Download - Nou Microsoft Word Document

Transcript
Page 1: Nou Microsoft Word Document

Comunicarea politica

     Comunicarea

În acest capitol vom prezenta doar câteva din ideile ce stau la

baza comunicarii, urmând ca în capitole ce urmeaza sa realizam o analiza a

procesului comunicational pornind de la comunicarea politca.

Comunicarea ca fenomen a devenit un proces care nu mai

ascunde multe mistere, putând fi vazuta ca si „purtatoarea valorilor unitare

ale întâlnirilor între indivizi sau ale schimbului precum si a valorii

comunitare a împartasirii” (pag 25 Zemor).

Comunicarea devine în timp un cuvânt care acopera un câmp

polisemantic vast, delimitat de mijloacele de comunicare care pot fi:

transmiterea de mesaje si de documente, comunicarea facuta la o academie

sau la un Consiliu de ministrii, comunicarea telefnica, suporturile si

tehnicile de comunicare, comunicarea interpersonala, comunicarea

institutionala, mediatica, politica, „ale carei avataruri, cele mai recent, sunt

direct influentate de practicile publicitare care, preocupate mai mult de

afirmare sau de promovare ecât de polemica, au venit sa le înlocuiasca pe

cele ale reclamei sau ale propagandei si tind sa reduca locul schimbului –

inerent în procesul de comunicare” (pag 25).

Comunicarea este prezenta în viata oricarei persoane, rezultând în

felul acesta domeniul vast de acoperire. Activitatea omeneasca, individuala,

colectiva, sociala înseamna un proces continuu de emitere, primire si

analizare a informatiilor.

Page 2: Nou Microsoft Word Document

Comunicarea are ca suport actiunea si reflectia. Schimbul de

informatii între o persoana, o organizatie sau o colectivitate, este în privinta

multor autori, ca un proces ce are loc între un receptor si un emitator. Cu

toate ca aceasta metoda poate ajuta foarte mult la stabilirea procesului

comunicational, nu spune ca în comunicare procesul nu se desfasoara de

fiecare data linear, a se vedea conceptul lui Lasswell. Comunicare din zile

noastre a devenit un proces ce sufera modificari foarte mari, o data pentru

ca numarul de informatii a crescut foarte mult, noile tehnologii având un rol

foarte mare în aceasta privinta, dar si a feedbackului care ajunge sa fie mai

rapide decât comunicarea însesi. Rolul definitiv al comunicarii este acela de

liant social.

     Comunicarea publica

Comunicare publica dupa cum vom vedea se prezinta ca un tip e

comunicare formala care nu urmareste acapararea tuturor formelor de

comunicare de pe un anumit teritoriu. Comunicarea publica, este de parere

Pierre Zemor, se efectueaza pornind de la regulile si normele acelei tari.

Comunicarea publica se desfasoara într-un domeniu legitimat de

interesul general, în felul acesta depasind domeniul public reglementat de

catre juridic.

Opinia autorului despre atributiile puterilor publice si misiunile

serviciilor publice este ca ele „releva dispozitii constitutionale, legale si

regulamente proprii oricarui stat de drept” (pag 27). Asadar comunicarea

publica este expresia aplicarii regulilor, desfasurarea oricaror proced

252o1423c uri sau luarea oricaror hotarâri publice.

Page 3: Nou Microsoft Word Document

Mesajele de informare publica sunt în teorie emise, primite si

tratate de institutiile publice „în numele poporului”, în aceeasi maniera în

care sunt pronuntate hotarârile judecatoresti sau votarea legilor.

Informatiile transmise sunt de interes public deoarece trebuie sa se supuna

transparentei.

Functiile atribuite si exercitate de institutiile publice sunt

catalogate de catre Pierre Zemor ca fiind: informarea (a aduce la cunostinta,

a da seama si a pune în valoare), de a asculta (asteptarile, întrebarile si

dezbaterea publica), de a contribui la asigurarea relationarii sociale

(sentimentul de apartenenta colectiva, luarea în considerare a cetateanului

în calitate de actor) si de a însotii schimbarile comportamentelor si pe cele

ale organizatiei sociale.

Definitia ce ar reiesi din cele prezentate ar putea fi formulata în

urmatorul fel: „comunicarea publica este comunicarea formala, care tinde

catre schimbul si împartasirea de informatii de unitate publica si spre

mentinerea liantului social, a caror responsabilitate revine institutiilor

publice” (pag 27).

Dar care este granita dintre comunicare publica si comunicare

politica? Autorul cartii Comunicare publica, Pierre Zemor, este de parere ca

„viata publica este în întregime marcata de raporturile politice” (pag 134).

Rezulta deci o imixtiune între cele doua tipuri de comunicari. O deosebire

ar fi ca pe plan national sau chiar local, cetateanul este receptor în

comunicarea publica în calitate de beneficiar al serviciilor si interlocutor în

dezbaterea publica.

Page 4: Nou Microsoft Word Document

Din comunicarea institutionala cu greu se poate sti cât din ea

contine elemente ale unei politici si în felul acesta având un caracter

institutional si cât este preocupare pentru mentinerea puterii sau

recâstigarea ei.

     Persuasiunea

Emitatorul pentru a putea sa reuseasca atât transmiterea dar si

acceptarea punctelor de vedere de catre receptor, acesta se foloseste de

strategiile ce îi sunt puse la îndemâna de persuasiune. Persuasiunea este un

set de strategii ce are ca unic scop convingerea grupului tinta. În continuare

sa vedem cu poate fi definita persuasiunea pentru a întelege mai bine acest

proces.

Unul dintre primii care au încercat sa defineasca persuasiunea

este Aristotel, care era de parere ca în proces sunt folosite atât argumente

artistice cât si nonartistice, bazându-se pe credibilitatea sursei (ethos), pe

apelul emotional (pathos), sau pe cel logic (logos) ori pe o combinatie a

acestora, era de parere filosoful. Persuasiunea devine eficienta atunci când

ea are la baza temeiuri comune ce exista între agentul persuasiv si tinta

persuasiunii.

Printre primele definitii moderne ale persuasiunii au fost date de

catre autori precum Winston Brembeck si William Howell pornind de la

sursa mesajului si capacitatile de concepere a discursului ale agentului

persuasiv. Acestia au definit pentru început persuasiunea ca „o încercare

constienta de a schimba gândurile si actiunile, manipulând motivatiile

oamenilor în raport cu telurile predeterminate” (pag 24 apud Larson pag

Page 5: Nou Microsoft Word Document

26), apoi prezentând-o ca pe „o comunicare prin care se intentioneaza sa se

influenteze alegerea” (pag 19 apud Larson pag 26).

Keneth Burke (apud Larson pag 26) defineste persuasiunea ca

pe o îndemânare artistica a agentului persuasiv în utilizarea „resurselor

ambiguitatii”. Sentimentul de identificare se realizeaza prin modul în care

cel persuadat se adreseaza într-un limbaj cât mai apropiat de cel al lui.

Burke este de parere ca identificarea adevarata este atunci când agentii

persuasivi, cred si vorbesc la fel ca auditoriu.

Persuasiunea este pentru început definita ca un proces modificator

de atitudini, credinte, pareri sau comportamente. Persuasiunea este un

proces ce are la baza o sursa si un receptor care trebuie sa coopereze.

Definitia pe care o propune Charles U. Larson, continuând ideea lui Keneth

Burke, este urmatoarea: „persuasiunea este crearea împreuna a unei stari de

identificare între sursa si receptor, ca urmare a utilizarii simbolurilor” (pag

26). În procesul de persuasiune este evident importanta intentia sursei sau a

continutului mesajului la fel si ceea ce se petrece în mintea receptorului.

Persuadarea rezultata este de fapt o autopersuadare, pentru ca nu putem fi

persuadati fara a lua parte la proces.

     Propaganda

Propaganda în forma ei cea mai simpla poate fi definita pornind

de la ideea, precum si cercetatorul francez în domeniul stiintelor politice J.

Driencourt, ca „Totul e propaganda” (pag 23 apud Taylor, apud Larson

pag 396). Cu toate acestea o astfel de definitie nu poate ajuta foarte mult la

întelegerea propagandei.

Page 6: Nou Microsoft Word Document

L. W. Doob era de parere ca propaganda „reprezinta o campanie

extrem de bine organizata, cuprinzând mesaje si indicii orchestrate atent

pentru a orienta omul obisnuit catre concluzia inevitabila” (pag 195 nu e

apud).

Joesph Goebbles, ministrul nazist cu probleme de propaganda,

era de parere ca „propaganda devine ineficienta în momentul în care

suntem constienti de existenta acesteia” (pag 23 apud Taylor, apud

Larson pag 396).

Pentru J.A.C. Brown „propaganda este o schema de promovare a

unei doctrine sau de influentare a atitudinilor emotionale” (pag 12 apud

Larson pag 396). Cu alte cuvinte reclamele ce nu contin ideologii nu sunt

propagandistice, dar în acelasi timp mesajele religioase, majoritatea

comunicatelor de presa guvernamentale au caracter propagandistic

deoarece fac referiri la ideologii.

Propaganda se deosebeste de argumentatie, este de parere Brown,

prin raspunsuri prestabilite. Deoarece „toate tentativele propagandistice

urmaresc modificarea opiniilor oamenilor, însa nu orice schimbare a parerii

este sinonima cu propaganda; daca exista un schimb sincer de argumente,

iar grupurile de discutie nu detin puncte secrete în agende, atunci nu avem

de-a face cu o activitate propagandistica” (pag 396).

Jacques Ellul sustine ca din punct de vedere tehnocratic,

„propaganda constituie un ansamblu de reguli, directive administrative,

ordonante modele de trai si educatie precum si de compensatii acordate de

Page 7: Nou Microsoft Word Document

statutul politic modern” (pag 398). Rezulta astfel o majoritate

propagandistica a culturii tehnocrate.

Dierdre Johnson vede mesajele propagandistice cuprinse între

propaganda pura si terminând cu nonpropaganda, unele dintre ele se

folosesc de instrumentele specifice pentru a putea sa fie încadrate. Opinia

autoarei, dupa cum reiese din definitiile de mai sus, este aceea ca trebuie sa

existe trei elemente foarte importante în orice tip de propaganda: pastrarea

secretului, manipularea si scurtcircuitarea judecatii logice, cu ajutorul

argumentelor emotionale si a sugestiei. Dupa cum observa si Charles U.

Larson, „nu toate genurile de comunicare prin mass-media reprezinta

propaganda” (pag 398).

Propaganda poate fi definita, dupa cum remarca autorul cartii

Persuasiunea, receptare si responsabilitate Charles U. Larson, cu foarte

mare dificultate. De aceea propaganda poate fi definita din perspective ce

pornesc de la ideologie sau mass-media, dar si aratând care sunt secretele

ei, scopul uniformizator pe care îl urmareste sau obstructionarea procesului

gândirii.

Propaganda este ideologie. Punctul de plecare al propagandei este

acela de a vinde un produs anume, care poate fi religios, politic sau

economic, de aceea putem spune ca propaganda este „înainte de toate si în

principal ideologica” (pag 391).

Propaganda se foloseste de mass-media. Pentru a promova

ideologia, propaganda utilizeaza anumite forme ale mass-media. Media

care pot fi întrebuintate în mod propagandistic includ: discursuri, filme

Page 8: Nou Microsoft Word Document

documentare, programe TV, show-uri radiofonice, postere si panouri

publicitare, expedierea de pliante prin posta, precum si timbrele postale,

monedele, hârtia de circulatie monetara, muzica, drama, arta, etc. Acestea

sunt canalele prin care sunt raspândite materiale propagandistice într-o

maniera intentionata.

Secretele propagandei. R. Taylor în lucrarea sa Film Propaganda,

identifica acele elemente ce reprezinta secretele fata de public: sursa

comunicarii, obiectivul sursei, reversul povestii, tehnicile utilizate în

transmiterea mesajului, rezultatele propagandei.

Propaganda urmareste uniformizarea. „Propaganda urmareste

uniformizarea parerilor, atitudinilor si comportamentelor receptorilor” (pag

394). Cu alte cuvinte o companie publicitara nu încearca uniformizarea

cetatenilor la un nivel global ci mai degraba micro, care apoi sa devina

promotorul propagandei.

Propaganda obstructioneaza procesul gândirii. Scopul

propagandei este acela de a stimula emotiile publicului si nu rationamentul

acestora, pentru ca altfel propaganda ar esua. Capcana rationala poate fi

ocolita de propaganda doar prin utilizarea de informatii tendentioase ce au

rolul de a stimula emotional publicul.

Opinia lui Jean-Marie Domenach este aceea ca suporturile tehnice

ale propagandei de masa sunt urmatoarele: imprimatele, cuvântul, imaginea

si spectacolul.

Imprimatele. În aceasta categorie fac parte cartile, cu toate ca sunt

costisitoare si cer mult timp pentru lecturare, ele ramân instrumentul de

Page 9: Nou Microsoft Word Document

baza al propagandei. Pamfletul este modalitatea prin care se transmit foarte

repede declaratiile si programelor cu valoare redusa. Ziarul este

instrumentul principal al propagandei tiparite. Afisul si manifestul sunt

variante ieftine ale propagandei care pot ajuta la pastrarea anonimatului.

Cuvântul. Cea mai buna modalitate de transmitere a cuvântului

este radioul. Argumentele mesajelor scrise, prezentate de o voce umana

prin intermediul radioului aveau o putere mult mai mare pentru public.

Printre canalele de transmitere se numara si portavocea sau cântecul.

Imaginea este foarte eficienta daca este însotita si de un text.

Poate fi de mai multe feluri: fotografie, caricatura si desen satiric (embleme

si simboluri), portrete ale conducatorilor, etc. Imaginea este eficienta

deoarece este socanta, rezultând o percepere rapida si lipsita de efort.

Spectacolul, dupa cum remarca si autorul, este un element

esential al propagandei ce are rolul de a atrage multimile si de a le oferii un

suport comun de acceptare a unor valori supreme. Teatrul este cel ce ofera

elementele spectacolului pentru ca propaganda sa fie încununata de succes.

Cinematografia are un rol istoric dar si informational, de aceea este un

instrument extrem de eficient pentru propaganda politica. Prin televiziune

persuasiunea propagandei este cea mai buna deoarece avem atât elemente

vizuale cât si auditive. Spre deosebire de celelalte instrumente ale

propagandei, televiziunea se adreseaza unui numar restrâns de receptori,

rezultând o abordare mai putin brutala.

     Comunicarea politica

Page 10: Nou Microsoft Word Document

Comunicarea politica este „o forma a comunicarii prin

intermediul careia se transmit intentionat si directionat mesaje având

continut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de

comunicare în masa sau prin alte instrumente si actiuni, transfer si

contratransfer informational care se realizeaza într-un câmp sau într-un

spatiu de actiune bine definit, într-o anumita perioada de timp, folosindu-se

tehnici si metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice

publicitatii si care are drept scop principal realizarea unei legaturi pe cât

posibil pozitive între actorii politici si opinia publica si invers” (pag 31-32

Flavius Calin Rusu).

Comunicarea politica poate fi definita în opinia autorului Andrei

Stoiciu, plecând de la definirea marketingului politic. Marketingul politic

este „metoda globala de organizare, prezentare, promovare a informatiei si

a resurselor necesare realizarii unor obiective politice” (pag 13). Resursa

cea mai importanta utilizata de catre marketingul politic este informatia. De

aici rezulta eticheta ce reprezinta o încarcatura simbolica, imaginea care

identifica, da valoare si reprezinta produsul. Astfel informatia este sursa

vitala a cunostintelor necesare unei campanii de marketing politic.

Comunicarea politica „include procedurile si actiunile prin care

este folosita si organizata informatia politica” (pag 14). Autorul este de

parere ca nu trebuie confundata sau identificata comunicarea politica cu

propaganda electorala. Comunicarea politica „include toate actiunile de

recrutate de personal, de conceptii, de ancheta, de marketing, de evaluare

strategica, de grafica, de analiza a peisajului audio-vizual, de calcul

financiar, de pregatire a raspunsurilor care preced, care pot fi tiparirea de

Page 11: Nou Microsoft Word Document

afise electorale sau interventia unui candidat pe postul de televiziune” (pag

14).

În cadrul aceleasi lucrari, , identifica patru reguli de baza ale

comunicarii politice: pastrarea coerentei, adaptarea campaniei la timpul

prezent, identificarea minimala si coordonarea maxima.

Pastrarea coerentei este în opinia autorului un tot unitar al

comunicarii politice. Deoarece exista diverse actiuni care se desfasoara la

momente diferite si de catre actori diferiti, este obligatoriu sa se pastreze o

consecventa. Succesiunea elementelor trebuie sa fie logica, foarte bine

gândita pentru ca de unitatea lor depinde si atingerea scopului final.

Unitatea actiunilor apare atunci când se elimina contradictiile la nivel intern

sau extern. Aceste conflicte pot aparea atunci când exista discrepante de

imagine, când un actor politic nu are un discurs fie conform ideologiei sau

inconsecvent. Cu alte cuvinte, lipsa coerentei însemna scaderea

credibilitatii omului politic, adica, scaderea numarului de votanti.

Adaptarea campaniei la timpul prezent, este o adaptare de fapt la

realitatea sociala, economica, politica si culturala a societatii în care

traieste. Populatia este cea care va da tonul si ritmul discursului

politicianului, pentru ca fara a raspunde la anumite nevoi va aduce cu sine

grave disfunctionalitati de imagine si de profil ale actorilor politici. De

aceea nici o campanie care a fost efectuata si a fost câstigatoare nu trebuie

sa fie considerata ca si eficienta din start.

Identificarea minimala, este procesul prin care se face prezentarea

produsului. „În marketingul politic, imaginea este cea care da valoare

Page 12: Nou Microsoft Word Document

produsului promovat, iar aceasta imagine trebuie sa reprezinte ceva diferit,

cu care un alegator sa se poata usor identifica” (pag 16). Cu alte cuvinte,

identitatea cuprinde doua componente majore, si anume apartenenta la un

grup si diferentierea în cadrul aceluiasi grup. Omul politic este parte

componenta a unui partid prin aderarea lui la ideologie, ceea ce îl face un

membru al grupului. Dar în acelasi timp este necesar ca omul politic sa se

diferentieze de ceilalti pentru a putea sa îsi creeze identitatea care îl va face

recunoscut si popular. Imaginea creata trebuie sa fie pozitiva si mai ales

mentinuta în aceasta pozitie.

Coordonarea maxima. Elementele ce compun comunicarea

politica trebuie puse într-o anumita ordine pentru a se folosi potentialul

fiecarui element la maximum. Pentru ca sa existe o coordonare eficienta

este nevoie te etapizarea procesului comunicarii politice precum si

respectarea termenilor limita stabiliti pentru îndeplinire etapelor. De

asemenea este necesara „respectarea tuturor regulilor de prudenta necesare

pentru a nu anticipa rezultatelor alegerilor sau deciziilor adversarilor,

pentru a nu miza sau folosii informatii care nu sunt sigure si verificate

s.a.m.d.” (pag 17)

Comunicarea politica, în opinia autoarei Camelia Beciu, are

urmatoarele elemente distinctive: o retea de interactiuni, dimensiunea

reprezentativa, ritualizarea, rolul mass-media, o practica democratica.

O retea de interactiuni. Comunicarea politica înseamna existenta

a mai multi de doi interlocutori. Actorii sociali ce poseda identitati diferite,

determina o retea sau o configuratie de retele de care trebuie sa se tina cont

în comunicarea politica.

Page 13: Nou Microsoft Word Document

„Din acest punct de vedere, comunicarea politica este un concept

global care vizeaza: institutii si actori cu resurse, proiecte si legitimitati

diferite; procese, interactiuni si relatii care au anumite configuratii si un

anumit impact social” (pag 16).

Comunicarea politica are un emitator pe lânga actorul politic si un

actor social ce nu poseda identitate politica. Spre deosebire de alte tipuri de

comunicare, comunicarea politica „înglobeaza contracte de comunicare

diferite, de unde si finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune si, în

acelasi timp, informare; strategie si în acelasi timp practica democratia”

(pag 16).

Dimensiunea reprezentativa. Un participant la comunicarea

politica trebuie sa îsi creeze un statut politic, asta daca nu l-a dobândit deja.

Comunicarea politica trateaza acele teme ce sunt de interes public si care se

încadreaza în perceptiile colective existente la un moment dat.

„Din aceasta perspectiva, comunicarea politica reprezinta un

«teritoriu» simbolic în care actorii politici negociaza constructia agendei

publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile,

grupurile sociale si societatea în ansamblu” (pag 16).

Ritualizarea. Comunicarea politica este un rezultat al interactiunii

dintre actorii sociali diferiti ce sunt reprezentati ai unor institutii, proces din

care rezulta o tipologie diversa a interactiunilor ce dau nastere comunicarii

politice.

„Din acest punct de vedere, comunicarea politica este mult mai

conventionala si mai ritualizata decât alte acte de comunicare” (pag 17).

Page 14: Nou Microsoft Word Document

Rolul mass-media este important în procesul comunicarii politice,

deoarece ajuta la o mai buna vizibilitate a informatiei politice pentru a

ajunge sa fie dezbatuta de catre public. „Mass-media sunt cele care pot

media interactiunea dintre participantii la comunicare politica si care

furnizeaza imagini ale acestei interactiuni. Asadar, mediatizarea este o

conditie intrinseca a oricarei actiuni de comunicare politica” (pag 17).

O practica democratica. Comunicarea politica în afara rolului

strategi pe care îl are pentru un actor politic, este si un mijloc de

implementare a unor practici sociale. Practicile de comunicare politica

dintr-o societate pot evidentia gradul democratic al unei societati.

     Tipologia comunicarii politice

Pentru a întelege mai bine comunicare politica, dar mai ales

abordarile care stau la baza definirii ei, Gerstle împarte în patru mari

abordarii definitiile comunicarii politice: abordarea din perspectiva

comportamentalista, abordarea din perspectiva structuro-functionalista,

abordarea interactionista si abordarea dialogica.

Abordarea din perspectiva comportamentalista. Unul dintre

pionierii comunicarii este H.D. Lasswell care în 1948 punea întrebarea

„Cine spune ce, cui, prin ce mijloace si cu ce rezultate?” pentru a putea

descrie o actiune de comunicare. Shanon si Wever propun în 1949, locica

teoriei matematice a comunicarii. Comunicarea este înteleasa mai întâi ca o

suma de factori din care fac parte emitatorul, mesajul, receptorul, codul,

canalul si situatia. Apoi, comunicarea este conceputa asemenea procesului

liniar, care este transmiterea informatiei continute în mesaj de la emitator la

Page 15: Nou Microsoft Word Document

receptor. Rezulta astfel ca efectul pe care al produce comunicarea asupra

destinatarului este ceea ce o caracterizeaza.

Definitiile ce insista pe procesul de transmitere sau pe efectul ce îl

produce sunt numeroase. Pentru G.A. Miller, „comunicarea este

transmiterea unei informatii de la un punct la altul” (pag 33). „Comunicam

pentru a influenta, pentru a produce un efect în concordata cu intentiile

noastre” (pag 33), este de parere D.K. Berlo. De la o astfel de idee a

comunicarii, este de parere Gerstle, ca s-a încercat definirea comunicarii

politice. H. Eulau, S.J. Eldersveld si M. Janowitz, politologi dar care aveau

la baza teoriile behavioriste, „imagineaza comunicarea drept unul dintre

cele trei «procese (cu liderul si cu structurile de grup) prin care influentele

politice sunt mobilizate si transmise între institutiile guvernamentale si

comportamentul electoral»” (pag 33).

Abordarea din perspectiva structuro-functionalista. Jacques

Gerstle este de parere ca o astfel de abordare „schimba definitia

comunicarii, înscriind-o în contextul societatii ca pe un ansamblu al

sistemelor aflate în relatie. Comunicare politica rezida în ansamblul de

procese interactive dintre elementele unui sistem si între acest sistem si

elementele înconjuratoare” (pag 35). Conceptele cheie sunt astfel sistem,

schimb, echilibru.

Sistemele, precum cele politice, economice, culturale, care

definesc societatea, folosesc un proces de transmitere de informatii prin

fluxuri specifice fiecarui mediu. Astfel politicul este situat pe o pozitie

secundara.

Page 16: Nou Microsoft Word Document

Comunicarea politica este „o activitate de comunicare, cu specific

politic în functie de consecintele ei, actuale sau potentiale, asupra

politicului”(pag 36) este de parere R. Fagen. Pentru K.W. Deutsche

„comunicarea politica nu are existenta proprie deoarece întreaga politica

trebuie analizata ca fiind o comunicare: «a conduce este, mai întâi de toate,

o activitate de comunicare»” (pag 36).

Eficacitatea sistemului este data de patru factori, este de parere

Jacques Gerstle: importanta informatiei, timpul de asteptare necesar

sistemului pentru refacere, câstigul realizat prin fiecare operatie corectiva si

deplasarea scopului comunicarii. De aceea Almond vede comunicarea ca pe

„elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese,

precum socializarea, atragerea, participarea” (pag 36). Potrivit lui D.

Easton, „comunicarea nu este un concept central, modelul sau

fundamentându-se pe aceeasi logica a schimbului de informatii între sistem

si mediu. Cerintele si suporturile care intra în sistemul politic sunt

transformate în decizii si reactioneaza asupra modelului printr-un

mecanism de feedback” (pag 36-37).

Comunicarea politica poate fi definita, dupa cum remarca

Camelia Beciu în lucrarea Comunicare politica, tinând cont de aspectul

instrumental al comunicarii politice si de cel institutional.

Aspectul instrumental clasifica comunicarea politica ca pe o

relatie de persuasiune între interlocutori, un proces de influentare si

intentionalitate.

Page 17: Nou Microsoft Word Document

Astfel, comunicarea politica este, pentru Belanger, „o relatie

sociala echivalenta cu influentarea, însa o influentare în primul rând voita,

transformata apoi în actiune sau, dimpotriva, în absenta actiunii, adica în

omisiune. Este întotdeauna vorba de o interventie intentionala în

comportamentul potential al receptorului” (pag 128 / 19).

McNair defineste comunicarea politica ca fiind o „comunicare

intentionala despre politic” sau „toate discursurile politice”, „nu numai

enunturile verbale sau scrise, ci si elementele vizuale de semnificatie

precum tinuta vestimentara, machiajul, pieptanatura, designul unui logo,

toate acele elemente de comunicare despre care se poate spune ca alcatuiesc

imaginea politica sau identitatea”. (pag 4 / 19)

Achache este de parere ca sunt necesare câteva conditii minimale

comunicarii, cu rol intentional: emitator, receptor, un spatiu public, unul

sau mai multe canale de comunicare.

Aspectul institutional percepe comunicarea politica ca pe „un

sistem alcatuit din resurse tehnologice, conditii etice, profesionale,

reglementari normative si conventionale destinate publicitatii politice”.

(pag 19)

Negrime considera comunicarea politica „un sistem complex de

comunicare a informatiei politice întretinut prin practici jurnalistice,

socializare politica si democratizarea institutiilor statului”. (pag 20)

Comunicarea politica este, pentru Wolton, „un spatiu în care se

relationeaza discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de

Page 18: Nou Microsoft Word Document

a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisti si

opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie”. (pag 107 / 20)

Veron, propune o abordare asemanatoare cu cea a lui Wolton.

Pentru Veron, analizeaza „produsele” comunicarii politice pornind de la

produsele mediatice: „fiecare produs final difuzat de media de informare

este o configuratie discursiva profund eterogena care rezulta din negocieri

multiple: produsul este traversat de strategiile diferitilor actori care intervin

în producerea sa. Altfel spus, este vorba despre o suprafata discursiva care

devine locul de întâlnire al unor operatori strategici de o mare diversitate”.

(pag 204 / 20)

Roland Cayrol în Noua comunicare politica, vedea procesul

comunicarii politice ca un rezultat al conlucrarii dintre „televiziune,

sondajele si publicitatea” (apud Thoveron pag 11), rezultând cea ce el

numeste sfânta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel

Thoveron în lucrarea Comunicarea politica azi, mai adauga un element,

acela fiind americanizarea, rezultând o cvadratura.

Norris adopta un model interactiv oarecum linear, pentru ca:

„comunicarea politica este un proces interactiv referitor la transmiterea de

informatie între oamenii politici, noile media si public. Procesul opereaza

de sus în jos, de la institutiile guvernului catre cetateni, orizontal, între

oamenii politici, si de jos în sus, de la opinia publica spre autoritati”. (pag 1

/ 20)

Gosselin defineste comunicare politica pornind de la tipologia

actiunii sociale propusa de Weber (apud Beciu). Comunicarea politica este

Page 19: Nou Microsoft Word Document

înteleasa atât ca o relatie pragmatica, cât si ca o structura institutionala.

Comunicarea politica este definita dupa doua axe: „una orizontala, care

vizeaza relatia actiune-receptare, si cealalta, verticala, care introduce

arenele si teritoriile în care se desfasoara comunicarea politica” (pag 21).

Abordarea integrata, sustinuta de Camelia Beciu, subliniaza ca un

act de comunicare politica este în acelasi timp: o „relatie” intentionala, o

luare de pozitie strategica, precum si un „spatiu” de interactiune; un

„ritual”, dar si un ansamblu de reglementari juridice; un dispozitiv

tehnologic si simbolic „care pune în scena” politicul, dar si o practica

democratica; un „mesaj” politic, dar si cognitie politica; marketing politic

dar agenda publica. Comunicarea politica, conchide autoarea, este

multidimensionala daca privim definirea ei nu prin un model linear sau

informational, ci unul constructivist sau discursiv.

     Dimensiuni ale comunicarii politice

Comunicarea politica, dupa cum remarca Jacques Gerstle, în

lucrarea Comunicare politica, are la baza trei dimensiuni fundamentale:

dimensiunea pragmatica, dimensiunea simbolica si dimensiunea structurala.

Pragmatica este definita ca acea arie care se ocupa cu studiul

practicilor reale de comunicare. Pragmatica se refera la „relatia care îl

uneste pe emitator de receptor si care este mediatizata de comunicare” (pag

25 P. Watzlawick apud Gerstle). Comunicarea politica devine în felul

acesta o forma a relatie sociale care se stabileste prin comunicare.

Interactiunea este realizata prin persuasiune, convingere, seductie,

informare, condamnare, negociere sau dominare. Rezulta astfel o

Page 20: Nou Microsoft Word Document

perspectiva practica a comunicarii, una care „poate fi conceputa ca o

reprezentare a politicului, definit ca spatiu social al tensiunii dintre

cooperare si conflict”(pag 26). Ideea de coopera este subiacenta

etimologiei termenului comunicare, cuvânt care sugereaza o transmitere de

informatii, la un amestec si la o partajare a semnificatiilor.

Simbolurile sunt ceea ce folosesc oamenii pentru a da un sens

experientei lor. „a simboliza înseamna a reprezenta realul si a stabilii un

raport de semnificatie între lucruri” (pag 28). Pentru a realiza acest lucru,

omul se foloseste de limbaj dar si de rituri sau ritualuri. Semnele care sunt

folosite nu doar în comunicarea politica, dar si în alte forme ale counicarii

umane se regasesc în coduri. Un cod dupa cum defineste autorul, „este un

stoc de semne si un repertoriu de reguli care se combina în mod potrivit

pentru membrii unei comunitati lingvistice” (pag 28).

Simbolurile ofera strategii ce pot avea grade diferite de

întrebuintare. Strategia simbolurilor se axeaza pe o alegere între descriere si

condensare. Simbolurile condensate se caracterizeaza prin marea

încarcatura semantica si prin puterea lor de evocare, de identificare ori de

protectie. Enuntarea „permite locuitorilor individuali sau colectivi sa

realizeze acte de limbaj controlate, sa aiba o grija mai mare sau mai mica în

privinta enunturilor si sa le ofere auditoriului spre a produce mesaje de

implicare, de interpretare sau de asociere” (pag 29). Comunicarea politica

trebuie sa se foloseasca de umorul popular al istoriilor si glumelor, care pot

fi un vector puternic al stereotipurilor sociale, rasiale si nationale.

Dimensiunea structurala face trimitere la caile prin care avanseaza

comunicarea politica. Acestea pot fi canale, retele si media prin intermediul

Page 21: Nou Microsoft Word Document

carora se deruleaza fluxul comunicarii. Conceptul de retea are doua

perspective, una sociala iar o alta de comunicatie.

Reteaua sociala se defineste „prin opozitie cu un aparat, drept o

organizatie sociala, neconstituita, adica limite imprecise, cu actanti putin

specializati în rolurile si conexiunile aleatorii” (pag 30).

Reteaua de comunicatie este reprezentata ca „o infrastructura,

adica un ansamblu de posibilitati materiale de comunicatie, care difera de

structura de comunicare definita ca ansamblul comunicarilor schimbate în

mod real în cadrul unui grup”. Prin structura comunicationala se întelege

avantajului material dar care nu realizeaza o structura reala a comunicarii.

Pentru a exista stabilitate în interiorul unei retele de comunicare este nevoie

de trei factori: resursele informationale distribuite inegal, interesul

partenerilor pentru schimb si repartizarea puterii în sensul controlului

informatiei.

     Comunicarea prezidentiala

Camelia Beciu în lucrarea Comunicare politica, defineste

comunicarea prezidentiala ca cea care desemneaza ansamblul practicilor si

tehnicilor de comunicare prin intermediul carora institutia prezidentiala

si/sau presedintele disemineaza informatia de interes public si national.

Comunicarea prezidentiala este în opinia autoarei una din cele

mai ritualizate forme de comunicare politica. Aceasta constatare se

datoreaza modului în care este perceput procesul de transmitere de

informatii din partea presedintelui. Momentele în care presedintele are o

interventie sau o convorbire devin momente exceptionale, ajung sa fie

Page 22: Nou Microsoft Word Document

evenimente în sine sau semne ca pe scena politica se întâmpla ceva de

importanta maxima, de aici rezulta asa numitul „contract” de comunicare.

Prin acest contract conchide autoarea presedintele este „reprezentantul

natiunii”, iar modul de adresare este alocutiunea.

Muchon analizând comunicarea prezidentiala din Franta, a

constatat ca aceasta este una din ce în ce mai personalizata. Astfel se face

trecerea de la ritualul ce caracterizeaza comunicarea prezidentiala si se

trece la o comunicare ce doreste sa puna accentul mai mult pe psihologia

personajului prezidential. Camelia Beciu este de parere ca modul de

adresare al presedintelui cu toate ca nu seamana cu o alocutiune propriu-

zisa, ea este tot perceputa ca o alocutiune, momente exceptional în care

presedintele comunica „în fata natiunii”.

Camelia Beciu considera ca presedintele „ca reprezentant al

natiunii, evoca sau celebreaza memoria colectiva” (pag 24). Atunci când

presedintele se adreseaza natiunii, natiune ce detine o anumita istorie, el o

face în calitate de cetatean, lider politic si lider simbolic. Ca lider simbolic,

presedintele se adreseaza natiunii-colectivitate, încarnând valori, caractere

si idealuri colective. Ca lider politic, presedintele comunica în numele unui

stat. Iar în calitate de cetatean, presedintele se adreseaza în numele opiniei

publice.

Pe lânga rolul important pe care îl are presedintele în comunicare,

tot atât de important este si rolul institutiei prezidentiale, a carui

comunicare se înscrie „în procesul cotidian al comunicarii politice” (pag

24).

Page 23: Nou Microsoft Word Document

Camelia Beciu realizeaza o împartire a modelelor de comunicare

prezidentiala prin prisma modului în care presedintii utilizeaza televiziunea

pentru a se adresa natiunii si a interactiunii dintre presedinte, mass-media si

public.

Denton si Hart (apud Beciu) sunt de parere ca spectacolul

politic se datoreaza televiziunii, care „submineaza adesea dimensiunea

democratica a comunicarii prezidentiale” (pag 24). Astfel rezulta: politica

popularitatii, televiziunea este cea care a determinat aparitia discursului

plebiscitar, a discursului destinat marelui public, consensual si popular;

politica aparitiilor publice, acapararea de aparitii publice, de capital

televizual; riscul demagogiei, televiziunea prin metodele de prezentare a

faptelor diminueaza rationalitatea în procesul decizional, rezultând o

diminuare eronata a publicului.

Mouchon (apud Beciu), formuleaza trei modele de comunicare,

ce tin seama de interactiunea ce are loc între presedinte si mass-media si

rolul pe care îl joaca publicul din perspectiva contactului cu presedintele.

Modelul autoritar sau modelul diadic, este modelul în care

presedintele se prezinta ca o autoritate menita sa raspunda întrebarilor

jurnalistului-vedeta cu privire la punctele esentiale ce intereseaza populatia.

Modelul agora, este modelul în care întrebarile provin din partea

unui public bine selectionat, dar care nu poate avea un dialog iar rolul

jurnalistului este acela de a selecta persoanele ce vor adresa întrebari, ne

mai fiind un purtator de cuvânt al opiniei publice. Mouchon este de parere

ca modelul agora prin diversitatea opiniilor este mai bun decât modelul

Page 24: Nou Microsoft Word Document

autoritar. Cu toate acestea, constata autorul, interventiile nu sunt egale, ci

proportionale cu statul participantilor, rezultând un rol infim din partea

publicului care se gaseste în ecuatia comunicarii doar pentru a fi

desfasurata comunicarea prezidentiala.

Modelul interactiv, este pentru Muchon, un model de comunicare

prezidentiala ce se desprinde complet de logica spectacolului. Spre

deosebire de modelul agora, modelul interactiv permite un dialog între

public si presedinte. Cu toate acestea exista riscul aparitiei sindromului

discutiei de cafenea. Adica, calitatea dialogului depinde foarte mult de

selectia participantilor si a interventiei acestora. Un alt risc ar mai fi

complexitatea întrebarii care nu permite un raspuns succint si convingator

din parte presedintelui.

Jacques Gerstlé în cartea Comunicarea politica este de parere ca

televiziunea a jucat un rol important în schimbarea si modelarea strategiilor

comunicarii prezidentiale. Sufragiul universal dar mai alese separarea

puterilor a determinat un proces de administrare zilnica a comunicarii

prezidentiale, pentru ca institutiile media, este de parere autorul, au

dobândit o importanta strategica în jocul puterii. Comunicarea electorala

avea rolul de a aduce popularitatea candidatului, iar acest proces este unul

de care presedintele nu se poate lipsi. Cu alte cuvinte „presedintele duce o

campanie fara oprire, în care comunicarea se bazeaza pe popularitate” (pag

92).

Institutia prezidentiala poate sa asigure un control al comunicarii.

Prin control, autorul, întelege modul în care va fi construita scena politica.

Page 25: Nou Microsoft Word Document

Politica de comunicare va putea sa gestioneze modul în care este organizat

un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.

Presedintele nu trebuie doar sa aiba acces la media direct, adica

prin discursuri, ele trebuie sa poata avea si o acoperire în cadrul

programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus,

„administrarea agendei prezidentiale permite orientarea acoperirii

mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualitatii” (pag 93).

Opinia lui Jacques Gerstlé analizând sistemul politic francez, unul

bicefal, este aceea ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie

în favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului

nu este împartit între Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra

unui singur om. În plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de

reprezentant al natiunii, rezultând astfel o acoperire media nesolicitata.

Dimensiunea functiei prezidentiale este cea care determina

strategia de comunicare. Presedintele, arata autorul, „în perioadele de criza

interna sau internationala, în conjuncturile electorale sau în timpul

exercitarii curente a puterii”, va trebuii sa gestioneze diversele aspecte

simbolice ale rolului de: „gardian al institutiilor, garant al unitatii nationale,

arbitru, figura tribuniana, sef militar si diplomat” (pag 94). Situatiile de

criza în care presedintele este privit ca un garant al libertatii cetatenilor, are

suportul segmentelor de opinie ostile.

Comunicarea prezidentiala merge mai departe pâna acolo încât

vrea sa controleze scena, modul în care este distribuita informatia dar mai

ales ce fel de informatie ajunge la public.

Page 26: Nou Microsoft Word Document

De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé,

comunicarea prezidentiala are ca baza de sustinere „administrarea

popularitatii presedintelui si a deciziilor acestuia, precum si de mentinerea

legitimitatii” (pag 94). Functia de presedinte permite orientarea strategiilor

de comunicare spre o anumita problema, fie crearea unei noi directii ce

trebuie dezbatuta. Perioadele de criza sunt cele mai bune momente pentru

presedinte sa îsi transmita mesajul, iar oricare ar fi situatia criza sau

ameliorare, el trebuie sa îsi orienteze discursul în asa mod încât el sa se

plieze pe situatia data.

Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la

relatarile televizate sau la articolele aparute în ziare, ci pot fi deplasarile în

strainatate sau acele gesturi de forta simbolica.

Jacques Gerstlé defineste comunicarea prezidentiala nu doar ca o

reducere la câteva tehnici, ci ca pe „un ansamblu de eforturi ale

presedintelui, canalizate în directia unui control – prin cuvânt, tacere,

actiune – al definirii situatiei politice oferite de mijloacele media si de alti

actanti politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de pozitia institutionala”

(pag 96). Obiectivul consta în a orientarea eforturilor spre o reprezentare a

eforturilor spre o redare a situatie care sa fie conforma cu punctele de

vedere ale presedintelui. Pentru ca acest obiectiv sa fie îndeplinit trebuie

administrate din timp luarile de cuvânt, a intervalelor de tacere si a politicii

simbolice.