiv aprofundat care să permită inhibiţii şi refulări puternice, datorită investirii în afectivitatea parentală a tuturor conţinuturilor genealogice arhetipale. Apoi slaba constituţie intelectuală a istericului datorată tocmai permisivităţii excesive şi lipsei de căutare proprie a soluţiilor face ca schemele logice în general să fie anulate. Deci nici măcar posibilitatea unor tipare periferice nu există fapt ce implică şi absenţa aplicabilităţii lor de orice fel adică a anulării posibilităţii de existenţă a Delirului. Centrarea pe emoţionalitate a unor elemente specifice ca râsul şi plânsul nemotivat, sclifosiri şi schimonosiri afective, comportament nerod, este principial specificul Psihopatiei Isterice care sacrifică întreaga gamă de Pulsiuni pe neutralizarea agapistă, prin relaţii afective diverse. Simularea abisală datorită refuzului tensiunii psihice reieşită din implicarea emoţională haotică trăită ca suferinţă, mimarea unei bune dispoziţii şi a unei ardori de viaţă care să o facă identificabilă cu o clasă superioară la care ea aspiră şi de la care ea aşteaptă dragostea (dar în lipsa acesteia ea eventual acceptă să fie iubită şi de către ‘cei de jos’), o face extrem de vulnerabilă. Şi tocmai de aceea destructurarea psihotică scoate în evidenţă aceste slăbiciuni ale sale. Căci tocmai răspândirea acestui nucleu de simulare abisală către întreaga Suprastructură Psihică va determina o unitate isterică a comportamentului.

Faţă de Psihopatiile care conţin modulul isteric aceasta se manifestă mult prea zgomotos şi zigzagat. De asemenea aici nu există narcisismul specific acestora şi are un debut care marchează o cotitură faţă de psihonomia care se manifestă în perioada premorbidă. Faţă de Depresia Catatonică aceasta nu prezintă simptome depresive susţinute. Faţă de Psihopatia Borderline nu are perioade de luciditate şi nu este capabilă să se implice în încurcăturile sale emoţionale şi sociale.

. Schizofrenia Catatonică

Pe lângă Schizofrenia Paranoidă şi cea Hebrefrenică aceasta este cea de-a treia formă a Schizofreniei, în general. Fiind mult mai bogată decât cea Hebefrenică ea ascunde un dramatism care semănă celui din cea Paranoidă şi de aceea analiza simptomelor sale se vor face în aceeaşi manieră. Însă aici nu se va opera o analiză exhaustivă a tuturor simptomelor căci în acest caz expunerea ar deveni o tratare de psihanaliză generală sau de psihopatologie. Aceste simptome se vor grupa în clase şi se vor analiza la modul general. Înainte de aceasta se va analiza structura acestei forme de Schizofrenie în relaţie cu celelalte.

Structura Schizofreniei Catatonice

Specific pentru simptomele catatonice este manifestarea motorie care se poate vedea în actele de Comportament, spre deosebire de celelalte forme unde manifestările sunt cognitive sau comportamentale, unde se poate vedea o disfuncţie de la forma normală. Această afecţiune mintală se manifestă prin porniri ciudate, agitaţie, rigiditate şi tot ceea ce este Comportament, zonă motorie, fără dezvoltarea unor simptome paranoide. Cu toate acestea, analiza minuţioasă a fiecărui simptom scoate la iveală un spectru de conţinuturi psihice paranoide care nu se pot totuşi manifesta identic cu cele din forma Paranoidă propriuzisă. Se poate observa că această schemă a focalizării tensiunii psihice în zona motorie aparţine modelului ergotic dat de Complexul Sisif aşa cum este el structurat în Psihopatia Astenică. În acest caz energia fiziodinamică se autoreglează ergotic înainte să

29

se convertească în cea psihodinamică ceea ce face ca această conversiune să nu se mai realizeze deloc astfel că excitaţia energetică ajunge să fie suspendată. O astfel de stare este paralelă cu neutralizarea atât de dorită de Sistemul Psihic destructurat. Studii statistice au arătat că frecvenţa simptomelor catatonice la pacienţii schizofrenici este de 7 ori mai mare pentru clasele inferioare decât pentru restul pacienţilor adică exact în acel mediu social în care Psihopatia Astenică este aproape universală cel puţin ca fond dezamorsat, profund. Analiza simptomelor catatonice poate deseori descoperi scheme ergotice rămase ca relicve în straturile profunde cum ar fi munca de repetare a acţiunilor, ca tăiatul lemnelor, împletitul, căratul de obiecte grele, diferite operaţii care s-au înscris în straturile profunde etc. şi care se poate observa prin stereotipii. Unele dintre acestea sunt extrem de incomode pentru omul normal căruia îi este greu să înţeleagă logica manifestării lor din proprie iniţiativă. Catatonia este semnul mutilării ergastenice la care o bună parte din populaţia Europei Occidentale a fost obligată sistematic de condiţiile unui mediu social neecologic regăsit în secolele trecute. Faptul că Schizofrenia Catatonică este mai rar întâlnită în prezent decât în urmă cu 50 de ani în spaţiul occidental se datorează industrializării, mecanizării muncii, drept pentru care activităţile astenice s-au redus şi ele iar vechile stereotipii s-au catalizat si dezamorsat progresiv.

Aceste simptome ar putea şi ele fi trecute în cele comportamentale însă ele nu se raportează la o funcţie normală care ulterior ar ajunge să fie destructurată cum este cazul cu Schizofrenia Hebrefrenică, de exemplu, care poate fi întâlnită efectiv în stare germinală în Psihopatia Isterică. Aici subiectul dezvoltă un comportament bizar parcă atunci învăţat şi nu o disfuncţie a unui comportament instalat anterior prin exersare. Astfel că în simptomele catatonice se întâlnesc Catalepsiile care sunt poziţii bizare în care subiectul stă pentru mult timp, fapt extrem de incomod pentru omul normal dacă ar încerca să le imite. Aici se poate de asemenea întâlni Negativismul la orice sugestie. Aceste fapte trădează o Structură Psihopatologică de tip Astenic care face ca subiectul să îşi centreze pe activitatea motorie întreaga funcţie psihică după cum savantul o face în cercetare. Aceste resorturi ale Sistemului Psihic sunt secundare pentru Psihopatia Astenică. Ea nu insistă în prelucrarea şi perfecţionarea lor căci ele rămân latente, germinale, putând fi aprehendate psihanalitic în acest caz. Latenţa simptomelor Paranoide este de fapt expresia latenţei Traumatice.

Stările catatonice lasă să se întrevadă tulburări cognitive evidente chiar dacă acestea nu pot fi observate direct, prin intermediul comunicării ca în cazul Schizofreniei Paranoide. Acest fapt se datorează centrării configuraţiei psihice premorbide pe suspendarea ergotică a energiei ci nu prin acţiunile de neutralizare în mod direct. Acest fapt face ca în cazul destructurării schizofrenice simptomul să se manifeste în alt cadru de referinţă, adică în zona motorie. Însă analiza atentă atestă acelaşi substrat cognitiv pentru Schizofrenia Catatonică pe care îl are şi cea Paranoidă. De exemplu, în poziţiile pe care subiectul le adoptă se poate citi convingerea lui că se crede general de armată sau că are vreo funcţie similară pentru că salută sau că se află într-o navă cosmică, pentru că ţine mâinile pe volan sau pe căştile pe care le imită pantomimic.

30

Tulburările Limbajului

 În funcţie de gradele de destructurare a Trunchiului Psihic adică de evoluţia îndelungată sau mai puţin îndelungată a Schizofreniei, precum şi a unor posibile alte Psihoze, tulburările limbajului din Schizofrenia Catatonică reflectă în mod fidel o astfel de destructurare. Neologismele simple apar prin condensarea într-un cuvânt a mai multor cuvinte şi relevă o destructurare minimă posthalucinatorie. Asociaţiile Subite şi Stereotipiile manifestă şi ele semnele unei astfel de destructurări psihice fie printr-un limbaj incoerent fie prin repetiţia intensă a unei formule sau a unui cuvânt. Regresia la nivelul infantil de comunicare este evidentă. O privire atentă asupra formelor simptomelor atestă asemănarea între limbajul schizofrenic şi cel infantil care este unul normal în ceea ce priveşte această vârstă şi care nu atrage atenţia în mod special decât prin inocenţa sa. Însă nu trebuie considerat că această regresie ar avea o explicaţie psihică pe care psihanaliza generală actuală i-a dat-o căci ea are o cauză fiziologică şi vizează o incapacitate a aparatului psihic sau fonetic de a-şi face comunicabile conţinuturile sale psihice. Acest lucru are un sens funcţional la copil.

S-a presupus că tulburările de limbaj din Schizofrenie sunt disfuncţii ale aparatului vorbirii însuşi şi astfel că ele ar proveni involuntar din pricina faptului că subiectul nu ar avea posibilitatea să comunice ceea ce doreşte. Problema este că subiectul comportă o ambivalenţă extremă în comportamentul său unde pe de o parte doreşte să comunice iar pe de alta doreşte ca ideile sale să fie codificate într-o silabă, cuvânt sau frază.

Unii autori au încercat să facă distincţia între tulburările gândirii şi cele ale limbajului pe care le-au separat mai mult sau mai puţin ermetic. Motivele unei astfel de decizii s-au datorat faptului că unii schizofrenici prezintă tulburări ale gândirii manifestate prin deliruri dar un limbaj coerent şi satisfăcător în timp ce alţii, respectiv catatonicii, ar avea o gândire neafectată dar în schimb au aceste tulburări de limbaj. Însă problema nu se prezintă chiar aşa căci, în acest ultim caz, dacă limbajul este de neînţeles (fie şi doar periodic) nu se poate spune dacă el nu ar ascunde deliruri. Acest fapt este foarte probabil după constanta cognitivă destructurativă a Schizofreniei. Din acest punct de vedere chiar Delirul manifest, dublat de limbajul coerent are momente de remisiune în care bolnavul pare normal. Deci acest lucru s-ar putea întâlni şi în cazul de faţă. Însă acest lucru nu se întâmplă ceea ce duce la ideea că tulburările de limbaj nu sunt variante ale celor de gândire aşa cum apar ele în Schizofrenia Paranoidă ci sunt consecinţe ale acestora care nu se manifestă direct ci tocmai prin intermediul comportamentului la fel cum unii oameni se exprimă mai bine prin fapte şi mai puţin prin limbajul vorbit.

Faţă de tulburările de formă ale limbajului unde subiectul nu se poate face înţeles deoarece nu este explicit, în tulburările de structură el nu doreşte să fie înţeles. Se pare că el este dominat de halucinaţiile auditive care îi ghicesc gândurile, i le comentează, i le anticipă, etc. Destructurarea limbajului este o metodă de ascundere de acestea prin inventarea unui altfel de limbaj care să nu mai permită deconspirările de acest gen. Este evident că subiectul intră într-un cerc vicios ideatic vecin cu obsesiile compulsive din Nevroza Obsesională. Cuvintele sunt despărţite în silabe sau în alte cuvinte mai mici după care sunt reordonate după un mecanism secret înţeles doar de subiect. Acesta poate ajunge să înveţe efectiv o nouă limbă numai de el ştiută. El poate crea neologismele schizofrenice prin alăturarea într-un cuvânt a unor părţi din alte cuvinte care iau o

31

semnificaţie particulară. Spre exemplu pentru un schizofrenic discuţia în particular cu o altă persoană poate fi diferită de cea în care participă mai multe astfel de persoane. El se poate eventual simţi mai în siguranţă în cazul discuţiei între 4 ochi sau în cea la care iau mai multe persoane parte. O discuţie particulară poate trezi sentimente persecutorii deoarece în lipsa unor terţe persoane nu ar mai avea cine să îl mai apere într-un eventual atac. Faptul că un astfel de schizofrenic numeşte ‘poli-scuţie’ discuţia dintre mai mult de 2 persoane are astfel de sens.

Tulburările limbajului în Schizofrenia Catatonică au fost de multe ori puse pe seama unor posibile leziuni ale centrilor de vorbire din creier. Însă aceşti centrii se deosebesc de cei motori chiar dacă vorbirea trebuie să ţină de neocortex, fiind o funcţie superioară de comunicare. Cu toate acestea dacă ar exista leziuni cerebrale în Schizofrenie acestea nu ar ajunge totuşi atât de adânc încât să atingă zonele abisale ale Psihicului, straturile mnezice profunde ci ele vizează doar memoria ontogenetică ce trebuie să fie plasată într-o zonă superioară a creierului şi nu în aceşti centrii. Tulburările de limbaj au însă origine psihică şi nu fiziopatologică. De aceea ele pot realmente dispărea după ce Schizofrenia se remite. Dar şi în cazul evoluţiei sale unele tulburări pot fi înlocuite de altele ceea ce atestă faptul că aici este vorba de o problemă psihică şi nu de una fiziologică.

Asociaţia Subită sau Verbigeraţia constă în condensarea unei idei asupra subiectului său sau asupra unui grup de cuvinte (neologisme). Povestea se reduce la expunerea incoerentă a unor astfel de cuvinte şi în felul acesta se pierde firul logic al său. În acest caz interesul general nu poate fi decât descifrat prin atenţie specială din partea interlocutorului. Aşa cum apare în Schizofrenie ea este modul cel mai simplu de comunicare deoarece formele gramaticale sunt total ignorate ceea ce conduce la faptul că actul comunicării îşi pierde caracterul inteligibil. Caracterul inteligibil al acestor formule de limbaj se păstrează doar pentru subiect. Acesta nu emite judecăţi în mod coerent ci doar repere ale acestora care constau doar în verbe şi substantive aglutinate. O astfel de schemă de vorbire este specifică Psihopatiei Astenice (de formă ergotică) ce stă la baza tuturor simptomelor catatonice. Asociaţia Subită are acelaşi mecanism cu Bavardajul Subit din episodul maniacal al Tulburării Bipolare tocmai prin lipsa de coerenţă a expunerii existând astfel posibilitatea existenţei dezamorsate a unei astfel de Structuri Psihopatologice.

Asociaţia Subită a fost numită în literatura de specialitate şi ‘salată de cuvinte’ sau ‘slăbire a asociaţiilor’. Aceste denumiri au particularitatea de a reflecta faptul că gândirea, expresia sa verbală îşi pierde coerenţa devenind neinteligibilă prin saltul de la un subiect la altul ce par a nu avea legătură între ele. Însă asociaţiile dintre acestea există iar analiza atentă le scoate la iveală. De aceea denumirea propusă aici este una care reflectă conceptul pe care îl acoperă.

Barajul Gândirii se realizează atunci când subiectul îşi întrerupe brusc discursul verbal intrând într-o mai lungă sau mai scurtă perioadă de mutism şi eventual reluând ideea după aceea. Nu încape în îndoială că Barajul Gândirii este o formă de nihilism catatonic. Acesta este contracararea acelui model proletaroid de docilitate astenică a muncitorului dată de Structura Psihopatologică de bază pe care Schizofrenia Catatonică se instalează. În acest caz mutismul este tocmai reacţia docilă la simptomele paranoide primare ale sale cu agresivitatea, egocentrismul şi tot arsenalul acestei forme. Barajul Gândirii apare

32

atunci când ideile de asociaţie ale subiectului au o astfel de semnificaţie, atunci când gândirea capătă o digresiune cu motivaţii personale dramatice. Excitaţia energetică a nodurilor de reţele mnezice se face fără rezonanţă verbală şi poate fi chiar neecforantă. Momentul Barajului Gândirii este asemenea momentului unui drum întrerupt de un râu unde pentru continuarea lui este nevoie de un mijloc de trecere, cu întreruperea lui, pentru ca apoi să continue.

Stereotipiile Verbale se manifestă prin repetarea aceluiaşi cuvânt sau propoziţie datorită faptului că acestea suferă fuziunea şi condensarea mai multor idei. Subiectul încearcă să le comunice pe toate şi le repetă tocmai din dorinţa de a fi înţeles. Dacă în Asociaţia Subită apărea fenomenul de înlocuire a unei idei cu un cuvânt din ea, cuvintele urmând unul după altul la fel cum urmează propoziţiile, în cazul acesta întregul subiect se reduce la o singură formulă. S-a spus că Neologismele Schizofrenice şi Stereotipiile Verbale s-ar datora faptului că subiectul încearcă să comunice ceva nou dar că nu poate şi, în acest fel, rezultatul haotic al comunicării sale este nemulţumitor fapt pentru care ele încearcă din nou şi din nou. Însă problema este că repetarea acestora, la fel ca şi Neologismele, apar şi în scris deci nu poate fi o problemă numai de pronunţie fonetică

Tulburările catatonice motorii

Specific simptomelor catatonice motorii sunt Stereotipiile Motorii în primul rând iar acestea denotă în cel mai înalt grad conţinutul ergotic al Psihopatiei Astenice. Monopolizând întregul sau aproape întregul spectru al atenţiei şi activităţii vieţii psihice proletaroide comportamentul ergotic a rămas codificat genetic ca unul preformat, regăsit foarte clar în ticurile hiperstenic infantile care uneori pot fi păstrate şi în perioada adultă. Destructurarea psihotică presupune o astfel de regresie la un comportament profund infantil. Sensul acestor bizare poziţii pe care subiectul le adoptă pe o perioadă lungă de timp constă în reeditarea unui comportament genealogic specific Psihopatiei Astenice. Faptul că Stereotipiile şi întregul comportament catatonic se manifestă simplu fără ca prin ele să se deducă direct un complicat sistem de acte care guvernează comportamentul ergotic se datorează faptului că, între timp, Memoria va fi fost remaniată în aşa fel încât vor fi rămas doar vârfuri foarte bine engramate mnezic şi care s-au menţinut.

Unii autori fac distincţie între Stereotipiile Motorii şi Perseverare. Primele sunt mişcări mai complexe iar celelalte presupun repetarea unor mişcări sau fraze simple. Sub raportul semiologic există o simplă diferenţă de anvergură între acestea însă sub raportul dinamic ambele sunt forma unuia şi aceluiaşi fenomen care trebuie numit în general Stereotipie. Confuzia vine de la faptul că Perseverarea este o reacţie la o comandă externă, subiectul dând acelaşi răspuns sau făcând acelaşi act la întrebările sau cerinţele ulterioare chiar dacă acestea sunt diferite de prima căreia i se răspunde aproximativ coerent. Stereotipiile trebuie diferenţiate în aceeaşi măsură de Puerilism atunci când acesta ia formă stereotipă şi care apare în Schizofrenia Paranoidă. El este o consecinţă a unui Delir de Identificare unde subiectul imită persoane celebre sau comportamente graţioase, rococo. Catalepsiile sunt poate cele mai ciudate simptome ale acestei afecţiuni prin faptul că subiectul adoptă nişte poziţii greu de realizat în mod normal de un om normal şi în care stă apoi într-un timp incredibil de lung. Ele trădează obedienţa abisală a subiectului faţă de anumite cerinţe ale anturajului. Acest model este specific pentru Psihopatia Astenică. Schizofrenicul poate fi dirijat de cineva, poate fi pus în această poziţie pe care, oricât de

33

incomodă ar fi, el şi-o menţine. O astfel de capacitate de rezistenţă la acest efort psihic este datorat numai şi numai fixării sale genealogice şi de aceea Psihopatia Astenică este aici efectiv gura de oxigen a înţelegerii sale.

Dat fiind faptul că Filiera Psihică Negativă rămâne singură din punct de vedere funcţional implică raportarea exclusivă a acţiunilor schizofrenice la ea fără să fie elaborate echilibrat de către Trunchiul Psihic. În funcţie de structurarea premorbidă a acesteia raportarea negativă a Filierei Negative la cea Pozitivă în destructurarea schizofrenică poate ajunge postmorbid la Negativism şi Antipraxie. Primul se manifestă prin comportamentul contradictoriu al subiectului faţă de cum i se cere la un moment dat. Antipraxia este un Negativism ambivalent în sensul că subiectul tatonează între a se comporta negativist şi a executa corect ceea ce i se cere. De exemplu, atunci când i se întinde mână pentru salut subiectul răspunde la intenţia interlocutorului, întinde şi el mâna spre salut dar înainte ca mâinile să se atingă el o retrage. Aceeaşi mişcare se repetă de câteva ori. Dimpotrivă, Apraxia este comportamentul lipsit de rezonanţă al subiectului la o anumită cerere, adică lipsa de comportament în general. Ea a fost numită ‘negativism pasiv’ spre deosebire de cel ‘activ’ care este tocmai ceea ce se recunoaşte aici şi în majoritatea clasificărilor psihopatologice ca fiind Negativism. Diferenţa între acestea două există totuşi deoarece primul este o reacţie, pe când acesta este o lipsă de reacţie. Punerea acestor două elemente în acelaşi loc a fost făcută după criterii extrastructurale căci numai cineva care are un anumit interes extramedical faţă de pacient în general poate să nu facă diferenţa dintre ele. Oricum în ambele cazuri se ajunge tot la nerezolvarea problemei cerute spre rezolvare subiectului. Însă criteriile dinamice de analiză a acestor simptome nu ar putea să nu observe că, în primul caz, subiectul înţelege cererea anturajului dar se raportează negativ la ea în timp ce la Apraxie subiectul parcă nu înţelege cererea şi nu este atent la ceea ce i se spune. Dacă subiectul opune rezistenţă atunci când este forţat să facă lucrul care i se cere deşi în alte situaţii nu o face, de exemplu să se scoale de jos, atunci se poate vorbi despre Opoziţionism Pasiv care este o variantă de Negativism. Acestea două sunt legate de latenţa Delirului de Persecuţie, a fondului Paranoid în general care există în comportamentul catatonic.

Paratimiile sunt reacţii emoţionale contrare celei pe care omul normal le manifestă de obicei într-o anumită situaţie. Astfel că unele situaţii triste au rezonanţă veselă la subiect în timp ce celor vesele li se răspunde cu tristeţe. De aceea acestea sunt corespondentul intern, afectiv al Negativismului care este o reacţie pur comportamentală, a acţiunii.

Tulburările scrisului

Tulburările scrisului sunt şi ele cam aceleaşi care există şi la nivelul Limbajului. Stereotipiile Scrisului au aceleaşi caracteristici ca şi cele ale comportamentului analizate mai sus. Scrisul în Oglindă se manifestă prin faptul că subiectul nu scrie aşa cum a fost învăţat, literele sunt întoarse invers iar scrisul apare invers. La fel ca şi în cazul Negativismului, Scrisul în Oglindă reprezintă o predominanţă a Filierei Negative pe fondul fixaţiei de tipul supunerii la ordinele superiorilor aşa cum cea Pozitivă trebuie să se fi consolidat premorbid. Scrisul în Ghirlandă este un model obscur de scriere unde cuvintele şi frazele sunt reduse la o singură literă iar textul devine astfel incomprehensibil. La fel ca în cazul Stereotipiilor şi aici un cuvânt sau o literă poate ţine locul unei întregi teme. Alteori cuvintele sunt dezmembrate, literele au aparenţa de a se

34

recombina sau doar se reduc la începutul cuvântului. De asemenea, subiectul poate inventa litere noi şi adopta în scriere. Acest lucru se datorează Halucinaţiilor Auditive cu conţinut de Furt al Gândirii sau de Citire a Gândirii care fac ca subiectul să îşi ascundă, să îşi codifice astfel scrisul pentru a nu putea fi descifrat de cei presupuşi a putea citi astfel de gânduri.

Toate acestea se diferenţiază net de tulburările neurologice care nu permit nici un fel de posibilitate de a scrie sau un scris neinteligibil, pe fondul pierderii dexterităţii organice ale membrelor.

Depresia Catatonică

Acest simptom este datorat existenţei unei Tulburări Maniaco-depresive alături de simptomele schizofrenice tipice pe o perioadă de săptămâni sau chiar luni. O astfel de Tulburare Psihică trebuie considerată Schizofrenie deoarece simptomele survin după un şoc evident sau pe un fond Maniaco-depresiv evident. Acest lucru se datorează faptului că fie Structura Psihopatologică Depresivă premorbidă este originar dezamorsată fie nu este suficient de întărită energetic pentru a dezvolta simptome premergătoare debutului Schizofrenic. În acest caz Structura Maniaco-depresivă este posibil să fi fost compensată într-un anumit fel sau altul. Odată cu destructurarea Filierei Pozitive o astfel de compensare este posibil să fi anulată şi în felul acestaSuprastructura Psihică recurge la modelul depresiv de anulare a tensiunii, model care este consolidat ereditar. Faptul că simptomele acestea se remit odată cu remiterea celor schizofrenice dovedeşte implicarea capacităţii de elaborare a predispoziţiei în cauză şi reluarea funcţiei psihice de către Filiera Pozitivă. Studii statistice au găsit Depresia prezentă la rude. Aşadar, modelul reamorsării Depresiei de către debutul schizofrenic este unul viabil.

Ultimele ediţii ICD şi DSM numesc această formă de Schizofrenie drept ‘tulburare schizoafectivă’. ICD o include în aşanumitele ‘tulburări afective’ iar DSM o include în aceeaşi grupă cu Schizofrenia, fiind mai aproape de concepţia expusă aici. De obicei debutul psihotic este legat mai mult de tensiunea psihică suficient de mare din perioada premergătoare decât de eventuala lipsă de rezistenţă organică la conflictul psihic aşa cum apare în debuturile psihotice insidioase. De aceea remisiunile sale sunt foarte dese şi ea nu îndeplineşte criteriul temporar pentru a putea fi pus diagnosticul de Schizofrenie. Însă nu există nici un impediment pentru ca tensiunea psihică să fie dublată de o posibilă rezistenţă organică scăzută. În acest caz Psihoza se manifestă pe o perioadă mai lungă de timp după cum şi alte Psihopatii pot determina o astfel de cotitură chiar cu evoluţie cronică. Însă de obicei astfel de pacienţi comit des suicid drept pentru care forma depresivă a Schizofreniei a fost mai rar văzută în stare cronică.

Această Tulburare Psihică se diferenţiază de altele care aparţin de Nevroza Isterică Dezamorsată cum ar fi Pseudodemenţa Isterică prin faptul că aceasta din urmă nu prezintă simptomele Schizofreniei. Delirul Pozitiv al Depresiei Majore, de asemenea, este criteriul de diferenţiere a acesteia la fel ca şi absenţa simptomelor schizofrenice. Complicaţiile psihotice care pot apărea în Psihopatia Borderline se diferenţiază de aceasta prin faptul că sunt mult mai scurte iar fondul premorbid poate fi un indiciu. De asemenea nu corespund criteriile Schizofreniei. Însă există o subspecie a acestei forme depresive care nu se manifestă atât de spectaculos şi de bizar ci doar prin Depresie absentă, un fel

35

de Depresie imponderabilă care este reeditată din abisurile straturilor profunde ca urmare a destructurării psihotice. Acesta este cazul Stuporii Catatonice. În acest caz Depresia implicată este cauzată de o formă deja prezentă într-o posibilă Psihopatie Ciclotimică sau Psihopatie Astenică care sunt aproape manifeste dar nu suficient de puternice. O astfel de predispoziţie este în stare să explice Catatonia după modelul autoreglativ al Depresiei. Aceasta se manifestă prin acele Stupori şi Agitaţii Catatonice care sunt componente funcţionale ale fondului ciclotimic la care se adaugă şi factorul timp, favorabil acestei legături.

Principalul semn de diferenţiere în aceste cazuri este absenţa unei boli organice care să facă din aceasta o eventuală Psihoză Organică. Agitaţia Catatonică poate fi un semn al inexistenţei unei afecţiuni cerebrale diferite. De Depresia Majoră se diferenţiază prin absenţa exprimării Delirului. De Retardarea Mintală se diferenţiază în primul rând prin debutul schizofrenic care în acest caz nu există deoarece aceasta este dată dintotdeauna la respectiva persoană. Este mult mai greu de făcut diferenţierea de Pseudodemenţa Isterică dar factorul timp şi răspunsul favorabil la medicaţie poate face acest lucru. Existenţa agitaţiei poate fi de asemenea decisivă. Însă de obicei, Psihopatia se declanşează ca urmare a unor factori stresanţi.

Note asupra Schizofreniei:

 După cum s-a amintit, ceea ce s-a recunoscut ca Schizofrenie Simplă se consideră de către anumiţi autori că este un fel de Schizofrenie apărută pe fondul unei Retardări Mintale. Aici nu este recunoscută ca fiind Schizofrenie. De fapt Retardarea Mintală presupune o atrofiere a Trunchiului Psihic iar Schizofrenia în cazul în care ar apărea nu ar aduce nimic nou în plan simptomatologic. Pe de altă parte nu toate aceste presupuse Psihoze apar pe fondul normalităţii şi nici acest statut nu le este aici acceptat. Această aşanumită Schizofrenie Simplă se manifestă prin scăderea tensiunii energetice a Aparatului Psihic fapt ce conduce la scăderea capacităţilor social economice, izolare socială, tocirea afectivă ceea ce aminteşte de transmiterea ereditară a Psihopatiei Astenice. Ea nu ar putea fi aşa ceva deoarece prezintă o perioadă de normalitate. Ea nu ar putea să fie nici vreo Psihopatie cu simptome depresive deoarece subiectul nu manifestă deloc simptome caracteristice depresive. Complexele Trunchiului Psihic sunt atrofiate şi nu se poate observa nici un fel de predominanţă emoţională. Posibilitatea de destructurare de tip schizofrenic este anulată de lipsa totală de încadrare socială a acesteia ceea ce nu este cazul cu Psihopatia Astenică ereditară care devine Schizoidă. Este foarte clar că dacă o astfel de Schizofrenie ar putea avea cu adevărat exista ea nu ar putea apărea decât pe un astfel de fond schizoid, dat de Psihopatia Astenică. Cu alte cuvinte factorul Psihopatic nu ar avea nici un rol căci conflictele psihice ale acestor subiecţi sunt foarte slabe dacă nu cumva inexistente. Apoi acestea se încadrează în social ceea ce nu este cazul cu această presupusă Schizofrenie care ar trebui să facă acest lucru. Plus de asta aici mai este implicat şi factorul medicaţie care nu produce nici un fel de schimbare în acest caz. De aceea în sistemul de aici de clasificare Schizofrenia Simplă este văzută mai degrabă ca o boală cerebrală specială şi nu ca Schizofrenie.

36

‘Schizofrenia latentă’ despre care vorbeşte ICD 9 nu este decât forma Schizotipală pe care o dezvoltă Psihopatia Borderline.

‘Schizofrenia oneroidă’ a fost o altă presupusă formă de Schizofrenie care se manifestă prin Delir Oneroid pe un fond de scădere generală a energiei psihodinamice. Însă nici aceste simptome nu sunt semnele unei Schizofrenii deoarece Delirul său nu are formă Negativă. Din această cauză o astfel de afecţiune pare să aibă cauze organice, de asemenea.

Psihoza Toxico-alcoolică de Sevraj

Această Psihoză este dată de o perioadă de consum mare de alcool urmată de suspendarea acesteia ceea ce conduce la sevraj şi apoi la scurtcircuitări psihotice. O astfel tensiune psihică se poate să nu fie negociată viabil de către Sistemul Psihic care se destructurează funcţional temporar. Această particularitate o aduce în apropierea următoarelor Tulburări Psihice, anume Psihozele Reactive Tranzitorii. Subiectul nu poate suporta organic anularea neutralizării globale ca urmare a Sevrajului adică perioada de abstinenţă implicată de anumiţi factori care poate surveni la un alcoolic sau toxicoman. Nu trebuie confundată cu Starea de Ebrietate sau cu Psihoza Korsakov care sunt Psihoze Organice.

Asemenea majorităţii substanţelor psihoafective şi alcoolul conduce la importante disfuncţii organice în general, cerebrale în special. Acest fapt se reflectă direct asupra Sistemului Psihic deoarece capacitatea organică de a suporta conflictul psihic este mult diminuată chiar dacă nu neapărat suspendată, ca în Schizofrenie. Însă aceasta este suficient de diminuată pentru ca să fie o caracteristică psihotică. Poate că acesta este şi motivul pentru care apar mai mult Halucinozele decât Halucinaţiile propriuzise. Însă şi scurtimea perioadei de manifestare a simptomelor este un element semnificativ. Drogurile pot şi ele conduce la complicaţii psihotice după abstinenţă însă nu toate dintre ele căci cele mai multe conduc la tulburări de tipul celor apărute în Psihopatia Borderline.

Psihozele Reactive Tranzitorii

Se datorează destructurării reţelelor mnezice ale Trunchiului Psihic ca urmare a unei experienţe Traumatice. Acest fapt este posibil pe un fond de Tulburare Psihică de tip psihopatic iar exacerbarea Complexului Traumatic produce o tensiune psihică foarte puternică căreia autoreglarea depresivă nu îi poate face faţă. În acest caz se produce o cedare temporară a Hardului Trunchiului căci, în acest fel, se produce un scut de excitaţii externe şi o subminare mnezică a celor deja engramate. Aceste Tulburări pot apărea în cazuri extreme de genul cutremurelor, răpirilor, războaielor etc. Existenţa formei negative ale simptomelor le diferenţiază de Nevrozele Isterice Dezamorsate. Existenţa traumei premorbide şi a perioadei scurte de manifestare a simptomelor (cam o lună, chiar fără medicaţie), este un indiciu al diferenţierii acestora de Schizofrenie.

37

Complicaţiile psihotice dinamice ale Psihopatiilor

 Sunt Psihoze de simptomatologie schizofreniformă care nu apar datorită unui stres, a unei experienţe traumatice externe, ci datorită tensiunii extrem de puternice acumulate pe fondul unei Psihopatii severe cum ar fi cazul cu Psihopatia Borderline sau episodul maniacal din Tulburarea Bipolară care uneori poate lua formă psihotică. Aici factorii externi au o importanţă secundară în raport cu structura internă care dezvoltă o tensiune psihică foarte puternică. O astfel de predispoziţie a lipsei de toleranţă organică a acestei tensiuni face ca, în momentul acumulării unei tensiuni psihice ceva mai puternice substratul organic al Trunchiului Psihic să cedeze. O astfel de Psihoză se distinge de Schizofrenie prin evoluţia ciclică cu episoade scurte. Principalele simptome ale acesteia sunt Delirul şi Halucinaţiile deci deficienţa cognitivă în general. Aici mai pot intra şi alte simptome specifice Psihozei, ca Rigiditatea, Catatonia, Obnubilarea, Mutismul, Negativismul, Stuporul etc. Practic mai toate Tulburările Psihopatice pot trece prin aceste complicaţii. După cum s-a spus d iferenţa faţă de cele de mai sus este că acestea nu apar pe un fond stresant, traumatic. Simptomatologia negativă este un indiciu pentru diferenţierea de Depresia Majoră, de Hipnoză şi de Nevrozele Isterice Dezamorsate.

Stările Psihotice Normale

După cum s-a spus mai sus acestea sunt acele Tulburări Psihice psihotice care nu se datorează în nici un caz destructurării sau suspendării funcţionale a Hardului Aparatului Psihic ci pur şi simplu odihnei sau unui anume proces care îl face neutilizabil la un moment dat însă fără ca el să fie afectat în vreun fel la reluarea funcţiilor normale ci doar neactivat, nepus în valoare. Acestea sunt Somnul şi Visul, Hipnoza şi Depresia Majoră, despre care se va discuta mai departe.

Somnul şi Visul

Somnul, Visul şi Hipnoza sunt stări psihotice care au particularitatea de a nu necesita implicaţii psihiatrico-instituţionale tocmai pentru că sunt un fel de ‘psihoze normale’. Latura psihotică a acestora este dată de regresia funcţiei organice corespunzătoare Filierei Pozitive, fapt ce conduce evident la starea psihotică. Visul şi Hipnoza sunt sume de Halucinaţii şi Deliruri. Extinderea conceptului de ‘psihoză’ în aceste zone poate fi luată drept hazardată şi excentrică tocmai datorită lipsei de necesitate de ordin medical a unor astfel de fenomene. Prejudecata constă în monopolizarea medicală a Psihozelor, în trasarea unei linii de demarcaţie rigide între patologic şi normal dup modelul mentalităţilor clasice. O astfel de prejudecată este tributară unei mentalităţi tabu, stigmatizatoare asupra omului cu Tulburări Psihice. Trecând peste ipocrizia diurnă trebuie totuşi recunoscută o asemenea unitate între aceste stări şi Psihozele în sine, cele care au nevoie de asistenţă psihiatrică, fapt observat de mulţi şi importanţi gânditori ca Platon sau Kant. O astfel de asemănare trebuie ea însăşi să ducă la revoluţionarea concepţiei despre Om prin argumentele acestor corelaţii. O altă obiecţie care s-ar putea aduce aici este legată tocmai de dinamica psihotică implicată deoarece Schizofrenia sau Psihozele date de boli organice cerebrale sunt recunoscute ca leziuni cerebrale, în timp ce aceste stări sunt date doar de obosirea acestui substrat organic şi nu de destructurarea lui.

38

La o astfel de obiecţie se poate răspunde cu o contraobiecţie legată de neconsiderarea Depresiilor cu Delir şi Halucinaţii ca fiind deloc Psihoze căci nici ele nu dovedesc a avea o astfel de destructurare cerebrală de tip psihotic ceea ce este contrar tendinţei unei astfel de obiecţii. Pe de altă parte nu toate Schizofreniile s-au dovedit a avea leziuni cerebrale evidente deci nu se poate exclude faptul ca însăşi Schizofrenia să se datoreze doar unei disfuncţii organice şi nu unei destructurări organice, adică la un pas de disfuncţia dată de oboseală sau de sugestia hipnotică. În sfârşit, a treia justificare este dată de faptul că nu este dovedit că substratul creierului destructurat implică direct destructurarea psihotică ci că ea poate fi legată de o disfuncţie pe care leziunea în cauză o implică structural. Toate aceste motive justifică de ce aceste lucruri normale sunt Psihoze.

Hipnoza

  Hipnoza este o Stare Psihotică deoarece statutul său regresiv este implicat de latura energetică a Psihicului respectiv de raportul ei prin intermediul Complexului Matern ceea ce facilitează regresia la straturile mnezice profunde. Aici poate fi observat un fenomen de autoreglare a Filierei Pozitive care se autoanulează pe sine sub impulsul celei Negative. Aceasta găseşte o neutralizare nepericuloasă prin intermediul hipnotizatorului către care se proiectează Complexul Matern iar Filiera Pozitivă se autorefulează pentru acest scop la fel cum se întâmplă şi cu Nevroza Isterică. Aşadar această Psihoză este una simulată însă simularea este a puterii sale de a susţine conflictul psihic şi nu una a simptomelor care vin de la sine ulterior. La acest mecanism apelează şi Nevrozele Isterice Dezamorsate care par Psihoze Dinamice dar care sunt Stări Psihotice Normale. Tocmai de aceea Babinski a spus că ‘isteria este boala ce apare prin autosugestie şi se vindecă prin contrasugestie’.

Complicaţiile psihotice date de Hipnoză pornesc de la simpla sugestie dată de hipnotizator, până la mecanisme halucinator-delirante în cazul autohipnozei practicate în special în anumite medii religioase cum este cultul Woodoo. Mecanismele autohipnotice pot deveni adevărate bufee delirant-halucinatorii prin practici magice şi nu puţini sunt cei care ajung la spitalele de psihiatrie cu complicaţii pornind de la aceste practici.

Din acest punct de vedere Hipnoza fie că este Auto- fie Altohipnoză devine o stare psihotică normală cu totul specială. Ea seamănă cu mecanismele de conversie ale Nevrozei Isterice unde substratul organic cedează funcţional datorită presiunii psihice. Aici se întâmplă acea muşcare de coadă pe care istericul şi-o face sieşi unde Pulsiunea Psihică îşi anulează funcţional propriul Hard. De aceea trebuie presupus că cei care sunt sugestionabili au şi o anumită doză de Isterie. Toate Nevrozele Isterice Dezamorsate îşi plămădesc dinamica pe un fond psihopatic. Ele apelează la resorturile Psihozei pentru a-şi obiectiva aceste simptome originare iar Psihoza este un mijloc artificial de a le face vizibile. Însă acestea nu sunt decât Psihopatii vopsite psihotic deşi cei mai mulţi psihiatri au fost păcăliţi de simularea isterică supraîntărită autohipnotic

Depresia Majoră

 Toţi autorii de până acum au considerat că Depresia Majoră este o Psihoză. Contradicţiile considerării structurii şi nu formei Depresiei Majore şi chiar a Tulburării

39

Bipolare ca Psihoză au fost deja relatate atunci când s-a tratat despre ea la celălalt subcapitol. Ele vor fi aprofundate în acest moment pentru a clarifica ceea ce pare a fi o incoerenţă ştiinţifică, respectiv considerarea acesteia ca fiind psihopatică din punct de vedere structural şi psihotică din cel formal. O astfel de concepţie însă se datorează unei insuficiente înţelegeri a conceptului de ‘psihoză’, a anulării a circuitului energetic pe Trunchiul Psihic ca urmare a unei anumite disfuncţionalităţi ale Hardului său. Deşi Depresia Majoră este Psihopatie care evoluează spre Psihoză totuşi debutul psihotic se realizează progresiv ca urmare a anulării energetice a Aparatului Psihic ceea ce face ca demersul psihic să se reducă la elemente abisale, profunde, la reprezentări catalitice şi nu la elemente superior elaborate aşa cum există ele la nivelul straturilor mnezice superioare. Aşadar cauzele acestei degenerări psihotice nu sunt datorate unei posibile destructurări fiziologice a suportului organic al Trunchiului ci unei scăderi a acestei capacităţi ca urmare a mecanismului depresiv de autoreglare negativă a funcţiei psihice. Acest lucru se datorează relaţiei retroactive dintre cele două sisteme energetice, cel fiziologic şi cel psihic ceea ce face ca Depresia Majoră să devină un veritabil somn. O astfel de destructurare nu este una veritabilă şi de aceea, ca în toate aceste Stări Psihotice Normale, nu se poate vorbi de destructurare autentică ci de o desfuncţionare. De aceea spre deosebire de Schizofrenie ea nu se prezintă cu defect după remisiune căci subiectul nu mai păstrează nici o urmă psihotică în timp ce în Schizofrenie semnele psihotice se pot regăsi în activitatea psihică postremiterii. În forma ei psihotică Depresia Majoră se apropie mai mult de somn căci caracterul autoreglativ al acesteia conduce la o permanentă retragere din realitate ceea ce şi permite trecerea către Psihoză.

Asta nu înseamnă că ea ar trebui luată ca Psihoză şi Psihopatie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Cel mult se poate spune că o astfel de Tulburare Psihică este cu un picior în sfera Psihopatiilor şi cu altul în cea a Psihozelor. În realitate latura psihotică este o consecinţă organică a respectivei Psihopatii*.

* Faptul că Tulburarea Bipolară se prezintă cu episoade maniacale şi depresive intermitente şi că ambele sunt psihopatologice dar doar cele depresive sunt psihotice a făcut pe cei mai mulţi autori să susţină nerozia că şi aceste episoade maniacale ar fi psihotice trăgând lucrurile în aşa măsură de păr încât se pune în mod dramatic problema susţinerii capacităţii unor astfel de teoreticieni de a lua decizii decisive pentru viaţa lor din moment ce sunt incapabili să observe în mod concret că maniacalul nu dezvoltă în general Psihoză. Ei l-au decretat ca atare doar după considerente teoretice generale după care o Tulburare Psihică nu poate fi şi Psihoză şi Nevroză sau Psihopatie în acelaşi timp. Este evident că o astfel de consideraţie este logică şi de bun simţ dar aceşti teoreticieni trebuiau să observe că ceva nu este în regulă totuşi. O astfel de problemă este în măsură să ţină pe jar o viaţă întreagă pe un teoretician adevărat, să treacă el în locul pacientului eventual dacă nu îi poate aduce o rezolvare cât de cât rezonabilă.

  Un element care frapează în mod special la Depresia Majoră este Delirul Pozitiv care anulează din start posibilitatea unei destructurări la nivelul Filierei Pozitive aşa cum apare în Schizofrenie şi Psihozele Dinamice în general. Însă în Depresie circulaţia energetică este foarte slabă pe fondul Delirului Pozitiv în timp ce în Schizofrenie circulaţia este foarte intensă dar suprastructurată pe un Delir Negativ. Tocmai această vâscozitate energetică depresivă este în măsură să anuleze posibilitatea acesteia de penetrare a straturilor superioare ale Memoriei, cele răspunzătoare în mod decisiv de actul cognitiv.

40

Însă fără aceste reguli logice imprimate la acest nivel Psihicul funcţionează aiurea şi tocmai de aceea apare Delirul ca demers logic incorect. Depresia delirantă devine astfel un fenomen identic cu Visul unde oboseala reţelelor suprasolicitate diurn le face pe acestea inoperabile iar scăderea energetică fiziodinamică este în măsură să reducă capacitatea circulaţiei energiei din aceeaşi cauză. În aceste condiţii se manifestă conţinuturile psihice marginalizate ale acelor reţele care sunt neutilizate sau utilizate foarte rar în câmpul mnezic. În acest caz energia fiziodinamică este suspendată profund ca urmare a unei oboseli fizice diurne fapt ce implică o energie minimă în Aparatul Psihic ceea ce dovedeşte a fi o strangulare conversive iar visul va avea teme arhetipale ale unor reprezentări catalitice profunde la care poate ajunge puţina energie rămasă. Dacă această energie există din belşug şi strangularea conversiei nu se realizează atunci visul va avea teme diurne.

Visului care apare în perioada nocturnă se datorează suspendării momentane a funcţionării Filierei Pozitive care este foarte solicitată pe perioada diurnă. Se produce astfel o explozie a Filierei Negative şi de aceea Platon spunea că în vise se poate vedea nebunia fiecăruia. Căci un coşmar poate fi identic din punct de vedere al elementelor cu un delir terifiant şi cu halucinaţii teribile de tipul celor din Schizofrenie. Numai lipsa energiei la nivelul acesteia face ca el să fie trăit mai puţin intens. Dimpotrivă, Depresia implică aceleaşi conţinuturi diurne ceea ce duce la concluzia că întreg Trunchiul Psihic este nealimentat şi numai profunzimea anumitor repere arhetipale din punctul de vedere al topicii mnezice face ca acestea să se poată manifesta. Depresivul dezvoltă Idei de Autoacuzare şi Autodepreciere ceea ce atestă superioritatea funcţională a Complexului Tabu faţă de cel Narcis. Pot apărea eventual Idei de Decădere şi Sărăcie sau de viaţă veşnică ceea ce trădează Complexul Sisif. Autodenunţarea lasă să transpară Complexul Polis iar Complexul Traumatic implică nemijlocit tocmai fenomenul autoreglativ depresiv.

Fireşte că din punctul de vedre al simptomului Structura Depresivă este implicată în ambele cazuri deoarece Complexul Sisif este aici unul esenţial. În cazul Schizofreniei Catatonice este evident că Sistemul Psihic se vede confruntat cu o puternică tensiune psihică pe care nu o poate regla decât după modelul Depresiei. Aceasta se consumă la nivelul primei grupe de complexe din punct de vedere funcţional. Complexul Traumatic supravieţuieşte însă destructurării Filierei Pozitive dar acest lucru doar în mod pasiv, respectiv după modelele de autoreglare exersate şi cristalizate genealogic. Odată cu debutul Psihozei ele sunt reactivate. Aşadar diferenţa dintre Depresia psihotică şi Schizofrenia Catatonică stă tocmai în faptul că modelul depresiv de autoreglare este activ în Depresie şi pasiv în Schizofrenie. Acest lucru este foarte greu de observat concret în simptome şi tocmai de aceea între Depresie şi Schizofrenie este greu de decis din punctul de vederea stabilirii diagnosticului. Anumite şcoli fac această alegere în funcţie de extensiunea acestora. În orice caz un Delir Pozitiv nu este absolut niciodată posibil în Schizofrenie. Dacă el pare astfel de multe ori aşa cum se poate vedea eventual în Ideile de Autodeconspirare subiectul poate face acest lucru nu pentru a se arăta vrednic de dispreţ ci pentru a se lăuda cu bravura lui, fapt ce este un element narcisic, evident. Însă nu întotdeauna depresivul dezvoltă Delir sau nu îl comunică. Faptul că nu dezvoltă Delir Pozitiv se explică prin mentalitatea proletaroidă care poate avea primat negativ. În acest caz superioritatea constituţională a Filierei Negative se păstrează.

41

Pe de altă parte este posibil ca un model depresiv major să fie efectiv încorporat în straturile profunde iar odată cu debutul Schizofreniei acesta să se manifeste asemănător cu Depresia Majoră. Tocmai de aceea se vorbeşte despre o Tulburare Schizoafectivă unde subiectul îndeplineşte criteriile ambelor Tulburări. Este totuşi posibil ca în aceste cazuri să existe realmente ambele Tulburări. De asemenea este posibil ca simptomele să se influenţeze unele pe altele şi astfel criteriile să nu fie îndeplinite. Tocmai de aceea în lume este o mare neclaritate în ceea ce priveşte stabilirea diagnosticului. În acest caz o şcoală anumită decide aceste cazuri ca fiind Schizofrenie iar alta ca Depresie Majoră. Fireşte că antecedentele au aici un cuvânt greu de spus la fel ca şi răspunsul la medicaţie. Însă şi în primul caz şi în cel de-al doilea siguranţa este compromisă deoarece oricâte episoade depresive ar fi avut un subiect un debut schizofrenic este posibil chiar dacă pronosticul pentru aşa ceva este extrem de mic. Apoi nu întotdeauna neurolepticele determină remiterea Schizofreniei pentru a se vedea eventuala Depresie.

În ceea ce priveşte debutul psihotic al episodului depresiv lucrurile sunt de asemenea complicate. Tocmai de aceea Depresia Majoră şi chiar şi Tulburarea Bipolară a fost clasificată de către Kraepelin în acelaşi grup cu Schizofrenia la Psihoze. El are meritul de a-i fi văzut caracterul ciclic şi anumite particularităţi date valabile şi astăzi. Totuşi unii autori au considerat că acestea sunt tot Schizofrenie chiar şi după clasificarea lui.

Psihozele Organice

Psihozele Organice sunt acele Tulburări Psihice în care dinamica psihică joacă un rol minim, pasiv. Ele sunt secundare unor disfuncţii, leziuni sau boli ale creierului despre care psihologia abisală nu poate spune mare lucru deoarece acest teren aparţine psihiatriei organice. Ele pot avea o anumită predispoziţie psihopatică însă principiul le stă în boala organică ce afectează în masă creierul. În acest caz Trunchiul Psihic este şi el afectat implicit dar în mod accidental, epifenomenal însă suficient pentru a face să fie scoase la lumină anumite relicve sau părţi din aceste Psihopatii care sunt dezvăluite de anularea funcţiei suportului. Nu se ştie nici în cazul Psihozelor Dinamice în ce mod Psihopatiile ce sunt date anterior contribuie la debutul psihotic deşi este clar că acestea pot juca un rol esenţial în ceea ce priveşte debutul acut. Ecoul organic al acestor Psihoze este evident. Caracterul negativ al simptomelor aşa cum apar ele în Psihozele Dinamice este înlocuit cu cel neutru ca Obnubilarea, Torporarea, Stupoarea etc., care se manifestă prin absenţă mai mult sau mai puţin severă. Subiectul este parcă mort, nu comunică, nu vorbeşte şi nu răspunde la interesul arătat de anturaj. Pot apărea însă şi simptome Negative ceea ce denotă o destructurare specifică, predilectă a Trunchiului Psihic drept pentru care acestea tind să treacă în zona Psihozelor Dinamice. Însă neclarităţile constau în necunoaşterea suficientă a modelelor de destructurare organică. Clasificarea propusă aici se face după calitatea simptomelor psihotice: criteriul simptomelor negative este specific pentru cele Dinamice, cel al celor pozitive pentru Stările Psihotice Normale şi al celor neutre pentru cele Organice. În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă ea va rămâne una provizorie şi insuficient sprijinită de argumente până când se vor clarifica aceste modele.

TULBURĂRILE PSIHOPATOIDE

42

  După cum s-a specificat la Psihopatiile Brute cea Traumatică poate apărea şi în cazul unor leziuni craniocerebrale întotdeauna mediate psihic, deci fără ca afectarea fondului psihic să fie cauzat direct de această leziune ci doar de dereglarea raporturilor dintre Complexele Fundamentale. Există însă anumite astfel de traumatisme care nu se ştie ce anume lezează dar care schimbă profund subiectul. Lucrurile sunt extrem de complicate aici iar o diferenţiere clinică, practică este una dintre cele mai dificile sarcini. Disciplina care ar trebui să aducă lumină în această problemă trebuie să fie neurologia care ar trebui să spună ce anume este afectat în cazul acestora. Însă este greu de crezut că ea va putea curând identifica Trunchiul Psihic (mai ales că nici psihologia nu îl va fi identificat suficient), pentru a spune dacă acesta este afectat sau nu. Apoi nu se poate spune dacă aceste leziuni sunt cu implicaţii directe sau indirecte în cazul în care ar fi pur fiziologice. Lucrurile ar deveni de neînţeles în cazul implicării şi a unei Psihopatii Traumatice pe lângă posibila disfuncţie organică prin simplul fapt că aceste leziuni pot avea şi ecouri psihopatologice. Nici răspunsul la chimioterapie nu este edificator în acest sens deoarece medicamentele favorabile Psihopatiei Traumatice pot fi aplicabile şi altora. Din fericire acestea nu sunt atât de severe încât să necesite intervenţii medicale urgente şi de aceea nu au nevoie de criteriile de clasificare a lor.

O astfel de clasă nu ar putea înscrisă la Psihoze deoarece nu conduce la simptome specifice chiar dacă există posibilitatea disfuncţiilor organice. Însă ea nu ar putea fi inclusă nici la Psihopatii deoarece nu se ştie dacă nu cumva întregul fond psihopatologic este dictat de dereglările minore ale fondului organic al creierului. Tocmai de aceea aici s-a recurs la clasificarea acestora într-o nouă clasă, diferită de cele două.

43