Download - Progr.litcalina An1 Sem1 07

Transcript

NICOLETA CĂLINA

LITERATURĂ ITALIANĂ. NOTE DE CURS

CUPRINS

Semestrul I

Unitatea de învăţare I Il Duecento – caractere generale

Unitatea de învăţare II Poezia religioasă (San Francesco D’Assisi, Jacopone da Todi)

Unitatea de învăţare III Şcoala Siciliană (Jacopo da Lentini)

Unitatea de învăţare IVPoezia toscană (Guittone D’Arezzo)

Unitatea de învăţare VPoesia comico-realistica. La prosa volgare (Il novellino)

Unitatea de învăţare VI“Dulce stil nou” (Guido Guinizelli, Guido Cavalcanti, Cino Da Pistoia).

Unitatea de învăţare VIIDante Alighieri

Unitatea de învăţare VIIIFrancesco Petrarca

Unitatea de învăţare IXGiovanni Boccaccio

Tipuri de subiecte propuse pentru examen

Bibliografie generală

Facultatea de Litere Catedra de limbi şi literaturi moderne şi clasice

LITERATURĂ ITALIANĂ. NOTE DE CURS

Anul I - Semestrul I

Titular de curs: Nicoleta Călina

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

IL DUECENTO – caractere generale

Obiective: - utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;- aplicarea creativ-inovativă a instrumentelor de analiză în formularea de soluţii la

probleme tipice din domeniul Literaturii;- reflecţia critică şi constructivă în asimilarea şi aplicarea aparatului conceptual şi

metodologic specific Literaturii;- manifestarea unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific al

Literaturii;- valorificare optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile cu caracter

ştiinţific;- sensibilizarea studenţilor şi crearea unei situaţii de receptivitate astfel încât aceştia să participe activ la propria dezvoltare profesională prin asimilarea metodelor şi tehnicilor specifice Literaturii.- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;

Timpul alocat: 2 ore

1. Procesul de dezagregare a Imperiului Roman se desfăşoară de-a lungul unei perioade de aproape două secole, când, în anul 476, Odoacru, regele tribului germanic al herulilor, înlătură autoritatea imperială, Roma încetase de mult să mai fie centrul unic al provinciilor dependente de ea. Dar faptul politic şi militar al "căderii Romei" nu anulează autoritatea culturii romane şi nu înlătură tradiţia multiseculară a instituţiilor care o au la temelia lor.

Cultura romană continuă să existe dincolo de descompunerea Imperiului, iar forţa şi durata acestei supravieţuiri a ei variază în funcţie de condiţiile noi, create în fostele provincii. Stabilirea francilor în Galia, la începutul secolului al VI-lea grăbeşte transformări lingvistice în aceasta provincie şi pregăteşte condiţiile formarii unei culturi noi, neolatine. Tradiţia culturii latine, care continuă să acţioneze spontan, devine treptat semnul unei opţiuni. În procesul ei de formare, cultura franceză se sprijină conştient pe tradiţia culturii latine. Şi aşa-numita "renaştere" din secolul XII reprezintă tocmai efectul unei asemenea opţiuni.

Situaţia Italiei este, însă, diferită de aceea a Galiei romane. Punct de plecare al romanităţii în expansiunea ei politică, militară şi de cultură, Italia rămâne până târziu, în secolul al XIII-lea, sub autoritatea tradiţiei latine.

Spre sfârşitul secolului al X-lea, după ce cultura latină fusese tiparul de gândire şi de expresie al ştiutorilor de carte, operele scrise în latineşte îşi dobândesc autonomia. La sfârşitul secolului al X-lea, limba italiană există (latino volgare) şi ea este limba uzului cotidian. Operele de limba latină cuprinse între secolele V-X aparţin culturii latine târzii şi ele sunt operele de conţinut creştin. În momentul în care generaţia următoare, şi anume intelectualii formaţi în şcolile latine, va dispune şi de o limbă proprie, conştientă fiind că aceasta este o limbă nouă faţă de cea veche, ea va privi cultura latină drept o moştenire literară şi o va accepta numai ca atare. Se va impune în schimb, de aici înainte, crearea unei culturi integral noi, care nu numai prin conţinut, dar şi prin limbă, să fie o cultură a timpului ei.

2. Folosirea în scris a limbii noi, a limbii "vulgare", corespunde acestei nevoi. În momentul când bilingvismul devine conştient, întâlnim primul text în limba italiană, şi îl considerăm astfel nu pentru că în el transformările latinei vulgare ar fi duse până la capăt şi limba ar fi integral o alta, cea italiană, ci pentru că cel care scrie cuvintele respective le separă de textul latinesc, dovedind că este conştient de deosebirea limbilor respective. Cele patru versuri, alcătuind aşa-numita "Ghicitoare din Verona" (L'indovinello veronese), se găsesc într-un codice mozarab descoperit în biblioteca unei biserici din Verona. Plasate într-un colţ de pagină, izolate de textul religios, ele par a fi fost scrise de copist într-un moment de răgaz, când, întrerupând transcrierea textului latin, el s-a distrat notând versurile unei ghicitori populare, "oile negre pe câmpul alb", metaforă a scrisului, a literelor înşirate pe o bucată de hârtie. Socotite a fi fost scrise la finele secolului al VIII-lea sau la începutul celui următor, versurile ghicitorii păstrează caractere fonetice şi morfologice latine (boves, pareba, negro), dar prezintă, la toate verbele, imperfectul cu desinenţa în -ba, căderea consoanei finale fiind semnul transformării romanice.

3. De la „Ghicitoarea veroneză” până la "Carta din Capua" (Carta Capuana - martie 960) este o distanţă de timp de peste un secol, în care nu cunoaştem alte documente în limba italiană. De altfel, până la descoperirea Ghicitorii, Carta Capuana era socotită drept cel mai vechi document de limba italiană: în cuprinsul textului latin, care expune amănunţit revendicările mănăstirii din Montecassino asupra pământului aparţinând unui oarecare Rodelgrimus, natibo di Aquino, apare formula de jurământ în limba italiană, prin care fiecare dintre martorii aduşi de călugări declară, pe rând, ca ştie "că acele pământuri, cuprinse între hotarele acestea, le-a stăpânit timp de treizeci de ani Ordinul Sfântului Benedict".

În cei peste o sută de ani care urmează, documentele continuă să fie foarte rare. Secolul al XI-lea ne oferă, în afară de aşa-numita Confessione umbra, spovedania unui cavaler, inscripţia din biserica de la San Clemente din Roma.

Trebuie să ajungem în secolul al XII-lea pentru a găsi documente mai numeroase: "Ritmul bellunez" (Il ritmo bellunese), patru versuri cuprinse într-o cronică latină despre oraşul Belluno şi care amintesc fapta de vitejie a unor cavaleri; "Ritmul de la Montecassino", curioasa poveste alegorică despre întâlnirea şi convorbirea a doi pelerini, fiecare dintre ei exponent al unui alt ideal de viaţă: pelerinul care vine dinspre Orient este adept al contemplaţiei, iar cel care vine dinspre Occident laudă existenţa activă şi bucuria de a trăi.

Care sunt primele texte în limba italiană?

3. Poezia italiană, poezie dialectală.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, în principalele Comune ale Italiei, apare o producţie poetică dialectală.

Cultura comunală sau "naţională", întrucât Comunele sunt primele state italiene, consolidate odată cu descompunerea regatelor germanice şi cu înfrângerea împăraţilor germani, expune şi oglindeşte ideologia religioasă şi morală pe care se sprijină viaţa socială a micilor state. Fie că reflectă în mod direct fapte de cultură, fie că este creaţie individuală, aceasta literatură este produsul unei civilizaţii italiene bine individualizate. Înflorirea rapidă a acestei culturi "naţionale", care în curs de câteva decenii ajunge în pragul operei lui Dante, apare de la început ca o literatură matură, în care întâlnim aproape simultan compoziţiile modeste ale unor poeţi anonimi şi primele sonete ale "Dulcelui Stil Nou" (Il Dolce Stil Nuovo). Această literatură comunală se prezintă, într-o prima etapă, ca o producţie pluridialectală, în care fiecare regiune geografica este reprezentată.

Către jumătatea secolului, centrul de greutate al Peninsulei este în sud - în regatul lui Frederic al II-lea - care absoarbe cea mai mare parte din potenţele de cultura al Italiei. În curând, el se va deplasa spre Comunele învingătoare asupra Imperiului, iar centrul culturii se va fixa în curând la Florenţa, unde existau, la acea data, condiţiile necesare acelei întâlniri de idei multiple care fac posibilă apariţia poeziei culte.

Care sunt primele producţii literare ale culturii comunale?

Evaluare:

Care sunt secolele în care au apărut primele documente în limba italiană şi la ce se referă ele?Sub denumirea cărei şcoli poetice apar primele sonete ale unei literaturi mature în limba italiană?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

Poezia religioasă

Obiective: - cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;

Timp alocat: 2 ore

1. Poezia religioasăLa începutul secolului, se dezvoltă în Umbria o puternică mişcare religioasă

populară care îşi găseşte exponentul în Francisc din Assisi (1182-1226), San Francesco d’Assisi. Fiu al unui bogat negustor de postavuri, cu o cultură aleasă, el renunţă la viaţa tihnită şi predică sărăcia, avertizându-şi contemporanii asupra primejdiei morale a procesului social în curs, îndemnând la întoarcerea spre virtuţile creştine.

Poetului i se atribuie o „laudă” în dialect umbrian, aşa numitul Cantico di frate Sole sau Cantico delle creature, pe care, bolnav fiind, cu puţini ani înainte de moarte, l-a dictat unui discipol. Parafrază a Psalmului 148 al lui David, Cântul, scris într-o proză ritmată şi cu asonanţe, exprimă lauda pe care toate făpturile, şi laolaltă cu ele pământul, purtător de roade, şi „sora” noastră apa, şi „fratele” focul o închină lui Dumnezeu, creator al lor. Cântul este pătruns de suflul unei religiozităţi cu totul noi, în care umilinţa în faţa creatorului este şi sentiment de înfrăţire cu toate făpturile lui, devenind prin aceasta, dragoste faţă de tot ce există. Ilustraţia picturală a acestei viziuni a lumii, o găsim în frescele lui Giotto, la Assisi, artistul care a povestit în imagini viaţa sfântului la numai câteva decenii de la moartea lui.

Cel mai important reprezentant al literaturii religioase italiene din Duecento

2. Această literatură de spirit religios-popular cuprinde însă şi opera unui poet autentic, Jacopo De’ Benedetti , născut în Umbria, la Todi, în 1230 (Fra’ Jacopone da Todi). Tânăr învăţat în studiile juridice, el se desparte de lume în momentul când moartea soţiei îl îndeamnă pe el însuşi la umilinţă. Intrat în ordinul călugărilor franciscani, al minorilor, Jacopone din Todi predică cu fervoare şi intransigenţă, participând la disputele privind disciplina de viaţă a clericilor, căci suntem în

momentul conflictului dintre „conventuali”, adepţi ai unei oarecare toleranţe lumeşti, şi adversarii lor, „spiritualii”. Aflat alături de familia Colonna, opusă papei Bonifaciu al VIII-lea, Jacopone este închis de acesta în 1297 şi este excomunicat. Eliberat în 1303, moare la puţin timp după aceea, în 1306.

Laudele compuse de Jacopone în graiul umbrian vorbit la Todi, sunt opera unui poet autentic. Poezia religioasă nu este în mod obligatoriu literatură, cum afirmă Benedetto Croce. În cazul lui Jacopone, ea este expresia credinţei autentice şi se naşte ca expresie necesară a acesteia. Nu este cântul unui contemplativ, ci cuvântul de pasiune şi fervoare al celui care îşi nume credinţa „sfântă nebunie”. Nu este căutare gratuită a versului, ci nevoie de comunicare a unui crez. Între Laudele lirice , aceea a Maicii Domnului la picioarele Fiului răstignit este o litanie a durerii materne. Pentru Jacopone, credinţa este însă şi temelia oricărei bucurii, şi ea determină atitudinea lui faţă de lume. Proslăvind sărăcia, pe urmele lui Francisc din Assisi, el se simte stăpânul pământului întreg, pe care-l domină cu spiritul. El este poetul satirei violente îndreptate contra papei Bonifaciu. Compuse în anii de închisoare, versurile satirice reflectă un moment istoric, acela al papalităţii care a triumfat asupra Imperiului şi încearcă acum să-şi extindă autoritatea asupra Comunelor.

EvaluareÎn ce dialect a fost compus Il Cantico di Frate Sole?Cum se numeşte creaţia poetică a lui Japocone da Todi?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

Şcoala siciliană

Obiective: cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;- aplicarea creativ-inovativă a instrumentelor de analiză în formularea de soluţii la

probleme tipice din domeniul Literaturii;- reflecţia critică şi constructivă în asimilarea şi aplicarea aparatului conceptual şi

metodologic specific Literaturii;

Timp alocat: 2 ore

Şcoala siciliană (La scuola siciliana) şi şcoala Dulcelui stil nou vor fi cele două momente succesive care izbutesc să concentreze cultura în jurul unei autorităţi politice. După 1270, pluritatea geografic-dialectală a literaturii "vulgare" cedează locul unităţii de spirit şi de limbă pe care o constituie Dulcele stil nou şi pe care Dante o consolidează la sfârşitul secolului.

Frederic al II-lea instaurează în sudul Peninsulei un stat de tip absolutist şi domnia lui (1212 ? - 1250) creează aici condiţiile favorabile culturii laice, în care moştenirea latină, îmbogăţită prin opera culturilor neo-latine recente primeşte în plus aportul civilizaţiei arabe. Considerat ca un mare protector la literaţilor, Frederic al II-lea este el însuşi un poet amator şi autor al unui tratat de vânătoare, iar unul dintre demnitarii săi, Pier della Vigna, este şi poetul cel mai de seamă al Curţii.

„Şcoala siciliană” îşi prelungeşte existenţa până după moartea împăratului, în anii frământaţi ai domniei fiilor lui, Enzo şi Manfredi, atingând cu ultimele ei ecouri sfârşitul secolului. Născută într-un centru de cultură cosmopolit pentru vremea aceea, dar legată de locurile în care se dezvoltă prin dialectul pe care-l foloseşte ca limbă literară, ea manifestă, în versurile celor care o reprezintă, o concepţie unitară despre poezie. Imitând provenţalii, sicilienii îşi consacră opera culturii femeii. Poezie de dragoste, poezia siciliană este creaţia unor poeţi culţi, a căror sensibilitate spontană se supune regulilor şi imaginilor impuse de tradiţia deja creată a „curţilor de iubire”.

Asociind cântarea frumuseţii feminine cu aceea a frumuseţii naturii, ea izbuteşte să dea vioiciune şi colorit unui formular rigid. Iubita este comparată cu o floare şi chipul ei asemănat luceafărului de dimineaţă, strălucind mai tare decât cele mai scumpe pietre. Nobleţea sufletească, în care provenţalii vedeau şi semnul nobleţei de rang feudal al femeii, devine aici autonomă faţă de această condiţie lumească şi vremelnică. Versul alcătuit savant, formula poetică codificată de trubaduri sau creată aici pentru prima oară, ca rod al rafinamentului transmis de aceştia, conferă Şcolii siciliene locul de frunte în cultura din prima jumătate a secolului. Sonetul, al cărui nume derivă din provenţalul sonet, însemnând cânt, provine din stanţa canţonei şi

dobândeşte aici pentru prima oară fixitatea unei forme noi. Folosit de Pier della Vigna şi mai ales de Giacomo (Jacopo) da Lentini, el va avea o istorie glorioasă în Dulcele stil nou, alături de canţonă. Contemporană cu alte producţii poetice, poezia Şcolii siciliene este, încă de la apariţia ei, deosebită de încercările poetice din alte părţi ale Peninsulei, prin faptul că este opera unui grup omogen, în condiţiile unitare ale unui loc şi ale unui moment bine definite. Prin aceasta, ea se ridică dintr-o dată deasupra producţiei risipite şi neunitare, devenind un model tematic şi de limbă, şi constituie, ac atare adevăratul început al poeziei italiene.

Locul de frunte în cultura din prima jumătate a secolului al Şcolii Siciliene.

Cel mai însemnat dintre poeţii Şcolii siciliene este notarul Giacomo da Lentini, căruia i se atribuie invenţia sonetului. În cele patruzeci de compoziţii păstrate, între care se numără mai ales canţone, el este cel care fixează terminologia amoroasă a şcolii.

Imaginea florii este la el îndeosebi imaginea crinului, iar chipul iubitei este îngeresc (angelica figura). Iubirea nu poate fi cuprinsă în cuvinte (Lo meo namoramento non po parire in detto), iar frământările ei sunt asemănătoare cu cele ale unei corăbii pe o mare în furtună (Lo vostro amor ke m’ave in mare tempestoso e’ si come la nave). Nu lipseşte nici gustul pentru jocul savant de cuvinte, care trădează mai mult decât existenţa unui formular de imagini monotone, caracterul curtean şi savant al acestei poezii.

Evaluare

Tematica abordată de Şcoala Siciliană.Reprezentanţii Scolii Sicilene.Sonetul Şcolii Sicilene.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV

Poezia toscană

Obiective:- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- valorificare optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile cu caracter

ştiinţific;- sensibilizarea studenţilor şi crearea unei situaţii de receptivitate astfel încât aceştia

să participe activ la propria dezvoltare profesională prin asimilarea metodelor şi tehnicilor specifice Literaturii.

1. Şcoala de tranziţie sau a poeţilor toscani (Poesia toscana)Regăsim influenţa Şcolii siciliene la GUITTONE DEL VIVA (Guittone

D’Arezzo), născut lângă Arezzo (1230 – 1294). La început, el a cântat iubirea, ducând o viaţă lumească de petreceri, apoi a fost un doctrinar al iubirii. În versuri abstracte, iubirea, personificată în Amor, este înfăţişată în toate atributele ei, dar tonul este convenţional, derivat fiind din regulile retoricii dominante.

Ca şi în epistola în proză adresată unei „Doamne prea plăcute” (Sopra paciente donna) unde fraza italiană are construcţia amplă şi savantă a frazei latine, Guittone este, în sonetele lui, un teoretician al iubirii. El împrumută de la sicilieni tema generală a iubirii şi terminologia respectivă, dar nu păstrează tonul lor curtean. Lirica de iubire se caracterizează la el prin trăsăturile care, izvorând dintr-un temperament prin el însuşi inadecvat temei respective, fac cu neputinţă reuşita poetică. Accesibil prin aceasta unui număr mare de discipoli, canţona lui putând fi uşor imitată, Guittone d’Arezzo a fost pentru mulţi un model.

Teme ale poeziei toscane

Temperament volitiv şi pasionat, Guittone se manifestă, în lumea agitată de patima Comunelor, drept autorul mai ales al canţonei intitulate Dopo la rotta di Montaperti, cea dintâi poezie în italiana vulgară, oglindind lupta dintre facţiunile politice. Efectele amintitei bătălii, în care guelfii suferiseră înfrângerea, îl tulburaseră pe poet, şi curând după 1260, el intrase într-un ordin monastic numit in ironie, pentru viaţa lui foarte lumească, al „Cavalerilor care se veselesc” (Cavaleri gaudenti). La Montaperti, ghibelinii câştigaseră o mare victorie, şi canţona lui Guittone se adresa guelfilor învinşi.

În Şcoala de tranziţie care preia exemplele Sicilienilor, creaţia cea mai personală este cea politică, iar singura legătură a poeziei respective cu Şcoala din jurul

curţii palermitane constă în străduinţa formală şi în realizarea ei perfectă. Tematic, suntem în mijlocul luptelor comunale, departe de acel centru al unui despotism luminat, care fusese curtea lui Frederic al II-lea. Poezia acestei generaţii are un caracter municipal, şi fiecare oraş al Toscanei îşi are cenaclul său.

2. Micul Novelier - La prosa volgare (Il Novellino)Culegerea anonimă de nuvele, cunoscută sub mai multe titluri, Libro di

novelle e di bel parlare gentile sau Cento novelle antiche, sau, în sfârşit, Novellino, alcătuită cel mai probabil, la sfârşitul secolului al XIII-lea, este opera unui ghibelin, căci autorul anonim, vorbeşte admirativ despre Frederic al II-lea şi rezervă Florenţei un număr mare de povestiri care zugrăvesc viaţa şi moravurile Comunei.

Naraţiunea este sumară, dar interesul faptelor expuse a fost suficient pentru ca opera să devină izvorul multor culegeri asemănătoare. Ariditatea povestirii este, în multe cazuri, nu semnul unei lipse de simţ artistic, ci al unei sensibilităţi specifice, legată de epoca respectivă, astfel că Micul Novelier trebuie privit nu numai ca izvor al Decameronului, ci ca o operă valabilă prin ea însăşi. Il Novellino este o operă în primul rând narativă, şi satisface nevoia răgazului închinat plăcerii artistice.

Prima culegere de nuvele anonimăEvaluare

Reprezentanţi ai poeziei toscaneDiferenţe şi asemănări cu Poezia Siciliană.Canţonele compuse de Guittone d’ArezzoÎn ce perioadă a fost compus Micul Novelier şi de către cine?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V

Poezia comico-realistă

Obiective- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;

Timp alocat: 2 ore

Poezia comico-realistă. (La poesia comico-realistica)Produs direct şi necesar al civilizaţiei comunale, întâlnim, în aceleaşi ultime

decenii ale secolului al XIII-lea, o poezie în ton „popular”, în sensul particular pe care îl are termenul de popolo în toată Toscana. Atenţi la moravurile vremii, de multe ori loviţi în demnitatea lor de mândria celor mai bogaţi aflaţi în fruntea oraşului, cei care se adresează acestui public alcătuiesc grupul numit al poeţilor burleşti sau glumeţi (giocosi), realişti sau burghezi.

Cel mai de seamă dintre aceşti poeţi este Cecco Angiolieri din Siena (1260 – 1313), despre care se ştiu foarte puţine lucruri. Dar o întâmplare hazlie din existenţa lui boemă i-a inspirat lui Boccaccio una din nuvelele Decameronului.

Din cele o sută cincizeci de sonete păstrate în numeroasele codice manuscrise, se poate reconstitui mediul plebeu pe care scriitorul l-a cunoscut, dar căruia el nu-i aparţinea prin naştere, tatăl său fiind un om înstărit. Aproape jumătate din numărul sonetelor, închinate unei fete simple, fiică de cizmar, Bechina, cântă în cuvinte izbitoare o iubire lumească, lipsită de orice element idealizant. Celelalte versuri, satirice, lovesc în oameni şi moravurile lor. Apar aici tatăl avar, mama bigotă, prietenii casei, ipocriţi şi propria singurătate, căutarea uitării în plăceri înjositoare.

Tematica abordată în cadrul poeziei comico-realiste.

Trăsătura dominantă este compasiunea faţă de propria existenţă, predestinată durerii. Poezia sa nu manifestă, aşadar, răzvrătirea împotriva celorlalţi oameni, ci nemulţumirea faţă de propria natură care nu-şi găseşte bucuria decât în trei lucruri: femeia, cârciuma şi jocurile de noroc. În sonetele lui există o repetare căutată a efectului prin contrapuneri de situaţii şi sentimente, iar folosirea limbajului plebeu cu colorit dialectal este tot un procedeu stilistic.

Totuşi, vehemenţa revoltei exprimate în cel mai popular dintre sonetele lui, S’io fossi foco, arderei il mondo (De-aş fi foc, aş arde lumea), nu poate fi socotită

drept un simplu „joc al imaginaţiei”, şi Cecco Angiolieri nu este numai un „literat care se bucură de propria lui iscusinţă expresivă, la care cinismul sentimentelor dovedeşte doar gustul pur verbal al cuvintelor tari şi urâte.”

Critica pozitivistă a dat acestei poezii o interpretare limitat autobiografică, dar critica stilistică, înlăturând cu totul izvorul istoric şi interpretând cinismul amar al lui Cecco drept efectul unor simple bravuri verbale, neagă caracterul reprezentativ al întregii poezii realiste-burgheze, nevoind să ţină seama de faptul că orice opţiune stilistică este şi ea un fapt de ideologie, întrucât traduce o atitudine sau o opţiune, o situare în viaţă, de acelaşi ordin.

Gluma lui Cecco Angiolieri se grefează pe sentimentul unei ordini nedrepte, pe conştiinţa propriei vieţi neizbutite şi a vieţii la fel de nereuşite a celorlalţi. O astfel de atitudine îi defineşte mai totdeauna pe cei neintegraţi grupului social cărora le aparţin. Privitor critic al lumii sale, Cecco alege, spre a-şi exprima dezaprobarea, structura grotescului. Opţiunea şi modalitatea stilistică traduc, aşadar, un mod de a înţelege existenţa şi lumea contemporană.

EvaluareRevolta exprimată în sonetele poeziei comico-realiste.Reprezentantul de seamă al poeziei comico-realisteFigura femeii în cadrul poeziei comico-realisteDiferenţa de limbaj, stil şi tematică dintre poezia comico-realistă şi poezia siciliană sau poezia toscană.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI

Dulcele Stil Nou

Obiective- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;

Timp alocat: 2 ore

Dulcele Stil Nou („Il dolce stil nuovo”)Între anii 1280 şi 1300 îşi scriu sonetele şi canţonele Guido Cavalcanti şi

Cino da Pistoia, care, împreună cu Dante, alcătuiesc generaţia Dulcelui stil nou, şi toţi sunt poeţi toscani.

Precursorul lor este însă, un poet din Bologna, judecător, cu o generaţie mai tânăr decât ei, Guido Guinizelli, născut între 1230 şi 1240, mort înainte de 1276. Guinizelli aparţine prin cultură, tradiţiei filosofice a universităţii din Bologna, şi lirica sa este pătrunsă de ideile tomiste, căci opera cea mai importantă a Sfântului Toma din Aquino (San Tommaso d’Aquino) aparţine anilor 1265-1269 şi mediului de cultură al doctului oraş.

Precursorul generaţiei Dulcelui Stil Nou

Canţona cea mai cunoscută a lui Guido Guinizelli, care începe cu versul „Al cor gentil ripara sempre Amore” (În inima nobilă Amor sălăşluieşte totdeauna) este mai puţin manifestul de şcoală literară al unor poeţi, cât profesiunea lor de credinţă: ea expune teoria iubiri explicând metafizic şi etic adoraţia faţă de femeie. Demnitatea omului constă în capacitatea de a primi iubirea. Sufletul nobil este acela care, îndreptat spre creator, primeşte de la El raza dumnezeiască sau „virtutea cerească”.

Capacitatea de a iubi şi de a fi iubit presupune, aşadar, nobleţea sufletească, dar aceasta este de izvor metafizic, însemnând, pe urmele treptelor neoplatoniciene, legătura creaturii cu Creatorul spre care se îndreaptă. Teoria filosofică a originii iubirii presupune, ca adevăr fundamental, ideea demnităţii potenţiale a omului privit în esenţa lui de fiinţă raţională de obârşie dumnezeiască. Canţona pune în lumină, polemic, ideea creştină a egalităţii oamenilor, definind nobleţea spiritului în contrast cu aceea a neamului, şi recunoscând numai valoarea celei dintâi.

„Dulcele stil nou” a numit Dante poezia care începe cu Guido Guinizelli. Noutatea Canţonei stă în aceea că ea promovează o doctrină completă a iubirii. Giacomo da Lentini adorase şi el „chipul angelic” al iubitei, dar Guinizelli înalţă femeia deasupra bărbatului, atribuindu-i iubirii pe care ea o inspiră, un izvor

dumnezeiesc şi văzând în dragoste treapta care duce spre Creatorul lumii. Chipul care „seamănă cu îngerul” (tenea d’angel sembianza) cere dragostea, el o impune, nu o justifică doar. Dragostea devine, astfel, în Dulcele stil nou, recunoaştere sau regăsire a existenţei lui Dumnezeu, canţona lui Guinizelli, inaugurând lirica de iubire filosofică.

El a asemănat femeia, în imagini luate de la predecesori, trandafirului şi crinului, luceafărului dimineţii şi tuturor astrelor cereşti, dar a preamărit dincolo de prezenţa şi asemănarea ei cu acest cadru delicat al naturii, virtutea binefăcătoare a iubirii pe care chipul ei o emană: ea mântuieşte pe cel care-l priveşte, îi dă credinţă, dacă nu o are, înlătură gândul rău atâta vreme cât i se înfăţişează. Salutul şi privirea ei nobilă actualizează, aşadar, potenţele cele mai înalte care alcătuiesc esenţa umană a fiinţei noastre, şi iubirea care cotropeşte inima îndrăgostitului este în aceeaşi clipă semnul mântuirii lui de rău, al umanităţii lui realizate.

Cea mai cunoscută canţonă a lu Guido Guinizzelli

Guido Cavalcanti, născut cu puţin înainte de 1260, nobil prin origine, purtând titlul de cavaler ghibelin în dispreţul faţă de oamenii noi, spirit laic şi cu o bogată cultură filosofică, este exilat din Florenţa la Sarzana, în 1300, în timpul când unul dintre cei doi priori, magistraţi în conducerea Comunei, era Dante Alighieri însuşi. Rechemat în patrie, se înapoiază bolnav şi moare în acelaşi an, lăsând în micul său Canţonier poezia cea mai caracteristică a Dulcelui stil nou.

Canţona care începe cu versul „Donna me prega, perche io voglio dire” (Doamna mă roagă, pentru că voiesc să spun), cuprinde versuri foarte dense, o concepţie filosofică despre iubire, din care nu lipseşte fiorul dătător de teamă al izvorului ei supraomenesc. Iubirea îşi descoperă însă natura adevărată prin aceea că nu poate fi proprie celor cu inima josnică (di basso core). Această iubire, care nu este virtute, dar care se naşte din ea, nu mai însemna, ca la Guinizelli, dulcea şi tihnita bucurie a apropierii de Creator. Ea era, tocmai prin originea ei din altă lume, ceva înfricoşător, şi pe chipul celui care iubeşte se succed râsul şi plânsul, dar şi paloarea fricii. Iubirea se mişcă, aşadar, în aerul rarefiat al unei lumi de dincolo, în care bănuim puteri necunoscute.

Cavalcanti a scris şi versuri plăcute, de gingaşe imagini ale iubirii, între care Balada, închinată unei femei iubite, Mandetta din Touluse, aşa numita Baladă a exilului, „Perch’io non spero di tornar giammai” (Pentru ca nicicând nu nădăjduiesc a mă întoarce).

Cino de’ Sighibuldi (Cino da Pistoia), mort între 1336 şi 1337 făcuse studii de drept, comentase codul lui Iustinian şi era poet amator de mare talent. Nu mai întâlnim la el abstracţiunea Canţonei lui Cavalcanti. Iubita pe care o cântă sub formă de Selvaggia („Sălbatica) pare a avea chipul unei singure fiinţe şi nu are decât trăsăturile convenţionale obişnuite liricii de izvor provenţal, iar poezia lui este, în rest un adevărat repertoriu al modalităţilor formale sugerate de conceptul filosofic al iubirii.

Creaţie poetică a unui grup restrâns, Dulcele stil nou ar fi putut rămâne un fenomen izolat. Acesta face o selecţie severă nu numai în câmpul ideilor, dar şi în cel al cuvintelor. Pentru toţi poeţii cenaclului, florentina este limba poeziei. Dulcele stil nou izolează poezia de masa publicului intelectual, determină formarea limbajului ales, „aulic” al poeziei italiene, ca şi formarea unei tematici filosofice a iubirii.

Se poate spune că poezia italiană şi limba ei sunt la prima lor afirmare realizări savante şi de o înaltă perfecţiune.

Evaluare

Tematica poeziei Dulcelui Stil NouDiferenţe faţă de şcolile de poezie anterioareReprezentanţi ai Dulcelui Stil NouCreaţii reprezentative ale poeţilor Dulcelui Stil Nou

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII

Dante Alighieri

Obiective- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;

Timp alocat: 6 ore

1. Dante Alighieri (1265 – 1321)

În 1082, Florenţa se eliberase de tutela feudală a Imperiului. Cu începere din 1138, oraşul devine o republică guvernată de doi consuli care se alegeau la fiecare două luni. Înfrângerea ghibelinilor asigurase ascensiunea burgheziei. Condiţiile economice, propice expansiunii teritoriale, întreţineau lupta împotriva oraşelor rivale din Toscana, care de-a lungul unui secol aveau să cedeze în faţa hegemoniei Florenţei. Această politică expansionistă, favorabilă marii burghezii care, în schimbul împrumuturilor pe care le acordă, îşi asigură sprijinul papalităţii, întâmpină dezaprobarea păturilor de mici producători şi de intelectuali. Către sfârşitul secolului al XIII-lea, există aşadar, în sânul Florenţei guelfe două partide adverse: al negrilor sprijiniţi de Roma, ambiţioşi de a lua puterea pentru a asigura dominaţia asupra Toscanei, şi al albilor, apărându-şi independenţa, intoleranţi faţă de orice intervenţie a papalităţii.

Provenind din două izvoare potrivnice unul faţă de celălalt, nobilimea urbanizată şi vechea populaţie orăşenească eliberată, această pătură conducătoare înglobează laolaltă puterea economică şi cea politică, şi-o afirmă pe aceasta din urmă pe baza celeilalte şi, cu violenţă, înlătură pe toţi aceia care erau încă legaţi de trecut. Dante Alighieri se numără printre aceştia, şi exilul, care marchează înfrângerea lui în planul experienţei de viaţă publică, îi deschide drumul spre creaţia marilor opere.

Deosebim, aşadar, în viaţa lui Dante cele două mari etape: a Florenţei şi a exilului, a primei cariere poetice, alături de prietenii de generaţie şi de cenaclu, şi a creaţiei proprii şi cu adevărat noi în singurătatea peregrinărilor prin oraşele Peninsulei.

Coborâtor dintr-o familie cu rădăcini îndepărtate în trecutul Florenţei, Dante se naşte la Florenţa, din pătura micii nobilimi. Suficient de înstărit pentru a se afla ca tânăr printre nobilii rafinaţi ai Florenţei, Dante are de la început conştiinţa precisă a propriului său timp: se ştie oprit în posibilităţile sale de afirmare pentru că aparţine micii nobilimi şi, în momentul modificării Legiuirilor dreptăţii, în 1295, se grăbeşte să se înscrie într-o breaslă, aceea a medicilor şi a spiţerilor – care se ocupau şi cu comerţul de librărie – pentru a-şi asigura dreptul de acces la funcţiile publice.

În cei cinci ani în care este membru al diferitelor consilii ale Republicii şi apoi prior, el apără Florenţa împotriva ingerinţelor papale şi acţionează contra guelfilor negri care susţineau politica lui Bonifaciu al VIII-lea.

La sfârşitul anului 1301, când guelfii negri preiau puterea la Florenţa, Dante este condamnat şi exilat pe viaţă.

Dante Alighieri şi trăsăturile Trecento-ului

2. Viaţa Nouă (Vita nuova)3.Cu Viaţa Nouă, Dante este unul dintre poeţii Dulcelui Stil Nou. Viaţa Nouă

cuprinde, în desfăşurarea ei de suprafaţă, istoria unei iubiri nefericite la capătul căreia poetul îşi făgăduieşte să reia într-o operă viitoare cântarea iubitei, pentru a spune despre ea o laudă mai presus de toate câte s-au închinat vreodată unei femei. Alcătuirea hibridă a operei – versuri şi proză, douăzecişicinci de sonete, patru canţone, o baladă şi o ştanţă, toate însoţite de comentariul lor, reunite printr-o fragilă legătură narativă – corespunde canoanelor poeticii medievale.

În ţesătura ei epică, Viaţa nouă - adică viaţa „tânără” sau viaţa „reînnoită” prin iubire – este raportată la viaţa poetului însuşi. Cei mai vechi biografi povestesc că poetul s-a îndrăgostit de Beatrice, fiica lui Folco Portinari şi soţia lui Simone de’ Bardi, nobil şi bogat florentin. Momentele epice ale Vieţii Noi reconstituie aparent istoria acestei iubiri în toate episoadele ei: prima întâlnire cu Beatrice, când poetul era copil, la vârsta de 9 ani, şi cifra aleasă nu pare indiferentă, ea fiind multiplul misticului trei, determinantul Dumnezeirii; reîntâlnirea ei după alţi 9 ani, când îi închină primele versuri şi, pentru a-şi ascunde iubirea, le adresează aparent unei alte femei, „femeia paravan” (la donna dello schermo). Dar Beatrice, întâlnindu-l pe o stradă a Florenţei, în dreptul podului alle Grazie, îi arată că asemenea ficţiune îi displace, şi-i refuză salutul.

Într-o vizită în casa unor florentini, la o sărbătoare, din nou privirea ei speriată de dragoste se ascunde sub vălul indiferenţei şi a unui zâmbet aproape batjocoritor. Poetul o revede când moare tatăl ei şi-i închină acum deschis toate laudele poetice, până ce ea însăşi moare, şi firea întreagă se cutremură de durere. Cerul se întunecă, stelele par a plânge şi păsările se prăbuşesc în zbor, lovite de mâhnire.

La capătul anilor de iubire – Beatrice moare în 1290 – poetul îi va închina mai departe sufletul său recules în acest sentiment unic, respingând mângâierea altei iubiri, aceea a „femeii miloase” (la donna pietosa). Din acest cult al amintirii lui Beatrice se naşte o făgăduinţă sacră de a o adora printr-o laudă care nu a mai fost scrisă pentru nimeni. Dar succesiunea momentelor epice este discontinuă şi nu ne aflăm niciodată în faţa unei curgeri odihnitoare a amintirii. Viaţa Nouă se apropie mult mai mult de naraţiunea romantico-fantastică decât de aceea romantico-sentimentală de izvor autobiografic.

Dante stilnovist

Planul epic-realist cedează astfel locul unui plan suprapus, al semnificaţiei, şi unui plan următor, al simbolului. În planul semnificaţiei, Viaţa Nouă ilustrează concepţia etică a iubirii în Dulcele stil nou şi tocmai prezenţa ei dominantă are efecte

generalizatoare în planul subordonat al epicului. Ca şi colegii săi de cenaclu, Dante preamăreşte frumuseţea abstractă a femeii-înger. Doamna lui se cheamă Beatrice, iar salutul ei este aducător de fericire (sonetul Tanto gentile e tant’onesta pare) întrucât comunică celui căruia se adresează ceva din propria-i desăvârşire. Ea este pentru cel iubit, prin iubirea pe care i-o dăruieşte, o treaptă spre desăvârşirea lui morală.

Cele două planuri, cel biografic - sentimental şi cel etic-formativ pot fi privite, chiar în această distincţie a lor, drept planuri complementare alcătuind laolaltă o concepţie despre iubire în cadrul raportului larg dintre om şi dumnezeire.

Eterogen faţă de cele două planuri arătate până acum este însă planul simbolului; pasajele obscure ale povestirii, sensul simbolic al numelui femei, „cea dătătoare de fericire”, o anumită simbolică a numerelor, care se va regăsi în Divina Comedie, îndeamnă spre o interpretare endoterică a Vieţii Noi.

Sonetul lui Dante

4. Divina Comedie (La Divina Commedia)

Începută, după unii istorici literari, în 1307, după alţii în primăvara lui 1304, întreruptă şi apoi reluată în 1313, dusă la capăt în ultimii ani, în pragul morţii, epopeea creştină a Divinei Comedii este o operă cu faţete multiple, şi ca atare expresia unei personalităţi proeminente, ea însăşi reprezentativă pentru epoca sa.

Operă a vârstei mature şi a experienţei exilului, aceasta este legată de evenimente care afectau întreaga Italie, determinând în mod hotărâtor modul său de gândire, raportul lui cu lumea. Poemul dantesc este şi cronică contemporană şi polemică şi satiră violentă, este profesiune de credinţă poetică şi concepţie filosofică.

Experienţa umană a exilului a năruit, pentru Dante, o seamă de speranţe şi a lăsat neatinsă o singură înţelegere a omului în lume: ea constă în certitudinea că omul se poate salva prin credinţă, iar Divina Comedie înfăţişează tocmai drumul spre dobândirea acestei certitudini aducătoare de fericire. Născut dintr-o experienţă dureroasă, pornind de la indignare şi mânie faţă de răul care domneşte în lume, poemul lui Dante nu manifestă nici o clipă o viziune tragică, pentru că poetul a păstrat intactă certitudinea experienţei lui Dumnezeu care dă un sens lumii şi vieţii omului.

Poemul manifestă concepţia etic-religioasă a raportului necesar dintre păcat şi pedeapsă, dintre virtute şi răsplată. Tot ceea ce este în Divina Comedie un semn de rebeliune, se îndreaptă numai împotriva lumii, nu a Creatorului ei, şi confirmă credinţa în el, întrucât consideră răul drept un efect al voitei neascultări a poruncilor lui. Actualitatea Divinei Comedii stă în elementele ei de cultură privind raporturile secundare dintre om şi societate, nu dintre om şi univers.

Cu privire la titlul poemului, explicaţiile lui Dante din Epistola a XIII-a, pe care o adresează lui Can Grande della Scala, senior al Veronei, ne introduc în poetica vremii. Dacă, potrivit acesteia, comedia se deosebeşte de tragedie prin aceea că „îşi are începutul într-un lucru aspru, dar materia ei are un „sfârşit prosper”, opera lui merită a fi numită Comedie pentru că la începutul ei, care este Infernul, ea este îngrozitoare şi respingătoare, iar la sfârşit este prosperă, demnă de a fi dorită şi aducătoare de mulţumire, această parte fiind Paradisul. Descriind mersul sufletului de la trista lui rătăcire în „pădurea întunecată” a viciului până în cerul cel mai înalt al paradisului, poetul înfăţişează un drum spre bucurie, deci scrie o comedie. Atributul de divină îi va fi adăugat de alţii, probabil de Boccaccio, primul comentator.

Formată din trei părţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, fiecare din aceste părţi are 33 de cânturi.

Structura Divinei Comedii

Construită pe o alegorie transparentă, Divina Comedie povesteşte drumul poetului de-a lungul Infernului, Purgatoriului şi Paradisului. Închipuită a fi avut loc în 1300, anul primului Jubileu (Giubileo) instituit de Roma şi începutul totodată al tribulaţiilor dureroase ale propriei lui vieţi, călătoria poetului, care figurează drumul sufletului spre cunoaşterea lui Dumnezeu sau a adevărului, deci spre izbăvirea de păcate şi spre bucuria maximă, aceea a înţelegerii, începe în pădurea de pini. Rătăcit, încolţit şi oprit de trei fiare – linxul, leul şi lupoaica – poetul este salvat de Vergiliu care îi arată singurul drum de ieşire de-a lungul celor trei împărăţii pe care va trebui să le străbată.

Însoţit de poetul latin, apropiat lumii creştine pentru că proorocise naşterea lui Cristos, Dante coboară de-a lungul celor zece trepte, cercuri concentrice care alcătuiesc marginile imensei pâlnii şi tot atâtea trepte ale păcatelor, până în fundul infernului unde stă pironit Lucifer. Prin faţa poetului trec, aşadar, toţi cei condamnaţi pătimirii veşnice, de la cei a căror vină stă în ignorarea binelui mai mult decât în comiterea răului, treptat, până la cei care au săvârşit conştient nelegiuirea. Pedepsele corespund simbolic păcatelor, de la cele mai uşoare, ca lipsa de cumpătare şi patimile, la cele treptat mai grave, ca erezia, violenţa, înşelătoria, trădarea.

Din fundul Infernului, poetul iese din nou la lumină pe insula în mijlocul căreia se află muntele Purgatoriului. Însoţit de Vergiliu, el urcă şi întâlneşte sufletele celor care la rândul lor se înalţă, ispăşindu-şi păcatele. Îngerul care şterge de pe fruntea păcătosului un alt P – iniţiala simbol a păcatului - marchează ascensiunea spre iertarea finală. Ajunşi în vârf, Dante şi Vergiliu, se află în paradisul terestru, imensa pajişte înflorită care închipuie lumea primilor oameni. De aici înainte Vergiliu dispare, pentru că, păgân fiind, nu poate intra în paradis. Călăuza poetului este aici Beatrice sau, simbolic, ştiinţa divină. La începutul ultimei ascensiuni, poetul uită, prin acţiunea magică a apelor fluviului Lete, în care se scufundă, orice amintire a păcatului şi păstrează, datorită apelor lui Eunoe’, doar amintirea binelui săvârşit.

Însoţit de Beatrice, pătrunde în cercurile concentrice ale paradisului şi întâlneşte treptat, de-a lungul lor, până în Empireu, sufletele celor prea-fericiţi închipuite într-o graduală imaterialitate, până la confundarea lor ultimă cu strălucirea luminii. Ajunşi în Empireu, Dante este părăsit de Beatrice, care cedează locul Sfântului Bernard a cărui rugăciune se îndreaptă către Fecioară cerându-i pentru poet putinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. La capătul ultimei ascensiuni, poetul se identifică cu motorul însuşi al universului, iubirea „care mişcă soarele şi celelalte stele”.

Cine îl însoţeşte pe Dante în această incursiune în lumea de dincolo?

Rezumat în felul acesta, Poemul a putut fi socotit de Benedetto Croce, în această parte narativă a lui, un roman teologic: faptele povestite se explică în lumina teologiei şi protagonistul întâmplării extraordinare a acestei călătorii este, ca o

premisă, omul în generalitatea şi esenţa lui, supus experienţei cruciale a cunoaşterii pentru dobândirea fericirii.

Călătoria de-a lungul celor trei lumi este o alegorie, sensurile ei sunt figurate. Adevărul teologic primordial pe care poetul îl comunică prin termenul figurat al călătoriei este năzuinţa spre bine a omenirii, explicând prin aceasta necesitatea mântuirii ei de rău. În episodul celor trei fiare care-l încolţesc pe poet în desişul pădurii şi care apar cu aceeaşi valoare alegorică într-o profeţie a lui Ieremia, poetul arată că lumea prezentă, a timpului său, se află sub imperiul răului şi că ea nu va fi mântuită decât atunci când il veltro -„ogarul” („copoiul” la Coşbuc”) – va alunga lupoaica, aceea dintre fiare care, însemnând lăcomia şi avariţia, este cea mai potrivnică binelui omenirii. De la adevărul teologic, element al structurii, poetul coboară astfel, la faptul istoric concret în care acesta se verifică, înfăţişând întregul trecut al omenirii.

Schema teologică conţine tabloul lumii prezente cu rădăcinile ei în trecut şi cu perspectivele ei de viitor. Poemul dobândeşte prin acest conţinut uman, o finalitate etică formativă. Criteriul de ierarhizare a păcatelor fiind de ordin filosofic, păcatul însuşi este definit ca atare în măsura în care fapta corespunzătoare diminuează sufletul raţional al omului, anume intelectul şi voinţa. În cuprinsul acestui criteriu intervine însă un al doilea, şi anume măsura în care păcatul afectează doar pe individ sau întreaga colectivitate. Rezultă de aici că lăcomia de bunuri este păcatul cel mai grav.

Florenţa este acum „lăcaş al durerii”, Italia, înjosită, şi-a pierdut demnitatea şi cinstea, aşteptând să fie mântuită de ogarul care, alungând lupoaica, va crea un singur imperiu peste tot globul.

Se ajunge în ultimă instanţă, la apologia marilor personalităţi considerate drept acelea care au menirea de a restaura binele în lume: şi astfel, lui Enric al VII-lea îi este destinat tronul neocupat din Paradis, iar poetul se socoteşte a fi el însuşi unul dintre aceşti salvatori atunci când simte prezent în sine spiritul lui Cacciaguida şi se consideră investit cu misiunea de a comunica omenirii viziunea celor trei lumi pe care le-a străbătut, arătându-i astfel, drumul binelui.

Poetul condamnă lăcomia şi violenţa în planul politic, dar nu uită nici o clipă planul existenţei individuale, în care sunt vii şi prezente alte păcate: patima iubirii, groaza morţii şi întoarcerea la animalitate. Dat tot aici înfloresc sentimentele unei umanităţi care tinde spre perfecţiune, de la durerea tragică a Piei dei Tolemei, suferind în resemnare, la suavitatea Piccardei Donati, la mândria pe nedrept rănită a lui Pier della Vigna, la vitejia lui Farinata degli Uberti, până la desăvârşirea în act a sfinţilor din Paradis.

Prezenţa poetului în operă, ca protagonist principal al ei, asigură prezenţa unei autentice concepţii laic-preumaniste înăuntrul schemei teologice.

Enciclopedie teologică şi tezaur al unei vederi preumaniste asupra lumii, poemul dantesc este prima operă de mare poezie în cultura medievală şi modernă.

Scrisă în dialectul florentin al epocii, Divina Comedie a instaurat hegemonia lingvistică a Florenţei asupra Toscanei şi a Toscanei asupra Italiei. Dante creează aici limba italiană literară şi îi dă ca bază dialectul florentin contemporan. Prin complexitatea materiei pe care o cuprinde, opera sa a avut nevoie de un lexic bogat pe care nu l-a găsit la predecesori. Adoptarea genului comediei îi permit autorului toată libertatea de a alege cuvintele.

Poemul se constituie ca o operă de sine stătătoare chiar în complexul de cultură al unui secol înaintat cum este secolul al XIV-lea. Dulcele stil nou şi amintirea provenţalilor sunt integrate în stilul poetic propriu al Comediei, încât nu mai putem

vorbi de poetica Dulcelui stil nou, ci de poetica lui Dante, care include cele două mari filoane ale literaturii italiene: cel realist şi grav şi cel realist şi retoric.

Evaluare

Perioada de creaţie stilnovistă a lui Dante Figura „femeii-înger” la DanteTeme şi simboluri în Divina comediePersonaje în Divina ComedieStructura Divinei ComediiBeatrice – sau despre perfecţiunea umană şi divină

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII

FRANCESCO PETRARCA

Obiective- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- aplicarea corespunzătoare şi transferul metodelor şi tehnicilor elementare specifice

Literaturii;

Timp alocat: 4 ore

1. FRANCESCO PETRARCA

La distanţă de numai o generaţie, opera lui Francesco Petrarca ni se înfăţişează, în comparaţie cu opera lui Dante, de o complexitate şi o bogăţie cu totul noi. Născut în anul 1304, mort în 1374, scriitorul ilustrează cultura florentină a secolului al XIV-lea.

Între cele două generaţii, a lui Dante şi a lui Petrarca, deosebirea este izbitoare. Cu Dante, condamnarea rostită împotriva lui de Comună şi de papalitate i-a determinat soarta, i-a impus o anumită direcţie de dezvoltare. Petrarca se bucură în schimb de favoruri şi de glorie. Onorat ca poet, şi-a făcut din poezie o profesiune şi o cale spre glorie, iar prestigiul astfel dobândit nu a rămas fără influenţe asupra creaţiei artistice însăşi.

În 1327 se aşează episodul întâlnirii Laurei, „cea strălucită prin virtuţi”, pe care a văzut-o întâia oară în biserica Sfânta Clara din Avignon. Istoricii au identificat-o cu Laura, fiica lui Audibert de Noves, din Avignon, care, cu doi ani în urmă se căsătorise cu Hugues de Sades şi avea să moară, în cursul unei epidemii de ciumă, în 1348.

După îndelungi călătorii, Petrarca se reîntoarce în Provenţa şi se aşează la Vaucluse, locul cântat în versurile pentru Laura: „vrăjit de dulcea frumuseţe a locului, mi-am dus acolo cărţile şi mi-am orânduit locuinţa”1. Aici începe viaţa de meditaţie şi de creaţie, într-o singurătate voită, poetul fugind de prea plicticosul Avignon şi mărturisirea pe care o face despre bucuriile acestei izolări este a unui romantic cu totul modern, îndrăgostit de natură. Aici sunt scrise, începând din 1324 şi până târziu, în 1353, cele mai multe dintre poeziile care alcătuiesc Canţonierul („Il Canzoniere”).

Există două diviziuni inegale ale operei lui Petrarca, diferite nu numai prin limbă, ci prin conţinut şi scop, în latineşte trebuind să fie scrise poemul eroic,

1 Francesco Petrarca, Epistola către urmaşi: „captus loci dulcedine, libellos meos et meipsum illuc transtuli cum iamquartum et trigesimum etatis annum post terga reliquerem.”

epistolele şi tratatele, şi în limba comună, il volgare, versurile de inspiraţie prea personală pentru a fi demne de limba anticilor, Rimele.

Opera poetică în latineşte este creaţia de prestigiu a poetului, aceea care între contemporani l-a făcut să merite încoronarea pe Capitoliu. Africa, începută în 1337 la Vaucluse şi publicată postum, în 1395, povesteşte, în cele nouă cărţi scrise în hexametri, faptele celui de-al doilea război punic şi victoria lui Scipio asupra Cartaginei.

Petrarca este şi poet liric în limba latină, alcătuind, sub titlul de Bucolicum carmen, culegerea de douăsprezece egloge a căror temă se leagă strâns de motivul dominant al meditaţiei sale filosofice, înfăţişând conflictul dintre credinţa religioasă şi iubirea gloriei lumeşti.

Epistolele şi tratatele sunt opera filosofică latină cea mai preţioasă a lui Petrarca. Cele dintâi sunt grupate în Epistulae ad familiares (350 de scrisori, alcătuind 24 de Cărţi) şi Seniles (17 Cărţi).

Secretum, scris în 1324-1343, sub impresia hotărârii recente a fratelui Gherardo, de a se călugări, este, nu un dialog filosofic care să expună o certitudine consolidată, ci o confruntare patetică între două concepţii despre lume, cea creştină şi cea laic-preumanistă.

Opera filosofică latină a lui Petrarca

2. CANŢONIERUL (IL CANZONIERE)

Petrarca este însă, în acelaşi timp, primul poet liric modern. Canţonierul este, după Divina Comedie, una din capodoperele literaturii universale. Dar dacă opera lui Dante este un poem al universului, opera lui Petrarca este o meditaţie asupra omului.

Canţonierul a fost, secole de-a rîndul, exemplul prin excelenţă, al poeziei de iubire şi ca atare a fost imitat.

Cunoscut şi sub titlul de Rime sparse („Rime risipite”) sau Rerum vulgarium fragmenta („Fragmente scrise în limba comună”), Canţonierul este o culegere de trei sute şaizeci de compoziţii poetice.

Denumirile Canţonierului

Scrise în limba comună, volgare, compoziţiile Canţonierului i se păreau scriitorului nişte „simple păcate de tinereţe” de a căror faimă el însuşi se mira recunoscând că se citesc mai bucuros decât operele pe care le scrisese „cu intenţii mai serioase şi cu mintea mai adâncă”.

Motivul inspirator este Laura, poate aceeaşi cu Laura de Sades, iubita îşi păstrează de-a lungul ambelor cicluri realitatea individuală şi nu se converteşte, ca Beatrice, într-un simbol al filosofiei. Închinate ei, bucuriei iubirii apoi durerii morţii şi în fine îndoielilor şi pocăinţei, Canţonierul este, privit tematic, istoria şi jurnalul unei iubiri care se încheie de două ori dureros: prin moartea iubitei şi prin renegarea iubirii ei în numele credinţei, sub imperiul gândului morţii şi al nimicniciei omului. Început în spiritul unei mari admiraţii a frumuseţii, în sonetele care zugrăvesc concret toate componentele frumuseţii Laurei, într-un portret care anunţă chipurile din Primăvara

lui Botticelli, Canţonierul se încheie cu Canţona adresată Fecioarei, cânt de umilinţă şi de renunţare. Dar tocmai străbaterea acestui drum conferă unitate şi structură Canţonierului şi constituie modernitatea lui.

Sonetul prim, adresat celor care vor citi „în rime împrăştiate”, cuvintele de suspin ale poetului în tinereasca rătăcire a dragostei, rezumă cursul întreg al experienţei de viaţă cuprinse în Canţonier, de la iubire la căinţă, de la admiraţia frumuseţii omului la reculegerea în gândul morţii. În Dulcele stil nou, iubirea nu generează nici o clipă drama, pentru că se confundă cu filosofia, este ea însăşi cunoaştere şi ca atare nu-l înjoseşte pe om, ci dimpotrivă, face parte din atributele demnităţii lui. În Canţonier, ea îşi păstrează însă natura proprie şi, ca atare, generează conflictul interior care, după ce atinge proporţiile dramei sufleteşti, se rezolvă în pocăinţă şi renunţare. Motivul iubirii îmbogăţeşte aşadar, tematica lirică întrucât angajează problematica omului în întregimea ei; renunţând la sensurile doctrinale ale iubirii, care reduceau poezia la filozofie, Petrarca descoperea şi fructifica toate potenţele poetice ale motivului, extrăgându-le din conţinutul uman al iubirii.

Izbitoare este, ca semn de modernitate, conştiinţa dureroasă a vremelniciei bunurilor pământeşti, repetata fixare, prin loc şi timp, a momentelor de fericire. În sonetul care binecuvântează ziua primei întâlniri a Laurei (Benedetto sia il giorno…), determinarea precisă a acelei fericiri încearcă să smulgă timpului, obiectiv şi indiferent, clipa şi trăirea ei omenească. Şi aceeaşi ca anxietate în faţa timpului, indiferent şi străin omului dictează sonetul despre chipul Laurei: Erano i capei d’oro all’aura sparsi, unde enumerarea tuturor elementelor care alcătuiesc frumuseţea ei încearcă parcă să o eternizeze şi s-o smulgă uitării pe care timpul o aduce cu sine fără îndurare.

Petrarca ne-o înfăţişează pe Laura cu „părul de aur subţire”, în veşmântul de culoarea ierbii, „sub un verde laur”, şi ne face să-i ascultăm vorbirea, dulcele râs umil şi potolit, cuvintele rostite altfel decât cu un glas omenesc. Fixând amintirea clipelor de bucurie, poetul dă sens propriei lui vieţi, îi găseşte o logică interioară, un punct central care o justifică în întregul ei. Umanismul este prezent în această tenace rezistenţă în faţa timpului, a uitării şi a morţii.

Imaginea Laurei în poezia lui Petrarca

Petrarca a creat limbajul liricii moderne a iubirii, a exprimat suferinţa aşteptării şi a depărtării, bucuria speranţei şi a revederii; reluarea multiformă a aceleiaşi teme a iubirii dulci şi chinuitoare va crea la imitatori clişeul petrarchesc.

Ostil timpului indiferent, poetul îşi apropie însă natura şi găseşte în ea ecoul sentimentelor lui. Este o natură romantică, confidentă a poetului, aceea a locurilor singuratice unde el se refugiază; dar oricât ar fi de frumoasă, ea nu are sens pentru el decât dacă îi aminteşte „ochii frumoşi şi suavi” ai Laurei.

Modernă şi nouă faţă de Dulcele stil nou este iubirea Laurei cântată de poet. Chipul ei nu mai este comparat cu un chip divin, dare este socotit fără seamăn şi nu există în ceruri modelul pentru ea. Perspectiva este inversată faţă de Dulcele Stil nou, căci divinitatea Laurei stă în umanitatea ei, în unicitatea ei pământească, model pentru chipurile divine concepute de om.

Dar admiraţia frumuseţii, componentă principală a Umanismului, întrucât afirmă viaţa, o iubeşte, este la Petrarca şovăitoare şi precară, străbătută de teama păcatului. Poeziei de iubire i se substituie, aşadar, treptat versurile exprimând căinţa şi aşteptarea morţii. Canţonierul reconstituie, aşadar, în planul poetic, al expresiei

sentimentelor, contradicţiile intelectuale ale gânditorului, cu resemnarea finală în credinţa religioasă.

Prezenţa în Canţonier a altor teme decât a celor amintite îi lărgeşte semnificaţia. În jurul unei teme centrale a iubirii, tema păcatului şi a morţii domină majoritatea versurilor.

Petrarca preumanist este caracterizarea ce se impune pentru definirea scriitorului. Ea ilustrează formaţia de cultură a lui Petrarca, studiile lui filosofice, căutările de manuscrise vechi, afinitatea intelectuală pentru marii prozatori latini, în fine, identificarea cu ei prin folosirea limbii lor. Faţă de Dante, care izbutise să înalţe prestigiul vulgarei folosind-o în operele sale mari şi marcând astfel primul pas însemnat al culturii naţionale a Italiei, Petrarca reprezintă o revenire la conştiinţa de cultură universală a Evului Mediu latin, şi dispreţul pe care-l mărturiseşte faţă de limba omului de rând atestă orgoliul umanist al intelectualului.

Lumea lui Petrarca se micşorează în comparaţie cu cea a lui Dante: sferele rotitoare ale cerurilor îi rămân străine şi filosofia se reduce pentru el la etică. Petrarca preumanist reduce lumea la omenesc, ştiinţa lumii la ştiinţa omului sau a istoriei lui.

Evaluare

Preumanismul lui PetrarcaDespre CanţonierImaginea Laurei în poezia petrarchescăLimbajul liricii moderne a iubirii la Petrarca

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX

Giovanni Boccaccio

Obiective:- cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice Literaturii;- utilizarea adecvată şi exploatarea didactică a noţiunilor specifice Literaturii în

situaţii bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor teoretice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- explicarea şi interpretarea conţinuturilor practice ale disciplinei Literatura în

contexte bine definite;- valorificare optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile cu caracter

ştiinţific;- sensibilizarea studenţilor şi crearea unei situaţii de receptivitate astfel încât aceştia

să participe activ la propria dezvoltare profesională prin asimilarea metodelor şi tehnicilor specifice Literaturii.

Timp alocat: 6 ore

1. Giovanni Boccaccio

Contemporan cu Petrarca, Giovanni Boccaccio trăieşte între 1313 şi 1375. Biograf şi comentator al lui Dante, acesta iniţiază cultul închinat Divinei Comedii.

Boccaccio se găseşte la începutul artei narative moderne şi are însuşirile necesare genului – fantezia şi capacitatea de obiectivare. Fiu al unui negustor care-l voia urmaş în propria lui meserie, Boccaccio îşi face ucenicia la Neapole, ca slujbaş al unei întreprinderi comerciale. În marele port, se întâlneau oameni şi se aflau ştiri din multe părţi ale lumii şi cunoaşterea lor nu a fost fără urmări pentru Boccaccio. Acesta nu rămâne multă vreme în munca aleasă de tatăl său. Doritor să înveţe, el îşi formează aici o cultură bogată, în cea mai mare parte autotdidact, unind studiul anticilor cu cel al scriitorilor vremii lui.

În acelaşi timp se situează faptul biografic, devenit apoi episod literar, al dragostei pentru Maria de Aquino, fiica regelui Neapolelui Robert de Anjou, căsătorită cu un nobil de curte; ea va fi Fiammetta în romanul omonim al lui Boccaccio. Îl cunoaşte pe Petrarca în 1350, la Florenţa. Admiraţia pe care o avea pentru scriitor se adânceşte prin contactul direct cu acesta; prin cultura sa, care asimilase profund antichitatea, Petrarca îi oferă lui Boccaccio un exemplu de viaţă înţeleaptă.

Sunt scrise la Neapole romanele Filocolo (1336) şi Filostrato (1338), ca şi mica epopee La Teseide, iar la Florenţa, poemele mitologice şi pastoral idilice L’ameto, L’Amorosa visione, Il Ninfale Fiesolano şi romanul La Fiammetta.

Micile epopei şi poemele mitologice ale lui Boccaccio

Primele două au comun titlul grecesc prin care autorul îi denumeşte figurat pe eroii povestirii; Filocolo, care trebuia să însemne în greceşte „truda iubirii”, dar înţelesul real nu este acesta, şi Filostrato „cel înfrânt de amor”, sunt protagoniştii unor complicate întâmplări. Florio, protagonistul primului roman, îşi ia numele simbolic de Filocolo atunci când porneşte să-şi caute iubita, iar Filostrato este Trolius, fiul lui Priam, regele îndrăgostit şi înşelat de Criseida.

Modelul urmat este, în primul caz, o legendă din câmpul literaturilor romanice. În Filostrato, modelul este Le Roman de Troie, epopeea franceză din ciclul antic. Modelele urmate îi impun autorului şi forma literară: Filocolo este scris în proză, Filostrato în strofe octave.

În micul poem Teseida, scris tot în strofe octave, ambiţia de a scrie o epopee după modelul clasicilor împiedică desfăşurarea liberă a povestirii. Titlul ni-l arată în centrul acţiunii pe Teseu, evocat aici în războiul contra Tebei. În poemul Nimfelor lui Ameto (Il Ninfale di Ameto), în proză amestecată cu cânturi în terţine, natura peisajului toscan cuprinde povestirea mitologică plăcută şi exemplară în care păstorul Ameto, trăind singuratic, cunoaşte prin nimfa Lia, iubirea demnă şi purificată. Se împletesc, în jurul nucleului mitologic, elemente şi motive diverse, uneori heterogene: sensul alegoric creştin în care Lia şi celelalte şase nimfe care o însoţesc par a fi cele şapte virtuţi creştine prin care Ameto îşi actualizează umanitatea şi se înalţă deasupra animalităţii lui primitive.

Poemul în terţine L’amorosa visione (Viziunea inspirată de iubire), 1342, în care modelul Divinei Comedii este urmat în totul, este mai puţin izbutit. În schimb, L’elegia di Madonna Fiammetta, povestirea episodului de dragoste cu Maria d’Aquino în care, contrar faptului biografic, iubita este părăsită de iubit, cu numele de Panfilo, şi îşi plânge durerea, este, prin caracterul său de confesiune, o povestire vie, un mic roman psihologic.

Ultima dintre aceste mici opere, Il Ninfale fiesolano (Nimfele din Fiesole) revine la mitologie şi creează genul poemului idilic – pastoral. Dragostea dintre păstorul Affrico şi nimfa Mensola, pe care mânia Dianei îi transformă în cele două râuri care curg la marginile Florenţei, este motivul clasic al metamorfozelor, grefat pe o ţesătură proprie: peisajul toscan şi amintirea propriilor iubiri care, îmbinate, conferă graţie şi autenticitate, lirism discret, delicateţe.

Semnificaţiile denumirilor greceşti ale scrierilor Filocolo şi Filostrato

2. Decameronul (Il Decamerone)

Decameronul a fost scris în anii misiunilor primite din partea Florenţei, între 1348 şi 1353. Este opera de maturitate a lui Boccaccio şi una dintre capodoperele literaturii europene; ea inaugurează un întreg sector al genului epic modern, anume nuvela, fixându-i structura, tematica şi finalitatea. Decameronul a devenit de-a lungul secolelor prototipul unei anumite literaturi epice la a cărei reuşită au contribuit în mod egal: varietatea subiectelor, mulţimea personajelor, a locurilor şi a întâmplărilor semnificative, în fine, prezenţa în operă a lumii reale, fără restricţii de moravuri şi fără transfigurări doctrinale. Realismul clasic îşi are începutul în această operă.

Decameronul este cartea celor o sută de nuvele povestite în decurs de „zece zile”, şi titlul traduce cele două cuvinte greceşti deca-meron. În Introducere,

Boccaccio construieşte pretextul operei: povestind despre nenorocirea ce s-a abătut asupra Florenţei în 1348, când o epidemie de ciumă a lovit oraşul, el închipuie un grup de şapte tinere fete şi trei băieţi care, întâlnindu-se într-o biserică, la Santa Maria Novella, se hotărăsc, pentru a se apăra de primejdia bolii, să părăsească oraşul stabilindu-se pe una din colinele învecinate, unde unul dintre ei le putea oferi găzduire. Proiectul o dată înfăptuit, cei zece tineri îşi organizează timpul şi decid ca fiecare dintre ei, zilnic, să povestească o nuvelă. Pentru a prezida adunarea lor, aleg de fiecare dată, din ajun, un „rege” sau „o regină” care fixează tema largă a povestirilor ce vor fi ascultate, iar finele fiecărei zile, împreună, cei zece cântă o baladă.

Cadrul este destul de precis şi totodată deschis surprizelor, căci nuvelele din prima şi din a noua zi nu au o temă prefixată, şi zilnic Dioneo, unul din cei trei tineri, care este mereu ultimul povestitor, are libertatea alegerii unei nuvele în afara temei aflate pe ordinea de zi. Boccaccio impune aşadar în succesiunea nuvelelor o unitate tematică care nu exclude spontaneitatea, dă fiecăruia dintre povestitori o personalitate distinctă. Reacţia ascultătorilor va marca, la sfârşitul fiecărei zile, judecata scriitorului însuşi asupra lumii astfel cunoscute în varietatea ei, iar dansul care însoţeşte versurile baladei, în amurgul care se lasă încet, vrea să exprime înţelegere şi înţelepciune.

Cadrul DecameronuluiTemele fixate pentru opt din cele zece zile indică de la început aria socială

largă, deschisă atenţiei scriitorului şi prin ea, cuprinderea realităţii contemporane nu numai a Italiei, dar şi a Europei apusene şi ale orientului apropiat.

După ce, în prima zi, se povestesc câteva nuvele pasionante prin conţinutul lor de înţelepciune gravă – cum este legenda celor trei inele – de umor fin în acuzaţia adusă Bisericii – nuvela lui Melchisedec evreul – sau de amuzantă încântare în faţa isteţimii unora şi a imensei naivităţi a altora – nuvela lui Jupân Ciappelletto – zilele următoare prevăd teme obligatorii: întâmplări ale sorţii, iubiri fericite şi tragice, pilde de isteţime, întâmplări hazlii pe socoteala altora, în fine, în ultima zi, fapte demne, de virtute. Cadrul prevede totalitatea posibilă a întâmplărilor unei vieţi omeneşti în vremurile autorului. Boccaccio are în vedere existenţa umană mijlocie şi comună în care, însă, oricând se poate ivi întâmplarea extraordinară.

Pornind de la esenţe şi constante, adică de la sentimente şi moduri de gândire care constituie trăsăturile umane cele mai generale, Boccaccio înfăţişează condiţii contemporane: din ţări vecine ca Provenţa, sau din oraşele italiene, unde Lorenzo, slujitor, este ucis pentru îndrăzneala de a se fi îndrăgostit de o fată bogată.

O întreagă lume feminină populează Decameronul în toată varietatea situaţiilor pe care orânduirea socială a vremii i-o rezervă îndrăgostitei, tânără fată sau soţie supusă.

Considerând că, prin natura sa, omul este astfel alcătuit încât să poată fi fericit şi că ceea ce îi provoacă nefericirea este efectul unor situaţii potrivnice naturii, Boccaccio prezintă în obsesia păcatului tocmai una dintre aceste situaţii: libertinajul sau corupţia. Satira anticlericală nu se adresează unei naturi umane viciate de păcatul originar, ci instituţiilor care o deformează prin constrângere.

Registrul tragic al operei nu este dominant, cuprinde în el protestul împotriva constrângerilor impuse naturii, iar din acesta derivă partea de satiră anticlericală prezentă în câteva din cele mai vestite nuvele. Registrul comic este la rândul lui bogat: prostia lui Calandrino, victimă naivă a lui Bruno şi Buffalmacco (IX, 5),

prostia mulţimii care se lasă înşelată de falsele relicve ale călugărului Cipolla (VI, 10), naivitatea duhovnicului înşelat de Jupân Ciappelletto (I, 1).

Registre întâlnite în Decameron

Boccaccio iubeşte farsa pentru că admiră isteţimea şi râde cu poftă de prostul păcălit; el admiră şi aici natura, spontan inteligentă şi râde de imperfecţiunea ei, prostia. Optimismul umanist al autorului se verifică în această admiraţie pentru natură, privită în produsele ei nesupuse constrângerilor deformatoare.

Personajele comice suportă pedeapsa râsului batjocoritor al autorului; comicul implică satira moravurilor, dar domină asupra acesteia, şi lumea zugrăvită în Decameron trezeşte râsul zgomotos mai mult decât indignarea.

Există un al treilea registru în Decameron, acela al admiraţiei faţă de umanitatea pe deplin actualizată a omului. Boccaccio povesteşte fapte de generozitate şi atitudini morale de un eroism sfios: nuvela lui Federigo din neamul Alberighi (V, 9) povesteşte despre cavalerul sărac care o iubeşte în tăcere pe doamna Giovanna până ce aceasta, descoperind devotamentul lui, care merge până la sacrificiu, răspunde sentimentelor lui; iar nuvela a zecea, în care organizatorii programului au prevăzut numai povestiri despre fapte săvârşite din generozitate, aduc exemplul mişcător al Griseldei (X, 10) pe care soţul ei, marchizul de Saluzzo, o supune tuturor încercărilor, iar ea răspunde cu aceeaşi răbdare şi încredere.

Admiraţia lui Boccaccio se adresează acelui ideal etic pe care romanele cavalereşti îl promovaseră un secol mai înainte şi pe care lumea burgheză a Comunelor încerca să-l înfăptuiască; ea îl adaptează însă propriei ei morale care preţuia răbdarea şi stăruinţa, devotamentul şi constanţa, tenacitatea şi spiritul de sacrificiu ca tot atâtea virtuţi prin care omul îşi înfrumuseţează viaţa de toate zilele, dându-i bucuriile moderate şi durabile potrivite vieţii de muncă şi câştiguri ale unei clase în plină ascensiune.

Coborând idealul cavaleresc la lumea profanilor, laicizându-l, personajele lui Boccaccio din acest ultim registru al nuvelelor sunt purtătorii acelei morale umaniste fundate pe raţiune.

Decameronul este un document de limbă italiană literară deosebit de semnificativ. Este primul exemplu de proză italiană latinizată, imitând periodul amplu, uneori greoi, al clasicilor antici, anunţând prin aceasta efortul umaniştilor de a duce până la capăt şi conştient mimetismul lingvistic spontan al lui Boccaccio. Se remarcă totodată funcţia stilistică specială a prozei de imitaţie latină: scriitorul o foloseşte numai în nararea faptelor, întrucât aici se cere o procedare solemnă, deci un stil înalt şi, dimpotrivă, adoptă, cu simţ artistic nuanţat, modul de vorbire particular categoriei sociale reprezentate printr-un personaj: foloseşte limba colorată a uzului zilnic şi pune în vorbirea negustorilor pe care-i prezintă cuvintele franţuzeşti care circulau în lumea comercială a Florenţei.

Funcţia stilistică pe care o au în Decameron atât structura frazei cât şi lexicul constituie semnul unei elaborări artistice pe care nu o întâlnim la nici un predecesor. Boccaccio stăpâneşte toate resursele artei, deşi imitaţia prea apropiată a modelului clasic este uneori obositoare.

EvaluareSemnificaţia cuvântului DecameronDespre pcaracteristicle prozei lui Boccaccio

Realismul lui BoccaccioVorbiţi despre limbajul folosit de autorul DecameronuluiCaracterizaţi galeria de personaje din Decameron

Tipuri de subiecte propuse pentru examen:

Subiectul nr. 1

1. Care sunt primele documenti în limba italiană (volgare)?

2. Dante Alighieri – teme ale Divinei Comedii.

Subiectul nr.2

a. Giovanni Boccaccio şi galeria sa de personaje

b. Despre ce este vorba în Ghicitoarea veroneză?

Bibliografie generală

Erminia Ardissino, Il Seicento, Bologna, Il Mulino, 2005.Riccardo Bruscagli, Il Quattrocento e il Cinquecento, Bologna, Il Mulino, 2005.Ileana Bunget, Rodica Locusteanu, Storia della letteratura italiana. Il Duecento,

Bucureşti, Uranus, 1999.Ileana Bunget, Rodica Locusteanu, Storia della letteratura italiana. Il Trecento,

Bucureşti, Uranus, 1999.M. Guglielminetti, Lineamenti di storia della letteratura italiana. Dalle origini ai

giorni nostri, Firenze, Le Monnier, 1980.Carlo Salinari, Profilo storico della letteratura italiana. Dalle origini ai nostri giorni,

Nuova edizione e percorso storico-linguistico a cura di Stefano Gensini, Firenze, Giunti Marzocco, 1992.

Natalino Sapegno, Compendio della storia della letteratura italiana, vol. I: Dalle origini alla fine del Quattrocento, vol. II: Cinquecento, Seicento, Settecento, Firenze, La Nuova Italia, 1989.

Luigi Surdich, Il Duecento e il Trecento, Bologna, Il Mulino, 2005.