UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU FORMAREA PROFESORILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

STUDENT: COORDONATOR:

NECULĂESCU (RĂDAN) TABITA PROF. DR. VASILE PASAILĂ

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU FORMAREA PROFESORILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

„REGELE NOSTRU GERMAN, FERDINAND I,

FĂURITORUL ROMÂNIEI ÎNTREGITE“

STUDENT: COORDONATOR:

NECULĂESCU (RĂDAN) TABITA PROF. DR. VASILE PASAILĂ

INTRODUCERE

La formarea personalităţii elevului, fiecare disciplină de învăţământ contribuie în funcţie

de conţinutul ei, prin modalităţi şi căi specifice. Prin natura sa, istoria trezeşte şi cultivă

sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru

a trăi şi a-şi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului şi cu interesele

societăţii. Istoriei îi revine un rol esenţial în formarea personalităţii elevilor . Istoria nu doar

transmite un volum de cunoştinţe în informarea elevilor asupra curgerii datelor sau a

desfăşurării unor evenimente istorice ci are rolul important de a forma capacităţi de interpretare,

înţelegere şi acţiune. Istoria vizează atât latura cognitivă cât şi cea raţional-afectivă contribuind

la dezvoltarea cunoştinţelor din toate sferele existenţei sociale. Istoria este un exemplu pentru

prezent, este o ştiinţă de sinteză, componentă esenţială a culturii generale, operează cu

concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, constituie fundament pentru cunoştinţele

dobândite la discipline ca: limba şi literatura română, literatura universală.

Istoria este cartea de identitate a unui popor, a unei colectivităţi, a unei persoane, este

punctul de sprijin care ne dă certitudini şi încredere.

Personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice din toate timpurile, începând cu antichitatea, au

definit Istoria, căutând să-i surprindă obiectul de studiu, caracterul ştiinţific, relaţiile cu alte

domenii etc. Ca şi conceptele de „cultură”, „civilizaţie”, cel de „istorie” a acumulat sute de

definiţii. Istoriei nu i se poate lua studiul, prin intermediul documentelor, în vederea cunoaşterii

acelor fapte şi evenimente care au produs schimbarea şi o nouă experienţă umană, în spaţiu şi

timp. Nu i se poate lua, dar nici nu i se pot adăuga alte sarcini de reconstituire sau reconstrucţie

în care actor este omul.

Cert este că Istoria, o noţiune livrescă, şi nu o existenţă, este un domeniu vast în care nu

pot exista intuiţii, ci numai realităţi petrecute, evenimente care au avut în centrul lor omul.

„După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreţ,

mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor

celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţişare a întâmplărilor neamului omenesc; ea

este rezultatul vârstelor şi a experienţei. Se poate, dar, cu drept cuvânt, numi glasul seminţiilor

ce au fost şi icoana vremii trecute… Istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna,

cartea de căpetenie a popoarelor şi a fiecărui om îndeosebi” – scria M. Kogălniceanu în urmă

cu aproape două veacuri (24 nov. 1843). Şi gândurile marelui patriot sunt de mare actualitate.

Într-adevăr, „Toată istoria unui popor e înmagazinată în prezentul ei” – avea să scrie

apoi Mihai Eminescu.

Cunoaşterea şi înţelegerea istoriei naţionale de către cei mai mici elevi reprezintă o

îndatorire de suflet şi nu o simplă obligaţie didactică. Prin pătrunderea tainelor trecutului,

ajutaţi de dascălii lor, copiii se împărtăşesc din tezaurul de valori lăsat de generaţiile anterioare.

Rosturile Şcolii în acest proces de cunoaştere a experienţelor umanităţii sunt deosebit de

importante. În acest sens, Spiru Haret, afirma cu multă îndreptăţire: „Şcoala primară are

chemarea, are datoria de a forma conştiinţa naţională a poporului, de a-l face să-şi cunoască

trecutul, pentru a-i înţelege rolul său în prezent şi chemarea sa în viitor.”

Predarea/învăţarea istoriei în clasele primare urmăreşte „familiarizarea elevilor cu teme

referitoare la trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localităţii natale, al României şi al

Europei, utilizând mijloace adecvate vârstei acestora”. Prin urmare, noua abordare a

predării/învăţării istoriei la clasa a IV –a presupune mai curând „motivarea elevilor pentru

studiul istoriei şi mai puţin prezentarea în ordine strict cronologică a tuturor evenimentelor

majore ale istoriei românilor, aşa cum se întâmpla până acum. În acelaşi timp noua programă

lărgeşte cu mult spaţiul istoric abordat, acesta pornind de la istoria locală şi extinzându-se spre

spaţiul european”. Cunoştinţele dobândite la ora de istorie trebuie completate de competenţe,

precum gândirea critică şi argumentată, exprimarea şi justificarea propriei opinii, rezolvarea de

probleme, adoptarea deciziilor, precum şi evaluarea activităţii individuale sau colective.

O caracteristică importantă a istoriei poporului român, de la medievalism la modernism

şi contemporaneitate, în reglarea sistemului politico-instituţional, a constituit-o evoluţia

instituţiei centrale a statului – Domnia/Monarhia.

Cum era şi firesc, evoluţia politică şi publică a Monarhiei în perioada cuprinsă între anii

1866-1947 a constituit obiectul unui număr mare de lucrări, scrise în perioade diferite de timp,

raportate la condiţionări social-politice.

O analiză comparativă a istoriografiei consacrate evidenţiază faptul că majoritatea

lucrărilor, studiilor şi articolelor tratează evenimenţial şi factologic monarhia la români.

Interesată de acest aspect al importanţei şi rolului monarhiei în viaţa politică

românească, mi-am propus să surprind imaginea publică a acestei instituţii raportată la factorii

de timp, context, personaje istorice, realizări.

Societatea românească a înregistrat o evoluţie ascendentă în plan politic, între 1866-

1938, cu încercări de atomizare a partidelor politice, după venirea la tron a lui Carol al II-lea, în

1930. Instituţiile statului au avut la bază regimul democratic impus de legea fundamentală din

1866. Modernizarea şi consolidarea sistemului politic instituţional în România au marcat noi

stadii de dezvoltare atât după 1877 (cucerirea independenţei), cât şi după 1918 (realizarea

statului naţional unitar). În această evoluţie politică, instituţia monarhică a jucat rolul principal,

graţie stabilităţii şi continuităţii ei, tot mai temeinic ancorată în realităţile societăţii româneşti.

Primul reprezentant al regalităţii, Carol I (1866-1914), a fost prezentat diferit, în funcţie

de interese şi regimuri politice, de adulatori sau contestatari, de intimi ai familiei regale sau de

opinia publică.

Acelaşi tratament istoriografic, al partizanatului politic, mental şi instituţional îl suferă şi

imaginea lui Ferdinand I (1914-1927). Cei aflaţi în preajma Casei Regale, dar şi adepţii

democraţiei constituţionale interbelice, îl prezentau pe Rege ca făuritorul României Mari,

iniţiatorul marilor reforme sociale de după 1918 (agrară şi electorală), creatorul operei de

organizare, modernizare şi consolidare a statului unitar român. Cei aflaţi în opoziţie politică sau

adversari ai regimului, în diferite perioade de timp, l-au prezentat pe Ferdinand ca un monarh

şovăielnic, supus şi dominat de triunghiul politic format de Regina Maria, preşedintele PNL –

Ion I.C. Brătianu şi sfetnicul din taina iatacului domnesc, Barbu Ştirbey.

După 1990, un studiu care relevă importanţa scrierilor despre Casa Regală română a fost

realizat de Letiţia Constantin în „Revista Bibliotecii Naţionale a României”1. Conform datelor

prezentate de cataloagele Bibliotecii Naţionale a României şi Bibliotecii Centrale Universitare,

în perioada 1990-2006, au fost publicate 104 titluri privind regalitatea din România, din care 84

editate în România şi 20 apărute în străinătate.

Despre făuritorul României Mari s-au editat, în perioada postdecembristă, 11 cărţi.

Retras, modest în gesturi, lipsit de eticheta riguroasă a Curţii, spirit democratic, Ferdinand I a

continuat opera întregitoare a unchiului său. În acelaşi timp, el a fost conştient de datoria de

rege constituţional şi bun român, atât cu prilejul intrării României în războiul de întregire, cât şi

în momentul renunţării la tron a principelui moştenitor, Carol. „Loialul” şi „Întregitorul” Rege

Ferdinand I a fost un om al timpului marilor împliniri interbelice româneşti.

Lucrarea de faţă este structurată pe cinci capitole, respectiv, Capitolul I – Rolul

personalităţii în istorie, Capitolul II – Metode, forme de organizare şi mijloace didactice

specifice predării/învăţării/evaluării istoriei în clasele primare, Capitolul III – Prezentarea

epocii şi personalităţii lui Ferdinand I, Capitolul IV – Proiectarea didactică la istorie, Capitolul

V – Aspecte aplicative ale didacticii istoriei. Realizarea unui proiect de lecţie. De asemenea,

lucrarea mai conţine şi schema lecţiei, jocuri didactice, fişe de evaluare, izvoare istorice

referitoare la temă, imagini şi hărţi.

1 Letiţia Constantin, Casa regală din România şi agenda editării. Cărţi româneşti şi străine publicate în perioada 1990-2006, în „Revista Bibliotecii Naţionale a României”, an XII, nr.1/2006, p.7-10.

Capitolul I. Rolul personalităţii în istorie

Rolul formator al personalităţilor a reprezentat o constantă în întreaga societate umană,

indiferent de spaţiul sau timpul de afirmare a acesteia. Istoria se dezvăluie, astfel, ca fiind o

istorie a„Oamenilor Mari”, cum au fost denumiţi conducătorii umanităţii de către Thomas

Carlyle: „Aceştia erau conducători de oameni, erau plăsmuitorii, modelele şi într-un sens larg

creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească; toate

lucrurile pe care le vedem săvârşite pe lume sunt, la drept vorbind, rezultatul material exterior,

realizarea practica şi materializarea gândurilor care sălăşluiau în Oamenii Mari trimişi în lume.

Am putea foarte bine să admitem faptul că sufletul întregii istorii a lumii ar fi istoria lor”2.

Biografiile acestor personalităţi au reprezentat din totdeauna puncte de referinţă pentru o

raportare organică a societăţilor pe care le reprezentau, biografii prin care putem surprinde

aspecte intime ale mentalităţilor, colective sau individuale. Studierea acestor biografii ne

permite, în convingerea aceluiaşi Thomas Carlyle, să distingem modul de acţiune a celor care

au influenţat istoria universala şi naţională prin faptele lor: „Ce încântător e, într-adevăr, să ne

cunoaştem semenii: să vedem prin ei, să le înţelegem mişcările şi gândurile, să descifrăm toate

tainele inimii lor, ba chiar mai mult decât atât, nu numai să-i pătrundem cu privirea în interior

dar şi invers, să privim lumea din interiorul lor”3.

Şi istoria românilor a beneficiat în mod decisiv de aportul personalităţilor sale, acestea

având un rol formator pregnant în evoluţia societăţii româneşti. Prin acţiunile lor, personalităţile

au reuşit să depăşească un „complex retardar” prin eliminarea unui handicap istoric fatal,

caracteristic Europei estice4.

Astfel, şi în cazul istoriei noastre naţionale, personalitatea, transformată în mod

invariabil de către mentalul colectiv într-un erou, a jucat un rol major în toate momentele

decisive ale societăţii româneşti, asistând în concluzie chiar la un proces de personalizare a

istoriei5.

Un mare istoric şi om politic român, Alexandru Lăpedatu sublinia necesitatea realizării

unui adevărat „cult al eroilor”: „Evident, efigiile în bronz nemuritor ale înaintaşilor ce au

binemeritat de la neam sau de la patrie, au un sens moral şi un rost educativ. Sunt mai întâi un

simbol al admiraţiei si recunoştinţei noastre pentru faptele şi virtuţile ori pentru caracterul,

2 Thomas Carlyle, Cultul eroilor, Iaşi, „Institutul European”, 1998, p.17-18. 3 Idem, Semnele timpului, Iaşi, „Institutul European”, 1998, p.30. 4 Alexandru Hub, Istorie, memorie şi morală în România, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, p.145. 5 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p.282.

moral si naţional al vieţii celor pe care îi reprezintă. Sunt apoi, memento pururea viu şi grăitor

pentru urmaşi, să fie şi ei asemenea celor pe care aceste efigii îi personifică încă printre noi”6.

Din timp în timp, printre miliardele de indivizi ce se succedau unii după alţii pe pământ,

a căror memorie s-a pierdut prin întunecimea secolelor, unii oameni s-au născut cu calităţi rare

şi excepţionale, precum intuiţia lucrurilor necunoscute, imaginaţia creatoare de lumi noi,

curajul de a lua decizii şi de a acţiona, capacitatea de a descoperi relaţiile ascunse ce există

între fenomene, etc.

Se pare că însăşi scopul existenţei umane se reduce la crearea şi dezvoltarea unor aşa

fiinţe supra-umane, care, în ciuda obstacolelor ce le stau în cale, sfidează legile umane şi

naturale şi se transformă din simple particule ale istoriei în creatori ai ei; din supuşi ai legii în

legislatori şi din muritori de rând în zei şi eroi.

Este foarte interesant de aflat ce ar fi fost omenirea fără astfel de oameni:

- ce ar fi fost Israelul fără Moses; ce ar fi fost grecii fără Alexandru cel Mare; ce ar fi

fost romanii fără Iulius Caesar şi ce ar fi fost arabii fără Mahomed, căci la bazele fiecărei epoci

mari se află un mare reformator; la baza fiecărei ideologii importante se află un mare legislator,

şi istoria fiecărei naţiuni este axată în jurul personalităţii unor oameni mari!?

- cum ar fi arătat oare dezvoltarea omenirii în lipsa a astfel de oameni, dacă nu există

măcar un singur domeniu pe Pământ unde să nu să se simtă prezenţa minţii, sufletului şi a

voinţei lor? Istoria tuturor sferelor activităţii umane a început şi s-a dezvoltat numai datorită a

astfel de minorităţi. Este greu de imaginat literatura mondială fără Shakespeare, Eminescu şi

Shaw; filosofia fără Platon, Aristotel şi Socrate; arta fără Michelangello şi Leonardo da Vinci,

şi lumea modernă fără Newton, Edinson şi Einstein.

Greu de spus care ar fi fost situaţia actuală a lumii şi cum ar fi arătat omenirea fără

existenţa geniilor ei, şi care ar fi fost soarta ei dacă numărul lor ar fi fost dublu sau triplu.

Importanţa personalităţilor în dezvoltarea omenirii a fost, şi probabil că încă mai este,

incredibil de mare. Şi dacă în cazul ştiinţei, al artei şi al filosofiei este mai greu de estimat

valoarea lor, din cauza absenţei unor standarde bine definite de comparaţie şi din cauza că

puţini oameni înţeleg cu adevărat ştiinţa, arta şi filosofia, pe plan social, militar şi ideologic

lucrul acesta nu întâlneşte nici o suspiciune:

- lucruri care imaginar depăşesc limitele capacităţilor umane au ajuns să fie realizate de

către, sau sub influenţa unor oameni ce nu se deosebeau de semenii lor prin nimic altceva decât

prin personalitate. Istoria poporului evreu ar fi fost probabil uitată demult, sau nu ar fi existat

deloc, dacă Moise nu şi-ar fi croit cale prin ea. Iar cei care mulţămită lui şi a influenţei pe care

6 Universul, Bucureşti, LI, nr. 291, din 24 octombrie 1934, p. 2

el a exercitat-o asupra lor au ajuns să fie cunoscuţi ca un popor binecuvântat de Dumnezeu şi

actualmente formează elita omenirii ar fi dispărut cu mult timp în urmă, rămânând cunoscuţi de

posteritate numai ca o naţiune de robi ce ar fi pierit cândva, undeva prin pământuri egiptene,

dacă n-ar fi fost marcaţi de personalitatea lui. Tot ce e posibil că şi istoria Europei ar fi fost alta,

dacă n-ar fi fost făurită sub influenţa lui Isus Hristos, care de două mii de ani este ţinta tuturor

năzuinţelor, aspiraţiilor şi faptelor importante ale europenilor. Şi istoria Asiei ar fi fost alta,

dacă Mahomed şi Ghenghis Han, a căror fapte depăşesc orice limită a imaginaţiei umane

despre capacităţile omeneşti, n-ar fi trecut prin ea.

Importanţa personalităţilor în viaţa omenirii poate fi ilustrată chiar şi în cadrul istoriei

naţionale române:

- într-o perioadă de timp, când Europa întreagă tremura de frică în faţa uraganului

Otoman ce a fost stârnit de Baiazid, un petic de pământ a reuşit să înfrunte acea avalanşă

distrugătoare, cât timp soarta lui a fost legată de cea a lui Mircea cel Bătrân;

- acelaşi lucru a fost făcut şi de alt punct de pe harta omenirii, numit Moldova, populat

de o mână de oameni, dar înconjurat de duşmani puternici şi lacomi, cât timp geniul lui Ştefan

cel Mare a luptat pentru libertatea şi demnitatea lui.

Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat în istoria României evenimente

importante: neutralitatea, intrarea în război, succesele iniţiale şi eliberarea unei părţi a

Transilvaniei, retragerea armatei române şi ocuparea a două treimi din teritoriul naţional de

către forţele inamice, reorganizarea armatei şi strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi

Oituz, apoi încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti, noua mobilizare a armatei române în

toamna anului 1918. Dar cel mai mare eveniment a fost făurirea statului naţional unitar, pin

unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.

Ferdinand I a fost primul rege al României Mari. Ion I.C. Brătianu spunea la moartea

regelui Ferdinand că „românii nu vor putea uita niciodată că această domnie glorioasă a

îndeplinit visul de secole al poporului, nu vor putea uita că regele Ferdinand s-a sacrificat

pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului,

bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a

identificat cu poporul său şi care a înfăptuit reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi

liniştea”7.

Capitolul II. Metode, mijloace didactice şi forme de organizare

specifice predării/învăţării/evaluării istoriei în clasele primare

7 Viitorul, din 23 iulie, 1927.

Strategia instruirii reprezintă un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice, procedee

şi principii de organizare cu ajutorul cărora se vehiculează conţinuturi în scopul realizării

obiectivelor propuse. Cu alte cuvinte, în strategia didactică se include: sarcina de învăţare,

creată de profesor pentru ca elevii să acţioneze în vederea realizării obiectivelor propuse şi

situaţia de învăţare8, în care este implicat elevul spre îndeplinirea obiectivelor şi realizarea

învăţării9.

Realizarea obiectivelor predării/învăţării/evaluării cunoştinţelor de istorie la clasele

primare presupune alegerea unor metode şi procedee didactice adecvate, care să asigure, în

final, caracterul activ şi conştient al dobândirii cunoştinţelor de istorie de către elevi.

Conceptul de metodă a generat conceptul de metodologie didactică şi conceptul de

metodică. Metodologia didactică cuprinde teoria şi ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate

în procesul de învăţământ, presupune natura, funcţiile, locul şi clasificarea metodelor

pedagogice, principiile aplicării lor în procesul didactic10.

Procedeul didactic este o secvenţă a metodei, detalii care particularizează metode şi

furnizează acţiunea proprie de învăţare a elevilor11.

Conţinuturile, formele de organizare a activităţilor de predare/învăţare şi metodele

didactice sunt într-o permanentă interdependenţă. Ele presupun un mod ştiinţific de proiectare,

de realizare şi evoluţie a activităţii didactice numit tehnologie didactică. Conceptul de

tehnologie didactică are două accepţiuni: ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în

practica educativă şi ansamblul de forme, metode, mijloace tehnice şi soluţii cu ajutorul cărora

se vehiculează conţinuturi pentru realizarea obiectivelor12.

Metodele se diferenţiază prin funcţii specifice: funcţia cognitivă de dirijare şi organizare

a cunoaşterii; funcţia normativă de optimizare; funcţia motivaţională; funcţia formativ-

educativă13.

Pentru dascălul care predă istoria la clasele primare, dar şi pentru profesorii de istorie de

la alte cicluri de învăţământ, crearea situaţiilor de învăţare optime ridică problema metodelor

didactice sub raportul principalelor direcţii de modernizare. Din această cauză, metodologia

8 Daniela Beşliu şi colaboratorii, Op.cit., p.44.9 Nicolae Ilinca, Op.cit., p.41.10 I. Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p.10.11 C. Cucoş, Op.cit., p.82.12 Ştefan Păun, Op. cit., p.117 13 Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. cit., p.160.

predării/învăţării/evaluării cunoştinţelor de istorie are un caracter dinamic, flexibil, deschis spre

înnoire şi inovaţie.

La disciplina Istorie, ca un specific faţă de alte discipline de învăţământ, cadrul didactic

trebuie să folosească, aproape întotdeauna, atât metodele clasice cât şi pe cele moderne.

Clasificarea metodelor de instruire după criteriul „izvorul cunoaşterii” se structurează în felul

următor: 1. experienţa social-istorică a umanităţii; 2. experienţa dedusă din contactul direct cu

umanitatea şi 3. experienţa bazată pe acţiunea practică. Toate pun în evidenţă existenţa a trei

mari categorii de metode:

A. metode de comunicare;

B. metode de explorare a realităţii;

C. metode de acţiune14.

Metodele de comunicare se pot distribui , luând drept subcriteriu cuvântul scris sau

cuvântul de asociaţie cu imaginea şi sunetul (limbajul oral-vizual) şi limbajul interior, în

următoarele tipuri de metode:

a) metode de comunicare orală, divizate în:

- metode expozitive din care fac parte: povestirea, descrierea, explicaţia,

demonstraţia teoretică, prelegerea şcolară etc.;

- metode interogative (conversaţie, interogaţie), precum: conversaţia euristică,

discuţiile în grup, dezbateri, discuţia-dialog, brainstorming-ul etc.;

b) metode de comunicare scrisă sau livreşti (bazate pe lectura textului scris sau tipărit),

între care pot fi amintite munca cu manualul sau cartea, analiza de text, informarea,

documentarea etc.;

c) metode de comunicare oral-vizuală, aşa cum sunt: instruirea prin filme, instruirea cu

ajutorul transmisiilor televizate, prin tehnicile video, instruire bazată pe înregistrări

sonore etc.;

d) metode de comunicare intensivă: reflecţia personală şi experimentul mintal.

Metodele de explorare organizată a realităţii se pot împărţi şi ele în două subgrupe

principale, în funcţie de caracterul acţiunii explorării:

a) metode de explorare directă a realităţii: observaţia sistematică, experimentul,

cercetarea documentelor şi urmelor arheologice, elaborarea de jurnale, monografii

etc.;

b) metode de explorare indirectă a realităţii: metodele demonstrative şi metoda

modelării.

14 Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. cit., p.161.

Metodele bazate pe acţiune se grupează în:

a) metode de acţiune reală: metoda exerciţiului, lucrările practice etc.;

b) metode de acţiune simulată sau fictivă: jocurile didactice, jocurile de simulare,

învăţarea dramatizată etc.

La toate aceste categorii principale se adaugă o a patra categorie, şi anume aceea din

care fac parte metodele de raţionalizare a activităţilor de predare-învăţare, ceea ce cuprinde

numeroase elemente care aparţin metodelor mai sus amintite. Între acestea se pot enumera

metodele algoritmice, instruirea programată, instruirea asistată de calculator şi alte metode

bazate pe principiul programării15.

O altă clasificare a metodelor şi procedeelor didactice se poate face după rolul elevului

în activitatea de predare/învăţare, criteriu ce împarte metodele în următoarele categorii:

- metode cu rol pasiv: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea, lecturarea;

- metode cu rol semi-activ: conversaţia, observarea, dezbaterea, problematizarea;

- metode cu rol activ: asaltul de idei, proiectarea, studiul de caz, exerciţiul, jocul

de rol, jocul didactic, modelarea, experimentarea, lucrul cu manualul, dezbaterea

în grup, studierea, comunicarea ştiinţifică, referatul, intervievarea16.

În acest context trebuie să amintim despre strategiile didactice care echivalează cu

demersul de proiectare, organizare, evaluare a mai multor situaţii de predare/învăţare/evaluare

pentru realizarea unor obiective17. Printre cele mai importante strategii didactice, menţionăm:

strategiile de învăţare a cunoştinţelor; strategiile de organizare a percepţiilor; strategiile de

învăţare prin mijloace intuitive; strategiile de procesare a informaţiilor scrise; strategiile de

sistematizare a informaţiilor; strategiile de consolidare a cunoştinţelor; strategiile de evaluare18.

Într-o altă formulare, strategia didactică presupune o situaţie de

predare/învăţare/evaluare bazată pe metode/procedee şi mijloace de învăţământ. Dialogul

profesor-elev, elev-profesor, elev-elev este esenţial pentru reuşita şcolară. În acest context,

comunicarea este unul din elementele de care depinde rezolvarea obiectivelor didactice.

Comunicarea este esenţa procesului de predare/învăţare/evaluare.

Interacţiunea dintre profesor şi elevi sau dintre elevi şi elevi, în activităţile didactice la

istorie este rezultatul, în primul rând, al folosirii metodelor activ-participative. Din studierea

unui document istoric, din interpretarea unei hărţi, din vizualizarea unui diapozitiv, casete

video, fotografii, tablouri şi portrete istorice etc., cadrul didactic declanşează motivaţia

15 Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. cit., p.162-163.16 Maria Eliza Dulamă, Strategii didactice,Editura Clusium, 2000, p.26.17 Ibidem18 Ibidem, passim.

comunicării elevilor. Elevul este ajutat să vorbească, să înţeleagă evenimentele istorice, să-şi

manifeste propria personalitate prin intermediul dialogului care permite trecerea de la starea de

absenţă la starea de prezenţă în clasă, de activitate. Pentru reuşita acestei activităţi, cadrul

didactic trebuie să stăpânească foarte bine pedagogia comunicării, care presupune cunoaşterea

câtorva elemente: ştiinţa şi arta vorbirii; forţa tăcerii; promovarea întrebărilor19.

Mijloacele de învăţământ pentru studiul istoriei în clasele primare reprezintă un

ansamblu de resurse şi instrumente, materiale şi tehnici folosite de dascăli în predare şi de elevi

în învăţare, pentru realizarea obiectivelor stabilite de programele şcolare la acest obiect de

învăţământ.

Mijloacele de învăţământ, după rolul lor în procesul de învăţământ, au mai multe funcţii,

între acestea cele mai importante sunt: funcţia de comunicare a informaţiilor istorice; funcţia de

substituire; funcţia de motivare a învăţăturii; funcţia formativă; funcţia estetică; funcţia

ergonomică şi funcţia de evaluare.

În predarea/învăţarea/evaluarea istoriei la clasele primare se utilizează în mod frecvent

următoarele mijloace de învăţământ.

1. Obiecte şi urme istorice, arheologice, etnografice, numismatice (mijloace

obiectuale) – care reprezintă realităţi istorice autentice şi intensifică motivaţia pentru

cunoaştere. Avantajul constă în faptul că permit perceperea directă a urmelor vieţii din trecut, a

obiceiurilor, a faptelor de arme ale înaintaşilor, contribuind, în felul acesta, la formarea,

dezvoltarea şi consolidarea reprezentărilor şi noţiunilor de istorie ale elevilor.

2. Reprezentările grafice (modelele – mijloace grafice) concretizează spaţiul istoric

şi geografic, timpul istoric, detaliază şi generalizează fenomene şi evenimente istorice.

Modelele care se pot utiliza în predarea-învăţarea istoriei la clasele primare pot fi: tabloul

istoric, portretul istoric, macheta, harta istorică.

3. Mijloacele audio-vizuale pot fi de două feluri: a) mijloace tehnice vizuale

(epiproiectorul, fotografii, scheme, desene, epidiascopul, aparatul de filmat,retroproiectorul

etc.); b) mijloace tehnice auditive (casetofonul, magnetofonul, radioul etc.).

Integrarea mijloacelor de învăţământ în lecţiile de istorie sau alte activităţi didactice cu

conţinut istoric, pentru a eficientiza procesul de predare/învăţare/evaluare trebuie să respecte

anumite condiţii, care ţin de calitatea mijloacelor de învăţământ şi modul cum sunt integrate în

lecţiile de istorie şi activitatea didactică.

Procesul de învăţământ, ca activitate întreprinsă în vederea realizării unor

scopuri/obiective, presupune o anumită organizare. La desfăşurarea acestei activităţi participă

19 Laurenţiu Sartim şi colaboratorii, Comunicare şi educaţie, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1996, p.19.

diferiţi factori, resurse didactico-materiale şi de timp şi se stabilesc variate tipuri de relaţii

pedagogice între profesor şi elevi. Relaţia dinamică dintre componentele procesului de

învăţământ şi modul de organizare a acestuia a determinat, în timp, adoptarea unor forme

variate de organizare20 a acestei importante activităţi, de mare valoare în viaţa societăţii.

Formele de organizare şi desfăşurare a activităţilor didactice, după locul de desfăşurare,

sunt activităţi didactice în cadrul şcolii şi activităţi didactice extraşcolare (în afara şcolii).

Forma principală de organizare a procesului de învăţământ este lecţia. Ca „entitate de instruire”

sau „microsistem”, lecţia condensează într-un tot unitar elementele şi variabilele predării şi

învăţării, conţinutul informaţional, obiective operaţionale, strategii şi mijloace didactice,

particularităţi psihice ale elevilor, organizarea psihosocială a colectivului, personalitatea

cadrului didactic etc., toate fiind subordonate logicii acţiunii educaţionale.

După sarcina didactică sunt mai multe tipuri de lecţii, folosite frecvent şi la istorie: lecţii

de comunicare-dobândire de cunoştinţe; lecţii de formare a priceperilor şi deprinderilor; lecţii

de consolidare-sistematizare a cunoştinţelor; lecţii de recapitulare; lecţii de evaluare; lecţii

mixte; lecţii de sinteză21.

Tipul de lecţie cel mai des folosit în cadrul procesului de predare-învăţare a istoriei în

clasele primare este lecţia de comunicare-dobândire de noi cunoştinţe sau lecţia mixtă. Alte

tipuri de lecţii utilizate frecvent în ciclul primar sunt: lecţia de recapitulare şi sistematizare (de

fixare sau consolidare); lecţia de evaluare.

În afara lecţiei ca principală formă a activităţii didactice în predarea/învăţarea/evaluarea

istoriei în ciclul primar, mai putem adăuga şi alte activităţi istorice în mediul şcolar:

consultaţiile didactice, meditaţiile, cercul de istorie, jocuri şi concursuri şcolare, serbări şcolare;

activităţi extraşcolare: excursii, vizite didactice, vizionări de spectacole, filme tematice etc.

Capitolul III. Prezentarea epocii şi

personalităţii lui Ferdinand I

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20

iulie 1927, Sinaia), numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României. În timpul domniei sale

s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român

şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma

agrară, Constituţia din 1923.

20 Nicolae Ilinca, Op. cit., p.100.21 I. Neacşu, Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, passim.

Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În

1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km

pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi.

Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul

de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari

progrese pe toate planurile - cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil,

care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care

regele Ferdinand s-a identificat.

Originea. Studiile. Pactul de familie

Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al

principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al

principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei. Primele studii le-a primit în

casa părintească de la profesorul Gröbes şi de la mama sa, care l-au educat într-un spirit

princiar, demn de o familie cu tradiţie dinastică.

Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27

august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După

această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la

Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-

Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul 83 din Constituţia

României adoptată la 1 iulie 186622 prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze

coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau

coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al

acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea

fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost

statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 188123.

Proclamarea ca principe moştenitor. Portretul unui viitor rege

Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului,

primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se

stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării24.

Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la

programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.

22 „Monitorul Oficial” nr.142 din 1/13 iulie 186623 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.9/1880, f.2-324 Ibidem, dos.¤/1889, f.1

Principele Ferdinand era un cititor pasionat şi era înzestrat cu o foarte bună memorie.

Pasiunea vieţii sale era botanica25. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În

botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea

năucită, când în tovărăşia lui Pârvan descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”.

Era un tânăr înalt, zvelt, cu fruntea lată, nasul coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi

foarte mari, în formă de pâlnie, din cauza cărora s-a străduit ca în toate portretele să fie

reprezentat din profil. Avea însă un mare defect pentru un şef de stat: timiditatea26.

Viaţa personală în interiorul familiei regale

La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a

reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona

obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii

domnitoare din străinătate27. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în

familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu

soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la

Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea28. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la

acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea

exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România29.

În cele din urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892

Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii

Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu

le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa

celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul

Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în

complexul familiei regale de la Sinaia30. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii:

Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea

(1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.

Depunerea jurământului ca rege al României

25 Mărturii contemporane. Regele Ferdinand, adunate de G. N. Budişteanu, 1933, f.a., p.63 (mărturiile dr. Constantin Angelescu)26 Regina Maria despre regele Ferdinand în Regina Maria, Povestea vieţii mele, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, vol. I, pp. 14-1527 Ioan Scurtu, Monarhia în România, p.3528 Alexandru Săndulescu, Duiliu Zamfirescu şi marele său roman epistolar, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p.1529 Ioan Stăvăruş, Elena Văcărescu, Bucureşti, Editura Univers, 197430 Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia de Hohenzollern, Bucureşti, Editura Cartea Românească, f.a., pp.33-35

Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea

toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare

pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei

în Războiul pentru Întregirea Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus

jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor

familiei domnitoare si a Mitropolitului primat. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a

rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi

integritatea teritoriului”.

Perioada de neutralitate faţă de conflictul mondial

Problema esenţială din acea vreme era atitudinea României faţă de noul conflict major

ce se declanşase în Europa. Noul rege trebuia să găsească mijloace adecvate de acţiune în

vederea făuririi statului naţional unitar român. În această privinţă, curentul filoantantist a fost

cel care s-a impus, câştigând totodată o nouă adeptă foarte influentă, în persoana reginei Maria.

Aceasta a depus un efort perseverent şi continuu pentru a-i zdruncina soţului convingerile

filogermane. Considerând că Ionel Brătianu reprezintă „zodia bună a României”, având

încredere în experienţa şi capacităţile sale, şeful statului i-a lăsat primului ministru mână liberă

pentru a decide şi a acţiona în interesul României. Astfel, Brătianu a întreprins multiple acţiuni

politico-diplomatice, care vizau obţinerea unor garanţii sigure privind satisfacerea dezideratelor

naţionale ale poporului român.

După îndelungi tratative, pe 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu

membrii Antantei31. În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau

trimiterea zilnică a 300 de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la

apărarea Dobrogei în eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau

să angajeze o mare ofensivă, care să reţină o parte a trupelor austro-ungare. De asemenea, se

recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată

integritatea teritoriului românesc32.

Consiliul de Coroană din 4 august 1916. Declaraţia de război

În ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, are loc Consiliul de

Coroană care trebuia să decidă soarta României33. Deschizând şedinţa, regele Ferdinand a

declarat: „Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul.

Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria

31 1918 la români, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.76632 Ibidem, p.77333 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.13/1916, f.1-5

Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem

războiul, a avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante.34”

Pe 15 august, a doua zi de la declararea războiului, Regele Ferdinand I a emis

„Proclamaţia către ţară”: „Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele

noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe

temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus

ziua aşteptată de veacuri de conştiinţă naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de

nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin

Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea

naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce

Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor de pe cele două părţi ale

Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste

munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În noi, în

virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă

de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre.

Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate

jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are

credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu

înainte!35”

Este important de menţionat că această decizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel

mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a

retras regelui român apartenenţa la această dinastie.

Războiul pentru Întregirea Neamului

Refugiul de la Iaşi

Conform Constituţiei, regele era comandantul suprem al armatei. El şi-a stabilit cartierul

general la Scroviştea, castel aflat lângă Peleş, iar ostaşii români au trecut Carpaţii pentru

eliberarea Transilvaniei. Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi

eliberarea unor oraşe precum Braşovul, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe

frontul de sud. Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se

retragă pas cu pas, copleşită de numărul şi tehnica modernă a inamicului. Totodată, Antanta nu

34 Consiliile de Coroană de la Sinaia şi Cotroceni în versiuni inedite, în „Magazin istoric”, nr.12/1983, pp.23-2435 „Viitorul”, IX, nr.3059 din 16 august 1916

şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a

început ofensiva în zona Salonic, care ar fi ţinut ocupată Bulgaria.

Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul von Mackensen, a acţionat pe mai multe

direcţii: în nord a spart frontul de pe Valea Jiului, înaintând pe Olt, iar în sud a ocupat

Dobrogea şi a trecut Dunărea pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice se apropiau ameninţător

de Bucureşti. În aceste condiţii, familia regală şi Consiliul de miniştri au fost nevoiţi să se

retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20 noiembrie 1916, Moldova devenind un adevărat „pământ al

făgăduinţei”36. De asemenea, trupele române s-au retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru,

între Carpaţi şi Dunăre.

La 23 noiembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Capitală.

A urmat o perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful ocupantului. Pe

11 decembrie se formează la Iaşi un guvern de uniune naţională condus de Ionel Brătianu, iar

anul următor se trece imediat la reorganizarea comandamentului, armata română fiind

înzestrată cu echipament modern cumpărat de la aliaţi.

Mobilizarea armatei. Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară

franceză condusă de generalul Henri Berthelot. S-a organizat şi „Crucea Roşie”, sub patronajul

reginei Maria, care şi-a asigurat astfel apelativul de „mama răniţilor”. De asemenea, pentru a

reface moralul soldaţilor, regele şi Consiliul de miniştri au considerat de cuviinţă că era timpul

ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea

operaţiunilor. Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front37, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a,

care era cantonată la Răcăciuni: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu

pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe

lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi

câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi

luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă

participare la treburile statului.38”

În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei,

care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi

introducerea votului universal. Operaţiunile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele

austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii

români au reuşit să respingă în bloc atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 - 19 iulie), Mărăşeşti 36 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, pp.350-35137 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război (1916 - 1918), Bucureşti, 1935, p.14638 „România”, I, nr. 35 din 28 martie 1917

(24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie - 9 august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al

românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale39.

Armistiţiul cu Puterile Centrale

Însă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a

încheia armistiţiul. În aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată

de trupele inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi

fructificat. Trupele ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi

distrugeri. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi

neutralizându-i pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea

reprezentantului ţării noastre de la Petrograd, Constantin Diamandy, ruperea legăturilor

diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului, acuzând totodată ţara noastră de

agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor române în Basarabia pentru restabilirea

ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor.

La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei aupra României s-au amplificat,

cerându-se înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Primul ministru Brătianu

nu s-a arătat dispus să încheie o pace ruşinoasă, astfel că depune mandatul guvernului pe 26

ianuarie 1918. În locul său este format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. În

condiţii dezastruoase pentru ţară, regele Ferdinand se vedea nevoit de a încheia o pace separată.

Pe 14 februarie 1918, are loc la Răcăciuni o întrevedere între rege şi ministrul de externe

austro-ungar, care pune problema armistiţiului într-o manieră ultimativă40. Mai mult, pe 18

februarie, ieşirea Rusiei din război a fost consfinţită prin Pacea de la Brest-Litovsk, astfel că

frontul din Moldova rămânea complet izolat.

Ferdinand întruneşte un Consiliu de Coroană în aceeaşi zi, unde le prezintă

participanţilor condiţiile de pace oferite în urma întrevederii cu ministrul austro-ungar41.

Trebuia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic. După ample

dezbateri, se decide ca delegaţia română să discute la tratative textul tratatului în bloc şi nu pe

articole, pentru a se pune în evidenţă caracterul de dictat al prevederilor tratatului42. După

semnarea unui tratat preliminar la Buftea pe 20 februarie43, s-a considerat că persoana cea mai

potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale era Alexandru Marghiloman. Urmând

să faciliteze negocierile, generalul Averescu şi-a depus mandatul pe 27 februarie, iar pe 5

39 România în anii primului război mondial, vol. II, Bucureşti, Editura Militară, 1987 (cap. IV, V, VI)40 Constantin Gane, P. P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, vol. II, p.32541 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război (1916 - 1918), Bucureşti, 1935, p.29942 România în anii primului război mondial, pp.320-32143 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos. 10 /1918, f.1

martie 1918 se constituie un guvern condus de liderul conservator. Regele considera că datorită

poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, Marghiloman va reuşi să încheie o pace

mai blândă. De asemenea, liderul conservator fusese unul dintre cei rămaşi în Bucureşti în

timpul ocupaţiei inamicului, încercând să stabilească contacte cu reprezentanţii Puterilor

Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.

Alexandru Marghiloman îşi asumă responsabilitatea semnării unei păci foarte grele la

Bucureşti, starea de război fiind înlocuită cu un regim de ocupaţie. La 24 aprilie 1918, s-a

încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare: Dobrogea era ocupată de

Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol

asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar

accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la

Constanţa44.

Reintrarea în război. Marea Unire din 1918

Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul

de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Profitând de conjunctura noului context

internaţional, românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină şi-au manifestat dorinţa de unire

necondiţionată cu Patria - Mamă45. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu

majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România46. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a

fost adusă la cunoştinţa primului ministru, Alexandru Marghiloman, care, în numele poporului

român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era,

după cum avea să spună regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile

tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Prin decretul regal nr. 842 din

10 aprilie, regele a promulgat actul unirii47. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de

românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Soarta a zâmbit României, iar spre sfârşitul anului 1918, Antanta obţinea mari succese

pe frontul din vest, pierderile din rândul Puterilor Centrale fiind imense. Astfel, s-a întrevăzut

posibilitatea ca România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24

octombrie 1918, regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi ordonă armatei române

să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se

formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a

luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca un act nul şi neavenit. Pe 11

44 Ibidem, dos.70/1918, f.1-245 Ioan Scurtu (coord.), Documentele Unirii. 1918, 199346 Ion Nistor, Unirea Basarabiei, vol. I, Chişinău, 1923, pp.425-42647 Decretul-regal cu privire la hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău în „Monitorul oficial” din 10/23 aprilie 1918

noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra învingătoare. În

aceste condiţii, înfăptuirea României Mari, ideal secular al poporului român, nu mai părea un

vis nerealizabil, ci o certitudine, câştigată prin eroism, sacrificiu şi jertfele a sute de mii de

soldaţi români căzuţi pe front.

Pe 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în

unanimitate „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la

Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Prin decretul-lege din 18/31 decembrie

1918, regele Ferdinand a consfinţit Unirea Bucovinei cu România48.

Convocată încă din 3/15 noiembrie prin manifestul „Către popoarele lumii”, Marea

Adunare Naţională s-a întrunit pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, participând în

jur de 100.000 de oameni din toate colţurile ţării. Lucrările au fost deschise de Gheorghe Pop

de Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Cei 1228 de delegaţi aleşi ai

românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care

„decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Prin

decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Unirea Transilvaniei

cu România49.

Astfel se înfăptuia România Mare, sub conducerea lui Ferdinand I „Întregitorul”, Regele

României. Noul stat avea o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 16 milioane de

locuitori50.

Sistemul de pace de la Versailles

Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui

Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi

predată şefului statului. Cu acest prilej, Ferdinand a declarat:

„Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în

primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume, ce

bate în acelaşi ritm cu al vostru [...] După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre

cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi

această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu

încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice.51”

48 Decretul-regal cu privire la hotărârea Congresului General al Bucovinei din Cernăuţi în „Monitorul oficial” din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 191949 Decretul-regal cu privire la hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia în „Monitorul oficial” din 13/26 decembrie 191850 Regina Maria despre înfăptuirea Marii Uniri în Regina Maria a României, Povestea vieţii mele, Ediţie îngrijită şi note de Ioana Cracă, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 48751 Cuvântări de Ferdinand I regele României. 1889 - 1922, Bucureşti, 1923, p.124

După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele

adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 29 noiembrie/12

decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate

provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal52. În

prima lună de la instalare, pe 15 şi 16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind

exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii53.

Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de

durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada

imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă.

Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi

postbelice.

De asemenea, pe 18 ianuarie 1919 au fost deschise lucrările Conferinţei de Pace de la

Paris. Aici, Brătianu a purtat o luptă dură diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a

Marii Uniri, menţinerea integrităţii şi suveranităţii teritoriale54. Cu toate acestea, Marile Puteri

au inclus România în rândul statelor cu interese limitate, fiindu-i impuse unele prevederi

dezavantajoase55. După mai multe obiecţii, neacceptate de „Consiliul celor patru”, primul

ministru român a părăsit lucrările Conferinţei pe 2 iulie. Refuzând să semneze Tratatul cu

Austria, care cuprindea anumite prevederi de neacceptat pentru ţara noastră, Brătianu şi-a depus

mandatul de prim-ministru pe 12 septembrie 1919. Imediat, a fost format un nou cabinet în

frunte cu generalul Arthur Văitoianu, care a avut aceeaşi atitudine în privinţa semnării

tratatului, acesta fiind ratificat abia de următorul guvern pe 10 decembrie 191956. În cele din

urmă, la începutul lunii noiembrie, au avut loc primele alegeri parlamentare pe baza votului

universal, iar pe 1 decembrie 1919 s-a format un Consiliu de miniştri din membri ai coaliţiei

denumită Blocul Parlamentar57, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voevod. Noul Parlament a

votat pe 29 decembrie legile prin care se ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei

cu Regatul României, iar pe 31 decembrie au fost promulgate de regele Ferdinand58 59 60.

52 Ioan Scurtu, Politica internă a guvernului liberal (1918-1919), în „Analele Universităţii Bucureşti. Istorie”, nr.1/197453 „Monitorul oficial”, nr.214 din 15/28 decembrie 191854 André Tardieu despre atmosfera de la Conferinţa păcii în jurul problemei româneşti Apud C. de Saint Aulaire, Confession d'un vieux diplomate, Paris, 1953, p. 48455 Declaraţiile lui Ion I. C. Brătianu privind situaţia României la Conferinţa de Pace în Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 15, din 1 ianuarie 1919, pp. 167-16956 Tratatul privind minorităţile din 9 decembrie 1919, în Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente, pp. 174-17857 Blocul Parlamentar în „Neamul Românesc”, IV, nr.265 din 27 noiembrie 191958 Legea pentru ratificarea Unirii Transilvaniei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 192059 Legea pentru ratificarea Unirii Bucovinei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 192060 Legea pentru ratificarea Unirii Basarabiei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920

Marea Unire din 1918 a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris prin

aşa numitul „Sistem Versailles”: Tratatul cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919)61,

Tratatul cu Austria de la Saint-Germain (10 septembrie 1919)62, Tratatul cu Bulgaria de la

Neuilly (27 noiembrie 1919)63, Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920)64, Tratatul cu

Turcia de la Sèvres (10 august 1920), toate acestea reîntregite prin Tratatul de la Paris din 20

octombrie 192065.

Noile realităţi politice. Unificarea instituţională şi legislativă

Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a reformei agrare

au imprimat vieţii politice din România trăsături noi. Acestea au condus la dispariţia partidelor

conservatoare, a căror bază electorală o constituau marii proprietari funciari, şi apariţia pe

scena politică partidele de orientare ţărănistă şi socialistă, care se pronunţau pentru măsuri

radicale în favoarea păturii mai sărace a societăţii.

Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul

deceniu interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în

mâna fruntaşilor partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand. Un rol

important l-au jucat şi formaţiunile politice din provinciile nou unite, care s-au integrat treptat

în partidele mai puternice din Vechiul Regat. Totodată, în primul deceniu interbelic, şi-au făcut

apariţia partidele ce reprezentau interesele minorităţilor naţionale. Noul context a impus

necesitatea adoptării unor ample reforme financiare, economice, agrare, sociale şi iniţierea

unificării legislative şi administrative pentru a desăvârşi Mare Unire din 1918. Măsurile luate

de coaliţia Blocului Parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit

pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.

Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui

Averescu, preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri

conservator-democraţi, printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu66. Acest cabinet a adoptat

unificarea monetară (1920)67, apoi a legiferat reforma agrară68. Activitatea de legiferare a

61 Tratatul de pace cu Germania în „Monitorul oficial” din 9 aprilie 192062 Tratatul de pace cu Austria în „Monitorul oficial” din 26 septembrie 192063 Tratatul de pace cu Bulgaria în „Monitorul oficial” din 20 septembrie 192064 Tratatul de pace cu Ungaria în „Monitorul oficial” din 21 septembrie 192065 Tratatul de la Paris în „Monitorul oficial” din 8 august 192266 Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920) în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 196967 „Monitorul oficial”, nr. 110 din 19 august 1920, şi nr.128 din 12 septembrie 192068 Reforma agrară şi evoluţia agriculturii. Documente din: „Monitorul oficial” din 17 iulie 1921, V. Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, vol. II. Agricultura, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, pp. 99, 107, C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XVII, 1929, Bucureşti, pp. 1125-1135, C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XIX, 1931, Bucureşti, pp. 336-351

reformei agrare, începută odată cu modificarea Constituţiei în vara anului 1917, s-a încheiat

după 4 ani, prin adoptarea legii pentru reforma agrară în Vechiul Regat (17 iulie 1921)69, a legii

pentru reforma agrară în Transilvania (30 iulie 1921) şi a legii pentru reforma agrară în

Bucovina (30 iulie 1921)70. Legea pentru reforma agrară în Basarabia fusese votată la 6 martie

192071.

Vii comentarii a generat crearea postului de ministru al Casei Regale în octombrie 1920,

în această funcţie fiind numit Constantin Hiott, prieten şi rudă cu Brătianu72. În vara anului

1921, preşedintele PNL a declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că

momentul preluării destinului ţării de către liberali se apropie. Fruntaşul liberal declara:

„trebuie să ne pregătim de asalt”. Brătianu a reuşit să atragă în acest demers întreaga opoziţie,

care a început să boicoteze măsurile luate de cabinet. În cele din urmă, opoziţia se retrage din

Parlament, iar demisia ministrului de externe, Take Ionescu, a provocat o criză în interiorul

coaliţiei. În aceste condiţii, pe 13 decembrie 1921, Averescu îşi depune mandatul, iar peste

patru zile, regele Ferdinand îl desemnează pe Take Ionescu în funcţia de prim-ministru. După

cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă

de stăpânire a lui Ion Brătianu”73.

Tot în aceeaşi lună, Brătianu obţine acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu

PŢB şi PDU, astfel că după numai o lună de la instalare, guvernul takist primeşte un vot de

blam din partea Parlamentului şi a trebuit să demisioneze. După ce Ferdinand consultă formal

pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să

formeze noul Guvern al României74. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba

înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion

Brătianu”75. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul

liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de regele Ferdinand. Evenimentele din

timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era

un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a

lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a

69 „Monitorul Oficial”, nr.82 din 17 iulie 192170 „Monitorul Oficial”, nr.93 din 30 iulie 192171 „Monitorul Oficial”, nr.258 din 13 martie 192072 Tudor Teodorescu-Brănişte, Între presă şi literatură, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p.2173 Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, vol. III, Bucureşti, 1934, p.7174 Contextul instalării liberalilor la putere în ianuarie 1922 în I. Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994, pp. 64-6675 Mărturii contimporane, p.428 (relatarea lui M. C. Vlădescu)

doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta76. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer

să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”77.

Încoronarea de la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor

Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor

politice din opoziţie au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai,

întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor”78. În concepţia

oamenilor politici, încoronarea regelui la Alba-Iulia trebuia să simbolizeze actul Unirii tuturor

românilor sub sceptrul aceluiaşi suveran. Problema încoronării fusese discutată încă din timpul

lui Averescu, dar Ferdinand a cerut amânarea festivităţilor sub pretextul faptului că „ţinutele

regale comandate în străinătate nu erau gata”79. Chestiunea a fost reluată de guvernul liberal,

care la 24 august 1922, într-o şedinţă desfăşurată la Sinaia, a decis organizarea evenimentului

în toamnă80. Pentru a evita disputele şi a asigura actului „solemnitatea” şi „unanimitatea”

necesară, regele a avut discuţii cu şefii partidelor de opoziţie, dar convorbirile nu au avut

efectul scontat. Averescu a acceptat fără rezerve, Nicolae Iorga a acceptat să participe „din

devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţinând însă să precizeze ironic că

nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona”81, iar PNR şi PŢ au

refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de

partid”82. Acest refuz a mâhnit adânc pe Ferdinand, care nu a putut uita niciodată afrontul

liderilor celor două partide, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache83.

La 15 octombrie 1922, a avut loc un serviciu religios la Catedrala din Alba-Iulia, iar

momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i

s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor

românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran. Cu prilejul încoronării sale, regele

Ferdinand I a declarat:

„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana

României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să

dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege.

Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să

76 M. Theodorian-Carada, Efimeridele. Însemnări şi amintiri, Roman, 1937, p.5177 Ioan Lupaş, Regele Ferdinand, Cluj, 1929, p.2078 Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, p.26279 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos. 8592, f.92680 „Viitorul”, XV, nr. 4340 din 1 septembrie 192281 Un interviu cu Nicolae Iorga, în „Neamul Românesc”, XVII, nr.232 din 14 ocotmbrie 192282 „Patria”, Cluj, IV, nr.197 din 10 septembrie 192283 Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, ediţia din 1972, p.600

lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi

cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-

această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne

uneşte dea pururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei

Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana

României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni

prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu

dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până

la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita

noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în

pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima

plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână

pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui

obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o

viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai

ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale

tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască

împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei

înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul

domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească

menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea orientului european după atâtea veacuri de

cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul

tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte

misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi

asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui

atotputernic.84”

A urmat apoi un ospăţ al încoronării, la care au participat 30.000 de oameni85. A doua

zi, la Bucureşti, s-a desfăşurat un spectacol evocând lupta poporului român pentru unitate, la

care au participat şefi de stat şi de guvern din 13 state86. Evocând acest moment, Nicolae Iorga

nota: „Astfel, printr-un fericit destin, i-a fost dat regelui Ferdinand să poarte coroana stropită

cu mult şi scump sânge, să culeagă după trei sute de ani moştenirea lui Mihai Viteazul”87.

84 Proclamaţia regelui Ferdinand cu prilejul încoronării sale la Alba Iulia85 Arhivele Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos.14/1922, f.186 Ion Gorun, Încoronarea primului rege al României întregite la Alba Iulia şi Bucureşti, f.a.87 Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, ediţia din 1972, p.601

Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină

PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.

În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei88, regele a promulgat noua Constituţie

a României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari89. Dotarea

ţării cu o lege fundamentală, în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a

devenit una dintre problemele fundamentale ale statului român90. Totuşi, organizarea

constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât

şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales

externe. Astfel, problema constituţională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la

putere, la începutul anului 1922.

După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea

Deputaţilor91, iar la 27 martie în Senat92, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul

Oficial” la 29 martie 192393 ca operă liberală, trezind numeroase proteste din partea partidelor

din opoziţie94.

Consolidarea statului naţional unitar

Măsurile adoptate în guvernarea liberală au permis consolidarea statului naţional unitar

român. Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut

un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat

spectaculoasă. Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii

guvernamentale care a vizat încurajarea, promovarea şi apărarea industriei naţionale95. Printre

măsurile cele mai importante s-a numărat legea minelor din 4 iulie 192496, însă cele mai multe

au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice. Pentru unificarea administrativă a

tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea

caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative97. Această măsură stabilea

împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau

88 Ibidem, p.61389 Constituţia din 1923 în „Monitorul Oficial” din 29 martie 192390 Ştefan Zeletin despre Constituţia din 1923 în Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, pp. 96-9791 „D.A.D.”, nr.56, şedinţa din 26 martie 1923, p.160492 „D.S.”, nr.52 şedinţa din 27 martie 1923, p.82893 „Monitorul Oficial”, nr.282 din 29 martie 192994 Declaraţia Partidului Naţional şi a Partidului Ţărănesc cu prilejul adoptării Constituţiei României în Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 61, şedinţa din 29 martie 1923, p. 177295 Vintilă Brătianu despre Economia naţională a României mari în Democraţia din 4-5 mai 191996 Legea minelor din 4 iulie 1924 în „Monitorul oficial” din 4 iulie 192497 Legea pentru unificare administrativă din iunie 1925 în „Monitorul Oficial” din 14 iunie 1925

fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). De asemenea, pentru înlesnirea

controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în

circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune. Pe 27 martie 1926, este

promulgată legea electorală a „primei majorităţi”98. Principala modificare se referea la

centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea

sistemul „primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că partidul care întrunea cel puţin 40% din

totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau

gruparea minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât

gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea

între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară.

Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate

parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece

voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale

grupărilor minoritare.

Regele Ferdinand s-a implicat şi în problematica relaţiilor internaţionale. Momente

semnificative s-au înregistrat cu prilejul vizitelor suveranului la Paris, Londra şi Bruxelles. De

altfel, Ferdinand a fost primul şef de stat care a vizitat Biroul Internaţional al Muncii, precum şi

sediul Societăţii Naţiunilor în mai 1924. Cu acest prilej, regele declara:

„Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe şi persecuţii, unificarea sa

naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se considera, fără să

urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale şi

respectarea fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii

şi înţelegerii, care formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor.99”

Criza dinastică

Primele două renunţări la tron

Odată cu adoptarea măsurilor care vizau consolidarea statului naţional unitar român,

Regele Ferdinand a trebuit să se confrunte cu problemele crizei dinastice, generată de fiul său

cel mare, Carol al II-lea, ale cărei implicaţii s-au evidenţiat în anii următori. La 27 august 1918,

principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-

Neamţ pe care o conducea onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana

Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Prin acest fapt, principele Carol încălcase două

principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparţin unei familii

98 „Monitorul Oficial”, nr.71 din 27 martie 192699 Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor, 1919 - 1929, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p.131

domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Carol îl anunţă pe tatăl său despre

căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa de moştenitor100.

După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu

misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară101 şi cu o scrisoare din partea

lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu

posibilele repercusiuni ale actelor sale102. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a

arătat dispus să renunţe la căsătorie.

În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a

adopta o decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă

matur” şi trebuia să i se dea timp „pentru a se coace la minte”103. În schimb, Alexandru

Averescu a declarat regelui că tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie”104. De

altfel, regina Maria era şi ea nemulţumită de atitudinea lui Carol din timpul războiului, într-o

scrisoare din noiembrie 1916 reproşându-i că duce „o viaţă răsfăţată”, stând departe de

zgomotul bătăliei105. Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare, regele a convocat un

„Consiliu al generalilor”, la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin Coandă, Arthur

Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate decide

asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente militare de către un

membru al familiei regale”106. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol

la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului de

cult107. În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina

pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a

refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern”108. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat

pe 29 octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la

Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului său109.

Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de

familia regală şi de oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie

1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal110,

100 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Arhiva personală, dos. V-187/1918, f.1101 Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p.5102 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. V, Bucureşti, 1927, pp.229-230103 Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p.6104 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. IV, Bucureşti, 1927, pp.26105 Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1991, p.23106 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.43/1918, f.1107 Ibidem. Carol Caraiman, dos.3/1918, f.2108 Ibidem, dos.43/1918, f.5109 Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p.7110 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Principele Carol, dos.2/1919, f.5

dar Carol şi Zizi continuau să trăiască împreună, regele primind zilnic note informative cu

privire la situaţia celor doi. La presiunile lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut

nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său, deoarece trupele maghiare reluaseră

focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. În acest context s-a produs a

doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Astfel, pe 1 august

1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se recunoştea soţul

ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece111, şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa

de decizia luată112. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la

Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa113.

Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore114,

după care a recurs la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele

copilului şi soţul ei. În cele din urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să

considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi

„în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului

ţării şi al Majestăţii voastre”115. A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin

lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după

puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în

schimbul unei substanţiale pensii viagere116. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a

venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa

Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10

martie 1921117, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.

A treia renunţare la tron

Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi

era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în

repetate rânduri opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa

ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Ion I. C.

Brătianu asupra tatălui său. În acest context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana

care îi va marca decisiv cariera şi activitatea. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei

aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai

111 „Epoca”, XXVI, nr.11 din 17 februarie 1920112 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos.2/1919, f.69113 Ibidem, fond regele Ferdinand. Arhiva personală, dos. V-693/1919, f.1114 „Universul”, XXXVIII, nr. 54 din 14 ianuarie 1920115 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Principele Carol, do.2/1199, ff.235-236116 Ibidem. Regele Carol II. Arhiva personală, dos.23/1919 - 1927, ff.1-3117 Ibidem, dos. 1/1921, ff.15-19

fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în

asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil.

După ce a asistat la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, Carol a plecat la

Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu118. De aici au plecat împreună la Veneţia, iar pe 12

decembrie 1925 tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a

treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei119. Profund nemulţumit de

atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei

Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească120. Decizia principelui a fost

irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de

renunţare a lui Carol către tatăl său121, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În

aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană122 pe 30 decembrie 1925.

Regele a luat cuvântul: „Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai

păstra poate iluzii şi speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las

posibilitatea de reînnoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat123.”

În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui

Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea

principelui Mihai ca principe moştenitor al României”124. Cum Ferdinand a declarat categoric

că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva

Coroana”125, toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul

lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să

se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe,

neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care

se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era

proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele

suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului126. Regenţa se

118 A. L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, Londra, 1942, pp.40-43119 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Principele Carol, dos.2/1925, f.146-147120 Ibidem, fond Ferdinand. Arhiva personală, doc. V-745/1925, f.1-2121 Ibidem, fond Casa Regală. Principele Carol, dos.2/1925, f.143122 La consiliu au participat: Ion I. C. Brătianu, Mihail G. Orleanu, Mihail Pherekyde, generalul Constantin Coandă, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Buzdugan, patriarhul Miron Cristea, generalul Constantin Prezan, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga, generalul Alexandru Averescu123 Ibidem, fond Ferdinand. Arhiva personală, dos. II-80 (f.a.), f.1124 Codicil la testamentul regelui Ferdinand I din 11 ianuarie 1926, în „Monitorul oficial” din 22 iulie 1927125 Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916 - 1919, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.54126 Legile votate de Adunarea Naţională Constituantă privitoare la renunţarea principelui Carol la succesiunea tronului şi instituirea Regenţei în „Monitorul oficial” din 5 ianuarie 1926

compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe

Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Constantin Argetoianu remarca:

„Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele

au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi

sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”127.

La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele

de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena

Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea

Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar

generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său.

Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu

şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena128. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând

condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au

notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o

conciliere cu fiul său129.

Sfârşitul domniei

Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie

deosebită faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o

zi la alta. După ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din

străinătate, s-a stabilit că suveranul României suferea de cancer de colon. Ion I. C. Brătianu şi-a

încheiat mandatul legitim de patru ani în funcţia de prim-ministru al României pe 27 martie

1926. Soluţia pentru numirea unui nou guvern fusese stabilită cu doi ani anterior, de

preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926 se formează un nou cabinet prezidat de

Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest fapt, Nicolae Iorga nota: „Astfel

Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că

Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere

când îi place”130.

La începutul anului 1927, cabinetul începea să aibă o poziţie tot mai independentă în

politicile sale guvernamentale, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Brătianu. Între timp,

127 Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Aminitiri din vremea celor de ieri în Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Bucureşti, Editura Politică, 1968, dos. 8595, f.2331128 Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos.5/1927, f.56129 „Îndreptarea”, IX, nr.111 din 18 iunie 1930130 Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, pp.452-453

sănătatea regelui Ferdinand se deteriora continuu, iar în aprilie regele a contactat şi o congestie

pulmonară, ceea ce l-a adus la un pas de moarte. Pe 27 mai, Ferdinand pleacă din Bucureşti şi

se retrage la vila sa de la Scroviştea, pentru a sta la adăpost de căldura sufocantă din Capitală.

Pe fondul unor schimburi dure de replici între Brătianu şi Averescu131, regele Ferdinand pleda

pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi

Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a

opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această

numire ca pe un act personal împotriva sa132. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia

parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul

personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott,

ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de

însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet133.

Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi

grupările conduse de Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui

Brătianu a fost decisivă. Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din

guvern, ceea ce a provocat o criză în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi

depune mandatul pe 20 iunie. Două zile mai târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I.

C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui la Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit

încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta

petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia134. În alegerile parlamentare de la începutul lunii

iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar Partidul Poporului nu

întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în Parlament. Gazetele

epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor135. Deşi iniţial se stabilise că

Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie

convocat cu zece zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara

zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au

fost legal constituite.

În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa

moartea regelui la orele 02:15136. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani.

131 Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor şi declaraţiilor domnului general Averescu, Bucureşti, f.a., p.11132 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., dos. 8596, f.460133 Consituirea noului guvern, în „Aurora”, VII, nr.1675 din 7 iunie 1927134 Scrisoarea regelui Ferdinand I, cuprinzând ultima sa dorinţă în „Monitorul oficial” din 22 iulie 1927135 „Neamul Românesc”, XII, nr.75 din 3 iulie 1927136 „Monitorul Oficial”, nr.158 bis din 20 iulie 1927

Privind data morţii suveranului au existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu

s-a putut stabili ceva cu certitudine. Mai mulţi contemporani, printre care principele Nicolae,

istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18

sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului

liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament dominat de Partidul

Poporului137. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după care a fost

transportat la Curtea de Argeş. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiaţi de

regina Maria din grădina Cotrocenilor. Pe 23 iulie, Ferdinand I a fost înmormântat la Catedrala

Episcopală din Curtea de Argeş, cu „o pompă vană şi rece”, după cum avea să mărturisească

Nicolae Iorga138. Pe lespedea de marmură albă au fost gravate cuvintele: „Aici odihneşte robul

lui Dumnezeu Ferdinand I, Regele României, născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, răposat

la 20 iulie 1927 la Castelul Pelişor. Luând cârma ţării la 11 octombrie 1914, a tras abia la 15

august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare înfăptuind întregirea

neamului şi încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia ca primul rege al tuturor

românilor”

CAPITOLUL IV. PROIECTAREA DIDACTICĂ, UN DEMERS STRATEGIC

În practica didactică, acţiunea de proiectare se reprezintă printr-o gamă diversă de

termeni mai mult sau mai puţin delimitaţi, fapt care aduce o anumită ambiguitate în

conţinutul/explicitarea, precum: plan calendaristic (anual, semestrial), proiect de tehnologie

didactică (în condiţiile în care proiectarea este un proces component al tehnologiei didactice),

plan de lecţie/proiect de lecţie sau proiect de tehnologie a predării temei. Toţi aceşti termeni

definesc acţiuni de pregătire, de anticipare a activităţii didactice, în limitele unor dimensiuni

specifice.

Aşa cum este conceput întregul sistem educaţional românesc, toate cadrele didactice, de

la toate nivelele de pregătire din învăţământul preuniversitar, trebuie să respecte şi să traducă în

practica procesului de învăţământ documentele curriculare care au caracter obligatoriu şi stau la

baza activităţii didactice. Acestea sunt cuprinse în curriculum-ul naţional şi proiectează

activitatea instructiv-educativă la toate nivelurile sistemului şi ale procesului de învăţământ.

Curriculum-ul formal, care are valoare de curriculum naţional include: documentele de politică

137Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, p.57138 Nicolae Iorga, Supt trei regi, p.413

a educaţiei care definesc finalităţile macrostructurale: idealurile şi scopurile educaţiei;

documentele de politică şcolară care definesc finalităţile microstructurale ale procesului

(obiective pedagogice generale cu valoare de criterii pentru elaborarea planului de învăţământ;

obiectivele pedagogiei specifice, cu valoare de criterii pentru elaborarea programelor şcolare);

planul de învăţământ; programele şcolare; manualele şcolare; ghiduri şi materiale metodice;

instrumente de evaluare139.

O altă categorie de documente curriculare, de mare folos în activitatea didactică în

domeniul istoriei, este cea care grupează documentele curriculare auxiliare, concretizate în:

ghiduri, îndrumătoare, scrisori metodice destinate cadrelor didactice; caiete de muncă

independentă pentru elevi/cadre didactice; pachete de învăţare; seturi multimedia; softuri

educaţionale etc. În sfârşit, putem adăuga documentele curriculare specifice cadrului didactic

rezultate din proiectarea pedagogică.

Planul de învăţământ este un document oficial în care se structurează conţinutul

învăţământului pe niveluri şi profiluri de şcoli. În planul de învăţământ se stabileşte numărul de

ore (minim şi maxim) pe diferite discipline sau arii disciplinare. Este un document obligatoriu

şi are un caracter reglator-strategic şi reflectă politica educaţională a sistemului de învăţământ

naţional. El exprimă, în formă sintetică, concepţia pedagogică şi în special teoria curriculară

care fundamentează ştiinţific procesul instructiv-educativ la nivel naţional140.

139 Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. Cit., p.117-118140 Marin Manolescu, Curriculum pentru învăţământul primar şi preşcolar. Teorie şi practică, Universitatea din Bucureşti, Editura Credis, 2004, p.172

ANEXE

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen

Familia princiară; de la stânga spre dreapta: Elisabeta, Maria, Mărioara, Ferdinand, Carol.

Ferdinand I. Portret oficial

Întrevedere pe 1 iunie 1914 la Constanţa între principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea şi

regele Carol.

Ostaşi români pe frontul de la Mărăşeşti

Alexandru Marghiloman semnează Tratatul de Pace cu Puterile Centrale

Ferdinand, Carol I, Carol al II-lea (1904)

Episcopul Iuliu Hossu al Gherlei citeşte rezoluţiile Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia

Regele Ferdinand şi regina Maria (1922)

Încoronarea de la Alba-Iulia

Caro al II-lea şi Mihai (1936)

Ferdinand I, Regele României

Harta României Mari