Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-NapocaFacultatea de Litere

Studiu Literatură Română Veche

Studentă: Muntean Ioana-Lavinia

Ro-En, An I

2012

1

Studiu Literatură Română Veche

Ȋn căutarea miturilor pierdute

# Istoria Troadei- o proiecţie singulară pe scena literaturii române vechi #

Studentă: Muntean Ioana-Lavinia

Ro-En, An I

Cluj-Napoca2012

2

Cuprins

Argument……………………………………………………………1

Introducere…………………………………………………………2

Capitolul I………………………………………………………….5

1.Dictis şi Dares, părtaşi la Războiul Troian……………………...5

2.Benoit de Saint-Maure…………………………………………...6

3. Guido delle Colonne ……………………………………………7

4. Traducerea românească………………………………………...8

Capitolul al II-lea………………………………………………….9

1. De la Iason la Priam……………………………………………9

2. O mitologie mascată……………………………………………11

3.Când iubirea poate opri un război……………………………..13

4. Dincolo de eroismul mitologic…………………………………15

Concluzie…………………………………………………………18

Anexe…………………………………………………………......19

3

Argument

Literatura populară, cea scrisă, fie cât de anonimă, este o operă individuală. 1

Trecând peste aspectul plastic, literatura reprezintă o coroborare de termeni, mit, istorie, plăsmuire, real, elemente care se încheagă, dând naştere bucuriei, iubirii, suferinţei, durerii, aşternute pe hârtie, dar care trec dincolo de paginile cărţilor. E o întreaga lume, o lume primordială, scăldată în apele Genezei, care se aşterne în faţa celor ce o studiază, iar literatura veche întruneşte aceste elemente, care o fac plăcută şi mai ales interesantă. Subiectul propus, identificarea elementelor care depărtează Istoria Troadei din literatura română de capodopera homerică, Iliada, şi o plasează ca o entitate literară independentă de istorisirea antică, prin unicitatea stilului, incluzând metamorfoze ale episoadelor epice, dar mai ales viziuni noi şi inedite care impun o cunoaştere, o studiere mult mai precisă a evenimentelor istorice şi o expunere mult mai realistă, derivate tocmai din simţirile perioadei în care apare, în marile capitale culturale ale Europei, înainte de a ajunge pe teritoriul nostru, unde va primi importante amprente ale spiritului românesc, trece în revistă răspunsul la întrebarea: Sunt Iliada şi Istoria Troadei una şi aceeaşi operă?, schiţând interferenţele operelor, dar mai ales opoziţiile care planează între cele două, pentru a afla, că, într-adevar există diferenţe majore între cele două opera, putând, astfel, situa lucrarea din literatura noastră ca o entitate epică independentă. Am ales această temă, în primul rând datorită fascinaţiei pe care am nutrit-o întotdeauna faţă de vechile mituri greceşti şi care m-au încântat să le descopăr şi într-o variantă românească, dar cu diferenţe majore, care mi-au sporit curiozitatea şi m-au determinat să încerc să le identific şi să observ că Istoria se regăseşte ca o lucrare nouă, derivată din subiectul antic, dar care nu are neapărat ca sursă Iliada, ci mai degrabă o serie de mituri care se rotesc in jurul capodoperei antice, care, corelate cu realităţile evului mediu descriu o lume inedită, care, în unele episoade chiar depăşeşte materialul homeric, prin acurateţea viziunii unei lumi scăldate în apele mitului, mituri pierdute şi regăsite, de fiecare dată fascinând tot mai mult şi deschizând noi căi ale creaţiei.

1 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol.2 – Cărţile poporane ale românilor,Bucureşti, Tipografia Naţională, 1870, p.18

4

Introducere

Literatura română veche, o alăturare de sintagme care duce imaginaţia dincolo de slovele aşternute în manuscrisele încercănate de apăsarea grea a vremii, aici axa timpului trecând dincolo de consemnarea câtorva decenii, ajungând să istorisească fapte desfăşurate pe parcursul mai multor secole, intrând într-un decor acoperit de negura trecutului, a istoriei, perioadă care şi din punctul de vedere al evenimentelor istorice este învaluită în ceaţa densă şi rece a Evului Mediu, pe când termenul de naţiune românească nu apucase să se contureze încă, poate datorită faptelor potrivnice unei închegări naţionale şi a fărâmiţării teritoriale din spaţiul românesc, brăzdat de populaţiile migratoare următoare perioadei de romanizare, când teritoriul era scindat în funcţie de elementele noi asimilate sau influenţă politică, dar, în acelaşi timp, şi datorită unei noi stăpâniri în zonă, acest sentiment al unei naţiuni nu îşi facea loc sau poate chiar nu era necesar. Când studiem literatura română,e greşit să masurăm cu dimensiuni superficiale. Civilizaţia şi cultura poporului român sunt stăvechi şi literatura nu-i decât o formă secundară şi deloc obligatorie.2. Astfel vorbind, termenul de literatură română veche nu poate fi încadrat cu exactitate într-o delimitare temporală bine determinată, deşi începutul scrierii româneşti este atestat ca fiind în anul 1521 prin Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, care, însă, se îndepărtează puţin de tiparele unei creaţii literare propriu-zise, aşa cum este ea percepută astăzi.Aşadar, zorii literaturii române sunt încă în întuneric. Scrisă sau nescrisă, literatura nu a putut lipsi din viaţa comunităţii noastre, chiar de la apariţia sa pe scena istoriei.3

În principal, în acestă literatură, aşa cum este şi normal, regăsim în mare parte elemente ale trecutului istoric, care au dus la formularea diverselor teze privind originea românilor în contextul răspândirii sentimentului şi simţirii naţionale, dar totodată, care oferă date privitoare la evenimentele din perioadele abordate. Cronicarilor moldoveni le revine mare parte din cunoasterea dinastiilor domnitoare ale Ţarii Moldovei, legende ale întemeierii precum şi argumentarea subiectului care a tulburat preocupările istoriografilor asupra originilor romanilor (Grigore Ureche, Miron Costin) în privinta unităţii naţionale, care va debuta în zona românească odată cu anvergura pe care această idee o ia in Europa. Însă, totodată, pe langă aceste scrieri cu un caracter istoric, aparţinătoare acestei literaturi, îşi fac intrarea anumite teme, care îşi au rădăcinile în popularitatea pe care o au în cercurile populare, unde viaţa era condiţionată de raportările permanente la credinţele religioase, superstiţii, dar şi idealuri ale iubirii şi în acelaşi timp ale datoriei faţa de ţară. Înainte de apariţia literaturii române scrise in jurul anului 1400, cu patru-şapte decenii după întemeierea statelor româneşti feudale, se presupune a fi existat la noi, ca şi la alte popoare, o literatură populară orală, a cărei vechime este greu de determinat cu precizie, dar care, în mod firesc va fi luat naştere încă de la începuturile poporului român. Fără să mai vorbim de basme, în care se păstrează urme de ritualuri şi credinţe străvechi, din perioada romanizării, un cântec românesc ca Mioriţa, cunoscut în circa 900 de variante, aduc o mărturie milenară despre una dintre ocupaţiile de căpetenie ale poporului român la începuturile sale, păstoritul, după cum oraţia Pluguşorului evocă agricultura. 4 Fiind comoara ştiinţelor poporului, dobândită prin proprie abstracţiune, cât şi prin moştenirea din tată în fiu, această literatură a păstrat şi toate elementele vieţii intelectuale ale secolelor trecute şi era, prin aceasta, în contrast cu biserica domnitoare şi dogmele ei. De aceea,

2 George Călinescu, Istoria literaturii române: compediu,Bucureşti, Editura Litera International, 2001,p.19 3 Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2007, p. 764 Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers, 1981, pp. 6-7

5

cărţile aşa-numite eretice, erau cărţile populare, răspândite de popor, care regăsea sau credea că regăseşte în acele cărţi ceea ce ştia deja dinainte, sau închipuiri potrivite cu simţământul sau cu inteligenţa sa.5 De aici se observă şi umbra în care au stat aceste cărţi până în perioada modernă, când noua dimensiune a artei îşi deschide larg porţile, dincolo de taine sau superstiţii, regăsind o literatură care nu îşi incheiase drumul în lumea creaţiei, regăsind acele cărţi populare, unde ritmul firesc, parfumul graiului basmelor au triumfat asupra topicii străine, iar limba română literară îşi decleiase aripile în viforul sentimentului naţional.6

Literatura religioasă apocrifă şi literatura didactică cu caracter profan în care legende de animale şi păsări, maxime şi istorioare sunt subordonate tendinţei de a înăbuşi viciile şi de a întări virtuţile creştineşti, au pregătit la noi, calea pentru povestirile mai întinse, cu intrigă mai complicată, a romanelor populare. Stilizate de cărturari în vremuri şi ţări diferite, din material împrumutat din literatura orală a maselor populare, romanele acestea sunt reprezentate în secolul al VI-lea şi al VII-lea prin Alexandria, Varlaam si Ioasaf şi Archirie şi Anadan, care corespund fiecarei faze deosebite a sufletului românesc din trecut. În secolul al VI-lea când ţările noastre se frământau în necontenite lupte pentru apărarea pământului românesc, lupte ce culminează în epopeea fulgeratoare a lui Mihai Viteazul, se traduce romanul de aventuri războinice al lui Alexandru cel Mare. 7

Mai târziu, când vâltoarea luptelor se mai potoleşte şi ies la lumină preocupări pentru cultura şi viaţa religioasă, se traduc romanele populare Varlaam şi Ioasaf şi Archirie şi Anadan. Acest model de literatură a fascinat încă de la apariţie, oferind o lectură uşoară, şi moralizatoare în care realul se contopeşte cu fantasticul, în care timpuri de mult apuse sunt readuse la viaţă prin scris. Poate unul dintre cele mai importante aspecte ale literaturii noastre vechi este apariţia romanelor <<courtois>>8 care se dezvoltaseră în Franţa în jurul secolului al XII-lea, sub influenţa cântecelor de gestă (<<chansons de gestes>>)9. Evoluţia socială a avut şi de această dată ecouri în literatură, odată cu noile elemente de civilizaţie. Astfel, se intensifică interesul pentru lucrările literare cu parfum de aventură, cititorii fiind îndemnaţi la acest tip de delectare din prisma realităţilor sociale ale vremii, acestea fiind marcate de povestirile frumuseţii feerice a lumii orientale, aduse din nisipurile cruciadelor de către reprezentanţii unei organizări militare care stârnea spiritul de aventură, cavalerii. În acest context, este evident, faptul că lumea a început să fie fascinată de vechile povestiri care au solicitat imaginaţia, au stârnit pasiuni şi intrigi şi au susţinut un specific al scrierii de-a lungul mileniilor, ca nişte doici legănatoare ale lui Marin Sorescu, doar că, aici, valurile sunt ale timpului, nu ale devenirii inţiatice ca în Iona. În jurul secolului al XII-lea viziunea asupra culturii se schimbă, acum se răspândeşte un adevarat cult pentru gloria timpurilor antice, lăsând în urma vechile cântece de gestă care au luminat imaginaţia unei societăţi războinice, acestea mai regăsindu-se acum doar în suspinul violelor, în pieţe sau în faţa catedraleor şi sporind atenţia pentru operele clasice ca Ars Amandi şi Metamorfozele lui Ovidiu sau Aeneida lui Vergilius şi astfel pavând drumul către o înflorire a culturii, Renaşterea. În orasele franceze, acest ideal al scriiturii clasice începe să rodească în mâinile tinerilor hrăniti cu marile opere antice, prin naşterea acelor lungi epopei cu subiecte din lumea antică, din îndepărtatul Orient sau din legendarele tradiţii ale Britaniei, care vor da rod multiplelor lucrări 5 Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale,1883, p. 2 6 George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol.1, Bucureşti,Editura Ştiinţifică,1969, p.1087 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, pp.131-1328 Idem, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,1974 , p.3999Ibidem

6

din ciclul prozei romantice din Evul Mediu, culminând cu fantastica renaştere a literaturii anglo-saxone a lui Thomas Malory în secolul XIV prin Le Morte d’Árthur. Temele acestor epopei pun în relief, nu numai vitejia cavalerească, ca în chansons de gestes, ci şi o pasiune de dragoste sinceră şi puternică.10

Una dintre cele mai de seamă realizări ale romanelor cavalereşti, care reuseşte să intre şi în literatura noastră, este Le Roman de Troie (Istoria Toadei ). Romanul românesc se păstrează în ms. Nr. 2183 din Biblioteca Academiei Romane, fără titlu şi fără început, identificat şi studiat de Nicolae Cartojan, căruia îi revine meritul pentru cunoaşterea acestei lucrări existente în literatura română. Tema acestui roman o constituie luptele şi întâmplările petrecute sub zidurile Troiei, precum şi destinul combatanţilor, date redate într-o manieră diferită decât cea pe care o cunoaştem din Iliada11, putându-se impune ca o creaţie nouă şi independentă a literaturii. Alexandria, povestea lui Alexandru cel Mare, pe care cărturarii au afurisit-o ca neautentică şi stricătoare de minte, dar pe care poporul o citeşte până în momentul de faţă, stă Istoria Troadei sau Romanul Troadei. Nici una, nici alta nu reprezintă o literatură românească de creaţie, dar împrumutarea aceasta a subiectului străin, aşa cum a fost împrumutată anterior cronica lui Manases, ca după exprimarea subiectelor străine în formele străine care se întrebuinţau în anale şi în cronici, avem a face cu un lucru absolut deosebit: subiectul străin a trecut în româneşte.12

Tocmai pe acestă idee se întemeiază această lucrare, în care vom încerca să evidenţiem diferenţele dintre romanul care ne-a parvenit pe filieră străină, şi epopea sursă, de la care a pornit respectiva naraţiune, pentru a susţine ipoteza, conform căreia, Romanul Troadei nu este un text în profunzime homeric, ci unul distinct, care surprinde prin inovaţia scenariului şi a decorului, ce nu poate fi situat în coloritul Iliadei, ci mai degrabă aminteşte de misticismul şi idealurile care înconjoară povestirile din ciclul romanelor arturiene.

Capitolul I

10Ibidem, p. 40011 Ibidem, p.40112 Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, Chişinău, Editura Litera, 1998, p.54

7

Traseul Romanului Troadei

1. Dictys şi Dares, părtaşi la Războiul Troian

În continuare vom schiţa traseul pe care romanul întâmplarilor de la Troia a ajuns în spaţiul românesc, totodată evidenţiind încă din prisma acestui punct, diferenţe majore faţă de scrierea lui Homer. Se ştie că în anii Evului Mediu, când biserica creştină îşi fortifica poziţiile, ca o religie încă tânără, mai ales că se contura într-un areal unde misticismul şi practicile „magice” ale vechilor credinţe încă persistau, s-a încercat înlăturarea sau, acolo unde nu s-a putut, mascarea aceastori ecouri păgâne. De aceea, este normal ca epopeile homerice în care apăreau pe primul loc foarte bine şi minuţios conturate divinităţile antice elenice cu mitologia lor plină de poezie, să fie combătute de biserica creştină. În acest context, locul acestor epopei, în cultura timpului l-au luat două plăsmuiri apocrife atribuite unor presupuşi martori oculari la razboiul troian, Dictys Cretanul şi Dares Frigianul. Dictys este un pretins tovarăş al regelui Idomeneu din Creta, care , după întoarcerea la locurile natale, ar fi scris evenimentele petrecute sub ochii săi sau aşa cum le-a auzit povestite de către Ulise, Menelau şi Neoptolem. Opera lui Dictys este însoţită, în manuscrisele Evului Mediu şi în tipărituri, de o scrisoare plăsmuită, atribuită traducătorului latin, Lucius Septimus. În ea ni se spune că Dictys şi-ar fi scris memoriile cu litere feniciene şi că, la capătul vieţii, ar fi lăsat cu limbă de moarte ca să fie îngropat cu opera lui, ceea ce s-a şi făcut. În timpul unui cutremur mormântul a fost ruinat şi nişte păstori au găsit opera pe care au dus-o la stăpânul locului. Acesta, la rândul său a trimis-o la Roma, împaratului Nero, fiind tradusă, ulterior, în latină.13

Dares este un troian din ceata lui Antenor, care scăpat din infernul de flăcări al arderii Troiei împreună cu Enea, a scris despre necazurile care s-au abătut asupra neamului său, începând cu prima ciocnire a grecilor Argonauţi cu frigienii şi încheind cu arderea Troiei. Opera lui Dares este şi ea însoţită de o scrisoare apocrifă a lui Cornelius Nepos catre Sallustius Crispus, în care, cel dintâi ne spune că în timpul studiilor sale la Atena ar fi dat peste istoria veridică a lui Dares, scrisă chiar de mâna lui şi că, pentru stabilirea adevărului asupra distrugerii Troiei, el o traduce în limba latină.14

Însă, în ambele scrisori, se observă, destul de clar, intenţia bisericii creştine de a compromite opera lui Homer. Ambii traducători spun în scrisorile lor că nu trebuie să se dea crezare spuselor lui Homer, acesta fiind cu mult posterior războiului troian, pe cand Dictys şi Dares sunt contemporani cu evenimentele şi chiar au luat parte la ele, şi că, în sfârşit, Homer trebuie considerat un rătăcit, un <<pro insano haberetur>> pentru că a descris zeii, care n-au existat niciodată, luptându-se cu oamenii.15

Aceste două plăsmuri s-au aflat mult timp pe buzele şi în cercetările savanţilor, care au studiat îndelung această problemă, până când în 1907, când arheologii au descoperit în Egipt un papirus din secolul al II-lea conţinând un fragment din Dictys în limba greacă. În acest mod

138Nicolae Cartojan,op.cip., p.40114 Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura…, p.40215 Ibidem

8

situaţia a fost lămurită, falsitatea celor două apocrife fiind evidentă, acestea fiind plăsmuite în literatura greacă.

2. Benoit de Sainte-Maure

Din arealul grec, ele au pătruns în literatura latină încă din secolul al IV-lea şi au avut un puternic răsunet cultural, fiind sprijinite şi de cler, ajungând în cele din urmă să înlocuiască originalul lui Homer. Câteva secole mai târziu, fiind nevoie de o revigorare în mediul literar, truverii francezi încep să se inspire din miturile Antichităţii, stilizându-le şi dându-le o interpretare corespondentă vremii. În preajma anului 1165, în Normandia, lângă Poitiers, un truver, Benoit de Sainte-Maure realizează, bazându-se pe povestirile lui Dictys şi Dares, o epopee de 30 000 de versuri în octosilabe. Aşa cum era de aşteptat, el stilizează povestirea şi din cauza detaliilor insuficiente din cele două surse, ceea ce îi dă ocazia să-şi exerseze imaginaţia bogată, în special în transpunerea unor poveşti de dragoste, pentru a satisface spiritul critic al vremii, dar şi datorită convenţiilor şi împrejurărilor, adăugând povestirii şi decorurilor antice un colorit al societăţii în care trăia. De exemplu, planul de reconstruire a Troiei, reclădită din cenuşă de către Priam, evoca arhitectura cetătilor medievale: este înconjurată de ziduri, prevăzute din distanţă în distanţă cu turnuri şi porţi. În jurul zidurilor sunt săpate şanţuri adânci, umplute cu apă, accesul în cetate fiind posibil prin punţi care se lasă sau se ridica în funcţie de trebuinţele locuitorilor, acestea fiind doar câteva imagini care se regăseau în societatea medievală. 16

Viaţa pe care o trăiesc eroii, obiceiurile lor, luptele chiar, respiră atmosfera vieţii medievale. Primirea cu alai a Elenei la Troia, purtarea grecilor faţă de femei, au ceva din curtoazia obişnuită a cavalerilor din veacul de mijloc. În descrierea luptelor, războinicii nu se luptă din care aşa precum apar în Iliada, ci călări, îmbrăcaţi în zale şi în armuri de fier ca şi în timpurile de înflorire ale cavalerismului. Mai mult, într-un moment, Palamed, conducătorul cretanilor, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, este gata să se angajeze într-un duel cu rivalul său, imagine atat de frecventă în perioada medievală.17

Însă aceste transpuneri de obiceiuri şi costume din epoca lui Benoit nu sunt singurele elemente care deplasează axa timpului în care au loc întâmplările din perioada antică, acestea regăsindu-se şi în versiunea românească. De exemplu, când autorul redă omorul lui Agamemnon şi vorbind de legăturile nelegiuite ale Clitemnestrei cu Egist, spune textual: Car Clitemestra ot amé/ Un vasal riche at renomé/ Qui n’esteit reins, ne cuens, ne dus,/ Apelez esteit Egistus… , ceea ce în textul românesc ce s-ar fi răsfrâns astfel: „ nici era împarat, nici domn, nici comit”Într-un alt loc ni se povesteşte chiar că Pirus, fiul lui Ahile, venit în tabăra grecească pentru a răzbuna moartea tatălui său, înainte de a intra în luptă este făcut cavaler: des armes son père Achilles/ Ca me reconte e dit Dares/ Le firent en l’ost chevalier, ceea ce în romanul românesc a devenit: Iar împaratul Agamemnon, corturile şi celalalte unelte ale tătâni-său, îndată au poruncit de i le-au dat lui, şi aşa l-au cinstit pre el, cât doi din domnii cei mari greceşti cu mainile sale i-au pus cavaleri de aur. 18

Versiunea romaneasca a romanului Troiei nu derivă, însă, direct din opera lui Benoit, ci prin prelucrarea unui scriitor italian.

16 Ibidem, p.40317 Ibidem, p.40418 Ibidem

9

3. Guido delle Colonne Prin faptul că popoarele romanice din evul mediu îşi trăgeau originea din Troia, povestirile despre Troia au avut o largă răspândire în apusul Europei.19

În Italia, răsunetul legendei Troiei, era poate cel mai bine perceput, aici intervenind legenda fondării Romei din supravieţuitorii troieni conduşi de Enea, unul dintre eroii Războiului Troian, care, după ce rătăcesc nouă ani pe mare şi explorează teritorii necunoscute, ajung pe coasta occidentală a Italiei, în Latium, unde Enea îl înfrânge pe căpetenia tribului Rituli, obţinând mâna fiicei regelui şi întemeiază aici cetatea Lavinium, urmând ca mai târziu, unul dintre descendenţii săi, Romulus, să întemeieze Roma. Italienii aveau un deosebit respect şi o mare admiraţie pentru idealul pe care îl reprezentau troienii, un popor de eroi, justificându-şi astflel descendenţa glorioasă şi chiar eroică. Legendele despre Troia trăiau aşa de viu în gura poporului, încât atunci când Dante a vrut să imortalizeze, în Divina Comedia, viaţa patriarhală a familiei florentine din Evul Mediu, ne-a înfăţisat pe tinerele căsătorite, una aplecată asupra leagănului şi alta torcând şi povestind în cercul familiei: De Troiani, de Fiesole e di Roma…20

În acest sens, nu a fost greu ca romanul lui Benoit să-şi găsească admiratori înflăcăraţi în rândurile cititorilor italieni, printre care, Guido delle Colonne, fost judecător în Messina, poet liric în orele de răgaz, prelucrează în latină opera lui Benoit, la îndemnul arhiepiscopului Matheo della Porta. Prelucrarea acestuia este una dintre intermediarele, prin care, plăsmuirea lui Benoit a ajuns în literatura noastră, deoarece, versiunea lui Guido se apropie de cea românească tocmai prin elementele prin care se diferenţiază de cea franceză. Principalul element prin care se diferenţează cele două, lucrarea lui Benoit şi cea italiană, este modul de povestire, în timp ce autorul francez tinde să lungească episoadele acţiunii, Guido realizează exact opusul, redând cât mai concis acţiunea, fără prea multe artificii. Materialul românesc urmează de aproape, în această direcţie, pe Guido. Aşa cum spuneam, Istoria Troadei, care intră în literatura noastră populară, nu este nici pe departe o povestire sau un rezumat al Iliadei lui Homer, în primul rând datorita circuitului pe care l-a avut până a intrat în literatura românească. Este foarte posibil, ca, dacă spaţiul românesc ar fi avut o colaborare directă cu lumea grecească din timpuri mai luminate, originalul epic al întâmplărilor legendare de la Troia să fi ajuns înaintea variantei derivate din epopeea lui Benoit, dar poate că acest lucru nu ar fi făcut cunoscută şi o altă interpretare a acestui capitol sau nu ar fi putut fi accesibilă maselor datorita caracterului ei, care se îndepărtează de forma unui roman popular.

4. Traducerea românească

19Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989, p.15520Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura… , p.405

10

Prelucrarea lui Guido se încheie cu câteva capitole care ne dau informaţii despre durata Războiului Troian, despre numele eroilor ucişi, împrumutate din Dares Frigianul. Aceste notiţe, care lipsesc din opera lui Benoit, se regăsesc numai în versiunea italiană şi în cea românească.21

Textul românesc corespunde cu cel al lui Guido şi la nivel verbal sau din punctul de vedere al imaginilor plastice care colorează această versiune. Însă lucrarea românească este oarecum mai simplificată decat cea italiană, căci înlătură subiectele, mai mult sau mai puţin străine, de subiectul principal, după cum, în alte părţi, are episoade dislocate.22

Aceste deosebiri, au făcut posibilă observarea faptului că şi între versiunea lui Guido şi cea românească pare să fi existat redacţiuni intermediare. Pe foaia de la sfarsitul romanului românesc se află urmatoarea nota a copistului: Ioan Grămătic, sin popii Mirii ot Bărbăteşti, care însa nu furnizează suficiente informaţii depre locul exact al transcrierii.23 Totuşi, nu există dovezi clare care sa pomenească de intermediarul prin care am primit scrierea, cel mai probabil slav, date fiind legaturile bisericeşti ale românilor nord-dunăreni cu fraţii lor de dincolo de fluviu, ca şi ortodoxia sud-dunăreană, e foarte posibil ca împrumutarea Istoriei Troadei să se fi făcut pe această cale.24

Capitolul al II-lea

21 Ibidem, p.40722 Ibidem, p.40723 Ibidem, p.40824 Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2007, p. 81

11

Discrepanţe între Iliada şi Istoria Troadei

1. De la Iason la Priam

Diferenţele dintre versiunea românească a romanului Troiei şi Iliada lui Homer se observă încă din primele pagini, în care se prezintă originile războiului care a mistuit o întreaga civilizaţie. În Iliada, cauza primă a izbucnirii războiului pare să fie răpirea Elenei, soţia lui Menelaus, regele Spartei, de către Paris, fiul cel mic al lui Priam, regele Troiei, urmând ca Menelaus să ridice o întreagă armată pentru a-şi spăla onoarea şi a lua înapoi femeia ce-i aparţinea, în timp ce în Istoria Toadei, motivul războiului se îndepărtează cu mult de cauza onoarei rănite şi jignirea adusă de prinţul troian. Aici, evenimentele sunt redate dintr-o perspectivă anterioară faptelor aheilor de la Troia, punând în scenă un alt mit al Antichităţii greceşti, care a oferit, la randul său diverse moduri de interpretare şi anume, expediţia Argonauţilor în căutarea lânii de aur. Povestea debutează cu prezentarea faptelor care au dus la expediaţia Argonauţilor, eveniment ce are loc înainte de Războiul Troian. Pelias obţine regatul Peloponezului prin detronarea fratelui său şi se autoproclamă rege. De teamă să nu fie ucis, fostul rege Aeson, îşi ascunde băiatul, pe Iason, în tunelurile de la baza palatului şi îl încredinţează lui Chiron, care îl va iniţia în mânuirea armelor şi totodată îi va insufla legile morale, pentru ca atunci când va fi devenit capabil, să ceară socoteală unchiului său pentru faptele întâmplate cu ani în urmă. Pe drumul spre regat, îşi pierde o sandală în apele unui râu, viziune pe care sfătuitorul şi magicianul regelui o avusese, cum că un tânăr cu o singura sandală va revendica regatul şi-l va obţine. Ajuns la Iolchos, prinţul capăta tot mai multă admiraţie în faţa poporului, iar Pelias, văzând acest lucru şi fiind conştient de tălmăcirea sfătuitorului său, îl indeamnă pe acesta să se ducă în depărtata ţară a Colchidei pentru a aduce de acolo pielea berbecului de aur. Iason, ispitit de dorul vitejiei şi animat de prospeţimea tinereţii, primeşte propunerea şi porneşte cu tovarăşii săi pe corabia Argos spre ţărmurile unde se afla legendara lână de aur. În drum, corabia atinge limanurile Frighiei şi aici, dupa porunca lui Iason, Argonauţii poposesc la ţărm. Dar abia apucă să coboare odgoanele, că regele Frigiei, Laomedon, îi previne printr-o solie să plece până a doua zi dimineaţă sau toţi vor pieri de mânia sabiei sale. Iason răspunde că ei sunt călatori care caută alte zări, dar întâmplarea a făcut ca ei să se oprească pe malurile lor şi că vor pleca, dar că Laomedon, care singur semănat-a sămânţa răutăţii în inimile lor25, va secera la vreme rodul care va răsări din ea26, dacă nu prin ei, atunci prin alţi slăviţi împarati greceşti27. Mai dârz decat Iason, Hercules ameninţă solii că, în trei ani, grecii se vor întoarce cu război, că norodul frigian va cădea în robie28 si că împaratul lor va pieri cu ticăloşie29. Argonauţii purced mai departe pe mare şi ajung la regele Oetes, care-i primeşte cu multă cinste. Aici Iason o cunoaşte pe Medeea, fiica lui Oetes, meştera în astrologhii şi vrajitorii30. Medeea îndrăgeşte pe Iason, îl ajută să obţină lâna berbecului de aur şi într-o noapte porneşte pe mare cu grecii.

25 Nicolae Cartojan, , Legendele Troadei în literatura românească, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1925, p.4226 Ibidem27 Ibidem28 Ibidem29 Ibidem30 Ibidem

12

Ajunşi în patrie, Hercule nu uită ofensa adusă la Frigia şi aduna o flota de 50 de corăbii şi pornesc spre tărmurile unde nu fuseseră bine primiţi. Aici, atacă vijelios Troia, îl ucid pe Laomedon, pustiesc şi dau foc cetăţii şi Hercules o dă de soţie pe Esiona, fiica lui Laomedon lui Telamon, care pătrunsese primul în Troia, apoi se întorc în patrie. În acest timp, Priam, fiul lui Laomedon, se afla la război împreuna cu soţia sa Ecuba şi fiii săi. Vestea năpastei ce se aşternuse peste patria sa îl deznadajduieşte mult, dar în cele din urmă se hotărăşte să se întoarcă şi să reconstruiască Troia, mai falnică decât fusese. Cu meşteri pricepuţi, reface cetatea care se ridica pe malul râului Scomandra, strălucind polata lui Priam, înconjurată de o curte mare şi înflorită, în mijlocul căreia se afla un pom cu ramurile de argint…31. Acest episod, al înălţării cetăţii din ruine aminteşte de vechile legende celtice ale înălţării cetăţii Camelot din ruine de către Arthur, aici observându-se încă o dată influenţa elementului şi tradiţiei medievale. Acum, prioritatea lui Priam era recuperarea Esionei, sora sa, dar zadarnic trimite solie pe Antenor în Grecia, căci cererea sa nu se concretizează. Aflând rezultatul soliei lui Antenor, Priam îşi cheamă din nou la sfat boierii şi cetăţenii. În timp ce doi dintre fiii săi, Hector şi Elin îşi sfătuiesc tatăl să aibă răbdare şi prudenţa, întrucât Troia se află în înflorire, Paris, mezinul regelui povesteşte cum zeiţa Afrodita i-a făgăduit în vis, că-i va aduce din Greţia, muiare pre frumoasă şi de mare neam32, drept răsplată pentru mărul de aur oferit ei, odată cu titlul de cea mai frumoasă dintre zeiţe, episod asupra căruia vom reveni mai târziu şi cere să fie trimis în Grecia pentru a-şi izbuti visul şi în acelaşi timp să meargă cu solie de pace la Menelau, regele Spartei, pentru prosperitatea regatului. Paris este susţinut de fraţii săi Troil şi Deifov şi astfel adunarea hotărăşte să-l trimită pe tânărul prinţ în Grecia. Curând după aceasta, troienii pleacă spre Grecia şi sunt primiţi cu mult respect la curtea lui Menelau. Paris rămâne impresionat de frumuseţea reginei şi recunoaşte în ea femeia făgăduită de Afrodita. Deoarece nici Elenei nu-i este indiferent prinţul, îşi duc dragostea în secret, până când, Menelau fiind plecat în Creta, Paris profită şi o răpeşte pe regină şi o duce la Troia, unde este bine primită, troienii văzând în acest gest al lui Paris şi o modalitate de răscumparare pentru prinţesa care le fusese răpită de greci. Aflând de cele petrecute, Menelau ridică o flotă din marii conducători ai Greciei şi pleacă spre Troia pentru a-şi spăla ruşinea, alături de Agamemnon, fratele său, care vedea în Troia o pradă bogată. Observăm, aşadar, că în varianta romanului popular războiul izbucneşte datorită unor acte precedente celor ale lui Paris, aducerea Elenei în Troia, putând fi o răzbunare pentru înstrăinarea prinţesei troiene din timpul razboiului anterior. Acest incipt diferit derivă poate şi dintr-o perspectivă mai largă de cunoaştere a istoriei şi a miturilor greceşti, prin includerea istoriei lui Iason. La o analiză mai adâncă se observă, că într-adevăr se pot crea legături între cele două episoade legendare, autorul lucrării din care derivă romanul nostru cunoscând se pare, dimensiunile temporare dintre cele două evenimente, expediţia Argonauţilor având loc cu 50 de ani înainte de Războiul Troian şi în acest mod, reuşind să găsească o corelaţie între cele două, îmbinându-le într-o singură istorisire, având în vedere, că un astfel de lucru era posibil întrucât, distanţa temporală dintre cele două, ajută la o viziune nouă, deşi axa temporală, aşa-zis reală, dacă e să luăm în considerare existenţa unui Iason şi a unui Război Troian, este deplasată la un interval mai redus care leagă cele două povestiri, acesta fiind doar primul element care fac din Romanul Troadei ceva nou şi independent de Iliada.

31 Ibidem, p.4332 Ibidem

13

2. O mitologie mascată

O trăsătură caracteristică a romanului nostru este înlăturarea elementului mitologic. Zeii, atât de puternici şi în acelaşi timp atât de vulnerabili la slăbiciunile umane, determină soarta şi conduc viaţa celor pe care-i iubesc şi urăsc. Frumoşi, falnici, fiecare în elementul său, constituie obiectul adoraţiei multe secole la rând. Zeii aceştia aveau toate calităţile şi defectele umane. Erau duri, pedepseau toate nedreptăţile, protejau şi ajutau pe cei drepţi şi evlavioşi. Chiar şi între ei, dădeau dovadă de simpatie sau de antipatie, de care era condusă purtarea lor faţă de oameni, în funcţie de zeul care îi avea sub protecţia lui. Aceste figuri sunt prezente în majoritatea creaţiilor antice greceşti, de cele mai multe ori ei hotărând soarta eroilor, ei sunt cei care îl călăuzesc pe Hercule, chiar şi în luarea deciziilor greşite, îl ajută pe Iason în magnifica aventură în căutarea lânii de aur sau îl provoaca pe Perseu, dar mai cu seama se observă imixtiunea lor în Războiul Troian. În Iliada, vina războiului nu cade doar pe cei doi îndrăgostiţi, ci îşi are începuturile în cercurile zeilor din Olimp. Aşa cum am amintit mai sus, Paris o câştigă pe Elena prin zeiţa Afrodita, zeiţa iubirii, care se pare că face acest lucru pentru a se răzbuna pe Menelau care nu-şi făgăduise promisiunea de a-i aduce ofrande dacă Elena îl va alege pe el ca soţ. Chiar dacă elementul mitologic este în mare parte înlăturat, regăsim şi în versiunea românească a romanului Troiei, elementul primordial care a dus la apariţia iubirii mistuitoare dintre Paris şi regina spartană, şi anume judecata lui Paris, care presupune acordarea mărului de aur celei mai frumoase dintre zeiţele Hera, Afrodita şi Atena. Deoarece zeii nu se pot hotărî cui să acorde titlul de cea mai frumoasă zeiţă, cele trei apelează la o opinie obiectivă, a muritorului Paris, fiecare dăruindu-i ceva dar şi protectia divină. Paris, poate din stângăcia tinereţii sau poate a instinctului uman de a alege binele şi frumosul, îi acordă mărul Afroditei care îi promite mâna celei mai frumoase muritoare, Elena. Ceea ce urmează face războiul iminent, taberele consolidându-se, nu numai pe pământ, ci şi în înaltul Olimpului, fiecare zeu hotărându-şi preferaţii, pe care îi va ajuta în timpul razboiului. Atena , Poseidon , Hefaistos şi Hera sunt de partea grecilor, iar Afrodita , Ares , Apollo şi Artemis de partea troienilor. Aşa cum am mai spus, aceşti zei împrumută sentimente umane, iubitori şi ocrotitori, dar în acelaşi timp, geloşi şi răzbunători, iar Afrodita este primul exemplu în acest sens prim poziţia pe care o ia faţă de cel pe care odată îl favorizase, Menelau. În acelaşi timp, stau deseori în cumpănă când vine vorba de favoruri, dovadă stă Zeus, care, de multe ori, nedecizându-se pe cine să ajute în lupta, cântăreşte şansele celor care luptă cu o balanţă, dar nu se sfiesc sa-i ajute pe cei plăcuţi lor, Poseidon îl salvează pe Enea din faţa lui Ahile, ştiind că destinul tânărului este unul măreţ, Afrodita îl ajută pe Paris care era gata să moară în faţa lui Menelau, superior în luptă. Pregnante sunt şi ritualurile prin care muritorii încearcă să obtină bunăvoinţa divină: După ce dânşii se roagă şi orzul presară-ntre coarne/ Vitele-njunghe, grumazul sucindu-le, şi le jupoaie; (…) Astfel aheii, pe zeu îmblânzind, câtu-i ziua de mare/ Cântec măreţ îi închinau şi de-a pururi slăveau pe Apolon,/ Izbăvitorul de rău; el sta veselindu-şi auzul.33 De altfel, observăm şi elementul specific miturilor elene, privind carecterul semizeic al unelor personaje. În Iliada, Ahile este cel mai pregnant exemplu, el fiind superior fizic în faţa celorlalţi oameni în special datorită faptului că o avea ca mamă pe zeiţa Thetys, care îi conferise, totodata, invincibilitatea în lupta prin cufundarea în apele Styxului. Nu departe, o aflăm şi pe Elena, care nu de puţine ori este numita fiica lui Zeus (Fiica lui Zeus,

33 Homer, Iliada, Bucureşti, Editura Univers,1985, p,15, trad. George Murnu

14

Elena…Tare-şi aduce la chip cu o zeiţă)34, probabil de aici trăgându-şi frumuseţea fizică zdrobitoare, din aura divină a regelui zeilor care o făcea irezistibilă. Spre deosebire de textul homeric, Istoria Toadei din literatura românească îşi are acţiunea ţărmuită în marginile realităţilor omeneşti, astfel că oamenii sunt pe deplin responsabili de ceea ce se întamplă, nemaiputând arunca vina pe zeii care nu-i favorizează, aici apărând ideea liberului arbitru din dimensiunea creştină, unde divinitatea nu intervine fizic in viaţa muritorilor, aceştia fiind răspunzători pentru acţiunile lor, urmând sa şi le răscumpere în viaţa de apoi. Totuşi, după episodul judecăţii lui Paris, care şi acesta apare stilizat, intâlnirea având loc in spaţiul oniric al viselor, cele trei zeiţe fiind mai mult portretizate ca nişte zâne, creaţii transparente, asemănătoare cu fiinţele magice din mitologia noastră; mai găsim o vagă reminescenţă din mitologia greacă, dar elementul păgân a fost transpus prin prisma concepţiei creştine. Este episodul consultării oracolului din Delphi, care ne este astfel înfăţisat:

Ȋn ostrovul Delphon era o capişte facută de Elenii cei vechi în care era un idol al lui Apolon dumnezeu căruia îi aduceau nebunii Eleni jertfe şi tămâie, numindu-l spre peirea sa Dumnezeu, în care intrând dracul da raspuns celor ce întreaba. 35

Aici regăsim, aşadar, tocmai elementul pe care biserica creştină îl realizează în contactul cu elemente păgâne şi anume, încearcă să le combat, sau unde nu poate, să le finiseze; textul alcătuit într-o perioadă creştină, elimină conturarea impozantelor şi fermecătoarelor figuri ale zeilor, conturând parţial religia antică, a personajelor, fără a da detalii explicite despre fascinaţia acestora şi nici intervenţia lor în viaţa muritorilor din paginile poveştii. Sentimentalitatea religioasă creştină, care se dă pe faţă în rândurile citate, se răsfrânge şi în tendinţa de a desprinde din desfăşurarea faptelor elementul moralizator, atât de scump predicatorilor şi scriitorilor medievali. Romanul se încheie cu o morală privitoare la nenorocirile aduse de dragoste.

Vedeţi fraţilor ce au făcut spurcata Elena şi cu necuratul Paris, aceste agonisesc dragostile muiereşti şi încă mai ales, muiare cu bărbatu şi cu împărat cum au fostu aceia! Iată ce bine şi ce cinste au adus Parij tătâne-său, lui Priiam imparat! Că s-au osândit Parij pentru pâinea şi socotinţa carea l-au socotit la casa lui, şi el i-au facut atâta zavistie…Aşijderea şi carii au fostu capete la îndemnarea stricatului Troadei dentru eleni, nice unul n-au murit bine, ce toţi au murit cu osânda pentru cetatea Troadei.36

În concluzie observăm că, dacă Iliada abundă în prezentarea zeilor, dându-le chiar un rol hotărâtor în soarta războiului, în versiunea românească a poveştii, nu regăsim aceste elemente mitologice, tocmai datorită faptului că această versiune nu provine direct din creaţia lui Homer, variantele din care se inspiră apărând în anii Evului Mediu, când biserica avea un important cuvânt de spus în viaţa socială şi care nu putea să accepte prezentarea acestor figuri păgâne, care îndemnau la visare asupra feeriei lumi antice, dar tocmai prin această absenţă a implicării zeilor în viaţa eroilor romanul nostru descrie o altă dimensiune epică, concentrată pe judecata, impulsurile umane, iubire sau sete de răzbunare, care conferă un aer mai realist poveştii.

34 Ibidem, pp. 100, 10235 Nicolae Cartojan, Legendele Troadei în literatura românească, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1925, p.5536 Ion C. Chiţimia, Dan Siminescu, Cărţile populare în literatura română, vol.I, Bucureşti, EdituraPentru Literatură, 1963, p.108

15

3. Când iubirea poate opri un război

În următoarele rânduri vom aborda un personaj atât al Iliadei cât şi al romanului nostru, Ahile, eroul grec, care avea hărăzite două căi pe care să le urmeze în viaţă: să stea în ţara sa, să fie un rege măreţ, un soţ şi un părinte iubitor, deci să aibă o viaţă normală şi lungă, apoi să moară şi după câteva generaţii să fie uitat, sau să meargă la Troia, unde să moară, dar să dăinuie veşnic, prin faptele sale glorioase, din cel mai cunoscut şi intrigant conflict pe care umanitatea îl avusese. Aşa cum era de aşteptat, el alege varianta a doua şi pleacă la Troia, pentru a-şi împlini soarta eroică. Mândru şi nesupus, nu îl respectă pe Agamemnon ca şi comandant al oştilor greceşti, nu îl recunoaşte ca rege al lui, dar înfăptuieşte victorii prielnice pentru greci, cu toată rebelitatea sa. Are un atuu în luptă, mama sa, fiind conştientă de destinul eroic, dar tragic al fiul ei, îl cufundă în râul Styx pentru a-l face invulnerabil în faţa armelor, dar îl ţine de un călcâi în timpul scufundării în apă, lasându-i un singur punct vulnerabil, care, prin ironia sorţii îi aduce moartea. Tot el este cel care, sătul de luptele dintre troieni şi greci, ce continuau de ani de zile fără sorţi de izbândă pentru nicio tabără, doreşte la un moment dat pacea. Acest moment este însă unul care îl face să-şi arate sentimentele, dincolo de caracterul şi figura sa impunătoare. În Romanul Troadei, Ahile, lasă deoparte pentru o vreme idealul său eroic şi pare să aleagă viaţa normală, lipsită de glorie, dar liniştită, în momentul când se îndrăgosteşte de Polixenia, fiica lui Priam şi îi propune acestuia să-i dea fata în căsătorie, iar el işi va opri mirmidonii din luptă. (…) Polixenia, foarte frumoasă şi ghizdavă/ Si numai cum o au văzut Ahileu, atâta o au şi îndrăgitu şi i s-au lipit de inemă, ş-au şi poruncitu lui Priiam impăratu, de-i va hi voia să facă tocmala să-ş dea fata dupa Ahileu , să facă pace, să nu să mai bată oştile, nice să să mai versă sânge.37 Regele primeşte această propunere, dar nu neapărat cu gândul de a şi-l face ginere pe ucigaşul fiului său Hector, ci de a răzbuna moartea acestuia. Astfel, aranjează căsătoria celor doi şi împreună cu fiii săi Deifov şi Paris pun la cale uciderea lui Ahile, urmând ca înaintea ceremoniei de căsătorie, cei doi prinţi troieni sa-l înjunghie pe Ahile şi să-l ucidă.

Și cum l-au luat Parij în braţă, iară Diifov au şi scos angeriul ş-au lovit pre Ahileu într-inemă. Și cum l-au lovit, cum au şi cădzut, mai mortu, în mijlocul besericii. Și când l-au lovit cu angeriul, n-au fost nice Eanda lânga Ahileu, nice Odisăi, c-au fost aşteptând să aducă fata împăratului, deci să intre şi ei în beserecă.38

Acest episod arată puterea dragostei curate, capabilă să oprească vitregiile vieţii, iubirea în care Ahile vede fericirea şi liniştea, dar este înşelat şi ucis. Acest episod oferă o imagine cât se poate de umană şi de normală a lui Ahile, prin deciziile pe care le ia, trădându-şi caracterul de om muritor care tânjeşte după fericire şi linişte, nemaifiind prezentă setea sa pentru nemurire şi nici dualitatea sa ca fiinţă care ancorează între uman şi divin şi nici scutul său invulnerabil dat de învolburatele ape ale Styxului, idee sugerată şi de moartea sa, printr-o rană fatală unui muritor. Aflăm despre Polixenia, că în timpul arderii Troiei va fi ucisă de Pirus, fiul lui Ahile, pe mormântul acestuia, gest prin care fiul îşi răzbună tatăl prin sângele celei care l-a trădat.

37 Ibidem, p.10438 Ibidem, p.105

16

Nu numai în romanul popular întâlnim aceasta manifestare a sentimentelor lui Ahile, care se lasă condus de inimă, ci şi în epopeea lui Homer, doar că de această dată în mod diferit, sentimentele sale fiind conduse, într-o oarecare măsură, şi de orgoliul său. În urma victoriilor obţinute la Troia sau asupra cetăţilor înconjuratoare, prada de război includea şi suflete omeneşti. O astfel de prada de război erau sclavii. În Iliada, aflăm că în tabăra grecilor se aflau două sclave, Briseis şi Hriseis, cea din urmă aparţinandu-i lui Agamemnon, iar Briseis fiind iubita lui Ahile. Tatăl lui Hriseis, preot în templul lui Apollo, îşi roagă zeul să-i aducă fata înapoi, iar acesta îi asculta ruga şi trimite năpaste asupra grecilor, pană când fata va fi restituită tatălui ei. Văzând situaţia, Agamemnon eliberează fata, dar o revendică pe iubita lui Ahile, pe Briseis. Acesta va fi momentul care putea să schimbe soarta războiului, întrucât, Ahile, mânios pentru că Briseis i-a fost smulsă din braţe, mai ales de către Agamemnon, refuză să mai participe la luptă.

Dar, stăpânit de necaz, stătea lânga repezii corăbii/ Dumnezeiescu, şoimanul Ahile. De-acum/ Nu mai umbla nicidecum pe la sfatul ce-nalţă bărbaţii,/ Nici la război, ci acolo statea, mistuindu-se-n sine/ Dornic în suflet fiind după valma şi larma bătăii.39

Timpul în care Ahile stă departe de vâltoarea luptelor, înseamnă superioritatea troienilor în luptă, grecii fiind de multe ori pe picior de a pierde războiul şi de a evita cumplita soartă a cetăţii. Iliada îl prezintă pe Ahile ca iubid-o cu adevărat pe Briseis şi se pare că şi ea îi răspundea sentimentelor ( deşi prin gestul lui Agamemnon, eroul este rănit în propriul orgoliu, care poate că era mai presus de sentimente, ori altfel, cum ne explicăm faptul că nu sare în apărarea fetei, cu orice preţ, în cazul în care sentimentele lui pentru ea erau superioare, dar poate modul său de a fi îl fac să îndure în singurătate, până când durerea va răbufni), iar despărtirea de ea, îl face să refuze să lupte, până în momentul când pleacă să răzbune moartea lui Patrocle şi se împacă cu Agamemnon, care i-o înapoiază pe Briseis. Se observă, aşadar, că în ambele creaţii literare, care încununează faptele Războiului Troian, există momente, în care se elogiază iubirea, dar în momente şi moduri diferite, astfel, în timp ce în Iliada, Ahile se retrage din luptă, fapt ce a dus la rezultate dezastruoase ale grecilor în confruntarea cu troienii, din cauza faptului că iubita sa Briseis este luată de Agamemnon (prin acest gest, regele din Micene recreând scenariul răpirii cumnatei sale Elena şi aducându-i un afront lui Ahile), drept sclavă, în Romanul Troadei, Ahile este gata să înceteze ostilităţile, tot datorita iubirii, dar în alte împrejurări, prin cererea în casătorie a Polixeniei, fiica lui Priam, decizie ce izbucneşte în urma unor trăiri umane şi sincere. Chiar şi aici observăm o diferenţiere între cele două opere, deoarece, povestea Polixeniei şi a lui Ahile apare în alte lucrări inspirate din epopeea lui Homer, mai detaliat în tragediile Troienele şi Hecuba ale lui Euripide, de unde, din nou, putem să tragem concluzia că scriitorii medievali care au stilizat mitul troian au avut contact cu alte opere de inspiratie homerică, dar care se individualizează ca opere independente şi de sine stătătoare, cum de altfel, ar trebui privit şi Romanul Troadei.

4. Dincolo de eroismul mitologic

O altă trăsătură caracteristică a romanului este denaturarea faptelor transmise de tradiţia clasică, încât acţiunea troienilor să apară într-o lumină simpatică. În roman, Paris nu este înfătişat

39 Homer, Iliada, Bucureşti, Editura Univers, 1985, p.60, trad. George Murnu

17

ca fatal, molatic şi lipsit de curaj, urât de troieni şi dispreţuit uneori chiar de fratele său Hector, cum ar fi momentul când acesta îl apostrofează pentru faptul că a fugit din calea lui Menelau (Famene tu, numai chip de viteaz, al muierilor lotru/ şi amăgitor, mai bine piereai fără nuntă, mai bine/ Nu te năşteai! Aş fi vrut-o şi mai mult ar fi fost mai cu cale/ Asta decât de ocară să fii şi batjocura lumii./ Cum vor mai râde în hohot duşmanii de noi şi de tine!)40, aşa cum apare în Iliada, ci dimpotrivă, ca un adevărat erou, care după moartea fraţilor săi, Hector şi Troil devine sufletul şi speranţa troienilor. Tot o perspectivă diferită apare şi în conturarea personajului lui Ahile, care se dezvăluie în ipostaze diferite în cele două opere. În Iliada apare impetuos şi mândru, nu-i lipsesc trăsături de lealitate şi generozitate, fiind înfăţişat în toată mareţia lui epică. Gata să ucidă, gata să mânie, gata să plângă, gata să se înduioşeze şi chiar să aibă milă, el primeşte totul, nu în felul înteleptului antic, cu o egală indiferenţă, ci in felul unei naturi robuste, înfometate, care se hrăneşte cu orice, cu o egală ardoare, sorbind chiar bucurie din suferinţă. Elanul vital este în Ahile atât de puternic, încât totul la el pare a sfida moartea. El nu se gândeşte niciodată la ea, moartea nu există pentru el. Înţelepciunea sa este profundă. El iubeşte de ajuns viata pentru a prefera intensitatea duratei ei. Se leagă, prin dragostea de glorie, de comunitatea oamenilor din toate timpurile. Gloria nu este pentru el numai un mormânt solemn, ea este patria comună a oamenilor vii. O imagine spectaculoasă a eroului este imaginea învestirii cu o noua armură dată de zei, mânat de răzbunarea lui Patrocle.

Iar Peleianul în tabără se înarmeaza/ şi ca o fiară tot crişcă cu dinţii: supt umbra de gene/ Ochii jăratic îi ard: nu poate să rabde necazul/ Care-i pătrunsese-n adânc. Turbat pe troieni, îşi îmbracă/ Armele ce-i dăruise Hefestos, al Olimpului faur./ Pulpile-ntâi înfăşoară în dalbe pulpare-ncheiate/ Cu cheutori de argint. După asta pe piept şi pe spate/ Pune el platoş, anina de umar şi pal-ascuţită/ Lungă de-aramă, cu ţinte de argint, şi ia păvaza-i mare,/ Nerăzbătută ce-ntocmai ca luna străluce departe./ Cum luminos li s-arată pe mare năierilor focul/ Unui jăratic aprins în faţă(…).41

Una dintre cele mai frumoase scene din Iliada, în care Ahile dă pe faţă, în alt fel, umanitatea adâncă a fiinţei sale şi anume scena cand bătrânul rege Priam încearcă să-l înduplece să-i dea trupul fiului său pentru a fi înmormântat cu onoruri aşa cum se cuvine unui erou. Atunci Ahile cedează şi-i dă trupul, fiind mişcat până în adâncul inimii de amintirea tatălui său. Aşa se sfârşeşte, printr-o scenă de o extremă frumuseţe şi de un umanism cu atât mai strălucitor cu cât nu îl aşteptam din partea lui Ahile, portretul acestui aspru erou al pasiunii şi al gloriei.

Nenorocite, e drept că multe dureri te răzbiră/ Mare curaj ai avut sa vii singur aici la corăbii/ Să dai ochii cu un om, care-o droaie de copii îţi răpuse(..)Tatălui nostru Peleu, de n-avea potrivă pe lume/ De norocos şi bogat. Sub sceptru-i erau mirmidonii/ şi-l însoţiseră

40 Ibidem, p.9741 Ibidem, p.427

18

zeii cu o zeiţă pe el muritorul./ Dar şi asupra-i osânda trimide un zeu ca să fie/ Nemoştenit de-a lui vţă domnească-n palat şi-n domnie/ Singurul fiu, care-l are, menit e sa moară devreme(…) Iată c-ai voie să-ţi iei pe fecior cum ai vrut, o, bătrâne(…)42

În romanul nostru simpatia autorului este concentrată mai degrabă asupra lui Hector (Viteazul Ector, ficiorul lui Priam den Troada. Şi era tânăr şi frumos ca un înger. Şi s-au împlatoşatu tot în hieru şi ş-au pus coiful în cap şi s-au încinsu armele cele de mult preţ)43. Spre deosebire de Iliada, aici calităţile vitejeşti ale lui Ahile sunt diminuate şi îmbinate cu note de laşitate, deoarece ori de cate ori în cursul luptelor Ahile se întâlneşte cu Hector, acesta din urmă îi este superior. Tot referitor la cei doi observăm şi faptul că în romanul nostru, Hector nu îi propune lui Menelau un duel care va hotărî soarta războiului, ci chiar lui Ahile, pe care, temându-se de vitejia pe care o dovedise în nenumarate rânduri, grecii o refuză. Simpatia autorului pentru eroul troian şi aversiunea lui împotriva lui Ahile este aşa de accentuată încât moartea lui Hector survine, nu în lupta dreaptă, ci prin surprindere.

Şi cum să apropie Ahileu, s-au şi lasat Ectoru cu mâna goală la dânsul iute ca un rarău. Şi vru să-i intre pre suptu suleţă şi să împiedică şi cădzu şi-l lovi Ahileu cu suleţa şi-l omorî.44

Conform acestor imagini ale eroilor principali, se observă conturări diferite, balanţa părând că se doreşte să se încline în favoarea troienilor, de nenumărate ori aceştia fiind superiori în luptă, poate tocmai din prisma obiectivului de răzbunare pe care il au aceştia, ei luptând pentru patrie, care fusese dărâmată de către greci sub domnia lui Laomedon, din ambiţia şi mândria lui Hercule şî a însoţitorilor săi, iar răpirea Elenei nu pare să fie altceva decât răspunsul lor la refuzul grecilor de a o reda pe Esiona Troiei.

Dacă în Iliada, războiul se poartă pentru o femeie, intitulată sugestiv Elena din Troia, patria pe care o, şi o adoptă (când ea era de fapt Elena din Sparta), şi în Romanul Troadei acest război porneşte datorită înstrăinarii Esionei, sora lui Priam, în asaltul asupra Troiei care urmează imediat expediţiei Argonauţilor, dar pe când la Homer întâlnim o descătuşare a mândriilor şi setei de cucerire, întâlnită încă din momentul casătoriei dintre Elena şi Menelau, când conducătorii eleni jură să apere onoarea acestuia în cazul unei ofense aduse de un alt bărbat, iar răpirea femeii nu face decât să dezlănţuie acest adevărat avânt pentru glorie, ceea ce ar fi adus razboiul de peste mare, de la Troia. În istorisirea românească întreaga anvergură a luptelor tinde să justifice răpirea Elenei, o aşa-numită lege a talionului, o prinţesă rapită pentru o prinţesă răpită. Dacă evaluăm astfel lucrurile, este interesant deznodământul epic, care culmină cu năruirea Troiei, făcându-ne să ne întrebăm de ce, din moment ce este clară preferinţa pentru troieni în paginile poveştii, nu s-a realizat un alt final al romanului, care să nu fi dus la năruirea Troiei, sau poate, prin prezentarea sorţii supravieţuitorilor, tocmai acest lucru se face. Prin faptele lui Enea care au dus la crearea celui mai măreţ imperiu din istorie, putându-se spune că Troia nu s-a năruit, amintirea ei persistând şi înflăcărând imaginea multor oameni, iar vlastarele ei au

42 Ibidem, p.521,52343 Ion C. Chiţimia, Dan Siminescu, Cărţile populare în literatura română, vol.I, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1963, p.9844 Ibidem, p.103

19

format o nouă Troie, mai mândră şi mai falnică, care a îngenuncheat naţiuni secole la rândul.

Concluzie

20

În final, după expunerea mai multor argumente şi exemple, privind raportul dintre Iliada lui Homer şi Romanul Troadei din literatura noastră, observăm că între cele două creaţii există, într-adevar, asemănări, dar mai ales deosebiri, care se remarcă încă de la început, putând considera romanul o creaţie individuală şi chiar unică, care se îndepărtează şi de sursele ei medievale, in special prin viziunea religioasă din paginile romanului. Prin această prismă, Romanul Troadei, care s-a adaptat într-un mod inedit simţirii româneşti, poate sta alături de marile creaţii literare care utilizează legenda Războiului Troian, dar care nu pot fi considerate copii ale lui Homer, cum ar fi Troienele, Hecuba sau capodopera lui Benoit din secolul XII, care confera firului epic şi mitologic în acelaşi timp noi idei şî aduc în scenă personaje care lipsesc sau nu sunt conturate aşa cum ar merita in Iliada. Însă nu putem considera acest lucru o alterare a moştenirii literare pe care a furnizat-o Homer, ci tocmai întărirea acesteia, aceste discrepanţe arătând interesul şi fascinaţia stârnite de subiect, care a permis o viziune mult mai largă, care a instigat la studierea mai multor mituri clasice ale Antichităţii şi corelate, într-un mod inedit, într-o lucrare nouă, dar care încă mai respiră originalul. Astfel, nu putem să nu admitem că versiunea care se regăseşte în literatura română este una plină de elemente fascinante care conduc la noi teme de studiu, atât a conţinutului epic, cât şi a temelor noi regăsite aici.

Anexe

21

Segment din Le Roman de Troie de Benoit de Sainte- Maure

22

Ruinele Troiei

23

Reconstituirea Troiei

In urma săpăturilor arheologile s-au descoperit mai multe nivele de oraşe, care au fost construite unul peste altul. Iniţial se credea că Troia VII ar fi Troia homerică, dar investigaţiile recente par a

susţine că Troia VI ar fi cea mai plauzibilă dovadă pentru o cetate distrusă de război şi de incendiu

24

Masca lui Agamemnon – descoperită de Heinrich Schliemann la Micene

25

Sophia Schlieman purtând bijuteriile descoperite la situl arheologic Troia, numite generic “bijuteriile Elenei”

26

Elena din Troia - imagine de pe un vas grecesc

27

Bibliografie:

Călinescu, George, Istoria literaturii române: compediu, Bucureşti, Editura Litera International, 2001

Piru,Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers, 1981

Gaster, Moses, Literatura populară română, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale,1883

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980

Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,1974

Cartojan, Nicolae , Legendele Troadei în literatura românească, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1925,

Chiţimia, Ion C., Simonescu, Dan, Cărţile populare în literatura română, vol.I, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1963

Homer, Iliada, Bucureşti, Editura Univers, 1985, trad. George Murnu

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii româneşti, Chişinău, Editura Litera, 1998

Pecican, Ovidiu, Troia, Veneţia, Roma, Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2007

Petriceicu Hasdeu, Bogdan, Cuvente den bătrâni, vol.2 – Cărţile poporane ale românilor,Bucureşti, Tipografia Naţională, 1870

Ivaşcu,George, Istoria literaturii române, vol.1, Bucureşti,Editura Ştiinţifică,1969

Ciobanu,Ştefan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989

28