Download - Managementul performantei - competitivitatea

Transcript
Page 1: Managementul performantei - competitivitatea

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEMasterat

Specializarea: CONSULTANŢĂ ÎN MANAGEMENT

CREŞTEREA COMPETITIVITĂŢII. MANAGEMENTUL PERFORMANŢEI

Note de curs –

Prof. Univ. Dr. Corneliu RUSSU

Bucureşti, 2008

Page 2: Managementul performantei - competitivitatea

CUPRINSUL

1. Sinteza problemelor noţionale, metodologice şi pragmatice ale competitivităţii...........................................................................3

1.1. Precizări noţionale........................................................31.2. Principalele aspecte ale abordării şi creşterii

competitivităţii..................................................................4Teme propuse pentru dezbatere....................................10Aplicaţie.........................................................................10

2. Elemente metodologice de măsurare a competitivităţii..................102.1. Măsurareacompetitivităţii la nivel naţional...................102.2. Măsurarea competitivităţii la nivel de sector

sau de firmă.................................................................172.3. Măsurarea competitivităţii la nivel regional..................21

Teme propuse pentru dezbatere....................................23Aplicaţie..........................................................................23

3. Competitivitatea UE comparativ cu cea a principalilor actorieconomici de pe scena mondială....................................................23

3.1. Realităţi consemnate în rapoartele Comisiei Europeneprivind competitivitatea din anii 2003 şi 2004..............23

3.2. Alte aspecte relevante privind competitivitatea industriei UE în economia mondială............................27Teme propuse pentru dezbatere.................................30

4. Competitivitatea industriei prelucrătoare româneşti şi a sectoarelor acesteia. Posibile orientări ale politicii de creştere acompetitivităţii.................................................................................30

4.1. Realităţi.......................................................................304.2. Direcţii posibile de acţiuni viitoare destinate creşterii

competitivităţii economiei, industriei şi firmelorindustriale...................................................................32Teme propuse pentru dezbatere................................38Aplicaţie......................................................................38

5. Managementul performanţei şi creşterea competitivităţii.........385.1. Măsurarea performanţelor firmei şi îmbunătăţirea

competitivităţii acesteia...............................................395.2. Elemente definitorii ale MP.........................................40 5.3. MP în firmele cu activitate internaţională....................41

Teme propuse pentru dezbatere.................................44Aplicaţie.......................................................................44

Bibliografie.................................................................................44

2

Page 3: Managementul performantei - competitivitatea

Creşterea competitivităţii a devenit, în ultimele decenii, o coordonată primordială a strategiilor de dezvoltare socio-economică ale majorităţii ţărilor lumii, în primul rând ale celor mai dezvoltate, a strategiilor de dezvoltare sectorială în cadrul economiilor naţionale, precum şi a strategiilor de firmă. Afirmarea viguroasă a fenomenului contemporan al globalizării, care a lărgit la scară mondială aria înfruntării economiilor, sectoarelor şi firmelor, a accentuat importanţa competitivităţii acestora pentru poziţionarea lor favorabilă în întrecerea internaţională şi a obligat, în consecinţă, la luarea unor măsuri ample şi concertate de stimulare a acţiunii factorilor determinanţi şi de valorificare superioară a efectelor lor.

1. Sinteza problemelor noţionale, metodologice şi pragmatice ale competitivităţii

Conceptul de competitivitate constituie terenul de înfruntare a unor opinii frecvent divergente, motiv pentru care, până în prezent, nu există o definiţie larg acceptată a competitivităţii şi nu a fost încă dezvoltat un model cuprinzător pentru formalizarea conţinutului acesteia. Stadiul actual al cercetărilor în domeniu lasă, deci, câmp deschis disputelor conceptuale privind competitivitatea.

1.1. Precizări noţionalePotrivit Băncii Mondiale, competitivitatea "cumulează elementele care conferă o poziţionare superioară

unei entităţi economice faţă de concurenţii acesteia". Conform OCDE, “Competitivitatea este capacitatea întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor

sau complexelor supranaţionale de a asigura factorilor de producţie un profit şi un nivel de folosire relativ ridicat pe o bază durabilă, în condiţiile în care acestea sunt expuse concurenţei libere”.

Competitivitatea industrială se exprimă prin caracteristici specifice laturii ofertei, grupate în două categorii:

- costul, determinat, la rândul lui, de: * nivelul productivităţii; * preţurile factorilor; * alte variabile ale laturii ofertei (investiţiile, organizarea, managementul);

- calitatea (dată de nivelul profitabilităţii în condiţiile menţinerii neschimbate a costurilor), având, la rândul ei, trei dimensiuni:

* inovativă (capacitatea produselor/serviciilor de a incorpora elemente de noutate tehnică şi tehnologică);

* tehnică (caracteristica produselor/serviciilor de a fi conforme documentaţiei tehnologice şi fiabile);

* de marketing (publicitatea, capacitatea de adaptare rapidă la modificările cererii, marca comercială). Pe baza conceptelor de competitivitate şi de avantaj comparativ (conferit de înzestrarea cu factori

materiali) s-a dezvoltat, de către M. Porter (1990), conceptul de avantaj competitiv (conferit, pe lângă înzestrarea cu factori materiali, şi de posedarea şi valorificarea adecvată a factorilor intangibili, în primul rând cercetarea&dezvoltarea şi abilităţile de marketing), determinat, în viziunea lui, de: condiţiile cererii şi ofertei de factori; existenţa industriilor de sprijin; strategiile firmelor; structurile de piaţă.

Un punct de vedere de referinţă cu privire la competitivitate îl oferă P. Krugman (1994), potrivit căruia ţările nu trebuie privite drept competitori pe pieţe internaţionale, ci numai firmele concurează prin produsele/serviciile oferite; ţările pot concura în schimb în atragerea factorilor de mobilitate internaţională - capital şi forţă de muncă calificată – valorificându-şi avantajele de locaţie de care dispun şi care constau în nivelul redus al impozitării corporative, eficienţa infrastructurilor publice, reglementări corecte şi o forţă de muncă nu foarte costisitoare.

Definirea conceptului de competitivitate rămâne, deci, încă o problemă controversată, poziţie justificată de diversitatea apreciabilă de definiţii şi de unghiuri de abordare vehiculate în literatură, din care se pot desprinde însă câteva elemente comune:- abilitatea de a produce bunuri / servicii sau de a desfăşura activităţi care să determine creşterea semnificativă a

veniturilor este formularea cea mai frecvent întâlnită;- definiţiile au un grad ridicat de generalitate, neraportându-se în general la o anumită entitate de referinţă

(produs, serviciu, firmă, sector industrial, economie regională, economie naţională);- pe lângă creşterea veniturilor, ocuparea forţei de muncă şi creşterea standardului de viaţă sunt alte criterii de

referinţă pentru aprecierea competitivităţii.

1.2. Principalele aspecte ale abordării şi creşterii competitivităţii

3

Page 4: Managementul performantei - competitivitatea

Analiza bogatei literaturi de specialitate consacrate problematicii competitivităţii permite conturarea câtorva concluzii, pe coordonatele cărora se înscrie şi prezentul curs.

Conceptul de competitivitate continuă să constituie un teren larg de înfruntări de viziuni şi opinii pe plan teoretic, ştiinţific şi pe cel pragmatic, al politicilor industriale care au ca obiectiv central creşterea semnificativă a competitivităţii la nivelul industriilor naţionale şi al sectoarelor acestora, precum şi al strategiilor de firmă care urmăresc acelaşi obiectiv la nivel microeconomic.

b) Perspectivele de tratare a competitivităţii, din punctul de vedere al nivelurilor de referinţă, sunt multiple – focalizarea asupra nivelului firmei, al sectorului industrial, al industriei în ansamblu, al unei regiuni, naţional, internaţional (blocuri economice), mondial :

- la nivelul firmelor problema pare, aparent, mai simplă în lumina ideii că firmele care supravieţuiesc sunt competitive, iar cele care ies de pe piaţă nu sunt ;

- la nivelul sectoarelor (sau industriilor, în accepţia lui M. Porter) viziunea de tratare a competitivităţii a fost puternic influenţată de lucrările acestui autor care include, pe lângă factorii determinanţi la nivelul firmelor, şi factori specifici planului mezoeconomic – dinamica sectorului (rata de creştere a acestuia), dimensiunile pieţei specifice, grupurile strategice din sector etc.

- la nivel naţional tratarea problematicii competitivităţii se bazează, în largă măsură, pe Modelul lui Porter, care are multe valenţe interpretative şi defineşte patru determinanţi ai avantajelor competitive ale unei ţări: înzestrarea cu resurse; mediul de afaceri; industriile înrudite şi de sprijin; cererea de bunuri şi servicii pe piaţa internă. Noutatea şi forţa modelului constau în cuprinderea concomitentă a factorilor specifici firmei, industriei şi ţării;

- la nivelul blocurilor economice internaţionale, conceptul de “competitivitate a blocului” s-a impus ca urmare a performanţelor apreciabile înregistrate de blocurile deja constituite – EU, NAFTA, ASEAN, APEC etc., nivel de competitivitate a întregului bloc.depinzând de combinarea sinergică a avantajelor competitive ale ţărilor membre;

- la nivel mondial – “global competitiveness”, competitivitatea devine un concept ce nu poate fi comparat cu o altă entitate din universul cunoscut, dar ar putea fi, în schimb, măsurată, comparând trecutul cu prezentul sau prezentul cu viitorul posibilităţilor de acţiune pe piaţa globală.

c) Din punct de vedere teoretic, conceptul de competitivitate se sprijină pe două subconcepte – avantajul comparativ şi avantajul competitiv. Noul concept mai evoluat al avantajului competitiv, fără a nega contribuţia înzestrării cu factori asupra competitivităţii, mută centrul de greutate al determinanţilor acesteia, cum este normal, la nivelul firmei, singura entitate economică generatoare de competitivitate.

În condiţiile actuale ale economiei mondiale, pentru România, ca şi pentru celelalte ţări est-europene, problema specializării internaţionale pe baza avantajului competitiv are o importanţă vitală, determinată nu numai de considerente de ordin economic (capacitatea de reducere în timp a decalajelor nefavorabile existente în privinţa nivelurilor de dezvoltare faţă de ţările avansate), dar şi de cele privitoare la conectarea structurală cu lumea industrializată şi de accederea treptată la standardele de productivitate şi, implicit, la nivelul de prosperitate specific acesteia.

d) Evoluţia viziunii de tratare a competitivităţii la oricare dintre nivelurile menţionate mai sus este marcată puternic de fenomenul contemporan al globalizării, care constă în conectarea din ce în ce mai strânsă a pieţelor naţionale, în crearea la scară mondială a unor mecanisme de alocare (instituţii, politici, reglementări, acorduri) care acţionează pe pieţele factorilor, ale bunurilor şi serviciilor, în extinderea la scară continentală şi planetară a producţiei, cercetării – dezvoltării şi comercializării produselor şi serviciilor.

În mod logic, globalizarea ar trebui să ducă, lent dar inexorabil, la o anumită omogenizare economică, tehnologică şi culturală. Realitatea demonstrează însă că, dimpotrivă, decalajele economice, ştiinţifice, tehnologice, culturale, dintre regiunile şi ţările lumii se adâncesc, ceea ce obligă la adoptarea unei atitudini pronunţat proactive de stimulare, prin strategii de firmă, strategii sectoriale şi politici industriale naţionale, a factorilor determinanţi ai competitivităţii. În noile condiţii generate de fenomenul globalizării, se schimbă radical accentul în modelele de dezvoltare industrială de pe creşterea capacităţilor productive pe dezvoltarea “capabilităţilor”, respectiv a înzestrării cu factori apţi să creeze şi să consolideze avantaje competitive durabile. Acţiunea acestor factori determinanţi pentru creşterea competitivităţii a fost stimulată de producerea unor transformări profunde în activităţile de producţie şi comercializare, cum ar fi :- emergenţa unor structuri de producţie, cercetare & dezvoltare şi inovare şi comerciale de factură calitativ nouă

– alianţe strategice între firme, clustere industriale (aglomerări de firme cu subfurnizori performanţi), reţele locale (networks), legături contractuale pe termen lung cu furnizori şi clienţi etc.;

4

Page 5: Managementul performantei - competitivitatea

- restructurarea strategică (efectuată într-o viziune pe termen lung) a proceselor productive, constând în adâncirea specializării, externalizarea unor activităţi conexe, relocalizarea proceselor şi a activităţilor în scopul realizării unei eficienţe superioare a activităţilor desfăşurate, integrarea în reţele de producţie, inovative şi de comercializare etc.;

- trecerea progresivă în dezvoltarea industrială de la modelul axat pe valorificarea avantajelor comparative, bazat pe înzestrarea cu factorii tradiţionali, pe cel în care neo-factorii – capacitatea de inovare, managementul, organizarea, cultura organizaţională, marketingul, capacitatea de stabilire de parteneriate şi de încheiere a alianţelor strategice, reputaţia firmei, imaginea de marcă – joacă rolul esenţial în creşterea competitivităţii. e) O tendinţă care se manifestă viguros în eforturile ţărilor şi firmelor de creştere a competitivităţii este cea a

valorificării superioare a avantajelor de locaţie, o formă de avantaje care se alătură celor competitive.Vectorul principal al procesului de globalizare, menţionat anterior, îl constituie companiile multinaţionale

(transnaţionale - CTN), care au contribuit la globalizarea unor industrii (a automobilelor, farmaceutică, electronică, a prelucrării ţiţeiului şi petrochimică, a echipamentelor de telecomunicaţii), la crearea unei noi configuraţii ale diviziunii internaţionale a muncii prin descompunerea lanţurilor de producţie şi comercializare în activităţi şi procese care pot fi dispersate geografic în funcţie de considerente de eficienţă. Delocalizarea activităţilor productive se face potrivit unor strategii concepute la scară mondială în funcţie de rezultatele analizei comparative a ofertelor de amplasare locală, în care criteriile de înzestrare locală cu factori – infrastructuri adecvate, forţă de muncă ieftină şi calificată, capacitate inovativă, know-how tehnologic etc. - sunt determinante.

Experienţa mondială a demonstrat că asigurarea pe baze durabile a creşterii competitivităţii ţărilor sau regiunilor în care sunt atrase CTN, investitorii străini în general, este condiţionată de natura resurselor locale antrenate în procesul de dezvoltare economică, precum şi de natura activităţilor transferate. Cu privire la natura factorilor locali care determină avantajele de locaţie, este evident că preponderenţa celor intangibili – capacitatea inovativă, managerială, organizatorică, de marketing, de asimilare a know – how –ului tehnologic, nivelul de calificare a forţei de muncă, cultura naţională sau organizaţională – asigură o bază mult mai solidă pentru creşterea durabilă a competitivităţii. În ceea ce priveşte natura activităţilor transferate, dacă acestea reclamă calificări inferioare şi nu sunt dependente de prezenţa celorlalţi factori intangibili menţionaţi este foarte probabil să fie pierdute în favoarea altor locaţii, pe măsura creşterii salariilor şi diminuării avantajelor de cost. f) În cursa mondială pentru creşterea competitivităţii, firmele cele mai reprezentative din principalele blocuri economice şi ţări care animă această cursă – Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Japonia, ţările industrializate din Asia de Sud-Est - folosesc arme strategice diferenţiate pentru valorificarea prin pârghii eficace a avantajelor competitive diferenţiate pe care le deţin. Aceste arme strategice, dată fiind forţa apreciabilă de influenţă a actorilor menţionaţi, devin treptat tendinţe în competiţia mondială.

Principalele atu-uri ale firmelor americane: dimensiunea mondială a activităţii majorităţii firmelor americane mari; diferenţierea semnificativă a modului de operare pe pieţele străine în funcţie de caracteristicile

economice, instituţionale, socio-culturale ale acestora; practicarea unui management ofensiv, dinamic şi penetrant, cu un pronunţat caracter ştiinţific,

orientat precumpănitor spre luarea deciziilor pe termen scurt, luate individual şi operativ la nivelul firmelor şi transmise în jos pe scară ierarhică, bazat pe definirea clară a responsabilităţilor individuale de conducere şi de execuţie, pe dinamism organizaţional, pe profesionalismul angajaţilor şi evaluarea frecventă a performanţelor individuale, pe leadership ferm şi directiv, pe control managerial concentrat asupra performanţelor individuale

Principalele atu-uri ale firmelor din Uniunea Europeană: stimularea alianţelor strategice între firme, a cooperării în materie de cercetare - dezvoltare şi

restructurare; relocalizarea unităţilor de producţie a anumitor firme în zone recunoscute pentru excelenţa

factorilor de producţie (forţă de muncă, infrastructuri) sau care asigură costuri de producţie mai reduse; achiziţionarea de întreprinderi de către firme din interiorul Uniunii Europene în scopul întăririi

potenţialului lor productiv şi comercial pe pieţele-ţintă, în replică producându-se şi achiziţii de către firme din afara Uniunii de întreprinderi din interiorul acesteia drept cale de penetrare rapidă pe pieţele comunitare;

absorbţia de întreprinderi mici şi mijlocii cu poziţie competitivă slabă, totuşi suficient de atractive şi performante pentru a stârni interesul firmelor mari;

intensificarea integrărilor verticale în amonte şi în aval în scopul controlării filierelor de producţie, a fuzionărilor şi a creării de joint ventures pentru realizarea economiei de scară, a colaborărilor în domeniul cercetării & dezvoltării, a utilizării eficace a canalelor de distribuţie;

încheierea frecventă între firme comunitare de acorduri bilaterale de marketing, prin care fiecare firmă se angajează să vândă produsele celeilalte părţi pe pieţele pe care are o poziţie competitivă puternică;

practicarea unui “management european”, în curs de cristalizare şi afirmare în competiţia europeană, ale cărui caracteristici previzibile ar fi următoarele: concentrarea asupra realizării unităţii în diversitate

5

Page 6: Managementul performantei - competitivitatea

prin acceptarea diversităţii politice, economice, sociale şi culturale a mediilor de afaceri naţionale şi stimularea extinderii şi consolidării elementelor comune pe care le prezintă mediile respective; conturarea progresivă a “viziunilor strategice” la nivel comunitar şi mondial; descentralizarea accentuată a activităţii firmelor transeuropene prin structurarea acestora pe unităţi de afaceri strategice şi asigurarea preponderenţei relaţiilor informale (teleconferinţe, reuniuni de lucru) în cadrul raporturilor de muncă; asigurarea congruenţei obiectivelor urmărite de firmele transeuropene cu cele vizate la nivel local, regional şi naţional în ţările comunitare; stimularea mobilităţii internaţionale a resurselor umane – manageri, specialişti, executanţi -, prin promovarea comunicaţiilor, a schimburilor interculturale şi a instruirii transculturale.

Principalele atu-uri ale firmelor japoneze: adoptarea pe scară largă a Managementului Calităţii Totale (TQM), integrarea acestuia în eforturile

de creştere a productivităţii astfel încât reducerea costurilor de producţie determinată de această creştere să nu se realizeze în detrimentul calităţii, respectiv al competitivităţii bunurilor / serviciilor produse;

capitalizarea puternică, apelarea în măsură redusă la credite bancare; realizarea unor niveluri reduse ale venitului din investiţii (return on investment) şi perioade de

recuperare a investiţiilor (pay-back) mai lungi decât firmele concurente (raporturile preţuri/beneficii ale acţiunilor celor mai mari firme s-au situat, în medie, la circa 94%, iar venitul din investiţii la aproximativ 8%);

investirea părţii precumpănitoare din profit în cercetare & dezvoltare, în calitate şi în investiţii pe pieţele străine;

urmărirea unor obiective tot mai ambiţioase pe măsura consolidării şi dezvoltării economice şi a creşterii potenţialului inovativ al firmelor (în deceniul 6 şi începutul deceniului 7 dominante erau strategiile imitative de produs cu costuri scăzute, de la începutul deceniului 8 strategii de lansare a unor produse de calitate, intensive pe planul cercetării & dezvoltării, cu care au inundat piaţa mondială);

apelarea intensă la infrastructura pentru export asigurată de peste 6000 de firme de comerţ, puternic dezvoltate şi implantate pe toate pieţele lumii; forţa de penetrare a acestor firme de export, susţinută de infrastructura excelentă de care dispun (canale de distribuţie, mijloace de publicitate, puncte de relaţii etc.) au constituit un avantaj competitiv redutabil pentru industria japoneză;

implantarea susţinută în străinătate de unităţi de producţie (îndeosebi în Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa), dar şi de unităţi de cercetare & dezvoltare, după exemplul firmei Mazda;

adoptarea de strategii ofensive, chiar agresive, de marketing, bazate pe cheltuieli mari pentru publicitate, preţuri scăzute de vânzare a produselor şi servicii post-vânzare de înalt nivel; studierea pieţelor regionale şi naţionale se face temeinic, urmărindu-se identificarea punctelor slabe ale firmelor concurente şi determinarea măsurii în care acestea satisfac cu produse/servicii cererile clienţilor.

Cei patru “tigri asiatici” – Koreea, Taiwan, Singapore şi Hong-Kong, precum şi noile ţări industrializate din Asia de Sud-Est – Thailanda, Malaezia, Indonezia, Filipine, sunt încă departe de a forma un pol de putere economică pe scena mondială, dar prezintă interes pentru modul în care s-au pregătit pentru confruntările internaţionale, axându-se pe următoarele coordonate:

dezvoltarea axată pe anumiţi factori motori (factor-driven development), iniţial de tipul forţei de muncă ieftine şi treptat transformaţi în potenţial tehnologic şi inovator din ce în ce mai înalt;

angajarea la începutul anilor ’90 în Producerea Echipamentelor Originale (Original Equipment Manufacture – OEM), apreciată în ţările dezvoltate pentru calitate şi preţuri competitive;

stimularea intensă a creşterii calităţii produselor / serviciilor; realizarea de campanii de marketing deosebit de agresive destinate să le promoveze produsele pe

pieţele internaţionale, campanii susţinute de mari agenţii de comerţ internaţional localizate, îndeosebi, în Hong-Kong şi Singapore.

O tendinţă manifestată în eforturile ţărilor de creştere a competitivităţii industriilor lor naţionale este urmărirea tot mai accentuată a dezvoltării pe baze durabile a industriei, care presupune adoptarea unor măsuri destinate să asigure, în principal, competitivitatea superioară a produselor / serviciilor oferite pe pieţele internaţionale şi protejarea mediului, fiind rezultatul acţiunii unui mare număr de factori economici, sociali şi politici aflaţi în interacţiune.

Practica ţărilor dezvoltate evidenţiază existenţa unor factori determinanţi ai dezvoltării pe baze durabile a industriei: competenţele profesionale, efortul tehnologic propriu, investiţiile străine directe, plata de redevenţe şi de drepturi de licenţă către străinătate, infrastructura modernă, eco-eficacitatea.

Factorii determinanţi ai dezvoltării durabile a industriei tind să se maturizeze şi consolideze pe măsura creşterii nivelului de dezvoltare socio-economică a fiecărei ţări, ei putând fi combinaţi în diferite moduri în funcţie de dimensiunea pieţelor, amplasarea geografică a unităţilor productive şi a pieţelor acestora, resursele naturale disponibile, presiunile externe, politicile economice, baza iniţială de competenţe şi capacităţi.

Principalele ţări industrializate depun eforturi mari în domeniul cercetării & dezvoltării şi sunt, în acelaşi timp, mari beneficiare ale investiţiilor străine directe. În cea mai mare parte a acestor ţări, intrările de investiţii

6

Page 7: Managementul performantei - competitivitatea

străine directe au o dublă utilitate: atragerea de noi tehnologii şi sprijinirea companiilor transnaţionale să beneficieze de rezultatele activităţilor de cercetare & dezvoltare locale. Între aceste ţări, care se specializează din ce în ce mai mult pe planul inovării, fluxurile de tehnologie sunt intense în ambele sensuri.

Trebuie subliniat faptul că atât strategia bazată pe cercetarea & dezvoltarea naţională cât şi cea orientată spre investiţiile străine directe permit să se dobândească tehnologii străine, dar în mod diferit. Prima strategie este mai autonomă şi presupune investiţii mai însemnate în perfecţionarea competenţelor. Pentru ţările care au început mai târziu industrializarea, această strategie este mai riscantă deoarece presupune, în general, recurgerea în mare măsură la politici industriale voluntariste. Strategia axată pe investiţiile străine directe poate permite ţărilor să progreseze mult fără ca în acest scop să investească în cercetarea & dezvoltarea naţională, dar, cu timpul, ţările respective îşi amplifică efortul investiţional în activităţile respective, mai cu seamă atunci când societăţile transnaţionale implantează pe teritoriul lor activităţi novatoare. Destul de puţine ţări au reuşit să combine puternica dependenţă de investiţiile străine directe cu puternica creştere a capacităţilor de cercetare & dezvoltare naţionale şi acelea care au reuşit acest lucru au recurs, în mare măsură, la politici industriale intervenţioniste (cazul Irlandei şi al Singaporelui).

Competitivitatea ţărilor care exportă produse de vârf (îndeosebi din domeniul electronicii şi informaticii) este datorată fie inovării naţionale, fie participării la sisteme mondiale integrate de producţie. Ţările care se află în frunte sunt marile puteri industriale care ocupă, în general, un loc de prim plan în exporturile de produse de vârf. Pe ultimele locuri se află ţările în curs de dezvoltare, care se specializează în operaţii de montaj şi încercări.

h) O ultimă tendinţă afirmată pe plan mondial care prezintă interes din punctul de vedere al demersului nostru este cea manifestată în formularea şi aplicarea la nivel naţional a politicii industriale în contextul globalizării.

Reprezentând un set coerent de măsuri şi acţiuni destinate să reglementeze funcţionarea pieţelor (factorilor, bunurilor şi serviciilor) şi comportamentul firmelor pe acestea, politica industrială constituie, pe de o parte, un instrument de intervenţie a statului în activitatea economică puternic contestat de numeroşi specialişti de autoritate, iar pe de altă parte, o necesitate determinată de imperfecţiunile mecanismelor pieţei pe care intervenţia respectivă urmăreşte să le corecteze.

Drept urmare, guvernele stabilesc politici industriale care, sintetizând experienţa naţională în materie de dezvoltare şi valorificând experienţa altor ţări, precizează orientările generale, priorităţile, căile de acţiune şi instrumentele necesare modernizării industriei şi creşterii competitivităţii acesteia. În funcţie de diversitatea caracteristicilor fiecărei economii naţionale – nivelul înzestrării cu factori, nivelul dezvoltării socio-economice, potenţialul inovaţional, modelul socio-cultural specific, gradul de integrare în fluxurile comerciale şi financiare internaţionale etc. -, există, firesc, o multitudine de modele ale dezvoltării industriale adoptate de diferite ţări.

Elementele comune cele mai pregnante regăsite în diferitele modele de politici industriale adoptate în ţările lumii sunt:

Obiectivul creşterii semnificative a competitivităţii economiei şi, implicit, a sectoarelor acesteia, a ramurilor industriale şi a firmelor din cadrul ei, este unul definitoriu pentru politica industrială modernă. Căile de realizare a acestui obiectiv au evoluat – la început substituirea importurilor de către producţia autohtonă, stimulată prin protecţie vamală şi destinată să acopere cererea internă, iar apoi promovarea exporturilor, asociată însă, de regulă, cu menţinerea protecţiei pieţei interne (în această perioadă, politicile industriale au avut o pronunţată dimensiune verticală, sectorială, constând în susţinerea selectivă a unor industrii în declin sau cu dificultăţi de ajustare structurală – siderurgia, construcţiile navale, industria textilă, chimia de mare tonaj etc.); intensificarea exporturilor a determinat însă creşterea apreciabilă a volumului schimburilor internaţionale şi, implicit, intensificarea concurenţei pe pieţele internaţionale, ceea ce a generat imperativul creşterii competitivităţii pentru a rezista cu succes pe aceste pieţe, politicile industriale începând să se axeze din ce în ce mai manifest pe noul imperativ;

Creşterea importanţei investiţiilor intangibile pentru creşterea competitivităţii – în cercetare & dezvoltare, inovare şi difuzarea tehnologiilor, în instruirea forţei de muncă, în servicii intelectuale (consultanţă, expertiză, studii de benchmarking etc.);

Asigurarea competiţiei corecte pe pieţele interne şi pe cele externe prin promovarea concurenţei loiale şi deschiderea largă a pieţelor către libera competiţie;

Stimularea parteneriatului public-privat în conceperea şi aplicarea politicii industriale, ca expresie a adâncirii continue a cooperării dintre autorităţile publice şi mediul de afaceri pentru găsirea celor mai bune soluţii necesare creşterii performanţelor industriale, în final a competitivităţii;

Elaborarea şi aplicarea politicii industriale prin mecanisme “de jos în sus” (bottom up), ca altă expresie a adâncirii cooperării dintre autorităţile publice şi mediul de afaceri, în sensul că demersul conceperii şi implementării politicii respective se realizează cu implicarea largă a agenţilor din sectorul public şi din cel privat, a unităţilor de cercetare din mediul academic şi universitar, a organizaţiilor neguvernamentale cu preocupări în domeniu. Mecanismul menţionat presupune furnizarea de informaţii, prognoze şi sugestii de către agenţii

7

Page 8: Managementul performantei - competitivitatea

economici şi unităţile de cercetare, trierea şi analiza acestora de către organismele guvernamentale, conturarea în comun a coordonatelor şi căilor preconizate de acţiune pentru aplicarea politicii industriale;

Instrumentele specifice politicii industriale au cunoscut în ultimele două decenii o vizibilă modificare a orientării lor – de la accentul pus în trecut pe instrumentele de intervenţie directă (subvenţii, regimuri sectoriale preferenţiale, comenzi publice etc.) la cele de intervenţie indirectă, axate, îndeosebi, pe îmbunătăţirea calităţii factorilor (facilitarea accesului la finanţare, stimularea cercetării & dezvoltării şi a instruirii forţei de muncă, oferirea de servicii de specialitate, încurajarea spiritului întreprenorial, a creării şi consolidării aglomerărilor industriale – clusters şi a reţelelor locale – networks de firme, bănci, unităţi de cercetare academică şi universitară, unităţi de furnizare a utilităţilor).

La gama instrumentelor enumerate legate de această schimbare de accent se adaugă altele pe care practica economică le-a conturat progresiv şi care se dovedesc deosebit de eficace – difuzarea celor mai bune practici – best practices, proces în care sunt implicate camerele de comerţ şi industrie, agenţiile regionale de dezvoltare etc. -, analizele de benchmarking la nivel de produse / servicii, firme, sectoare, informări periodice ale firmelor cu privire la politica economică şi socială a Executivului, lobby-ul practicat de asociaţiile patronale pentru apărarea intereselor firmelor, informarea periodică a firmelor cu privire la reglementările noi adoptate în diferite domenii care le afectează activitatea (fiscalitate, dreptul muncii, ecologie, infrastructuri, calitatea produselor / serviciilor, asigurări etc.).

Teme propuse pentru dezbatere- Determinanţii principali ai avantajelor comparative, ai celor competitive şi ai celor de locaţie;- Planurile şi formele concrete de manifestare a capabilităţilor firmei, cele care îi conferă acesteia un anumit

potenţial competitiv;- Armele strategice ale firmelor româneşti în competiţia internaţională;- Efectele politicii industriale sectoriale, „verticale”, şi ale celei neutrale, „orizontale”, asupra

competitivităţii. Comentarii !

AplicaţieListaţi principalele 10 elemente care determină competitivitatea unui produs şi a indicatorilor care ar exprima

cel mai bine elementele respective !

2. Elemente metodologice de măsurare a competitivităţii

Trecerea în revistă a principalelor metodologii şi elemente metodologice de măsurare a competitivităţii evidenţiază multitudinea factorilor determinanţi ai nivelului acesteia şi, implicit, a punctelor asupra cărora trebuie să se focalizeze managementul performanţei, a cărui raţiune de exercitare este tocmai creşterea competitivităţii.

2.1. Măsurarea competitivităţii la nivel naţional Una dintre numeroasele definiţii ale competitivităţii care întruneşte sufragiile majorităţii specialiştilor este

cea care o desemnează drept capacitatea unei economii de a asigura, pe o bază durabilă, populaţiei un standard de viaţă ridicat şi în creştere, precum şi un nivel înalt de utilizare a celor dornici să lucreze.

Principalul resort al competitivităţii îl reprezintă creşterea productivităţii, motiv pentru care realizarea acestei creşteri în mod durabil şi sporirea ratei de utilizare a forţei de muncă pe termen mediu se înscriu printre obiectivele majore ale strategiei adoptate la Lisabona de Consiliul European în anul 2000.

a) Productivitatea şi utilizarea forţei de muncă Productivitatea este exprimată sub diferite forme: PIB/locuitor; PIB/pe persoană ocupată; PIB/oră lucrată;

productivitatea pe muncitor; productivitatea orară. Se compară creşterile nivelului acestor indicatori înregistrate de entităţile analizate şi se trag concluzii cu privire la progresul sau regresul acestora pe planul competitivităţii, precum şi la modul în care se poziţionează unele în raport cu altele pe acest plan.

În estimarea nivelului productivităţii la nivelul economiei, patru variabile primare sunt folosite 1: paritatea puterii de cumpărare (PPP); definiţia utilizării forţei de muncă, respectiv numărul de locuri de muncă vs. numărul de persoane; numărul mediu anual de ore lucrate; economia informală

b) Contribuţia tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) la creşterea productivităţii

1 Vezi, în acest sens, Commission of the European Communities. European Competitiveness Report 2003, Commission Staff Working Document, SEC (2003) 1299, Brussels, 2003, pp. 34-36

8

Page 9: Managementul performantei - competitivitatea

Evaluarea impactului TIC asupra creşterii productivităţii urmăreşte evidenţierea părţii din această creştere atribuibilă schimbărilor în resursele utilizate (creşterea ponderii capitalului), restul presupunându-se că este rezultatul progresului tehnologic (numit productivitatea multi-factor, productivitatea totală a factorilor sau rezidualul lui Solow). Evaluarea acestei creşteri se face folosind metoda standard de măsurare a ei, descompunând sporul de producţie în contribuţiile factorilor cantitativi şi calitativi de intrare, la care se adaugă, ca factor rezidual, productivitatea totală a factorilor

c) Competitivitatea economiei măsurată prin viteza schimbărilor structurale

O serie de cercetări de rezonanţă au pus în evidenţă faptul că abilitatea ţărilor de a se adapta rapid şi eficient la cerinţele valorificării superioare a oportunităţilor oferite de globalizarea economiei mondiale constituie o măsură relevantă a competitivităţii economiilor lor. Pe această linie, 1999 Competitiveness Report a subliniat pentru prima dată că gradul de adaptabilitate a unei entităţi economice la dinamica pieţei este un factor mai important de creştere a competitivităţii decât specializarea entităţii respective şi evoluţia acesteia.

Flexibilitatea poate fi măsurată prin modificările structurale produse într-o anumită perioadă, în funcţie de factorii de producţie utilizaţi şi de calitatea acestora (tipurile de capital utilizate, nivelul de calificare al forţei de muncă, tipurile de servicii la care se apelează etc.).

Indicatorul „viteza schimbărilor structurale” reprezintă suma diferenţelor procentuale agregate ale valorii adăugate între două momente. Variabila utilizată este valoarea adăugată nominală, al cărei nivel pentru fiecare sector se raportează la valoarea producţiei totale naţionale (pentru palierul macroeconomic) sau la valoarea producţiei industriei prelucrătoare (pentru palierul mezoeconomic). Fiecare modificare contribuie la formarea acestui indicator, indiferent de sensul ei (semnul „+” sau „-„) şi independent de cauza producerii ei. În spaţiul Uniunii Europene, principalele criterii în raport cu care se apreciază viteza modificărilor structurale la nivelul economiilor naţionale şi al sectoarelor, precum şi grupele de sectoare definite în raport cu criteriile respective sunt următoarele:

Factorii de producţie utilizaţi (taxonomia WIFO I), în funcţie de care se disting: 1. industrii cu publicitate puternică („market driven”); 2. industrii cu cercetare & dezvoltare intensivă („technology driven”); 3. industrii muncă-intensive („labour driven”); 4. industrii capital-intensive („capital driven”); 5. industrii reziduale („maistream industries”), care nu prezintă nici una dintre caracteristicile celor patru grupe precedente;

Calificarea forţei de muncă: se utilizează taxonomia WIFO II, care clasifică industriile după cerinţele de calificare a forţei de muncă;

Serviciile utilizate: se adoptă taxonomia WIFO 2000 care clasifică industriile în funcţie de intensitatea cererii lor pentru anumite servicii. Clasificarea defineşte patru grupe de industrii: 1. industrii cu intensitate mare a serviciilor de transport; 2. industrii cu intensitate mare a serviciilor de distribuţie (vânzări cu amănuntul) şi de publicitate; 3. industrii cu intensitate mare a serviciilor informaţionale („knowledge-based services”); 4. industrii reziduale, care nu se bazează pe nici unul dintre serviciile anterioare.

d) Competitivitatea economiei evaluată pe baza nivelului indicatorilor structurali Setul de indicatori structurali folosit de Comisia Europeană în raportul anual pentru Consiliul European de

primăvară din anul 2003 (EUROSTAT. Structural Indicators, Luxembourg) acoperă cinci domenii, la care se adaugă fundamentele generale economice. Setul cuprinde 106 indicatori pentru care se dau detaliile metodologice necesare calculării cu acurateţe a nivelului lor, astfel încât să permită efectuarea unor exerciţii pertinente de benchmarking între ţări, în cadrul cărora să se ia în considerare cele mai semnificative elemente care concură, direct sau indirect, la realizarea unui anumit nivel de competitivitate al economiei.

Baza economică generală – PIB (PIB / locuitor la paritatea puterii de cumpărare, rata de creştere a PIB în preţuri constante), productivitatea muncii (PIB / locuitor la PPC pe persoană ocupată, PIB la PPC pe oră lucrată), creşterea utilizării forţei de muncă (detaliată pe total, bărbaţi, femei), rata inflaţiei (rata medie anuală a schimbării indicilor armonizaţi ai preţurilor de consum), creşterea costului unitar al muncii (rata de creştere a ratio-ului compensarea pe salariat în preţuri curente raportat la PIB în preţuri curente, pe ansamblul forţei de muncă utilizate), balanţa publică (datoria publică netă ca procent din PIB), datoria guvernamentală generală (datoria brută consolidată generală a guvernului ca procent din PIB);

Utilizarea forţei de muncă – rata de ocupare & rata de ocupare a lucrătorilor mai vârstnici (rata totală de ocupare a persoanelor între 15-64 de ani, rata de ocupare a femeilor între 15-64 de ani, rata de ocupare a bărbaţilor între 15-64 de ani, rata totală de ocupare a lucrătorilor între 55-64 de ani, rata de ocupare a femeilor între 55-64 de ani, rata de ocupare a bărbaţilor între 55-64 de ani), vârsta medie efectivă de ieşire de pe piaţa muncii (total, pentru femei, pentru bărbaţi), diferenţele de plată între sexe (cîştigurile orare brute medii ale femeilor ca procent din cîştigurile orare brute medii ale bărbaţilor), rata impozitării persoanelor cu câştiguri reduse, gradul de extindere a învăţării permanente (ponderea populaţiei în vârstă de 25-64 de ani care a participat la programe de formare şi perfecţionare cu durata de peste patru săptămâni, pe total, femei, bărbaţi), numărul accidentelor de muncă (grave – total, femei, bărbaţi, şi mortale), rata şomajului (total, femei, bărbaţi);

9

Page 10: Managementul performantei - competitivitatea

Inovarea şi cercetarea - cheltuielile publice pentru educaţie, cheltuielile pentru cercetare & dezvoltare (cheltuielile interne brute pentru C & D – GERD, ca procent din PIB, pe total şi pe surse de finanţare); nivelul de acces la internet, gospodării şi întreprinderi; absolvenţi în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, la 1000 de locuitori populaţie în vârstă de 20-29 de ani, pe total, bărbaţi şi femei; numărul de brevete la 1 milion locuitori (numărul de cereri de brevete înregistrate la Oficiul European de Brevete, numărul de brevete acordate de către Oficiul Statelor Unite de Brevete şi Mărci); investiţiile în capital risc, raportate la PIB, detaliate pe stadii ale investiţiei (iniţial şi de expansiune şi înlocuire a echipamentelor); cheltuielile pentru tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor – TIC, ca procent din PIB (pentru tehnologia informaţiei şi pentru tehnologia telecomunicaţiilor);

Reforma economică - nivelurile relative de preţ şi convergenţa preţurilor (nivelurile comparative de preţ ale consumului final pe gospodării private, incluzând taxele indirecte; convergenţa preţurilor între statele membre ale UE – coeficientul de variaţie al nivelurilor de preţ comparative ale consumului final); preţurile în industriile reţea (telecomunicaţii – apeluri locale şi apeluri în Statele Unite, energie electrică – gospodării şi întreprinderi, gaz – gospodării şi întreprinderi); structura pieţei în industriile reţea (ponderea pe piaţă a celui mai mare generator în domeniul energiei electrice, idem în domeniul telecomunicaţiilor – fixă, convorbiri locale şi convorbiri la distanţă, şi mobilă); comenzile publice (valoarea comenzilor publice cu licitaţie deschisă, ca procent din GDP); ajutoarele de stat sectoriale şi ad-hoc, ca procent din PIB; integrarea pieţei (convergenţa ratei dobânzilor - coeficientul de variaţie a ratei anuale a dobânzilor între Statele Membre, pentru ipotecări, împrumuturi pe termen scurt acordate întreprinderilor, împrumuturi pe termen mediu şi lung acordate întreprinderilor; integrarea comercială a bunurilor – valoarea medie a importurilor şi exporturilor de bunuri, respectiv servicii, ca procent din PIB; integrarea comercială a investiţiilor străine directe – valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de ISD, ca procent din PIB); investiţiile în domeniul afacerilor (formarea brută a capitalului fix în sectorul privat, ca procent din PIB);

Coeziunea socială - inegalitatea distribuţiei veniturilor (ratio-ul ponderii quintilelor de venit); rata riscului de sărăcie înainte şi după transferurile sociale (înainte, pe total, femei, bărbaţi; după, pe total, femei, bărbaţi); rata riscului persistent de sărăcie, total, femei, bărbaţi; dispersia ratelor regionale de utilizare a forţei de muncă, la nivelul NUTS 2, pe total, femei, bărbaţi; rata abandonului şcolar, procente din populaţia în vârstă de 18-24 de ani, total, femei, bărbaţi; rata şomajului pe termen lung, peste 12 luni, ca procent din totalul populaţiei active în vârstă de 15-64 de ani, total, femei, bărbaţi; ponderea în totalul populaţiei a celei din gospodăriile în care nici un membru nu are loc de muncă;

Mediul - emisiile de gaze cu efect de seră, în echivalent CO2 (total, schimbarea procentuală produsă în perioada de la anul de bază şi potrivit obiectivelor stabilite prin Protocolul de la Kyoto); intensitatea energetică a economiei (consumul intern de energie raportat la PIB, în preţuri constante 1995); transportul (volumul transporturilor de mărfuri raportat la PIB, volumul transporturilor de pasageri raportat la PIB, ponderea transportului rutier de mărfuri în volumul total de transport intern de mărfuri, ponderea transportului rutier de persoane în volumul total de transport intern de persoane); calitatea aerului în aglomeraţiile urbane (ponderea populaţiei urbane expuse la niveluri de concentrare care depăşesc valorile limită); deşeuri urbane, colectate, depozitate, incinerate, în kg. pe persoană şi an; ponderea contribuţiei energiei din surse regenerabile în totalul consumului de energie; protecţia resurselor naturale (stocul de peşte în apele maritime europene – ponderea cantităţii pescuite din stocurile considerate în afara “limitelor biologice de siguranţă”; ponderea ariilor protejate pentru biodiversitate – Directiva Habitate, respectiv Directiva Păsări, în totalul ariilor.

e) Competitivitatea economiei evaluată pe baza metodologiei Departamentului Comerţ şi Industrie al Guvernului Marii Britanii

Metodologia elaborată de DTI - Department of Trade and Industry este prezentată în documentul "UK Competitiveness Indicators", elaborat în 2002. Setul de indicatori utilizat în cadrul metodologiei serveşte comparării celor mai relevante performanţe ale economiei britanice cu cele ale altor economii dezvoltate, măsurării capabilităţilor acesteia de a răspunde la provocările societăţii cunoaşterii şi identificării priorităţilor de acţiune în domeniile care reclamă atenţia specială a executivului.

Criteriile de referinţă şi indicatorii corespunzători acestora pe baza cărora s-a realizat exerciţiul de benchmarking au fost:

Mediul de afaceri, apreciat prin prisma stabilităţii economice, concurenţei (dechiderea spre comerţ şi investiţii străine), piaţa muncii (şomajul, diversitatea oportunităţilor de lucru, relaţiile industriale, reglementările pieţei muncii), percepţia instituţiilor privind afacerile (mediul instituţional şi politic), calitatea vieţii;

Resursele – capitalul uman (pregătirea profesională, abilităţile intermediare şi de nivel înalt, educaţia permanentă, abilităţile manageriale), capitalul fizic (investiţiile sectorului de afaceri, investiţiile guvernamentale), finanţe (capitalul risc, pieţele paralele, principalele pieţe de credit), tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor (conectarea digitală la pieţe, E – comerţ, abilităţi de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor), ştiinţă

10

Page 11: Managementul performantei - competitivitatea

şi tehnologie (numărul de publicaţii şi citări de cercetare în jurnalele academice, cheltuielile guvernamentale pentru cercetare & dezvoltare, cheltuielile private pentru cercetare & dezvoltare);

Procesul de inovare – comercializarea tehnologiilor (investiţiile private în inovare incluzând cercetarea & dezvoltarea, performanţele de brevetare ale Marii Britanii, ponderea firmelor inovatoare, ponderea produselor noi şi îmbunătăţite în volumul vânzărilor), transferul de cunoaştere (acreditarea de universităţi, de difuzare şi de iniţiere de proiecte), sursele de informaţii pentru inovare, publicaţiile comune universităţi – industrie, receptivitatea la ideile străine (internaţionalitarea cercetării & dezvoltării, alianţe tehnologice între firme), întreprenoriatul (ratele de intrare pe şi de ieşire de pe pieţe a firmelor, firmele cu dezvoltare rapidă, atitudinile de preluare a riscului);

Rezultatele – producţia (PNB pe cap de locuitor), productivitatea (productivitatea muncii), utilizarea forţei de muncă (rata ocupării populaţiei apte de muncă), specializarea în comerţ (specializarea comercială în industriile bazate pe cunoaştere), structura economiei (ponderea producţiei industriilor bazate pe cunoaştere).

f) Competitivitatea economiei (sau a altor entităţi economice) măsurată prin nivelul unor indicatori calitativi

Valoarea unitară a schimburilor comerciale

Un indicator facil de utilizat în cadrul efectuării unor studii empirice şi relevant pentru competitivitatea unei unităţi economice este valoarea unitară a schimburilor ei comerciale, definită ca raport între valoarea acestor schimburi cu o altă entitate de acelaşi nivel (economie, sector economic, sector industrial) şi volumul fizic al schimburilor respective. Indicatorul se determină cu relaţiile:

μEXP = şi μIMP = (1)

în care: μEXP , μIMP reprezintă valoarea unitară a exportului, respectiv a importului entităţii respective; VEXP , VIMP – valoarea producţiei exportate, respectiv importate, exprimată monetar; QEXP , QIMP – volumul fizic al producţiei exportate, respectiv importate, exprimat în unităţi fizice specifice (tone, hectolitri, metri cubi, metri pătraţi etc.).

Indicatorul este foarte sensibil la schimbările produse în nivelul unor variabile determinante, relaţia cu acestea fiind de proporţionalitate directă şi anume: mărimea cererii; mărimea costurilor; calitatea produselor;

Încercarea de a stabili anumite corelaţii între dinamica valorii unitare a schimburilor comerciale şi viteza modificărilor structurale din economie poate conduce la concluzii interesante privind eficienţa diferitelor strategii de dezvoltare adoptate pentru creşterea competitivităţii prin intensificarea acţiunii factorilor calitativi.

Utilizarea adecvată a indicatorului valoarea unitară a schimburilor comerciale face necesară corelarea rezultatelor obţinute prin aplicarea acestuia cu concluziile unor analize care au ca obiect factori care îl influenţează şi anume: factori structurali - structura economiei în momentul efectuării analizei; poziţia în cadrul economiei (sau industriei) a diferitelor sectoare economice (respectiv sectoare industriale) analizate; factori ce ţin de intrările în activitatea productivă - natura factorilor şi a neofactorilor de producţie utilizaţi; calitatea acestor factori; factori ce ţin de ieşirile din activitatea productivă (calitatea rezultatelor): numărul de cereri de brevete şi numărul de brevete înregistrate; politica guvernamentală în domeniul proprietăţii intelectuale; ponderea produselor diferenţiate lansate pe piaţă.

Un alt indicator relevant pe lângă valoarea unitară a schimburilor comerciale este valoarea adăugată unitară, care reprezintă valoarea adăugată totală realizată de o entitate economică raportată la producţia totală realizată de acea entitate. Creşterea nivelului acestui indicator indică sporirea competitivităţii entităţii economice analizate.

Sensibilitatea (elasticitatea) cererii pe piaţă în funcţie de calitate

Pe pieţele omogene din punctul de vedere al caracteristicilor produsului/serviciului oferit, eforturile se concentrează în direcţia scăderii preţurilor, elasticitatea cererii în funcţie de preţ fiind relativ ridicată. Firmele care reuşesc să achiziţioneze factorii de producţie la preţuri mai mici au posibilitatea să ofere produse ieftine, ceea ce va determina creşterea cererii pentru produsele lor.

Pe pieţele eterogene, oferta de produse/servicii are un grad mare de diferenţiere pe planul caracteristicilor constructive şi funcţionale ale acestora, precum şi pe planul localizării. Eterogenitatea este determinată de gama largă a cerinţelor cumpărătorilor şi de specificul diferitelor segmente de piaţă. Dacă preţul este un factor important, cererea este invers proporţională cu preţurile practicate; în aceste condiţii, dacă preţurile ridicate determină reducerea cererii, contracararea acestei realităţi se poate face prin diferenţierea ofertei, adică prin conferirea unor

11

Page 12: Managementul performantei - competitivitatea

caracteristici specifice produselor oferite (caracteristici funcţionale, design, fiabilitate, servicii suplimentare etc.), astfel încât să impulsioneze cumpărătorii să le achiziţioneze.

În lumina acestor aspecte, entităţile economice (ţări, sectoare economice, industrie, sectoare industriale, firme) pot fi clasificate în trei grupe, după elasticitatea lor în funcţie de nivelul calitativ al produselor/serviciilor existente pe piaţă: cu elasticitate mare; cu elasticitate moderată; cu elasticitate redusă.

Metodologia de determinare a gradului de elasticitate a cererii de produse/servicii oferite de o entitate în funcţie de nivelul calităţii acestora presupune că entităţile economice în care preţurile ridicate (relevate de diferenţa mare dintre valoarea unitară a exportului şi valoarea unitară a importului – π) sunt asociate cu cantităţi reduse (diferenţă mică între volumele exportului şi importului – ε) prezintă o mare elasticitate a cererii în raport cu preţul. În cazurile când cei doi indicatori au acelaşi semn, „ + ” sau „ - „, gradul de elasticitate a cererii în raport cu calitatea este ridicat. Ponderea semnelor identice indică gradul de importanţă al calităţii produselor / servicilor pentru entitatea economică analizată.

Din punct de vedere teoretic, sensibilitatea la calitate (SC) poate lua valori cuprinse între 0%, când toate schimburile bilaterale dintre două entităţi exprimate valoric şi cantitativ au semne contrare, şi 100%, când toate schimburile exprimate în aceleaşi moduri au semne identice.

Un indicator de echilibru care caracterizează accentul pus în cadrul luptei concurenţiale (adică tipul de competitivitate) rezultă din diferenţa dintre ponderea entităţilor cu elasticitate mare în funcţie de calitate şi ponderea celor cu elasticitate mare în funcţie de preţ (şi, implicit, cu elasticitate mică în funcţie de calitate), potrivit relaţiei:

SC net = SC mare – SC mică (2)

Interpretarea corectă a rezultatelor analizei presupune, totodată, luarea în considerare a următoarelor aspecte suplimentare: intensitatea activităţilor de cercetare & dezvoltare în cadrul entităţilor analizate; gradul de globalizare a domeniilor principale de activitate ale acestor entităţi (domeniile cu grad mare de globalizare se caracterizează prin atingerea unui anumit nivel de dezvoltare în care producţia de produse standardizate este precumpănitoare şi se realizează de producători cu costuri foarte reduse, îndeosebi cele cu forţa de muncă; competiţia prin preţ este foarte puternică şi se concentrează, de regulă, pe produsele cele mai bine vândute); intensitatea capitalului sau a forţei de muncă în activitatea productivă.

Poziţia entităţii economice pe segmente de preţ

Indicatorul Poziţia pe segmente de preţ (PSP) presupune un grad mare de dezagregare a datelor statistice şi porneşte de la valoarea unitară a exportului / importului pentru N entităţi economice şi M domenii (industrii, produse / servicii). Aceşti „vectori ai preţurilor”, fiecare conţinând “n” preţuri, sunt împărţiţi în trei grupe, ale căror limite definesc segmentele de preţ.

Exporturile/importurile (ieşirile/intrările) pentru cele N entităţi economice sunt însumate la nivelul fiecărei categorii de preţ, determinându-se ponderea exportului/importului pe segmente de preţ pentru fiecare dintre domeniile M. Rezultatul este apoi însumat la nivelul entităţii economice studiate, fiind determinată ponderea exportului / importului pe segmentele de preţ. În acest mod, toate ieşirile / intrările (exportul / importul) sunt încadrate în una din cele trei categorii de preţ – ridicat (PR), mediu (PM) sau scăzut (PS).

Poziţia netă pe segmente de preţ se determină cu relaţia:

PSPnet = PR – PS (3)

În calcule se utilizează preţurile de intrare / ieşire (import / export) în loc de preţurile cererii, întrucât sunt considerate similare.

Se poate realiza astfel clasificarea entităţilor analizate care adoptă diverse strategii de preţ (ridicat, mediu, scăzut), urmărindu-se evoluţia în timp a rezultatelor aplicării acestor strategii şi modificările produse în poziţiile entităţilor clasificate.

Dinamica competitivităţii economiei măsurată pe baza Indicelui de competitivitate a creşteriiMetodologia utilizată de World Economic Forum pentru poziţionarea ţărilor în funcţie de un set de criterii

consideraţi critici pentru creşterea economică constituie un reper util pentru toate demersurile analitice ce au ca obiectiv evaluarea competitivităţii economiei ţărilor lumii 2. Metodologia poate fi utilizată în elaborarea studiilor de benchmarking având ca obiect poziţionarea, din punctul de vedere al nivelului competitivităţii şi al ritmului de creştere economică, a Statelor Membre ale Uniunii Europene, ale ţărilor recent integrate şi ale ţărilor candidate în

2 World Economic Forum. World Competitiveness Report 2004-200512

Page 13: Managementul performantei - competitivitatea

raport cu alte ţări ale lumii. Din aceste studii rezultă informaţii preţioase pentru factorii de decizie, organismele guvernamentale şi mediul de afaceri cu privire la căile de urmat în scopul îmbunătăţirii activităţii economice şi creşterii performanţelor acesteia.

Metodologia propusă de Forum pentru aprecierea competitivităţii naţionale s-a îmbunătăţit treptat şi semnificativ, încorporând rezultate ale cercetării ştiinţifice în domeniu şi câştigând în pragmatism. În Global Competitiveness Report 2001-2002, Forumul a introdus, în colaborare cu profesorii Jeffrey Sachs şi John McArthur, Indicele de competitivitate a creşterii (Growth Competitiveness Index – GCI), pe baza căruia se evaluează capacitatea economiilor ţărilor lumii de a realiza creştere economică durabilă pe termen mediu şi lung.

Metodologia de determinare a GCI pleacă de la ideea că factorii determinanţi ai creşterii economice sunt: calitatea mediului macroeconomic; starea instituţiilor publice; capacitatea tehnologică.

Influenţa acestor factori determinanţi asupra calităţii creşterii economice şi performanţelor acesteia se evaluează atât cantitativ, pe baza informaţiilor statistice disponibile, cât şi calitativ, pe baza informaţiilor furnizate de Studiul de opinie a managerilor executivi din companii (Executive Opinion Survey) referitoare la o gamă largă de probleme care influenţează pozitiv sau negativ activitatea economică – cadrul reglementativ, fiscalitatea, legislaţia muncii, mediul macroeconomic general, calitatea infrastructurilor, abilităţile tehnologice ale forţei de muncă, extinderea corupţiei etc.

GCI reprezintă, în esenţă, o combinaţie de indici specifici care acoperă factorii determinanţi menţionaţi mai sus.

Indicele tehnologic, pe baza căruia se evaluează rolul tehnologiei în procesul creşterii economice. Acest rol diferă sensibil de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economice şi sociale atins, respectiv de capacitatea de a genera tehnologii noi sau de a prelua tehnologii generate în străinătate pe calea transferului de tehnologie asociat, cel mai adesea, cu investiţiile străine directe.

Pentru această raţiune, economiile ţărilor au fost împărţite în două grupe:

„economii-nucleu” sau „inovatori-nucleu”, în care inovarea tehnologică este determinantă pentru creşterea economică, respectiv se înregistrează un număr de peste 15 brevete utile (brevetare USA) la 1 milion locuitori;

„economii-non-nucleu” sau „inovatori non-nucleu”, în care creşterea economică se bazează pe tehnologii dezvoltate în exteriorul lor (restul ţărilor).

Drept urmare, indicele tehnologic se detaliază în trei subindici:

- subindicele inovării tehnologice, valabil pentru ţările cu economii-nucleu, în care măsura este dată de intensitatea efortului de cercetare & dezvoltare, respectiv de ponderea cheltuielilor consacrate acestor activităţi în PIB;

- subindicele transferului de tehnologie, care priveşte ţările cu economii non-nucleu, în care măsura este dată de abilitatea de a adopta şi difuza rapid tehnologii generate în exteriorul lor;

- subindicele tehnologiei informaţiei şi comunicării (TIC), care se adaugă celorlalţi doi subindici precedenţi şi priveşte prioritatea dată de organismele guvernamentale TIC, accesul la Internet în şcoli, succesul aplicării programelor guvernamentale consacrate promovării pe scară largă a utilizării TIC, nivelul de dezvoltare şi aplicare a legislaţiei privitoare la TIC (e-comerţ, semnătura electronică, protecţia proprietăţii intelectuale, protecţia consumatorului etc.).

Indicele instituţiilor publice, pe baza căruia se evaluează capacitatea organismelor guvernamentale şi a autorităţilor publice locale de a asigura cadrul macroeconomic şi mediul de afaceri favorizante pentru creşterea economică susţinută, de a stimula procesele de ajustări structurale în economie impuse de cerinţa creşterii competitivităţii acesteia.

Indicele este detaliat în doi subindici specifici:

- Subindicele contracte şi legi, care priveşte independenţa justiţiei de influenţe politice ale membrilor guvernului, ale firmelor sau cetăţenilor, claritatea definirii drepturilor de proprietate şi măsura în care acestea sunt protejate prin lege, inclusiv cele asupra activelor financiare, transparenţa licitaţiilor publice şi neutralitatea guvernului în adjudecarea contractelor publice, costurile impuse de crima organizată afacerilor;

- Subindicele corupţie, care se referă la existenţa mitei în obţinerea permiselor de export/import, în demersurile de obţinere a accesului la utilităţile publice, precum şi la plata taxelor anuale.

Indicele mediului macroeconomic, pe baza căruia se apreciază contribuţia economiei la susţinerea creşterii economice printr-un subindice specific:

13

Page 14: Managementul performantei - competitivitatea

- Subindicele stabilităţii macroeconomice, care priveşte probabilitatea ca economia ţării să intre în recesiune în anul următor, condiţiile de obţinere a creditelor de către firme, deficitul sau surplusul guvernamental, rata economisirii naţionale, nivelul inflaţiei, cursul de schimb real, rata dobânzilor la credite şi împrumuturi, măsura în care structura cheltuielilor publice dovedeşte risipă sau asigură furnizarea bunurilor şi serviciilor pe care nu le furnizează piaţa .

Indicele de competitivitate a afacerilor (Business Competitiveness Index – BCI), care reprezintă un complement pe termen mediu al abordării macroeconomice realizată prin indicele precedent. Raţiunea includerii acestui indice în metodologia GCI constă în faptul că instituţiile publice şi cadrul macroeconomic sunt factori determinanţi necesari dar nu suficienţi pentru competitivitatea naţională, nivelul microeconomic, al firmelor, fiind cel la care se crează realmente bogăţia naţională; altfel spus, fără abilităţi microeconomice corespunzătoare, cadrul instituţional şi stabilitatea macroeconomică sunt fără finalitate.

BCI se referă, pe de o parte, la strategia şi la practicile manageriale ale companiilor, iar pe de altă parte, la calitatea mediului microeconomic de afaceri.

Determinarea GCI pentru 105 ţări în anul 2004 a permis ierarhizarea acestora în funcţie de scorul calculat pe baza performanţelor lor, rezultate din rapoartele statistice, şi a aprecierilor calitative făcute de manageri executivi din firme reprezentative. Ţările Uniunii Europene, inclusiv cele noi integrate, se situează pe primele 47 de locuri: 1. Finlanda, scor 5,95; 3. Suedia -5,72; 5. Danemarca – 5,66; 11. Regatul Unit – 5,30; 12. Olanda – 5,30; 13. Germania – 5,28; 17. Austria – 5,20; 20. Estonia – 5,08; 23. Spania – 5,00; 24. Portugalia – 4,96; 25. Belgia – 4,95; 26. Luxemburg – 4,95; 27. Franţa – 4,92; 30. Irlanda – 4,90; 32. Malta – 4,79; 33. Slovenia – 4,75; 36. Lituania – 4,57; 37. Grecia – 4,56; 39. Ungaria – 4,56; 40. Republica Cehă – 4,55; 43. Slovacia – 4,43; 44. Letonia – 4,43; 47. Italia – 4,27; 60. Polonia – 3,98.

Dintre ţările candidate, în ierarhia GCI Bulgaria ocupă locul 59, cu un scor de 3,98, la nivelul Poloniei, iar România locul 63, scor 3,86.

2.2. Măsurarea competitivităţii la nivel de sector sau de firmăTratarea în acest subcapitol a modalităţilor de măsurare a competitivităţii la ambele niveluri concomitent –

sector industrial şi firmă -, este justificată de faptul că unele instrumente şi forme de exprimare a competitivităţii prezentate în continuare sunt valabile la cele două niveluri.

Industria (în accepţia de sector industrial) este definită drept totalitatea producătorilor de bunuri şi servicii identice sau substituibile, deci ceea ce este valabil pentru o firmă producătoare este valabil şi pentru industrie.

a) Creşterea productivităţii determinată de reorganizarea firmelor legată de TICÎn ultimii ani, reorganizarea firmelor în vederea modernizării activităţii şi creşterii competitivităţii lor este

legată din ce în ce mai strâns de introducerea şi extinderea folosirii TIC, sub forma de e-aplicaţii de afaceri (e-business applications), cele mai spectaculoase fiind cunoscute sub denumirea de Planificarea Resurselor Întreprinderii (Enterprise Resource Planning – ERP), Managementul Lanţului de Aprovizionare (Supply Chain Management – SCM) şi Managementul Relaţiilor cu Clienţii (Customer Relationship Management – CRM); la aceste sisteme complexe se adaugă e-procurement (sau online procurement) şi e-marketplaces.

E-business reprezintă reţelele de comunicaţii electronice care permit întreprinderilor să efectueze schimburi de informaţii de naturi diferite, şi cuprinde procesele de afaceri electronice (recrutarea personalului, planificarea strategică, tactică şi operaţională, controlul şi gestiunea stocurilor, sprijinirea clienţilor, situaţia operaţiunilor financiare etc.) şi e-comerţ (cumpărări şi vânzări).

ERP constă într-un pachet de aplicaţii software care permite integrarea şi controlul continuu al unei game largi de informaţii privind activitatea firmei şi mediul ei de acţiune, adică referitoare la furnizori, produse, clienţi, salariaţi, performanţele economico-financiare etc. Baza de date pe care se sprijină ERP este folosită pentru toate operaţiile pe care le efectuează firma pentru desfăşurarea activităţii ei – gestiunea comenzilor, a stocurilor, planificarea şi programarea producţiei, a vânzărilor, contabilitatea, managementul resurselor umane, planificarea şi execuţia financiară -, datele respective fiind înregistrate, prelucrate şi raportate în mod unitar.

Introducerea ERP într-o firmă reprezintă un proces de durată, foarte laborios şi, în consecinţă, foarte costisitor, care cuprinde diagnosticul stării existente, reproiectarea sistemului în funcţie de concluziile analizei efectuate, conversia datelor pentru a le face apte de utilizare în noul sistem, instruirea personalului, implementarea sistemului şi testarea acestuia.

Analiza datelor culese din 5000 de firme americane din industria prelucrătoare au evidenţiat că ponderea costului de cumpărare a licenţei pentru software specific în costul total al implementării sistemului ERP este de circa 30%; la aceasta se adaugă cheltuielile pentru achiziţionarea echipamentului (18%), onorariile consultanţilor şi programatorilor (24%), instruirea personalului (11%) şi costul echipei de implementare (14%).

14

Page 15: Managementul performantei - competitivitatea

ERP serveşte, totodată, ca bază informaţională pentru alte două e- aplicaţii moderne de afaceri - SCM şi CRM.

SCM acoperă întregul lanţ de aprovizionare a firmei, de la procesul de producţie al materiilor prime pînă la stabilirea relaţiilor cu clienţii, furnizând informaţii integrate despre comenzi, previziuni, planuri şi programe de aprovizionare şi producţie, nivelul stocurilor şi gradul de refacere a acestora, capacitatea de îmbunătăţire a calităţii serviciilor şi de reducere a imobilizărilor băneşti în stocuri.

CRM, legată de asemenea de ERP, este un set de procese de afaceri care permit optimizarea expedierii produselor, a activităţii de service şi a informării de la furnizor la client.

Evidenţa empirică demonstrează că beneficiile realizate în urma investiţiilor efectuate în TIC şi în introducerea e-business applications, care sunt costisitoare şi reclamă timp, se amplifică apreciabil atunci când investiţiile respective sunt conjugate cu schimbări ale strategiei de afaceri, ale practicilor de afaceri şi ale structurii organizatorice a firmelor. Drept urmare, firmele trebuie să facă evaluări temeinice ale capabilităţii lor de a introduce TIC şi ale efectelor acestor tehnologii, iar politicile la nivel sectorial şi la cel al economiei trebuie să impulsioneze şi să stimuleze puternic introducerea şi difuzarea lor rapidă.

e-procurement constituie o e-aplicaţie de afaceri care permite beneficiarilor desemnaţi să achiziţioneze produse sau servicii printr-o interfaţă web şi să trimită pe aceeaşi cale comenzi furnizorilor. Tehnologiile e-procurement cuprind software specific e-procurement, licitaţii B2B (business to business), B2B piaţa bursieră, şi consorţii de furnizare.

e-market places (sau e-Hubs, net marketplaces, B2B exchanges) reprezintă locuri de „întâlnire” digitală care furnizează participanţilor două tipuri de servicii: conectarea unui mare număr de parteneri potenţiali, furnizori şi cumpărători, pentru listarea bunurilor pe care vor să le vândă, respectiv să le cumpere; facilitarea interacţiunii partenerilor potenţiali înaintea, în cursul sau după luarea deciziei de a face afaceri împreună.

Schimbările organizaţionale pe care le reclamă introducerea acestor sisteme şi metode moderne de desfăşurare a activităţii firmelor îmbracă următoarele forme:

- schimbări în procesele de muncă şi adoptarea unor noi forme de organizare a muncii, care se referă la intrările în aceste procese, fluxul de muncă, proiectarea posturilor, împărţirea responsabilităţilor în cadrul demersului colectiv;

- introducerea unor noi practici în managementul resurselor umane, incluzând noi forme de cointeresare, transparenţa deplină a informaţiilor specifice acestui management, extinderea managementului participativ, programarea muncii, lucrul în echipă şi grupe de lucru autonome;

- schimbări în structura organizatorică a firmei, incluzând reducerea ierarhiilor, extinderea delegării de autoritate, descentralizarea mai accentuată a activităţilor firmei, reconsiderarea prerogativelor decizionale, flexibilizarea structurii prin extinderea utilizării formelor organizatorice dinamice – task force, project team etc.;

- îmbunătăţirea practicilor în domeniul relaţiilor industriale, îndeosebi stabilirea strategiilor şi configurarea unor structuri mai eficace privind relaţiile patronat-sindicate;

- introducerea unor noi sisteme şi metode de management – ERP, SCM, CRM, TQM - Total Quality Management.

Diversitatea apreciabilă a elementelor implicate în sistemele şi metodele menţionate, precum şi a schimbărilor organizaţionale pe care le antrenează aplicarea acestora, constituie, probabil, cauza pentru care există deocamdată puţine referinţe în literatură despre impactul acestora asupra performanţelor firmelor, în general, şi a productivităţii şi competitivităţii lor, elementele metodologice de determinare a impactului respectiv nefiind încă cristalizate.

Majoritatea studiilor publicate pe această temă se bazează pe interviuri, studii de caz de firmă şi studii de sectoare industriale, cele mai multe referindu-se la firmele americane. Studiile respective nu conţin elemente de evaluare a impactului sistemelor ERP asupra performanţelor firmelor, în care să se folosească de date efective. De exemplu, analiza efectelor introducerii ERP asupra productivităţii şi performanţelor în afaceri, realizată într-un număr de firme, a pus empiric în evidenţă faptul că firmele care au introdus sistemul ERP şi-au îmbunătăţit mai semnificativ performanţele comparativ cu cele care nu au făcut-o; de asemenea, măsurarea performanţelor în aceleaşi firme înaintea, în cursul şi după introducerea sistemului ERP a evidenţiat evoluţii pozitive.

Este evident că în domeniul efectelor introducerii TIC, al noilor sisteme moderne de management asociate acestora (ERP, SCM, CRM) şi al schimbărilor necesare elementele metodologice de determinare a acestor efecte sunt departe de a fi cristalizate conceptual şi operaţionalizate. Preocupări există însă, confirmate de numărul de studii ştiinţifice şi de încercări empirice de măsurare a efectelor acestor schimbări asupra productivităţii şi competitivităţii firmelor. Pentru moment, instrumentele folosite pentru efectuarea analizelor comparative sunt interviurile, sondajele de opinie, studiile de caz şi analiza coeficienţilor de corelaţie între utilizarea ERP şi schimbările în nivelul productivităţii muncii.

b) Intensitatea schimburilor comerciale intra-industrii (coeficientul Grübel)

15

Page 16: Managementul performantei - competitivitatea

În condiţiile globalizării economice, a adâncirii interdependenţelor dintre economiile naţionale, comerţul inter-industrii, asupra căruia se focalizează teoria tradiţională a comerţului, este substituit progresiv de comerţul intra-industrii, în cadrul căruia o ţară este concomitent exportatoare şi importatoare de produse specifice aceluiaşi sector industrial.

Coeficientul Grübel se determină cu relaţia:

G= (4)

în care: Eki

reprezintă volumul exportului de produs k din ţara i; Iki - volumul importului de produs k în ţara i.

Cu cât valoarea coeficientului este mai ridicată, cu atât nivelurile de dezvoltare ale sectorului respectiv în economiile celor două ţări sunt mai apropiate şi, deci, complementaritatea lor este mai accentuată. Valoarea 1 a coeficientului reprezintă cota cea mai scăzută a comerţului dintre sectoarele similare ale celor două ţări.

c) Identificarea sectoarelor industriale sensibile şi evaluarea competitivităţii lorAnaliza de sensibilitate a sectoarelor industriale urmăreşte identificarea acelora protejate într-o ţară de

diferite bariere comerciale netarifare care permit menţinerea unor diferenţe mari de preţuri între ţări, ceea ce conferă sectoarelor respective avantaje certe pe planul competitivităţii lor.

Barierele comerciale netarifare se etalează într-o gamă largă, care se extinde de la licenţe de export aplicabile în regim discriminatoriu, contingentări de import, cerinţe de respectare a unor standarde tehnice specifice, carantine obligatorii, comenzi publice discriminatorii, practici de supraveghere, restricţii valutare, monopoluri de stat instituite asupra importurilor/exporturilor de mărfuri şi grupe de mărfuri, folosirea obligatorie într-o anumită proporţie a produselor indigene în producţie, formalităţi administrative de import, regulamente de transport, şi până la interdicţii de import.

Sectoarele sensibile sunt cele mai afectate de integrare şi cele asupra cărora efectele acesteia pot fi pozitive sau negative, întrucât au fost protejate înaintea integrării de bariere comerciale netarifare înalte. Sectoarele nesensibile sunt cele cu bariere comerciale netarifare joase. Sectoarele cu bariere tarifare moderate sunt categorisite drept sensibile sau nesensibile în funcţie de nivelul unor indicatori privind structura pieţei, gradul de concentrare în industria de profil şi potenţialul economiilor de scară.

Potrivit recomandărilor Uniunii Europene, din punctul de vedere al caracteristicilor lor structurale, sectoarele industriale pot fi grupate astfel:

1. Grupa sectoarelor cu conţinut mare de capital şi cu intensitate peste media industriei a activităţilor de cercetare & dezvoltare: cele care furnizează pe piaţă bunuri de capital (maşini unelte, echipamente tehnologice, echipament aeronautic etc.), tehnologii avansate (tehnică de calcul, birotică, telecomunicaţii etc.), bunuri de consum (vehicule cu motor, produse electrotehnice, produse farmaceutice etc.) şi bunuri intermediare (coloranţi, lacuri, vopsele, alte produse chimice etc.);

2. Grupa sectoarelor cu conţinut mare de capital dar cu intensitate scăzută a activităţilor de cercetare & dezvoltare: alimentar, al băuturilor etc., care sunt capital intensive dar în care cheltuielile de cercetare & dezvoltare sunt inferioare mediei pe ansamblul industriei;

3. Grupa sectoarelor cu specializare mare a forţei de muncă: caracterizate prin forţa de muncă de calificare superioară, cheltuieli relativ mari în activităţile de cercetare & dezvoltare, volum redus al capitalului şi activităţi de cercetare & dezvoltare de nivel mediu (echipament electric, echipamente de iluminat, maşini pentru industria textilă etc.);

4. Grupa sectoarelor cu volum mare de forţă de muncă de calificare medie şi joasă: muncă-intensive – textilă şi confecţii, încălţăminte, jucării, construcţii navale, construcţii metalice;

5. Grupa sectoarelor cu volum mic de capital şi de forţă de muncă de calificare superioară: sunt de înaltă tehnicitate şi se caracterizează prin forţa de muncă înalt specializată, cu un potenţial creativ-inovativ ridicat (industria de software, serviciile de proiectare asistată de calculator, design).

Pentru identificarea sectoarelor sensibile, indicatorii recomandaţi pentru utilizare în literatura de specialitate sunt: nivelul barierelor comerciale netarifare; dispersia preţurilor între ţări; rata de penetrare a importului; potenţialul economiilor de scară, primii doi indicatori fiind cei mai frecvent folosiţi.

Competitivitatea sectoarelor sensibile identificate poate fi evaluată în funcţie de nivelul unor indicatori de performanţă (cifra de afaceri, rata de creştere a vânzărilor, rata de creştere a segmentului de piaţă acoperit cu produsele proprii, productivitatea, profitabilitatea etc.), în baza ideii că sectoarele care au înregistrat performanţe notabile, superioare mediei, sunt capabile să se dezvolte şi într-un mediu mai puternic concurenţial, neprotejat de bariere comerciale netarifare.

d) Competitivitatea sectoarelor industriale evaluată pe baza analizei performanţelor statice şi dinamice ale acestora

16

Page 17: Managementul performantei - competitivitatea

Analiza competitivităţii sectoarelor industriale efectuată prin prisma performanţelor lor statice, la un moment dat, şi dinamice, aşa cum evoluează în timp, se face în trei etape:

- analiza tendinţelor istorice ale nivelurilor unor indicatori de performanţă a sectoarelor considerate;- analiza ajustărilor structurale produse în industria de ansamblu, care cuprinde sectoarele respective,

precum şi a performanţelor la export ale acesteia;

- analiza performanţelor statice şi dinamice ale industriei în vederea evaluării competitivităţii acesteia, precum şi a identificării unor posibile direcţii de profilare a ei. La finalizarea acestei etape se iau în considerare concluziile diagnosticului rezultate din parcurgerea primelor două etape.

Indicatorii de performanţă luaţi în considerare constau în două raporturi de acoperire a importului prin export la nivelul unui sector (sau regiuni) şi la nivel extra-sector (respectiv extra-regiune), precum şi în doi indici de specializare a producţiei unui sector şi a exportului sectorului respectiv; analiza nivelurilor celor patru indicatori luaţi individual şi a corelaţiilor dintre aceştia permite conturarea unei imagini clare asupra competitivităţii sectoarelor industriale şi a avantajelor competitive pe care acestea le posedă în înfruntarea de pe pieţele internaţionale.

Determinarea nivelurilor indicatorilor menţionaţi se face cu următorii indicatori:

Raportul de acoperire a importului prin export în cadrul UEEste raportul dintre valoarea exportului unui sector dintr-o ţară către UE şi valoarea importului acelui sector din

UE (sau către şi din o anumită regiune) şi exprimă sensul şi fluxul net al comerţului sectorului în cauză cu UE; Raportul de acoperire a importului prin export din afara UE

Este raportul dintre valoarea exportului unui sector dintr-o ţară către şi valoarea importului acelui sector din ţări care nu fac parte din UE (sau dintr-o anumită regiune).

Pentru cele două rapoarte care reflectă intensitatea comerţului exterior al unui sector industrial intra şi extra UE, se acordă următoarele scoruri:

- sub -5% indică sectoare în declin (scorul acordat -1);- -5%-+5% indică sectoare în echilibru (scor 0);- peste 5% indică sectoare în creştere (scor +1).

Indicele de specializare a exportului (indicele Balassa)Se determină cu relaţia:

Ise = , (5)

în care: Ise reprezintă indicele de specializare a exportului; EKi - exportul produsului K din ţara i; Eind

i – exportul industriei prelucrătoare din ţara i; EK

UE – exportul produsului K din UE; E indUE – exportul industriei prelucrătoare

din UE În funcţie de valorile acestui indice se pot identifica sectoarele industriale care au un grad mai mare de

specializare a exportului lor faţă de UE în raport cu exportul întregii industrii prelucrătoare către UE.În raport cu schimbările produse în nivelul indicelui de specializare a exportului, se acordă un scor dinamic

fiecărui sector sensibil astfel: sub 0% - sector în declin (scorul -1); 0% - sector în echilibru (scorul 0); peste 0% - sector în creştere (scorul +1).

Prin adăugarea performanţelor la scorul dinamic al acestui indicator s-a construit un indicator dinamic de compoziţie al fiecărui sector, a cărui valoare poate varia între -3 şi +3.

Indicele de specializare a producţieiAcest indice este similar cu indicele Balassa, dar utilizează în loc de variabila export variabila producţie

sau valoarea adăugată, permiţând identificarea sectoarelor care au un grad mai mare de specializare a producţiei.Se determină cu relaţia:

Isp = , (6)

în care: Isp reprezintă indicele de specializare a producţiei; PKi – producţia produsului K în ţara i; Pind

i – producţia industriei prelucrătoare din ţara i; PK

UE -producţia produsului K în UE; Pind

UE – producţia industriei prelucrătoare din UE. Valorile indicelui de specializare a producţiei se interpretează astfel: valori sub 90% - sector slab

(scorul -1); valori între 90%-110% - sector echilibrat (scorul 0); valori peste 110% - sector puternic (scorul +1). Valorile cuprinse între -1 şi +1 sunt considerate drept cele care caracterizează sectoarele industriale sensibile.

În funcţie de rezultatele interpretării combinate a celor patru indicatori şi indici arătaţi, se pot distinge cinci grupe de sectoare industriale delimitate pe baza performanţelor lor şi anume: a) Sectoare cu performanţe puternice şi în creştere; b) Sectoare cu performanţe puternice dar în declin; c) Sectoare cu performanţe slabe dar în creştere; d) Sectoare cu performanţe slabe dar în scădere; e) Sectoare cu performanţe dinamice şi în echilibru static.

17

Page 18: Managementul performantei - competitivitatea

2.3. Măsurarea competitivităţii la nivel regionalMetodologia utilizată în acest sens, axată pe ideea evidenţierii disparităţilor regionale, urmăreşte, pe de o

parte, identificarea factorilor care explică succesul la nivel regional (succesul fiind interpretat cu semnificaţia de realizare a unui nivel înalt de competitivitate), iar pe de altă parte, determinarea măsurii în care aceşti factori pot fi aplicaţi şi în regiunile cu deficit de dezvoltare.

Factorii determinanţi ai competitivităţii regionale şi măsurarea acestora Factorul cunoaştere

În termeni metodologici, cunoaşterea se poate măsura prin abilităţile forţei de muncă (exprimate sub forma nivelului de instruire sau al intensităţii cheltuielilor pentru instruire), precum şi prin intensitatea activităţilor de cercetare & dezvoltare (exprimată prin ponderea cheltuielilor consacrate acestor activităţi în PIB).

Factorul cunoaştere poate fi reflectat prin stocul de capital uman, exprimat prin câţiva indicatori prezenţi în situaţiile statistice – populaţia activă, inclusiv pe structură de vârste, numărul de persoane angajate în sectorul cercetare & dezvoltare, gradul de utilizare a forţei de muncă în sectoarele de înaltă tehnologie, numărul de persoane implicate în sectorul educaţie, numărul total de studenţi.

Factorul inovareÎn funcţie de diferite criterii de referinţă, s-a construit o tipologie a sistemelor de inovare regionale.În raport cu criteriul guvernanţei se disting trei modele de transfer de tehnologie:

- SIR cu unităţi noi (grass roots), creat pe baza iniţiativelor locale, cu surse de finanţare foarte diferite şi difuze (bănci, finanţări din partea autorităţilor publice regionale sau locale, camera de comerţ şi industrie regională), caracterizat printr-o puternică orientare spre cererea pieţei, prin specializarea tehnologică slabă şi coordonare de la niveluri supra-locale de asemenea slabă;

- SIR în reţea (network), creat pe baza unor iniţiative venind de la diferite niveluri – local, regional sau guvernamental, cu finanţare asigurată precumpănitor de către firmele interesate, bănci şi agenţii guvernamentale; activitatea de cercetare ştiinţifică este orientată atât spre cercetarea fundamentală cât şi spre cea aplicativă, specializarea fiind însă flexibilă dată fiind gama largă de cerinţe ale agenţilor implicaţi;

- SIR dirigist (dirigiste), iniţiat, de regulă, de către guvern şi cu sprijin exterior sistemului, cel mai adesea de la niveluri superioare acestuia; cercetarea ştiinţifică are caracter atât fundamental cât, mai ales, aplicativ, şi vizează teme care depăşesc interesul strict regional şi interesează, precumpănitor, firmele mari, cu potenţial de inovare apreciabil; coordonarea sistemului se face de la un nivel superior acestuia, iar specializarea sa este înaltă;

În raport cu criteriul dimensiunii inovaţionale a afacerilor se disting, de asemenea, alte trei modele:- SIR localist (localist), în care sunt integrate câteva firme mari, autohtone sau străine, cu activităţi

individuale de cercetare / dezvoltare relativ modeste, între aceste firme şi între ele şi factorii decizionali locali şi regionali existând asocieri strânse, ceea ce, pe baza efectului de sinergie, conduce la amplificarea semnificativă a potenţialului inovaţional la nivelul asocierilor;

- SIR interactiv (interactive), care reuneşte firme mici, mijlocii şi mari şi în cadrul căruia cercetarea ştiinţifică este finanţată din surse publice şi private, reprezentate de autorităţile publice locale sau regionale, respectiv de marile firme, cu obiectivul declarat de a stimula dezvoltarea bazei inovaţionale a economiei; intensitatea asocierii între actorii economici şi adminstrativi implicaţi în sistem este foarte mare, fiind concretizată în numărul mare de reţele de cercetare, forumuri şi cluburi în care se dezbat orientarea activităţii de cercetare & dezvoltare şi valorificarea profitabilă a rezultatelor acesteia;

- SIR globalizat (globalised), care este dominat de firme ce operează la scară globală, sprijinite, cel mai adesea, de lanţuri de furnizori „în ciorchine”; cercetarea este internalizată în firmele respective şi beneficiază de finanţare privată, firmele respective acţionând pe cont propriu şi intrând foarte rar în asociaţii cu alţi parteneri.

Diversitatea tipologică a sistemelor de inovare regionale pune în evidenţă gama largă a factorilor organizatorici, financiari şi de alte naturi care determină potenţialul inovaţional al unei regiuni şi care trebuie reflectaţi adecvat de elemente metodologice destinate evaluării competitivităţii la nivel regional, exprimată, aşa cum s-a arătat, în termeni de productivitate. În rândul acestor factori există numeroşi necuantificabili, cei care ţin, de exemplu, de politicile guvernamentale intrând în această categorie (dimensiunile activităţii de capital-risc destinat activităţilor de cercetare & dezvoltare, prezenţa ciorchinilor de înaltă tehnologie etc.). Luarea în considerare a acestor factori pentru care nu se poate da o aproximare cuantificabilă este însă necesară pentru a identifica dacă există corespondenţe între prezenţa sau absenţa factorilor respectivi în diferitele regiuni şi nivelul ridicat sau scăzut de productivitate specific acestora.

18

Page 19: Managementul performantei - competitivitatea

Teme propuse pentru dezbatere- Precondiţiile organizării firmelor în vederea introducerii TIC;- Analiza comparativă a metodelor de măsurare a competitivităţii la nivel de firmă. Părţile pozitive şi negative

ale fiecărei metode;- Factorii determinanţi ai competitivităţii care apar cu cea mai mare frecvenţă în metodele de măsurare a

competitivităţii la nivel de firmă;- Caracterizarea principalelor sectoare ale industriei prelucrătoare româneşti din punctul de vedere al

sensibilităţii lor la bariere tarifare şi netarifare

AplicaţieDeterminaţi, pe baza datelor din Anuarul Statistic al României pe anul 2005, valorile coeficientului Grűbel

(intensitatea schimburilor comerciale intraindustrie) şi ale indicelui Balassa (specializarea exportului şi a producţiei) pentru 10 sectoare ale industriei prelucrătoare româneşti

3. Competitivitatea UE comparativ cu cea a principalilor actori economici de pe scena mondială

Uniunea Europeană şi-a propus, prin Comunicarea Comisiei Europene către Consiliul European, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, în documentul intitulat “O politică a competitivităţii industriale pentru Uniunea Europeană”, elaborat în 1994, reluarea creşterii economice şi consolidarea reînnoirii europene pe baza creşterii susţinute a competitivităţii. Acest obiectiv programatic a fost reiterat de către Consiliul European de la Lisabona din primăvara anului 2000, precum şi în alte documente programatice adoptate ulterior.

3.1. Realităţi consemnate în rapoartele Comisiei Europene privind competitivitatea din anii 2003 şi 2004

În ciuda obiectivelor ambiţioase pe care şi le-a propus prin documentele menţionate, economia UE trece printr-o perioadă dificilă, creşterea economică a acesteia încetinindu-se vizibil după lucrările Consiliului European de la Lisabona din anul 2000, la unele dintre Statele Membre încetinirea mergând chiar până la stagnare.

Raportul pe anul 2003 arată că, deşi în utilizarea forţei de muncă s-au înregistrat, în anii 2001 şi 2002, evoluţii pozitive constând în crearea a circa 2,5 milioane locuri noi de muncă, multe cu timp de lucru parţial (ceea ce a făcut să scadă numărul mediu de ore lucrate pe muncitor), în anul 2003 creşterea s-a stopat şi rata şomajului a început să sporească.

Creşterea productivităţii în UE a fost redusă începând de la mijlocul anilor ’90, moment de la care evoluţia acesteia a început să fie divergentă cu cea înregistrată în SUA; pe perioada 1996-2002, diferenţa cumulativă între creşterea PIB real din UE şi din SUA a fost de circa 8 puncte procentuale (p.p.), cea dintre creşterile productivităţii pe angajat a fost de aproximativ 9 p. p. , iar cea dintre creşterile productivităţii pe oră lucrată a fost de 4,5 p.p. în favoarea celei de a doua entităţi.

Nivelul indicatorului PIB/locuitor a crescut cu rate comparabile în UE şi SUA, în perioada 1996-2002 creşterea cumulativă fiind de aproximativ 14 puncte procentuale, aceasta reflectând creşterea demografică mai mare în SUA (circa 10%) faţă de UE (circa 2%), ceea ce a anulat avantajul creşterii mai mari a PIB real în prima entitate; drept urmare a creşterii aproximativ similare a standardului de viaţă pe care îl reflectă nivelul indicatorului respectiv, în anul 2002 PIB/locuitor în UE a fost cu circa 30% inferior celui înregistrat în SUA. Între ţările comunitare, diferenţele înregistrate în ceea de priveşte creşterea PIB real au fost, de asemenea, semnificative: creşteri mari în Irlanda, Grecia şi Spania, creştere redusă în Germania. Toate Statele Membre, cu excepţia Germaniei, au înregistrat accelerarea creşterii economice, iar Irlanda, Finlanda şi Luxemburg au avut rate superioare celei realizate de SUA. În plus, Irlanda, Grecia, Finlanda, Austria, Belgia şi Luxemburg au depăşit SUA în ceea ce priveşte rata creşterii productivităţii orare în perioada 1996-2002. Diferenţele sunt explicate de decalajul menţionat dintre standardele de viaţă din UE şi SUA (circa 30 puncte procentuale), determinat în proporţie de 14 puncte procentuale de nivelul productivităţii orare superioare din SUA, de 4 puncte procentuale de numărul mediu de ore lucrate superior din SUA şi de 12 puncte procentuale de rata inferioară a utilizării forţei de muncă în UE.

Dacă în perioada 1990-1995 creşterea anuală a productivităţii orare în UE a fost superioară cu circa un procent celei înregistrate în SUA, în perioada 1996-2002 tendinţa s-a inversat, creşterea medie anuală afişată de SUA depăşind cu circa 0,3 puncte procentuale pe cea din UE. Raportul pe anul 2003 privind competitivitatea al Comisiei Europene subliniază faptul că diferenţa menţionată se datorează, în bună măsură, investiţiilor mai consistente făcute în economia americană în tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC), care au contribuit la creşterea semnificativă a productivităţii. În perioada 1990-1995, capitalul investit în TIC a contribuit la creşterea productivităţii orare cu 0,2 puncte procentuale în UE şi cu 0,32 puncte procentuale în SUA; în perioada 1996-2001, aceleaşi contribuţii la creşterea productivităţii au fost de, respectiv, 0,34 puncte procentuale şi 0,57 puncte

19

Page 20: Managementul performantei - competitivitatea

procentuale. Între Statele Membre ale UE , contribuţiile cele mai semnificative ale investiţiilor în TIC la creşterea productivităţii, în perioada 1990-2001, s-au înregistrat în Irlanda, Finlanda şi Suedia, iar cele mai reduse în Portugalia, Spania şi Germania.

Un caz de succes apreciabil în creşterea competitivităţii îl prezintă Irlanda, care în perioada anilor ’90 a depăşit media UE în termeni de PIB/locuitor şi de productivitate orară, fiind însă inferioară mediei în termeni de Produs Naţional Net şi de salariu mediu. Dintre ţările cu nivel de dezvoltare mai redus, Grecia şi Portugalia au înregistrat, de asemenea, rate de creştere a productivităţii superioare mediei. Dintre ţările cu nivel înalt de dezvoltare, cele mai semnificative succese au fost înregistrate de Suedia, Finlanda, Olanda şi Danemarca, care şi-au axat strategia pe îmbunătăţirea educaţiei, a cercetării şi difuzării tehnologiilor noi, pe prudenţă fiscală şi reforme instituţionale – coordonate definite de Agenda Lisabona -, ceea ce le-a permis realizarea unor combinaţii abile de salarii ridicate şi de sisteme cuprinzătoare de bunăstare socială.

Marea Britanie a fost singura ţară mare membră a UE în care TIC au avut o influenţă semnificativă asupra creşterii productivităţii, deşi nivelul productivităţii orare a fost inferior celui mediu comunitar, în condiţiile în care utilizarea forţei de muncă a crescut marcant. Germania a abordat mai atent rigidităţile care au împiedecat creşterea mai puternică a productivităţii şi a producţiei, începând să efectueze reformele structurale necesare creşterii economice şi creării de locuri de muncă. Franţa prezintă un nivel al productivităţii superior mediei comunitare şi a extins utilizarea forţei de muncă prin reducerea numărului de ore lucrate săptămânal.

Concluzia raportului menţionat pe anul 2003 este că reducerea decalajelor existente în defavoarea UE comparativ cu SUA impune îmbunătăţirea semnificativă a utilizării forţei de muncă şi a eficienţei cu care aceasta lucrează în procesele productive. Aceasta presupune, în esenţă, creşterea investiţiilor în educaţie, în cercetare & dezvoltare şi difuzarea noilor tehnologii, precum şi efectuarea reformelor structurale necesare flexibilizării accentuate a pieţelor produselor şi muncii, toate aceste constituind coordonatele majore de acţiune stabilite de Agenda Lisabona pentru atingerea obiectivelor de creştere a competitivităţii.

Raportul pe anul 2004 reiterează ideea subliniată şi în raportul anual precedent, potrivit căreia, după cel de al Doilea Război Mondial, productivitatea în Europa occidentală a crescut într-un ritm superior celui înregistrat în SUA, ulterior anului 1995 situaţia inversându-se însă, în sensul că în SUA creşterea productivităţii a fost cu un procent superioară celei din Europa occidentală, în timp ce şomajul a atins un minim istoric în SUA şi s-a menţinut la un nivel constant înalt în UE.

Raportul acordă o atenţie deosebită rolului sectorului public în creşterea productivităţii în cadrul economiilor comunitare, fapt justificat de ponderea apreciabilă a acestui sector în UE şi în majoritatea ţărilor industrializate. În acest sens, Agenda Lisabona preconizează ample reforme ale sectorului public din Statele Membre, în vederea amplificării contribuţiei acestuia la creşterea competitivităţii şi la atingerea obiectivelor ambiţioase pe care le-a fixat Agenda.

La scara EU-15, în anul 2003, ponderea forţei de muncă utilizate în sectorul public a fost de 16,7% (în SUA – 15,7%, în Japonia – 8,7%), cu diferenţe apreciabile între Statele Membre (Suedia – 31,7%, Danemarca – 30,4%, Franţa – 23,0%, UK – 18,8%, Germania – 11,1%, Olanda – 11,0%). Dată fiind dimensiunea sectorului public, productivitatea muncii înregistrată în cadrul acestuia influenţează în măsură determinantă nivelul ei la scară naţională, având un impact puternic asupra sectorului privat.

Căile prin care sectorul public influenţează productivitatea sunt detaliate în continuare.a) Taxarea, prin care se pot distorsiona preţurile relative în economie şi influenţa astfel stimulentele

economice (dorinţa de angajare în activităţi întreprenoriale, de investire etc.).În anul 2002, nivelul mediu al taxelor pe ansamblul EU-15 reprezenta 40,5% din PIB, în timp ce în SUA şi

Japonia era sub 30%. Între ţările comunitare, diferenţele dintre nivelurile taxării globale erau semnificative: Suedia – 51% din PIB, Danemarca – 49%, Franţa – 44%, Germania – 40%, UK – 36%, Irlanda – 29%.

Două tipuri de taxe interesează în mod deosebit din punctul de vedere al impactului lor asupra competitivităţii – cele asupra muncii şi cele care influenţează spiritul întreprenorial şi inovarea. Taxarea muncii influenţează stimulentele acordate pentru munca prestată şi cele pentru formarea şi dezvoltarea capitalului uman. Studiile empirice au demonstrat că modul de taxare a muncii are o influenţă semnificativă asupra participării pe piaţa muncii îndeosebi a persoanelor cu venituri mici, a femeilor căsătorite şi a părinţilor unici, neafectând, în schimb, angajarea bărbaţilor şi a persoanelor cu salarii mari. Pe celălalt plan, creşterea capitalului uman determină îmbuntăţirea calităţii muncii şi, implicit, a productivităţii, precum şi procesul de difuzare a tehnologiilor, care afectează indirect productivitatea muncii şi a capitalului. Taxarea întreprinderilor determină stimulente pentru crearea de întreprinderi şi influenţează comportamentul investiţional al firmelor, precum şi fluxurile de investiţii străine directe (ISD).

b) Cheltuielile guvernamentale în cercetare & dezvoltare, educaţie şi infrastructuri, dezvoltarea industriilor de înaltă tehnologie fiind condiţionată de intensitatea cercetării & dezvoltării în domeniile respective şi de disponibilităţile forţei de muncă înalt calificate. Necesitatea stringentă a efectuării de către UE a unor eforturi financiare apreciabile în domeniile menţionate este evidenţiată de unele cifre relevante:

20

Page 21: Managementul performantei - competitivitatea

-În Europa occidentală sunt 5 cercetători la 1000 muncitori, faţă de 8 în SUA şi 9 în Japonia;-Cheltuielile publice cu educaţia (cca 5%) şi cheltuielile totale consacrate cercetării şi dezvoltării (cca

1,9%), ca pondere în PIB, nu au evoluat deloc în a doua jumătate a anilor 90;-Cheltuielile consacrate TIC au crescut sensibil începând cu mijlocul anilor 90, dar au rămas inferioare

celor din SUA;guvernamentale.

Destinaţia cheltuielilor publice în UE-15 în anul 2001 era relevantă pentru priorităţile acesteia: 18,7% din PIB pentru protecţia socială (această poziţie de cheltuieli reprezintă elementul cel mai marcant de diferenţiere a UE de SUA şi de Japonia, unde cheltuielile respective reprezintă 7%, respectiv 10%); 6,8% - sănătate (puţin peste nivelul din SUA); 6,4% - servicii publice generale **; 5,0% - educaţie (uşor sub nivelul SUA); 1,7% - apărare (mai puţin de jumătate din nivelul SUA).

Implicarea Guvernului în activitatea de educaţie este determinată de externalităţile ample şi deosebit de benefice ale acestei activităţi la scara întregii societăţi, de necesitatea corectării disfuncţionalităţilor pieţei, de realizarea economiei de scară şi de raţiuni distribuţionale.

Susţinerea din cheltuieli publice a activităţilor de cercetare & dezvoltare, respectiv stimularea dezvoltării unei economii inovative, este determinată de faptul că firmele inovează individual sub nivelul optimului social. Raţiunea este susţinută de studiile empirice care au demonstrat că rata socială a venitului rezultat din activităţile de cercetare & dezvoltare este dublă faţă de rata individuală a aceluiaşi venit.

c) Reglementările guvernamentale, destinate să corecteze disfuncţionalităţile pieţei şi să garanteze drepturile economice de bază şi realizarea unor obiective sociale (protecţia consumatorului, protecţia mediului), dar a căror respectare generează costuri pentru firme şi indivizi şi le limitează posibilităţile opţionale.

Cercetările au pus în evidenţă faptul că economia SUA prezintă un nivel al reglementărilor mai puţin împovărător decât în alte ţări, ceea ce a condus la o concurenţă mai intensă pe pieţe. În industria prelucrătoare, reformele în domeniul reglementărilor au privit, îndeosebi, simplificările administrative şi liberalizarea comerţului. Cele mai consistente dereglementări s-au produs însă în alte sectoare în afara industriei prelucrătoare, în care pieţele – din cauza economiilor de scară mari şi a eşecurilor de penetrare pe acestea – sunt mai restricţionate prin reglementări privind intrarea, preţurile şi aprovizionarea.

În sectorul serviciilor, liberalizarea pieţelor s-a produs, îndeosebi, în industriile–reţea – telecomunicaţii, energie electrică, gaze, transporturi feroviare, transporturi aeriene, servicii poştale -, ceea ce a avut un impact pozitiv asupra productivităţii şi competitivităţii. Astfel, piaţa telecomunicaţiilor a fost complet liberalizată începând din ianuarie 1998, efectul fiind că preţurile au scăzut cu circa 23% între 1996-2000, deşi concentrarea a rămas pe piaţă încă ridicată.

Referitor la reglementările privitoare la mediu, prin acestea se stabilesc standarde de stimulente pentru determinarea firmelor să adopte comportamente ecologice responsabile, ceea ce implică schimbări tehnologice în procesele de producţie şi, inevitabil, costuri mai ridicate.

Analizele efectuate au evidenţiat că ţările cu sectorul public redus au performanţe economice şi administrative deosebite (Luxemburg, Japonia, Austria, Norvegia, Olanda); ţările cu sectoare publice ample prezintă distribuţii ale veniturilor mai apropiate; ţările cu cele mai scăzute performanţe economice şi administrative sunt Grecia, Portugalia şi Italia.

Limitarea cheltuielilor publice, îmbunătăţirea performanţelor economice ale sectorului public şi modernizarea acestuia prin introducerea largă a TIC au constituit, în consecinţă, obiectivele reformelor structurale realizate în ultima perioadă în sectorul respectiv, în majoritatea ţărilor comunitare şi în celelalte ţări industrializate.

O coordonată esenţială a eforturilor UE în ansamblu şi a ţărilor comunitare de creştere a competitivităţii este stimularea intensă a C&D şi inovării, inclusiv prin sectorul public al acestor activităţi. Principalele tendinţe afirmate în ultimii ani pe acest plan au fost:

reevaluarea cheltuielilor publice alocate activităţilor de C&D, impusă de constrângerile bugetare; întărirea legăturilor universitate – industrie în vederea amplificării contribuţiei cercetării de bază

universitare la intensificarea inovărilor şi la creşterea performanţelor economice (este de semnalat, în acest sens, faptul că unele universităţi şi-au dezvoltat “spiritul întreprenorial”, înregistrând succese în identificarea şi atragerea unor noi surse de finanţare a activităţii lor), realizată prin formarea de parcuri ştiinţifice în proximitatea universităţilor, difuzarea rezultatelor cercetării universitare în activitatea productivă, stimularea brevetării şi acordării de licenţe de către universităţi;

stimularea creşterii cheltuielilor private în C & D, ţinând seama de realitatea că în această privinţă ponderea cheltuielilor respective în PIB reprezenta în UE-15, în anul 2002, 1,3%, faţă de 1,86% în SUA şi 2,26%

* Serviciile publice generale cuprind: cheltuielile organismelor legislative şi executive, afacerile financiare şi fiscale, afacerile externe; ajutorul economic străin; servicii generale; cercetarea de bază; cercetarea & dezvoltarea, servicii publice generale; tranzacţiile datoriei publice; transferuri între nivelurile guvernamentale

21

Page 22: Managementul performantei - competitivitatea

în Japonia (în anul 2001), în timp ce pe planul cheltuielilor publice alocate C & D nu existau decalaje între cei trei competitori mondiali. Pentru reducerea decalajelor menţionate, Consiliul European de la Barcelona din anul 2002 a decis creşterea investiţiilor brute în C & D de la 1,9% la 3,0% din PIB până în 2010, industria contribuind cu 2/3 din totalul cheltuielilor de C& D (European Commission, 2003);

lărgirea gamei de instrumente directe şi indirecte utilizate de guverne pentru stimularea activităţii tehnologice, cum ar fi: finanţarea din fonduri publice a C & D în laboratoare, universităţi şi investiţii, investiţii în formarea şi dezvoltarea capitalului uman, extinderea protecţiei brevetelor, amplificarea stimulentelor fiscale pentru C & D, la acestea adăugându-se măsuri care privesc şi alte sectoare dar care au un impact deosebit asupra activităţilor de C & D (politica concurenţei, reglementările în unele sectoare sensibile ca industria farmaceutică şi cea a telecomunicaţiilor).

În UE, activităţile de C & D se desfăşoară în trei sectoare – cel al afacerilor, cel universitar şi cel guvernamental. Ponderea cheltuielilor pentru C & D în sectorul afacerilor era, în 2002, în UE-15, de 1,3%, sensibil mai redusă comparativ cu SUA – 1,86% şi cu Japonia – 2,26%; în schimb, în privinţa cheltuielilor publice (guvernamentale şi din învăţământul superior), nu existau diferenţe semnificative în acelaşi an de referinţă ( UE-15: 0,68%; SUA: 0,65%). În noile State Membre ale UE (cele 10 integrate în 2004), cheltuielile publice şi private dedicate C & D sunt mult mai reduse comparativ cu cele din UE-15, în principal datorită ponderii reduse a cheltuielilor din domeniul învăţământului superior, în condiţiile în care acest sector şi-a mărit semnificativ ponderea cheltuielilor în PIB la nivel UE-15, de la 0,30% în 1981 la 0,42% în 2002, tendinţă similară cu cea înregistrată în SUA în aceeaşi perioadă de referinţă.

La nivelul UE-15, ponderea în PIB a cheltuielilor publice destinate C & D (GOVERD) s-a redus în aceeaşi perioadă de la 0,32% la 0,20%, reducerea fiind mai accentuată după anul 1990, îndeosebi ca urmare a reducerilor drastice ale acestor cheltuieli în Franţa şi Marea Britanie.

Finanţarea C & D din învăţământul superior în ţările UE se face precumpănitor din fonduri publice, dar între 1981-2001 finanţarea aceloraşi activităţi din fonduri private s-a dublat. În aceste condiţii, ponderea finanţării publice a C & D din învăţământul superior (HERD) s-a redus de la 89% în 1990 la 81% la sfârşitul anilor ’90, tendinţă similară cu cea înregistrată în SUA (74% şi, respectiv, 71% în aceeaşi ani de referinţă).

Cele mai ridicate ponderi în PIB ale GOVERD şi HERD s-au înregistrat în Finlanda, Suedia, Franţa şi Olanda, iar cele mai reduse în Portugalia, Grecia, Spania, Irlanda şi în noile 10 State Membre. Cheltuielile cele mai ridicate pentru C & D din învăţământul superior s-au înregistrat, de asemenea, în Suedia, Finlanda, Austria şi Olanda.

Stimularea activităţilor de C & D se face prin subvenţii directe şi prin facilităţi fiscale (sistemul de taxare). “Generozitatea” facilităţilor fiscale (măsurată cu Indexul B) diferă în limite largi între ţările comunitare: cele mai favorizante medii fiscale pentru activităţile de C & D au fost cele din Spania şi Portugalia, iar cele mai puţin favorabile – în Germania, Suedia, Belgia şi Finlanda.

Şi dozarea finanţării directe (prin subvenţii) cu cea indirectă (prin taxare) prezintă diferenţe între ţările comunitare: Franţa şi Marea Britanie au o pondere ridicată a subvenţiilor acordate C & D din marile firme din industria prelucrătoare şi asigură acestora, în acelaşi timp, condiţii de taxare foarte avantajoase; Finlanda, Italia şi Suedia îşi concentrează eforturile asupra subvenţiilor directe; Spania şi Portugalia îmbină stimulente financiare generoase cu niveluri relativ scăzute ale subvenţiilor; Suedia şi Finlanda nu prezintă o finanţare directă sau indirectă substanţială a activităţilor de C & D, dar au înregistrat, în schimb, niveluri ridicate ale cheltuielilor private dedicate C & D la nivelul firmelor (în Finlanda, de exemplu, o asemenea situaţie este explicată de faptul că în structura industriei în ansamblu ponderea sectoarelor de înaltă tehnologie este apreciabilă, ceea ce obligă la realizarea unor eforturi susţinute de finanţare a C & D în aceste sectoare pentru menţinerea competitivităţii lor).

Contribuţia diferiţilor actori implicaţi în activităţile de C & D la creşterea stocului de cunoştinţe ştiinţifice se evaluează pe baza numărului de publicaţii ştiinţifice, de brevete obţinute, de citări în general şi de articole ştiinţifice intens citate în publicaţii recunoscute pe plan internaţional. Studiile au demonstrat că ţările cu cele mai înalte niveluri ale indicelui citărilor prezintă o creştere semnifcativă peste medie a cheltuielilor dedicate C & D din sectorul public (Austria, Spania, Finlanda, Irlanda), ceea ce este reflexul unei productivităţi ştiinţifice marginale mai înalte; cele mai scăzute productivităţi ştiinţifice marginale au fost înregistrate în Japonia, Suedia şi Portugalia. Între ţările comunitare, Suedia, Germania, Finanda şi Olanda au înregistrat cele mai ridicate niveluri de brevetare în raport cu forţa de muncă utilizată, iar Ciprul, Slovacia şi Letonia - cele mai reduse niveluri.

3.2. Alte aspecte relevante privind competitivitatea industriei Uniunii Europene în economia mondială

a) Pe ansamblu, Statele Membre ale UE sunt din ce în ce mai conştiente de necesitatea îmbunătăţirii mediului economic general al întreprinderilor. Acţiunile în curs vizează mai cu seamă reducerea formalităţilor administrative şi a costurilor legate de crearea de noi întreprinderi, simplificarea procedurilor de transmitere a

22

Page 23: Managementul performantei - competitivitatea

acestora, promovarea mecanismelor de ajutor public şi privat în favoarea întreprinderilor, precum şi a investitorilor providenţiali (business angels), modificarea modului de abordare a falimentului.

b) Deşi au fost realizate progrese pe calea economiei cunoaşterii, UE a rămas în urmă faţă de principalii concurenţi în ceea ce priveşte investiţiile şi performanţele. Investiţia în cercetare şi inovare este adesea mai rentabilă în alte părţi ale lumii şi industria s-a orientat din ce în ce mai mult spre alte zone geografice în cursul ultimilor ani. În prezent, 40% din cercetarea efectuată de principalele întreprinderi europene se desfăşoară în afara Uniunii. Lărgirea UE nu va face decât să amplifice acest fenomen. Viitoarele State Membre şi ţările candidate, cu baza lor de competenţe şi costurile lor inferioare, au şanse să devină ţări de primire atrăgătoare pentru activităţile de C & D.

c) În ultimii ani, structura pe ramuri a economiei U.E. a cunoscut transformări însemnate, ponderea sectorului serviciilor în totalul producţiei crescând de la 52% în 1970 la 71% în 2001, în timp ce industria prelucrătoare a cunoscut, în aceiaşi perioadă, o diminuare de la 30% la 18%. Este de evidenţiat faptul că interdependenţa dintre sectorul de servicii şi industria prelucrătoare a crescut de-a lungul timpului, serviciile destinate întreprinderilor industriale reprezentând, în anul 2000, cca. 40% din PIB, legăturile puternice dintre cele două domenii de activitate fiind rezultatul atât al externalizărilor de activităţi din partea industriei prelucrătoare, cât şi al dezvoltării serviciilor asociate anumitor produse sau legate de acestea.

d) În condiţiile creşterii concurenţei mondiale, majoritatea sectoarelor industriale europene au depus eforturi considerabile pentru a-şi perfecţiona infrastructurile de producţie şi a adopta noi forme de organizare mai performante. Datorită investiţiilor în bunuri de echipament şi a activităţilor de cercetare desfăşurate prin forţe proprii sau în colaborare cu mediile ştiinţifice, cunoştinţele cele mai recente au fost asimilate în numeroase activităţi din industriile textilă , alimentară, agricolă şi a pescuitului, construcţii de maşini, chimie şi mobilă. Aceste sectoare considerate de tehnologie redusă sau medie utilizează, în prezent, în producţie, tehnologii inovante, fapt ce a impus creşterea nivelului de calificare a lucrătorilor – fenomen ce, într-o măsură mult mai mare decât sporirea ponderii în producţia totală a sectoarelor de înaltă tehnologie, explică creşterea ponderii forţei de muncă înalt calificată.

e) Industria europeană rămâne un element dominant în schimburile economice internaţionale, deşi ponderea UE în exporturile mondiale a scăzut de la media de 19,3% în perioada 1991-1995 la 18,4% în anul 2002, în condiţiile în care ponderea SUA a scăzut de la 15,1% la 12,1% şi a Japoniei de 12,8% la 8,2%. Se cuvine menţionat faptul că, în anumite sectoare cheie precum industria automobilului, aeronautică sau anumite tipuri de echipamente de telecomunicaţii, întreprinderile europene se situează pe primul loc pe plan mondial.

Analizele efectuate evidenţiază faptul că UE tinde să se specializeze în industriile de medie sau înaltă tehnologie şi în sectoarele aflate în plină maturitate şi având o intensitate puternică a capitalului. Chiar dacă este esenţial să se păstreze atuurile dobâdite de aceste sectoare, care deţin o pondere însemnată în producţia totală şi în numărul locurilor de muncă, UE caută să-şi întărească poziţia încurajând tehnologiile înalte, precum tehnologia informaţiei şi a comunicării, electronica, biotehnologia, nanotehnologia, domenii în care se situează în urma principalilor concurenţi.

g) Noile modele organizatorice, în care marile întreprinderi operează adesea prin realizarea unei producţii la nivel european pe baza constituirii de reţele de subcontractare, au întărit importanţa IMM-urilor. Tehnologiile informaţiei şi ale comunicării permit marilor întreprinderi să genereze reţele de furnizori foarte ramificate care pot număra sute de IMM-uri. Performanţele marilor întreprinderi depind tot mai mult de competitivitatea furnizorilor lor de dimensiune mică şi mijlocie care, la rândul lor, sunt tributari situaţiei economice a marilor lor parteneri. Întreprinderile integrate în ciorchini de inovare, care în cea mai mare parte sunt IMM-uri, devin elementul dinamic al peisajului industrial european, precum şi o sursă de idei novatoare.

Anumiţi ciorchini din UE, precum cei care există în domeniul biotehnologiei (în regiunile München şi Stockholm, unde întreprinderile participante provin adesea din universităţi) sau al industriei textile (în Italia de Nord) sunt de anvergură mondială. Reţelele de furnizori lărgite au întărit legăturile dintre sectoarele economiei aparent fără relaţii, precum şi între diferite ţări şi regiuni ale UE. De exemplu, anumite întreprinderi, inclusiv IMM din Europa Centrală, depind de cererea de motoare şi de alte componente din partea întreprinderilor constructoare de nave implantate în diverse zone geografice; de asemenea, IMM-urile din industria textilă sunt dependente de calitatea, disponibilitatea şi costul fibrelor sintetice produse de filaturi pe baza materiei prime elaborate de industria chimică.

h) Principalele provocări pe care le-a generat şi le generează în continuare lărgirea UE trebuie, de asemenea, luate în considerare din unghiul impactului lor asupra eforturilor de creştere a competitivităţii.

- Ţările candidate au înregistrat o creştere rapidă în cursul ultimilor cinci ani, datorată mai cu seamă reformelor economice şi investiţiilor externe. Totuşi, ajungerea din urmă a statelor din U.E. şi realizarea obiectivelor strategiei de la Lisabona necesită investiţii însemnate în capitalul fizic şi uman ca să se îmbunătăţească substanţial productivitatea în condiţiile în care resursele financiare autohtone sunt limitate. Situaţia nu se prezintă

23

Page 24: Managementul performantei - competitivitatea

uniform în anul 2001 în ceea ce priveşte investiţiile străine, acestea înregistrând 59 EURO pe locuitor în România, comparativ, de exemplu, cu 527 EURO în Republica Cehă şi 302 EURO în Slovacia;

- Uniunea lărgită va fi mult mai diversificată din punctul de vedere al nivelurilor de trai înregistrate în diferite ţări şi regiuni. În acest sens se apreciază că ecartul dintre PIB ce revine pentru 10% din persoanele cele mai bogate şi cel ce revine pentru 10% din persoanele cele mai sărace la scara populaţiei UE va fi de aproape două ori mai mare decât în prezent, iar peste un sfert din populaţia Uniunii va trăi în regiuni cu un PIB pe locuitor inferior nivelului de 75% din media europeană;

- Gradul de utilizare a forţei de muncă într-o Uniune lărgită va fi de 62,6%, adică puţin mai redus decât în Statele Membre actuale, dar creşterea numărului locurilor de muncă poate să se accelereze chiar înainte de integrarea noilor veniţi, dacă viitoarele State Membre pun în aplicare noi reforme conform priorităţilor definite în comun cu Uniunea Europeană;

- Structura industriei şi a locurilor de muncă din ţările candidate diferă sensibil de aceea a Statelor Membre actuale, baza industrială a acestor ţări fiind orientată spre sectoarele cu tehnologie redusă sau medie, ceea ce face necesare însemnate fonduri financiare pentru modernizare şi retehnologizare; la această realitate se adaugă cea, mult mai îngrijorătoare, a ponderii considerabil mai mari a agriculturii în structura ansamblului economiei;

i) La nivel mondial, datele statistice demonstrează clar că nivelul ridicat de competitivitate al ţărilor care exportă produse de vârf (îndeosebi din domeniul electronicii) este datorat fie inovării naţionale, fie participării la sisteme mondiale integrate de producţie. Ţările care se află în frunte sunt marile puteri industriale care ocupă, în general, un loc de prim plan în exporturile de produse de vârf. Pe ultimele locuri se află ţările în curs de dezvoltare, care se specializează în operaţii de montaj şi încercări.

Teme propuse pentru dezbatere- Principalele atu-uri ale Uniunii Europene în competiţia mondială;- Principalele slăbiciuni ale Uniunii Europene în competiţia mondială;- Armele strategice folosite de Uniunea Europeană în competiţia mondială;- Coordonatele principale ale eforturilor Uniunii Europene de creştere a competitivităţii industriei

4. Competitivitatea industriei prelucrătoare româneşti şi a sectoarelor acesteia. Posibile orientări ale politicii de creştere a competitivităţii

Începând din anul 2000, industria românească a înregistrat semne din ce în ce mai evidente de redresare, de apropiere de nivelurile înregistrate în anul 1989 ale celor mai relevanţi indicatori ai activităţii economice, precum şi de aliniere treptată la cerinţele economiei moderne de productivitate înaltă, eficienţă superioară şi competitivitate. Progresele înregistrate după acea dată, îmbucurătoare după o perioadă de peste un deceniu de recul economic şi industrial, pot fi sintetizate în câteva realizări cheie: producţia industrială înregistrată în anul 2004 a fost cu circa 32% mai mare decât cea din 2000, valoarea exportului s-a dublat dar structura acestuia a fost marcată de schimbări nesemnificative, iar nivelul productivităţii muncii a crescut cu circa 60%.

4.1. Realităţi

Performanţele în continuă îmbunătăţire din ultimii ani ale economiei şi industriei româneşti au fost consemnate obiectiv în rapoartele pe anii 2003, 2004 şi 2005 ale Comisiei Europene privind progresele României pe calea integrării, precum şi în ultimele rapoarte globale asupra competitivităţii. Pe de altă parte, IMD World Competitiveness Report 2004 consemna că România se situa pe locul 54 într-o ierarhie a ţărilor stabilită după criteriul competitivităţii globale (care include: performanţele economice, eficienţa Guvernului, eficienţa afacerilor, infrastructurile), după ce în 2003 se situase pe locul 51, comparativ, în acelaşi an 2004, cu Ungaria – locul 42, Republica Cehă – 53, Slovenia – 45, Italia – 51, Polonia – 57.

Comerţul exterior al României oferă o imagine relevantă asupra competitivităţii industriei, ca fiind sectorul economiei cu cea mai mare contribuţie la schimburile economice externe. În anul 2004, exportul s-a cifrat la nivelul record de 23,5 miliarde dolari SUA, iar importul (fob) la 30,2 miliarde dolari (pentru edificare reamintim că, în anul 1991, exportul şi importul - fob se situau la numai 4,3 şi, respectiv 5,4 miliarde dolari SUA. Rezultă că, în perioada 1991-2004, exporturile au sporit de 5,5 ori, iar importurile de 5,6 ori).

Cert este că activitatea de comerţ exterior a constituit motorul principal al creşterii economice, creşterea acesteia devansând pe cele ale altor indicatori macroeconomici, cum sunt produsul intern brut, producţia industriei prelucrătoare, formarea brută de capital fix. Deosebit de îmbucurătoare este constatarea că sectorul privat şi-a intensificat în măsură considerabilă participarea la această activitate: în 2004, ponderea sectorului privat a fost de 69% la export şi 75% la import ( în anul 1991, sectorul privat deţinea o pondere de numai 16% în comerţul exterior, iar în 1996 de 51% la export şi 48% la import).

24

Page 25: Managementul performantei - competitivitatea

Structura pe mărfuri a comerţului exterior a marcat anumite evoluţii, cu îmbunătăţiri încă modeste, ale fluxurilor de export şi a celor de import, ca reflex al progreselor înregistrate în procesul de restructurare a economiei naţionale. Astfel, la export, produsele textile şi pielăria au continuat şi în anul 2004 să deţină primul loc, dar ponderea lor în totalul exporturilor s-a diminuat la 30,0%, faţă de 32,7% în 2000 şi 34,1% în 1998. Produsele industriei constructoare de maşini, inclusiv electrotehnice, au devenit a doua grupă ca importanţă (a treia în 1996) cu o pondere în ascensiune: 24,4% în 2004, comparativ cu 19,3% în 2000 şi 14,1% în 1996. În acelaşi interval s-a înregistrat diminuarea ponderii în totalul exporturilor a metalelor, produselor chimice şi, în ultimii ani, a produselor agro-alimentare, în special, sub efectul anilor agricoli nefavorabili.

La import, importurile de maşini şi utilaje au ocupat locul dominant, ponderea lor ajungând la 34,9% în 2004 faţă de 31,5% în 2000 şi 27,6% în 1996. Pe locul doi s-au situat importurile de produse textile, ca expresie a specificului producţiei şi exportului în lohn. Importurile de produse minerale s-au diminuat sensibil, ponderea lor fiind în 2004 de 13,5% (23,5% în 1996).

Relevantă pentru competitivitatea industriei româneşti este, de asemenea, orientarea geografică a comerţului exterior, în care ponderea legăturilor comerciale cu Uniunea Europeană, o piaţă cu exigenţe deosebite, este apreciabilă: în 2004, ponderea exporturilor către ţările comunitare era de 73,0%, iar cea a importurilor de 65,1%, faţă de 56,6% şi, respectiv, 52,5% în 1997.

Un factor semnificativ de impulsionare a comerţului exterior a fost deschiderea pieţelor prin acorduri de comerţ liber, dezvoltarea economică asigurând creşterea valorilor de comerţ, îndeosebi cu ţările dezvoltate.

Cu toate progresele înregistrate, competitivitatea industriei româneşti rămâne încă modestă , fapt ilustrat de diferenţele semnificative înregistrate de România faţă de ţările cele mai dezvoltate din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte indicatorul valoarea adăugată brută (VAB) pe locuitor, al cărui nivel este de aproape 10 ori mai redus; diferenţe mai mici, dar totuşi importante, se înregistrează şi faţă de restul ţărilor comunitare. De altfel, trebuie subliniat faptul că, după anul 1995, evoluţia nivelului VAB în industrie s-a situat permanent sub cea a producţiei industriale, ceea ce evidenţiază realitatea îngrijorătoare a existenţei unui consum de resurse superior valorii nou create, adică a unei activităţi productive ineficiente datorate competitivităţii scăzute a produselor industriale.

Contribuţia sectoarelor industriale la producerea acestei stări a fost însă diferită. Analiza potenţialului sectoarelor industriale de generare a VAB după anul 1996, cînd a apărut decalajul menţionat în defavoarea VAB, evidenţiază faptul că, în cadrul industriei prelucrătoare, unele sectoare s-au dovedit performante, înregistrând ponderi ale VAB superioare mediei (Industria tutunului, Pielărie şi încălţăminte, Prelucrarea lemnului, Edituri, poligrafie şi reproducerea înregistrărilor pe suporţi, Alte produse din materiale nemetalice, Construcţii metalice şi produse din metal, Maşini şi echipamente, Echipamente şi aparate radio, TV şi comunicaţii, Aparate şi instalaţii medicale, de precizie, optică şi ceasornicărie), altele s-au situat, cu variaţii nesemnificative, aproximativ la nivelul mediei, iar unele au fost sub medie, necesitând eforturi intense pentru modernizarea şi eficientizarea lor superioară (Prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari, Chimie şi fire sintetice şi artificiale, Metalurgie).

Prin prisma acestor cifre şi situaţii concrete relevante pentru nivelul de competitivitate al activităţii industriale din România, pe ansamblul industriei prelucrătoare şi pe sectoarele acesteia, apar evidente cerinţele de îmbunătăţire semnificativă a nivelului respectiv, amplificate de integrarea României în Uniunea Europeană, implicit de cea a confruntării producătorilor români cu presiunile concurenţiale din Piaţa Unică Europeană. Creşterea necesară a competitivităţii industriale reclamă măsuri adecvate desfăşurate pe diferite planuri, derivate dintr-o concepţie unitară, conturată în funcţie de rezultatele unei analize detaliate şi cuprinzătoare a avantajelor competitive reale, existente şi potenţiale, pe care le prezintă produsele / serviciile şi sectoarele industriale, de coordonatele dezvoltării economice şi sociale în perspectivă a României, precum şi de tendinţele afirmate pe plan mondial, cu deosebire în Uniunea Europeană.

4.2. Direcţii posibile de acţiuni viitoare destinate creşterii competitivităţii economiei, industriei şi firmelor industriale româneşti

a) Accentuarea specializării industriale şi a complementarităţii cu industria europeană

Diversificarea excesivă a industriei româneşti urmărită în perioada regimului economiei centralizate, care a condus la o tot mai pronunţată autarhizare economică a ţării, a fost dureros sancţionată după anul 1989, când lipsa de competitivitate a produselor / serviciilor şi firmelor industriale româneşti pe pieţele internaţionale, datorată tocmai diversificării excesive, a determinat, alături de alţi factori, contractarea puternică a cererii pentru asemenea produse / servicii şi, implicit, a producţiei lor.

Crearea şi consolidarea avantajelor competitive – de costuri, tehnologice, de calitate, de imagine de marcă etc. – la nivelul economiei, al sectoarelor acesteia, al sectoarelor industriale şi al firmelor, care a devenit arma strategică cea mai redutabilă în înfruntarea de pe pieţele internaţionale, se bazează tocmai pe specializarea

25

Page 26: Managementul performantei - competitivitatea

progresivă a entităţilor economice enumerate, pe ideea esenţială că dobândirea unui nivel superior de competitivitate este condiţionată de adâncirea specializării în domeniile în care se dispune de avantaje competitive reale sau potenţiale în raport cu competitorii.

Lipsa după anul 1989 a unei politici industriale a României axată pe crearea şi valorificarea superioară a avantejelor competitive existente sau potenţiale şi-a manifestat efectele negative în câteva direcţii majore: i) restructurarea insuficientă a industriei prelucrătoare în ansamblu şi a sectoarelor acesteia, determinată atât de lipsa unor semnale clare privitoare la obiectivele Executivului de “forjare” progresivă a unei noi structuri industriale mai performante şi mai competitive, dar şi de incapacitatea multor firme de a aplica strategii adecvate (de externalizare a unor activităţi de sprijin, de economie de gamă, de economie de scară); ii) valorificarea deficitară a avantajelor de locaţie de care dispune sau pe care le poate oferi România; iii) atragerea modestă a investitorilor străini, nivelul redus al investiţiilor străine directe comparativ cu nivelurile înregistrate în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est; iv) precaritatea potenţialului inovaţional, conectarea deficitară a activităţilor de cercetare & dezvoltare, inovare şi difuzare tehnologică la cerinţele activităţii productive etc.

Identificarea nivelul optim de specializare / diversificare a industriei prelucrătoare româneşti presupune găsirea – de către specialişti în dezvoltarea industrială, factori de decizie din organismele guvernamentale şi din unităţile productive, Camerele de Comerţ şi Industrie, membri ai comunităţii ştiinţifice, patronate, sindicate, asociaţii profesionale – a răspunsurilor şi soluţiilor corespunzătoare acestora la câteva întrebările simple dar esenţiale: Ce se produce? (concordanţa între nomenclatorul de produse / servicii oferite de firmele producătoare şi gama cererii efective de produse / servicii de pe piaţa internă şi de pe pieţe internaţionale) şi Cum se produce şi se vinde ? (cele mai bune căi, tehnici şi metode de producţie şi comercializare care să asigure creşterea semnificativă a valorii adăugate a produselor / serviciilor româneşti).

Răspunsurile judicioase la aceste întrebări pot indica principalele modificări structurale care trebuie să se producă în cadrul industriei prelucrătoare astfel încât să asigure:

- valorificarea superioară a avantajelor competitive conferite de tradiţia activităţii industriale din unele sectoare, de existenţa unui know how de producţie şi comercializare asigurat de firme străine sau dobândit prin achiziţionarea de licenţe, de înzestrarea favorabilă cu anumiţi factori de producţie (materii prime din producţia internă, forţă de muncă de calificare adecvată şi cu costuri reduse);

- difuzarea rezultatelor favorabile obţinute de numeroase firme pe planul competitivităţii şi al câştigării de poziţii avantajoase pe piaţa internă şi pe pieţele internaţionale;

- sporirea contribuţiei industriei prelucrătoare la redresarea şi modernizarea altor sectoare ale economiei naţionale – în primul rând agricultura şi infrastructurile de transport şi de telecomunicaţii;

- dezvoltarea susţinută a activităţilor industriale de medie şi înaltă tehnologie, cu intensitate ridicată a capitalului şi a muncii de calificare superioară, cu valoare adăugată semnificativă, ponderea acestora fiind o măsură relevantă a gradului de modernitate şi competitivitate a industriei.În raport cu aceste cerinţe, modificările structurale întrevăzute pe termen mediu ar fi următoarele (exprimate în

ponderea industriilor respective în valoarea totală a producţiei industriei prelucrătoare): dezvoltarea posibilă a industriilor: confecţiilor, încălţămintei, mobilei şi prelucrării lemnului,

prelucrării ţiţeiului, maşinilor şi echipamentelor, metalurgică, a sticlei, ceramicii şi materialelor de construcţii, tractoarelor, maşinilor agricole, mijloacelor de transport, informaticii şi electronicii, alimentară şi a băuturilor;

menţinerea la un nivel relativ constant a ponderii industriilor: chimică, a celulozei, hârtiei şi cartonului, a cauciucului şi maselor plastice, a maşinilor şi echipamentelor electrice.

Este evident că pentru industriile menţionate cuvântul hotărâtor în ceea ce priveşte viitorul lor îl va avea, neîndoielnic, piaţa. Valorificarea eficientă a oportunităţilor şi evitarea ameninţărilor potenţiale de pe piaţă depinde, în ultimă instanţă, de capacitatea firmelor de a-şi dezvolta competenţe distinctive şi avantaje competitive, de a fi capabile să înfrunte concurenţa în intensificare continuă pe piaţa internă şi pe pieţele internaţionale. Prin măsuri adecvate de politică industrială, statul poate să amplifice această capacitate în industriile în care există avantaje competitive certe şi potenţiale, precum şi în cele care prezintă un interes strategic deosebit. Principalii factori care vor influenţa evoluţia în perspectivă a sectoarelor industriale, alături de rolul determinant al pieţei, vor fi:- ritmul realizării restructurărilor tehnologice, financiare, organizatorice şi manageriale, destinate să

îmbunătăţească semnificativ productivitatea totală a factorilor şi competitivitatea produselor / serviciilor;- capacitatea de adaptare eficientă a producţiei la cerinţele dinamice ale pieţelor internă şi internaţionale, la

regulile şi standardele care guvernează funcţionarea acetor pieţe;- nivelul înzestrării cu factori tangibili şi al disponibilităţii factorilor intangibili (capacitatea de cercetare &

dezvoltare, inovare şi difuzare tehnologică, nivelul de calificare a forţei de muncă);- capacitatea de găsire a surselor de finanţare pentru modernizarea activităţii productive;- valorificarea avantajelor de locaţie în vederea atragerii mai intense a investiţiilor străine directe;

26

Page 27: Managementul performantei - competitivitatea

- dezvoltarea serviciilor industriale, îndeosebi a celor profesionale (consultanţă financiară, de marketing, informatică, ecologică, juridică).

Din perspectiva acestor consideraţii se poate conchide că, pe planul adâncirii specializării şi complementarităţii sectoarelor industriei prelucrătoare româneşti cu cele corespondente din Uniunea Europeană, politica industrială a României şi, implicit, evoluţia industriei şi a sectoarelor industriale, trebuie să se înscrie pe următoarele coordonate principale:

Forjarea progresivă a unei structuri a producţiei industriale prin armonizarea cerinţei de adâncire a specializării cu cea de asigurare a complementarităţii faţă de ţările comunitare, atât la nivelul industriei în ansamblu cât şi la cel al sectoarelor industriale, în vederea creşterii competitivităţii lor şi a valorificării superioare a avantajelor competitive existente şi potenţiale;

Compatibilizarea structurilor intrasectoriale cu cele existente şi de perspectivă în ţările Uniunii Europene, respectiv adâncirea complementarităţii anumitor sectoare, firme şi producţii din România cu cele corespondente din ţările comunitare;

Stimularea proceselor de restructurare a agenţilor economici, în vederea creşterii capacităţii lor de a acoperi cererea internă şi de a îmbunătăţi structura şi eficienţa bunurilor şi serviciilor exportate;

Asigurarea dezvoltării pe baze durabile a industriei româneşti prin încurajarea competiţiei corecte şi efective între firme şi dezvoltarea unui mediu favorabil pentru afaceri şi pentru întreprenoriat, ceea ce semnifică dezvoltarea intensivă a întreprinderilor mici şi mijlocii ca un sector puternic al economiei, expunerea marilor firme la rigorile pieţei, reducerea semnificativă a ajutoarelor de stat şi direcţionarea mai bună a acestora către măsuri orizontale, îmbunătăţirea şi simplificarea sistemului reglementativ, îndeosebi a regimului de impozite şi taxe pentru firme;

Promovarea alianţelor strategice, a holdingurilor şi a grupurilor de companii în scopul creşterii capacităţii operatorilor economici de a înfrunta cu succes presiunile concurenţei internaţionale, în contextul procesului de globalizare, a potenţialului lor de valorificare a avantajelor economiei de scară şi a economiei de gamă;

Creşterea puternică a potenţialului naţional de C & D, inovare şi difuzare tehnologică, inclusiv a celui la nivel microeconomic, pentru valorificarea avantajelor specializării şi complementarităţii producţiilor;

Acordarea tot mai fină a ofertei sistemului de educaţie şi de instruire profesională la cerinţele crescânde ale specializării industriei şi complementarităţii acesteia cu industriile ţărilor comunitare;

Îmbunătăţirea semnificativă a mediului de afaceri prin asigurarea desfăşurării corecte a competiţiei pe piaţă, stabilirea unui cadru legal coerent şi stabil, capabil să asigure definirea clară şi respectarea strictă a drepturilor de proprietate, întărirea disciplinei financiare, respectarea strictă a obligaţiilor contractuale;

Corelarea judicioasă a politicilor strâns legate de politica industrială – politica concurenţei, politica comercială, politica în domeniul C & D şi inovării, politica de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii, politica de dezvoltare regională, politica privind protecţia mediului, politica în domeniul educaţiei; creşterea coeziunii obiectivelor urmărite pe planurile economic, social şi ecologic, impactul general şi coerenţa politicilor urmate pe aceste planuri fiind evaluate în raport cu obiective stabilite pe termen lung.

Modalitatea de abordare şi de angajare pe aceste direcţii majore trebuie să fie una precumpănitor orizontală, care să prevadă măsuri neutrale şi acţiuni destinate să stimuleze investiţiile intangibile şi spiritul de întreprenoriat, în scopul intensificării proceselor de ajustări structurale şi de modernizare a activităţii industriale. Prevalenţa abordării orizontale nu exclude recursul la politici verticale sau sectoriale, apelarea la acestea trebuind însă simţitor restrânsă doar la cazurile speciale în care interesul naţional pentru perspectivele anumitor sectoare sau firme industriale sau problemele sociale grave joacă un rol cu totul deosebit.

b) Creşterea potenţialului inovaţional naţional şi al firmelor Într-o economie mai puţin dezvoltată cum este cea a României, intensificarea puternică a investiţiei în

educaţie, cercetare & dezvoltare, inovare şi difuzare tehnologică, transfer tehnologic reprezintă o cale sigură pentru reducerea decalajelor semnificative care o despart de economia ţărilor dezvoltate şi asigurarea unei creşteri economice durabile, stabile, puţin sensibilă la fluctuaţiile conjuncturale.

Politica ştiinţei şi tehnologiei, complementară politicii industriale, trebuie să fie marcată de o serie de schimbări profunde.

Alinierea la orientările din ultimii ani ale Uniunii Europene potrivit cărora, conform Strategiei stabilite la Consiliul european de la Lisabona din anul 2000, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică joacă rolul esenţial în creşterea competitivităţii economice, presupune, în primul rând, creşterea apreciabilă a ponderii cheltuielilor totale pentru cercetare & dezvoltare la 3% din PIB până în anul 2010, potrivit obiectivului “3%” stabilit la Consiliul European de la Barcelona din anul 2002, din care minim 2% din partea industriei. Creşterea va trebui orientată, în primul rând, spre îmbunătăţirea infrastructurii fizice şi a calităţii resurselor umane de care dispun aceste activităţi.

27

Page 28: Managementul performantei - competitivitatea

Trebuie reamintit că România înregistrează una dintre cele mai mici ponderi ale cheltuielilor totale de cercetare & dezvoltare în PIB – 0,42% din PIB în anul 2004, din care circa 0,21% din PIB reprezintă cheltuieli ale agenţilor economici, în condiţiile în care media UE în anul 2000 a fost de 1,90%, iar alte ţări foste socialiste au înregistrat niveluri mult superioare (în 1998, Republica Cehă – 1,27%, Federaţia Rusă – 0,93%, Slovacia – 0,86%, Polonia – 0,73%, Bulgaria – 0,59%).

Creşterea ponderii în PIB a cheltuielilor totale alocate cercetării & dezvoltării pentru atingerea ţintei de minim 3% din PIB trebuie să se realizeze nu prin sporirea contribuţiei fondurilor publice (a cărei pondere a scăzut de la 54,9% în 1996 la 43,0% în 2001, înscriindu-se în tendinţa firească consemnată în ţările dezvoltate), ci prin mărirea contribuţiei agenţilor economici, altor surse – învăţământ, asociaţii profesionale nelucrative, surse proprii -, precum şi a fondurilor din străinătate, ale căror ponderi s-au amplificat continuu în ultimii ani.

Stimularea formării şi dezvoltării centrelor de excelenţă, asigurarea în domenii economice de importanţă a surselor interne de expertiză ştiinţifică şi tehnologică de nivel înalt, ceea ce presupune identificarea unităţilor de cercetare & dezvoltare performante, în vederea îmbunătăţirii modului de alocare a fondurilor publice consacrate sectorului, realizată prin evaluarea şi acreditarea periodică şi sistematică, pe baza sistemului european de criterii de evaluare, a tuturor unităţilor de cercetare & dezvoltare. Aprecierea pe baze riguroase a calităţii activităţii şi a rezultatelor acestor unităţi se face la nivel naţional de către un organism specializat de evaluare instituţională, care contribuie atât la stabilirea priorităţilor în domeniile performante de cercetare & dezvoltare, cât şi la îmbunătăţirea alocării pentru aceste domenii a fondurilor publice.

Continuarea construcţiei instituţionale a infrastructurii de transfer tehnologic şi de inovare, respectiv a dezvoltării şi consolidării entităţilor specializate în difuzarea, transferul şi valorificarea în economie a rezultatelor cercetării & dezvoltării. Dezvoltarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice.

Infrastructura de transfer tehnologic şi inovare presupune stimularea formării de parteneriate între instituţiile de cercetare & dezvoltare şi agenţii economici, intensificarea redobândirii de către întreprinderi a funcţiei proprii de cercetare & dezvoltare (cercetarea & dezvoltarea de firmă), îndeosebi în sectoarele de înaltă tehnologie, stimularea creşterii cererii agenţilor economici de produse ale activităţilor de cercetare & dezvoltare, sprijinirea creării şi consolidării de întreprinderi inovative, în primul rând în domeniile tehnologice avansate.

Dezvoltarea resurselor umane din domeniul cercetării & dezvoltării şi inovării potrivit modelului european de cariere ştiinţifice

Potenţialul uman de cercetare al României, exprimat prin numărul de cercetători / 1000 locuitori, este mult mai scăzut în comparaţie cu ţările Uniunii Europene şi cu majoritatea ţărilor în tranziţie (numărul de cercetători/1000 persoane ocupate, în anul 2002: România – 2,96; UE 15 – 5). Stoparea exodului de cercetători valoroşi, în cadrul căruia o pondere importantă o au tinerii, către locuri de muncă mai atractive din ţară şi din străinătate, este posibilă prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în unităţile de profil, aplicarea unui sistem atractiv de retribuţie şi asigurarea perspectivelor stimulative de dezvoltare profesională şi de carieră.

Intensificarea cercetării de firmă şi valorificarea superioară a rezultatelor cercetărilor în producţia industrială

Este relevant, în acest sens, faptul că, la nivel european, 51% din numărul întreprinderilor productive sunt inovative pe plan tehnologic, în timp ce în România, la nivelul anului 2001, numai 5,2% din numărul întreprinderilor din industria prelucrătoare aveau funcţie proprie de cercetare & dezvoltare (comparativ cu 10,1% în 1999 şi 7,4% în 2000); dintre aceste întreprinderi inovative, 2,4% realizau exporturi, ponderea valorii produselor noi şi modernizate realizate cifrându-se la circa 10% din valoarea totală a exporturilor româneşti. Circa 17% din numărul total al întreprinderilor active din economie erau inovative, cifra de afaceri a acestora având o pondere de circa 42% din cifra de afaceri totală a întreprinderilor active.

Cea mai mare parte a întreprinderilor inovative din industria prelucrătoare erau din sectoare tradiţionale – maşini şi aparate electrice (26,7%), mijloace de transport rutier (23,1%), maşini şi echipamente (20,2%), chimie şi fibre sintetice şi artificiale (19,1%), prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari (7,7%); în unele sectoare de medie şi înaltă tehnologie, ponderea întreprinderilor cu activitate de creaţie proprie a fost, în anul menţionat, mai ridicată decât media pe industria prelucrătoare (echipamente, aparate radio, televiziune şi comunicaţii – 25,0%, aparatură şi instrumente medicale, optică şi ceasornicărie – 16,1%), deşi şi acestea au înregistrat un recul faţă de anii precedenţi. În industria prelucrătoare, ponderea întreprinderilor cu produse şi tehnologii noi şi modernizate a fost mai redusă decât cea a întreprinderilor cu activitate proprie de cercetare & dezvoltare: astfel, în acelaşi an de referinţă, doar 150 de întreprinderi, adică 0,35% din numărul de întreprinderi active din industria prelucrătoare, aveau în producţie produse şi tehnologii noi şi modernizate (în anul 2000, ponderea acestora a fost de 0,47%).

Potenţialul inovativ al întreprinderilor a fost sensibil diferit în funcţie de dimensiunea acestora: ponderea întreprinderilor inovative a fost, în acelaşi an de referinţă, de 53,7% din numărul întreprinderilor mici, de 29,7% din cel al întreprinderilor mijlocii şi de 16,6% din cel al întreprinderilor mari. Pe domenii de activitate, ponderea

28

Page 29: Managementul performantei - competitivitatea

numărului întreprinderilor inovative din industrie era de 73% şi din servicii de 27% (comerţ – 12%; tranzacţii imobiliare – 10%, transporturi şi telecomunicaţii 4,7%).

Intensificarea participării cercetătorilor români la programele cadru ale Uniunii EuropeneContribuţia financiară a României la bugetul Programului Cadru 5 al Uniunii Europene a fost

„semnificativă pentru o ţară cu resurse limitate” (45,6 milioane EURO în perioada 1999-2002), dar participarea cercetătorilor români la acest program nu poate fi considerată satisfăcătoare (rata de acceptare a proiectelor propuse cercetătorii români pentru finanţare în cadrul programelor europene de CDI a fost de 18,8% în anul 2001, comparativ cu Republica Cehă – 29,4%, Ungaria – 25,9%, Polonia – 22,1%, Bulgaria – 21,6%, şi mult mai scăzută în raport cu alte ţări dezvoltate din afara Uniunii Europene (Elveţia - 40,5%, Norvegia – 38,9%).

Căile prin care se poate asigura intensificarea participării cercetătorilor români la programele cadru comunitare sunt multiple:

corelarea strânsă a programelor naţionale de C & D cu cele ale UE şi finanţarea prioritară a proiectelor în colaborare;

asigurarea funcţionării eficiente a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, implicit a organismului intermediar de administrare a instrumentelor structurale pentru domeniul cercetare & dezvoltare;

sprijinirea mobilităţii cercetătorilor, inclusiv a accesului cercetătorilor români la facilităţile majore de cercetare existente în cadrul Uniunii;

instituirea de programe de specializare a tinerilor cercetători, ţinând seama de cerinţele dimensiunii europene a carierelor ştiinţifice;

aplicarea unui sistem de bonificaţii pentru institutele de cercetare ştiinţifică & dezvoltare tehnologică şi cercetătorii implicaţi în proiecte finanţate de UE;

stimularea formării reţelelor naţionale de cercetare, îndeosebi în domenii relevante pentru Spaţiul European al Cercetării, şi conectarea acestora cu reţele existente în UE;

intensificarea diseminării informaţiilor şi activităţilor de asistenţă pentru participanţii la proiecte, cu ajutorul reţelei Punctelor Naţionale de Contact constituită în acest scop;

intensificarea activităţilor promoţionale, de consultanţă şi de training privind priorităţile Programelor Cadru de Cercetare şi Dezvoltare Tehnologică la nivel regional, instituţional şi al programelor naţionale de Cercetare & Dezvoltare şi Inovare.

c) Amplificarea capitalului umanProcesul istoric actual de trecere de la civilizaţia de tip industrial la cea postindustrială, intensivă din punct

de vedere informaţional şi al cunoaşterii, pe care îl parcurg în prezent o bună parte a ţărilor lumii, în primul rând cele dezvoltate, evidenţiază rolul determinant al capitalului uman în dezvoltarea societăţii, calitatea resurselor umane, apreciată prin prisma nivelului lor de instruire, devenind hotărâtoare. În prezent, puterea economică a ţărilor se măsoară nu numai în termenul sumei valorilor nou produse (PIB), ci şi în cel al potenţialului inovaţional naţional, al calităţii forţei intelectuale şi umane naţionale exprimată, finalmente, în capacitatea de a genera idei noi şi de a inova.

Principalele direcţii de acţiune pe acest plan sunt următoarele. Asigurarea concordanţei între oferta educaţională şi cererile reale de pe piaţa muncii.

Din punctul de vedere al obiectului cursului – creşterea competitivităţii activităţii industriale -, analiza modificărilor cantitative produse în ultimii ani în privinţa populaţiei şcolare din învăţământul românesc de toate gradele cu profil tehnic industrial demonstrează că există, în linii generale, premise diferenţiate pentru asigurarea în perspectivă, cel puţin pe plan cantitativ, a industriei cu forţa de muncă necesară. Dacă numărul specialiştilor cu studii superioare se prefigurează ca suficient pentru numeroase sectoare industriale (energie, electronică, electrotehnică, chimie, industrie uşoară, industrie alimentară) şi în restrângere pentru altele (industrie extractivă, metalurgie, construcţii de maşini), numărul celor cu studii medii şi profesionale este în scădere, ceea ce poate produce anumite dezechilibre viitoare în structura profesională a forţei de muncă din industrie.

O componentă importantă a sistemului naţional de educaţie o reprezintă formarea şi perfecţionarea profesională, precum şi reconversia profesională. Ajustările structurale care se produc în configuraţia activităţilor şi a unităţilor productive din economie trebuie să fie precedate, cu o perioadă suficient de lungă, de restructurarea adecvată a cunoştinţelor pentru a le face adecvate cerinţelor noi rezultate din modificările produse. Satisfacerea acestei cerinţe se asigură prin formare profesională, proces de modelare a ofertei de forţă de muncă în raport cu cererea sistemului productiv şi cu aspiraţiile membrilor societăţii, precum şi prin reconversie profesională, proces prin care se urmăreşte menţinerea sau reintegrarea forţei de muncă disponibilizată prin restructurări.

Adâncirea specializării, ca o cerinţă sine qua non a creşterii eficienţei şi competitivităţii, presupune înscrierea procesului de educaţie pe următoarele coordonate:

29

Page 30: Managementul performantei - competitivitatea

# Stabilirea în permanenţă a abilităţilor cerute pe piaţa muncii care trebuie însuşite, a aptitudinilor necesare în perspectivă care se cer dezvoltate, precum şi a modalităţilor cele mai eficace de realizare a proceselor de educaţie, pe baza colaborării strânse dintre unităţile angajatoare, persoanele angajate şi stat;

# Creşterea flexibilităţii forţei de muncă şi a eficienţei alocative a pieţei muncii prin perfecţionarea sistemului de acordare a diplomelor de studiu;

# Extinderea co-finanţării programelor de educaţie (de către Stat, firme şi persoane), date fiind costul crescând al acestor programe şi incapacitatea Statului de a le suporta exclusiv;

# Controlul permanent pe parcursul proceselor de instruire al „câştigului” de abilităţi şi aptitudini profesionale al fiecărui individ, pentru stabilirea eficienţei lor şi a măsurii în care orientarea şi conţinutul lor răspund cerinţelor reale ale activităţii productive;

# Descentralizarea proceselor decizionale privitoare la orientarea şi conţinutul serviciilor educaţionale şi stimularea activităţii furnizorilor privaţi de asemenea servicii, cu condiţia monitorizării de către organismele specializate ale Statului a prestaţiei şi performanţelor lor;

# Extinderea semnificativă a formării şi perfecţionării resurselor umane în cadrul firmelor, ceea ce va asigura conectarea mai bună a conţinutului programelor la nevoile dinamice de creştere a competitivităţii firmelor respective şi posibilitatea de participare a mai multor persoane la procesul de instruire.

Iniţierea unui dialog organizat la scară naţională, sistematic şi constructiv, între specialiştii în domeniu din universităţi, cercetarea ştiinţifică, activitatea economică şi socială, organisme guvernamentale şi organizaţii neguvernamentale, al cărui scop declarat trebuie să-l constituie definirea politicilor de adaptare a învăţământului românesc la exigenţele societăţii informaţionale şi a cunoaşterii, precum şi la prevederile în domeniu ale acquis-ului comunitar.

Diversificarea grupelor şi tipurilor de specializări, extinderea nomenclatoarelor de profesii şi meserii după modele din UE, precum şi oferirea unor alternative pentru fiecare tip de specializare din punctul de vedere al duratei studiilor;

Revizuirea periodică a programelor de învăţământ, în scopul actualizării permanente a conţinutului acestora, a conectării lui strânse la cele mai noi concepte, tendinţe şi instrumente utilizate în activitatea didactică din ţările avansate, a flexibilizării modalităţilor de desfăşurare a procesului de învăţământ potrivit cerinţelor dinamice ale pieţei muncii;

Reconsiderarea de fond în structura programelor de învăţământ a ponderii părţii teoretice (axată pe transferul de cunoştinţe), a celei metodologice (axată pe dezvoltarea abilităţilor procedurale) şi a celei aplicative (axată pe dezvoltarea abilităţilor şi comportamentelor acţionale), în sensul creşterii semnificative a ponderilor ultimelor două, astfel încât să se accentueze în mod semnificativ caracterul pragmatic al învăţământului şi să se asigure absolvenţilor capacitatea indispensabilă de a răspunde rapid şi competent cerinţelor reale ale locurilor de muncă în care se încadrează;

Reducerea, după modelul învăţământului occidental, a dimensiunii grupelor de lucru cu studenţii, pentru a permite contactul mai strâns cu aceştia, identificarea mai atentă a nevoilor lor individuale de pregătire, diversificarea în funcţie de aceste nevoi a metodelor de lucru cu fiecare student, creşterea în final a eficienţei actului didactic;

Extinderea atât în învăţământul de stat cât şi în cel particular, în cadrul programelor de învăţământ la disciplinele economice, a metodelor moderne de instruire – panelul, studiul de caz, jocul rolurilor, formarea sensibilităţii, jocul de întreprindere (proiectul economic) etc. -, cele în măsură să confere procesului de învăţământ pragmatism, să dezvolte realmente abilităţi şi să formeze comportamente adecvate acţiunii eficace a absolvenţilor într-un mediu concurenţial.

Teme propuse pentru dezbatere- Cerinţele prioritare care trebuie satisfăcute pentru creşterea semnificativă a competitivităţii industriei

prelucrătoare româneşti;- Caracterizarea, din perspectiva competitivităţii, a principalelor 10 sectoare din industria prelucrătoare

românească;- Principalele coordonate ale politicii guvernamentale în România de creştere a competitivităţii

industriale;- Principalele coordonate ale strategiei firmelor industriale româneşti de creştere a competitivităţii lor

AplicaţieListaţi principalele acţiuni considerate de Dvs. necesare în firma în care lucraţi pentru creşterea

competitivităţii acesteia ! Argumentaţi şi comentaţi propunerile făcute !

5. Managementul performanţei şi creşterea competitivităţii

30

Page 31: Managementul performantei - competitivitatea

Managementul performanţei (MP) reprezintă o formă specializată a managementului general focalizată asupra creşterii performanţei, în care scop se bazează pe un sistem specific ce cuprinde principii şi reguli de funcţionare, tehnici, metode şi instrumente de operare.

MP constituie un instrument deosebit de eficace pentru creşterea competitivităţii întrucât se bazează pe ideea esenţială că îmbunătăţirea performanţelor firmei este condiţionată de îmbunătăţirea performanţelor individuale şi collective ale salariaţilor firmei. Drept urmare, MP se concentrează asupra evaluării obiective şi riguroase a performanţelor şi asupra folosirii mijloacelor eficace de stimulare a eforturilor de îmbunătăţire a performanţelor respective.

5.1. Măsurarea performanţelor firmei şi îmbunătăţirea competitivităţii acesteiaCreşterea competitivităţii firme, în fapt a produselor şi serviciilor acesteia pe piaţa internă şi pe cele

internaţionale, impune, ca o condiţie sine qua non, existenţa unui sistem informaţional cuprinzător, riguros, capabil să ofere permanent informaţii privitoare la performanţele firmei şi ale subunităţilor ei, precum şi la evoluţia acestor performanţe.

Deşi în ultimele decenii abordarea sistemică a firmei a devenit curentă, firma fiind tratată ca un sistem deschis, dinamic, autoorganizabil şi autoreglabil, măsurarea performanţelor ei continuă să se facă precumpănitor prin raportarea la criterii economice şi financiare – productivitatea, rata profitului, cota de piaţă, eficienţa utilizării capitalului fix, lichiditatea, gradul de îndatorare etc. În condiţiile economiei moderne, este evident caracterul limitat al metodologiilor tradiţionale de evaluare a performanţelor firmei pe baza indicatorilor fizici – producţia fizică, productivitatea fizică etc. – sau economico-financiari – valoarea producţiei, productivitatea valorică etc., indicatorii respectivi servind măsurării performanţelor pe termen scurt şi, cel mult, mediu, dar neoferind o imagine clară asupra perspectivelor de evoluţie pe termen lung a firmei. Drept urmare, gama criteriilor de referinţă în măsurarea performanţelor trebuie considerabil lărgită, astfel încât să se poată face judecăţi temeinice şi aprecieri judicioase privind, de exemplu, atât faptul că o firmă este mai bună decât celelalte, cât şi de ce este mai bună.

În opinia lui W. Deming, performanţele firmei trebuie apreciate în raport cu mediul de afaceri în care operează firma, iar performanţele salariaţilor firmei trebuie, de asemenea, apreciate în contextul organizaţional al acesteia. El este unul dintre criticii cei mai fervenţi ai metodelor tradiţionale de măsurare a performanţelor firmei, susţinând că numai analiza statistică a datelor privind activitatea firmei poate oferi o imagine corectă asupra performanţelor acesteia – dacă rezultatul urmărit se situează între limitele normale de variaţie managerul nu intervine sau corecţia trebuie să vizeze ansamblul sistemului, dacă se situează în afara zonei de abateri permise managerul trebuie să intervină cu acţiuni corective punctuale. Sistemul de măsurare a performanţelor trebuie conceput ţinând seama de caracterul de sistem deschis, dinamic şi complex al firmei, acţiunea de evaluare urmând să fie obligatoriu însoţită de îmbunătăţirea organizaţională.

Sporirea semnificativă a funcţionalităţii măsurării performanţelor firmei - în sensul de a oferi managerilor posibilităţi de a şti precis când şi cum trebuie să intervină pentru a asigura îmbunătăţirea performanţelor – a fost realizată de către R. Kaplan şi D. Norton, care au propus un sistem complex de măsurare din patru perspective:

a proprietarului firmei (financiară); a clientului (externă); a membrilor firmei (internă); a învăţării, dezvoltării profesionale şi inovării organizaţionale (pe termen lung).

Fiecărei perspective i se asociază un tabel (“Tabela de marcaj balanţă” -Balance Scorecard) a performanţelor care cuprinde obiectivele ce trebuie urmărite şi realizate, precum şi indicatorii corespunzători pe baza cărora se face măsurarea.

Sistemul tratează firma în toată complexitatea ei, dată fiind varietatea perspectivelor din care i se analizează performanţele, dar nu oferă indicaţii relevante asupra locurilor şi modurilor în care managementul firmei trebuie să acţioneze pentru îmbunătăţirea funcţionării acesteia şi, implicit, a performanţelor ei. În concluzie, sistemul propus de cei doi autori citaţi trebuie îmbunătăţit astfel încât să releve mai pregnant relaţiile firmei cu mediul în care acţionează, precum şi potenţialul ei – ameliorabil permanent printr-un proces continuu de învăţare – de dezvoltare în perspectivă şi de creştere a performanţelor.

Îmbunătăţirea sistemului de măsurare a performanţelor firmei trebuie făcută utilizând o gamă de indicatori capabili să reflecte capacitatea firmei de:

a produce eficient bunuri / servicii apreciate pe piaţă; a comercializa profitabil bunurile / serviciile produse; a stabili relaţii profitabile şi de durată cu clienţii; a-şi perfecţiona activitatea pe baza învăţării continue la nivel individual şi organizaţional; a-şi asuma responsabilităţi sociale la nivel local, regional, naţional sau internaţional şi a se achita

integral de ele.

31

Page 32: Managementul performantei - competitivitatea

5.2. Elemente definitorii ale MPSistemul MP urmăreşte două obiective esenţiale:

- aprecierea obiectivă şi riguroasă a performanţelor anuale ale salariaţilor; - stabilirea bazelor pentru dezvoltarea profesională şi spirituală a fiecărui salariat.

Firmele conduse în mod tradiţional se concentrează asupra primului obiectiv, pe când cele moderne le urmăresc concomitent pe ambele. Cercetări empirice au pus în evidenţă faptul că între sistemele de MP autohtone şi cele internaţionale nu există diferenţe semnificative între obiectivele urmărite, dar că modul de implementare a acestora le distanţează apreciabil.

Ciclul MP cuprinde patru stadii:- Planificarea performanţei (înaintea perioadei de realizare a performanţei), care presupune: comunicarea

obiectivelor urmărite şi a comportamentului organizaţional; stabilirea obiectivelor departamentelor şi comunicarea acestor obiective; revederea descrierii posturilor în raport cu obiectivele organizaţiei şi ale departamentelor acesteia; stabilirea şi comunicarea aşteptărilor de performanţe de la salariaţi şi echipe;

- Conexiunea inversă (în cursul perioadei de realizare a performanţei): stabilirea conexiunii şi obţinerea feedback-ului; analiza informaţiilor de feedback; furnizarea de feedback continuu şi de instruire continuă;

- Evaluarea şi dezvoltarea (după perioada de realizare a performanţei): evaluarea rezultatelor şi comportamentelor; stabilirea ierarhiei performanţelor generale; stabilirea recompenselor; conducerea dezbaterilor privind revizuirea / dezvoltarea performanţelor; dezvoltarea planului de îmbunătăţire a performanţelor;

- RecompensareaPrimul stadiu îl condiţionează pe cel de al doilea, al doilea pe cel de al treilea, iar cel de al treilea le

condiţionează pe primul şi pe cel de al patrulea. Elementele cheie ale MP sunt:

i) Stabilirea obiectivelor MP şi ale performanţelor aşteptate specifice acestor obiective, pentru perioada următoare, de regulă un an;

ii) Revizuirea perioadică a MP – performanţele sunt evaluate la intervale regulate de timp, de regulă trimestrial, în cursul perioadei de realizare;

iii) Evaluarea performanţei, care are un rol strategic în managementul resurselor umane. Se realizează formal (se determină la anumite intervale măsura în care salariaţii răspund aşteptărilor de performanţe în munca lor; permite organizaţiei să revadă conţinutul fişei posturilor, sarcinile suplimentare şi rezultatele) şi informal;

iv) Rezultatele procesului de MP pot fi folosite în luarea deciziilor privind dezvoltarea specialiştilor organizaţiei, creşterea salariilor, promovarea salariaţilor şi stabilirea nevoilor individuale şi colective de instruire a salariaţilor.

Suplimentul prestigiosului Financial Times din 06.10. 2004 consacrat PM demonstrează că afacerile au nevoie de un nou sistem de evaluare a performanţei, caracterizat prin cerinţele expuse în continuare.

v) “Tabela de marcaj balanţă” (Balance Scorecard) a performanţelor, multidimensională, utilizată de peste un deceniu, poate fi folosită în continuare cu condiţia îmbunătăţirii semnificative a conţinutului şi procedurilor de întocmire;

vi) Evaluarea performanţelor financiare reclamă, de asemenea, schimbări radicale determinate de reglementările adoptate sub presiunea scandalurilor recente în care au fost implicate diverse corporaţii;

vii) Afacerile zilnice reclamă tot mai mult măsurarea cât mai precisă posibil a contribuţiei resurselor umane la realizarea performanţelor firmei;

viii) Măsurarea nu trebuie să se limiteze la aspectele cele mai vizibile, ci să pună accentul pe cele mai dificile de măsurat, fiind necesară şi o analiză minuţioasă a evenimentelor trecute produse în firmă;

ix) În sistemul îmbunătăţit de MP, trebuie stabilită o legătură mai strânsă a acestuia cu analizele capitalului uman al firmei.

Trăsăturile definitorii ale unui sistem eficace de MP sunt următoarele: - caracterul cuprinzător, capacitatea de a acoperi corespunzător toţi factorii şi toate elementele care concură la

realizarea performanţei; - transparenţa, calitatea de a fi uşor accesibil şi cunoscut;- regularitatea, capacitatea de a funcţiona într-un regim stabil o anumită perioadă;- determinarea culturală, în sensul că structura şi funcţionalitatea sistemului sunt

profund influenţate de cultura organizaţională şi de cea naţională, de modelul socio-cultural specific ţării de apartenenţă a firmei;

- capacitatea de a măsura cu acurateţe performanţele individuale şi cele de echipă;- capacitatea de a furniza informaţii pertinente şi sigure tuturor activităţilor specifice domeniului resurselor

umane;

32

Page 33: Managementul performantei - competitivitatea

- disponibilitatea de a măsura performanţe exprimate în termeni financiari, valorici, şi nefinanciari (înlocuirea vechii practici de concentrare asupra indicatorilor financiari cu abordări integrate multi-factoriale) ;

- obiectivitatea, lipsa elementelor subiective în măsurarea şi evaluarea performanţelor;- pragmatismul, calitatea de a răspunde eficace nevoilor concrete ale firmei;- etica, respectarea unor standarde de referinţă şi a unor norme comportamentale deplin concordante cu

preceptele morale şi sociale consacrate; - democratismul, în sensul că evaluarea performanţei nu trebuie să fie apanajul exclusiv al managerului, ci să se

efectueze cu participarea largă a comunităţii firmei, antrenată în stabilirea standardelor de performanţă, alegerea mijloacelor de măsurare a acesteia, evaluarea propriu-zisă, analiza în comun a rezultatelor evaluării.

5.3. MP în firmele cu activitate internaţionalăÎn contextul globalizării, care dă o dimensiune internaţională accentuată activităţii multor firme, MP, urmărind

obiectivele menţionate mai sus, capătă unele trăsături noi, determinate de cadrul specific în care se exercită.i) Gama obiectivelor evaluării se extinde, incluzând:

asigurarea feedback-ului necesar managerilor şi salariaţilor pentru aprecierea corectă a măsurii în care obiectivele sunt atinse;

furnizarea informaţiilor necesare luării corecte a deciziilor cu privire la recompense, retribuţia şi promovarea subordonaţilor;

sprijinirea managementului în aprecierea performanţelor salariaţilor şi în stabilirea măsurilor care privesc viitorul lor – promovări, transferuri, disponibilizări etc.

ii) Gama obiectivelor fixate în domeniul dezvoltării resurselor umane se extinde, de asemenea, incluzând: identificarea problemelor organizaţionale şi individuale specifice firmei; asistarea managerilor în eforturile de îmbunătăţire a performanţelor subordonaţilor şi de sprijinire a

dezvoltării lor; identificarea nevoilor de instruire a personalului firmei la nivelurile organizaţional, pe echipe şi

individual; facilitarea luării deciziilor privind dezvoltarea carierelor viitoare.

iii) MP în context internaţional trebuie să se axeze pe cunoaşterea şi valorificarea adecvată a valenţelor diferenţelor culturale existente între diferitele zone ale globului în care acţionează firma transnaţională.

O problemă dificilă care se întâlneşte în acest context priveşte dezvoltarea unui sistem de evaluare unitară a performanţelor salariaţilor care lucrează la diferite niveluri ierarhice în cadrul firmei şi în diferite medii socio-culturale. Astfel, dacă cultura managerială occidentală este puternic orientată spre rezultate (outcome oriented), ceea ce determină ca munca şi productivitatea să fie criteriile primordiale de performanţă, culturile din Orientul Apropiat şi din cel Mijlociu ţin seama în măsură mult mai mare de modul de desfăşurare a activităţii, acesta fiind considerat ca având aceeaşi importanţă ca şi rezultatele. În culturile manageriale asiatice şi arabe trăsăturile de personalitate ale salariaţilor şi interacţiunile lor sociale sunt deosebit de preţuite. Cultura firmelor tradiţionale japoneze este axată pe evaluarea performanţelor salariaţilor pe parcursul unor perioade lungi, promovarea depinzând de capacitatea salariatului de a dobândi cunoştinţele şi abilităţile necesare îndeplinirii corespunzătoare a unor munci specifice.

Sinteza trăsăturilor MP în câteva culturi diferite este făcută în tabelul următor. Elemente definitorii ale MP în trei culturi diferite

Elemente definitorii

Statele Unite ale Americii

Arabia Saudită Korea

Obiectivele urmărite

Decizii administrative, dezvoltarea salariaţilor

Oferirea de locuri de muncă, dezvoltarea organizaţională

Dezvoltarea relaţiilor şefi - subordonaţi

Responsabili-tatea realizării obiectivelor

Supervizorul Managerii situaţi cu câteva niveluri ierarhice mai sus, care au privirea de ansamblu asupra subordonaţilor

Mentorul şi supervizorul

Autoritatea evaluatorului

Presupus în rol de supervizor

Constă în reputaţia acestuia, determinată de naţionalitate, vârstă, sex, familie, trib, titlu, educaţie

Determinată de vechimea legăturilor evaluatorului cu organizaţia

Stilul Supervizorul Autoritatea Supervizorul

33

Page 34: Managementul performantei - competitivitatea

conduce, cu informaţii de la subordonaţi

evaluatorului este determinantă, niciodată nu se spune “nu ştiu” !

conduce, cu informaţii informale de la subordonaţi

Frecvenţa evaluării

Anuală Anuală, dar şi un process continuu

Evaluare pentru dezvoltare în primul an; anuală în următorii

Presupuneri Evaluatorul este obiectiv, corect

Evaluarea subiectivă este mai importantă decât cea obiectivă; legăturile sunt importante

Evaluarea subiectivă este mai importantă decât cea obiectivă; nu există criterii formale

Feedback-ul Critica este directă, poate fi şi în scris

Critica este mult mai subtilă; este puţin probabil să fie dată în scris

Critica subtilă şi indirect, poate fi făcută verbal

Recunoaşterea evaluării de către salariat şi posibile respingeri ale acesteia

Salariatul recunoaşte rezultatul evaluării; poate contesta în scris

Salariatul recunoaşte rezultatul evaluării; poate contesta verbal

Salariatul nu vede şi nu semnează evaluarea; rareori o contestă

Ce se evaluează

Salariatul Salariatul Grupul

Factorii motivatori

Remuneraţia, mobilitatea ascensională, dezvoltarea carierei

Loialitatea faţă de sine, familie, comună, trib, cercurile concentrice în afară

Remuneraţia, promovarea, loialitatea faţă de supervizor

Source: Shenkar, O.. Global Aspect of Human Resource Management. Boston: Irwin, 1995

iii) Activitatea concomitentă a firmelor transnaţionale în mai multe ţări face ca acestea să se confrunte, pe planul MP, cu probleme specifice şi anume:

Ansamblul contra părţii: pe o piaţă locală, filiala unei firme multinaţionale poate avea performanţe economico-financiare negative, dar dacă activitatea ei este importantă pentru ansamblul firmei, nu se recomandă ca evaluarea să se facă exclusiv prin prisma performanţelor economico-financiare respective;

Aspectele calitative, necomparabile, pot face evaluarea pe baza performanţelor financiare nerelevantă;

Selecţia persoanelor care fac evaluarea la nivel internaţional trebuie făcută cu multă grijă, întrucât evaluările făcute de către managerii localiu pot fi deformate de diferenţele de cultură, iar cele făcute de managerii din firma-mamă pot fi discutabile din cauza distanţării geografice de locul desfăşurării activităţii încheiate cu performanţele evaluate.

Pentru depăţirea acestor dificultăţi, este recomandabilă urmarea câtorva precepte:a. recunoaşterea diferenţei între nivelurile de dificultate ale desemnării persoanelor care fac evaluarea

în diferite medii socio-culturale;b. efectuarea evaluării bazată pe mai multe surse de informaţii, preţuirea în mai mare măsură a

evaluării făcută în ţara în care se desfăşoară activitatea decât a celei făcute în ţara de apartenenţă a firmei multinaţionale;

c. evaluatorul din ţara de apartenenţă a firmei multinaţionale trebuie asistat de un specialist care cunoaşte bine realităţile din ţara de desfăşurare a activităţii;

d. criteriile de performanţă trebuie stabilite şi ponderate potrivit caracteristicilor ţării gazdă a activităţii;

e. criteriile de performanţă trebuie să includă, pe lângă cele cuantificabile (profit, cota de piaţă etc.), şi indicatori fizici (numărul de clienţi etc.), care pot oferi o bază relevantă pentru comparaţii;

f. riscurile pe care le presupune desfăşurarea activităţii la scartă internaţională determină firmele transnaţionale să aplice sistemul de MP într-un mod mai rigid;

g. întâlnirile personale trebuie păstrate şi realizate frecvent, chiar când mijloace moderne de telecomunicaţii sunt la îndemână, menţinerea contactului cu managerii locali fiind uneori dificilă datorită depărtării şi diferenţelor de fus orar;

34

Page 35: Managementul performantei - competitivitatea

h. diferenţele de vechime între filiale plasate în diferite ţări trebuie luate în considerare la evaluarea performanţelor, nefiind indicată compararea profitabilităţii unei filiale nou-înfiinţate cu cea a unei filiale vechi;

i. este indicată dezvoltarea planurilor pe termen lung care să precizeze obiectivele care trebuie atinse annual;

j. este recomandabil ca firmele care doresc să-şi îmbunătăţească procesul MP să urmeze un model în cinci stadii, al căror conţinut este următorul:

Stadiul 1 – PM este un process care se desfăşoară o dată pe an; Stadiul 2 – PM este văzut ca un proces continuu, care include planificarea (stabilirea

obiectivelor), managementul propriu-zis (progresul evaluării, monitorizarea) şi evaluarea. Influenţa PM este semnificativă, mai ales când obiectivele sunt concordante cu cele ale firmei. Managerii trebuie să dea dovadă de un nivel de expertiză mai înalt;

Stadiul 3 – este o dezvoltare relative nouă a PM, datând din anii ’90. Salariaţilor li se precizează ce trebuie să realizeze şi cum trebuie să atimgă obiectivele fixate. PM devine mult mai eficace, focalizându-se asupra dezvoltării profesionale a salariaţilor şi schimbărilor comportamentale ale acestora;

Stadiul 4 – procesul PM este aproape integrat cu alte procese cheie ce se desfăşoară în cadrul firmei (planificarea afacerii, dezvoltarea managerială etc.) şi cu diferite iniţiative /de exemplu, ale investitorilor în oameni), devenind un proces holistic. Integrarea PM devine o valoare prioritară importantă a firmei;

Stadiul 5 – PM este un proces integrativ, capabil să faciliteze schimbări de cultură semnificative, prin conectarea adecvată a elementelor unor programe de schimbare pozitivă a culturii.

Teme propuse pentru dezbatere- Variabilele care trebuie luate în considerare la construirea unui sistem MP;- Rolul învăţării organizaţionale în creşterea competitivităţii firmei;- Influenţa asupra competitivităţii a diferenţelor culturale dintre filialele unei societăţi transnaţionale

localizate în diferite ţări;- Principalele aspecte ale activităţii firmei care trebuie luate în considerare la măsurarea competitivităţii

acesteia.

AplicaţieÎntocmiţi un tabel cu dimensiunile activităţii firmei – economică, socială, inovaţională, ecologică, etică -,

definiţi şi înscrieţi în tabel variabilele corespunzătoare acestor dimensiuni şi exprimaţi fiecare variabilă prin 2-3 indicatori relevanţi cu care completaţi tabelul !

35