Secerişulde Vasile Alecsandri

“Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,

Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.

Aerul en neclintire, el devine arzător;

Prepeliţa cântăn grâie, grierul cântăn mohor.

În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,

Pe când era încă umed de răsuflul aurorei.

Toţi, privindui de departe, par că înoatăn galben râu,

Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brâu.

Secera, crainou de moarte, mereu taie, spicul cade.

Prepeliţa îşi ia puii şi se duce; lanul scade,

Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăţi,

Se ridicăn snopi de aur, se clădeşten jumătăţi.

Mai departe, lucind iute, un flăcău şo fată mare

De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare,

Când o pasăre măiastră, peste lan trecând uşor,

Zice: „Dulcea mai fi pâinea de la snopurile lor!”

PREPELIŢA ŞI PUII EI

Lev Tolstoi

O prepeliţă îşi cloci ouăle într-un lan de ovăz, scoase pui, dar se tot temea ca stăpînul

ogorului să nu înceapă să cosească ovăzul. Plecînd după hrana puilor, le porunci acestora să

asculte bine şi să-i povestească după aceea tot ce îşi vor spune oamenii. Cînd se întoarse pe

înserate la cuib, puii îi dădură următoarea veste:

— E rău de noi, măicuţă. A trecut pe aici stă¬pînul ogorului dimpreună cu feciorul său şi i-a

spus acestuia: „Ovăzul meu a dat în pîrgă, trebuie cosit. Să te duci, fiule, pe la vecini şi

prieteni, să le spui că-i rog să vină la coasă." E rău de noi, măicuţă, mută-ne de aici, căci

mîine dimineaţa vecinii vor fi în lan.

Bătrîna prepeliţă îi ascultă cu luare-aminte şi spuse:

- Nu vă fie teamă, copii, staţi fără grijă — ovăzul nu va fi secerat atît de repede.

A doua zi în zori, prepeliţa zbură iar într-ale ei şi iar le porunci puilor să asculte ce va mai

spune stăpînul lanului. Cînd se întoarse la cuib, puii îi spuseră:

A dat iar stăpînul pe aici, măicuţă, a tot aşteptat prietenii şi vecinii, dar n-a venit nimeni.

Atunci i-a spus feciorului: „Să te duci, fiule, pe la fraţi, pe la cumnaţi, pe la cumătri şi să le

spui că-i rog să vină neapărat mîine la coasă".

Nu vă speriaţi, copii, nici mîine nu va fi secerat ovăzul, spuse bătrîna prepeliţă.

în ziua următoare, întorcîndu-se iar la cuib:

- Ei, ce-aţi mai auzit?

A venit iar stăpînul cu fecioru-su pe aici, au lot aşteptat rudele. Aceste nu s-au arătat. Atunci

i-a spus el feciorului: „Se vede că degeaba aşteptăm, fiule, că ajutor n-om primi de nicăieri.

Ovăzul e în pîrgă. Să pui în rînduială cele de trebuinţă, că mîine, cum s-o crăpa de ziuă,

venim aici şi ne apu¬căm singuri de coasă".

Ei, puişorii mei, spuse prepeliţa, de vreme ce omul a hotărît să pună singur mîna, fără să

aştepte ajutorul altora, treaba se va face. Se cade să ne mutăm de aici.

Dăscăliţa

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,

Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,

Şi-un trandafir crescut în umbră moare,

Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,

Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniţă,

Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,

Poveste nu-i mai jalnic povestită,

Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,

Pe buza ta n-a tremurat ispită.

Cununa ta de zile şi de visuri

Au împletit-o rele ursitoare,

Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,

Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,

Din graiul tău culeg învăţătură,

E scrisă parcă-n zâmbetele tale

Seninătatea slovei din scriptură.

În barba lor, căruntă ca amurgul,

Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,

Căci văd aievea întrupat ceaslovul

În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,

Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,

În alte ţări când le trimiţi oftatul...

Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,

La pragul tău e plină ulicioara,

Şi fetele îşi şopotesc în taină:

„Ce mâini frumoase are domnişoara!“.

...Aşa, grijind copiii altor mame,

Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,

Iar căpătâiul somnului tău vitreg

De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.

Tu parc-auzi cum picură la geamuri

Un ciripit de pui de rândunică

Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,

Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte

Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,

Ca din cădelniţi fumul de tămâie,

Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză

La sânul tău s-a coborât să moară, I

ar vântul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnişoară...

Nucul

Stefan Octavian Iosif Acelasi loc iubit umbrestiSi-un colt de cer intreg cuprinzi, Nuc falnic, straja din povestiDeasupra casei parintestiAceleasi crengi intinzi…De veacuri fruntea nu ti-o temi, Tii piept cand vin furtuni navalO, de-ai putea sa mai rechemiLa poala ta si-acele vremiDe trai patriarhal!Acel sirag de mandre veriDe cari mi-aduc aminte-abiaAsemeni unor dragi pareriCe-au leganat in mangaieriCopilaria mea…O, de-ai putea sa mai aduniAlaiul de copii vioiCe-n hora se-nvarteau nebuniSi toamna faureau cununiDin vestedele-ti foi!Dar unde-s brudnicii copiiSi unde-s rasetele lor?…Potecile-au ramas pustiiSi-i napadit de balariiPustiul din pridvor…De mult s-au risipit si-aceiBatrani ce-n umbra i-au statutLa sfaturi cu parintii mei, Si frunza ce-o calcara eiTarana s-a facut!Strajer mare , mai ti-amintesti?…Tu singur, inca neinfrant, De-amar de ani adapostestiRuina casei parintestiPe care azi o cant!

Plouă

George Toparceanu

Pe-aici când plouă, plouă îndesat, Nu ţine ca la noi un ceas ori două.Că ziua plouă, plouă pe-nserat, Şi când se crapă iar de ziuă, - plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.Pădurea stă plouată ca o curcă.Natura calcă cu piciorul stâng:Pe-aici când plouă, - plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă, N-apuci a scoate nasul din cerdac, Că până la întoarcere, - te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie, Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus, Şi cerul câte-oleacă, spre apus, Se luminează puţintel - a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos(Măcar că tot mai cade-un pic de bură), Dar fumul din ogeac se lasă-n jos, Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

Ocaua lui Cuza de Dumitru Almas – povestire

Cuza-Voda obisnuia adesea sa se imbrace ca un om de rand si sa se amestece prin norod. Dorea sa afle el insusi cum traiesc cei multi. Asa, intr-o zi, si-a pus caciula si suman taranesc, a luat doua putini cu lapte acru si s-a dus in targ la Galati. Pesemne, aflase maria-sa ca unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, asa cum hotarase o lege din acea vreme, si careia poporul ii spunea Ocaua lui Cuza. A cautat, deci, taranul sa vanda laptele la un bacan, despre care se spunea ca n-ar fi tocmai-tocmai cinstit si ca vinde cu ocaua mica, iar nimeni nu-l putea prinde cu inselaciunea.

- Jupane negustor, nu-ti iau bani, s-a tocmit taranul, ci ne invoim ca la sase ocale de lapte sa-mi dai o oca de untdelemn.- Bine, a primit negustorul, clipind smecher din ochi.A luat de pe tejghea ocaua mare, ocaua lui Cuza, si-a masurat laptele: douazeci si patru de ocale. A socotit ca trebuie sa plateasca, in schimb, patru ocale de untdelemn.- Cauta sa-mi masori drept, cu aceeasi oca, a staruit taranul.Nu se poate, ca-i plina de lapte. Iti masor cu asta! Si a scos de sub tejghea alta oca.- Pai, ocaua asta-i mai mica, a zis taranul.Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca si gata!

Atunci, taranul a scos caciula din cap, a lepadat sumanul si s-a aratat in tunica albastra, cu epoleti auriti, ca un domnitor. Negutatorul a inlemnit. De multa uimire a scapat ocaua din mana.- Ei, negustorule, mai zici si-acum ca nu te-am prins cu ocaua mica?- Nu mai zic, Maria-Ta! ... Iertare, mila prea bunule ...Cuza-Voda a poruncit sa-i lege de gat cele doua ocale si sa-l poarte pe uliti, sa afle lumea ca a cautat sa insele cumparatorii.-Sa ridice ocalele pe rand, sa le arate lumii si sa spuna tare cu care va vinde si cu care n-are sa mai vanda de-aici incolo.

Strajuit de slujitori domnesti, negutatorul mergea pe uliti, ridica ocaua mica si striga cat ii tinea gura:- Cu asta, nu!Apoi, ridica ocaua mare si striga si mai tare:

- Cu asta, da!Si asa l-au plimbat slujitorii domnesti prin tot targul: Cu asta, nu! ... Cu asta, da! ... Si i-a fost de ajuns aceasta plimbare ca sa se faca om cinstit.

Nastratin Hogea si snoavele sale ( II )

Timur şi oglinda

Odată, Timur îl chemă pe Nastratin şi îi mărturisi că este foarte trist pentru că arată aşa de urât. Şi spunând asta, luă o oglindă, se privi şi începu să plângă.

Atunci Nastratin se puse pe un jelit şi pe un urlet de durere, din care nu se mai oprea.

Timur, neştiind ce să mai creadă, se opri din plâns şi-l întrebă pe Nastratin ce l-a apucat.

– Dacă tu ai plâns că te-ai privit doar o dată în oglindă, dar eu care te văd tot timpul?Cum şi-a pierdut Hogea copilul

Odată, Hogea îşi luă băiatul de mînă şi porni la târg.

Aici, furat de forfota şi de minunăţiile din târg, uită de băiat şi îl târî după el în neştire, căscând gura.

La un moment dat, copilul, obosit, ceru să fie luat pe umeri de tatăl său. De la o vreme, nemaiauzind glasul copilului, Nastratin se sperie, crezând că l-a pierdut. Începu să-l caute prin târg şi-l căută o zi întreagă, până când, în cele din urmă, copilul, văzând pe o tarabă halva, îl rugă să-i cumpere şi lui o bucată.

– Da de ce nu mi-ai cerut până acum? îl mustră el.Nu te-aş mai fi căutat toată ziua.

– N-am vrut să te supăr când mă căutai, îi răspunse copilul.

Fesul şi cititul

Un om primi o scrisoare trimisă din Bagdad şi-l rugă pe Hogea să i-o citească.

– Nu o pot citi, spuse Hogea, pentru că nu este scrisă în limba noastră.

Omul se supără:

– Nu îţi este ruşine, Hogea, degeaba mai porţi fesul dacă nu ştii să citeşti nici o scrisoare.

Fu rândul Hogii să se supere. Îşi scoase fesul şi îl trânti omului în cap.

– Na, acum citeşte tu, dacă crezi că fesul te face să fii mai isteţ decât alţii.

Când nu eşti dispus să dai

Un vecin îi ceru Hogei o sfoară. Hogea se făcu doar că o caută, intră în casă şi ieşi repede, spunând:

– N-am de unde să-ţi găsesc sfoară, pentru că nevastă-mea a întins pe ea făina.

Vecinul, mirat, îi răspunse:

– Cum să întindă făina pe sfoară, cine a mai auzit aşa ceva?

Hogea îi răspunse:

– Dacă îţi spuneam că nu vreau să ţi-o dau, te-ai fi supărat. Aşa că, mai bine mirat, decât supărat.

Ce zi e azi?

Odată, Hogea a pornit în pelerinaj. Ajungând în satul vecin, cineva il întrebă:

– Ce zi este astăzi?

– Nu ştiu, răspunse Hogea, eu nu sunt din acest sat, ca să pot şti ce zi e la voi.

Haina îl face pe om

Mergând la o petrecere îmbrăcat cu hainele lui jerpelite, Nastratin n-a fost deloc luat în seamă , ba, mai mult, fu aşezat în coada mesei.

Peste un timp, mergând din nou în casa aceea, dar îmbrăcat de data asta cu haine scupe, fu tratat cu plecăciuni şi pus în capul mesei, apoi servit cu toate bunătăţile.

Văzând această deosebire în felul de a fi primit şi omenit, Hogea luă poala hainei celei noi şi o înmuie rând pe rând în toate felurile de mâncare. Gazdele, nedumerite, îl întrebară pe Hogea, de ce face asta.

– Păi, când am venit cu hainele cele vechi, nu v-aţi uitat la mine, iar acum nu ştiţi ce să-mi daţi, pentru că am haine noi. Deci e meritul lor şi atunci să aibă cinstea să se înfrupte şi ele din mîncare.

La moartea măgarului

La moartea nevestei sale, sătenii veniră să-l consoleze pe Hogea, deşi acesta nu se arăta prea îndurerat.

– Asta a fost voinţa lui Allah, se lamentau ei, nu te lăsa răpus de durere. O să-ţi găsim noi o femeie mai tânără ţi mai frumoasă.

La câteva luni după aceea, lui Hogea îi muri şi măgarul, ceea ce îl întristă de moarte.

Atunci sătenii, nemaiputând răbda felul de a fi al lui Hogea, îl luară la rost:

– Dar bine, Hogea, la moartea măgarului toată lumea vede că suferi mai mult decât la moartea nevestei. Nu ai pic de ruşine?

Nastratin le-a răspuns:

– Lesne de înţeles. Când mi-a murit nevasta, prieteni şi săteni, aţi venit la mine, şi mi-aţi zis că o să-mi găsiţi altă nevastă, mai tânără şi mai frumoasă; dar când mi-a murit măgarul, nimeni nu mi-a spus să nu-mi fac griji că o să-mi cumpăraţi un alt măgar, mai tânăr şi mai puternic decât cel care mi-a murit. Pentru asta plâng mai mult după măgar decât după nevastă!

Nastratin Hogea si snoavele sale ( I )

Nastratin copil

În copilărie, un vecin îl întrebă pe Nastratin:

– Măi, Nastratine, care din voi doi este mai mare, tu, sau fratele tău?

– Anul trecut, mama zicea că fratele meu este cu un an mai mare decât mine; anul ăsta cred că avem amândoi aceeaşi vârstă.

Hoţul şi Nastratin

Într-o noapte, un hoţ veni să fure lucrurile lui Nastratin care, simţind, se prefăcu adormit, până ce hoţul, rând pe rând, îi luă toate lucrurile. Nastratin rămase cu casa goală.

Atunci se sculă şi în plină noapte, hoţul se trezi cu Hogea la uşă.

– Ce te-a apucat, Hogea, de mă vizitezi în miezul nopţii?

– Păi ce rost mai avea să-mi muţi toate lucrurile, dacă nu voiai să locuiesc şi eu la tine?

Cerceii zgomotoşi

Un vecin veni cu noaptea în cap şi-l întrebă pe Nastratin ce se întâmplase noaptea trecută de se auzise aşa scandal în casa lui.

– M-am certat cu nevastă-mea, iar zgomotul mare pe care l-ai auzit l-au făcut cerceii ei când s-au rostogolit pe scări.

– Ce spui tu, Hogea, cine a mai auzit ca nişte cercei să facă aşa mare zgomot?

– Bine, bine, recunoscu Hogea, e adevărat că odată cu cerceii s-a rostogolit pe scări şi nevastă-mea.

La baie

Lui Nastratin îi plăcea să stea în compania tinerilor. Adesea el se lăsa a fi ţinta glumelor lor.

Aceiaşi tineri, puşi pe şotii, îl însoţiră odată pe Hogea la baie, unde se aşezară cu toţii ghemuiţi, pe vine, ca şi cum ar fi fost nişte găini pe cuibar. Cum tinerii aduseseră în taină cu ei ouă, când se ridicară, de sub ei apărură ouăle. Nastratin, care pricepuse gluma, nu se lăsă mai prejos şi începu să strige:”Cucurigu!” şi le spuse tinerilor:

– La atâtea găini era necesar şi un cocoş.

Papucii Hogei

Într-o zi veniră la Hogea mai mulţi tineri puşi pe şotii. Ei îi cerură să se urce în copacul din faţa şcolii, dar mai întâi să-şi scoată papucii. Se gândiseră, blestemaţii, să-i fure papucii, să-şi râdă de el.

Hogea se învoi să se urce în copac, dar îşi luă papucii subţioară.

– La ce îţi trebuie papucii cu tine? îi ziseră ei. Or să te împiedice la căţărat.

– Dragii mei, m-am gândit că din vârful copacului s-ar putea să găsesc un drum mai uşor să ajung acasa.

Hogea privighetoare

Într-o zi, Hogea intră într-o livadă străină şi începu să înfulece la piersici.

– Ce faci, omule, în grădina mea? strigă stăpânul livezii.

– Ce să fac, sunt o biată privighetoare, zise Hogea încercând să imite o privighetoare răguşită.

– Ce cîntec mai e şi ăsta?

– De privighetoare începătoare, îi răspunse Hogea.

Predica pe fugite

Într-o zi, Hogea fugea pe uliţă, citind pe nerăsuflate o predică. Miraţi, consătenii îl întrebară ce mai e şi cu trăsnaia asta. Nu mai văzuseră niciodată un hogea citind în fuga mare pe drum.

– Fug pentru că vreau să mă conving cu propriile mele urechi până unde se aude predica.

Cei care ştiu să le spună si celor care nu ştiu

Odată, la moscheie, Hogea îi întrebă pe credincioşii adunaţi acolo:

– Ştiţi ce vreau să vă spun, oameni buni?

– Nu ştim, răspunseră ei.

– Dacă nu ştiţi, nici nu vă mai spun nimic.

Nu mult după aceasta îi întrebă din nou pe cei veniţi la rugăciune:

– Ştiţi ce vreau să vă spun, oameni buni?

– Aceştia, amintindu+şi ce li se întâmplase ultima dată au răspuns:

– Ştim, cum să nu ştim?

– Dacă ştiţi, ce rost are să vă mai spun, oameni buni?

Veni şi a treia oară şi îi întrebă pe cei adunaţi:

– Ştiţi ce vreau să văspun?

Atunci jumătate au răspuns că ştiu şi jumătate că nu ştiu.

– Bine, oameni buni, cei care ştiu, să le spună şi celor care nu ştiu.