Meşteşuguri populare

Originalitatea fiecărui popor se caracterizează prin potențialul creator, care își găsește expresia în cultura materială și spirituală. Un loc aparte în această cultură îl ocupă meșteșugurile populare.

Din cele mai vechi timpuri în Moldova alături de agricultură, păstorit populaţia sătească avea cu un şir de îndeletniciri practice, care formează aşa-numita „industrie casnică”, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, braţele de muncă ale membrilor casei în vederea satisfacerii necesităţilor funcţionale şi estetice ale familiei.

Uneltele de muncă, mijloacele de transport, utilajul tehnic folosit la prelucrarea cerealelor, plantelor

textile, confecţionarea şi finisarea ţesăturilor populare, precum și îmbrăcămintea, obiectele de uz casnic şi mobilierul ţărănesc, atributele de ritual folosite la celebrarea căsătoriei, cumătrie, la ritualul funerar, la sărbătorile calendaristice etc., demonstrează un mare registru de obiecte – mărturie a talentului şi înţelepciunii poporului nostru.

Pentru a satisface cerinţele gospodăreşti şi a vieţii rurale în Moldova s-au dezvoltat un şir de meşteşuguri, unde meșterii produceau şi realizau produsele sale la comandă şi pentru piaţă. Astfel conform recensămîntului din 1774-1777 sînt fixate circa 157 îndeletniciri, meşteşuguri. În secolul al XIX-lea – numărul lor a devenit şi mai mare. Strîns legaţi de agricultură erau şi acei care îndestulau satul cu produsele alimentare necesare: morarii apoi cei care storceau uleiul, făceau băuturile (berarii, rachierii), articolele de panificaţie (colăcarii, plăcintării), dulciurile (halvagii, cofetarii).

Dezvoltarea păstoritului a contribuit la apariţia categoriei de meşteşugari, care erau preocupați de prelucrarea şi prepararea produselor în urma creşterii vitelor: meşteşugari care pregăteau mezelurile – pastramagii, furmagii, meşterii în prelucrarea pieilor (dubălari, cojocari), în pregătirea brînzeturilor (caşcavagii) etc. De exemplu, la mijlocul anilor 30 ai secolului al XIX-lea Basarabia ocupa un loc important în exportul pastramalei, prunelor negre uscate, brînzei de oi, nucilor, vinurilor în Europa şi Rusia.

Către jumătatea a doua a secolului al XIX-lea un şir de meşteri practică producerea la comandă şi pentru piaţă. Prin urmare, are loc şi o specializare în anumite domenii şi procedee tehnice. Aşa apare grupul de bucătărese pentru pregătirea bucatelor special către nuntă, cumătrie. În industria casnică a textilelor se specializează în vopsitul lînii, alesul covoarelor, ţesutul prosoapelor, brîielor, sumanului, nividitul urzelii etc.

Unele meşteşuguri în secolul al XIX-lea iau amploare, cuprinzînd tot mai multe braţe de muncă. Prin anul 1894 numai în judeţul Orhei erau 9 centre de produs ceramică: s. Cinişeuţi, Iurceni, Văşcăuţi, Mîndra, Frumoasa, Hodjineşti, Păuleşti ş.a. Numai în s. Cinişeuţi cu olăritul se ocupau 184 familii, circa 600 oameni. În tot judeţul Orhei vasele de ceramică se ardeau în 237 cuptoare de ars ceramică. Meşteşugarii olari, ca şi spătarii, abajerii realizau mărfurile pe tot teritoriul ţării, deseori schimbînd vasele pe produse agricole.

Totodată cu dezvoltarea marii industrii urbane în viaţa satului moldovenesc pătrund noi materiale, unelte, ţesături, coloranţi, obiecte de uz casnic, produse alimentare, care au contribuit la transformarea şi pierderea multor forme de activitate tradiţională şi înlocuirea lor cu produse industriale. Drept urmare în multe sate s-a redus alesul covoarelor, broderia costumului, coptul pîinii, colacilor, uscatul fructelor, pregătirea mezelurilor în condiţii de casă. S-a redus meşteşugul de confecţionare a vaselor de ceramică, împletitul din salcie, papură, paie, şi a. În decorul locuinţelor tot mai mult pătrund obiecte standardizate produse de fabrică (mobilier, ţesături, covoare etc.).

Astăzi meşteşugurile populare merită să devină noi direcţii economice strîns legate de materia primă locală obţinută din agricultură, păstorit ş.a., folosind resursele naturale, braţele de muncă libere pentru a îndestula cerinţele şi gusturile pieţii contemporane.

Marele interes faţă de meşteşugurile populare este motivat nu numai de aprecierea obiectivă a valorilor vitale, estetice şi etice, dar şi din cauza unei crize ecologice legate de pierderea capacităţilor de creaţie, de valorificare a bunurilor materiale, de slăbirea continuităţii între generaţii şi destrămarea patrimoniului tehnico-cultural şi etnic al poporului. De faptul cum vom reveni la valorile etnoculturale, depinde viitorul şi continuitatea neamului, destinul culturii etnice.

Prelucrarea artistică a lemnului

Lemnul în natură este materia primă esenţială, care l-a ajutat pe om din vremuri imemorabile să supravieţuiască, oferindu-i posibilitatea de a-şi construi adăposturi, confecţiona unelte şi obiecte necesare. Din motivul că lemnul nu rezistă la umezeală şi arşiţă, obiectele făcute din lemn au dispărut fără a lăsa urme şi mărturii evidente despre istoria valorificării lui. Unele descoperiri arheologice atestă amprente ale obiectelor din lemn pe teritoriul din sud-estul Europei lucrate cu circa VII milenii în urmă. Au fost găsite rămăşiţe a locuinţei din lemn, forme de paturi, mese, mijloace de transport cu două roţi, luntre scobite în trunchi de copac, unelte pentru prelucrarea

lemnului. Xenofon, Ovidiu amintesc în scrierile lor despre diferite obiecte de lemn la geto-daci.Prelucrarea lemnului a continuat să rămînă o îndeletnicire de bază a bărbaţilor pe parcursul tuturor

timpurilor. Terminologia multor obiecte din lemn mărturiseşte convingător despre vechimea meseriei prelucrării lemnului. Uneltele de fier pentru prelucrarea lemnului găsite de arheologi, denotă faptul că din evul mediu timpuriu în branşa meşterilor lemnari au existat diferite specializări. Aceştia erau: strungarii, dulgherii, butnarii, rotarii, tîmplarii, podarii, blidarii, albierii, crucerii, spătarii, covătarii, fusarii, lingurarii etc.

Înaintaşii noştri erau preocupaţi şi de valorificarea artistică a lemnului, fapt demonstrat de dezvoltarea ornamenticii populare, utilizarea continuă a motivelor geometrice (rombul, cercul, linii văluroase, frînte sau curbe, zimţi, motivul şarpelui, rozete, stele, etc.).

Categorii de lemn şi însuşirile lor Cele mai frecvent utilizate soiuri de lemn erau: salcîmul, frasinul, stejarul, cornul, nucul, gorunul,

cireşul, bradul, pinul, şi a.Cunoştinţele despre calităţile lemnului se transmiteau urmaşilor. Se ştia, că gorunul – o specie a

stejarului, rezistent la umezeală, elastic ca structură a lemnului se foloseşte la confecţionarea doagelor. Fagul, care este un lemn tare, era folosit ca material de construcţie, unelte, mobilă etc. Carpenul, cu toate că e lemn tare şi dens, putrezeşte repede, se prelucrează greu, se utilizează la confecționarea uneltelor de lucru. Frasinul era bun pentru butucii de la roată, loitre, inimi de car, doage. Cornul este un lemn tare, care servea la prelucrarea obiectelor tari, dinţilor de spată, cuielor etc. Cele mai frumoase piese de mobilier se confecţionau din lemnul de nuc, iar din cireş – cele mai uşoare ploşti pentru băutură, linguri, lemnul de paltin servea pentru obiecte mici, instrumente muzicale, etc.

Copacii se tăiau toamna sau iarna, după căderea frunzelor, se descojeau, lăsîndu-se vîrful cu frunze ca să extragă seva din tulpina copacului. Tăierea copacilor cuprindea un şir de operaţii: tăierea, curăţirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea.

După tăierea copacilor, pentru a putea lucra din ele anumite obiecte, lemnarii aveau grijă să usuce lemnul şi să prevină apariţia cariilor. Pentru aceasta se foloseau un şir de metode: pentru anumite scopuri lemnul se decojea, se trecea prin foc – „pîrlindu-l”, alteori îl urcau în pod şi-l afumau de la 0,5 – 1 an de zile, sau îl uscau în aer liber ferit de soare pînă la 3 ani. Pentru confecţionarea detaliilor mijloacelor de transport, roţi, butuci – lemnul se ţinea cîteva luni în gropi umplute cu gunoi de la vite (Plinius cel Bătrîn scrie că aceeaşi modalitate era utilizată în vechiul Egipt).

Reieşind din necesităţile de obiecte casnice ale populaţiei şi din bogăţia pădurilor pe teritoriul nostru, pe parcursul timpului lemnarii s-au specializat în confecţionarea diverselor articole. Termenul lemnar este un nume generic. Lemnarii se ocupau de construcţia caselor şi în funcţie de obiectele confecţionate s-au desprins un şir de meşteri specializaţi în împodobirea casei, confecţionarea mobilierului ţărănesc, ustensilelor şi uneltelor de lucru, vaselor şi accesoriilor de bucătărie, mijloacelor de transport terestru şi acvatic, etc.

Uneltele meşterilor lemnariÎncă din vechime au fost create şi utilizate un şir de unelte, care se foloseau în funcţie de tehnica de

confecţionare a obiectului.Pînă la apariţia în secolul al XIX-lea a fabricilor şi maşinilor cu aburi de tăiere a lemnului, uneltele de

tăiere şi prelucrare a lemnului au fost confecţionate manual şi prezentau: topoare de diferite mărimi, de tăiat şi de despicat, securi de diferite lăţimi, ferăstrăie de mînă cu pînză lungă și cu două mînere, suporturi pe care se aşează lemnul în timpul lucrului – „capră”, beschie, compas, ţărcălău, sfredelul, priboiul, tesla, cioplitorul, rîndeaua, gealăul, dălţi, ciocanul, maiul de lemn, etc.

În dependenţă de funcţiile şi operaţiile executate de uneltele menţionate, practic în fiecare grupă existau mai multe varietăţi, de exemplu: bărdiţă de bătut draniţa, bardă cu coasă lungă, bardă lată, bardă de feţuit, bărdoaie, bardă mică; sau – topor cu coadă lungă la tăiatul lemnelor, la cioplit, topor de crăpat butuci, topor cu gît scurt, etc.

Cît priveşte domeniile de activitate a meşterilor lemnari este interesant faptul folosirii măsurărilor pentru corectitudinea lucrărilor: folosirea firului cu greutate de plumb, controlul direcţiei verticale şi orizontale se făcea cu „nivelul cu bulă de aer” (cumpănă), unghiurile se trasau cu „colţarul”, cercurile se măsurau cu compasul (în caz de lipsă a lui se făcea cu aţă şi un chiron). Dulgherii foloseau măsuratul cu degetele, latul palmei, palma, pasul, cotul, cu aţa.

Obiecte de lemn produse de meşteşugarii lemnari1) Elemente constructive de lemn ale locuinţelor umane (poduri la case, costoroabă, căpriori, chingi,

grinzi, tîrnaţ, verandă, foişor sau tindă, balcon, frontoane, dantele şi stîlpi decorativi, uşi şi ferestre decorative, acoperişul de şindrilă, coloane, etc.);

2) Garduri şi porţi de lemn (din nuiele, din ţăruşi, din leaţuri, din beţe); porţi mari; porţi mici, portiţă, porţi acoperite, porţi sculptate, porţi înfundate etc.;

3) Elemente de lemn la construcţia fîntînilor: frontonul fîntînii, ciuturi la fîntînă, strejele fîntînii, zidurile (gardul de la fîntînă, acoperişul fîntînii, ulucul, scaunul de la fîntînă, obiecte de cult etc.);

4) Mobilier ţărănesc:a) Lada pentru păstrarea îmbrăcămintei, scrin sau sunducuri pentru pînzeturi, lăzi de zestre în care

se păstrau cele mai bune haine ale fetei şi ţesăturile de zestre. Lăzile de zestre se înfrumuseţau prin cioplire, scobire, vopsire, avînd diferite motive ornamentale simbolice;

b) Paturi şi laviţe folosite pentru odihnă şi somn;

c) Mese joase – rotunde, mese înalte (cu tăblie dreptunghiulară, rotundă), masă cu dulăpior,

d) Scaune, bănci cu spetează, osloane, culmi de haine, taburete, cuiere de haine, grinzi, poliţe, blidare de perete, colţar, dulăpior, etc.;

e) Leagăne pentru copii – suspendate, leagăne aşezate pe podea, albie scobită în trunchi de copac, leagăne portative pentru a purta copilul în spate. Leagănele portative sînt uşoare şi frumos decorate;

f) Categorii de obiecte necesare în casă, în gospodărie etc. Obiecte de păstrat produse alimentare, de pregătire a bucatelor (funduri, piuliţe, melesteu, citoare, toporişti, păhăruţe, căuşe etc.), furci de tors (furci de brîu, furcă cu talpă, furcă cu scăunaş, furci cu coarne etc.), spete de ţesut, vergi de la sulul de ţesut, linguri, blide, albii, fuse de tors, străchini de lemn, baniţe, site; piese de măsurare – dimirlie;

g) Instrumente muzicale din lemn: fluiere, tilinci, flaute, cavale, clarnete, buciume, cimpoi;

h) Unelte agricole – furci de fîn, greble, îmblăcie etc.;

i) Obiecte ale dogarilor, care se divizau în butnari sau dogari, văsari sau ciubărari, care confecţionau un şir de instrumente de lucru pentru fabricarea butoaielor, putinelor, vaselor de băut, doniţelor, cofelor, căuşelor, ciuturelor, găleţilor, tocitoarelor, ciuberelor, sărăriţelor;

j) Piese legate de mijloacele sau vehiculele tradiţionale de transport, executate de meşterii rotari (roţi, leuci, obezi, butuci, spiţe, coşuri de căruţe, furgoane, leici etc.).

Din analiza mărturiilor istorice şi a datelor etnografice colectate pe teren şi a terminologiei pieselor din lemn rezultă că străvechea îndeletnicire a prelucrării lemnului era practicată de bărbaţi, rămînînd una dintre ocupaţiile lor de bază, care a supravieţuit în satele Moldovei datorită materiei prime naturale utilizate, frumuseţii structurii şi gamei calde a lemnului, a miresmelor plăcute şi sănătoase emanate de lemn.

Prelucrarea artistică a pietrei

Prelucrarea pietrei, inclusiv măiestria de a da obiectelor o anumită formă, un stil − cel al frumosului, a apărut cu multe milenii în urmă. Săpăturile arheologice au făcut mai multă lumină în a cunoaşte rădăcinile ei. Evident, că primele lucrări apărute au fost obiecte utile (scaune, pietre de hotar, uluce, cuţite şi aşchii de cremene). Pe timpuri aceste obiecte şi le pregătea fiecare pe lîngă gospodăria sa. Arheologii, însă, au găsit multe obiecte sculptate din piatră din epoca tripoliană (statuete stilizate, greutăţi pentru războiul de ţesut vertical, fusoioale pentru fusele de lemn, servind la răsucirea fibrelor vegetale, monumente funerare, pietre ornamentate instalate la izvoarele cu apă, la fîntîni şi m. a. Unul dintre cele mai valoroase monumente de artă din piatră din Moldova este

biserica Adormirii Maicii Domnului din Căuşeni de la mijlocul secolului al XVI-lea şi picturile murale pe piatră. Toate acestea demonstrează vechimea meşteşugului legat de bogăţiile naturale şi creativitatea omului în a confecţiona obiecte din piatră de întrebuinţare largă.

Republica Moldova dispune de depozite bogate de piatră calcaroasă, marnă, gresie, piatra albă ş.a.Domeniul de prelucrare artistică a pietrei este unul foarte complicat şi anevoios, care necesită

conlucrarea cîtorva persoane. Deosebit de grea este dobîndirea sau extragerea blocurilor de piatră din carieră, de la adîncime. Specificul prelucrării pietrei, la fel ca şi la alte meşteşuguri a contribuit la divizarea lucrului pe etape (dislocarea blocurilor mari, separarea în blocuri după mărime aproximativă obiectelor planificate, modelarea iniţială a petrei şi alte etape de prelucrare). În mare parte mărimea şi calitatea blocului dislocat, conducea la cioplirea anumitor obiecte. Important în aprecierea complexităţii acestui meşteşug bărbătesc este să menţionăm numărul impunător de unelte de lucru, la dislocarea blocurilor de piatră (ciocane mari, diferite tîrnăcoape cu ciocuri ascuţite, dălţi de diferite mărimi, maiuri de lemn, ferestrăie, pene din lemn tare ş.a.

Alte unelte sînt necesare pentru fasonarea pietrei şi redarea unei anumite forme, după care urmează prelucrarea ei artistică. La modelarea pietrei de asemenea sînt necesare anumite unelte: compasuri de măsurare, pîrghii şi pile pentru diferite operaţii, dălţi de diverse mărimi, ciocane felurite ş. a.

Piatra a fost întotdeauna folosită ca materie primă pentru diferite obiecte. Cel mai mult piatra începe să fie folosită la începutul secolul al XIX-lea la construcţia clădirilor din oraşe, iar în prezent şi pentru casele contemporane de la sate. Pentru construcţia caselor cu 1-2 etaje de la sate se taie „cotileţi de piatră”, dar se foloseşte şi piatra „but” neşlefuită. În satele din preajma carierelor de piatră nu numai casele, ci şi stîlpii casei, balustradele, zidurile, fîntînile, stîlpii de la poartă şi m. a. sînt construite din piatră. Acestea sînt frumos ornamentate cu motive geometrice vegetale stilizate, etc. Drept exemplu poate servi zona Orheiului cu un şir de sate din apropierea rîului Răut (Butuceni, Trebujeni, Brăneşti, Măşcăuţi, Morovaia, Furceni, Pogorniceni, Ivancea ş. a.). Modul de împodobire al caselor, beciurilor, porţilor este aici deosebit de original şi decorativ. Impresionează monumentalismul coloanelor (patrunghiulare, rotunde, hexagonale) netede sau cu ornament, iar în partea de sus cu capiteluri. Numărul coloanelor (4, 6, 7) depinde de lungimea faţadei casei, care sînt unite între ele cu „parapeţi” de 60-70 cm înălţime tot din piatră. Cele mai frecvente motive ornamentale sînt diferite figuri geometrice (romburi, rozete, semne solare, forme de spirale, linii zîmţate), motive vegetale (cîrlige cu viţă-de-vie, trandafirul, laleaua, motive aviomorfe ş. a.) legate de unele simbolisme.

Decorul faţadei beciului, stîlpii de la poartă, hogeagurile, colacii de la fîntînă, deseori cu inscripţii ale anului de construcţie, ulucele de adăpat animalele ş. a. alcătuiesc o unitate stilistică cu decorul casei. Satele amintite din zona Orheiului, au o arhitectură a caselor unică şi originală, bine stabilită − din piatră cu coloane decorative – un stil ornamental caracteristic acestei părţi a Moldovei. O trăsătură specifică a decorului din piatră o formează motivele ornamentale săpate, cioplite prin caneluri care sînt vopsite în culori: albastru, galben, verde, auriu. Motivele geometrice tăiate în piatră au multe trăsături comune cu crestăturile în lemn. E de remarcat că coloanele din piatră se vopsesc cu var alb, uneori siniliu.

Un rol deosebit în prelucrarea artistică a pietrei este ocupat şi de un alt centru − satul Cosăuţi din raionul Soroca, care fiind bogat în depuneri de piatră tare – „gresie”, încă de pe timpuri a servit pentru prelucrarea artistică a pietrei, respectiv pentru confecţionarea: monumentelor, troiţelor, răstignirilor, crucilor de morminte ş. a. În satul Cosăuţi s-au format un şir de meşteşugari – pietrari vestiţi: A. Ciumac, U. Lozan, I. Gîtlan, S. Belous, I. Sapojnic, V. Ştirbu, dar şi familii întregi Hămuraru, Zagaevschi, Zolotariov ş. a., care au pregătit o serie întreagă de tineri-ucenici în acest domeniu. Pietrarii din Cosăuţi execută lucrări la comandă pentru mulţi comanditari din satele republicii, ei au permanent ofertă de monumente şi cruci funerare de mormînt, monumente istorice, troiţe şi răstigniri pentru diferite localităţi la intersecţii de drumuri, la fîntîni etc. Înălţimea lucrărilor este diferită, ajungînd în medie la 3-5 m. Formele şi motivele decorative sînt deseori propuse de comanditari, însă se ţine cont de particularităţile tehnice decorative de prelucrare a pietrei. În principiu aceste monumente nu se vopsesc.

La nordul Moldovei activează pietrari, care lucrează în piatră albă poroasă cu granulaţii de la cariera din preajma satului Gordineşti, raionul Edineţ, aici de asemenea se produc monumente, stele şi cruci funerare, troiţe, hogeaguri ş. a.

Сeramica populară

Olăritul reprezintă o activitate meşteşugărească specializată prin posedarea unor procedee tehnice de modelare a lutului (argilei) în scopul obţinerii diverselor produse de ceramică, care erau utilizate în gospodărie. Olăritul pe teritoriul Moldovei a inclus și fabricarea olanelor, a cărămizilor arse pentru construcţia locuinţelor. Vasele de ceramică arsă sînt apreciate pînă astăzi ca documente arheologice în baza cărora se fac concluzii despre cultura vechilor civilizaţii. Olăritul are o istorie milenară şi există diferite opinii despre geneza acestui important meşteşug, care din cele mai vechi timpuri asigura comunitatea şi piaţa cu obiecte de ceramică. Acest gen de activitate în Moldova a fost îmbrăţişat mai întîi de bărbaţi, dar în comun cu femeile, care îndeplineau un şir de lucrări auxiliare.

Despre perioada timpurie a dezvoltării olăritului ne vorbesc materialele săpăturilor arheologice realizate în multe localităţi din republică. În epoca medievală deja se practica confecționarea vaselor din „lut sec” pentru pregătirea bucatelor, iar pentru păstrarea lichidelor – din „lut gras”.

Tehnici de lucru Ca materie primă pentru confecţionarea vaselor se foloseşte lutul sau argila, care se găsește în toate

localităţile, la diferite adîncimi. Prelucrarea lutului include cîteva etape importante:a) Extragerea şi alegerea lutului de impurităţi;

b) Pregătirea lutului muiat cu apă prin frămîntare şi dospire de cîteva ori pentru a obţine o anumită plasticitate; c) Mărunţirea lutului prin tăierea lui în felii subţiri cu o cuţitoaie în formă de semicerc. Deseori în argilă sînt adăugate substanţe degresante şi iarăşi se pune la dospit;

d) După o pregătire suficientă a lutului urmează faza de modelare a vaselor. Meşterul din nou taie felii subţiri de lut şi le frămîntă pentru a forma un bulgăre omogen de mărimea vasului planificat. Modelarea se face manual pe aşa-numita „roata olarului”, care prezintă o unealtă de lemn formată din două discuri rotunde unite printr-un fus gros (de 10 cm) vertical de aproximativ 50-60 cm înălţime. Roata olarului este întărită pe un scaun. Aşezînd boţul de lut pe platoul de sus (cu diametrul 25-30 cm), meşterul mişcă cu piciorul discul de joc (de 60 cm diametru), astfel punînd în mişcare ambele discuri. Modelarea unui vas începe de la un bulgăre de lut, trecînd apoi în formă conică, apoi cilindrică, formînd de jos în sus fundul, apoi mijlocul şi partea de sus a vasului, nivelîndu-l cu o cîrpă umedă sau o bucată de piele. Cînd vasul e gata, cu o aţă tare sau sîrmuliţă subţire se desprinde fundul de pe discul de lemn şi se pune pe poliţe la uscat la umbră;

e) În continuare vasele uscate se „angobează”, adică se acoperă cu o pastă albă sau roșie din humă diluată cu apă, care astupă orice porozități sau defecte datorate impurității materialului folosit. Vasele se usucă timp de două-trei săptămîni.

f) Împodobirea vaselor se realizează prin diferite procedee tehnice şi cu ajutorul coloranţilor. Una dintre modalitățile de ornamentare este metoda de înfrumuseţare prin adîncituri, care se fac cu unghia sau cu o scîndurică în timpul modelării vasului umed. Astfel se obţin linii curbe sau drepte în cîteva rînduri.Vasele pot fi decorate fiind deja uscate. Ca coloranţi servesc lutul de diferite culori (alb, roşu, cafeniu) şi anumite roci de piatră, care conţin oxid de fier. Ele se mărunţesc, se macină şi se moaie în apă. Cu o pensulă specială vasele se vopsesc, fiind mişcate pe roata olarului ca ornamentul să fie uniform. Deseori de ornamentarea vaselor se ocupau şi femeile.

g) Arderea vaselor are loc în cuptoare speciale de ars ceramică. Încă începînd cu secolele al X-lea - al XIV-lea erau răspîndite cuptoarele orizontale şi mai puţin cele verticale. Aşezarea vaselor în camera de ardere este diferită în dependenţă de forma lor. Arderea are loc circa 12 ore prin menţinerea focului în permanenţă, dar temperatura lui diferă la diferite etape. Arderea are loc în 2 feluri: datorită pătrunderii oxigenului la toate etapele se obţine ceramica roşie sau prin ardere „incompletă” (inoxidantă) se obţine ceramica neagră. Astfel pe teritoriul Moldovei au existat un şir de centre de olărit, care se specializaseră în arderea ceramicii roşii sau negre: s. Cinişeuţi (r-nul Rezina), s. Iurceni (r-nul Nisporeni), s. Hogineşti (r-nul Călăraşi), s.Ţîgăneşti (r-nul Străşeni), s. Ncolaievca (r-nul Ungheni), mun. Comrat, Orheiul-Vechi etc.Vasele erau arse o dată sau de două ori în dependenţă de modul lor de înfrumuseţare. În mare parte se

confecţionau vase glazurate sau smălţuite în verde, alb, cafeniu. Pentru a obţine acest efect estetic vasele după prima ardere se acopereau cu smalţuri, obţinute prin arderea de plumb, cupru (aramă) şi îmbinarea prafului lor cu nisip şi alte substanţe. Apoi avea loc a doua ardere pentru a obţine vasele smălţuite. Astăzi acest proces de vopsire cu smalţuri se realizează înainte de ardere, pentru a evita a doua ardere.

Formele vaselor de ceramică

Vasele de ceramică satisfăceau anumite cerinţe ale modului de trai şi corespundeau ocupaţiilor populaţiei. Vasele erau destinate păstrării produselor, preparării bucatelor, transportării lichidelor, serveau drept piese decorative şi jucării, etc. Aceste vase pot fi clasificate şi după culoarea lor – ceramică roşie şi neagră; după forma lor – plată, înaltă şi complexă; după felul de decorare – ceramică nesmălţuită şi ceramică smălţuită, vopsită şi nevopsită, ceramică lustruită şi nelustruită; ceramică de forme mari şi plastica mică, etc.

a) în număr mare erau confecționate oalele pentru pregătirea bucatelor, îndeosebi a sarmalelor, cartofilor copţi cu carne, verzei cu carne, etc. Foarte importantă era respectarea formei şi a proporţiilor, deschizăturii gurii (gîtului) oalelor.

b) În fiecare familie se găseau diferite oale, gavanoase mari şi înalte pentru păstrarea produselor alimentare (magiunuri, dulceţuri, brînză, carne topită, slănină, grăsime, borşul împlut etc.).

c) Un alt grup mare a vaselor de ceramică îl reprezintă ulcioarele, oalele de lapte, burluiele pentru apă, vin, ulei a căror proporţii şi forme erau diferite. În dependenţă de destinație diametrul gurii ulcioarelor era diferit (de la 3 cm – 12 cm). Aproape toate aveau toartă şi diferite înălţimi.

d) De mare popularitate s-au bucurat formele plate ale vaselor de ceramică: străchini, castroane, farfurii, platouri, hîrgăie. Aceste forme sînt cunoscute pe teritoriul Moldovei încă din cele mai vechi timpuri. Formele şi proporţiile vaselor plate erau diferite şi în funcție de destinaţie.

e) Vase mici de ceramică (căni, candele, solniţe) şi alte piese cu funcţii decorative, jucării, ocarine, figurine şi a.

 Decorul vaselor de ceramicăVasele de ceramică erau împodobite prin multiple procedee tehnico-decorative, formîndu-se un stil

tradiţional deosebit, artistic şi decorativ. Decorul vaselor este un rezultat al diversității formelor artistice, obținute prin procedeele de ardere a ceramicii roşii, sure şi negre, prin împodobirea cu adîncituri şi zgîrîeturi, prin angobare şi vopsire, smălţuire sau glazurare, prin desenare sau pictare cu angobă, etc. Cromatica vaselor de ceramică este bazată pe un spectru redus de culori obţinute şi preparate din hume şi luturi colorate: roşu, verde, galben, sur, alb, iar prin arderea cuprului se căpăta culoarea verde, etc.

Cele mai răspîndite ornamente au fost bazate pe motivele în formă de linii drepte, curbe, spiralate, unghiulare, punctate, în formă de adîncituri sau prin aplicaţie, figuri zoomorfe, aviamorfe, geometrice, vegetale de mare varietate şi expresii artistice armonios legate de forma şi funcţia obiectelor. Comercializarea vaselor de ceramică se realiza cu carele pe tot teritoriul Moldovei, fiind vîndute sau schimbate pe produse cerealiere, la fel procedau și meșterii de pînze și spate, care aveau însă și alte metode de realizare a producției pe teritoriul țării.

În Republica Moldova arta olăritului este foarte puţin practicată comparativ cu secolele trecute. Tradiţiile se mai păstrează datorită unor meşteri entuziaşti şi artişti plastici, susţinuţi prin diferite forme de concursuri şi expoziţii organizate de Uniunea Meşterilor Populari, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istoria naturii, Ministerul Culturii.

Ceramica contemporană a suferit multiple influenţe prin elemente parvenite din cultura altor etnii şi elemente inovaţionale, dar deseori străine tradiţiilor populare. În prezent fenomenul tehnico-artistic al olăritului necesită o identificare şi cercetare ştiinţifică, o abordare instituţională de valorificare, de dezvoltare şi promovare a bogatului tezaur de forme şi expresii culturale.

Prelucrarea artistică a pielii şi a blănurilor

Materialele arheologice din secolele al X-lea – al XIV-lea demonstrează că în cultura balcanică-dunăreană populaţia se îndeletnicea cu vînatul şi creşterea oilor, a vitelor cornute mari, a cailor şi porcilor. Mai aflăm graţie informaţiilor arheologice, că  populaţia locală se îndeletnicea cu vînătoarea – erau vînate următoarele animale: vulpi, iepuri, cerbi, bursuci, iar pieile acestora erau folosite. Ocupaţia de bază în secolele al XV-lea – XVII-lea era agricultura și vităritul, fapt confirmat şi de săpăturile arheologice, realizate în satele Bălţata, Ruseni, Poiana, Gura Bîcului ş.a. Călătorul străin din secolul al XV-lea,

veneţianul Donado de Lezze scria despre Moldova, că e o ţară îmbelşugată, bogată în vite, cai, alt călător M. Stricovskii, susţinea că „Basarabia e bogată în turme de oi”. Evident că în secolele XVIII-XIX creşterea animalelor este o ocupaţie larg răspîndită, despre aceasta vorbește impozitul „oieritul”. Unele documente scrise amintesc despre rasele de oi crescute în Basarabia: în nordul şi centrul ţării se creşteau oi cu lîna aspră şi tare se creșteau pentru brînză, lînă și piei de caracul, din care se confecționau cușme negre și brumării, iar în secolul XX – veșminte moderne pentru femei, la sud – oile cu lîna lungă şi moale, care este foarte bună pentru vestimentaţie şi alte rase de oi, care se adaptaseră uşor la condiţiile climaterice locale.

În satul Poina în urma descoperirilor arheologice a fost descoperită o cizmărie din Evul Mediu. Tot arheologii au găsit urme de opinci, care datează cu anul 2500 î.e.n. şi pe care le purtau geto-dacii, pe Columna lui Traian se vede bine că geto-dacii erau încălţaţi în opinci. Vestigiile arheologice denotă faptul că populaţia locală vîna şi animale de pădure – vulpi, iepuri, cerbi, bursuci, etc., a căror piei de asemenea erau prelucrate. Pe unele monumente arheologice pot fi identificate imagini de cojoace şi pieptare, figurine în căciuli din blană de oaie, etc.

Piese confecţionate din piei şi blănuri Din antichitate oamenii confecţionau o gamă variată de obiecte din piele: burdufuri sau saci din piele,

curele, scuturi, coifuri, hamuri, îmbrăcăminte (cojoace, pieptare, cuşme, chimire şi încălţăminte (cizme, opinci, pantofi) şi a. Odată cu separarea meşteşugurilor de agricultură meseriaşii se specializează în confecţionarea pieselor calitative din blană şi piele. Documentele scrise amintesc despre categoriile de meseriaşii care prelucrau pieile: tăbăcari, cojocari-blănari, curelari, cizmari, şelari, măcelari, opincari, condurari (meşteri ce lucrau pantofi femeieşti cu toc înalt) etc.

a) Confecţionarea încălţămintei. Opincile din piele de vită, porc au fost încălţările oamenilor nevoiaşi. Ca să fie mai trainice şi impermeabile pieile se argăseau timp de o zi cu infuzie de scoarţă de arin. Au fost înregistrate multe forme ale opincilor: opinci îngurzite la gurgui, fără gurgui, opinci încreţite cu şireturi de piele. Specializaţi în confecţionarea încălţămintei sînt opincarii, cizmarii, condurarii.

b) Cojocăritul. În Moldova încă din epoca medievală se dezvoltă meşteşugurile legate de prelucrarea pieilor şi blănurilor. Cît priveşte procedeele de prelucrare a pieilor şi blănurilor, ele sînt specifice, deseori deosebindu-se prin tehnicile aplicate: la dubit sau tăbăcit, argăsit, răzuit, reţetele vopsirii diferă de la meşteşugar la meşteşugar, fiindcă doar aşa au putut fi păstrate şi transmise din generaţie în generaţie secretele meseriei.

Pentru confecţionarea cojoacelor şi bondiţelor pielea era supusă mai multor operaţii pînă era bine întinsă şi curată, apoi se albea cu o piatră albă. Deoarece cojocarii ornamentau cojoacele în culori, unele piei albe se vopseau în soluţii de coajă de arin, roibă, humă neagră, oxid de cupru etc. Croirea pieilor pentru îmbrăcăminte se făcea prin măsurări aproximative (măsurare cu palma, şchioapa, degetele).

Cojocăritul întotdeauna a ocupat un loc de frunte în domeniul confecţionării pieselor din piei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea în fiecare regiune activau meşteri cojocari, dar numărul lor era mai mare în zonele de sud ale Moldovei – raioanele Cahul, Vulcăneşti, Ştefan-Vodă, unde pînă în prezent activează cojocari renumiţi care confecţionează cojoace şi bondiţe. Ei lucrau la comandă, din materia primă proprie sau a comanditarului, dar şi pentru piaţă.

Decorarea cojoacelor şi bondiţelorLa această etapă are loc încheierea părţilor la bondiţe sau cojoc, pe margini se fixează „primul” (ţesătură

de lînă aspră cu laţuri răsucite, care imită pielicica de cîrlan). Cojoacele şi bondiţele se înfrumuseţează cu diferite puncte de cusătură: înaintea acului, în urma acului, cusătură netedă „butuc”, cruciuliţe, şi a. Cojoacele şi pieptarele bărbăteşti se înfrumuseţează cu şireturi răsucite de lînă aspră neagră, se decorează cu aplicaţii în culori contrastante. Astfel broderia este principala modalitate de ornamentare a pieselor vestimentare atît din textile cît şi din piele. Dintre ornamentele cele mai răspîndite sînt motivele geometrice şi vegetale stilizate (linii curbe, spirale, brăduţi, buchete cu flori, crenguţe, rozete, cercuri, steluţe etc.).

Meşterii cojocari, de asemenea coseau căciuli de caracul. În fiecare sat de la nordul şi centrul ţării erau cîte 1-3 meşteri „căciulari”, care coseau căciuli de mărimea şi forma cerută. Cuşmele reprezintă un atribut indispensabil al portului tradiţional. Cuşmă de ploaie şi zăpadă, ţuguiată, dar îndoită pe o parte purtau flăcăii „răsăriţi” la sărbători, îndoită cu fundul rotund – purtau bătrînii, tinerii purtau mai mult cuşme brumării, iar bătrînii – negre. Comparînd piesele confecţionate din piele: bondiţele, cojoacele şi cojocelele, cuşmele, chimirele, opincile pot fi regăsite multe elemente comune cu aceleaşi piese la popoarele vecine. Însă la moldoveni aspectul decorativ este mai sobru, mai simplu şi predispus la simplificarea acestor meşteşuguri legate de materia primă locală.

Prelucrarea artistică a metalelor

Ateliere de fierărit în secolul al XX-lea existau în fiecare comunitate rurală, care îndeplineau solicitările locale, producînd obiecte necesare în fiecare gospodărie. Utilajele şi uneltele fierarilor sînt: foi, nicovale, ciocane, maiuri, cleşti, dorne, dălţi,vase pentru călire etc.

În cadrul procesului de prelucrare a fierului, la fierăria propriu-zisă, sînt confecţionate diferite categorii de obiecte:

1.    Unelte agricole: sape, săpăligi, greble, seceri, coase, furci, brăzdare, cuţite de plug etc.;

2.    Unelte meşteşugăreşti: pentru prelucrarea lemnului (topoare, securi, bărzi, tesle, cuţite, scoabe); pentru scoaterea şi prelucrarea pietrei (tîrnăcoape, cazmale, ciocane, dălţi, sfredele, ferestraie etc.); pentru meşteşugurile artistice – la ales covoare, ţesut (pieptene, detalii la războaie de ţesut etc.); unelte de pescuit şi vînătoare (capcane, cîrlige de pescuit, lanţuri speciale de prins fiare, etc.); unelte şi obiecte păstoreşti (foarfece de tuns oile, vase cu lanţuri pentru a fi atîrnate, pirostrii etc.).

3.    Obiecte pentru uzul gospodăresc (făraşe, cîrlige, cociorvă, răzători de legume, etc.).4.    Elemente din fier pentru construcţii şi instalaţii (fiare de moară, lanţuri, armături de uşi şi ferestre,

încuietori, ferecături, cuie, scoabe, piroane etc.). Aici intervine o specializare: lăcătuşeria, respectiv sînt confecţionate lăcate, zăvoare, balamale, chei şi diferite tipuri de încuietori de uşi şi porţi.

5.    Obiecte din fier pentru mijloace de transport (roţi, lanţuri, restei etc). Tot din această ramură a fierăriilor s-au desprins şi potcovarii. De regulă toţi fierarii asigurau confecţionarea potcoavelor şi potcovirea cailor.

6.    Feroneria decorativă. Acest domeniu are o răspîndire din ce în ce mai largă în ultimul timp. Gardurile, porţile din metal, realizate, în deosebi, prin tehnica de forjare, au un aspect decorativ remarcabil şi sînt solicitate de populaţia rurală, înlocuind astfel gardurile din scînduri. Tot la acest domeniu se referă şi obiectele pentru decorul casei: suporturi pentru flori, detalii pentru sobe, balustrade, verande, suporturi de curăţat ghetele etc.

7.    Obiecte de cult din fier: sfeşnice bisericeşti, cruci pentru biserici, cruci şi monumente funerare etc.Tehnici de prelucrare a fierului. Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este

prelucrarea la rece, prin lovirea repetată a pieselor cu ciocanul, pînă la primirea formei dorite; prin tăierea cu dalta, „foarfecele” sau „ghilotina”; incizare cu dalta şi găurire cu ajutorul dornului sau „priboiului”. Acest ultim procedeu se aplică mai ales la piesele subţiri, din şină, tablă sau sîrmă, pentru modificări ale formelor şi ornamentare cu figuri geometrice (cercuri, semicercuri, linii drepte simple si duble). Prelucrarea fierbinte a fierului cere o specializare a meşterilor şi un grad ridicat de duritate al fierului. Tehnica poartă numele de „fierbere a fierului”. Aceasta se face pînă la momentul în care materialul devine rosu-incandescent, moale, aproape de stadiul de curgere, pe porţiunea care trebuie prelucrată. Pentru obţinerea formei dorite – încovoierea metalului, metalul înroşit se forjează prin lovire rapidă, repetată, ritmică si puternică, cu ajutorul ciocanelor de diferite mărimi şi forme. Încovoierea fierului poate fi urmată şi de tăiere. Tehnica este deosebit de dificilă şi presupune o bogată experienţă şi îndemînare în execuţie, pentru că topirea excesivă a metalului sau lovirea lui necorespunzătoare pot duce la stricarea definitivă a pieselor. Ulterior fierul trebuie tratat pentru mărirea durităţii, mai ales stratul de suprafaţă (ascuţişul topoarelor, securilor, sapelor, coaselor), care se căleşte prin încălzire la o temperatură ridicată, urmată de răcirea bruscă într-un mediu gazos, uleios sau lichid. Vorbind de prelucrarea metalelor, nu putem să ne referim doar la fier. Se prelucrau şi metale neferoase scumpe: arama (cuprul), aurul, argintul. Şi domeniul prelucrării neferoaselor poate fi divizat în unele specializări.

„Arămarii”, „căldărarii”. Căldărarii confecţionau şi reparau vase de aramă, dar făceau şi acoperişuri pentru biserici (extinderea ulterioară a meseriei s-a produs înspre tinichigeria în aluminiu). Vasele căldărarilor sînt de două categorii: vase de uz familial sau comunitar (cazane mari, găleţi de apă etc.) şi de cult (căldăruşa de Bobotează, pocalul bisericesc) şi vase de uz gospodăresc (ţevi, căuşe, etc.).

Toate aceste vase au un rol dublu: funcţional − de uz casnic sau cu funcţie rituală (vadra de mireasă) − şi decorativ, fiind ornamentate în diferite tehnici meşteşugăreşti (lustruire, ciocănire, încovoiere, perforare, tăiere, incizie). Tehnica de prelucrare a aramei cuprinde următoarele etape: topirea metalului, călirea, baterea, decălirea. Arămarii lucrau de asemenea obiecte de uz casnic, piese decorative, îndeosebi pentru păturile înstărite. Anume despre frumoasele piese de argint şi aramă mărturisesc foile de zestre care datează din secolul al XV-lea.

 Aurăritul şi argintăritul. Materia primă pentru aceste meşteşuguri se obţinea în primul rînd din monedele care circulau în epocă. Argintarii şi aurarii confecţionau obiecte de podoabă (inele, cercei, salbe, broşe, pandantive, agrafe, brăţări, coliere, lanţuri), decorau armele (tecile şi efesele săbiilor, paturile puştilor şi pistoalelor), piese de îmbrăcăminte (nasturi, butoni, cingători), obiecte de uz casnic (tacîmuri, castroane, tăvi, solniţe aurite, cupe aurite, linguri de argint etc.), obiecte de cult (chivoturi, potire, cădelniţe, candile, ferecături de carte bisericească, policandre, talere, sfeşnice, cristelniţe, tăvi, linguri şi linguriţe, cruciuliţe etc.). Obiectele care presupuneau o decorare mai detaliată erau obţinute prin turnare în tipare de piatră sau de ceară. Alte tehnici erau: încrustarea cu pietre preţioase, imprimarea, încrustarea de ornamente cu ajutorul unor matriţe speciale, laminarea sîrmei de aur şi de argint prin ciocănire (tehnică ce oferea posibilitatea unor multiple utilizări ale sîrmei filigranate). Metodele ştanţării, perforării şi ajustării erau şi ele utilizate mai ales la confecţionarea obiectelor de cult. Cea mai răspîndită însă era tehnica modelării în relief prin ciocănire.

Trebuie să menţionăm neapărat aici tăierea artistică din tabla zincată sau din foi de aluminiu. În ultimele decenii tabla zincată ca material pentru acoperişul caselor capătă o răspîndire aproape tot atît de largă ca şi ardezia. Rareori, cînd o casă sau o fîntînă acoperită cu metal nu are acoperişul împodobit cu dantelă la margini. De fapt, decorul arhitectural din foi de metal (dantela, decorul frontonului, creasta de pe vîrful acoperişului) în raioanele de nord, într-o mare măsură prezintă o reproducere a decorului tradiţional din lemn. O excepţie o constituie doar burlanele ţevilor pentru scurgerea apei.

Ţesutul popular decorativ

Una dintre marile descoperire a omenirii alături de obţinerea focului, arderea vaselor de lut, confecţionarea uneltelor de muncă, împletitul din materiale vegetale este ţesutul, care prezintă o modalitate tehnică complicată de a crea o lume a pînzeturilor. De ţesături se foloseşte fiecare om, indiferent de starea lui socială, ocupaţie, vîrstă sau credinţă. Ţesăturile sînt acele forme intermediare de bază, care îl ajută pe om să-şi satisfacă anumite necesităţi vitale, estetice, sociale etc: de a-şi acoperi corpul, împodobi locuinţa, aşi aşterne patul, organiza sărbătorile şi ritualurile de familie.

Fiecare popor pe parcursul multor secole şi-a elaborat anumite ţesături, a folosit materia primă, procedeele tehnice,

ornamentele, culorile. De asemenea şi la moldoveni, dacă urmărim ţesăturile lor confecţionate manual, descoperim nenumărate feluri, care demonstrează măiestria artistică şi talentul popular.

Unele din ţesături sînt pentru îmbrăcăminte, altele – pentru decorul casei şi cu totul altele – pentru gospodărie, pentru ritualurile de familie. Sînt înregistrate circa 60 de grupe de diferite ţesături groase şi subţiri, de o singură culoare şi multicolore, ţesute din diferite fire groase şi subţiri de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase, vopsite cu coloranţi naturali şi chimici etc.

Datorită ţesutului manual sau a industriei casnice a textilelor întotdeauna s-au rezolvat anumite probleme economice şi sociale ale familiei, satului, ocupînd populaţia cu îndeletniciri artistice de creare în timpul liber a bunurilor materiale utilitar-decorative, acumulînd anumite valori în zestrea familiei, marcînd prin aceasta statutul ei social.

Tehnicile meşteşugăreşti timpurii inclusiv ţesutul, în perioada arhaică făceau parte din cunoştinţele sacre. Pînă astăzi procesele de prelucrare a materiei prime, ţesutul şi inclusiv folosirea ţesăturilor sînt împletite cu un şir de credinţe şi superstiţii, ritualuri şi simboluri, care demonstrează importanţa şi răspîndirea largă a lor.

Anume ţesăturile, alături de pîine, lumină şi apă sînt acele elemente, care marchează şi semnifică anumite acţiuni, mesaje şi evenimente din viaţa moldovenilor.

Industria casnică-textilă s-a dezvoltat concomitent cu agricultura şi păstoritul în cadrul condiţiilor casnice ca îndeletniciri utilitar-artistice. Totodată în unele sate pentru anumite persoane ţesutul şi alesul covoarelor au devenit ocupaţii meşteşugăreşti, lucrînd la comandă şi pentru piaţă. Rolul de bază la confecţionarea ţesăturilor şi a covoarelor l-a avut femeia, care ştia să coopteze membrii familiei pentru anumite procese auxiliare de lucru, fără a folosi munca înăimită. Operaţiile de prelucrare şi pregătire a materiei prime, de toarcere a fibrelor vegetale (cînepă, in) şi animaliere (lînă) erau înşirate de-a lungul anului în dependenţă de anotimp şi lucrările agricole.

Odată cu dezvoltarea industriei urbane în mediul rural pătrund un şir de noi materiale, ţesături, coloranţi, care au influenţat considerabil asupra ţesutului casnic, reducînd mult aria de răspîndire şi utilizare a ţesăturilor manuale.

Ţesăturile de casă înguste, de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase, de lungimi mari  se produc în sistemul de fire iniţial programate pe stativul orizontal, numit pretutindeni „stative”, iar la sudul Moldovei – „război”. La confecţionarea ţesăturilor participă două sisteme de fire – urzeala şi băteala, care întretăindu-se formează ţesătura. Urzeala apreciază lungimea ţesăturii, iar băteala – lăţimea ei. O etapă foarte importantă etapă este calitatea întinderii urzelii şi formarea „rostului” ca rezultat al programării – nividirii urzelii.   Rostul împarte firele întinse în 2, 3, 4, 5 ... grupe, respectiv complexitatea uzorului obţinut prin nividire.

Sînt cunoscute multiple procedee tehnice de lucru la stativul orizontal (în 2, 3, 4, 5, 7 , 9 ... 23, 27 iţe): „ţesut simplu”, „ridicat cu spetează”, „ ţesut şi ales”, „ţesut iţat” etc., care au contribuit la crearea unui bogat asortiment de ţesături.

Ţesăturile lucrate manual în condiţii de casă alcătuiau o parte considerabilă din averea familiei. După categoria ţesăturilor şi numărul lor, după hărnicia femeilor se forma autoritatea şi opinia sătenilor despre familia dată. Conform tradiţiei populare fiecare gospodină trebuia să ştie să ţese, să croşeteze şi să brodeze pentru a-şi îmbrăca membrii familiei, a împodobi casa, a organiza gospodăria, a pregăti zestrea copiilor, atributele ritualice pentru nuntă, înmormîntare.

Ţesăturile confecţionate manual se deosebesc prin originalitatea facturală şi cromatică, prin ornamentica bogată, nivelul înalt al măiestriei tehnico-decorative, prin multitudinea de grupe tipologice şi variante locale.

Din grupul ţesăturilor vestimentare s-au lucrat manual: catrinţe (vrîstate, alese, ridicate, ţesute şi alese etc.), fote (vrîstate şi alese), chingi femeieşti şi brîie bărbăteşti, pînzeturi, postavuri, marame, traiste, şorţuri alese la sudul republicii etc. La ţesutul acestor ţesături concomitent are loc şi formarea decorului ornamental şi cromatic.

O altă grupă deosebit de mare sînt ţesăturile de lînă şi semilînă, in şi bumbac destinate împodobirii locuinţei: păretare (vrîstate, cadrilate, iţate, alese, brodate), ţoluri (vrîstate, cadrilate, ridicate), prosoape (vrîstate, cu alesătură, cadrilate), feţe de masă (iţate, cadrilate), lăicere, rumbe (vrîstate, alese) etc.

Pentru gospodărie şi uz casnic s-au produs în trecut ţesături din fibre naturale ecologic curate şi nevopsite. Acestea au fost ţesături pline de cînepă, in, bumbac – zolnice, feţe de masă, ştergare de gospodărie - mînăşterguri, ţesătură de cînepă pentru saci, pentru ţolul de uscat grîne (veretcă, opon, ţol mare), traiste, desagi etc.

Toate aceste ţesături noi enumerate mai sus produse în stative erau folosite şi în ceremoniile de familie în calitate de zestre, legători la nuntă (ştergare, cadouri etc.). Însă pentru unele ritualuri şi ceremonii se confecţionau special ţesături, care erau depozitate în casa mare în stiva de zestre sau în lada de zestre. Acestea erau prosoapele de nuntă, pocrovăţul pentru calul mirelui, covoare de nuntă, diferite pînzeturi vestimentare, de gospodărie, de înmormînatre etc. Respectivele se ţineau noi, avînd destinaţii speciale. Inclusiv la executarea lor se utilizau anumite semne sau motive ornamentale simbolice, materie primă în corespundere cu funcţia lor.

Unele aspecte zonale ale textilelor populareUnul din elementele de bază în creaţia populară decorativ-

aplicată totdeauna a fost şi rămîne materia primă. Analizînd extinderea în Moldova a caracterului materiei prime pentru textile constatăm că, în partea centrală şi de nord este răspîndită lîna aspră de culoare neagră, cafenie şi sură – „brumărie”, care este folosită, la alesul covoarelor, ţesutul lăicerelor, rumbelor, păretarelor, ţolurilor ş.a.

Trecînd spre sud regiunile Lăpuşna, Cahul şi Tighina începe hotarul de trecere de la creşterea oilor cu lîna întunecată şi aspră la oile albe –  „ţigăi” cu lîna moale şi lungă. Aşadar în partea de sud a Moldovei este răspîndită lîna moale din care, de obicei, se

produc diferite ţesături decorative pentru împodobirea locuinţei: macaturi, cuverturi de pat, feţe de iorgane sau plapume, ţesături de lînă pentru îmbrăcăminte, covoare din 2-3 laţi „ţesute şi alese” în războiul orizontal. La sud predomină şi ţesăturile din fire naturale de borangic (mătase brută): prosoape, năframe, feţe de masă, deoarece aici populaţia se ocupă cu sericicultura – creşterea viermilor de mătase.

În ceea ce priveşte materia primă vegetală, de-asemenea putem constata că în nordul şi centrul Moldovei preponderent în trecut se cultiva mai mult cînepa, pe cînd la sud – inul. Aici inul era cultivat pe larg şi ocupa pămînturi întinse datorită faptului că seminţele acestei culturi erau furnizate industriei chimice pentru extragerea uleiului, atît de necesar la producerea vopselelor. Ţăranii ca recompensă pentru culesul şi selectarea acestor seminţe primeau fibre textile de in, din care îşi confecţionau multe ţesături pentru gospodărie şi vestimentaţie.

Întrucît există anumite deosebiri în utilizarea materiei prime e firesc să remarcăm că este şi o diferenţă în ceea ce priveşte întrebuinţarea uneltelor şi tehnicilor de ţesut pentru diversele tipuri de ţesături.

Prin urmare, constatăm că la nordul şi centrul Moldovei precumpănesc „războaiele verticale” – unelte de ales covoare mari şi dintr-un singur lat. Deopotrivă aici sînt răspîndite şi „stative orizontale” de ţesut lăicere, păretare, ţoluri, prosoape, care sînt ţesături mai înguste, însă lungi de mulţi metri, fiind realizate în multiple tehnici ale ţesutului: „simplu”, „iţat”, „ridicat”, „combinat”.

Tot în zona centrală se mai folosesc rame de mărimi diferite pentru alesul „covoarelor în bumbi”. Mărimea lor depinde de suprafaţa covorului preferat.

În partea de sud a Moldovei este răspîndit stativul orizontal – unealtă casnică de ţesut numită la sud „război”, ca şi denumirea stanului vertical de la nordul ţării şi unealta pentru confecţionarea rogojinilor la sudul ţării.

Diferă zonal şi tehnicile de ţesut. De exemplu, în partea centrală şi de nord alesul covorului se face cu două feţe prin tehnica „alesului legat” cu mîna, pe cînd în zona de sud – alesul se face în trei iţe pe războiul orizontal la care firele de urzeală se ridică cu iţele, iar firele de lînă colorată se trec conform desenului, însă după fiecare fir de lînă colorată se trece cîte un fir de băteală simplă de la un capăt în celălalt al rîndului. Covoarele din zona de sud „se ţese şi se aleg” din doi sau trei laţi, avînd ţesătura mai rară şi mai uşoară, fiind bătută cu spata, pe cînd în restul teritoriului la covoare firele de băteală se bat (se îndesesc) cu „pieptenele de bătut” şi ţesătura lor devine mai deasă şi groasă. Covoarele mari, fiind ţesute dintr-un lat de aproximativ 2-2,8 m, sînt mai grele, fiindcă la alesul lor firele se îndesesc şi se foloseşte mai multă lîna.

Particularităţi zonale pot fi urmărite atît în domeniul tipologiei ţesăturilor, cît şi a caracterului motivelor ornamentale, a principiilor lor compoziţionale şi cromatice. În decorul locuinţei la nordul republicii covoarele, războaiele mari au anumite compoziţii orientate spre mijlocul piesei sub formă de rozete, tave, buchete mari etc. În zona de centru sînt frecvente covoarele cu compoziţii cu buchete, coşuri cu flori, la sud covoarele mari, după cum a mai fost menţionat, sînt ţesute şi alese din 2-3 laţi, care se coase şi se unesc, au pe ele alese mai mult buchete de flori pe un fondal negru.

Peste tot în țară pot fi întîlnite lăicere ţesute cu băteală de lînă cu vrîste colorate confecţionate în 4 iţe, numai că la ele diferă caracterul cromatic al dungilor multicolore şi modalitatea lor de îmbinare.

În zona de nord şi parţial în cea de centru a Moldovei, lăicerele au compoziţii cu vrîste colorate în număr impar – 5-7-9-13-15 şi fiecare vrîstă are o lăţime de la 1 – 2 cm, toate împreună formînd grupuri simetrice  numite „scaune” de dungi succedate de un fondal negru lat de 15-20 cm.

La sud în decor predomină grupe de dungi mai înguste deseori aranjate asimetric. În interiorul caselor din zona dată prevalează ţesăturile decorative de lînă moi cu care sînt împodobiţi pereţii, paturile. Aici putem găsi multiple variante ale ţesăturilor facturale „macat”, obţinute în urma unei structuri programate a urzelii şi îmbinată cu băteala.

În zona centrală a Moldovei de rînd cu covoarele alese agăţate pe pereţii odăii un rol important îl joacă ţesăturile albe de bumbac. Acestea sînt prosoapele decorative de perete cu dantelă din 3-4 părţi, care după tradiţie atîrnau de sub pod, inclusiv pe ceilalţi pereţi, între ferestre, la uşă. În „casa mare” se mai întîlnesc scaune (osloane) cu spetează, acoperite cu lăicere vrîstate şi cu marginea aleasă.

Dacă ne vom referi la aspectul decorativ al interiorului caselor ţărăneşti, constatăm că în regiunea de sud predomină ţesăturile cadrilate în culori: alb cu negru, roşu cu negru, gri, macaturi iţate cu două feţe ţesute în 23-27 iţe, feţe de iorgane ţesute cu motive geometrice facturale din lînă de culori închise pe fondal alb, oranj. Pentru satele zonei de sud mai rămîne specifică utilizarea prosoapelor de mătase brută – „borangic”, alături de textilele uşoare de lînă. În ultimii ani covoarele manuale netede au fost înlocuite cu cele pufoase, produse în sistemul indistrial, iar pe podea în locul lăicerelor au început să fie așternute covoare sintetice de proveniență străină.

Astfel de particularităţi zonale depistăm în denumirile unor detalii ale uneltelor de ţesut, a motivelor decorative ale textilelor. La stativul vertical în zonele de centru şi nord spun „război”, „lemne”, „cărînghi”, iar la sud – zic „război” la stativele orizontale. Covorul mare cu compoziţii unghiulare – (colţare) în patru colţuri la nord la fel se numeşte război, iar restul covoarelor cu desene florale, geometrice poartă calificativul de „covoare”, „scoarţe”, „chilimuri”, la sud covoarele mari sînt numite „polog”, „pilcă”.

Alesul covoarelorUn rol deosebit în mediul de trai al moldovenilor, în ritualuri şi ceremonii, în aprecierea nivelului stării

sociale şi economice, a măiestriei familiei le-a aparţinut şi mai continuă să-l joace covoarele manuale. Ele conţin în sine o artă de opinie colectivă, viziuni artistice creatoare selectate de multe generaţii.

Ele demonstrează coeziunea creatorilor populari cu mediul naturii înconjurătoare, cu multiple izvoare de inspiraţie. În ţesăturile de tip covor poţi urmări: nivelul dezvoltării tehnicii textilelor populare, influenţa dezvoltării industriei ţesăturilor, relaţiilor comerciale şi interferenţelor etnoculturale cu etniile

vecine, felul de adaptare a unor elemente din arta greacă, romanică, europeană, orientală, slavă. Arta covoarelor moldoveneşti s-a modificat permanent, selectîndu-se pe parcurs de secole motive ornamentale, compoziţii şi gamă cromatică particulară.

Din multiplele izvoare scrise, documente aflăm că covoarele se făceau curată din lînă şi exclusiv pentru casă, că erau foarte frumoase şi se păstrau cu mare grijă, transmiţăndu-se ca relicve ale familiei din generaţie în generaţie. Iniţial covoarele nu se produceau pentru vînzare şi, numai în cazuri rare, cînd peste familia moldoveanului ajungea o nenorocire mare, cînd nicidecum nu puteau răsplăti impozitele, îl ducea pe ţăran de-şi vindea „scoarţa” din casă.

Casa tradiţională moldovenească neapărat e împodobită cu covoare: pe perete, paturi, pe podea. Această tradiţie de a folosi covoare la împodobirea locuinţei a fost tipică pentru moldoveni din adîncul secolelor şi a rămas pînă în prezent.

Aproape că nu întîlneai în Moldova casă, în care nu erau covoare.Mare importanţă aveau covoarele, numărul lor, care vorbea despre iscusinţa fetei şi starea familiei.

Tradiţia alesului de covoare în Moldova era strîns legată şi de educaţia prin muncă a copiilor în familie. Iscusinţa de a ţese, de a alege era înalt apreciate în popor, de aceea fetele de la vîrsta de 10-11 ani erau învăţate acest meşteşug. Fetele cu ocazia căsătoriei trebuiau să primească de la părinţi zestre, din componenţa căreia făceau parte un şir de obiecte necesare gospodăriei, pentru îmbrăcăminte şi împodobirea locuinţei: covoare, lăicere, păretare, ţoluri, prosoape, feţe de masă ş.a.

Păstrarea artei covoarelor este stimulată şi de o altă tradiţie răspîndită pînă în prezent, cînd din timp este pregătit „comîndul” – un şir de obiecte, mai ales, ţesături ce se dau de pomană cu ocazia decedării. După obicei, în faţa casei anume pe covor este primit a aşeza sicriul şi de a-l petrece pe cel decedat „ca pe un om gospodar” în ultima sa cale.

Orice obiect era făcut cu mult talent şi gust artistic, fiindcă tot ce se făcea – se făcea pentru sine şi ce păstra în casă, servind drept marcă de avuţie şi prestigiu al familiei.

Din istoria dezvoltării şi cercetării covorului moldovenescArta covorului popular moldovenesc e adînc originală şi autentică prin tradiţiile sale. Ea a adus cu sine

din secol în secol motive originale străvechi cu anumite mesaje. Covoarele secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea numite peste hotare şi „covoare vechi basarabene” demonstrează un înalt nivel artistic, rădăcinile căruia au fost cultivate cu mult înainte. În această perioadă se evidenţiază trăsăturile tradiţionale, caracteristice covorului moldovenesc, reflectate în ornamentică, compoziţie şi colorit.

Izvoarele scrise medievale amintesc despre un şir de instalaţii tehnice de prelucrare a sumanului şi a covoarelor.

Bineînţeles, că este vorba de instalaţii de îndesit ţesăturile de lînă. Cu ajutorul apei curgătoare și a crengilor de porumbrele are loc scămoşarea covoarelor (cergă) ţesute din fire groase, dar slab răsucite, care apoi deveneau flauşate.

Datele informative ne permit să acceptăm că în epoca medievală erau răspîndite covoare netede (lăicere, scoarţe, covoare, chilimuri şi a.) şi flauşate-miţoase (cergi) – obţinute prin legarea de miţe prin noduri. Procesul activ de consolidare a trăsăturilor artistice şi procedeelor tehnice specifice pentru covorul moldovenesc s-a petrecut în secolele trecute (secolul al XVIII-lea, prima jumătate a secolului al XIX-lea) – perioada care a fost o etapă de înflorire a artei populare. În acea vreme fiecare familie îşi confecţiona ţesăturile necesare în cadrul gospodăriei seminaturale închise. Firele de lînă se obţineau în condiţii de casă şi se vopseau cu coloranţi naturali.

Documentări similare datează şi din secolului al XVII-lea – XVIII-lea lăsate de către călătorii care vizitase Moldova (Paul de Aleppo, M. Bandini, M. Carra şi a.), precum şi în secolul al XIX-lea (A. Afanasiev-Ciujbinskii, A. Zaşciuc, D. Surucean, Z. Arbore, A. Iaţemirschi ş.a.) se menţionează importanţa covoarelor în casa şi viaţa ţăranilor moldoveni. Iată cum descrie locuinţa ţărănească A. A. Ciujbinski: „De-a lungul pereţilor caselor ţărăneşti se află laviţe aşternute neapărat cu covoare..., covoare atîrnă pe pereţi, peste aşternuturile de pat, pe acesta se înalţă clituri de perne cu feţele brodate... Prichiciurile sobei şi vetrei sînt împodobite cu covoraşe. Nu mai vorbesc de casele mari ale ţăranilor înstăriţi în care ei nu trăiesc, dar le ţin pentru oaspeţi. Acolo nimic nu se vede după covoare”.

Deopotrivă prezintă interes menţionarea făcută de I. Acsacov, care a scris: „cît de sărac n-ar fi moldoveanul, casa lui este împodobită cu covoare şi cu diferite ţesături de casă...”. Prin urmare, împodobirea casei cu covoare, ţesături de lînă, pînzeturi albe de casă ţesute, brodate demonstrează o trăsătură etnică de secole în decorul casei moldoveneşti.

Anume faptul dezvoltării largi a artei covorului popular moldovenesc a servit ca motiv de participare a lor la un şir de expoziţii internaţionale.

Amintim că covoarele moldoveneşti au fost expuse în 1867 la expoziţia Internaţională din Paris, apoi la Cracovia, Viena, Geneva. După anii 80 ai secolului al XIX-lea covoarele basarabene au fost prezentate la un şir de expoziţii din Rusia – la Harcov (1887), Nijnii-Novgorod (1896), Petersburg (1902, 1913).

Prezentînd un domeniu important de creaţie şi un sistem dezvoltat de procedee tehnico-decorative a populaţiei rurale din Moldova, covoarele au atras atenţie a unor cercetători din domeniul artei, a etnografilor şi a.

Procedee tehnice de confecţionare și tipologia covoarelor populare.Spre deosebire de arta confecţionării de covoare la alte popoare, la moldoveni de

producerea lor s-au ocupat numai femeile, bărbaţii luînd parte numai la unele operaţii de pregătire a materiei prime. Însuşi procesul lor de confecţionare e foarte migălos, fiindcă desenul ce execută prin numărarea permanentă a firelor de urzeală şi băteală. Prin urmare deosebim: covoare netede cu 2 feţe, netede cu o faţă, flauşate cu noduri legate, covor cu laţuri ridicate, facturale „alese în bumbi” ş.a.

Cît priveşte particularităţile tehnico-decorative ale covoarelor e necesar să menţionăm că denumirea procedeului de lucru „a alege la covor” este, tehnică numită în nordul şi centrul Moldovei, datorită faptului că covorul se creează ca şi o pictură, numai că se lucrează cu fire scurte de lînă, „se alege fir cu fir” și se obține covor pe două feţe deopotrivă. Datorită tehnicii desăvîrşite, decorului original, palitrei calde obținute din coloranți naturali, fiind alese neted cu două fețe identice, covoarele vechi moldoveneşti au devenit cunoscute la expozițiile de peste hotare sub denumirea de „covoare basarabene”.

În sudul Moldovei are loc „ţesutul şi alesul covoarelor” în 3 iţe, care au numai o singură faţă.În Moldova peste tot s-au produs covoare manuale, dar necătînd la un şir de elemente comune legate de

colorit, ornament, mărime, proporţii, funcţii, ele nu sînt identice după tehnica de confecţionare şi caracterul ţesăturii. În centrul şi nordul republicii covoarele se aleg neted dea-ntregul 1 m 50 – 2 m 50 lăţime cu două feţe pe o unealtă verticală – „război”, „cărîngi”, „druci”, iar în raioanele de sud – pe „stative” orizontale, numit „război”. Folosirea a două tipuri de unelte de ţesut diferite, demonstrează că şi covoarele se deosebesc prin modul de confecţionare şi factura ţesăturii. Covoarele de la sud sînt cusute din 2, 3 părţi, sînt cu o faţă care e mai puţin deasă se vede urzeala şi e moale, pe cînd covoarele din raioanele de nord şi partea centrală a republicii sînt alese pe războiul vertical şi sînt bătute bine cu un pieptene greu de lemn. Astfel ţesătura lor e netedă, densă şi e cu două feţe, utilizînd pentru un covor de 3 m x 2m la nord – 10-15 kg lînă, iar la sud pentru aceiaşi mărime – 6-7 kg. Prin urmare, ţinem să menţionăm că nordul şi centrul „alege pe fire”

covoarele, iar sudul ţării „ţese şi alege”, fiindcă se trece un fir de băteală din capăt pînă în capăt, apoi în alt rînd se alege numai porţiunea desenului.

Alesul covoarelor a apărut şi s-a diferenţiat ca o ramură bine dezvoltată a industriei casnice textile, dar în unele sate pe lîngă mănăstiri şi curţile boiereşti se organizase ateliere meşteşugăreşti de ţesut şi ales covoare la comandă sau pentru vînzare. Printre acestea au fost: satul Tabora, Răciula (r-nul Călăraşi), s. Vărzăreşti (r-nul Nisporeni), s. Rudi (r-nul Donduşeni) ş.a.

Deşi pe parcursul secolelor arta covorului moldovenesc şi-a cristalizat şi perfecţionat un şir de deprinderi tehnice şi procedee artistice, care sînt în dependenţă unele de altele, constatăm faptul, că pînă astăzi covorul moldovenesc e ales cu mîna „fir cu fir”, „mutătură cu mutătură”, „scăritură cu scăritură”, după izvoade-model aşa, cum se alegea şi în trecut. O tehnică mai înaintată, ce grăbeşte şi uşurează unele procedee de ales a covoarelor – facerea rostului, o întîlnim în raioanele Rîşcani, Donduşeni, Drochia, Orhei. De exemplu, dacă în trecut la un covor mare (război) de 3,5 m x 2,5 m lucrau împreună 3 femei, făcînd rostul cu mîna şi-l alegeau în 3-4 luni, astăzi aşa covor se alege de 3-4 femei într-o lună de zile, rostul fiind făcut de unele detalii auxiliare.

Cercetările etnografice evidenţiază unele etape în dezvoltarea covorului popular: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, căreia i se spune perioada „covorului vechi basarabean” – perioada de înflorire a artei covorului şi altă etapă, care intervine la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi se caracterizează cu începutul unor influenţe şi schimbări în decorul, cromatica şi proporţiile covoarelor – perioadă de decădere şi modificare radicală a decorului covorului popular moldovenesc.

Dezvoltarea în masă a alesului de covoare îndeosebi în secolul al XVIII-lea - I jumătate a secolului al XX-lea era stimulată de un şir de factori, respectarea cărora era cerută de tradiţiile populare. Covorul este obiectul tradiţional de bază în amenajarea locuinţei populare. Pe parcursul secolelor în corespundere cu interiorul locuinţei tradiţionale s-au stabilit un şir de tipuri de covoare respectiv funcţia pe care o ocupa şi caracterul tehnico-decorativ: covoare mari de perete, păretare alese, lăicere alese, grindare, covoare de podea, covoare de nuntă. Fiecare din ele avea o anumită funcţie, corespunzător căreia avea mărimea şi ornamentul tradiţional respectiv. În fiecare grupă deosebim un şir de variante tipologice şi zonale.

Covoarele de perete (război, scoarţă, covor chilim) sînt mari (3-4 m x 1,8-2,5 m ) în mediu şi cel mai frumos şi mai bogat ornamentate. Ele sînt atîrnate pe pereţii centrali din casa mare sau odaia de locuit. Păretarele alese sînt covoraşe mai înguste 3-6 m x 0,8-1 m, cu figuri geometrice sau vegetate stilizate, care erau atîrnate pe perete, mai jos de covoarele mari, pînă în dreptul pervazului, îmbrăcînd pereţii casei de jur împrejur. Atît războiul cît şi scoarţa, covorul şi chilimul sînt alese neted, însă fiecare din ele au diferite compoziţii ornamentale, tehnica de ales are unele particularităţi (ales legat între fire, ales legat în jurul unui fir de urzeală, ales dezlegat). De exemplu scoarţa era aleasă neted, dar avea în ţesătură mici găurele, spărturi transparente.

Lăicerele alese cu lungimea de 2,5 – 3 m şi lăţimea de 1-1,5 m cu decorul cu vrîste sau combinate cu motive geometrice, vegetale stilizate servesc pentru aşternutul paturilor, acoperirea peretelui în dreptul patului, şi de aşternut podeaua.

Casa veche moldovenească avea grindă, pentru înfrumuseţarea căreia serveau covoraşe înguste, (de 4-5 m x 0,5 m) frumos ornamentate, numite „grindare”. Pentru podea serveau covoare cu ornamente geometrice ţesute şi alese mai simple.

În zona centrală a Moldovei de rînd cu covoarele netede a fost răspîndită grupa de covoare cu factura buclată, în formă de „nasturi”, fiind numit acest tip de covor – „covor ales în bumbi”, „covor brodat”, „covor – sînii fetei”. Tradiţiile lui au fost dispărute în secolul al XIX-lea şi reluate în ultimii zece ani, fiind îmbunătăţită tehnica de lucru şi numit simbolic „covor-pentru masaj”. Un centru de confecţionare a acestor covoare se află în s. Palanca, r-nul Călăraşi.

În prezent mai des întrebuinţate sînt covoarele mari de perete, cele pentru podea şi lăicerele, ce se folosesc ca aşternuturi pe paturi, scaune lungi – „osloane”, păretarele utilizate în odaia de locuit, sau mai jos de covorul de perete din casa mare ş.a.

Istoria multiseculară a „alesului” covorului şi-a asumat pe parcurs un şir de tradiţii, superstiţii, legate nemijlocit de acest gen artistic frumos şi important. Finisarea alesului unui covor e o mare sărbătoare a familiei, a meşterițelor. Ele sînt mulţumite cu bani, cadouri. Se găteşte o masă bogată de bucate şi băutură, sînt invitaţi vecini, rude. Se alege cine din tineri va dormi primul pe covorul nou ales, acela „va visa ursitul, va vedea visuri reale”.

Ornamentica şi coloritul covoarelorDin motivele ornamentale mai răspîndite în covorul tradiţional moldovenesc sînt

cele vegetale, geometrice, reprezentarea păsărilor, omului, uneltelor de muncă ş.a. Din motivele vegetale întîlnim arborele vieţii, vazonul cu flori, buchete, flori, ramuri, ghirlande, fructe etc., însă acestea erau stilizate. Din motivele geometrice avem vrîste transversale drepte şi ondulate, triunghiuri, romburi, patrate, stele, zîmţi, cîrlige, linii frînte ş.a. Unele din motivele ornamentale, rombul, cercul, patratul, steaua la început au avut un sens simbolic. Deseori alături de figurile geometrice şi cele vegetale era

reprezentat chipul femeii – simbolul vieţii şi al fertilităţii. Forme variate avea pomul vieţii, ce întruchipa forţa roditoare a naturii vii sau arborele înţelepciunii, pomul neamului.

Alături de natură, de om sînt întîlnite des păsări stilizate-cucoşi, gîşte, raţe, păuni, diferite insecte – cărăbuşul, păiangenul, motive scheomorfe – unelte de muncă, pieptenele şi furculiţa de ales covoare, suveica, vîrtelniţa, pahăruţe, vaze, monograme cu indicarea anului confecţionării, numele corsorului, semne mici (strajă, semn) ale posesorului.

Compoziţia ornamentală a covorului moldovenesc este determinată de mărimea, proporţiile şi funcţia lui în interior, de caracterul motivelor decorative. La formarea compoziţională a covorului participă cîţiva factori structurali: fondalul, desenul central numit „floarea” sau „ozorul” şi marginea. Covoarele din trecut aveau fondaluri colorate: cafeniu, verde, galben, roz, albastru, negru de nuanţe diferite, vopsite cu plante cromatice naturale. De obicei, culoarea fondalului din centru se deosebea de cea a marginii printr-un contrast al culorilor reci şi calde. Covoarele din trecut se deosebeau printr-o anumită libertate şi reprezentare asimetrică atît a motivelor ornamentale cît şi a coloritului lor. E destul de răspîndit procedeul de a executa motivele vegetale sau geometrice în rînd pe lăţime, repetîndu-se de cîteva ori de-a lungul covorului. Motivele aveau orientare verticală sau orizontală în dependenţă de funcţia covorului.

Aproape neschimbate au rămas pînă astăzi procedeele compoziţionale la covoarele cu vrîste în lăţime, îmbinate cu motive geometrice sau florale alese (lăicer vrîstat, lăicer ales şi vrîstat).

Un rol important în rezolvarea decorativă a covorului o are „marginea” din 2, 3, 4 părţi numită şi „privaz”, „guler”, „chenar”, care la rîndul său se deosebeşte atît după culoare cît şi după elementele structurale. Întîlnim însă şi covoare fără margine. Motivele ornamentale „ozorul” ca şi covorul întotdeauna au denumire: „roţile”, „stele”, „curcubeul”, „palmele”, „sfecla”, „frunza nucului”, „vazonul”, „bucheţii”, „cucoşii”, „racul” ş.a. Fiecare covor confecţionat manual are amprenta mîinilor şi gusturilor estetice ale femeilor ce l-au confecţionat. În satele din Moldova, deși confecţionarea covoarelor cu aceeaşi denumire se făcea după acelaşi model, ele niciodată nu repetau întocmai motivele şi coloritul. Astfel fiecare covor era unic în felul său. Decorul se baza pe o anumită ritmică şi simplitate.

Coloritul covoarelor este foarte variat. Pînă la sfîrşitul secolul al XIX-lea coloritul lor se baza pe coloranţii vegetali. Ca coloranţi erau folosite diferite soluţii din rădăcini, coajă de copaci, flori, frunze în amestec cu diferite substanţe, care întăreau culorile, făcîndu-le să nu să se decoloreze. Erau des întrebuinţate: scumpia, păpădia, coaja de nuci, dar și de ceapă, măr sălbatic, boz, urzică şi m.a., care se întîlneau în natură. Culorile obţinute depindeau de iscusinţa şi cunoştinţele femeilor meşteriţe – boiangiţe care vopseau, de calitatea şi concentraţia coloranţilor, de calitatea lîinii, tehnologia vopsirii în condiţii casnice. Cromatica covoarelor vechi moldoveneşti se caracterizează printr-o anumită sobrietate şi folosirea într-un covor a unui număr redus de nuanţe. Deși exista un spectru bogat obţinut din coloranţi vegetali, gama cromatică a unui covor se baza pe 5-9 nuanţe, farmecul căreia se ascundea nu în numărul culorilor, ci în asocierea contrastă a culorilor reci şi calde. Dacă pe un covor se repetă un singur motiv, apoi de fiecare dată gama coloristică a lui se schimbă, făcînd ca unul şi acelaşi desen să fie variat după culoare. Această asimetrie coloristică dă covoarelor un efect decorativ bogat de o înaltă ţinută. Bazate pe o armonie cromatică – liniştită şi reţinută, pe motive ornamentale simple, meşterii populari au obţinut o bogăţie nesfîrşită de covoare, ce nu s-au repetat niciodată, în care găsim o tendinţă către originalitate şi continuitate o împletire strînsă cu tradiţiile moştenite de secole.

Aspectul artistic al covoarelor moldoveneşti a fost înalt apreciat la un şir de expoziţii nu numai din Moldova, dar şi peste hotarele ei: Luvru, Paris, Geneva, Osaca, Zagreb, Brusel, Londra, Hanovra ş.a.

Vopsitul cu coloranţi naturaliColoranţii naturali după provenienţa lor, sînt de origine vegetală – din plante, de origine animalieră –

din moluşte, insecte ş. a. şi coloranţi minerali – luturi albe, roşii, oxizi ş. a. Acestea sînt numite „vopseli”, „boiele”, farbă, culori, iar procesul de vopsire poartă denumirea de „fărbuit”, „vopsit cu buruieni”, „boitul cu buruieni”.

Coloranţii îşi datoresc culoarea unor molecule, numite „cromofore” sau „aducătoare de culoare”.

Printre primele culori – albastru de origine vegetală este „indigo”, colorant extras din plante despre care aminteşte la începutul erei noastre Pliniu cel Bătrân. Începînd cu secolul al XVI-lea – culoarea albastră se va importa din Orient, dar sub formă minerală, care este pînă astăzi cunoscută ca „sineală” sau „albăstreală” pentru rufe sau var.

Coloranţii naturali au avut o circulaţie universală la toate popoarele, purtînd aspecte regionale în dependenţă de plantele care creşteau în zonă, iar începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea aceștia sînt înlocuiţi treptat

cu coloranţi − anilini sintetici, chimici.Coloranţii de origine vegetală se găsesc în plante: rădăcini, frunze, flori, scoarţă, fructe, tulpină şi

crenguţe, partea lemnoasă. Colorantul sau substanţa colorantă se extrage prin diferite metode, atît din plante proaspete cît şi din cele uscate.

Cercetările etnografice de teren cît şi ale cercetătorilor botanişti au scos în evidenţă circa 100 de plante din flora Moldovei, care conţin substanţă tinctorială. Totodată au fost înregistrate diferite metode de obţinere

a colorantului şi procese de vopsire a firelor de lînă, cînepă, in, bumbac. Se colectează plantele tinctoriale în diferite perioade ale anului. Unele plante cromatice deveniseră în secolul al XIX-lea, în Moldova marfă pentru export. Astfel, în pădurile Chiţcani-Copanca în anii 50 ai secolului al XIX-lea pentru sădirea „scumpiei” erau repartizate 70 desetine de pămînt.

Totodată ţăranii procurau „dreptul” de a colecta scumpia (planta) şi-i exportau în regiunea Podolisk şi Austria.

Scumpia se folosea şi la tăbăcirea şi vopsirea pieilor, vopsitul lînii în verzui, negru ş. a. Substanţe tinctoriale naturale se aduceau şi din alte ţări.

Flora spontană şi cea cultivată din Moldova deţine un număr mare de plante tinctoriale, care au dat covoarelor vechi nuanţe cromatice calde, pastelate. Considerăm, că revenirea la gama şi experienţa utilizării culorilor naturale, ar însemna un pas foarte important de revenire la arta populară autentică. Unele reţete sînt complicate, deseori una şi aceeaşi culoare poate fi obţinută din diferite plante, iar alteori – dintr-o singură plantă − cîteva culori. De asemenea, din ceapă se pot obţine cel puţin 18 nuanţe, cu ceapă s-au vopsit permanent ouăle de Paşte, dar şi lîna. Din cozile verzi de ceapă se obţine culoarea verde, din bulbul de ceapă – galben, din foile uscate – cafeniu. Din diferite părticele ale nucului putem obţine − culoarea neagră, cafenie, verde. Coloranţii naturali se foloseau sub forma soluţiilor apoase, pigmenţilor, utilizîndu-se şi mordanţii.

Din plantele tinctoriale de pe teritoriul Moldovei pot fi obţinute culorile: galben, negru, verde, cafeniu, roşu, albastru şi multiple nuanţe ale lor. Prin urmare, culoarea galbenă se obţine din: pojarniţă sau ceapă, şofran, stejar, nuc, scumpie, păpădie; negru – din coji de nuci verzi, păpădie, urzici. Mai complicată era obţinerea culorii roşii, pentru care se folosea coaja şi lemnul de mere pădureţe sau florile de pojarniţă, frunzele şi florile de sovîrf.

Colorantul depinde mult de perioada de recoltare a plantelor, fiindcă unele plante îşi schimbă proprietăţile tinctoriale în dependenţă de perioadele anului, vopsind, respectiv, în culori diferite. Important este nu numai felul, dar şi condiţiile de uscare a plantelor, mărunţite sau netăiate (la umbră, la soare, în încăperi aerisite etc.) în straturi subţiri pe hîrtie curată, pînză, scînduri, apoi uscate se pun în trăistuţe de pînză.

Una din operaţiile responsabile este extragerea colorantului din plantă. Sînt înregistrate mai multe variante de obţinere a vopselei − unele simple, altele mai grele. Cea mai răspîndită metodă constă în fierberea plantelor în apă (moale) sau într-o soluţie de apă cu „borş umplut” sau zer, zeamă de varză acră, care au rol de mordanţi.

Coloranţii vegetali care pentru vopsire necesită adăugarea unuia sau a doi mordanţi pentru „întărirea şi fixarea culorii” sînt: piatra acră, calaicanul (sulfatul feros cristalizat), piatra vînătă (sulfatul de cupru) ş. a.

În mediul rural întărirea culorilor se făcea, de asemenea, cu mordanţi de origine naturală (zerul, borşul, moarea, leşia de cenuşă ş.a.).

O altă cale de extragere a colorantului din plantă este „macerarea”, atunci cînd planta mărunţită se introduce în apa rece cu un mordant şi se ţine atîtea zile, cît e nevoie pînă se extrage colorantul, apoi soluţia se strecoară şi în ea se pune lîna la vopsit.

Printre plantele tinctoriale cele mai des folosite la vopsirea fibrelor se numărau: arinul negru, roiba, cimbrişorul, corcoduşele negre, sovîrful, prunul, ceapa, drobiţa, răchiţica, pojarniţa (sunătoarea), scumpia, agudul, aliorul, brînduşa, păpădia, salcia, rapiţa, siminocul, socul, ştevia, teiul, urzica, tutunul, nucul, şofranul, viorelele, bozul, arţarul, stejarul, brusturele, cătina, gutuiul, muşeţelul, pelinul, zarzărul, zîrna ş. m. a.

Din cel de-al doilea grup de coloranţi naturali fac parte cei minerali. Ei sînt folosiţi la vopsirea cu coloranţi vegetali pentru întărirea vopselei şi mai des la vopsirea vaselor de argilă în scopul evitării porilor − la anrobarea lor şi ca glazură. Aceştia sînt oxizi de aluminiu, sulfatul feros, potasiul, piatra vînătă, calaicanul ş. a.

Obţinerea aspectului cromatic depinde mult de culoarea naturală a firelor sau  a pînzei, apoi nu fiecare colorant sau mordant se folosea la vopsirea lînii sau a bumbacului. Vopsitul este o artă complicată şi cei, care s-au specializat au fost numiţi „boiangii”, „boiangiţe”. Merită atenţia informaţia despre un colorant de origine animalieră, care în literatură se numea „польский червец”, care se aducea în Moldova. Acesta era un tip de gîndac din care se obţinea culoarea roşu-purpuriu. Din el se producea colorantul atît în Polonia (secolul al XVII-lea), cît şi în Ucraina, se exporta pînă în secolul al XVIII-lea în Europa Apuseană şi era atît de calitativ că concura cu colorantul american „coşenila”. În legătură cu dificultăţile de obţinere a unor coloranţi, îndeosebi a roşului purpuriu, costurile erau extrem de mari. În Basarabia în 1839 – erau 7 vopsitorii, în 1854 – la Chişinău – erau 9 vopsitorii, care se bazau pe lucrul manual. O altă vopsitorie a fost în oraşul Orhei. Costurile pentru vopsit erau mari.

Către sfîrşitul secolului al XIX-lea apar coloranţii chimici şi sintetici, care au influenţat negativ asupra vopsitului cu coloranţi naturali. Continuă să fie folosiţi pigmenţii minerali la producerea ceramicii, însă vopsitul cu plante vegetale a fibrelor textile de lînă aproape a dispărut. Mai continuă să fie folosite unele reţete la vopsitul ouălor de Paşte.

În ultimele două decenii s-au făcut încercări sporadice de a reveni la unele reţete de vopsire cu coloranţi vegetali. S-a reuşit parţial, dar sînt încercări experimentale, particulare, care se limitează adesea la culorile naturale ale lînii (albă, neagră, sură). Pentru a reveni la tradiţiile cromatice ale artei populare moldoveneşti este necesar şi important un program real de identificare a acestor valori seculare, a cunoştinţelor

tehnologice, biologice, de tezaurizare, de valorificare şi de promovare a reţetelor populare, acestor adevărate perle de înţelepciune.

BroderiiArta populară de înfrumuseţare a obiectelor textile are o istorie şi

tradiţii seculare, fiind prezentă în viaţa moldovenilor din mediul rural şi urban pînă în zilele noastre.

Dragostea de frumos se manifestă la ei pretutindeni: în felul de a-şi împodobi locuinţa, modul de a se îmbrăca zilnic şi îndeosebi la sărbători. Dovada de împodobire a vestimentaţiei vine de la strămoşii noştri, găsite fiind unele monumente originale din antichitate. Pe columna lui Traian de la Roma şi monumentul triumfal de la Adamclisi din Dobrogea sînt săpate în piatră imagini ale dacilor în costume identice cu cele ale ţăranilor moldoveni. În diverse documente care datează din sec. XV-XVI (testamente, foi de zestre, etc.) sunt menționate piese textile pentru decorul interiorului, vestimentare, etc.

Aceste descrieri ne oferă informații și despre procedeele tehnico-artistice de realizare și decorare a țesăturilor: alesul covoarelor, broderia costumelor, croșetatul dantelelor. Despre broderiile din trecut ne mărturisesc vestitele opere de tip covoare brodate realizate de Elena Voloşanca – fiica lui Ştefan cel Mare şi multe piese mănăstireşti şi haine ale slujitorilor bisericeşti. De asemenea se găsesc descrieri fragmentare, foi de zestre, informaţii ale călătorilor străini despre piese textile şi costum.

Un bogat şi original material etnografic documentar se păstrează în colecţiile muzeistice şi cercetările de teren, despre vestimentaţie şi piese textile împodobite cu decor prin intermediul cusăturilor şi broderiei, racordate la caracterul materiei prime şi funcţia obiectelor.

Arta populară de împodobire a obiectelor textile s-a dezvoltat pe parcurs de secole, însă cea mai originală şi bogată în tehnici de lucru şi motive decorative a fost în secolul al XVIII – prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd îndeletnicirile casnice şi atelierele meşteşugăreşti de pe lîngă mănăstiri şi casele boiereşti erau în deplină dezvoltare, cînd tradiţiile ţesutului şi broderiei erau înalt apreciate ca valori al statutului social-economic al fetelor tinere.

Analizînd tehnologia şi ornamentica broderiilor prin prisma istorică atestăm urme de influenţă orientală, europeană, slavă. Acestea se datoresc poziţiei geografice a Moldovei şi relaţiilor ei comercial-economice cu alte state în perioadele precedente.

Totodată cusăturile moldoveneşti, broderia şi-au păstrat un stil original cu variate procedee tehnice de realizare şi compoziţii ornamentale, cu motive şi nuanţe cromatice diverse.

Cusăturile decorative se folosesc ca şi în trecut la înfrumuseţarea vestimentaţiei, îndeosebi a cămaşelor femeieşti şi bărbăteşti de sărbătoare, la ţesăturile decorative din casa mare, pe unele obiecte albe pregătite ca zestre fetelor şi pentru „legătorile de nuntă”.

Arta acului – mijloc de ornamentare. Puncte de cusături şi broderie

În decorul obiectelor de artă populară la moldoveni pe parcursul timpului au fost utilizate multiple puncte de cusături, care au servit la crearea unor valori ale artei irepetabile.

Avînd ca scop determinarea particularităţilor tehnice şi decorative formate prin intermediul acului şi aţei şi comparînd acest gen de creaţie cu aceeaşi artă la alte etnii vom depista unele deosebiri. De exemplu, la români unii autori evidenţiază „cusături” sau „cusături şi broderii”, accentul fiind pus pe cusături, la ruşi „sciotnaia vîşivca” (broderie pe fire numărate) şi „gladcaia vîşivca” (broderie netedă) etc. La moldoveni precumpăneşte termenul „broderie”, indiferent cu ce fel de punct de cusătură este realizat.Și din arsenalul de tehnici numit „broderie” fac parte diferite

puncte: înaintea acului, în urma acului, cheiţele, tivul cu tighel, şabacul, tivul cu găurele, cruciuliţe, punctul bătrînesc, cusătura peste fire, lănţişorul, cusătură pe plasă de fire trase (ajur), punct de feston, punct oblic etc.

Multe din aceste tehnici se folosesc la îmbinarea a două stofe, la finisarea tivului, la diferite linii cu accent auxiliar, însă unele din ele ca cruciuliţa, şabacul ş.a. formează compoziţii ornamentale complicate uimitor de bogate şi frumoase pe iile femeieşti, cămăşile bărbăteşti, pe fote etc. Specific pentru aceste puncte este principiul de a coase pe fire numărate de urzeală și băteală.

Cercetînd colecţiile de piese ornamentate prin puncte de cusătură şi comparînd cu arta acului răspîndită astăzi pe teritoriul Moldovei este evident procesul de dispariţie, de uitare a multor puncte decorative de cusut (cheiţe de îmbinare a ţesăturilor pentru cămaşe, cheiţa cu feston, cusătura netedă „butuc” pe fire numărate, punctul bătrînesc, încreţul la mînecă și la gulerul cămăşii femeieşti, şabacul, cusătura cu mărgele sau cu paiete) îndeosebi în îndeletnicirile casnice pentru decorarea ţesăturilor.

Mai frecvente sînt punctele de cusătură: „înaintea acului, în urma acului, tivul cu găurele, butucul neted, festonul, tighelul, cruciţa simplă, crucea bulgărească, lănţişorul, găurica simplă sau zigzag, broderia netedă după desen.

Prin anii '60-'70 ai secolului al XX-lea în satele Moldovei apăruse punctul de cusătură „persan” sau flauşat, cusătură cu aplicaţii reliefate, care nu s-au reţinut mulţi ani şi a dispărut. În continuare devenise modă la sate să se brodeze în cruciuliţe mileuri lungi de 1 m – 1 m 40 cm pe ţesături de fabrică de in alb, atlas negru, albastru, care se atîrnau pe pereţi. Se coseau în cruciuliţe compoziţii de diferite flori, mai des trandafiri, astre după schiţe colorate. Această modă de broderie în mare parte a dispărut, dar rămăşiţele ei mai continuă să fie utilizate în casele de la ţară ca deschisuri de pernă, pernuţe mici, prostiri de pat etc.

Tot prin anii '70 ai secolului al XX-lea în multe sate din Moldova se răspîndesc broderii albe cu tăieturi – „richelieu”, pe care nu fiecare putea să le confecţioneze, dar se făceau la comandă la anumite meşteriţe brodeze la maşină. Acest fel de broderie avea cîteva etape: de desenare pe pînză, însăilarea desenelor, broderia feston la maşină, împlinirea ajurului, tăierea pînzei de desupt etc. Aşa se brodau feţe de perne, prostiri, mileuri pe masă, perdele la ferestre etc.

Piese ornamentate cu cusături şi broderiiAproape fiecare femeie din satele Moldovei cunoştea de fată diferite îndeletniciri

casnice, pe care le practica pentru aşi împodobi tradiţionalele haine de sărbătoare, inclusiv cele brodate (cămaşe femeieşti şi bărbăteşti, fote, batiste de brîu, şorţ şi colţ pentru nuntă, prosopul miresei, cămaşa de soacră, faţă de masă şi năfrămiţe, prostirea de perete, prosoape – legători de nuntă, batiste pentru druşca şi vornicelul de onoare, ştergar pentru icoana de cununie etc.). Toate acestea şi le pregătea din timp, de pe cînd era domnişoară, ajutată fiind de mama şi bunică. Toate obiectele pregătite pentru ziua nunţii, care se lucrau de femeile din gospodărie, se păstrau în casa mare. Ieşirea pentru prima dată la joc se făcea în costum naţional ţesut şi brodat manual (cămaşă sau ie, catrinţă sau fotă cu fustă albă dedesupt brodată şi croşetată la poale, chingă femeiască îngustă, cu batistă brodată pusă în brîu, băieţii cu cămaşă şi brîie late bărbăteşti).

O grijă deosebită o aveau mamele pentru pregătirea zestrei pentru fiecare fiică şi un număr impunător de „legători” – prosoape de nuntă – brodate pentru nuni, pentru cununie, la icoană, feţe de perne mari şi mici etc. Fetele de mici se învăţau a broda, a croşeta, a ţese etc.

Cusături şi broderii astăzi

La etapa actuală cusutul artistic pe fire numărate şi broderia după desen s-a redus mult, cu excepţia femeilor amatoare de la sat şi oraş, a unor meşteriţe, care au  o afacere comercială din acest gen de artă. Astăzi ţesăturile şi broderiile industriale îndeplinesc funcţiile pieselor lucrate manual.

În ultimul timp în republică cusăturile decorative şi broderia devine un domeniu favorizat din necesitatea tuturor ansamblurilor etnofolclorice de a avea costume

etnografice în corespundere cu tradiţiile locale. Dacă în trecut fiecare fată îşi broda costumul său în dependenţă de înălţime, culoarea ochilor etc., astăzi costumele naţionale sînt executate manual de meşteriţe sau cusute la maşini performante, sau desenul broderiei este înlocuit cu cel ţesut în multe iţe.

Pînă astăzi se păstrează o continuitate cu durată de secole cît priveşte ornamentarea, respectîndu-se anumite canoane a părților decorate la costum. După legea estetică se brodează suprafeţele vizibile, care suportă mai puţin tensionare, atingere. Acestea sînt partea de deasupra a mînecii, care constituie segmentul vizibil de bază al cămăşii, după care se execută şi clasificarea şi tipologia lor. Pe mînecă se ornamentează partea ei de sus, care acoperă umărul şi care poartă denumirea de „altiţă”, apoi urmează o dungă de-a curmezişul  lată de 5-7 cm cu desen geometric de o singură culoare deschisă – „încreţul”, şi după ea merg în jos „rîurile” drepte sau oblice. La marginea mînecilor se brodează dunguliţe pe orizontală –„mărginuţe”, „bentiţe”.

Se înfrumuseţează bogat de asemenea piepţii cămăşii, care de fapt repetă în mare parte elemente din ornamentica mînecilor, dar de obicei repartizate în 3-5 dungi decorative verticale.

În zona de centru a Moldovei se înfrumuseţează broboada subţire de batist sau de bumbac „colţul”. Se decorează marginea din faţă deasupra capului şi colţul de la spate.

În unele ansambluri se întîlnesc fote şi şorţuri de lînă brodate cu fire de lîniţă de diferite culori, iar deseori în armonie cromatică şi ornamentală este brodată şi bondiţa cu motive geometrice sau după desen liber.

Astăzi în republică se dă o mare atenţie valorificării genului de artă – broderiei, mai ales a costumului etnografic, care se prezintă ca matrice a identităţii etnice.

Croşetarea

Împletitul horboţelelor sau croşetarea este o modalitate tehnico-decorativă de împodobire a produselor ţesute de uz casnic şi de înfrumuseţare a locuinţei, de decorare a pieselor vestimentare şi de ritual. Prin croşetarea dintr-un fir de aţă se pot crea şi textile integral împletite ajurat.

Arta de a croşeta oferă posibilitatea de a utiliza o gamă bogată de îmbinări de laţuri din firul de aţă şi procedee tehnice, care oferă ca rezultat o mare varietate de noi modele a pieselor croşetate. Acestea prezintă o preţioasă comoară de valori decorative exprimate prin simţul practic şi gustul artistic al artei populare

moldoveneşti.Acest gen de artă ca îndeletnicire casnică a femeilor, care mai tîrziu a devenit pentru unele un meşteşug

artistic, are rădăcini timpurii. Practicarea împletitului cu cîrligul începe odată cu apariţia ţesăturilor, împletiturilor din papură şi fibre textile, a plaselor pentru pescuit, vînătoare ş.a.

Ca argumentare a împletitului timpuriu sînt atestările arheologice despre cîrligul de os, de metal, a căror formă în principiu s-a schimbat puţin și astăzi.

În epoca medievală croşetarea şi broderia deveniseră ocupaţii în atelierele mănăstireşti dintr-un şir de oraşe vestite, în casele domneşti şi centrele urbane. Din cele scrise este evidentă utilizarea unor modalităţi tehnico-decorative ca: alesul covoarelor, cusutul pe fir şi broderia pe vestimentaţie, articole din pînzeturi cu horboţele folosite în decorul casei mari, în componenţa zestrei fetelor, ca atribute de ritual în cadrul ceremoniilor de familie ş.a.

Pe parcursul secolelor al XVII-lea - XVIII-lea domeniul împletiturilor din fire textile, croşetăria de rînd cu broderia ca genuri decorative de artă populară ating un nivel înalt de dezvoltare. Despre arta populară a moldovenilor şi unele aspecte de înaltă autenticitate ne-au rămas un şir de informaţii ale călătorilor străini, unor personalităţi marcante în istoria Moldovei. Bogate materiale, care cuprind domeniul croşetării deţin colecţiile muzeale ale Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie naturală, care asigură o bază documentară pentru sistematizări diferenţiale şi analitice.

Materiale şi procedee tehnice

Croşetarea se aplică la împodobirea unor ţesături de lînă, cînepă, in, bumbac, mătase la finisarea marginilor şi la crearea de noi ţesături croşetate ajurat. În dependenţă de grosimea şi culoarea ţesăturii se alege firul pentru croşetare, care trebuie să corespundă. În trecut firele pentru croşetare erau toarse manual: din lînă, in, cînepă, borangic. În a doua jumătate a secolului al  XX-lea se foloseşte larg bumbacul tors şi albit de fabrică (N 10, 20, 30, 40/2), care treptat a fost scos din uz cînepa şi inul.

În calitate de ustensile pentru împletitul din fire textile se foloseşte croşeta de metal sau cîrligul de lemn, andrelele. La croşetare se lucrează cu croşeta, a cărei grosime se deosebeşte după numere. Cu croşeta se împleteşte mai uşor, fiindcă se lucrează cu un singur fir din

care permanent se fac laţuri, care se îmbină foarte variat, creîndu-se factura şi desenul horboţelei. La croşetare însă merge mai multă aţă, fiindcă la împletire ea vine în trei ațe. Grosimea croşetei trebuie să coincidă grosimii firului. Prin croşetare putem obţine nenumărate variante de ornamente atît la împodobirea ţesăturilor la margini, la unirea şi garnisirea lor, cît şi la confecţionarea obiectelor integrale.

În arta croşetării sînt cunoscute multe metode de executare a horboţelelor, care se bazează şi se execută după scheme alcătuite din semne convenţionale. La baza modelelor stă: „lănţişorul”, „picioruşele” şi „ochiurile libere” ș.a. Cele mai simple module sau metode de croşetare constituie: ochiurile libere, semipicioruşele, picioruşele fără jeteu, picioruşul fără jeteu cu ochi liber, semipicioruşul cu jeteu, picioruşul cu jeteu, picioruşul cu jeteu şi ochi liber, picioruşul cu două şi trei jeteuri, frunzuliţa, picioruşul înfoiat, moviliţa, semiinelul, inelul şi etc.

Categorii de piese textile finisate şi împodobite prin croşetareCele mai răspîndite grupe de piese croşetate sînt: dantele înguste, zimţi, colţuri, încheieturi, deschisuri,

piese croşetate integral.Croşetarea deseori se foloseşte la procesul de finisare prin împodobirea obiectelor ţesute sau brodate,

cum sînt milieurile, şerveţele, feţele de masă, colţurile sau broboadele, batistele, păretarele, deschisurile de perne, piesele vestimentare (poalele la cămaşă, mînecile libere ş.a.). Înainte de a se croşeta marginea ţesăturii mai întîi se tiveşte sau i se face găurică, apoi se croşetează. Direct pe pînză se prinde primul rînd, apoi se împletesc celelalte, concomitent realizîndu-se şi ornamentul dantelei.

Există şi metoda de pregătire separată a marginii croşetate – „dantelei”, care apoi numai se prinde de ţesătură cu acul sau croşeta. La marginea ţesăturilor în trecut deseori se făceau „zimţi”, „ciucuri”, franjuri sau canafi.

Cea mai multă horboţică – „colţuri” în satele Moldovei s-a făcut pentru garnisirea sau decorarea capetelor, marginilor la prosoape, ştergare şi feţe de masă, ultimele unindu-se din doi laţi de ţesătură prin intermediul de „încheietură” lată de la 10-20 cm. Această mare grupă de ţesături manuale decorative alcătuiau o mare parte din averea familiei şi o mărturie a unor tradiţii cu verticalitate de multe secole. Îndeosebi se împodobeau cu colţuri late de la 10-30 cm ştergarele şi prosoapele de „nuntă” – „legătorile” pentru nuni şi rudele mirelui, ştergarele „de cuscri”, la staroste, oaspeţi de onoare. Numărul acestor atribute de ritual ajungea în dependenţă de numărul celor, care trebuiau „semnaţi” la nuntă. În mediu au fost timpuri cînd pentru o nuntă medie la nordul Moldovei trebuiau circa 20-30 prosoape, pe cînd în centrul Moldovei era moda prin anii 60 ai secolului al XX-lea a „nunţilor albe”, cînd fără 200-300 ştergare nu puteai face nuntă. La sudul ţării era aceeaşi situaţie grea cu „legătorile” şi „zestrea” pentru părinţii fetelor. Acest număr impunător de ştergare de ritual a şi provocat decăderea nivelului lor decorativ şi tehnologic. Era imposibil să pregăteşti, să ţeşi, să croşetezi şi să brodezi în mare parte un număr mare de prosoape. Însă această mare ofertă de prosoape a contribuit la specializarea multor femei în arta croşetării – „meşteriţe croşeteze”.

În zona centrală a Moldovei este tradiţia ca pentru nuni şi cei mai apropiaţi să garniseşti prosoapele cu colţuri late din 3-4 părţi. Aceasta cerea foarte mult timp şi mari cheltuieli. Menţionăm că cu asemenea ţesături albe decorative şi de ritual, cu covoare şi lăicere vrîstate şi alese moldovenii îşi împodobeau „casa mare”, locuinţa, corturile de nuntă.

Ornamente croşetate şi limbajul lor simbolic

Arta croşetări şi obţinerea unor motive decorative îmbinate cu mult gust şi măsura echilibrată a compoziţiilor ornamentale este un adaos cu valoare esenţială–utilitară şi decorativă obiectului textil.

Motivele şi compoziţiile ornamentale croşetate depind în mare măsură de caracterul ţesăturii, de forma şi funcţia obiectului, de posibilităţile măiestriei tehnice, talentul creatorilor populari. Putem remarca că pentru decorul casei mari şi la atributele textile pentru ritualul de nuntă cele mai răspîndite ornamente sînt: pomul vieţii – simbol universal al multor etnii; pomul cu hulubi – simbol al dragostei şi familiei; „vîrtelniţa cu jemne” – simbol al belşugului în cele patru anotimpuri; hora fetelor; „floarea sunducului” – ornament simbolic al lăzii de zestre; „coarnele berbecului” – simbol al ocupaţiilor şi belşugului în păstorit; „jemnele” – simbol al pîinii pe masă; „vazonul cu flori” –

motiv răspîndit peste tot, „şănătău” – simbolul apei şi al fertilităţii etc.În artă crearea ornamentelor „dantelei” în mod stilizat reprezintă: natura înconjurătoare,ornamente

geometrice şi abstracte, dar ş.a. Majoritatea obiectelor mari au un cîmp decorativ complicat, care conţine diverse motive. Aceste articole sunt executate conform schemei.

Acei care doresc să înveţe croşetatul, trebuie să ţină minte, că nu este foarte complicat şi orice greşeală poate fi înlăturată cu uşurinţă. Acest tip de artă permite crearea a o mulţime de articole decorative necesare în traiul de zi cu zi. Cînd croşetează omul se relaxează. Croşetatul are şi efect terapeutic.

Împletitul din paie

Pentru Moldova împletitul din paie a avut un caracter îngust comparativ cu alte meşteşuguri chiar dacă această artă nu cere instalaţii şi condiţii speciale. Evident, aceasta este dependentă de situația în care la noi în țară cultivarea cerealelor nu este ramura de bază a agriculturii. Împletitul din paie este un lucru, care cere multă răbdare şi îndemînare la confecţionarea obiectelor. Ca materie primă au servit mai mult paiele de grîu, fiindcă au o culoare aurie deschisă. Paiele de secară în secolele trecute au servit ca material pentru acoperirea caselor şi acareturilor gospodăreşti, se ştiau multe metode tehnico-decorative de formare a acoperişului ecologic, dar nu au rămas descrieri şi mărturii ale acestei practici.

E greu de spus cu precizie care este perioada apariţiei împletirii piesei vestimentare − a pălăriilor. Însă e ştiut că utilizarea paielor a avut o largă răspîndire şi în epoca feudală. La muzeul istorico-etnografic din s. Ţaul (r-nul Donduşeni) se află un obiect unic − mărturie a trecutului − un vas mare ca un poloboc, cu diametrul de 0,7 x 1 m, în care se păstra grîul, confecţionat numai din paie prin metoda legării de şuviţe din mai multe fire de paie.

După cum afirmă unul din cei mai vestiţi meşteri ai împletitului din paie din Moldova în secolul al XX-lea, totodată doctor în ştiinţe biologice Bucătaru P. factorii climaterici sînt unii dintre acei esenţiali factori, care au contribuit la formarea trăsăturilor specifice ale pălăriei „tradiţionale”. Dintre aceşti factori trebuie să menţionăm: clima continentală cu temperaturi înalte şi lucrul ţăranului la cîmp vara, care cerea o acoperire ecologică a capului pe timp de arşiţă. Pălăria uşoară cu boruri de 8-10 cm asigură o aerisire bună şi ţine răcoare, apără de razele dogorîtoare ale soarelui de vară. Pălăria de paie s-a modificat şi ea după modă, a ieşti din uz pălăria confecţionată manual din paiele locale, dar se poartă pălării procurate din comerţ produse în alte ţări înaintate în arta împletirii.

Proprietăţi ale materiei prime. Pentru obiectul de artă din paie contează culoarea, luciul, lungimea cît mai mare. Paiele de ovăz au o mare flexibilitate şi o culoare aurie de multe nuanţe, care sînt binevenite nu numai pentru împletirea pălăriilor, dar şi pentru obiectele de lemn cu paie încrustate. Sînt folosite paiele de ovăz, grîu, orz, deseori îmbinate pentru a oferi mai multă frumuseţe pieselor împletite. Pot fi utilizate pentru împletire paiele de raigras, iarbă sudaneză, ovăsiţă ş. a. Paiele în secţiune au formă rotundă de cilindre goale, unite prin noduri, sînt uşoare şi fără măduvă, sînt ecologice. Particularităţile paielor depind de modul lor de creştere, de felul solului şi al soiului plantat. Pentru împletire se foloseşte numai segmentul dintre spic şi primul nod de la vîrf, iar celelalte părţi pot fi folosite la încrustare ş. a. Paiele nu acumulează umezeala din aer, ele pot fi pregătite pentru păstrare îndelungată.

Recoltarea paielor şi pregătirea lor pentru împletire. Paiele se recoltează pe timp uscat şi la viziunea meşterului, depinde ce culoare vrea să aibă obiectul împletit – argintiu, verzui, sau galben-deschis, recoltate în faza „coacerii de ceară”, la sfîrşitul lunii iunie – primei decade a lunii august. Paiele recoltate se curăţă, se pun pe o suprafaţă uscată la soare pentru 7-8 ore, iar între timp tot se întorc ca să le usuce uniform razele. Apoi are loc selectarea lor după grosime în cîteva categorii, se leagă snopușori nu mari şi se pun la păstrare în locuri uscate şi bine aerisite.

Pregătirea paielor pentru împletire constă în continuare în amplasarea unei porţiuni de paie într-un vas peste care turnăm uncrop şi punem o greutate peste ele ca să rămînă scufundate timp de 15-20 minunte. Apoi le scoatem, le scuturăm şi le punem într-o pungă de polietilenă ca să nu se usuce. În cazul dacă dorim să vopsim paiele cu o anumită culoare, atunci din uncropul turnat trebuie să facem infuzie de coji de ceapă, coji de nuci, scoarţă de stejar. Paiele de diferite culori pot fi îmbinate pentru a obţine diverse aspecte cromatice.

Obiecte şi tehnici de împletire din paie. Pentru realizarea obiectelor din paie de diferite forme se ţine cont de importanţa durităţii lor şi respectiv se împletesc începînd de la 4-7 paie la pălării, de la 9-11 fire la coşuri, la obiectele mici din 3-4 fire. Într-un obiect pot fi îmbinate cîteva modele de împletituri: plate, zîmţate, în volum, rotunde.

Pentru a uşura înţelegerea tehnicilor de împletire consider că e mai bine să ilustrăm etapele de lucru prin schemele de împletire a firelor de paie în 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 (vezi imaginile). Prin împletire am obţinut panglici lungi împletite din paie. La o pălărie trebuie 18-20 m de panglici. Panglica împletită se pune într-un vas curat şi se fierbe 30 min, se lasă să se scurgă, apoi cu un ciocan de lemn neted şi plat pe o scîndură de lemn se îndreaptă uşurel împletitura, apoi se calcă uşurel panglica cu fierul de călcat la temperatura – 120-130oC, se strînge rulou să nu se deformeze, se pune în sac de polietilenă ca să nu se usuce. Apoi urmează cusutul împletiturilor în dependenţă de forma obiectului. Cusutul pălăriei se face de la centrul-vîrful capului contra mişcării acelor de ceasornic. Ne orientăm ca marginea de sus a împletiturii să se afle înăuntrul pălăriei, iar împletiturile trebuie să se suprapună una peste alta pe o lăţime de o treime din lăţimea panglicii. Se coase sub unghi de 45o ca pe faţă să nu se vadă aţa. Panglica împletită se ţine liber şi se îndreaptă uşor, modelîndu-se forma obiectului. Spre sfîrşit la încheierea cusutului cu 15-20 cm începem să îngustăm ieşirea panglicii şi nivelăm ca să se ascundă capătul ei şi-i prindem capetele să nu se destrame. Cusutul se face după modelul obiectului, iar marginea se face dublă pentru a-i da trăinicie.

Prin urmare din panglici împletite în 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 se pot confecţiona diferite obiecte: pălării bărbăteşti şi de damă, chipiuri; semicercuri de prins părul, poşete, coşuleţe decorative, coşuri, seturi de

şerveţele de masă, jucării, păpuşă etc. Obiectele din paie sînt ecologice, uşoare şi frumoase. Însăşi împletitul din fibre vegetale exercită o acţiune terapeutică asupra organismului meşterului, datorită unei masări uşoare a unor puncte situate pe degete şi palme.

Împletitul din pănuşi de porumbÎmpletirea fibrelor vegetale, mlajei, sălciei, papurei, etc. este o îndeletnicire foarte

veche, premergătoare apariţiei ţesutului. Se ocupau cu împletitul îndeosebi bărbaţii şi

diapazonul lucrărilor împletite era mare: de la case şi hambare împletite din nuiele, de la mijloace de transport şi de păstrare a produselor, pînă la mobilier, de la leagăne pentru copii şi coşuri de gospodărie pînă la pălării, jucării şi multe alte obiecte utile şi frumoase.

Materia primă pentru împletit se află la îndemîna omului, iar însuşi tehnica împletitului este o artă, care te ademeneşte să faci dintr-un fir de pai, pănuşi sau papură, nuiele obiecte necesare în gospodărie, ce te încîntă prin frumuseţea şi ecologia materiei prime, formelor şi tehnicii de executare.

Împletitul nu cere să ai ustensile complicate şi scumpe, să ai putere fizică în mîini şi o vedere excepţională. Obiectele împletite cer să fie lucrate calitativ, fapt, care necesită atenţie şi însuşirea corectă a principiilor tehnologice de împletire.

Pe parcursul secolelor tehnica împletiturilor din materiale ale naturii s-a îmbogăţit cu noi procedee de lucru ce au lărgit posibilităţile tehnico-decorative şi varietatea obiectelor produse de creatorii populari. Oferta permanentă în mediul rural la obiectele împletite a contribuit la apariţia unei pături de meşteşugari-împletitori, despre care se aminteşte în unele documente din epoca medievală. S-au dezvoltat şi centre ale împletitului, care sînt aşezate în preajma răspîndirii materiei prime. S-au remarcat în mod deosebit unele sate şi meşteşugari vestiţi în împletirea diferitor obiecte din materiale vegetale, atît la nordul cît şi la sudul republicii (Soroca, Teleneşti, Călăraşi, Cahul ş.a.).

Arta împletirii din foi de porumbCît priveşte împletitul din „pănuşi” ea devine o ocupaţie mai tîrzie, după apariţia şi dezvoltarea largă a

creşterii porumbului. Primele încercări de a face lucrări din foi de porumb au fost jucăriile copiilor, apoi diferite suporturi pentru bucătărie, coşuri de păstrare a grăunţelor, fructelor uscate etc. O materie primă frumoasă şi plastică, ieftină şi ecologic curată, utilizarea căreia ar contribui la dezvoltarea capacităţilor creatoare, la antrenarea muşchilor de la mîini, sînt pănuşile ce îmbracă ştiuleţii de porumb.

Cu toate că vremurile şi moda se schimbă, necesităţile vitale şi estetico-creative ale omului de a comunica şi de a crea frumosul şi utilul rămîn mereu aceleaşi. Pentru satisfacerea lor omul trebuie că posede activităţi practice, frumoase şi rentabile. Pentru a-i ajuta pe doritori să-şi găsească o ocupaţie utilă şi frumoasă, care în perspectivă ar putea să le asigure şi un venit, pentru a le deschide tainele miraculoase ale împletitului din foi de porumb vă informăm că în Moldova avem cîţiva meşteri împletitori în acest domeniu: Natalia Cangea, Viorica Stici, Eleonora Voloşciuc ş. a. Începătorilor pasionaţi de arta populară, le vom oferi sfaturi practice,

care sînt trecute prin atelierul de creaţie şi de suflet al pasionatei profesoare de educaţie tehnologică şi meşteriţei populare Eleonora Voloşciuc din Orhei.

Autoarea ne îndrumă pas cu pas cum să cultivăm porumbul şi cum să-l strîngem, cum să selectăm pănuşile şi cum să le păstrăm, cum şi ce să împletim, cum să finisăm obiectul şi să obţinem lucrări de înaltă calitate şi gust estetic. Cu dăruire autoarea oferă tuturor posibilitatea să însuşească arta împletitului din panglici aurii din foi de porumb. Arta împletitului din foi de porumb aflate în preajma dvs. vă va izbăvi de urît, va aduce originalitate, belşug şi sănătate în casă.

Noţiuni generale despre porumb şi recoltarea luiPorumbul sau păpuşoiul este o plantă iubitoare de căldură şi lumină,

rezistentă la secetă. Este o plantă anuală, care face parte din familia gramineelor şi îşi are originea în America. În Europa această cultură a fost adusă în secolul al XV-lea de către Cristofor Columb. Porumbul s-a adaptat repede la noile condiţii climaterice din Spania şi Portugalia apoi s-a răspîndit în toate ţările. În Moldova porumbul se cultivă pe suprafeţe întinse.

După structură tulpina este un pai gros umplut cu măduvă. Are înălţimea de 160-170 cm. Ştiuletele este acoperit cu un înveliş mai întîi „de mătase”, apoi de „pănuşe” verzi şi subţiri ce nu sînt altceva decît frunze modificate.

Mătasea, care înveleşte ciocălăul de porumb, se colectează şi, sub formă de infuzie, serveşte ca remediu medicinal, fiind un bun preparat de curăţire a

organelor interne.Din foile care învelesc ştiuletele în condiţii casnice se pot confecţiona diferite obiecte şi suvenire:

mileuri, coşuri de uz casnic, pălării, panouri decorative, seturi pentru bucătărie, jucării şi alte obiecte.Pentru împletituri se folosesc foile de la ştiuletele de porumb cu denumirea populară  „dinte de cal”. În

ultima fază de vegetaţie a plantelor, în faza de coacere, cînd plantele îşi schimbă culoarea din verde în gălbuii, se pune un accent deosebit pe culesul ştiuleţilor. Recoltarea porumbului mai devreme sau mai tîrziu atrage după sine, pe de o parte, obţinerea unei recolte slabe (la foi), iar pe de altă parte, pierderea unei părţi a foilor – pănuşilor bune pentru executarea împletiturilor. Pentru obţinerea foilor de porumb subţiri, elastice şi albe-gălbui, trebuie să se aleagă perioada cea mai potrivită a culesului, între 15 septembrie şi 15 octombrie. În scopul colectării pănuşilor recoltarea porumbului se poate face astfel: recoltarea manuală a ştiuleţilor, recoltarea mecanică cu ajutorul combinelor, recoltarea manuală a plantelor cu ştiuleţi cu tot.

Recoltarea pănuşilor şi păstrarea lor

Recoltarea sau selectarea pănuşilor pentru împletit se realizează întotdeauna manual: de pe ştiuleţii aduşi acasă, care se desfac, se aleg pănuşile subţiri şi galbene din mijloc bune pentru împletit. La recoltarea plantelor cu tot cu ştiuleţi alegerea foilor pentru împletit se face în timpul curăţitului păpuşoilor.

Foile de porumb necesare pentru împletit trebuie să fie cît mai lungi, cît mai subţiri şi de culoare gălbuie fără pete. Acestea, de obicei, sînt foile interioare ce îmbracă ştiuletele. În cazul cînd foile nu sînt uscate, se expun 2-3 zile la soare pe o platformă, apoi uscate se leagă în mănunchiuri sau se pun în saci de pînză pentru păstrare. Depozitarea foilor se face în magazii

sau poduri destinate păstrării furajelor-nutrețurilor. Pînă la împletire, foile selecţionate nu trebuie să se afle în contact cu umezeala, fiindcă se pătează şi mucegăiesc.

Modul, în care se realizează păstrarea foilor de porumb, determină în mare măsură calitatea lor pentru împletit. Foile de porumb sînt o materie calitativă, ecologic curată şi ieftină. Ea nu conduce căldura şi curentul electric, nu irită văzul şi pielea, însă se teme de umezeală. Obiectele confecţionate din foile de porumb au o acţiune benefică asupra organismului uman. Foile de porumb pot fi folosite pentru împletire şi îndată după recoltarea lor, după ce în prealabil au fost despicate în panglici cu o lăţime de 1 sau 1,5 cm. Din cauza că foile de porumb se usucă repede, fîşiile subţiri nu se răsucesc din timp, ci numai cînd se lucrează obiectul.

Materiale şi ustensile pentru împletitCalitatea şi durata obiectelor confecţionate din foi de porumb

depinde mult de condiţiile de păstrare a materiei prime şi de nivelul tehnicii de prelucrare şi executare a obiectelor.

Este necesar ca împletirea din foi de porumb, ca şi celelalte feluri de împletituri din materiale vegetale, să se desfăşoare într-un atelier special şi comod pentru lucru – luminos şi cald, înzestrat cu toate cele necesare: diferite forme de lemn – ca suporturi pentru împletire, masă de lemn, puţin înclinată, ca să se scurgă apa de pe foile umede, scînduri de lemn ca suport pentru lucru, buturugi de diferite forme şi dimensiuni, foi de porumb, vas cu apă caldă, foarfece, şerveţel,

croşetă, ciocan, cuie, cleştar, riglă, creion, compas.

Procedee tehnice de împletire din pănuşiPregătiţi-vă mănunchiuri din foi de porumb de aceeaşi culoare. Pentru a

împleti un obiect, fie volumetric sau plat, din foi de porumb avem nevoie de un şablon de lemn cu cuie bătute pentru fixarea urzelii.

Tehnica de formare a firului prin răsucire. Pregătim forma – şablonul plat, foarfecele, vasul cu apă caldă, şervetul, croşeta ş.a. Pentru a începe lucrul, foile de porumb se pun într-un vas cu apă caldă pentru 2-5 minute să se umezească. Apoi se scot din apă, se înşiră pe un ştergar să se zvînteze timp de 10-15 minute. După aceasta se taie partea scorţoasă de la tulpina foii, apoi se rup în panglici înguste de 10-15 mm lăţime. Panglicile uşor zvîntate sînt potrivite pentru împletirea firului prin răsucire. Astfel pe şablonul plat, în primul rînd se întinde urzeala, ca la covoraşele alese pe ramă, însă deosebirea constă în faptul că noi nu putem obţine fire lungi răsucite din pănuşi, dar urzeala ca şi bătătura o formăm pe parcursul

lucrului – o răsucim permanent, adăugînd fîşii înguste din pănuşi. Ca să obţinem firul răsucit şi calitativ se adaugă, se alipeşte, panglică la panglică, întroducîndu-se fîşia următoare cu capătul mai gros tăiat (uneori tăiat în colţ) după care se continuă răsucirea. Operaţia de răsucire continuă atît, cît este necesar la realizarea urzelii unui obiect fără a lega noduri. Alternînd panglicile cu capete subţiri cu cele groase, veți căpăta un fir de aceeaşi grosime, iar dacă vă veți strădui să o aşezați fiecare cu faţa mată în sus, firul va fi neted, lucios şi frumos.

Împletirea pe şablon plat a unui milieu suport pentru ceainic. Forma mileului plat poate fi pătrată, ovală sau rotundă, de mărimi diferite şi în dependenţă de forma mileului batem cuie mici pentru întinderea urzelii. De exemplu, ca suport avem o scîndură de lemn cu lungimea de 240 mm, lăţimea de 210 mm şi grosimea de 30 mm. Pe scîndura dată avem desenat forma mileului, iar la marginile lui se bat cuie mici pentru a menţine urzeala.

Pentru realizarea unui mileu pătrat firul de urzeală răsucit din pănuşi se fixează prin cuie de sus în jos, apoi în sus ş. a. m. d. Firul se răsuceşte spre dreapta, alipindu-i-se permanent la capătul panglicilor subţiri capete mai pline din foi de porumb. Împletirea obiectului va continua cu executarea tot cu fir răsucit, dar ca bătătură, care se va trece ca la ţesut de la stînga spre dreapta şi invers, aşa cum se ţese simplu în două iţe (peste un fir). La împletirea mileurilor rotunde, ovale, în romb urzeala începe să fie   răsucită din mijloc spre

margine și invers. Se marchează dispozitivul la centru, la o distanţă de 2 cm se bat 4 cuie, iar pe circumferinţa cercului se vor bate impar 51 de cuie, distanţa fiind între ele tot de 2 cm. Răsucirea foilor pentru firul de împletire se efectuează tot de la stînga spre dreapta. După întinderea urzelei se începe împletirea cu băteală ca la pînză, de la centru spre margini.

Împletirea „cu nod”. Pentru împletirea cu nod la început se întinde urzeala, asemănător împletirii simple, apoi începe să se împletească simplu peste un fir „ca la pînză”. Cînd vreți să executaţi rîndul factural „cu noduri”, trecieți cu croşeta firul de bătătură în jurul fiecărei perechi de urzeală asemenea broderiei în urma acului. Acest procedeu îl repetaţi în două rosturi (dus şi întors) şi obţineți două rînduri facturale, la care fiecare două fire de urzeală – o pereche este luată în „laţ” – „nod”, astfel se obţine o împletire mai rezistentă şi mai frumoasă.

Împletirea ajurată „în fileu”. Împletirea ajurată „în fileu” a unui mileu de masă se execută din cîteva procedee tehnice deja cunoscute. La început pe o planşetă (calapod) batem cuişoare conform desenului dreptunghiular sau altă formă. Întindem urzeala „dus şi întors”, apoi împletim un fragment de 10 cm. „simplu” – „peste unu”, şi ultimul rînd îl întărim cu un „gărduţ” în tehnica „legat cu noduri”. După aceasta două fire de urzeală – „dus şi întors” se desfac cîte una şi se îmbină după schemă, datorită căreia putem obţine două variante de fileu: a) unde se îmbină două fire de urzeală formînd „x”, care se înfăşoară cu nod, deci se cuprind în laţ, astfel obţinînd un fragment de împletire ajurată, apoi iar se împleteşte „peste unu”. Pentru a doua variantă de fileu, de asemenea, se iau 2 fire de urzeală formînd „x” şi un „ochi” – o gaură ca la găurica din două picioruşe în forma „x”, prin care se trece firul de bătătură fără a face nod.

Dacă ați reuşit să obţineți fire răsucite netede de aceeaşi grosime puteţi confecţiona mileuri de diferite forme: rotunde, patrate, rombice, ovale, folosind diferite procedee de împletire îmbinate cu puncte de broderie. Împletitul din fire răsucite din pănuşi pe formă plată se aseamănă cu ţesutul simplu.

Împletirea prin răsucire a obiectelor volumetrice. Din pănuşi putem împleti multe obiecte de formă plată, dar mai complicată este obţinerea pieselor volumetrice. Dăm un exemplu răspîndit: confecţionarea clopoţelului. Pe un şablon micuţ cu forma unui clopoţel găsim centrul în partea de sus, unde se bat 3 cuie formînd un mic triunghi. La gura clopoţelului pe circumferinţa largă se bat 7 cuie. Se începe a răsuci firul de la baza clopoţelului spre partea de sus contra acelor de ceasornic. Se urzeşte după formă, cu număr impar – 7 perechi de fire de sus în jos și invers apoi se aplică îmbinînd din partea de sus împletirea cu băteală: „simplă”, „cu nod” şi „în fileu”. Se termină lucrarea cu pierderea firului sub noduri. În continuare clopoţelul se pune la uscat pentru 24 ore, apoi se scot cuiele şi se scoate clopoţelul împletit, căruia îi răsuceşti sus o panglică din două fire pentru comoditate să-l poţi ţine.

Tehnica de împletire „prin legare a nodurilor” cu ajutorul croşetei. Strugure de poamă confecţionat prin legarea nodurilor. Forma şi dimensiunile obiectului meşterul le creează după fantezia sa, fără a folosi şablonul. Se confecţionează mai întîi bobiţele: se suprapun două foi de porumb, se răsucesc puţin şi se leagă un nod în jurul degetului mic de la mîna stingă, capetele de la nod se orientează spre palma mînii stîngi de-a lungul cercului în creştere contra acului de ceasornic. Apoi se leagă capetele libere cu o altă panglică pînă se completează cercul şi apare o floare din cinci noduri. Mai departe se introduce croşeta în spaţiul dintre noduri, se îmbracă pe ea o foaie de porumb, se scoate în interior şi se face nod. Capetele foilor de porumb se suprapun conform liniei cercului contra acelor ceasornicului şi din nou se introduce croşeta, iar pe ea o foaie şi aşa mai departe. Pentru ca bobiţa să nu se bombeze, dar să fie plată, aveţi nevoie de a „creşte” (de a lărgi) rîndul. Simetric în trei puncte peste un rînd, se adaugă de la nod la nod două foi de porumb şi se obţine în rîndul următor trei ochiuri în plus, adică în creştere tot aşa se împleteşte pînă se obţin dimensiunile dorite. Se termină bobiţa cu pierderea sau ascunderea capetelor foilor de porumb sub două-trei noduri din ultimul rînd. Asemănător se confecţionează şi celelalte bobiţe, depinde de mărimea strugurelui, şase sau nouă bobiţe. Frunzele şi cîrceii se confecţionează după fantezia fiecărui meşter. Bobiţele se unesc în partea din dos cu foi de porumb. Tot aşa, după aceeaşi tehnologie de împletire prin „legare de noduri” puteţi confecţiona şi un suport pentru ceainic etc.

Astfel, folosind „împletirea prin legare” şi „împletirea prin răsucire” vei putea obţine diferite articole, care se pot îmbina frumos în designul casei.

Decorul obiectelor împletite din foi de porumb şi varietatea lorDecorul pieselor se obţine pe diferite căi – prin însăşi structura împletirii, prin

folosirea foilor de porumb vopsite în diferite infuzii de coloranţi naturali, prin aplicarea diferitor elemente decorative, care se coase pe obiectul împletit, prin garnisirea lui cu diferite detalii. Aplicarea elementelor decorative pot fi plasate în centrul obiectului sau asimetric.

Unul din cele mai răspîndite procedee de înfrumuseţare a obiectelor rămîne a fi îmbinarea diferitor tehnici de împletire: prin răsucire şi ajururi, obiectelor, prin folosirea pănuşilor de diferite nuanţe cromatice, obţinute din infuzii de diferite plante (din coji şi frunze de nuci verzi – nuanţa cafenie, din coji uscate de ceapă – nuanţa roşietică, din urzică – nuanţa verzuie ş.a.).

După gama cromatică şi varietăţile tehnologice arta împletitului din foi de porumb dă posibilitatea de a utiliza materia primă ieftină şi de a obţine obiecte de larg consum de înaltă ţinută estetică şi ecologică.

Finisarea obiectelor din foi de porumbOrice obiect împletit din materiale vegetale, colectate din natură necesită finisare

specială. Adică, trebuie sa punem ultimele acorduri pentru a-i da obiectului înfăţişare terminată şi calitativă pentru a fi utilizată sau pentru a fi propusă atenţiei admiratorului. De aceea prin finisare mai putem să corectăm cîte ceva, să accentuăm unele detalii, sporind aspectul estetic al obiectului.

În primul rînd, obiectele necesită să fie uscate din motivul că ele s-au confecţionat din materie primă umezită. Uscarea trebuie făcută în aşa fel, ca să nu se deformeze obiectul. Cea mai reuşită uscare este cea naturală, obiectele fiind atîrnate sau aşezate cîte unul pe suporturi speciale, care va permite să pătrundă liber aerul prin toate părţile. Cînd producem mai multe obiecte, se recurge la o uscare specială, ce se efectuează într-o cameră bine aerisită şi la o temperatură de 18-20 grade C, obiectele

fiind situate pe poliţe sau rafturi speciale. Uscarea are loc 1-2 zile, după aceasta sînt selectate şi ambalate în cutii frumoase şi uşoare. În acest scop pot fi folosite cutii de carton cu ferestruici deschise sau acoperite cu polietilenă pentru a fi văzut uşor obiectul. De asemenea, pot fi utilizate şi pungi de material transparent. Obiectele împletite din foi de porumb nu trebuie puse unul peste altul pentru că se pot deforma.

Astăzi însă, timpurile s-au schimbat, căci la oraş sînt răspîndite articolele industriale, create la maşinile automate. Astfel, bărbaţii ţi femeile au renunţat la sate la multe ocupaţii creative:alesul covoarelor, la ţesut, la împletit, la brodat, la împletitul din lozie şi rogoz, nemaivorbind de împletitul din pănuşi, care nu sînt trainice şi se rup uşor. Graţie introducerii diferitor proiecte, programe, bazate pe materia primă locală există astăzi în ţară meşteri, care demonstrează activ la diverse expoziţii  opere de artă originale şi frumoase, create din pănuşi de porumb. Cîţiva dintre meşteri, participă şi la expoziţii internaţionale, precum Natalia Cangea, Eleonora Voloşciuc, Veronica Stici ş.a. Împletitul din materiale naturale este inclus în programul şcolar, obiectul de studiu − „educaţia tehnologică”.

Sortimentul obiectelor împletite din foi de porumb poate fi foarte variat, servindu-i omului în diferite domenii. Acestea sînt coşurile de gospodărie pentru păstrarea unor produse (ouă, ceapă, nuci), coşurile pentru cumpărături, coşurile pentru păstrarea lucrurilor de croşetare şi împletit, a ghemelor de ţesut, suporturile pentru reviste şi ziare, milieuri ce se pun sub ceşcuţele de ceai, cafea, bomboniere, fructiere, suporturi decorative pentru sticla cu vin, pahare de ţinut creioane, milieuri și panouri decorative pentru înfrumuseţarea locuinţei, jucării pentru copii etc. La împletitul din pănuşi pot fi îmbinate şi alte materiale ecologice.

Împletitul din papură În preajma satelor în flora spontană în locurile cu umezeală creşte papură, care

este o materie primă plastică şi mai accesibilă pentru a împleti din ea diferite

obiecte de uz casnic şi gospodăresc ş. a. Încă din epoca feudală populaţia din sudul Moldovei confecţiona pe războiul vertical rogojini de aşternut pe podea, de învelit iarna legumele, de căptuşit diferite uşi, şoproane etc. Din documente aflăm că meşterii rogojinari din raioanele de la sud vindeau rogojini, schimbîndu-le pe produse alimentare.

Specii de papură folosite la împletire. Sînt cunoscute două specii de papură din flora spontană, care sînt folosite la împletit. Ea creşte în zone de mlaştini, pe terenuri umede la margini de iazuri şi nu rezistă la inundaţiile de lungă durată, creşte în apropiere de stuf, care şi el la rîndul sau este o materie primă de valoare şi care pe timpuri avea o utilizare largă. Recent el este căutat pentru noile tehnologii de construire a locuinţelor ecologice şi calde. Înălţimea papurii ajunge pînă la 2-3 m, dar se foloseşte numai 1-2 m şi mai mult partea ce creşte în apă.

Recoltarea se face toamna, folosind o seceră specială „tarpan” sau „cosoare”. Mai întîi se întinde pe loc drept să se usuce timp de 2 săptămîni în medie, apoi se face snopi şi se leagă în cîteva locuri ca să nu se frîngă şi se duce acasă, unde este pusă în picioare pentru uscare, curăţată de frunze şi de partea care nu va merge la împletit, se aşează glugi şi se acoperă cu paie să nu se ude.

Procesul de prelucrare a papurii. Snopii uscaţi sînt desfăcuţi şi se selectează pe lungime, se foloseşte numai partea, care a crescut în apă. Urmează desfacerea papurii în funcţie de întrebuinţarea ei. Foile se desprind foaie cu foaie şi se aşează pe categorii. Pentru împletirea obiectelor mai delicate de galanterie (genţi, coşuleţe, piese decorative) se folosesc foile din „miezul şi inima” tulpinii de papură, iar cele mai groase pentru piese gospodăreşti. Foile se leagă uşor în snopi şi se pun în vase cu apă rece, iarna în apă caldă.

În continuare făşiile de papură se răsucesc şi se formează o sfoară de 0,5 cm grosime. Sfoara se formează la împletire prin suprapunerea fibrei mai subţiri cu alta mai groasă, care apoi se răsuceşte, astfel se obţine o sfoară uniformă, care se deapănă pe un mosor. Există un dispozitiv special pentru răsucire destul de simplu pentru o productivitate mică. În continuare sfoara răsucită din papură se foloseşte la împletirea diferitor obiecte: coşuri, sacoşe, rogojini, pălării, ciupici de baie, milieuri de masă, suporturi pentru ceainic, piese de birou şi m. a.

Unele modele de confecţionare a obiectelor din papură Rogojini din papură. Din timpuri demult apuse locuitorii Moldovei confecţionau rogojini, care aveau o

largă întrebuinţare: era aşternută pe podea, pe cuptor, se înveleau legumele, se căptuşeau şoproane, se agăţau la uşa grajdului să le fie mai cald vitelor ş. a. Cel mai întrebuinţat procedeu a fost ţesutul rogojinii pe războiul vertical, folosind metode simple. În calitate de urzeală se întindea sfoară răsucită din papură sau sfoară de cînepă, care se întindea pe stan în dependenţă de mărimea rogojinii. Împletirea se primea ca la ţesutul în două iţe. Drept urzeală servea firul răsucit, iar ca băteală se puneau făşii naturale de papură desfoliată, care se uneau astfel un capăt subţire şi altul gros, ca să se obţină o ţesătură de papură uniformă după grosime. La margini se întăreau capetele în jurul ultimilor 2 fire de urzeală. Fiecare fir al bătăturii se îndeseşte cu spata, se schimbă „rostul” şi se dă alt rînd de foi de papură, iarăşi se îndeseşte firul şi tot aşa urmează pînă se finisează. La capăt se îndeseşte bine, se slăbesc penele războiului şi se finisează. Se taie capetele urzelii şi rînd pe rînd se leagă cu nod cîte două fire împreună. Capetele se nivelează. Rogojina se usucă pentru a evita mucegăirea, deoarece tot timpul s-a lucrat cu papura umezită.

Papuci de baie din papură. La început se ia o planşetă de lemn de forma tălpii papucilor, peste ea se întinde urzeala perpendicular cu lungimea desenului. La mijlocul tălpii se împletesc 2 rînduri din 2-3 fire, apoi continuă împletirea pînă se acoperă toată talpa, lăsîndu-se loc la margine pentru trei rînduri, unde se face conturul tălpii. Se desface legătura urzelii de pe planşetă orientîndu-le pentru împletirea feţei, pentru care se foloseşte un calapod aşezat înăuntrul papucului. La finisare se împleteşte un tiv ca la talpă, firele se dau pe partea dosită şi se taie. Marginea se mai poate întări cu cusătură cu fire de papură.

Coş pentru piaţă. În dependenţă de dimensiunile, formele, decorul factural al coşurilor se folosesc metode de împletire. Cea mai des folosită metodă este împletirea după model de lemn. Pe o planşetă se întind vertical fire răsucite de papură ca „urzeală” sau le zicem „vergele”, la o distanţă de 0,5-0,7 cm, pe care le legăm provizoriu în spatele planşetei. La mijlocul lor începem să împletim cu trei fire pentru ca fundul sa fie rezistent, apoi continuăm cu două fire, care concomitent se răsucesc şi între ele pînă finisăm partea de jos. Se scoate planşeta şi se lucrează pe masă, făcînd un tiv la bază ca întăritură. Apoi continuăm împletitura pereţilor laterali cu două fire, la partea de sus, cînd finisăm din firele urzelii, facem o întăritură – o împletitură decorativă.

La finisarea obiectelor se curăţă firele în plus, se usucă la soare sau în camere aerisite, apoi se ambalează.

Specii de salcieCel mai important lucru în acest meşteşug este să cunoşti speciile salciei (răchitei) şi

să le colectezi anume pe acelea, care sînt bune pentru împletit. La început, pînă la cultivarea salciei speciale, bune pentru împletire oamenii foloseau salcia din flora spontană. Mulţi o folosesc şi astăzi, însă între timp, odată cu dezvoltarea industriei

meşteşugăreşti au început să se cultive specii de salcie, care oferă o cantitate sporită de nuiele calitative (genul Salix). S-a stabilit că salcia bună de împletit este cea de „genul Salix”, care cuprinde aproape 300 specii. În Moldova cresc multe specii de salcie, care sînt adesea numite în popor: răchită, salcie, lozie. Salcia creşte în apropierea apei, în luncile cu umiditate sporită, iar locurile, în care creşte din abundenţă sînt numite „răchitării”. Salcia poate fi: arbor, arbust şi subarbust, uneori ea creşte foarte înaltă.

Se cunosc mai multe specii de salcie: salcia albă sau răchita albă, răchita americană de culoare brună, verzuie, gălbuie, răchita roşie sau purpurie, răchita cenuşie, răchita „plesnitoare”. Ultima creşte bine în flora spontană pe diferite soluri argiloase, nisipoase, iar din mlaja ei pot fi împletite obiecte mari pentru gospodărie. Există anumite metode şi criterii de apreciere a calităţii salciei pentru împletire, în dependenţă de proporţiile frunzelor şi lungimea tulpinilor.

Recoltarea și depozitarea nuielelor de salcie

Tăierea manuală sau mecanică a mlădiţelor de salcie are loc către sfîrşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie odată cu intrarea ei în repaos vegetativ. Tăierea mlajei se petrece anual, la împletire se folosesc numai nuiele de 1 an de zile. Urmează apoi sortarea mlajei de răchită pe grupe de calitate, care respectiv vor fi „cojite” sau se vor folosi cele „necojite”. Cele necojite pot fi folosite la diferite lucrări din gospodărie – legarea viţei-de-vie, de snopi, la confecţionarea coşurilor mari etc.

După tăierea nuielelor de răchită, acestea se curăţă de frunze, se zvîntează şi se sortează, se leagă snopi în două-trei locuri.

Snopii de salcie necojită se depozitează în adăposturi acoperite, deschise şi bine aerisite sau în aer liber. Snopii se pun în cruce la distanţă unii de alţii, formînd nişte straturi sau în poziţie verticală (glugi, căpiţe) ca să poată pătrunde aerul. Pe parcurs stivele de nuiele se verifică, ca să nu fie atacate de mucegai.

Nuielele de salcie necojite, verzi, constituie forma simplă de valorificare, ele fiind utilizate la împletirea diferitor obiecte necesare în agricultură, viticultură, legumicultură. Acestea se mai numesc piese cenuşii, adică necojite.

Prelucrarea nuielelor de salcie – fierberea şi cojirea lor

Cel de-al doilea grup de nuiele sînt cele „cojite”, destinate împletiturilor fine utilitar-decorative (paniere, fructiere, coşuri pentru pască, rozete, poliţe, mobilă etc.), iar pentru a obţine nuiele de calitate superioară şi o gamă cromatică variată, acestea sînt supuse fierberii şi procesului de albire sau coloraţie.

Prima operaţie de prelucrare a nuielelor pentru împletire este fierberea acestora, după o anumită sortare. În urma fierberii nuielele – partea lemnoasă obţine o coloratură naturală frumoasă şi uniformă. Decojitul nuielelor după fierbere devine mai uşor.

Fierberea nuielelor necojite are loc în cazane mari la o temperatură de peste 100º C sau în instalaţii speciale de mare capacitate. Durata de

fierbere medie este de la 8 pînă la 12 ore şi variază în funcţie de specia salciei sau de cît timp s-au uscat nuielele. Pentru a constata dacă salcia este fiartă suficient se încearcă cîteva dintre nuiele, dacă se decojesc uşor. Snopii fierţi se scot din cazan şi se stivuiesc în picioare ca să se scurgă apa.

Cojirea nuielelor se execută manual sau cu ajutorul maşinilor speciale de cojit răchită. O maşină de cojit poate efectua în 8 ore decojirea a 300-400 kg de nuiele necojite, iar la cojirea manuală se obţin cu mult mai puţine nuiele (30-40 kg).

Mai există un proces, care nu întotdeauna este realizat, acesta depinde de grosimea nuielelor, de interesul eficienţei economice ş. a. Vorbim de operaţia de despicare a nuielelor, atît a celor fierte cojite cît şi a celor necojite, care are loc manual prin intermediul unui cuţit cu 3 muchii ascuţite sau cu ajutorul unei maşini de despicat şi de jeluit nuielele, pentru a le da mai multă plasticitate.

Uscarea şi păstrarea nuielelor cojiteCel mai indicat e să folosim pentru împletire nuielele imediat după cojire

fiindcă ele sînt mai plastice, însă dacă nu e posibil apoi după fierbere şi cojire, nuielele trebuie uscate în mod natural, inclusiv şi la soare. Ca urmare nuielele obţin o culoare plăcută aurie închisă. Este folosită şi metoda de uscare în încăperi închise la temperatura de 20-25ºC timp de cîteva zile. După uscarea suficientă nuielele se depozitează după categorii în şoproane împletite şi aerisite pe suporturi, care permit pătrunderea aerului. Pentru o uscare cît mai bună snopii de nuiele se aşează în

picioare sub formă romboidală. Şoproanele pentru păstrarea nuielelor de obicei sînt împletite din nuiele groase (sau din plase de sîrmă), care sînt construite pe carcase de lemn, acoperite cu ardezie ş. a., pereţii dinăuntru sînt căptuşiţi cu rogojini confecţionate din papură, ca să permită aerisirea şi să împiedice pătrunderea umezelii. Astfel de şoproane bine aerisite sînt binevenite şi pentru depozitarea obiectelor gata împletite. În gospodăriile ţărăneşti, unde se produc puţine obiecte, împletirea are loc îndată după cojire şi sortare după calitate.

Împletirea nuielelor de salcieÎnainte de împletire nuielele se pun pentru umezire în nişte uluce şi se stropesc cu apă, se acoperă cu

pînze groase umede sau cu altceva şi se lasă pentru 8-10 ore. Din nuielele cojite se execută diferite obiecte utilitar-decorative, mobilier. Meşterii care împletesc sînt numiţi, în general „împletitori de coşuri”.

În atelierele specializate de împletire fiecare meşter execută doar un anumit proces. Unii fac fundul obiectelor, care poate fi de diferite forme (pătrat, dreptunghiular, oval, rotund etc.), alţii împletesc partea laterală − pereţii, ceilalţi – fac gura sau marginea de sus a obiectelor, următorii − împletesc torţile.

Executarea fundului pieselor împletite depinde de forma lui, însă în principiu poate fi circulară, ovală dreptunghiulară pe baza păruşilor

vergelor aşezaţi perpendicular pe scheletul fundului. Ultima operaţie de confecţionare a bazei obiectului este retezarea capetelor de nuiele şi păruşi rămaşi în afara suprafeţei fundului.

Mai multe varietăţi tehnologice sînt înregistrate la împletirea părţilor laterale: în formă inelară, de bandă, simplă, etc. Mai întîi se introduc păruşii ascuţiţi în golurile de pe marginea fundului, apoi toate capetele lor se leagă sus provizoriu şi se începe împletirea de jos în sus cu trecerea nuielelor subţiri în jurul păruşilor verticali asemenea ţesutului simplu sau cu desen, asemenea împletirii din pănuşi şi papură.

Gura coşului poate fi simplă şi cu cosiţă. Marginea simplă se obţine prin îndoirea şi răsucirea păruşilor verticali şi trecerea lor orizontală peste fiecare doi păruşi următori. Obiectele împletite din nuiele pot avea două toarte paralele sau una deasupra peste coş la mijloc. Mai întîi se realizează scheletul torţii din mai multe nuiele, uneori şi din sîrmă metalică, apoi pe schelet se împleteşte prin diferite metode: „şah”, ales cu motive geometrice, „în ochi”, simplu, acoperind toarta cu o factură deasă împletită din nuiele ca să fie rezistentă.

Obiecte împletite din nuiele de salcieMarea varietate de obiecte împletite din nuiele diferă după categoria

nuielelor: necojite, cojite, despicate şi jeluite. Respectiv conform criteriului funcţional şi celui tehnico-decorativ obiectele împletite pot fi sistematizate în felul următor: coşuri pentru legume, pentru fructe, pentru ciuperci, pentru căpşuni (mure şi zmeură), pentru flori, coşuri de dus la piaţă (cu şi fără capac), coşuri pentru pască, pentru pîine, pentru sticle, pentru rufe, pentru gheme, pentru struguri, pentru porumb, pentru ouă, vase de sticlă acoperite cu împletire din nuiele etc.; mobilier – fotolii, leagăne pentru copii, lăzi de păstrare a albiturilor şi pînzelor, taburete, scaune, mese, canapele etc.

Finisarea împletiturilor de salcieÎmpletiturile din salcie sînt supuse spălării fără detergenţi pentru a li se

unifica culoarea dar şi în scopul de a se scoate praful, petele apărute în urma lucrărilor. Apoi urmează cea mai des folosită metodă de bronzare la soare timp de 10-20 ore a împletiturilor pentru a le reda o culoare brună-argintie naturală. În acest timp ele trebuie întoarse ca bronzarea să fie uniformă. Unii meşteşugari aplică vopsirea cu coloranţi naturali deschişi pentru uniformitatea culorii, alţii preferă să le înfrumuseţeze prin lăcuire − 1-2 straturi cu lacuri sau soluţii de răşină prin metoda de pulverizare.

Cele mai solicitate împletituri sînt coşurile de piaţă, gospodărie, de sfinţire a paştii, de plajă, mobilier, coşuri pentru copturi, de birou şi m. a.

Meşterii populari împletitori participă la diferite expoziţii naţionale şi concursuri „Tezaur”, Festivalul vinului, Ziua oraşului, „Fabricat în Moldova”, expoziţii tematice anuale la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (MNEIN), obţinînd multe diplome, premii băneşti.