Download - INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Transcript
Page 1: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

TEMATICA PRELEGERILOR

ANUL II SEMESTRUL II

Titular curs: Prof.dr.Eva Mârza

OBIECTUL DISCIPLINEI

Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au dezvoltat prin intermediul diferitelor faze evolutive

ale cercetărilor istorice. Istoria în evoluţia ei a utilizat diferite discipline secundare –

ajutătoare care acum la rândul lor formează Ştiinţele auxiliare ale istoriei. Având în vedere

metodele de cercetare, dar şi realitatea istorică, izvoarele istorice care au dat naşterea ştiinţelor

auxiliare ale istoriei se împart în două grupuri mari: cele orale şi cele de cultură materială. În

contextul de faţă ne interesează izvoarele având la bază cultura materială între care şi

izvoarele scrise.

Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au dezvoltat o dată cu progresul metodelor de lucru ale

istoriei, îmbunătăţindu-şi treptat şi propria metodologie. Principalele ştiinţe auxiliare ale

istoriei sunt: Paleografia, Bibliologia, Codicologia, Arhivistica, Diplomatica, Epigrafia,

ocupându-se de izvoarele scrise pe diferite materiale suport de la cele adiacente moi până la

suportul litic. Sigilografia, Heraldica şi Genealogia sunt discipline înrudite cu mai multe

dintre Ştiinţele auxiliare (Arhivistica, Diplomatica, Istoria cărţii etc.). Numismatica se află la

intersecţia intereselor specialiştilor în numismatică, arheologie, dar şi celor ce studiază

evoluţia scrisului. Urmează Muzeologia şi Arheologia, prima ocupându-se de ocrotirea

patrimoniului descoperit de cea de a doua, dar şi de celelalte preocupări ale istoricilor.

Cronologia şi Metrologia stau la baza cercetării istorice şi contribuie la investigarea şi

sistematizarea vechilor sisteme de măsurare.

Între Ştiinţele auxiliare ale istoriei de care nu ne vom ocupa în contextul de faţă fac

parte Papyrologia, Cripotgrafia, Grafologia, Filigranologia, dar şi Geografia istorică,

Demografia istorică ş.a.

Page 2: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

CONTINUTUL DISCIPLINEI

Introducerea în Ştiinţele auxiliare ale istoriei este un curs obligatoriu cu durata de un semestru

şi 7 seminarii. Cursul este conceput în 14 teme principale, câte un curs este dedicat câte

unei discipline auxiliare pe care trebuie să le parcurgă studenţii de la cele trei specializări

în istorie (arheologie, politologie, muzeologie). Cursurile sunt ordonate conform

materialului suport, de la cele care se ocupă de materiale scrise sau păstrate pe suport

adiacent moale până la materialele litice. Fiecare disciplină are o prolegomenă care

priveşte formarea ei, istoricul şi istoriografia problemei respective. Ştiinţele auxiliare au

drept obiectiv contribuţia la formarea concepţiei istorice a studentului.

Principalele ştiinţe auxiliare studiate sunt: Bibliologia (istoria scrisului, a cărţii,

biblioteconomia şi bibliografia), Codicologia, Paleografia, Arhivistica, Sigilografia,

Heraldica, Diplomatica, Muzeologia, Arheologia, Epigrafia, Numismatica, Genealogia,

Metrologia, Cronologia.

Test de autoevaluare la Ştiinţele auxiliare ale istoriei An. II, sem.II.

1. Istoria suportului de scriere (papirus, pergament, hârtie).

2. Evoluţia tehnicii tiparului până la Gutenberg.

3. Enumeraţi principalele tipuri de bibliografie. Daţi 5 titluri de bibliografii.

4. Descrieţi Codex Aureus din Biblioteca Batthyaneum de la Alba Iulia.

5. Care este ordinea operaţiunilor în activitatea arhivistului.

6. Ce este IDR-ul, care este modul de organizare, cu ce se ocupă.

7. Ce reforme ale calendarului cunoaşteţi?

8. Care sunt cele 5 pricipale obiective ale studiului numismaticii? Scurtă descriere.

9. Numiţi părţile documentului istoric.

10. Numiţi 10 tipuri de muzee. Exemplele din ţară sau din străinătate.

Fiecare răspuns se punctează cu 1 punct. Total 10 puncte.

Bibliografia: (edficatoare pentru toate discipline studiate)

Dicţionar al Ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie,

heraldică, paleografie, sigilografie, Bucureşti, 1982.

Edroiu, Nicolae, Introducere în Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, 1992.

2

Page 3: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

L`Histoire et ses methodes, Paris, 1971.

Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon. Vadamecum pentru editori, ziarişti,

tipografi, bibliotecari, librari, documentarişti, arhivişti, muzeografi, profesori şi studenţi,

/Bucureşti/, 1992.

Bibliologia (istoria scrisului şi a tiparului, a suportului de scriere, bibliotecile

Antichităţii).

Bibliologia (biblioteconomia, bibliografia, bibliofilia, clasificarea zecimală).

Codicologia.

Paleografia.

Arhivistica.

Diplomatica.

Sigilografia.

Heraldica. Genealogia.

Epigrafia.

Cronologia.

Arheologia.

Numismatica.

Metrologia.

Muzeologia.

TEMATICA SEMINARIILOR

Primele biblioteci şi primii bibliofili. Scrierile antichităţii: fazele premergătoare ale

scrierii, scrierea pictografică, ideografică, fonetică. Istoria suportului de scriere. Istoria

descoperirii tiparului (Johanes Gutenberg).

Bibliografie:

Matei, H.C.: Cartea un călător milenar, /Bucureşti, 1964/.

Duţă, Victor, Călătorie în lumea scrierii şi tiparului, Bucureşti, 1988.

Olteanu, V., Din istoria şi arta …, passim.

Flocon, Albert, Universul cărţilor, Bucureşti, 1976.

Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, /Bucureşti, 1964/.

Geck, Elisabeth, Gutenberg şi arta tiparului, Bucureşti, 1979.

3

Page 4: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

În cadrul prelegerii nr.2: vizitarea unei biblioteci publice (universitare, municipale,

şcolare), urmărirea din punct de vedere tehnic ale fişierelor bibliotecii, fişei propriu-zise

de catalog. În lucrări de specialitate sunt publicate bibliografii selective sau exhaustive

pe teme diferite. Trebuie urmărit sistemul de bibliografiere abordat de specialişti.

Dicţionar al Ştiinţelor speciale …, passim.

Olteanu, V., Din istoria şi arta …, passim.

Codicologia; Codexul – cartea manuscrisă europeană şi slavo-română. Manuscrisele

medievale din Biblioteca Batthyaneum, Alba Iulia, din Biblioteca Brukenthal, Sibiu;

manuscrise româneşti.

Bibliografie:

Olteanu, V., Ibidem;

Damian P.Bogdan, Despre codicologie, în Revista arhivelor, IX, 1966, nr.1, p.63-89; nr.2,

p.49-65.

Simonescu, Dan, Codex Aureus, Bucureşti, 1972.

Idem, Codex Burgundus, Bucureşti, 1975.

Flocon,A., Ibidem.

Biblioteca Batthyaneum, Bucureşti, 1957.

Ştrempel, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti, 1959.

Evoluţia paleografiei. Bazele paleografiei latine şi chirilice care vizează alfabetele

fonetice latin şi chirilic.

Bibliografie:

Jakó, Sigismund, Manolescu, Radu, Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti, 1971.

Bogdan, P.Damian, Din paleografia slavo-română, în Documente privind istoria României.

Introducere I, /Bucureşti/, 1956, p.81-168.

Vârtosu, Emil, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, 1968.

Puia, Daniel, Fonturile true type. De la hieroglife la scrierile digitale, Bucureşti, 1996, p.16-

59.

Arhivistica. Istoricul arhivisticii universale şi româneşti. Activitate în arhivele naţionale,

organizarea, ocrotirea, valorificarea fondurilor arhivistice.

Bibliografie:

Sacerdoţeanu, Aurelian, Arhivistica, Bucureşti, 1971.

4

Page 5: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Idem, Arhivistica de peste hotare de după al doilea război mondial, în Revista arhivelor,

1958, nr.2, p.117-159.

Revista arhivelor 1990-2000.

Diplomatica. Istoricul diplomaticii. Actul diplomatic cu valoare juridică. Forma actelor.

Analiza documentului.

Bibliografie:

Documente privind istoria României. I, II, Bucureşti, 1956 (DIR). (Francisc Pall, Damian

P.Bogdan

Albume de documente editate de Arhivele Naţionale ale României sau de alte instituţii

păstrătoare.

Sigilografia. Istoricul sigilografiei. Descrierea sigiliilor. Sigilografia transilvană.

Bibliografie:

Jakó, Sigismund, Sigilografia cu referire la Transilvania (până la sfârşitul secolului al XV-

lea), în DIR, Introducere, II, p.561-619.

Vârtosu, Emil, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în DIR, Introducere, II, p.333-

537.

Dogaru, Maria, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor Statului, Bucureşti, 1984.

Heraldica. Istoricul şi periodizarea heraldicii. Colecţionari.

Bibliografie:

Cernovodeanu, Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti 1977.

Theodorescu, Răzvan, Întrepătrunderea dintre istorie, artă şi cultură reflectate de izvoarele

heraldice şi sigilare, în Revista arhivelor, 1982, nr.2, p.184-185.

Sturdza-Săuceşti, Marcel, Heraldica. Tratat tehnic, Bucureşti, 1974.

Genealogia. Importanţa şi istoricul disciplinei.

Bibliografie:

Sion, Constantin, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contemporane. Boierii Moldovei,

Bucureşti, 1973.

Gorovei, Ştefan, Cantemireştii. Eseu genealogic, în Revista arhivelor, 1973, nr.3, p.481-512.

Epigrafia. Istoricul epigrafiei. Epigrafia romană. Epigrafia medievală.

Inscripţiile Daciei Romane, în colecţia Inscripţiile antice din Dacia şi Scithia Minor,

Bucureşti, 1975 - (în special Russu, I.I., Însemnătatea şi dezvoltarea epigrafiei, în Dacia,

vol.I, p.33-63.)

5

Page 6: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Elian, Alexandru, Introducere la Inscripţiile medievale ale României, Bucureşti, 1965

Pippidi, Andrei, Alţi anticari şi epigrafişti români din din secolul XIX-lea: de la

Kogălniceanu la Bălcescu, în Studii clasice, XII, 1970, p.241-246.

Edroiu, Nicolae, Note de epigrafie româno-chirilică. I-II, în AMN, 1975, XII, p.259-263;

1976, XIII, p.393-397.

Cronologia. Cronologia istorică. Sărbătorile religioase fixe şi mobile. Datarea textelor

scrise.

Drimba, Constantin, Timpul şi măsurarea lui, Bucureşti, 1952.

Ionaşcu, Ion, - Páll, Francisc, Elemente de cronologie, în DIR, Introducere I, …, p.387-481.

Arheologia. Istoricul şi istoriografia disciplinei. Ramurile principale ale arheologiei.

Choay, Françoise, Alegoria patrimoniului, Bucureşti, 1998.

Rachet, Guy, Universul Arheologiei, I-II, Bucureşti, 1977.

Ceram, C.W., Zei, morminte, cărturari, Bucureşti, 1968.

Numismatica. Istoricul monedei şi al numismaticii. Cercetare numismatică şi

valorificarea ei.

Kiriţescu, C.C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Bucureşti, 1964.

Preda, Constantin, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973.

Cataloage numismatice.

Metrologia. Sisteme de măsurare în diferite perioade istorice.

Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României,

Bucureşti, 1971.

Valeriu, Ruxandra, Metrologie, I, Bucureşti, 1983.

Muzeologia. Istoricul muzeelor şi a muzeologiei. Legislaţia românească. Muzeografia.

Nicolescu, Corina, Muzeologia generală, Bucureşti, 1975.

Opriş, Ioan, Protejarea mărturiilor cultural artistice, din Transilvania şi Banat după Marea

Unire, Bucureşti, 1988.

Idem, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, 1995.

Petranu, Coriolan, Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Trecutul

prezentul şi administrarea lor, Bucureşti, 1922.

Revista muzeelor.

Prelegerea nr.1.

6

Page 7: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Bibliologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul cărţii ca fenomen al vieţii

sociale. În cadrul bibliologiei regăsim două grupuri de discipline:

Cele care au ca obiect istoria cărţii: istoria scrisului, a tiparului.

Discipline ce se ocupă de biblioteconomie, clasificarea cărţilor în scopul catalogării,

bibliografie, informatică.

Termenul de bibliologie derivă din limba greacă biblos şi logos (carte şi vorbire).

Gândul ne duce şi la Cartea Cărţilor – la Biblia. Despre preocupări în bibliologie aflăm de la

Gabriel Peignot din lucrarea sa Dictionnaire raisonné de bibliologie apărută la Paris în anul

1802-1804. Dar, încă în secolul al XIV-lea, Richard de Bury se apropie de termenul analizat

prin tipărirea tratatului numit Philobiblon (a circulat mai întâi în forma de manuscris) tipărit

în perioada incunabulară la Köln în anul 1473.

Din secolul al XIX-lea cartea şi preocupările legate de carte, mai ales cea tipărită, erau

tema principală a primei conferinţe de specialitate organizate la Bruxelles în anul 1895. Cu

aceeaşi ocazie a fost înfiinţat şi Institutul internaţional de bibliografie condus de renumitul

specialist Paul Otlet. El este şi autorul unui ghid destinat bibliotecarilor Manuel de la

bibliothèque publique. Specialiştii vremii caută în secolul al XIX-lea terminologia corectă în

domeniu, deocamdată confundându-se termenul cu cel de bibliografie. Erudiţii români au

întrebuinţat termenul de bibliografie prin B. P. Haşdeu în sensul bibliologiei la 1863 la Iaşi.

Bibliologia ca ştiinţa şi-a câştigat un loc important între ştiinţele auxiliare şi se

studiază la toate nivelele în lume. Dintre cele mai vechi şcoli amintim École des chartes din

Paris înfiinţată la 1880 sau alta de la Göttingen din anul 1886.

Cronologic abordând problematica bibliologiei ne vom ocupa pe scurt şi selectiv de

istoria scrisului. (Istoria scrisului, a cărţii manuscrise şi a tiparului face obiectul unui curs

special.)

La originea scrisului stă omul, vorbirea şi activitatea organizată – munca. Scrierea a

apărut în epoca paleoliticului, omul crezând că ea este un dar al zeilor. În ţările scandinave

patronul scrierii a fost zeul Odin, la egipteni Thot, chiar zeiţa Seşat, la greci, pe urmă la

romani Hermes – Mercur. În această fază omul desena imagini din viaţa sa, animale, arme, pe

pereţii peşterilor, pe piatră, os, coajă de copac şi pe alte materiale. Acest demers nu era

altceva, decât o înşirare a obiectelor cu scopul de a reda imaginea lor, o reprezentare

artistică.

O fază premergătoare a scrierii persistă adesea în domeniul comunicării şi în

timpurile apropiate nouă. Atunci, când omul doreşte să transmită o informatie, un gând, el va

7

Page 8: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

folosi obiectele simbol: creangă verde ca simbol al prieteniei, porumbelul alb – pacea, steag

alb – armistiţiu. Semnele mnemotehnice reprezintă o altă metodă de transmitere a mesajelor

sau de ţinere a socotelilor: noduri pe fâşii de piele pentru măsurarea timpului, răbojurile

pentru ţinerea socotelilor, marcarea animalelor de către proprietari. Indienii din America de

Nord şi Sud au folosit aşa numitele quipu sau wampumuri – coliere din scoici sau mărgele

colorate, curele împletite în diferite culori, toate reprezentând obiecte, simboluri, mesaje.

Prima fază a scrierii a fost numită pictografia sau scriere figurativă. Această scriere se

remarcă atunci, când scopul artistic se îndepărtează suficient de cel de comunicare. Prin

desene reprezentând o succesiune de idei se redă, de fapt, o succesiune de substantive. Nu

există o legătură – un verb între ele. Scrierea pictografică este una subiectivă, sensul

mesajului poate fi “tradus” în mai multe sensuri. Conţinutul mesajului va fi dedus, mai puţin

citit.

Scrierea ideografică reprezintă o fază intermediară de exprimare în scris, între

pictografie şi scriere fonetică. Scrierea ideografică (Ideenschrift) se exprimă în ideograme:

cuvinte, noţiuni, idei. Evoluţia scrierii este direct proporţionată cu dezvoltarea societăţii, vieţii

economice. Sistemele ideografice stabilesc o legătură directă între semnul scris şi vorbire.

Scrierea ideografică cuprinde tot mai numeroase grafeme, ceea ce face tot mai greu accesibilă

această scriere. Din forma sa iniţială de desen, ideogramele se dezvoltă în silabe, primind

treptat valoarea fonetică a primei silabe a cuvântului pe care îl reprezenta (exemple teoretice:

silaba “şa” s-ar fi putut dezvolta din desenul şarpelui, silaba “ca”, din desenul unei case,

silaba “to”, din desenul unui toiag etc.). Cu scrierea se ocupau preoţii şi scribii, scrierea

devenind treptat o meserie. Scrierea chineză sau japoneză a rămas la nivelul scrierii

ideografice, la fel ca şi scrierea aztecă care se opreşte la momentul descoperirii Americii.

În viaţa noastră de zi cu zi se utilizează de asemenea multe semne ideografice. Le

găsim în mersul trenurilor, semnele de circulaţie, în geometrie, fizică, pe hărţile geografice

etc.

Faza superioară a scrierii este scrierea fonetică. În scrierea fonetică fiecare grafem

reprezintă un sunet al vorbirii. Scrierea fonetică s-a dezvoltat lent sub influenţa fenicienilor.

La ei se dezvoltă mai întâi scriere protofeniciană în jurul anului 1600 a. Ch. şi va ajunge la

apogeu în jurul anului 500 a. Ch. Scrierea feniciană a fost o scriere consonantică din care au

lipsit vocalele. Numărul grafemelor din scrierea feniciană nu era unic pentru diferite perioade

şi zone, se mişca între 35 – 22 de grafeme.

Fenicienii au fost mari navigatori şi negustori, ei au contribuit la răspândirea scrierii în

zone de contact ale civilizaţiei lor. Cei mai apropiaţi şi primii care au preluat acest sistem de

8

Page 9: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

scriere au fost grecii care vor adăuga acestei scrieri vocalele şi de la ei scrierea fonetică se va

răspândi prin Imperiul roman în întreagă lume.

În paralel cu evoluţia scrierii se dezvoltă şi suportul purtător de scriere care a

influenţat în toate epocile forma scrierii. Unul dintre cele mai vechi suporturi de scriere a fost

materialul litic – piatra. Durabilităţii pietrei îi datorăm păstrarea informaţiilor despre cele mai

vechi popoare. Piatra poartă inscripţii pictografice şi ideografice (babiloniene, egiptene:

hieroglifice şi hieratice etc.), dar şi cele scrise cu alfabetul grecesc sau latin. Textele cioplite

în piatră sau marmură ar putea acoperi mii de pagini de carte, dar nu au putut suplini cartea.

Inscripţiile pe piatră sau epigrafice cuprind decrete, legi, imnuri, texte votive sau funerare, se

află în cele mai multe cazuri într-un singur exemplar şi pot fi citite de trecători.. Chiar dacă

ele nu îndeplinesc condiţiile de bază care definesc cartea, trebuie să le avem în vedere, ele

aflându-se în locurile publice puteau fi citite de toţi. Istoria scrisului nu se ocupă, însă, de

inscripţii cioplite în piatră, de acestea se ocupă epigrafia.

Un alt material folosit drept suport pentru scriere a fost lutul din Mesopotamia.

Popoarele care au trăit pe acest teritoriu îşi confecţionau din lut mici tăbliţe, pe care, după ce

le umpleau cu texte scrise, le uscau la soare sau le ardeau în cuptoare. Lutul a fost, după

piatră, cel mai popular şi ieftin suport de scriere, de aceea cărţile de lut s-au păstrat într-un

număr impresionant pe teritoriul aflat între Eufrat şi Tigru. Scrierea cea mai răspândită în

această zonă a fost scrierea cuneiformă (cuneus în limba latină înseamnă cui).

Tăbliţele din lemn sau metal, tăbliţele cerate s-au folosit în cadrul multor culturi, în

diferite perioade. Un suport de scriere special a fost realizat din frunze de palmier special

preparate, lustruite, tăiate şi cusute, acestea primeau în final forma unor jaluzele ori evantaie.

Papirusul – charta papyri a fost un material folosit pentru scriere în Egipt, unde, în Delta

Nilului creştea această plantă care se exporta şi din care se prepara, mai ales, papirusul, încă

din mileniul IV a.Ch. Tehnologia confecţionării papirusului a descris-o amănunţit Plinius cel

Bătrân în Istoria naturală. Interesant este, că un cercetător francez, Auguste Dureau a

confecţionat după reţeta dată de Plinius foile de papirus care semănau cu cele egiptene. Foile

de papirus aveau de obicei 20-25 cm lăţime şi 30 cm lungime. Aceste foi se lipeau în fâşii

care puteau ajunge la lungimea de 18–20 m. Papirusul era de culoare alb-gălbuie şi se scria,

de regulă, numai pe o faţă. Foile scrise se rulau şi se păstrau în suluri. Cărţile scrise pe papirus

aveau multe din însuşirile cărţii.

O dată cu apariţia noului suport pentru scriere, moale şi perisabil, papirusul, pergamentul şi

hârtia, scrierea îşi va schimba ductul. Se va rotunji treptat şi va primi aspectul scrierii de

astăzi.

9

Page 10: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Pergamentul (membrana) apare ca o necesitate, în momentul în care Egiptul va opri

exportul de papirus. Pergamentul se obţine din pielea animalelor (măgar, oaie, viţel, iepure),

special prelucrată, cel mai scump şi în acelaşi timp şi cel mai fin pergament rezulta din

prelucrarea pielei obţinute din animale nenăscute. Pergamentul a fost un material de scriere de

lux, înbunătăţindu-se mereu metodologia prelucrării pieilor de animale. Pergamentul se

foloseşte în plin Evul Mediu pentru scrierea celor mai preţioase codexuri sau acte oficiale.

Iniţial, el apare în Asia Mică în jurul anului 190 şi primeşte denumirea localităţii Pergam.

Legenda despre hârtia de China indică ţara de care se leagă invenţia fabricării hârtiei.

Numele inventatorul care a intrat în istorie prin invenţia sa este Ţai Lun şi data este cca. anul

105. După izvoarele chinezeşti Ţai Lun a realizat hârtia sa prin prelucrarea cârpelor vechi,

cânepei destrămate, plaselor vechi de pescar etc. Ţai Lun a perfecţionat, de fapt, doar un

procedeu mai vechi de confecţionare a hârtiei de mătase cunoscute în China încă în secolul II

a. Ch. Arabii au fost aceia care au transmis Occidentului meşteşugul producerii hârtiei.

Una din preocupările importante ale erudiţilor, filologi sau istorici a fost descifrarea

scrierilor vechi. Dintre aceştia trebuie menţionat francezul François Champollion care la

începutul secolului al XIX-lea a reuşit să descifreze o parte din hieroglifele egiptene. O

contribuţie la descifrarea hieroglifelor a constituit descoperirea celebrei pietre de la Rosette cu

cele trei inscripţii în scriere hieroglifică, demotică şi greacă. Existenţa textului grecesc a

contribuit la descifrarea numelor regilor aflate în cartuşe. În aceeaşi situaţie se află textul

bilingv de pe obeliscul de la Philae.

La descifrarea scrierii cuneiforme au luat parte numeroşi savanţi, începând cu Pietro

della Valla, la 1621, Carsten Niebuhr, la 1765 vizitând capitala Persiei, Persepolis şi nu în

ultimul rând profesorul de limbi clasice Georg Friedrich Grotefend.

Putem pune şi problematica privind istoria scrierii chineze care este cea mai trainică

scriere cu o reală continuitate în timp.

Istoria cărţii manuscrise va fi tratată în capitolul dedicat codicologiei.

Istoria tiparului.

Tradiţia istorică îl aşează pe Johanes Gutenberg pe postamentul inventatorului

tiparului. Istoricul trebuie să aibă, însă, în vedere şi existenţa unor matriţe primare cu care

meşterii îşi imprimau sigla proprie pe obiecte ieşite din ateliere meşteşugăreşti încă din

vremurile antice (Mesopotamia, Egipt, China şi altele). Aceste matriţe, sigle, ştampile

autentificau originalitatea produsului, se aplicau, spre exemplu, în lutul moale al vaselor de

olari, pe cărămizi romane, pe opaiţe etc. În China se imprimau prin presare ornamente

10

Page 11: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

colorate pe mătase, dar se şi ciopleau în piatră ornamente sau mici texte care se imprimau pe

foi de hârtie.

Din Orient se aduce în Europa xilogravura (xilon=lemn, graphein=scriere). Placa de

lemn se sculptează cu cele mai diferite imagini în negativ (în oglindă), după aceea se întinde

tuşul peste imagine şi se imprimă pe hârtie. Foile volante astfel realizate puteau fi legate în

mici caiete şi formează primul nucleu de carte. Astfel de procedeu se numeşte tipar în bloc

sau tipar tabelar şi se folosesc pe parcursul Evului Mediu. Foarte răspândite în epocă erau

cărţile de joc, care în prima fază se foloseau pictate de mână, după răspândirea tiparului în

bloc sau a xilogravurii ele vor fi tipărite prin această nouă metodă. Cărţile de joc tipărite în

Evul Mediu nu s-au păstrat până la noi, dar se vorbeşte despre ele în documente

contemporane prin care se interzicea imprimarea lor, jocul de cărţi fiind interzis în diferite

perioade ale acestei epoci.

Atestate documentar sunt câteva produse realizate prin intermediul xilogravurii din

regnul bisericesc, imaginile sfinţilor, scene biblice. Până astăzi s-au păstrat datorită faptului că

au fost închise în coperţile cărţilor două imagini din această categorie, Madonna din Bruxelles

datată cu anul 1418 şi Sfântul Christophor din 1423 care conţine şi un scurt text tipărit.

Aceste gravuri au fost imprimate pe hârtie.

Hârtia s-a folosit la început numai pe o faţă, mai târziu, pe ambele feţe. În prima fază

xilogravurile se executau numai în alb şi negru, mai târziu ele vor fi policrome. Din aceeaşi

categorie a foilor volante face parte Biblia pauperum sau Biblia săracilor. Această Biblie într-

o foaie sau două înlocuia în casele oamenilor de rând luxoasele Biblii manuscrise sau tipărite

şi erau gustate de populaţie.

Din domeniul ştiinţific, prin tipar în bloc s-a imprimat spre exemplu Gramatica limbii

latine lui Aelius Donatus care va cunoaşte ulterior zeci de ediţii tipărite.

Aceste proceduri de cioplire a matriţelor în piatră sau în lemn erau imprecise,

complicate şi imprimarea a durat mult, mai ales, dacă ne gândim la nevoia stringentă a

multiplicării cărţilor. Copierea de mână a cărţilor era scumpă şi dura de asemenea prea mult,

nu mai corespundea nevoilor evoluţiei ştiinţei şi tehnicii.

Johanes Gensfleisch numit Gutenberg s-a născut în oraşul german Mainz sau Maienţa,

nu cunoaştem anul naşterii, probabil în 1397 sau 1399. Un centru comercial şi meşteşugăresc,

Mainz-ul a adăpostit şi susţinut, cel puţin la început, una din cele mai revoluţionare invenţii

din evoluţia omenirii, descoperirea tiparului cu litere mobile.

Este sigur, că Gutenberg a cunoscut mai vechile şi mai primitive tehnici de imprimare

a imaginilor şi a textelor scurte. El era de profesie bijutier, meseria care a contribuit la

11

Page 12: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

preocuparea lui de viaţă – tipărirea cărţilor. Johanes Gutenberg a descoperit metodologia

turnării literelor metalice printr-o procedură complicată care s-a folosit în multe tipografii

până nu de mult. La aceasta se adaugă o nouă reţetă de cerneală sau deja tuş tipografic,

pentru că vechea cerneală folosită în arta scrierii cu mâna nu era compatibilă cu metalul

literelor. În final el va adapta teascul în presă tipografică. (De consultat bibliografia indicată

pentru seminarii.)

Literele metalice puteau fi turnate într-un mare număr, ele erau aşezate în cutii de zeţar

(Setzkasten), zeţarii sau culegătorii aşezau litere conform textelor manuscrise în matriţe care,

acoperite cu tuş, se imprimau cu ajutorul presei pe hârtie. Cu cât mai multe prese avea o

tipografie, cu atât mai repede putea tipări un număr mai mare de exemplare de carte.

Gutenberg a dat forma literelor foarte asemănătoare celor din manuscrise care au

circulat la începutul secolului al XV-lea în Germania, neştiind care va fi poziţia Bisericii faţă

de produsele sale. Avantajul pe care l-a prezentat tipărirea cărţilor în tipografia sa a convins

repede, şi în foarte puţini ani, tiparul va pătrunde în Europa Centrală. Aspectul primelor

tipărituri – incunabule, cărţi tipărite până în ziua Paştilor anului 1500 nu diferă de

aspectul codicelor. Incunabulele nu au foaie de titlu, încep cu incipit-ul care cuprinde numele

autorului, titlul cărţii, comanditarul, mai rar anul de tipărire şi şi mai rar numele tipografului.

Incunabulele ca şi codicele se încheie pri explicit-ul care repetă informaţia din incipit şi în

cazul incunabulelor va indica marca tipografului sau chiar numele lui. Paginile nu sunt

numerotate, apare doar numerotarea caietelor tipografice prin literele alfabetului. Ca şi în

cazul codexurilor, incunabulele au fost adesea ilustrate cu mână sau cu ajutorul xilogravurii

care pe urmă a fost colorată de mâna artistului.

Incunabulele tipărite de Johanes Gutenberg nu sunt ilustrate, apar doar unele iniţiale

ornamentale care în unele exemplare au fost iluminate (colorate). Istoriografia problemei

discută la 1444 tipărirea de Gutenberg a unei Biblii din care într-o copertă de carte s-a păstrat

un fragment ce reprezintă Judecata de Apoi. O datare mai corectă o permite un Calendar

turcesc tipărit pentru anul 1448, ceea ce înseamnă, că el a fost tipărit în anul 1447. Până la

apariţia capodoperelor lui Gutenberg, mai sunt semnalate câteva tipărituri de mai mici

dimensiuni cu o datare nesigură: Cartea Sibilelor, Gramatica latină a lui Aelius Donatus.

Activitatea sa culminează prin tipărirea Bibliei cu 42 de rânduri, aşa numitei B-42.

Imprimarea B-42 a început, probabil, în anul 1452 şi din cauza problemelor materiale

a durat 3 ani, poate chiar până la anul 1456. Pe lângă Johanes Gutenberg apare şi un Johanes

Fust, mai întâi ca mecena, dar mai târziu chiar tipograf şi proprietar al tipografiei lui

Gutenberg. Este de menţionat că tipografia lui Gutenberg nu a putut funcţiona cu un singur

12

Page 13: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

tipograf, mai ales atunci, când este vorba de B-42 care este o capodoperă a artei tipografice.

Cuprinde 2 volume, cu peste 740 de pagini împreună şi se presupune, că s-a tipărit în 200 de

exemplare, cele mai multe pe hârtie, dar, probabil, 35 de exemplare pe pergament. În

bibliotecile lumii se mai păstrează astăzi cca 40 de exemplare.

Uneori i se atribuie lui Gutenberg şi tipărirea B-35, apărută mai târziu, cu litera lui

Gutenberg, dar este posibil că nu el a fost tipograful.

Foamea de carte specifică Renaşterii a contribuit la rapida răspândire a tiparului.

Curentele religioase ce au urmat, mai ales Reforma şi Contrareforma au produs o adevărată

explozie de carte tipărită. Din perioadă incunabulară se păstrează cca 40 000 de titluri de

carte, dintre care cca 10 000 de foi volante. Astăzi sunt minuţios inventariate toate

incunabulele în Katalog der Wiegendrucke, Catalogul incunabulelor care apare în Germania.

Trebuie menţionate şi legendele conform cărora se contestă prioritatea lui Gutenberg

în prepararea literelor mobile şi în acest context se menţionează numele lui Laurenz Janszon

Coster din Harlem, Olanda care ar fi descoperit literele mobile înaintea lui Gutenberg, cam în

jurul anului 1440. Literele lui ar fi fost din lemn, tăiate în relief cu scopul de a-i învăţa pe

copii alfabetul. Lucrarea Speculum humanae salvationis pe care ar fi tipărit-o Coster nu s-a

păstrat. În alt context mai sunt menţionaţi şi alţi potenţiali inventatori, ca Jean Britto din

Brugge, Prokop Waldvogel din Praga şi alţii, însă, de la nici unul dintre cei numiţi nu s-au

păstrat lucrări tipărite doveditoare şi nici unul dintre ei nu a finalizat invenţia la nivelul lui

Gutenberg.

Prelegerea nr.2

Bibliologia.

Biblioteconomia. Ştiinţa organizării unei biblioteci este tot atât de veche precum şi

bibliotecile înseşi. Fiecare etapă din evoluţia cărţii a marcat evoluţia sistemului de prelucrare

în bibliotecă. De la cărţile de lut din biblioteca lui Assurbanipal descoperită la Ninive, prin

bibliotecile de papirusuri descoperite la Marea Moartă, până la bibliotecile medievale în care

cărţile se aflau legate cu lanţuri de pupitre de citire sau de rafturi (libri catenati), timpuri din

care s-au păstrat evidenţe, cataloage de bibliotecă. Ultimele decenii au adus un nou suflu în

bibliotecile lumii prin utilizarea computerelor, care uşurează semnificativ munca

bibliotecarului, care trebuie să stăpânească şi să ocrotescă toată cartea care s-a păstrat până la

noi în decurs de cinci secole, dar mai ales explozia informaţională din ultimele decenii.

13

Page 14: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Principiile biblioteconomiei moderne le-a stabilit bibliotecarul cardinalului Mazarin,

Gabriel Naudé prin lucrarea sa intrată în istoriografia problemei: Advis pour dresser une

bibliothèque (Sfaturi pentru alcătuirea unei biblioteci). Termenul de biblioteconomie a

apărut în anul 1839, lansat de bibliograful – librarul Leopold Hesse: Bibliothéconomie:

instruction sur l’arrangement, la conservation et administration des bibliothèques. Autorul

delimitează biblioteconomia de bibliografia şi pune accent pe cunoştinţe practice din

domeniu.

Biblioteconomia s-a constituit în trei segmente principale:

Colecţiile (constituirea lor, creşterea, clasificarea, catalogarea, conservarea).

Utilizatorii (personal şi publicul cititor, accesul la cărţi, împrumutul).

Organizarea serviciului (regulament de funcţionare, personalul tehnic, contabilitate, local,

mobilier.

Cel de al patrulea segment ar putea fi reprezentat de colaborarea interbibliotecară la toate

nivelele.

Activitatea de bibliotecar într-o bibliotecă modernă nu este o activitate de loc întâmplătoare.

Toate muncile de bibliotecă au o ordine dinainte stabilită şi neîndeplinirea lor ar produce un

haos. O dată intrată în bibliotecă, cartea urmează o cale complexă de prelucrare. Fiecare carte

va fi înregistrată într-un registru de intrări în ordinea intrării în bibliotecă.

Pasul următor va reprezenta catalogarea, ceea ce înseamnă că, specialiştii de bibliotecă vor

crea o fişă a cărţii pentru care exemplarul va primi o cotă ( o signatură ) care stabileşte locul

cărţii în bibliotecă (N VI 5 = Raftul N rândul VI cartea are nr.5; A 1234 = Domeniul

arheologiei nr. de ordine al cărţii este 1234; Ms. R. 12 = manuscris românesc cu nr. de ordine

12). Catalogarea se va face în concordanţă cu domeniul căruia îi aparţine. O fişă de carte

(dacă biblioteca nu este computerizată) va fi aşezată în fişier. Fişa de catalog va cuprinde

numele autorului, titlul cărţii, subtitlul, coordonatorii de ediţii, traducătorii, şi impressumul

(locul apariţiei, editura şi an de apariţie). În final se introduce şi preţul la care s-a cumpărat

cartea.

După importanţa şi mărimea bibliotecii, aceasta îşi va organiza fişierele. Ele pot fi alfabetice

după autori, tematice, organizate în ordinea temei principale reprezentate printr-o scurtă

lozincă sau sistematice, unde cărţile vor primi notarea după clasificarea zecimală

universală. În marile biblioteci se organizează câte un catalog general în care vor fi cuprinse

toate cărţile aflate în bibliotecă, în general accesibil numai personalului bibliotecii.

O organizare superioară a cataloagelor, gândită pentru o mai bună orientare a

cititorilor în fondurile de carte (spre exemplu dintr-un oraş) este oferită de cataloage

14

Page 15: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

cumulative. Fiecare bibliotecă posedă cataloagele celorlalte biblioteci din localitate în

totalitate sau parţial. Bibliotecile trebuie să deservească cititorii prin punerea la dispoziţie a

tuturor informaţiilor deţinute de ea prin cărţi tipărite, periodice, stampe sau microfilme, casete

video, CD etc.

Constituirea şi îmbogăţirea fondurilor este una din principalele sarcini ale

bibliotecii. Ca şi în alte domenii, principala sursă de îmbogăţire a fondurilor bibliotecii este

achiziţia prin intermediul cumpărării de la instituţiile specializate (centrele de librării,

colectura bibliotecilor sau direct din librării). Astăzi, completarea fondurilor de bibliotecă se

complică printr-un sistem stufos şi relativ dezorganizat de desfacere a cărţilor care generează

adesea lipsă de informare a bibliotecarilor şi fireşte şi lipsa cărţilor din biblioteci. Dintre

celelalte modalităţi de îmbogăţire a fondurilor este donaţia, schimb naţional şi

internaţional, mai ales în cadrul bibliotecilor din sistemul culturii sau al învăţământului

superior şi depozitul legal.

Depozitul legal reprezintă o reglementare instituţionalizată a asigurării unui număr de

exemplare din toată producţia de carte a unei ţări într-un număr dinainte stabilit de biblioteci.

Depozitul legal nu este o invenţie a contemporaneităţii, ci i se datorează lui Francisc I al

Franţei care prin ordonanţa de la Montpellier din decembrie 1537 a ordonat asigurarea unui

exemplar din producţia tipografiilor pentru biblioteca regală. Prin aceest demers s-a urmărit şi

controlul asupra activităţii tipografiilor (în vederea cenzurii, mai ales, a literaturii protestante).

Pentru a se asigura împotriva pirateriei, librarii sau chiar editorii solicitau acordarea unui

privilegiu “Cum privilegio et approbatione” sau autorizaţiei exclusive pentru tipărirea cărţilor,

direct de la suveran. Astăzi depozitul legal are o funcţie culturală – asigurarea unui număr

stabil al exemplarelor din fiecare titlu de carte în marile biblioteci ale ţării şi conservarea lor

pentru posteritate. Acest sistem funcţionează în România şi în ţările dezvoltate ale lumii.

În acelaşi context se poate discuta introducerea în sistemul editorial românesc din ultimii ani a

numărului standard internaţional ISBN – International Standard Book Number aflat pe

toate cărţile apărute în condiţiile legale indicând ţara editoare, codul editurii, domeniul tratat

conform clasificării ştiinţelor stabilite de UNESCO (pe cărţile tipărite după anul 1990 acest

cod poate fi găsit pe a doua copertă a cărţii). Mai există şi un alt sistem de codare

bibliografică prin ISBD – International Standard Bibliographie Description.

Deosebit de importantă, având în vedere creşterea anuală a numărului cărţilor, este

organizarea fondurilor de carte în bibliotecă. În general, toate bibliotecile, dar mai ales

cele mai vechi, care funcţionează în clădirile neadaptate special, se luptă cu spaţiul de

depozitare. În ţările Europei Occidentale, în Statele Unite ale Americii există de mult o

15

Page 16: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

preocupare serioasă în vederea construcţiilor noilor edificii proiectate special pentru această

destinaţie. Acest lucru este deosebit de important şi din punct de vedere al conservării cărţilor.

La fel cum sunt ocrotite, conservate şi îngrijite colecţiile din expoziţiile şi depozitele unui

muzeu, şi bibliotecile îşi ocrotesc fondurile de carte. Depozitele trebuie să fie supuse unui

regim de curăţenie, dezinfecţie periodică, iar microclimatul trebuie să fie periodic verificat.

Cititorii permanenţi se vor înscrie în bibliotecă, vor primi o legitimaţie pe baza căreia vor

putea împrumuta cărţile conform regulamentului bibliotecii. Sunt unele biblioteci care nu

împrumută cărţile acasă şi oferă cititorilor suficiente săli de lectură. Sălile de lectură pot fi

specializate prin domenii de ştiinţe (colecţii speciale), prin gradul de pregătire a cititorilor

(sala de profesori, studenţi) şi există şi săli pentru periodice, unde ziare şi unele reviste se află

la raft liber. De asemenea, există săli speciale cu acces liber la raft, în care pot fi găsite

dicţionare, enciclopedii, compendii sau cursuri universitare etc.

Bibliotecile funcţionează după un regulament propriu care are în vedere specificul bibliotecii.

În România ne întâlnim în ordine hierarhică cu biblioteci naţionale (biblioteca Naţională a

României din Bucureşti), biblioteci universitare şi de învăţământ superior (Biblioteca Centrală

Universitară “Lucian Blaga” din Cluj, Biblioteca Universităţii “1 Decembrie 1918” din Alba

Iulia), biblioteci judeţene, municipale, comunale, biblioteci şcolare etc.

Între bibliotecile de toate tipurile poate exista o colaborare de schimb de publicaţii, împrumut

interbibliotecar prin care se pot împrumuta una sau mai multe publicaţii. Bibliotecile

universitare organizează cursuri de specialitate pentru pregătirea personalului de specialitate

din reţea (învăţământ). Bibliotecile judeţene au o strânsă legătură cu bibliotecile din reţea

aflate în subordine, orăşeneşti sau comunale.

Între bibliotecile din lume, mai ales cele occidentale există relaţii prin intermediul sistemelor

informatice internaţionale. Se simplifică mai vechea relaţie de schimb sau împrumut

internaţional printr-o legătură computerizată. Prin conectarea bibliotecilor la o reţea

internaţională, legătura între bibliotecile lumii nu mai cunoaşte graniţe.

Clasificarea zecimală universală a publicaţiilor.

Sistematizarea şi organizarea fondurilor de carte din biblioteci este o preocupare foarte veche

a bibliotecarilor. De la creşterea numărului manuscriselor şi mai ales după apariţia tiparului

cresc automat fondurile de carte. Bibliotecarii au apelat la numeroase sisteme de clasificare

filozofice şi ale ştiinţelor pentru a pune în ordine cărţile ce aparţineau tot mai multor ştiinţe.

S-au născut astfel diverse sisteme de clasificare bibliologică inspirate după moda vremii. Nici

un sistem nu a supravieţuit epocii care l-a creat. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea apare un

sistem de clasificare menit să reziste în timp care a pus bazele circulaţiei internaţionale a

16

Page 17: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

informaţiilor. Acest sistem se numeşte Clasificarea zecimală universală (CZU) şi creatorul

ei a fost bibliologul american Melville Dewey (1851-1931). Lucrarea lui Dewey se numeşte

Clasificarea şi indexul pentru catalogarea şi ordonarea cărţilor şi broşurilor în bibliotecă şi

a apărut în anul 1876. Valoarea practică a CZU a fost foarte repede recunoscută de specialişti

şi în curând a pătruns în cele mai mari biblioteci ale lumii.

CZU se bazează pe 4 principii:

Clasificarea publicaţiilor se face numai pe baza analizei conţinutului fiecărei cărţi.

CZU cuprinde totalitatea cunoştinţelor umane într-un ansamblu de noţiuni legate unele de

altele şi constituie un sistem unitar şi indestructibil. Indicilor principali pot fi ataşaţi alţi indici

principali ori unii indici auxiliari.

Diviziunea indicilor şi a noţiunilor pe care aceştia le simbolizează se realizează de la general

la particular, de la noţiunile şi subiectele largi la cele mai restrânse, particulare.

Sistemul de notaţie este unitar şi inernaţional. Se folosesc cifre arabe în combinaţii.

CZU foloseşte 10 clase principale ce reprezintă fiecare un domeniu sau o sferă a

cunoştinţelor umane:

0 Generalităţi.

1 Filozofie.

2 Religie.

3 Ştiinţe sociale.

4 clasă liberă.

5 Matematică. Ştiinţe naturale.

6 Medicină. Agricultură. Tehnică.

7 Arte. Jocuri. Sport.

8 Filologie. Lingvistică. Literatură.

9 Geografie. Biografii. Istorie.

Fiecare dintre aceste grupe principale au fost împărţite la rândul lor după principiul

zecimal în zece subgrupe egale între ele, inferioare faţa de clasa principală, diviziuni şi

subdiviziuni. Legătura între diferite noţiuni privind cartea şi conţinutul ei se stabilesc cu

ajutorul tabelelor auxiliare sau indicilor auxiliari: de timp, formă şi loc.

Bibliografia.

Bibliografia este una din principalele ramuri ale biblioteconomiei şi prin aceasta şi ale

bibliologiei. Bibliografia se ocupă cu evidenţa, descrierea, clasificarea tipăriturilor şi a

manuscriselor.

17

Page 18: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Primele informaţii despre o activitate de bibliografiere le deţinem din Antichitate. În

bibliotecile din Alexandria, Atena, Roma se elaborau instrumente bibliografice cum ar fi

indexuri, liste de cărţi care aveau drept scop înregistrarea documentelor, anume

manuscriselor. Despre o adevărată bibliografie putem vorbi din momentul apariţiei operei lui

Konrad Gessner Bibliotheca Universalis, Zürich, 1545. Opera lui Gessner este de fapt o

bibliografie ordonată după autori şi cuprinde 3000 de nume de autori cu 15 000 de lucrări ale

acestora, anume cărţi tipărite până la anul 1545 în limbile: latină, ebraică şi greacă. Termenul

tehnic de bibliografie poate fi întâlnit pentru prima oară în secolul al XVII-lea: Bibliographia

Gallica Universalis.

În cultura românească, înainte de apariţia noţiunii propriu-zise ne întâlnim cu

cataloage de biblioteci, liste editoriale sau listele de cărţi ieşite dintr-o tipografie, publicate în

primul rând cu scopul comercializării producţiei tipografice proprii (Sibiu, Braşov, Cluj,

Blaj). Drept prima lucrare tipografică românească este considerată cărticica lui Vasilie Popp,

Disertaţia despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări, apărută la Sibiu,

1838. Autorul a organizat materialul cunoscut lui în ordinea tipografiilor din Transilvania,

Ţara Românească şi Moldova, în ordine cronologică a apariţiei cărţilor. Nu a reuşit să

cuprindă toată producţia tipografică până la el din Ţările Române, dar el este considerat de

specialişti primul bibliograf român prin scopul pe care l-a urmărit. Vasilie Popp a încercat să

dea lista cât se putea de exhaustivă a publicaţiilor româneşti.

Iniţiatorul cercetărilor bibliografice în sensul lor adevărat este Ion Bianu şi Nerva

Hodoş care în cadrul Academiei Române de la Bucureşti au publicat 3 volume din

Bibliografia românească veche (BRV) apărută între anii 1901-1903. Misiunea celor doi autori

a fost simplificată prin apartenenţa la o instituţie naţională cu o bibliotecă foarte bine

înzestrată cu cărţile apărute pe teritoriul României. La cele 3 volume profesorul Dan

Simonescu a elaborat şi publicat cel de al patrulea volum cu adăugirile şi completările aduse

primelor trei. Ultimul volum a apărut în anul 1944. În această bibliografie naţională

retrospectivă (începe cu anul 1508, când a apărut prima carte tipărită pe teritoriul României şi

se încheie în anul 1830 considerat de atunci anul cu care se încheie valoarea de patrimoniu în

domeniul cărţii româneşti) sunt cuprinse toate tipăriturile ce aparţin culturii româneşti tipărite

în limba română, slavonă, greacă şi mai rar şi în alte limbi. Autorii au ordonat BRV în ordine

cronologică.

În anul 1903 începe să apară Revista bibliografică şi se afirmă bibliografii interbelici

Ilarie Chendi, Alexandru Sadi-Ionescu, Ioachim Crăciun. Barbu Theodorescu va publica

pentru prima dată în anul 1945 Istoria bibliografiei române, ed. a II-a a apărut în 1972.

18

Page 19: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Una din marile realizări ale domeniului bibliografic este Bibliografia istorică a

României care apare ca o bibliografie analitică şi cuprinde studii şi cărţi privind întregul

domeniu al istoriei româneşti. Primul volum a apărut în anul 1970. Bibliografia este editată de

Academia Română şi în prezent se află la volumul VIII.

Continuarea Bibliografiei româneşti vechi se află în Bibliografia românească

modernă şi cuprinde producţia tipografică românească din anul 1831 până la 1918. Este opera

unui colectiv mai vast care lucrează sub patronajul Academiei Române şi materialul este

ordonat în ordine alfabetică şi este cuprins în 4 volume.

Bibliografia are o latură teoretică şi cea practică. Practic se ocupă de întocmirea listelor

bibliografice conform unor reguli stricte şi dinainte stabilite. Bibliografia este lista de

lucrări referitoare la un anumit subiect, domeniu sau persoană obţinută ca urmare a

culegerii, descrierii şi clasificării documentelor.

Având în vedere scopul final urmărit de bibliograf, bibliografia poate fi generală sau

specială. Se pot elabora numeroase tipuri de bibliografie, exhaustivă naţională (poate să

apară în timp), exhaustivă pe o temă dată sau selectivă pe o temă dată; cronologică, în

ordinea anilor de apariţie a cărţilor, pe o perioadă limitată; de recomandare, curentă,

cumulativă etc.

Superioară unei bibliografii este bibliografia bibliografiilor care au început să apară în

Europa atunci când a crescut numărul bibliografiilor naţionale (spre ex. Ioachim Crăciun,

Bibliografia la români. O încercare de bibliografie a bibliografiilor româneşti, Bucureşti,

1928).

Catalog sau bibliografie? Prin catalogare se caracterizează un exemplar, o carte, un

periodic aflat în fondurile unei biblioteci cu particularităţile lui (ex libris, dedicaţia autorului,

elemente de bibliofilie) şi locul în care poate fi găsit în fondurile acelei biblioteci iar scopul

unei bibliografii este ca pe baza unei cărţi sau a unui periodic să fie stabilite proprietăţile

ediţiei sau tirajului întreg din publicaţia respectivă (tirajul, preţul). Fişe de catalog sunt aşezate

în fişierele bibliotecilor (cuprind şi cota cărţii), fişele bibliografice sunt ordonate în liste

bibliografice şi sunt publicate independent sau în cadrul unor lucrări de specialitate

(bibliografii ascunse).

Bibliofilia este o ramură a bibliologiei care scoate în evidenţă raritatea exemplarelor,

valoarea lor artistică. Bibliofilia apare o dată cu colecţionarea cărţilor de iubitorii rarităţilor.

Din acest punct de vedere sunt urmărite manuscrise, incunabule, cărţi tipărite în tipografii

celebre, cărţi manuscrise sau tipărite care conţin ex librisuri, adnotări ale personalităţilor sau

colecţionarilor, ediţii cenzurate, interzise, cărţi cu ilustraţii aparţinând artiştilor celebri, cărţi

19

Page 20: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

valoroase prin vechimea lor, ediţii princeps, cărţi legate în coperte deosebite din punct de

vedere artistic sau a materialului folosit. Dintre marii colecţionari şi bibliofili face parte Jean

de France ducele de Berry, care la începutul secolului al XV-lea poseda o însemnată colecţie

de codexuri iluminate special pentru el. Matei Corvin a fost de asemenea un mare colecţionar

de carte manuscrisă, dar şi tipărită în prima perioadă a tiparului (Biblioteca Corviniana).

Charles Brunet a publicat o lucrare care poate fi numită manual al bibliofilului şi al

bibliotecarului: Le Manuel du libraire et de l’amateur des livres, Paris, 1810.

În cultura românească pot fi menţionate nume de colecţionari de cărţi mai ales din

rândul domnitorilor, capilor bisericii şi erudiţilor cum ar fi spre exemplu: Constantin

Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Sava Brancovici, mitropolitul Dosoftei,

Ignatius Batthyany, Samuel Brukenthal şi alţii. În anul 1923 a fost fondată Asociaţia

Bibliofilă Română care avea şi un periodic Tiparniţa apărut o singură dată în anul 1925 şi o

editură Bibliofilia. Asociaţia a funcţionat şi după anul 1950 şi în anul 1972 a fost înfiinţată la

Târgovişte Societatea Română de Bibliofilie.

Prelegerea nr.3.

Codicologia. Denumirea disciplinei derivă de la termenul codice sau codex (forma iniţială

caudex) = carte. Acest termen a însemnat iniţial câteva tăbliţe cerate legate sau carte

manuscris. Codicillus, pl. codicilli erau tăbliţe de scriere, foi de scriere ş.a. Termenul a fost

preluat pentru a numi carte manuscrisă medievală care treptat a înlocuit sulul de papirus la

începutul erei noastre. Se cunosc, în istorie şi informaţii despre câteva codexuri de papirus,

însă, atunci când se vorbeşte în concepţie modernă despre codex, este vorba întotdeauna

despre o carte legată manuscrisă, materialul suport de scriere fiind pergament şi mai târziu

hârtie. Perioada de maximă efervescenţă a codexului este începutul secolului al XIII-lea –

XV-lea. Codexul de hârtie apare în secolul al XIV-lea. Forma primelor cărţi legate era pătrată,

cu timpul codexul îşi va schimba forma în cea apropiată cărţilor tradiţionale cunoscute astăzi,

unde raportul între laturi este 3 : 2 (înălţime : lăţime).

Codicologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care studiază manuscrise care nu sunt de

origine oficială, ci au aspect literar în cel mai larg sens al cuvântului. Se ocupă de codex din

toate punctele de vedere în toate relaţiile lui, subliniază proprietăţile lui interne şi externe, se

ocupă de evoluţia codexului şi locul său în evoluţia culturală a societăţii.

Codicologia răspunde la 2 întrebări fundamentale, cum şi de ce a apărut codexul. A

fost numită şi “arheologia cărţii”. Codicologia este şi ştiinţa despre manuscrise

20

Page 21: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

(Handschtiftenkunde în germană, kodikologija în rusă, codicologie în franceză). Codicologia

se intersecteaza şi cu alte ştiinţe auxiliare: bibliologia, istoria artelor, paleografia, filologia,

dar şi cu ştiinţele în general. Istoria cărţii manuscrise nu se va încheia cu dispariţia codexului

medieval, luxos decorat, scris caligrafic şi legat în coperţi scumpe. Cartea manuscrisă

continuă să se dezvolte până în contemporaneitate, având în vedere importante opere ale

clasicilor literaturilor naţionale sau alte opere manuscrise. Însă, codexul, în toată frumuseţea

lui se va simplifica şi chiar va dispare treptat spre sfârşitul secolului al XVI-lea. La retragere

codexului din centrul atenţiei iubitorilor de carte frumoasă a contribuit şi apariţia tiparului la

jumătatea secolului al XV-lea.

Din istoriografia codicologiei trebuie făcută referire la câteva lucrări europene de

specialitate: Ludwig Traube (1861-1907) numeşte Handschriftenkunde disciplina care se

ocupa de studiul cărţii manuscrise; V.Gardthausen publică lucrarea Griechische

Paläographie, Leipzig, 1911-1913, însă încă nu face diferenţiere între paleografie şi

codicologie; fondatorul codicologiei este considerat filologul, clasicistul Alain Dain prin Les

manuscrits, Paris, 1949; ed.II, Paris, 1964; trebuie manţionat şi Karl Löffler, Einführung in

die Handschriftenkunde, 1929 şi altele. O importanţă deosebită pentru cercetările

codicologice europene o reprezintă periodicul Scriptorium cu subtitlul Revue international

des ètudes relatives aux manuscrits care apare începând cu anul 1946. Din anul 1959 în

buletinul său Bulletin codicologique este publicată bibliografia analitică privind studiile

codicologice din întreagă lume.

În evoluţia sa ca ştiinţă auxiliară a istoriei şi-a definitivat conceptul şi a stabilit

teritoriul de interes destul de târziu, cca la jumătatea secolului al XX-lea. Confuziile

proveneau mai cu seamă din definirea diplomaticii şi paleografiei, fiindcă şi aceste discipline

îşi stabileau doar treptat graniţele şi domeniile de interes. Codicologia se ocupă de cărţi

manuscrise care au un conţinut literar, scrise cu scopul practicii literare, chiar dacă codexul

medieval poate reprezenta şi o operă din diferite ramuri ale ştiinţelor, operă filosofică,

teologică sau juridică. Din domeniul codicologic fac parte, spre exemplu, şi matricolele

oraşelor, având iniţial un caracter juridic.

În Europa apuseană care aproape în tot evul mediu se afla sub influenţa limbii latine se

vorbeşte despre codicologie latină, în sensul scrierii latine, chiar dacă fenomenul limbii se

suprapune cu scrierea. Din secolele XII-XIV apar codexurile în limbile naţionale, se vorbeşte

despre apariţia codicologiei germane, franceze, irlandeze etc.

Pe lângă răspunsurile la cele două întrebările: unde şi cum a apărut codexul,

codicologia se ocupă şi de problematica legată de funcţia cărţii manuscrise în societatea

21

Page 22: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

medievală, urmând şi circulaţia ei în diferite medii ale societăţii. Circulaţia cărţii se află şi în

strânsă legătură cu comerţul cu cartea, participarea cărţii la apariţia şi evoluţia bibliotecilor

medievale.

Codexul medieval este legat de utilizarea, în general, a două suporturi de scriere, mai

întâi a pergamentului, pe urmă a hârtiei. Codexul apare în momentul în care textul este

scris pe mai multe foi care sunt cusute în fascicole, fascicolele în carte şi cartea va fi

închisă între două coperţi solide care de obicei sunt confecţionate din lemn îmbrăcat în

diferite materiale, ca piele sau stofe.

Din secolul al IV-lea P.Ch. începe un declin vizibil al papirusului. O dată cu apariţia literaturii

creştine sulul de papirus devine mai puţin practic. Cartea primeşte forma nouă, forma

codexului, care va îndeplini mai bine nevoia de lectură discontinuă cu completări în text,

comentarii şi alte intervenţii. Codexul scris pe papirus din secolul al II-lea P.Ch. era casant,

fragil, papirusul nu se preta la îndoirea foilor şi va fi înlocuit repede cu pergamentul. Printr-o

lentă evoluţie, biserca va contribui la formarea unui public cititor cultivat. Cartea manuscrisă

în sensul codicologic îşi are începuturile în scriptoriile medievale care se aflau în principiu pe

lângă mănăstiri. Dintre ordinele călugăreşti preocupate de copierea cărţilor trebuie numit

ordinul benedictinilor (al sfântului Benedict). Scriptoriile se aflau şi pe lângă capitlurile.

Scribii erau călugării din mănăstiri care copiau cu precădere cărţile din propriile biblioteci sau

pe baza cărţilor împrumutate. Cel mai curent, până la sfârşitul secolului al XII-lea se copiau

cărţile de rit, texte biblice, în general literatura teologică. Literatura autorilor clasici greci şi

latini se păstrează până la noi datorită copiilor databile între secolele VIII-X. Opere juridice se

copiau la cererea persoanelor interesate. La sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul celui

următor se remarcă personalitatea unui mare patron al scriptoriilor care a fost Carol cel Mare

care susţine colecţionarea şi copierea manuscriselor, critica operelor mai vechi, spre exemplu

a Sfintei Scripturi (Codex aureus – Biblioteca Batthyaneum, Alba Iulia).

Interesul faţă de copierea cărţilor a dat naştere la un întreg sistem de scriptorii

(ateliere de copiere a textelor) prin toată Europa, totodată şi şcoli de scriere. Scriptoriile erau

de dimensiuni diferite. În unele lucrau 1-2 călugări, altele erau ateliere cu o armata întregă de

copişti, decoratori şi legători de carte. Activitatea într-un scriptoriu mai mare se împărţea în

trei etape:

În prima etapă se pregăteau substanţele de scriere – cernelurile, instrumentele de scriere –

pene (de gâscă sau de alte păsări mai mari). Mai complicată era pregătirea pergamentului,

care se confecţiona de multe ori la faţa locului, de la sacrificarea animalului (asin, oaie, capră,

ied, miel, iepure sau cele mai scumpe foi de pergament se confecţionau din pielea animalelor

22

Page 23: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

nenăscute) şi până la finalizarea suportului de scriere. Procedurile durau mai multe zile.

Pentru cărţi de valoare deosebită foile de pergament se colorau în întregime, spre exemplu în

roşu. Astăzi distingem pergamentul de origine sudică – italiană sau cel central-european care

era prelucrat pe ambele feţe, deci se putea scrie pe faţa şi pe versoul foii. Din dimensiunea

rezulta şi dimensiunea codexului pieii. Dintr-o simplă împăturire rezulta un in folio (in 2o).

Dintre cele mai importante centre de scriere în evul mediu amintim: mănăstirea saint Martin

de Tours în Franţa centrală, mănăstirea din Reichenau lângă Bodensee, Fulda In Hessen,

capitlul din Verona în Italia de nord, Bobbio în Italia de nord, altele în Anglia, Irlanda.

În a doua etapă se desfăşura copierea în sine a operei. (Atmosfera unui scriptoriu medieval

ca şi a unei biblioteci mănăstireşti sunt descrise foarte plastic în câteva capitole al cărţii lui

Umberto Eco, Numele trandafirului.) Într-o fază înaintată s-a renunţat la copiere şi se proceda

la dictare. În această situaţie se puteau scrie câteva exemplare în paralel. După încheierea

scrierii sau copierii textului, corectorii verificau corectitudinea lui. Fiind încheiată copierea

începe a treia etapă.

În a treia etapă a activităţii într-un scriptoriu călugării – artişti vor completa textul scris, în

locurile dinainte stabilite de copişti, cu ornamente. Artiştii lucrau după modele, aveau

cataloage cu decoraţii. Unii pictori erau ambulanţi, se mutau din lo în loc, unde era nevoie de

ei. Scriptoriile mari aveau proprii decoratori şi pictori. Scrierea şi decorarea unui codex dura

şi câteva luni. Durata era legată de anotimpuri, de starea vremii, de clima, fiindcă în scriptorii

se lucra numai la lumina zilei. Călugării ca şi oamenii medievali erau înspăimântaţi de

incendii, de aceea nu se lucra la lumina lumânărilor. Direct legat de această stare de lucruri

era şi preţul codexului medieval.

Situaţia se va schimba spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi în timpul secolului

următor. O dată cu apariţia universităţilor din Italia, Franţa, Anglia (sfârşitul secolului al XII-

lea şi începutul lui XIII), va creşte nevoia de carte în multiple exemplare – în tiraje mari. De

la copişti – caligarfi din scriptorii, copierea de texte se va muta şi la tinerii studenţi care îşi

copiau singuri cărţile de care aveau nevoie sau apare scriere la comandă în scriptorii laice. Şi

aceste noi locuri de scriere produc manuscrise de bună calitate, se copiază astfel multe cărţi de

rugăciune, manuale de studiu. Astfel de codexuri, pe lângă cele produse în scriptoriile

mănăstireşti vor face obiectul colecţionării unor mari colecţionari ca regele Franţei Carol

Quintul sau Matei Corvin.

La cele trei etape mai sus menţionate se mai poate adăuga şi a patra, în unele scriptorii

funcţionân şi legătorii care se ocupau de înzestrarea cărţilor cu coperţi. Legătoria în evul

mediu este o artă, coperţile fiind decorate prin colţare metalice, caboşoane sau suporţi de

23

Page 24: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

susţinere ale volumelor. Pietre semi – sau preţioase împodobeau codexurile elegante. Având

în vedere valoarea lor, în bibliotecile, cărţile erau prinse de pupitre sau de rafturi cu lanţuri,

atunci vor fi numite “libri catenati”.

Spre sfârşitul secolului al XII-lea se reînviorează comerţul cu cartea. În Grecia antică,

sau la Roma funcţionau librării. Comerţul cu cartea s-a oprit în evul mediu timpuriu sau se

făcea doar întâmplător, între persoanele interesate. Diferite evenimente istorice, războaie au

distrus mănăstiri, o dată cu ele şi bibliotecile acestora. Astfel, pe piaţa europeană pătrunde un

număr mai mare de cărţi care se vindeau la preţuri relativ scăzute.

Situaţie specială apare la momentul când unele texte mai vechi scrise pe pergament se

vor reutiliza din diferite motive. Se răzuia textul iniţial, foile find folosite ca un nou suport de

scriere. Astfel apar cărţile numite palimpseste. Uneori pergamentul rezista şi la două

proceduri de radere. Astăzi, cu metode moderne aceste texte pot fi reînviate şi citite.

Hârtia va pătrunde cu greu din China în Europa. Prin intermediul arabilor ajunge mai

întâi în Sicilia, Spania (cel mai vechi document care atestă utilizarea hârtiei este datat cu anul

1090). În secolul al XII-lea va fi utilizată tot mai des în Italia, Franţa şi aievea.

Cerera crescândă de informaţie, apariţia scribului laic nu a însemnat încă diminuarea

sensibilă a importanţei scriptoriilor monastice. Pe lângă ordinul benedictinilor, încep să se

ocupe cu copierea cărţilor vechi cartuzienii sau augustinienii.

Aspectul interior al codexului.

Codexul medieval nu reprezenta întotdeauna o singură lucrare al unui singur autor. De

multe ori, la cererea proprietarului într-un volum au fost legate mai multe opere (colligate,

colligo = a lega) cu conţinut apropiat. Uneori puteau fi compactate şi la întâplare unele lucrări

fără să fie legate prin conţinut. Fiecare operă scrisă Avea un “incipit” – început şi un

“explicit” sfârşit. Prin această formulă era introdus titlul operei, autorul şi în explicit, uneori,

şi-a trecut şi scribul numele sau iniţialele, ev. data începerii şi încheierii lucrării.

Spaţiile lăsate neocupate de scribi pentru iniţiale de la începutul capitolelor s-au

completat prin iniţiale ornamentate în culori, spaţiul dintre oglinda exterioară a cărţii şi

oglinda textului s-a completat de asemenea cu ornamente pictate, personaje pitoreşti, animale

fantastice, ori simple chenare. Textul era scris cu cerneala neagră sau maro; propoziţiile sau

frazele se marcau cu rubricatura (rubor=roşu) – semne (linii paralele sau mici ornamente)

colorate roşu sau albastru ori în ambele culori. Atunci când era cazul artistul - iluminatorul

lucra o ilustraţie pe întreagă pagină care adesea sunt opere de artă în sine.

Un important capitol al cercetării manuscriselor medievale o reprezintă circulaţia lor

în diferite pături sociale, prezenţa în biblioteci istorice. Acest aspect se poate urmări prin

24

Page 25: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

studierea notelor manuscrise aflate ori în interiorul copertelor, pe foile de gardă (foile ce

ocrotesc prima foaie a cărţii) ori ele se află pe locurile lăsate libere de scribi şi de ilustratori.

(Din lipsa suportului de scriere sau din cauza preţului ridicat al hârtiei, cărtîle manuscrise şi

tipărite s-a folosit adesea drept suport pentru însemnări manuscrise având cel mai divers

caracter. De la însemnări de familie până la informaţii meteorologice, etc.) Cele mai

interesante din însemnările aflate pe marginile cărţilor vechi sunt cele de proprietate numite

ex libris. Ex librisurile ajută la urmărirea diferiţilor proprietari de cărţi în timpul secolelor,

ajută la recosnrituirea bibliotecilor istorice, contribuie la studierea mentalităţilor etc.

Asemenea ex librisului, pe coperta de carte este imprimat sau pictat supralibrosul

care este tot un însemn de proprietate, uneori marcat prin iniţialele proprietarului, prin

blazonul de familie (Matei Corvin a folosit pentru marcarea supralibrosului blazonul familiei

Corvineştilor).

Alte intervenţii exterioare sunt reprezentate de glosele marginale. Cititorii cărţilor au

glosat, au comentat textul cărţii prin propriile idei care de multe ori aparţin unor erudiţi,

oameni de ştiinţă şi intervenţia lor contribuie la creşterea valorii documentare a codexului.

În perioada de maximă efervescenţă a codexului se pot caracteriza patru tipuri mari de

codice, după utilizarea lor.

Primul grup este format din codexurile destinate ritului. Acestea au un aspect omogen,

reprezentând o singură lucrare într-un volum.

Al doilea grup este format din codexurile destinate studiului indiferent dacă este vorba de

ştiinţele exacte, filosofie, teologie sau alte discipline. Unele au fost scrise la cerere, altele au

fost copiate de utilizatorii lor, de studenţi.

A treia grupă a apărut ca urmare a dorinţei de a citi o carte, aceste texte destinate lecturii

încep să apară la momentul fixării limbilor naţionale.

Ultima grupă reprezintă manuscrise cu caracter de reprezentare, bibliofil. Aceste codexuri au

fost scrise adesea la cerere pentru colecţionari de cărţi preţioase şi aspectul lor este deosebit

de elegant. Nu se disting, în acest caz, domeniile cunoaşterii umane, ele pot aparţine oricărei

ştiinţe.

Cărţile liturgice se aflau în bibliotecile parohiale, doar mai târziu, când ele nu mai erau

în uz şi au fost înlocuite cu cărţile mai moderne, vor intra în fondul bibliotecilor. Cărţile

destinate iniţial studiului se aflau pe la diferiţi proprietari, vor intra în bibliotecile

universităţilor sau ale colecţionarilor de cărţi rare. În cultura europeană se cunosc numeroase

biblioteci istorice, multe dintre ele s-au risipit altele s-au păstrat, din altele cunoştem

inventarele şi le putem reconstitui cel puţin scriptic. Se poate da ca exemplu biblioteca

25

Page 26: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

mănăstirii carolingiene din Fulda fondată la 744 care în 150 de ani de funcţionare a avut în

fondul său 1000 de exemplare de carte (de provenienţă irlandeză, italiană sau unele scrise în

propriul scriptoriu). Biblioteca era considerată ca una dintre cele mai mari ale vremii şi

conţinea colecţii de scriitori antici greci şi latini. În evul mediu a început să decadă, în

războiul de 30 de ani dispare şi astăzi se mai cunosc doar 50 de exemplare din fondul iniţial.

Un alt exemplu de bibliotecă risipită este cel a bibliotecii lui Matei Corvin care după moartea

lui a fost împrăştiată în toată lumea, astăzi cărţile cu ex librisurile şi supralibrosurile regelui se

află în bibliotecile şi în fondurile particulare din întreagă lume.

Scopul studierii vechilor manuscrise este elaborarea cataloagelor, urmărirea circulaţiei

lor, studiul filologic şi nu în ultimul rând conţinutului lor, unele codexuri contribuind la

cercetarea istoriei unor domenii ale ştiinţei. În cazurile deosebite s-a procedat şi la faximilarea

unor codexuri de o valoare deosebită pentru cultură, istorie şi artă.

Biblioteci posesoare de carte europeană manuscrisă în România sunt: Biblioteca

Batthyaneum din Alba Iulia, Biblioteca Brukenthal de la Sibiu, Biblioteca Academiei din

Bucureşti şi din Cluj şi alte biblioteci de mai mici proporţii.

Prelegerea nr.4

Paleografia. Paleografia este una dintre cele mai vechi discipline auxiliare ale istoriei, chiar şi

a filologiei. Se ocupă de descifrarea, transcierea şi studierea izvoarelor scrise vechi. Termenul

provine din limba geacă (palaios = vechi şi grafein = scriere) şi se foloseşte pentru numirea

disciplinei care studiază scrierile vechi numai de sorginte fonetică. În evoluţia civilizaţiei

umane s-au dezvoltat atât de multe sisteme de scriere, încât în scopul studiului istoric

românesc în cadrul paleografiei se are în vedere paleografia latină, chirilică, dar şi germană,

maghiară, turco-osmană, greacă şi altele. Pentru studiul paleografiei este important şi

studiul limbii în care se scriau acele texte.

Sub paleografie nu trebuie înţeleasă şi istoria scrisului care se ocupă de geneza scrisului, de

multe ori folosind şi scrierile fixate pe alte materiale decât cele moi (pergamentul, hârtia). De

asemenea scrisul tipărit se află la marginea intereselor paleografiei doar atunci, când scrierea

de mână a influenţat forma literelor de tipar.

Paleografia poate fi definită din două puncte de vedere principale:

Menirea paleografiei este descifrarea corectă cu accent pe aspecte locale ale scrisului şi

textului, încadrarea corectă cronologică a textelor scrise;

26

Page 27: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Ca disciplina de sine stătătoare descrie, evaluează şi sistematizează scrierea; Stabileşte locul şi

funcţia pe care a avut-o scrierea în evoluţia istorică a societăţii.

Paleografia cercetează şi descrie scrierea în timp şi spaţiu, contribuie la corectă citire şi

interpretarea a izvoarelor scrise, atribuie evoluţia scrisului condiţiilor culturale, politice şi

economice unei societăţi anume. Ne gândim aici la scrierea creată de mâna omului prin

pictare, gravare, desenare, scriere etc.

Paleografia a trecut printr-o evoluţie care a însemnat şi evoluţia conceptului acestei

discipline ajutătoare. Este important de subliniat că paleografia se intersectează cu multe

discipline auxiliare ale istoriei, mai ales cu cele care fac parte din cultura materială.

Paleografia urmăreşte evoluţia scrisului în relaţia sa autonomă iar celelalte discipline auxiliare

au obligaţia să cerceteze produsele scrisului în complexitatea lor, analiza scrisului contribuind

la critica ma largă. Cele mai vechi materiale scrise păstrate până astăzi sun inscripţiile

epigrafice la care s-au adăugat mai târziu rezultatele săpăturilor arheologice în Egipt şi Italia –

papirusurile. Astăzi, inscripţiile epigrafice sunt studiate de epigrafie şi textele scrise pe

papirus de papirologie. În evul mediu creşte semnificativ producţia literară şi a textelor

oficiale, primele aparţinând, în fond codicologiei, ce le din urmă diplomaticii. Spre sfârşitul

evului mediu locul scriptoriilor medievale era ocupat de tipografii. Tipul literei imprimate

copia multă vreme scriere de mână, folosind chiar şi aceleaşi ligaturi sau prescurtări.

În secolul al XVII-lea, uneori şi mai târziu, codicologia se confunda cu paleografia şi

chiar cu diplomatica, de multe ori fiind tratate toate la un loc.

Bazele paleografiei au fost puse de Jean Mabillon în lucrarea De re diplomatica libri

VI, în cartea I şi V, apărută la Paris în anul 1681. Mabillon recunoaşte două tipuri de scriere:

de carte şi oficială. Un alt autor preocupat de locul ocupat de scriere în cultură a fost Scipione

Maffei (1675-1755) de la Verona care era preocupat de scriere latină şi a găsit trei subgrupe

principale: majuscula, minuscula şi cursiva. Între timp în anul 1708 paleografia îşi primeşte

numele de Bernard Montfaucon prin publicarea lucrării Paleographia graeca. Progresul

disciplinei a fost marcat prin înfiinţarea la 1880 la Paris a şcolii Ecole des chartes în care se

învăţau ştiinţele auxiliare ale istoriei între care şi paleografia. Ludwig Traube (1861-1907) a

fost un teoretician al disciplinei şi a indicat noi căi de cercetare în paleografie. Departajarea

codicologiei de paleografie a reprezentat posibilitatea unei dezvoltări independente ale acestor

două discipline.

Pentru o mai bună cunoaştere a domeniului scrierii este importantă cunoaşterea

modalităţilor de scriere, locurilor, în care s-a scris şi a materialelor utilizate pentru scriere.

Materiale folosite ca suport de scriere se împart în două categorii: arheologice (naturale) şi

27

Page 28: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

paleografice (mai mult sau mai puţin artificiale). Materialele naturale sunt spre exemplu:

coaja de copac, lemnul, piatra, lut, metal. Materialele paleografice sunt acele la care mâna

omului a contribuit într-o măsură mai mare la confecţionarea lor şi ele sunt destinate în primul

rând scrierii; În ordine cronologică putem numi papirus, pergament şi hârtie, dar texte scrise

pe papirus vor face obiectul papirologiei (Papirusul se confecţiona în Egiptul antic din planta

numită “charta papyracaea”, Egiptul deţinând un monopol în domeniu. Mai târziu se va

cultiva şi în Sicilia. Se folosea cel mult până în secolul al X-lea.)

În paleografia europeană se studiază materialele scrise pe pergament care este un

suport de scriere confecţionat din piele de animale (oi, capre sau din pielea animalelor

nenăscute). A fost cunoscut deja în cel de-al doilea mileniu A.Ch. Pergamentul era destul de

scump şi nu putea concura cu mai ieftinul papirus, decât în evul mediu timpuriu şi se va folosi

masiv în evul mediu. Am mai discutat mai sus despre provenienţa pergamentului în evul

mediu, cel sud-european pregătit pentru scriere numai pe o parte şi cel central-european

prelucrat pe ambele feţe. În paralel cu folosirea pergamentului istoriografia menţionează

apariţia hârtiei de China în anul 105. Hârtia era cunoscută în China chiar înainte de Hristos

dar abia în secolul al VII-lea pătrunde la Arabi, de unde via Sicilia şi Spania va ajunge în

Europa medievală (sec.XI-XII). Hârtia se confecţiona în China din cârpe vechi, plase de

pescari vechi, mai târziu din celuloză.

Un domeniu legat de confecţionarea hârtiei este filigranologia. Filigranele au apărut

ca o modalitate de autentificare a producţiei de hârtie în câte o moară de hârtie. O dată cu

turnarea pastei din care se producea hârtia, pe plasă de sârmă se împletea câte un ornament

care în foia de hârtie apărea prin subţierea foii de hârtie în locul respectiv şi se poate urmări

contra luminii. Filigran este de fapt marca producătorului de hârtie care astfel îşi apăra

produsele sale de falsificatori (Se poate citi mai mult despre această problemă In Aurel

Dâmboiu, De la piatră … şi mai nou la Sofia Ştirban, Din istoria hârtiei şi filigranului:

Tipografia românească a Bălgradului (sec.XVII), Alba Iulia, 1999).

Descifrarea textelor vechi este legată de înţelegere a două elemente specifice scrierilor

istorice: 1. ligaturi; 2. prescurtări.

Ligatura apare din limba latină ligo = leg, a lega. Ligaturile se formează din legarea literelor,

două sau trei, mai ales în cazul scrierilor cursive. Ori poate fi vorba de suprascrierea unor

liniii din literele aflate alături, sfârşitul primei litere formează începutul celei următoare.

Prescurtările reprezintă în primul rând pentru economie de spaţiu şi timp în scriere.

Prescurtarea se marchează prin titla “ ~ ” aşezată deasupra locului din care lipsesc litere sau

deasupra literei care este suprascrisă. Există cinci tipuri principale de prescurtări:

28

Page 29: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Prin suspensie, scurtarea unui cuvânt rămănând doar o parte tipică din el (spre exemplu

începutul): nume de persoane uzuale.

Prin contracţie, se păstrează prima şi ultima literă, centrul cuvântului dispare: IHS, DS =

Dominus, Ss = Sanctissimus.

Prin trunchiere în cazul funcţiilor, lunilor, monedelor: vist (vistier), gen (genuarie).

Prin suprascriere, scoatere din rând a literelor şi scorerea lor deasupra cuvântului în spaţiul

dintre rânduri.

Prin semne convenţionale: cruce ajută sau invocatio simbolica †; semnul degetului Ο (cei

care nu ştiau să scrie puneau pe acest semn umed de cerneală degetul şi îşi lăsau

amprenta); semnul pentru galbeni, creiţari #.

Scrierea latină şi scrierea chirilică au avut propriile semne pentru prescurtare sau suprascriere,

dar unele le erau comune.

Atât în antichitatea latină şi greacă, cât şi în veche scriere chirlică se foloseau

sistemele stenografice. A rămas antologică scrierea tironiană, o scriere stenografică

inventată de sclavul lui Cicero, M.Tullius Tiron. Alături de acestea se folosea şi

criptographia – scriere criptată sau cifrată.

Sisteme cifrice. În cultura latină exista sistemul cifric roman. Cifrele romane sunt

alcătuite din combinaţia următoarelor cifre: I = 1, V = 5, X = 10, L = 50, C = 100, D = 500,

M = 1000 (este obligatorie cunoaşterea sistemului cifric roman, descifrarea anilor romani şi

invers). Cifre arabe nu sunt o descoiperire a arabilor ci erau preluate din India. Arabii au fost

aceeia care au transmis cifrele în secolul al X-lea în Europa dar abia în secolul alXIII-lea

acestea încep să fie folosite masiv. Scrierea chirilică nu a avut propriul sistem cifric. Semnele

pentru cifre au fost preluate din alfabetul chirilic la care s-au adăugat semne din alfabetul

grecesc. Deasupra cifrelor chirilce se aşeza titla.

Scrierea greacă. Bernard de Montfaucon descoperă cultura vechii Grecii în faţa

Occidentului. Prin publicarea lucrării sale a oferit europenilor posibilitatea studierii istoriei

Greciei antice. Cunoaşterea limbii greceşti stă la baza studiului bizantinologiei.

V.Gardthausen publică lucrarea Griechische Paläographie, 2 vol, Leipzig, 1911-1913 una din

numeroasele lucrări ce au privit studiul paleografiei greceşti.

Scrierea greacă a cunoscut o evoluţie complexă şi o vom descrie schematic pentru

orientare. Prima fază a scrierii se leagă de epoca miceniană, anterioară lui Homer şi a fost

numită convenţional Scriere liniară A. Apare între anii 1700-1550 şi este încă o scriere

hieroglifică. A fost cercetată de arheologul englez Arthur Evans. Scrierea liniară B este o

scriere mai nouă, se foloseşte în jurul anului 1200 A.Ch. Această scriere a fost descifrată de

29

Page 30: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Michael Ventris şi John Chadwick în anul 1953. Grecii preiau scrierea fonetică de la fenicieni

aproximativ în secolul al XIII-lea A.Ch. Din scrierea feniciană au lipsit vocalele, a fost o

scriere consonantică. În Grecia antică se folosea în sistemul scrierilor vechi aşa numitul

bustrofedon sau scriere continuă: din stângă spre dreaptă, din dreaptă spre stângă şi aşa mai

departe (aşa cum trag boii la arat).Grecii vor adăuga la această scriere vocalele, rezultând

primul alfabet fonetic în sensul nostru. Evoluţia alfabetului grecesc a durat cca până în secolul

IV A.Ch.

Grecii au scris foarte mult, mai întâi pe piatră şi alte materiale arheologice, pe urmă pe

papirus şi pergament. O mare efervescenţă a scrierii se remarcă între secolele IV-III în vremea

domniei lui Alexandru Macedon. Scrierea se manifesta ca o profesie căutată în lumea greacă.

Cucerirea romană a întrerupt activitatea scribilor greci. Limba şi cultura greacă va rînvia într-

o haină nouă în epoca bizantină. Bizanţul a jucat un rol important în transmiterea culturii

antice greceşti Europei apusene. Renaşterea a izbutit să contribuie la cunoaşterea imenselor

bogăţii spirituale create de vechii greci.

Scrierea latină – alfabetul latin. Alfabet (alfa + beta = alfabet). În Italia pătrunde

alfabetul grecesc din vestul Greciei în zone locuite se poporul etrusc. Etruscii au fost cel mai

evoluat popor dintre cele care au locuit în vechea Italia.

Alfabetul latin este astăzi cel mai vechi alfabet folosit în Europa. Romanii ca şi grecii

nu au avut stabilită direcţia scrierii de la încput, folosind şi ei bustrofedon. Apariţia scrierii

latine nu este stabilită cu precizie, însă cel mai vechi monument de scriere este atestat pentru

perioada secolelor VII-V A.Ch. prin inscripţiie de pa o agrafă de la Praeneste şi de pe Lapis

Niger Romuli sau Piatra neagră a lui Romulus, fiind scrise încă într-un amestec de scriere

greacă şi latină în limba latină. Scrierea folosită este scriptura monumentalis.

Profesorul Sigismund Jakó a publicat cronologia alfabetului latin în concordanţă cu

teoria acceptată de specialiştii europeni, referindu-se la 6 mari perioade evolutive fiecare

dintre ele având legătură directă cu evoluţia societăţii.

Perioada arhaică. Începutul acesteia coincide cu perioada în care a apărut inscripţia de pe

Piatra lui Romulus. Scrierea din această perioadă se caracterizează prin folosirea tuturor

direcţiilor de scriere. Scrierea era o majusculă sau scriere capitală care se grava sau se săpa

în piatra şi marmora. Are forme diverse ca şi mărimi diverse:

Scriptura monumentalis (sec.III A.Ch. – II P.Ch.) sau capitala arhaică.

Scriptura elegans (sec.III-IX) este o scriere mai moale, de mână, se scria pe papirus,

literele nu sunt legate între ele, este o scriere caligrafică.

30

Page 31: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Scriptura rustica – o scrierea mai puţin îngrijită, cu liniile orizontale mai scurte, avea

formă înaltă şi îngustă. Se folosea în paralel cu scriptura monumentală.

Scrierea uncială apare o dată cu folosirea pergamentului în scriptorii romane.

Pergamentul permite rotunjirea literelor, este elegantă, dar tot o scriere majusculă este. Cu

unciala se scriau texte deosebite. Se formează cca în secolul al IV şi se foloseşte până în

sec. al VIII-lea pentru scriere de carte.

Scrierea semiuncială este o uncială mai cursivă, este o scriere de tranziţie spre o scriere

minusculă. Va fi aplecată uşor spre dreaptă, va însemna trecere treptată de la sistemul de

scriere biliniar – literele sunt înscrise între două linii paralele - spre cel tetraliniar –

literele sunt aşezate între patru linii paralele.

Scrierea cursivă – răsupnde nevoilor societăţii romane de scriere mai rapidă, nu se folosea

pentru scriere pe materiale dure. Este o scriere caligrafică parţial degenerată, simplificată.

Scrierile regionale apar în secolul al V-lea – IX-lea şi se află în directă legătură cu decăderea

şi treptată dispariţie a Imperiului roman. Stingerea culturii antice dă naştere la apariţia culturii

naţionale la popoarele aflate sub patronajul politic roman. Totodată apar primele elemente ale

culturii medievale. Scrierile apărute acum au formă mai puţin îngrijită şi se împart în cele

continentale aflate sub influenţa cursivei romane şi insulare – pe insulele britanice dar mai

ales în Irlanda unde se dezvoltă uncilală şi semiuncială. Pe continent se dezvoltă scrierile:

longobardă în Italia, merovingiană în Merovingia, vizigotă în Spania şi altele. Sub influenţa

mănăstiri Monte Cassino se dezvoltă o ramură a scrierii montecasineze cu aspect parţial gotic.

Scrierile carolingiene apar începând cu secolul al VIII-lea – XII-lea care se află sub semnul

personalităţii lui Carol cel Mare, perioada fiind numită şi renaşterea carolingiană. Se remarcă

influenţa unor mănăstiri cu şcoli de scriere caligrafică S.Martin de Tours, Corbie, Luxeuil. Se

tinde spre o scriere lizibilă. Scrierea devine acum minusculă şi este influenţată atât de scrierile

continentale cât şi de cele insulare, chiar ifluenţa irlandeză se remarcă destul de semnificativ.

Specific pentru această scriere este dispariţia diferenţelor dintre scriere de carte şi cea

utilitară. Există numeroase variante şi tipuri de scriere. Datorită formei sale scrierea a mai

primit nume de rotundă. (Perioadei carolingiene îi corespunde Codex Aureus, scris probabil

în capitala lui Carol la Aachen în anul 812, nefiind datat nici semnat de copist.)

Scrierea gotică este databilă în secolele XII-XIII. A fost o scriere greoaie, este o scriere

verticală, formele rotunde vor fi fracturate în vârf. Literele încep să fie legate între ele.

Leagănul acestei scrieri este Franţa şi apare şi în Anglia. Forma literelor scrierii gotice se

datorează şi modei noi în ascuţirea peniţelor de scriere, are aspect vertical, s-a dezvoltat atât în

forma scrierii de carte, cât şi diplomatică, utilitară cu forme cursive.

31

Page 32: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Scrierea umanistă (antiqua). S-a format în ţară de baştină a Umanismului şi Renaşterii în

Italia şi s-a folosit mai întâi în texte latine, mai târziu şi în texte scrise în limba italiană şi se

extinde în întreagă Europa. Scrierea de bază a fost scriere de carte rotundă numită

humanistica rotunda libraria italica saeculi XV. Minuscula acestui tip copiază minuscula

carolingiana. Această scriere de mână nu a avut în forma sa manuscrisă viaţa foarte lungă,

transformându-se în scriere copiată de tipografii secolului al XV-lea, formându-se aşa numita

italica (italic). Trăsătură tipică a semicursivei umaniste era încercarea de-a lega literele din

cuvinte (sec. al XVI-lea). În secolul al XVI-lea se dezvoltă humanistica semicursiva papalis,

o scriere caligrafică şi lizibilă, simplă şi precisă. Simplificarea scrierii mergea mână în mână

cu evoluţia ştiinţei. Scrierea umanistă a pătruns în Franţa deja în prima jumătate a secolului al

XVI-lea, fiind folosită mai mult de intelectualitate. În Germania se scriau cu scrierea umanistă

texte latineşti, altfel folosindu-se, în general, scrierea neogotică.

Cea mai importantă scriere din grupul scrierilor medievale, pentru teritoriul României

este scrierea chirilică. În România această scriere s-a folosit până la anul 1859 sau chiar

până mai târziu. Originea alfabetului chirilic trebuie căutată în cultura bizantină. La originea

lui stă scrierea minusculă greacă transformată de fraţii misionari Constantin - Chiril şi

Metodie în glagolitică (glagola = cuvânt). Ei traduc şi transcriu texte liturgice din limba

grecă în slavonă cu scriere glagolitică şi aduc aceste texte o dată cu scrierea în Moravia Mare

(Cehia şi Slovacia de astăzi) în anul 865. Scrierea glagolitică era o scriere greoaie care nu s-a

folosit multă vreme, Croaţia este ţara în care s-a folosit glagolitica, în unele locuri, şi în

secolul al XVIII-lea. După destrămarea Moraviei Mari sub inflenţa Imperiului franc,

discipolii lui Chiril şi Metodie se vor retrage în Europa de sud-est, mai ales în Bulgaria şi

chiar în Macedonia. Cel mai învăţat dintre ei, Climent, va crea din scrierea capitala greacă

scriere chirilică răspândită pe urmă de discipoli în ţările slave. Scrierea a primit numele după

dascălul Chiril – chirilică sau chiriliţa în limbile slave. România este singură ţară neslavă care

a preluat acest alfabet. Folosirea lui este atestată po teritoriul României încă în secolul al X-

lea prin inscripţii epigrafice din Dobrogea.

Scopul studierii paleografiilor de toate tipurile este oferirea cercetătorilor istorici dar şi

celor din alte domenii posibilitatea utilizării informaţiilor din contextul materialelor mai

vechi. Extrem de utilă este publicarea în corpusuri de documente, transcrise ori transliterate a

vechilor documente, publicarea albumelor cu documente faximilate. Toate acestea necesită o

vastitate de cunoştinţe de specialitate.

Prelegerea nr.5.

32

Page 33: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Arhivistica este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă de teoria şi practica muncii în arhive.

Arhiva este un depozit organizat de materiale documentare conţinând informaţii scrise pe

suport de scriere adiacent male – hârtia, pergament, materiale textile. Materialul concentrat în

depozitele arhivelor reprezintă rezultatul activităţii diplomatice sau de corespondenţă a

persoanelor particulare, oficiale sau instituţii, fiind susceptibile de a face parte din Patrimoniul

cultural naţional. Fondurile arhivelor devin în timp un preţios izvor de cercetare ştiinţifică

istorică.

Termenul arhiva are în concepţia specialiştilor români două sensuri principale: 1.

arhiva este locul de păstrare a documentelor, instituţia păstrătoare a inscrisurilor documentare.

2. arhiva poate fi un ansamblu de documente consituite organic referitoare la o problematică

istorică, economică, tehnică, referitoare la activitatea unei instituţii, persoane particulare sau

juridice, destinată pentru conservare în timp. Se mai foloseşte pentru numirea depozitului de

arhivă. 3. instituţie sau parte structurală a unei organizaţii care efectuează primirea şi păstrarea

documentelor.

Termenul arhiva, arhivistica nu diferă faţă de alte limbi europene şi se trage din limba

greacă, archeion fiind sediul înaltului magistrat numit archon care avea în grijă archeia –

actele rezultate din activitatea archonului. De la greci, terminologia a fost preluată în mod

firesc de romani – archivum, archivium – şi prin limba latină a intrat în limbile popoarelor

Europei.

Conform definiţiei consacrate, arhiva este locul de păstrare al actelor iar materialele

documentare păstrate sunt arhivele. Din domeniul arhivisticii fac parte termenii de

specialitate: fondul arhivistic, colecţia arhivistică, fiind rezultatul activităţii scrise a

instituţiilor şi persoanelor fizice sau juridice. In arhive lucrează arhiviştii şi arhivarii.

Arhivistul este specialistul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Arhivelor Statului şi al unor

instituţii centrale sau judeţene, având ca sarcina principală organizarea, conservarea şi

valorificarea documentelor din Fondul Arhivistic Naţional. Arhivarul este funcţionarul care se

ocupă cu munca de arhivă, executând operaţiunile de primire – predare a documentelor din

depozit, conform normelor tehnice, precum şi operaţiunile de ordonare, inventariere şi

păstrare a arhivei. În trecut arhivarul avea rolul de condicar sau registrator - era persoana care

se ocupa de scrierea condicilor şi registrelor(În Ţara Românească între anii 1831-1862 a

existat funcţia de “arhivar al statului” care era numit de domnul ţării şi răspundea de

activitatea instituţiei pe care o conduce şi o organiza, funcţia era transformată după 1862 în

33

Page 34: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

director general al arhivelor). Din context rezultă că pentru funcţia de arhivist sunt necesare

studii superioare iar pentru cea de arhivar sunt necesare studii medii.

Istoria. Dezvoltarea arhivelor este în dependentă de dezvoltarea politică şi economică a

societăţii. Arhiva este un instrument important administrativ la îndemâna conducătorilor

statelor. În arhivele antice se colectau legile, decretele regale sau imperiale, cărţile de

judecată. Toate popoarele din vechea Mesopotamie, Asia Mică dar şi egiptenii îşi organizau

arhivele proprii. În perioada greco-romană se înmulţesc informaţii despre organizarea

arhivelor. Grecii îşi păstrau actele particulare şi publice în locurile sigure numite şi locuri

sacre. Arhivele romane erau date în grija colegiului de preoţi. Cea mai veche arhivă romană

atestată a fost arhiva senatului roman şi a fost adăpostită în Templul lui Saturn.

Tot aici se păstrau şi recensămintele populaţiei. Informaţii preţioase despre arhivele romane

s-au păstrat datorită scrierilor autorilor romani Catullus, Titus Livius, Cicero şi alţii.

Din istoria arhivelor la greci şi romani este important de menţionat că atât grecii, cât şi

romanii au apreciat importanţa acestor instituţii şi au construit pentru ele edificii speciale.

Iustinian a susţinut aceste noi construcţii pentru fiecare reşedinţă de provincie. Din secolul al

VI-lea încep să intre în arhive şi acte private clasificate ca: memoriae, epistolarum,

libellorum, dispositionum.

În evul mediu constată apariţia arhivelor particulare aparţinând populaţiei laice şi

membrilor bisericii, totodată încep să apară arhive mănăstireşti. Mai târziu vor începe să apară

arhivele notarilor care alcătuiau acte de drept privat şi aveau dreptul să autentifice copiile

documentelor. Cel mai important factor creator de arhivă devine statul. În ordine ierarhică pot

fi notate organele administrative locale, orăşeneşti, ale breslelor meşteşugăreşti, dar şi pătură

activă a populaţiei – nobilimea, boierii, orăşenii care toţi pot fi numiţi creatori de documente

sau destinatarii lor. În secolul al XV-lea intervine o încercare de îngrădire a consultării

arhivelor, ajungându-se la situaţia în care unele arhive vor deveni screte, ceea ce trebuie

înţeles ca semn de îngrădire a drepturilor personale. În timpul împăratului Maximilian al II-

lea (1562-1576) al Boemiei şi Ungariei s-a încercat centralizarea arhivelor în centrul de atunci

al imperiului la Innsbruck.

Renaşterea (sec.XV-XVI). Renaşterea este un fenomen european, o epocă

determinată a istoriei, a civilizaţiei şi culturii europene, ale cărei trăsături caracteristice s-au

definit pentru prima dată în Italia. În sfera noţiunii de Renaştere se înscriu trei mari

evenimente: mişcarea intelectuală a Umanismului, Reforma religioasă şi mişcarea artistică şi

literară. Renaşterea aduce cu sine refuzul autoritarismului dogmelor un interes deosebit faţă

de trecutul istoric şi se declară împotriva măsurilor prin care arhivele au devenit secrete.

34

Page 35: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Cărturarii preocupaţi de cercetarea trecutului istoric doresc să intre în arhive pentru studiu. În

context general al mişcării renascentiste se naşte conceptul “arhivei istorice” contrapus celui

de “arhiva curentă”. Arhiva istorică cuprinde documente de interes istorico-documentar

(economic, social, politic, cultural, ştiinţific) create în decursul vremii de instituţii de stat, de

alte instituţii, de persoane particulare şi care au termene de păstrare permanentă. Arhiva

curentă este arhiva de instituţie constituită din documente primite, expediate sau întocmite

pentru uz intern, rezultate din activitatea cotidiană şi se păstrează un tim limitat (1 sau 2 ani).

Revoluţia franceză (1789) a adus arhivelor două avantaje: toate arhivele ale

instituţiilor de stat de pe teritoriul Franţei au devenit bunuri ale statului, inclusiv arhivele

mănăstireşti secularizate şi ale nobilimii emigrate. În al doilea rând, a fost întemeiat un

serviciu special al arhivelor creindu-se totodată reţeaua naţională a arhivelor centrale şi

departamentale. La Paris a luat fiinţă arhiva centrală care funcţionează până acum sub

denumirea Arhivele Naţionale ale Franţei. Concepţia arhivistică franceză se va extinde în tot

mai multe ţări şi se vor crea arhivele naţionale cu propria reţea ale arhivelor de stat.

Primul şi al doilea război mondial au cauzat distrugerea totală sau parţială a foarte

multor edificii de arhivă cu fondurile lor. Pagubele sunt incalculabile şi ireversibile.

Arhivele României. Istoria arhivelor româneşti cuprinde un răstimp de aproximativ

şapte secole. Organizarea instituţiei este legată de interesul membrilor societăţii româneşti

faţă de dreptul la posesiune. Posesorii bunurilor de valoare îşi păstrează un exemplar al actului

de posesiune care se transcrie şi în registre. Astfel iau naştere arhivele cancelariilor în care se

concentreză actele emise de propriile birouri.

Cea mai timpurie atestare a unei arhive de registru în Transilvania o reprezintă

protocoalele dietelor şi hotărârile judecătoreşti. Menţiuni despre primele registre (catastife)

din Moldova provin din secolul al XV-lea şi poate fi menţionat Uricul lui Ştefan cel Mare din

anul 1458 în care se află menţiunea despre catastiful mănăstirii Moldoviţa. În Ţara

Românească se constituie în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) registre

(condici) de cancelarie şi vistierie. Tot atunci primesc dispoziţii mănăstirile să-şi copieze

actele în condici. Este un pas important pentru înfiinţarea şi păstrarea fondurilor arhivistice.

Pe lângă locurile sacre, socotite locuri sigure – care în Ţările Române se aflau la Mitropolii –

se înfiinţează arhiva generală. Din hrisovul lui Ştefan Cantacuzino (4 mai 1714) aflăm “Iară

hrisovul acesta îl lăsăm la sfântă Mitropolie ca să fie sub paza prea sfântului mitropolit”; altă

menţiune “Şi s-au scris hrisovul acesta şi s-au dat să stea la sfântă mitropolie”. Pentru

Transilvania nu se cunoaşte o arhivă generală. După întemeierea arhivei de la Viena (1749)

Hof und Staatsarchiv şi celei de la Budapesta (1756) acolo s-au primit depuneri de arhive şi

35

Page 36: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

din partea familiilor nobiliare din Transilvania şi mai târziu li s-au integrat oficial unele

fonduri ale oficiilor ardelene.

Istoriografia problemei. Normele arhivistice sunt rezultatul unei practici neîntrerupte

a mai multor generaţii de arhivişti. Din secolul trecut se poate vorbi despre o adevărată

problemă arhivistică. În toată Europa apare un mare număr de reviste de specialitate.

În România, problematica legată de arhivistică era tratată în reviste istorice sau literare

Curierul românesc, Magazinul istoric pentru Dacia care au apărut în prima jumătate a

secolului al XIX-lea. Din anul 1869 s-a încercat editarea Revistei arhivelor statului român

care a ajuns numai la numerele 1 şi 2. Abia după anul 1924 va începe să apară cu regularitate

Revista arhivelor care tratează de la început şi alte probleme ale ştiinţelor auxiliare ale

istoriei. S-a marcat un hiarus între anii 1947-1958 şi de atunci se editează până acum. O bună

revistă de arhivistică a fost Hrisovul care a apărut între anii 1941-1947 şi a fost buletinul

Şcolii de arhivistică din Bucureşti.

În Transilvania, la Blaj, T.Cipariu a editat revista Archivu pentru filologie şi istorie iar

la Sibiu apărea o revistă de cultură Korespondenzblatt şi Magazin für Geschichte

Siebenbürgens (1844-1846), reviste au o apariţie limitată în timp.

Dintre primele lucrări monografice despre arhivistică face parte lucrarea lui Johann

Peter Zwengel din Heidelberg, Neu Gross Formular apărută la Frankfurt am Mein, 1568.

Este un tratat care tratează modul de organizare unei cancelarii. Contemporan cu Zwengel a

fost arhivistul transilvan Christian Pomarius care s-a ocupat de organizarea fondului de

documente în arhivele de la Sibiu (1546) şi Braşov (1552) întocmind inventarele lor. Erudiţii

români care au fost preocupaţi de problematica arhivisticii pot fi numiţi Nicolae Bălcescu,

B.P.Haşdeu, D.Onciul, Aurelian Sacerdoţeanu care a fost multă directorul Arhivelor statului

din Bucureşti şi care este şi autorul tratatului românesc despre arhivistică Arhivistica,

Bucureşti, 1970, 330 p. El este şi autorul unui vademecum (ghid) al arhivistului: Instrucţiuni

arhivistice, Bucureşti, 1948.

După anul 1918 se face un pas important în organizarea arhivelor româneşti prin

înfiinţarea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului cu filiale prin toată ţară, formându se astfel

o reţea de arhive. O importantă realizare de după Unire de la 1918 a fost înfiinţarea Şcolii de

arhivari şi paleografi în noiembrie 1924 care a format primii specialişti în domeniu, dar şi

bibliotecari şi bibliografi. Cursurile aveau durata de 2 ani. După anul 1938 Şcoala a fost

ridicată la nivel superior numindu-se Şcoala de arhivistică cu studii de 3 ani şi se studiau aici

aproape toate ştiinţe auxiliare ale istoriei. După anul 1950 Şcoala a fost încorporată în

Facultatea de istorie şi dispare treptat. Acum, pe lângă Direcţia Generală a Arhivelor

36

Page 37: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

funcţionează o nouă Şcoală de arhivistică. În anul 1951 arhivele au trecut din subordinea

Ministerului Învăţământului în cea a Ministerului de Interne care a îngrijit construirea

numeroaselor clădiri noi pentru arhive. Direcţia Generală a devenit membra Asociaţiei

Internaţionale a Arhivelor.

Dreptul arhivistic. În România a existat o legislaţie arhivistică aflată la nivelul

dezvoltării societăţii româneşti. Arhivistica transilvană era mai avansată, existând

regulamnete din secolul al XVI-lea, ceea ce în Ţara Românească şi Moldova apare abia în

decursul secolului al XIX-lea. Legislaţia generală are drept scop asigurarea protecţiei actelor

ca instrumente juridice. La 1790 apare Pravilnicească condică şi stabileşte modul redactării şi

autentificării actelor, prevede şi modalităţile de transcrierea lor în condici “iar condicile

acestea să fie deosebite şi sub păstrarea pururea la mitropolie şi la episcopie, cu pecetea şi

iscălitura mitropolitului sau episcopului”.

O lege privind organizarea Arhivelor Statului a fost adoptată în anul 1925. Prin

această lege a fost fixată reţeaua arhivistică, s-au creat depozite de specialitate. În anul 1971

se crează Fondul arhivistic naţional. Se stabilesc 3 categorii de arhive:

Arhiva curentă – acte utilizate curent

Arhiva de depozit – arhiva predată de compartimentele unei instituţii în depozitul de

arhivă pe baza inventarului întocmit conform nomenclatorului instituţiei.

Arhiva istorică (după 30 – 50 ani de păstrare a unor documente cu valoare istorică apare

arhiva istorică.

Arhivotehnia se ocupă de tehnica muncii în arhive. În discuţie intră toate cele 3 categorii de

arhive. Terminologia de specialitate: dosar, triajul actelor, repertoriul, registrul de evidenţă,

registrul mişcării dosarelor, fişier, inventar, clasarea actelor, arhiva de depozit.

Arhiveconomia este administrarea generală şi funcţionarea arhivelor. Edificiul arhivelor

trebuie să îndeplinească câteva condiţii de bază:

Clădirea ar trebui să fie plasată în zonele nepoluate ale oraşului. Trebuie avută în vedere

destinaţia clădirii de la faza proiectării în vederea organizării secţiilor şi serviciilor, pe lângă

depozite, birouri, săli de studiu, biblioteca, săli de expoziţii, laborator de restaurare şi nu în

ultimul rând depozite.

Din cadrul arhiveconomiei face parte prelucrarea fodului de arhivă: numerotarea,

înregistrarea, cotarea, ştampilarea (exercitarea proprietăţii), îndosarierea, ocrotirea, dar şi

cercetarea. Conservarea documentelor este una din preocupările principale, trebuie să fie

create condiţii de microclimat (lumina, temperatura, umiditatea relativă) şi igienă.

37

Page 38: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Finalitatea activităţii arhivelor este păstrarea documentelor în condiţii optime şi valorificarea

lor prin albume, corpusuri de documente sau pentru cercetarea în domeniile specifice.

De consultat Revista arhivelor.

Pentru paleografie, arhivistică, diplomatică, heraldică, sigilografie, cronologie este util

Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Bucureşti, 1982.

Prelegerea nr.6.

Diplomatica este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul documentelor de

provenienţă oficială. Diplomatica este preocupată de studiul intern şi extern al documentelor

ca produs al vieţii sociale, culturale şi juridice, fiind create de cancelarii. Diplomatica studiază

apariţia, forma şi tradiţia grafică a actelor scrise.

Termenul derivă din latinescul diploma = act care provine din termenul grecesc

diplóo = pliez, îndoi care au originea în forma antică a diplomelor, când două sau mai multe

plăcuţe ce conţineau un text continuu se legau şi formau un diptic. Practic, toate limbile

folosesc acest termen în acelaşi scop. În evul mediu termenul definea un act solemn,

privilegiu, hrisov, în contemporaneitate este în exclusivitate denumirea actelor de studii.

Iniţial, diplomatica era preocupată de studiul şi verificarea autenticităţii actelor în

scopurile juridice sau istorice, fiind o preocupare secundară. Cel mai repede s-a dezvoltat în

cercurile culturale latine, după care urmează diplomatica bizantină, slavă din estul Europei,

turco-osmană etc.

Primul nucleu de preocupare diplomatică, propriu-zis a criticii diplomatice poate fi

urmărit în evul mediu când era important de stabilit autenticitatea unor documente. Trebuie

menţionat că se practica falsificarea documnetelor la cerere. Cu ajutorul criticii diplomatice,

în cadrul disciplinei se cercetează conţinutul actelor, se verifică autenticitatea lor şi contribuie

la cercetarea istorică.

Cercetările de bază ale diplomaticii sunt dependente de mai multe discipline auxiliare

ca paleografia, cronologia, sigilografia, heraldica, genealogia, dar au o directă legătură şi cu

filologia. Pe când paleografia, care este disciplina cea mai implicată în cercetare diplomatică,

se ocupă de studiul caracteristicilor externe ale textelor (scrisului), diplomatica se ocupă de

studiul particularităţilor interne (al conţinutului) actelor.

Istoria diplomaticii. Naşterea diplomaticii are directă legătură cu apărarea proprietăţii, prin

dovedirea autenticităţii actelor de proprietate şi eliminarea falsurilor. De aceste elemente se

ocupa critica diplomatică (are în vedere concordanţă între emitent, datare, localizare

38

Page 39: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

geografică, autenticitatea iscăliturii, studiul sigiliului etc). Preocupări de diplomatică au

existat şi în antichitate, dar critica diplomatică a apărut abia în evul mediu.

Fixarea unor reguli precise privind verificarea autenticităţii documentelor sunt legate

de numele papei Inocenţiu III (1198-1216). La 1440 Lorezo Valla dovedeşte prin intermediul

criticii diplomatice că aşa numită donaţie a lui Constantin din secolul al IV-lea pe care se baza

o parte a puterii şi proprietăţii bisericii era un fals diplomatic, documentul fiind databil cu

secolul al VIII-lea. În secolele XVI-XVII debutează aşa numitele BELLA DIPLOMATICA

FORENSIA, războaie pentru putere economică, bazate pe documente vechi sau aşa zise vechi

(de multe ori falsuri) prin care îşi asigurau instituţiile sau persoanele particulare proprietatea

care nu li se cuvenea. Se poate vorbi despre un război împotriva falsurilor diplomatice

(censura diplomatis).

Diplomatica se va dovedi a fi o ştiinţă prin BELLA DIPLOMATICA LITTERARIA –

“lupte” în vederea evaluării istorice a documentelor. Această mişcare va produce o polemică

între călugării benedictini de la Paris şi iezuiţii belgieni din Antverpia. Din această polemică

rezultă două lucrări de bază pentru ştiinţa diplomatică:

Daniel Papebrock (1628-1714), Propylaeum antiquarium, 1675 în care se analizează cele mai

vechi documente originale şi false privind mănăstirea Saint Denis de lângă Paris, cimitirul

regilor Franţei.

Jean Mabillon, (1632-1707), membrul congregaţiei benedictinilor stabileşte regulile

diplomatice pe baza studiului paleografic şi a criticii diplomatice pe care le publică în De re

diplomatica libri VI, 1681.

Cercetarea diplomatică se ocupă în continuare numai cu acte oficiale papale şi imperiale

ori regale. Pentru o corectă desfăşurare a activităţii era nevoie de un personal specializat şi

cunoscător al regulilor diplomaticii. Pornind de la activitate practică s-au formulat metodele

şi metodologia diplomaticii. Abia în secolul al XIX-lea vor interveni unele schimbări mai

semnificative, se cer publicate repertorii de documente, ceea ce a însemnat punerea în

funcţiune a unui studiu intedisciplinar. Se consolidează ştiinţa diplomatică, se acordă atenţia

documentelor emise în trecut şi astfel ia naştere diplomatica istorică. Este momentul

apariţiei acelei École des chartes de la Paris, amintite şi în contextul altor discipline sau al

Institut für österreichische Geschichtsforschung, înfiinţat de Theodor von Sickel la Viena în

anul 1854. La începutul secolului XX s-a lărgit sfera cercetării diplomatice şi la izvoarele

istoriei economice, evidenţe matricole ale instituţiilor de stat şi eckesiastice, documente

privind istoria oraşelor sau proprietăţilor particulare. Cel de al doilea război mondial a

39

Page 40: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

demonstrat prin desfăşurarea sa că diplomatica trebuie să depăşească epoca clasică şi să se

ocupe şi de documente contemporane.

Din punct de vedere al diplomaticii latine (transilvane) a fost acceptată următoarea

cronologie:

Perioada antică – până în secolul V P.Ch. cu puţin material original. Este o perioadă în care se

nasc instituţi creatore de documente în evul mediu.

Evul mediu (500-1500-1526).

Evul mediu târziu – până la jumătatea secolului al XIX-lea, când după destrămarea vechilor

structuri feudale, statul va prelua majoritatea funcţiilor.

Perioada modernă, de la jumătatea secolului XIX până la zi.

Actul diplomatic (juridic) este un document independent care exprimă un fapt, o relaţie de

natură juridică, elaborat în scopul de a sta mărturia unui eveniment juridic ce reprezintă

obiectul actului. Diplomatica se ocupă cu texte scrise care se referă la acte juridice: acte

solemne, privilegii, acte private şi notariale, acte probatorii sau dispozitive.

Actele pot fi deschise sau închise (letterae apertae et clausae). Actele au avut

numeroase denumiri – pagina, scriptum, epistola, registrum, carta, diploma; în diplomatica

slavo-română – hrisov, pismo, list, uric, răvaş, kniga, zapis. Există o categorie de documente

care se află între acte şi corespondenţă particulară. Este vorba de corespondenţa între persoane

oficiale care prin scrisori stabileşte unele dispoziţii prin care aceste scrisori pot deveni acte

oficiale.

Forma actelor.

O formă de act premergător originalului este conceptul (conspectul, ciorna). Conspectele se

transcriau pe curat în originale. Probabil cca în secolul al XV-lea s-a recurs la păstrarea în

cancelariile ale ciornelor. Conceptele rezumative se redactau în registre – protocolla. În

cancelaria imperială actele se scriau fără concepte, fapt ce a generat multe greşeli sau

îndreptări.

Forma completă a actului este originalul (originale, autographum). Originalele se puteau

redacta în mai multe exemplare, pentru mai multe persoane participante la act (contracte,

tratate de pace, formulare, circulare). Bula de aur din 1222 a fost redactată în 7 exemplare

considerate originale, fapt fiind specificat în document. Exemple de formule: simili modo, in

eodem modo (deasemenea, în acelaşi fel).

Pentru secolele XIII-XIV în Transilvania apar chirografele care fac parte din categoria mai

multor originale. Se emitea de “loca credibilia” – locurile sigure. Pe o singură foaie de

pergament sau hârtie se scria de 2-3 ori acelaşi text al documentului. Între texte se marchează

40

Page 41: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

prin primele litere ale alfabetului deviza. Documentul va fi tăiat în mijlocul devizei.

Împreunarea la loc a celor 2-3 părţi originale stătea dovada autenticităţii lor.

Copiile sunt forma documentelor elaborate după original prin a) transumpt sau transcrierea

(transcriptum) este forma obişnuită pentru Transilvania evului mediu emis de locurile de

adeverire, în ele erau transcrise documentele originale de un for oficial care adevereşte

legalitatea copiei prin pecete. Transumptul avea valoare de copie autentică. b) Confirmarea

textuală (confirmatio) a unui act anterior prin încadrarea lui într-un alt act nou. Se întăreşte

dreptul de posesie din partea urmaşului juridic al emitentului. Transumpturile şi confirmările

sunt acte – copii importante, fiindcă multe originale s-au pierdut iar aceste copii le pot înlocui

în cercetarea istorică. c) Multe din documente în copie s-au păstrat în culegerile oficiale –

registre. În cazurile fericite înregistrarea se făcea prin copierea în întregime a textului, ori prin

prescurtarea formulelor stereotipe sau cel puţin prin rezumat. În Transilvania s-au păstrat

asemenea registre medievale în locurile de adeverire la Alba Iulia (capitlul), Oradea, Cluj-

Mănăştur (convente). d) Formulare – formularia, circulare. e) Ultima formă de documente

copiate sunt cele neautentificate, copii simple – libere fără valoare juridică, cu valoare

istorică, documentară, filologică. Acestea s-au păstrat în colocţii de manuscrise sau culegeri

publicate: Pray, Cornides, Şincai, Kemény Hurmuzachi etc.

Cancelariile medievale. Dezvoltarea cancelariilor este condiţionată de atribuirea importanţei

tot mai mare a actelor oficiale în scopuri juridice. “Cancellarul” a fost o personalitate

importantă în cadrul curţii cu obligaţii de politică internaţională. Provenea din înaltul cler.

După importanţă cancelariile pot avea de la un notar cu funcţionare ocazională până la o

cancelarie cu înalt grad de organizare. În Sicilia a existat deja în secolul XII o puternică

cancelarie. Iniţial cancelaria îl însoţea pe proprietar în toate căloriile lui mai importante.

Dintre primele cancelarii stabile poate fi numită ce a curiei papale din timpul papei Inocenţiu

al III-lea (1198-1216). Mai târziu se organizează cancelariile oraşelor mai mari sau ale unor

instituţii economice. În Transilvania secolului al XIII-lea, întărindu-se treptat proprietatea

particulară feudală se trece spre folosirea actelor cu valoare juridică prin care se garantau

drepturile şi posesiunile.

Personalul cancelariilor depindea de dimensiunile activităţii lor. Cancelaria regală a

fost o instituţie organizată cu personalul stabil, instruit. Actele emise din aceste cancelarii au

avut un aspect uniform chiar stereotip.

Caracteristicile interne ale documentelor. Din analiza documentelor face parte limba

actelor şi stilul. Documentele au o legătură strânsă cu viaţa socială, sunt mai sărace în

conţinut, au un vocabular stereotip, unele apar mai puţin îngrijite.

41

Page 42: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Ca forma de redactare actele transilvane sunt întocmite la persoana I al pluralului –

Pluralus Majestatis.

Schema împărţirii ideale a documentului cuprinde 3 părţi principale: protocolul

iniţial, textul – contextul, protocolul final – contextul.

Protocolul iniţial începe cu invocaţia: “In nomine sancte Trinitatis” (În numele sfintei

Treimi); intitulaţia: “ego” sau “nos” urmează titlul “rex”, “vaivoda”, “episcopus”; formula de

devoţiune: “Dei gratia” (din mila lui D-zeu); adresa – numele şi titlul destinatarului – oraş,

capitlu; salutaţia: “salutem in Domino”, “salutem et gratiam”.

Textul – contextul se compune din preambul – cu consideraţii generale, motivare, se

inspiră din Sf.Scriptură; notificaţia sau promulgaţia, aducerea la cunoştinţă: “notificamus”,

“damus pro memoria”; expoziţia – naraţia, arată motivele sau împrejurările care determină

darea actului; dispoziţia – este cea mai importantă secţiune a textului, exprimă voinţa,

hotărârea, porunca emitenrului: sacţiunea are menirea asigurării respectării dispoziţiei.

Protocolul final – eschatocolul este ultima parte de încheiere a documentului. Începe

cu data, locul şi timpul întocmirii actului. Aceste elemente au o importanţă deosebită şi din

punct de vedere a cercetării istorice. S-a păstrat un mare număr de documente nedatate sau

nelocalizate “sine data et loco”. Formulele utilizate: “Datum et actum” (dat şi întocmit),

“datum”. După data urmează aprecaţia – o scurtă formulă de satisfacţie pentru terminarea

fericită a actului “Feliciter, amen!”. Urmează urarea finală “vale”, “valete” şi subscripţia –

menţionarea persoanelor care adeveresc autenticitatea actului sau martorii care au participat la

semnarea lui.

Diplomatica slavo-română se dezvoltă pe teritoriul României din a doua jumătate a

secolului XV, prima atestare a criticii diplomatice se află într-un act al lui Ştefan cel Mare din

25 ianuarie 1472. Cel mai vechi act în limba slavonă menţionat în colecţiile arhivelor a fost

scris la 10 februarie 1388 în Moldova de Petru Muşat şi era adresat regelui Poloniei Vladislav

Jagellonski. Actul a dispărut în cel de al doile război mondial, fiind distrus o dată cu Arhivele

Cebtrale din Warşovia, dar anterior a fost publicat şi s-a păstrat textual. Cel mai vechi

document păstrat din Ţara Românească nu este datat, a fost emis de Vladislav I cu destinaţa

mănăstirea Vodiţa şi se păstrează la Arhivele Naţionale din Bucureşti. A fost publicat pentru

prima dată în anul 1840.

Regulile diplomatice slavo-române sunt asemănătoare cu cele latine, fiind chiar

influenţate de diplomatica latină prin care şi de cea europeană. Numeroase documente slavo-

române au apărut în corpusurile de documente ale Rusiei sau Bulgariei.

42

Page 43: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Cercetătorii români au fost preocupaţi de publicarea vechilor documente: Gheorghe

Ghibănescu, Silviu, Dragomir, P.P.Panaitescu, I.Bogdan, I.Bianu şi mulţi alţii.

Prelegerea nr.7.

Sigilografia – Sfragistica. Sigillum – în limba lat. pecete; peciat – slav; inel-perstnic – slav;

engolpion – medalion.

Sigilografia se ocupă de cercetarea – descrierea, explicarea sigiliilor utilizate în

folosul autentificării documentelor publice şi private. Sigiliul reprezintă un semn probator al

actului. Simbolic îl reprezintă pe emitent – o persoană particulară sau o autoritate publică şi

este în măsură sa asigure păstrarea secretului corespondenţei. În acelaşi timp, sigiliul

marchează acordul emitentului cu conţinutul actului şi a ideilor principale cuprinse în el.

Actul se sigilează de emitent, în numele emitentului, de unul sau mai mulţi martori.

Semnătura domnească autografă apare în Ţările Române abia în secolul XVI. Spre a

avea o valoare probatorie necontestată, sigiliul trebuia să fie clar, bine reliefat şi bine fixat la

act. Sigilarea era considerată drept un obicei oficial, general răspândit şi unanim recunoscut.

Orice persoană fizică are dreptul să se folosească de un sigiliu.

Începuturile sigilografiei pot fi căutate în unele cercetări cu caracter ocazional şi

empiric care constau în verificarea autenticităţii documentelor nesigure – suspecte. Aceste

verificări nu erau făcute pentru sigiliu în sine, ci erau legate întotdeauna de stabilirea valorii

juridice a actului sigilat. Din acest context ne putem da seama că sigilografia este strict legată

de diplomaţie, în cele mai vechi faze, făcând chiar parte din ea. Pot fi amintite nume de autori

şi titluri de lucrări de la sfârşitul secolului care s-au ocupat şi de sigilografie. Spre exemplu

Jean. Mabillon, De re diplomatica.

În acelaşi timp există nişte legături strânse între sigilografia şi heraldică, stemele

având o valoare juridică şi în evul mediu. Există chiar părerea, că peceţile constituie cel mai

valoros material heraldic pentru Transilvania medievală.

Sigilografia are în vedere, pe lângă colecţionarea sigiliilor propriu-zise, ori mulajelor

acestora, cercetarea implicaţiilor istorice ale acestora, ele dând posibilitatea studierii pe baza

lor a problemelor juridice şi administrative din trecut, dar şi valorificarea din punct de vedere

al istoriei artelor.

Un sigiliu trebuie studiat sub câteva aspecte: textul, emblema, scutul, ornamentele,

folosirea. Textul gravat de jur împrejur al sigiliului este numit legendă. Legenda este

precedată adesea de invocaţia simbolică (invocatio simbolica): ⊥, la care i se mai spune şi

43

Page 44: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

cruce ajută (în cazul sigiliilor Ţării Româneşti acest invocatio simbolica este reprezentat prin

crucea ţinută în cioc de corb). În secolul al XIX-lea, în locul crucii se aflase o rozetă sau stea.

Cele mai vechi legende de pe sigilii, din Ţara Românească sunt scrise în limba latină,

dar uneori apar şi în slavonă. Sigiliile Moldovei sunt scrise în limba slavonă. Spre exemplu

sigilii în limba latină foloseşte Constantin Brâncoveanu pentru scrisori trimise în exterior.

Se întâlnesc sigilii cu legende în limba greacă, turcă, şi spre sfârşitul secolului al

XVIII-lea apar sigilii în limba română.

Legenda precedată de invocatie simbolică va cuprinde numele domnului precedat de

apelativul tipului sigilar, sigillum, peciat, hrisovul şi atributul teocratic: „Io” sau „Ioan”,

însoţit de titlul de voievod, evidenţiat de filiaţia şi numele ţării. Numele domnului este însoţit

de formula de definire: „Din mila lui Dumnezeu”,”Dei gratia”.

În câmpul sigiliului se găseşte stema sau emblema ţării sau imaginea unui important

monument istoric. Între legendă şi stemă rămâne un spaţiu liber care este ocupat de ornamente

vegetale, geometrice de pe matricea sigilară.

Legenda şi emblema sunt gravate în adâncime, în sens invers (negativ), pentru ca

imaginea ce va rezulta să iese pozitivă şi în relief urmând să fie citită corect din centru spre

exterior, de la invocaţia simbolică. Gravarea în adâncime permite folosirea sigiliului pentru

ceară. În secolul XVIII apar sigilii săpate în relief, destinate folosirii în combinaţie cu tuşul.

Tiparele sigiliilor erau confecţionate de meşteşugari specializaţi – gravorii. Materialul

de lucru era metalul – bronz, fier, chiar oţel. Tiparul – matriţa (matricea) este legat de un

suport de forme diferite, sau este fixat pe un inel, în acel caz vorbim de sigilii inelar.

Cercetarea sigiliilor domneşti şi clasificarea lor.Clasificarea după mărime, dimensiune:

a) Sigilii mari (sigillum maximus sau sigillum authenticum) cu diametru

între 7-11 cm

b) Sigilii mici (minimus sau sigillum mediocre) cu diametru între 3-4,5

cm

c) Sigilii inelare (annulus) cu diametrul între 2½ - 3 cm.

Dovada acestei clasificări o găsim lapidar într-un act de la începutul secolului al XVI-

lea. Radu cel Mare întăreşte pentru mănăstirea Cozia privilegiul acordat pentru vămile Cîineni

în ziua de 20 ianuarie 1505 astfel: „…De aceia nimeni să nu cuteze să oprească … nici boier,

nici dregător, nici curtean al domniei mele; chiar şi marfa domniei mele încă să plătească

nouă; … chiar să aibă carte pecetluită cu pecetea mea cea mare, sau cea mică, sau cu inelul de

la mâna domniei mele…” (şi mai există şi alte asemenea exemple).

44

Page 45: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Din exemplul oferit deducem, că toate cele trei categorii de sigilii: mari, mici şi inelare

sunt folosite şi concomitent, dar şi independent.

Rezolvând problema clasificării – categoriilor putem trece la forma sigiliilor (vorbim

despre sigiliile domneşti) care sunt:

- rotunde

- ovale

- orizontale

- octogonale

De la aceste 4 forme de bază, cel mai des întâlnite, derivă şi altele spre exemplu: cu

forme de suveică, pară, inimă, triunghi, romb, pătrat, dreptunghi, pentagon, hexagon şi altele.

Sigiliile rotunde – sunt sigiliile mari, cele mai vechi sigilii în Moldova şi Ţara

Românească. Rotunde pot fi şi sigiliile mici şi unele sigilii inelare.

Sigiliile ovale – sunt spre exemplu sigiliile lui Vlad Dracul, Mircea cel Bătrân şi în

secolele XVIII-XIX se folosesc sigiliile ovale mici.

Sigiliile orizontale - sunt sigiliile oval-culcate sau inelare.

Sigiliile octogonale – sunt sigiliile inelare.

2. După tip sigiliile domneşti pot fi:

a) Heraldice – purtând o stemă domnească cu un blazon particular;

b) Iconografice – poartă portretele domnilor, voievozilor dar şi ale altor

persoane particulare. Aceste persoane au putut lua diferite poziţii: bust,

în picioare, pe tron, ecvestre cu echipament de război sau de vânătoare.

În cazul autorităţilor ecleziastice, vorbim despre sigiliu sacerdotal.

Municipiile sau unele aşezări mai mici puteau avea propriile sigilii, care

din nou puteau fi heraldice sau puteau înfăţişa unele construcţii

importante locale.

Unele sigilii pot fi impersonale redând o imagine oarecare selecţionată arbitrar –

motive florale, ornamentale, zoomorfe, geometrice, fără ca ele să fie blazon sau stema

oficială.

Conform procedeului de aplicare sigiliile vor fi:

- atârnate-legate;

- timbrate;

- aplicate.

45

Page 46: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Sigiliu atârnat este cel mai vechi sigiliu românesc cunoscut (1368). Numele lui indică

modul de folosire – el este legat într-un mod anume de act. Sigiliul atârnat este alcătuit din

trei părţi:

1. piesa propriu-zisă, din ceară roşie, rar din ceară naturală sau altele (în

Moldova în cea mai veche perioadă se folosea ceara verde).

2. un bulgăre sau o turtă de ceară de albine – un înveliş de ceară albă (capsulă

protectoare). Această capsulă are pe suprafaţa orizontală de deasupra o

excavaţie mediană, de adâncime circa 1-2 cm. Fundul acestei excavaţii este

zgâriat în forma unor romburi. În mijlocul suprafeţei astfel zgâriate este lăsată

o adâncitură. Această suprafaţă se acoperă cu un strat subţire de ceară roşie pe

care se apasă tiparul sigilar. Zgârieturile romboidale fixează ceara roşie având

o aderenţă, iar capsula face serviciu protector. Capsula protectoare este cu mult

mai mare decât sigiliul propriu-zis. Câteodată este lucrată cu ajutorul unei

forme, altă dată este lucrată cu mâna, uneori cu ceară naturală folosită ca bază

materială este amestecată cu unele substanţe răşinoase pentru ca să se obţină un

suport mai rezistent.

3. legătura sigiliului de act se face prin plicatură, şnur şi ţăncuşă. Se ştie bine că

sigiliul cu capsula cu tot este legat de act printr-un şnur. Actele medievale fiind

scrise pe pergament de cele mai multe ori se pliau în partea inferioară (se

îndoiau înăuntru) formând un fel de manşetă lată de câţiva centimetri. Această

manşetă se numeşte plicătură. Prin pergament şi această plicătură se fac 4 găuri

în cruce prin care se trece un şnur de mătase (sericum) din două sau mai multe

şuviţe, la început numai răsucite, mai târziu şi împletite, conţinând chiar şi un

fir de aur sau argint. Şnurul este înnodat prin cele 4 găuri şi lăsat să atârne

peste plicătură. El va avea o lungime totală între 10-30 centimetri. Mijlocul

şnurului este fixat în capsula de ceară, iar cele două capete se fixează în

plicătură. În unele cazuri sigiliile se păstrează într-o teacă de dimensiuni

potrivite.

Un caz mai rar şi deosebit sunt bulele. Ele sunt realizate în aur şi argint. De aici Bula

de aur din anul 1222. Executarea acestor bule metalice era un meşteşug de sine stătător, în

acest caz şi capsula şi matriţa şi pecetea erau executate din metale. În general, sigiliile

metalice – bulele erau aşezate şi ele în nişte cutiuţe protectoare.

46

Page 47: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Sigiliul timbrat – se efectua cu ajutorul cerii calde peste care se aplica o foiţă mică

numită timbru şi peste care se aplica matricea sigilară. Tehnica aplicării sigiliului timbrat este

asemănătoare cu sigilarea din zilele noastre.

Sigiliul aplicat – foloseşte cerneala sau tuşul roşu (chinovarul). Se întâmplă ca acesta

să fie mai greu lizibil din cauza calităţii proaste a cernelii sau să aibă altă culoare decât cea

roşie, din cauza lipsei acesteia. Sigiliul aplicat este predecesorul ştampilei din zilele noastre.

Fiind o metodă practică, sigiliul aplicat se foloseşte (din sec. XVI) tot mai des. Poruncile, alte

acte obişnuite ale cancelariilor se sigilează cu sigiliul aplicat cu chinovarul. Sigiliile atârnate

şi timbrate au rămas folosite în cazurile rare pentru sigilarea documentelor de o deosebită

importanţă.

Cosigilarea actelor domneşti. Prin cosigilarea actelor înţelegem întărirea sigiliului,

cel mai des sigiliului domnesc prin asocierea câtorva sigilii, cel mai des aparţinând unor boieri

din anturajul domnitorului. Cosigilarea actelor este o practică medievală. Sigiliul domnesc, în

asemenea cazuri, ocupă locul central, este legat cu şnur de mătase, iar sigiliile însoţitoare-

boiereşti sunt legate frecvent prin nişte fâşii de pergament numite ţăncuşe. Câteodată sigiliul

domnesc este atârnat în partea stângă a actului, iar după el spre dreapta sunt orânduite sigiliile

boiereşti în ordinea ierarhică.

Cosigilarea actelor trebuia să dea o mai mare autoritate actului emis. Prin aplicarea

sigiliilor boiereşti, aceştia îşi exprimau asentimentul faţă de hotărârea luată de domnitor. S-a

emis o ipoteză care oferă locul superior în istorie, actelor cosigilate, întrucât asemenea acte nu

au fost falsificate în timp. Actele sigilate cu un singur sigiliu au oferit un câmp mai liber

falsificatorilor de documente. În concluzie, proceduri de cosigilare a documentelor se practică

aproape în exclusivitate în diplomaţia moldovenească şi cele mai vechi acte cosigilate aparţin

sfârşitului secolului XIV, sub influenţa cancelariei regale a Poloniei. (Vrem să se ofere un

exemplu de formulă prin care se anunţă sigilarea: „12.06.1459, Iar pentru mai mare întărire a

tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan Dobrul logofăt să scrie şi

să atârne pecetea noastră de această carte a noastră”; dar de fapt de actul respectiv sunt

atârnate alături de sigiliul domnului încă 6 sigilii boiereşti). Pentru exemplificarea legării

sigiliului domnesc de act: se fac la plicătură patru găuri în formă de cruce, şnurul se înnoadă

tot în cruce. La sigiliile arhiereşti şi boiereşti forma de bază este triunghiul.

Alte sigilii. În interesul nostru intră şi sigiliile oraşelor şi comunelor. Problema

sigiliilor folosite de vechile târguri şi oraşe din Moldova şi Ţara Românească este strâns

legată de întemeierea, organizarea şi dezvoltarea lor. Târgurile şi oraşele din Moldova şi Ţara

Românească apar de la început în acte drept proprietatea domnitorului – suveran feudal asupra

47

Page 48: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

întregii ţări. Datorită privilegiilor, mai târziu încep să apară pe lângă aşezările domneşti

târguri mănăstireşti şi boiereşti. În prima fază veniturile erau percepute de domn, în cazul al

doilea, veniturile erau percepute de mănăstiri şi boieri.

Evoluţia oraşelor şi satelor în conformitate cu apartenenţa lor la un stăpân sau altul,

este foarte uşor de urmărit pe sigiliile lor. Având o organizare proprie, târgurile şi oraşele

posedă dreptul de a emite acte proprii.

Asemenea procedurii fiscale au avut şi drept de sigiliu propriu care se schimba în

paralel cu evoluţia târgului identificându-se prin iconografia lor proprietarul. În cancelaria

municipală se foloseşte un singur sigiliu, în general de mărime mijlocie. Aceste sigilii sunt

rotunde. Limba celor mai vechi sigilii municipale este limba latină, limba slavonă şi limba

română. Spre sfârşitul actelor sigilate se aminteşte sigilarea.

Legenda sigiliilor municipale mai vechi este alcătuită, de obicei dintr-un text religios,

sau cuprinde menţiunea sumară cu numele târgului sau oraşului. Însă, sigiliile oraşului

Bucureşti care pot fi urmărite pe un timp îndelungat prezintă o mare varietate iconografică.

Aceasta depinde de schimbările funcţionarilor cu drept de sigilare – sigiliul fiind proprietatea

lor particulară.

După tip, sigiliile municipale sunt cel mai des heraldice, emblema - stema târgului

fiind fixată de conducerea lui.

(Sigiliul-deget pentru garantarea îndeplinirii unei obligaţii contractuale şi pentru

garantarea autentificării actului al celor ce nu ştiau carte. Scriitorul actului le scria numele

însoţit de o cruce cu cerneală, încă umedă, se apasă degetul mare al mâinii drepte lângă

numele său: „Şi am rugat pe scriitor de ne-au scris numele mai jos ca să se crează”).

Sigilografia - sau sfragistica, deci domeniul care se ocupă de sigilii-peceţi, are şi el o

istorie proprie. Teoria sigilografiei, principalele metode de cercetare, compunerea sigiliilor,

folosirea lor, nu se deosebeşte pentru Transilvania şi celelalte două ţări. Trebuie adăugat că în

Transilvania se cunoştea obiceiul trimiterii peceţii pentru chemare în judectă. Peceţile

metalice cu figura regelui purtate de judecătorii regali dovedea procedura legală şi din voinţa

regelui. În afară regelui, folosirea sigiliilor se remarcă la biserici şi alte instituţii eclesiastice,

bresle şi particulari.

Folosirea în modul aşa de vast a sigiliilor se datorează preferinţelor societăţii

medievale în prezentarea simbolurilor. Pecetea reprezenta plastic persoana posesorului,

suplinea scrierea, întruchipa voinţa posesorului şi întărirea autenticităţii documentelor emise

de proprietarul ei.

48

Page 49: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Prelegerea nr.8.

Heraldica esta ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul regulilor de alcătuire ale

stemelor şi blazoanelor, cu apariţia, folosirea şi evoluţia lor în timp.

Termenul se trage din cuvântul german Herold prin care în vechea germană era numită

persoana cunoscătoare a simbolisticii privind zeităţile păgâne. În evul mediu Herold era

persoana cunoscătoare a obiceiurilor legate de confecţionarea blazoanelor, avea dreptul să

verifice autenticitatea blazoanelor, putea influenţa confecţionarea şi evoluţia lor. Participa la

turnirurile şi alte festivităţi mondene la care se cerea cunoaşterea blazoanelor şi a familiilor

deţinătoare. Herold organiza ceremoniile de la curţile regale sau ale nobilimii, mai târziu pot

fi identificaţi şi în serviciile oraşelor. În unele ţări s-au înfiinţat şi serviciile de Herolzi care

aveau obligaţia se vegheze asupra păstrării regulilor de alcătuire ale blazoanelor (în Anglia la

1484 şi funcţionează şi astăzi). Herolzii păstrau cataloagele cu blazoane care se aflau în uz şi

familiile deţinătoare. Blazoanele de familie era prezentate drept însemne de recunoaştere în

timpul întrecerilor, participanţii se înfăţişau publicului spectator purtântd scuturile cu

blazoane.

Heraldica se află în strânsă legătură cu sigilografia, istoria artelor, genealogia, arta

militară. Din punct de vedere a sigilografiei şi a istoriei artei, heraldica contribuie la

identificarea unor instituţii şi familii din trecut. În folosul genealogiei identifică relaţii de

familie şi în folosul artei militare oferă informaţii privind aspectul harnaşamentului. Studiul

stemelor se sprijină pe vechile hrisoave şi diplome, serveşte la descrierea obiceiurilor,

moravurilor şi a legilor contribuiau la conducerea războaielor sau întrecerilor cavalereşti.

Tot de Germania este legată cea mai veche reprezentare heraldică despre care se

păstrează informaţii, databilă cu secolul X. La concursurile care au avut loc la Göttingen în

anul 943 au apărut primele steme de familie. Această practică se extinde repede prin Europa,

urmând Franţa, Spania, însă simboluri quasi heraldice sunt cunoscute chiar din antichitate,

însă figurile simbolice de pe steagurile grecilor sau romanilor nu erau decât ornamente.

Periodizarea evoluţiei blazonului.

1. Prima fază a heraldicii se leagă de secolele X-XIII, numită perioada scutului – stema este

prezentată doar prin scut şi imaginea de pe el.

2. A doua fază este databilă între secolele XIII=XV când scutului i se mai adaugă coiful

împreuna cu ornamentele lui. Este epoca cruciadelor şi aduce cu sine generalizarea

stemelor şi apariţia unor reguli fixe de alcătuire ale blazoanelor.

49

Page 50: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

3. Următoarea etapă este etapa decăderii importanţei blazoanelor şi a heraldicii – secolul

XVI. În urma schimbării metodelor de luptă şi a descoperirii prafului de puşcă instituţia

feudală a cavalerilor decade şi se apropie sfârşitul heraldicii ca o practică medievală. Se

dezvoltă, însă, teoria şi studiul heraldicii, care va deveni o importantă preocupare a

medieviştilor.

4. Există şi a patra etapă, heraldica modernă, chiar contemporană. Blazonul familial decade

şi apar stemele statale care de multe ori s-au dezvoltat din blazonul suveranului. Apar

steme de oraşe, instituţii etc.

Arta heraldică. Obiectul heraldicii este analiza, descrierea, dar şi alcătuirea materialului

decorativ, de aceea heraldica este strâns legată de aspectul estetic. Din punc de vedere artistic,

în domeniul artei heraldice se descriu blazoanele. Arta heraldică urmăreşte evoluţia

iconografică a stemelor în diferite perioade cronologice. Alcătuirea blazonului se făcea după

regulile heraldice foarte stricte. (Blazon este cuvânt de origine franceză – blason iar limba

franceză a contribuit într-o mare măsură la formarea vocabularului de specialitate a heraldicii.

În limba germană blazon = Wappen care vine de la armă Waffen).

Ştiinţa heraldicii. Studiază trăsăturile de bază ale stemelor – scut + ornamente interioare

şi exterioare şi istoricul alcătuirii stemelor. Din preocuparea contemporanilor, mai ales ai

herolzilor face parte alcătuirea cataloagelor de blazoane care s-au păstrat în destul de multe

exemplare până astăzi – 350; 130 pentru Anglia, 80 pentru Franţa, 60 pentru Germania, 30

pentru Olanda, 20 pentru Italia şi Spania.

Dreptul heraldic. În cele mai vechi etape de evoluţie a blazonului, dreptul de a obţine un

blazon nu era îngrădit. În evul mediu târziu, dreptul de a acorda blazoane a aparţinut

suveranului. Dreptul de a deţine blazon au primit numai membrii păturii superioare ale

populaţiei, mai cu seamă aflaţi în serviciile statului. Însemnele familiale au fost la început

proprietatea exclusivă a persoanei, mai târziu dreptul de folosire s-a extins şi la familia lui.

Istoriografia. Heraldica apare ca o preocupare teoretică la începutul secolului al XV-lea

prin Clément Prinsault (1416). Jérôm de Bara este autorul lucrării Les blasons des armoirs,

Lyon, 1579; francezii erau preocupaţi mai mult de stabilirea nomenclatorului heraldicii, a

limbajului, terminologiei. Germanii s-au ocupat de practica folosirii stemelor. Încă la

jumătatea secolului al XIV-lea a scris Bartholomeo de Saxoferrato, Tractatus de insignii et

armis. Între anii 1854-1961 au apărut 101 volume deespre blazoane: J.Siebmachers, Grosses

und allgemeines Wappenbuch care tratează blazoanele tuturor ţărilor europene.

Compoziţia stemei:

50

Page 51: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Stemele – blazoanele s-au dezvoltat în timp de la cele simple la foarte complicate. Cu cât este

stema mai complicată cu atât este mai tânără. Cele mai vechi steme sunt cele mai simple.

Pentru descrierea lor se foloseşte o terminologie specifică din care vom spicui aici doar câteva

exemple dintre cele mai uzuale.

O stemă se compune din:

SCUT – circular, oval, triunghiular, pătrat, rombic, patrulater cu baza curbată. După forma pe

care o are scutul a primit o denumire de: francez vechi sau modern, germanic, englez,

elveţian, italian etc. Câmpul scutului poate fi liber sau poate fi împărţit în compartimente

numite cartiere, forme la care s-a ajuns prin divizarea scutului prin linii drepte sau curbe,

plasate în diferite sensuri. Scutul poate fi împărţit simplu sau multiplu:

despicat (printr-o linie mediană verticală), tăiat (printr-o linie mediană orizontală),

tăiat în bandă (din colţul superior dextru spre senestru),

tăiat în bară (din colţul superior senestru spre cel inferior dextru),

scartelat sau sfertuit (în patru cartiere în cruce),

scartelat în curmeziş (se crează 4 cartiere printr-o tăiere în diagonală),

gironat (se combină scartelatul în cruce cu scartelatul în curmeziş), rezultând 8 cartiere

sau compartimente, 6, 9, 12, 16 etc cartiere (divizarea scutului în aceste rezultă din

intersectarea liniilor verticale şi orizontale).

Cartierele pot conţine în interiorul lor colorat sau necolorat, diverse personaje naturale ori

himerice, aştri animale, flori, arme şi altele care se numesc mobilele scutului. Scuturile erau

apoi vopsite cu culori heraldice sau smalţuri. Culorile specifice heraldicii erau: roşu care a

însemnat curajul, albastru sau azuriu – speranţa, verde – tinereţea, negru – ştiinţa, purpuriu şi

portocaliu bogăţia. Se adaugă aurul şi argintul, transformate în galben – suveranitatea,

dreptatea şi alb – puritatea, nevinovăţia. Smalţurile formează fondul scutului. Fondul mai pute

fi format din blănuri – hermină albă sau cenuşie.

Pe parcursul evoluţiei heraldicii şi a stemelor, s-au stabilit nişte semne convenţionale

pentru indicarea smalţurilor – liniaturi şi puncte: linii paralele verticale pentru roşu, linii

paralele orizontale pentru albastru, linii paralele în diagonală din stânga spre dreaptă pentru

verde, invers pentru purpuriu, spaţiul punctat pentru auriu şi câmp liber şi necolorat pentru

argintiu.

Mobilele scutului se împart în figuri naturale, himerice, artificiale.

Figurile naturale pot fi reprezentate de: personaje umane (de ambele sexe, din profil, faţa,

bust, ochi, membrele umane, îmbrăcate, încoronate etc.); animale (patrupede, păsări,

51

Page 52: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

reptile, peşti, insecte); plante (flori, arbori); aştri (soare, lună, stele, comete); elemente ale

naturii (nori, curcubee, foc, flăcări, fântâni, râuri, valuri, dealuri).

Figurile himerice (centauri, sirene, dragoni, hidre, păsări fenix, acvile bicefale,

salamandre).

Figurile artificiale (instrumente de cult, mitre, cârje, cruci, arme de vânătoare, nave,

construcţii, castele, turnuri).

ORNAMENTELE EXTERIOARE ale scutului se compun din:

Timbru alcătuit din coif (plasat în faţă, ¾ din profil, ½ din profil, încoronat sau nu, cu

viziera închisă, deschisă, pălăria de cardinal etc.) şi lambrechin (alcătuit din fâşii de stofă

sau vrejuri vegetale care cad din vârful scutului pe laturile lui, mantale).

Coroana de rang de felurite tipuri.

Sprijinitori formaţi din suporţi, susţinători (copaci cu ramuri, zei care ţin scutul, mauri).

Mantou şi pavilion.

Deviză (strigătul de arme, citate).

În secolul al XVI-lea blazonul de familie va decade. Centrul atenţiei se va muta spre

confecţionarea stemelor oraşelor, a instituţiilor, statelor etc. Revoluţia franceză a interzis

utilizarea stemelor de familie, au fost şterse de pe clădiri şi monumente. Sub Napoleon

Bonaparte stemele au reapărut cu câteva elemente moderne. Napoleon a creat o nouă nobilime

care trebuia să se distingă faţă de cea veche prin steme noi. Noile steme le vor imita treptet pe

cele vechi.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea apare interesul colecţionarilor faţă de blazoane

medievale. În toata Europa s-au publicat şi se publică colecţii de blazoane de familie prin

albume heraldice sau prin intermediul unor periodice specifice. În Elveţia apare un periodic

internaţional de heraldică Archivum heraldicum.

Prelegerea nr. 9

Epigrafia. Ştiinţa înscrisurilor – inscripţiilor.

Epigrafike – termen grecesc – antic EPI + GRAFI – scriere sau zgâriere a unor semne sau

litere pe un obiect sau material (Inschriftenkunde).

Pentru teritoriul pe care trăim are o importanţă deosebită Epigrafia greco-romană.

Epigrafia se ocupă de totalitatea materialelor şi obiectelor scrise pe materie dură –

piatră, marmură, metale, ceramică, tăbliţe cerate pe lemn, unelte produse din piele etc., graffiti

52

Page 53: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

pe ziduri sau vase, cărămidă după ardere. Nu intră în sfera epigrafiei monedele şi medaliile –

numismatica, textele pe papirus, pergament şi hârtie.

Există unele păreri conform cărora textele brodate pe materiale textile sau textele

pictate pe ziduri fac, de asemenea, parte din domeniul epigrafiei.

Inscripţiile antice sunt o importantă sursă documentară, abordabilă din două puncte de

vedere.

1) Textele latineşti (greceşti) ca produs şi formă de expresie a limbii având şi o

semnificaţie social-istorică, o mărturie a epocii, economică, demografică,

filologic-lingvistică.

2) Piesa arheologică în sine, având un rost politic, militar, ca monument arhitectonic,

ornamental, votiv, religios, funerar, unealtă de producţie, obiect casnic, podoabă.

Publicarea pieselor epigrafice izolate sau în colecţii din ultima vreme pune în lumină

în chip natural ambele aspecte, nu numai inscripţia (textul cu grafia şi stilul său) cum se făcea

mai demult până în secolul al XIX–lea şi cum a făcut aproape în general Corpus

Inscriptionum Latinarum.

În ceea ce priveşte Dacia Romană – mai mult decât oricare altă provincie romană –

este necesar să fie subliniat faptul că în cadrul restrâns de spaţiu şi timp (106-271/2) al

ocupaţiei romane epigrafia constituie modul principal, adesea şi singurul al documentării

directe asupra realităţilor care se reflectă cel mai mult în inscripţiile antice. Remarcabile

monumente epigrafice împreună cu produse de tehnică şi artă meşteşugărească oglindesc

nivelul dezvoltării culturale, prin scriere a scrisului indicând şi pătrunderea limbii latine în

provincie.

Din punct de vedere paleografic – forma literelor, stilul – ductul scrierii, elemente

locale specifice, inscripţiile Daciei au fost prea puţin sau deloc studiate pentru a se analiza

toate aspectele, elementele şi dezvoltarea scrisului la romani, nu numai a celui corect, urban şi

monumental, artistic şi elegant, dar şi a nuanţelor pe care le ia în păturile mai de jos ale

societăţii. La periferia provinciei apar produse epigrafice cu litere deformate, adesea confuze,

numeroasele abrevieri rămânând neînţelese – nedezlegate.

Din bibliografia cunoscută legată de epigrafia latină în provincia Dacia Romană

rămâne de referinţă studiul lui Theodor Mommsen din primul volum al CIL, De Dacicarum

inscriptionum auctoribus, p.153-160, caracterizat de specialistul român, dispărut acum câţiva

ani, I.I. Russu, ca „strălucită analiză migăloasă, făcută de un prestigios maestru ...”

53

Page 54: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Începuturile epigrafiei constau în simpla copiere şi eventual adunare şi punere la

adăpost a pieselor litice, ceramice ori metalice ce purtau inscripţiile vechi, găsite întâmplător

la suprafaţa pământului, neluate în seamă de sute, poate mii de ani.

Conform informaţiilor provenind de la călătorii străini (spre exemplu diplomatul

francez J. Bongars), în Transilvania secolului al XVI-lea inscripţiile romane se aflau risipite în

câmpurile cu ruine antice sau câteva, puţine, în colecţii particulare. Altele au dispărut sub

vegetaţia naturală, culturile agricole, sub clădiri şi aşezări medievale. Localnicii au explorat şi

exploatat în decursul secolelor ruinele romane pe care le găsim încastrate în monumentele

romanice şi gotice: Densuşi, Strei-Sîngiorgiu, Alba Iulia etc. Multe piese arheologice, între

ele şi epigrafice au fost transportate la castele, palate în Transilvania, dar şi în afara ei, la

Viena şi Buda. (Prunksaal de la Osterreichische National Bibliothek de la Viena, fondată de

împăratul Karol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza).

Colectarea, încadrarea tematică, cronologică, deci descifrarea şi traducerea textelor

păstrate în condiţii bune sau fragmentar, întregire şi restaurare, în fine publicare a materialului

sunt sarcinile de bază ale epigrafiei.

Colectarea – culegerea textelor epigrafice antice este îndeplinită de nişte entuziaşti

sau cărturari ai vremii, care pregătesc culegeri de texte copiate de pe monumente epigrafice.

Cel mai vechi „copist” de inscripţii romane de pe teritoriul Daciei se pare a fi fost un autor

anonim, numit convenţional „Antiquissimus”, care în secolul al XV-lea adună o serie de

inscripţii din Pannonia; 8 provin din Dacia, anume din Apulumul antic. Câteva piese din

Dacia au fost copiate şi de cronicarul aulic al regelui Matei Corvin, Antonius Bonfinius.

O primă culegere epigrafică sistematică în Transilvania a întocmit-o la începutul

secolului al XVI-lea clericul Ioannes Mezerzius, arhidiacon la Cojocna (Cluj) şi canonic de

Alba Iulia. Culegerea întocmită cuprinde 120 de texte din Apulum, Ulpia Traiana, Cluj,

Turda, Aiud, Zlatna, Abrud şi din Oltenia – Orşova, Caransebeş. Corpusul lui Mezerzius,

fiind apreciat, a circulat şi în străinătate, a fost cuprins şi într-o altă lucrare, a lui Stephanus

Taurinus, apărută la Viena, în anul 1519. Philippus More de Csula (Ciula HD), „praepositus

Agriae, protonotarius apostolicus”, consilierul regelui Ungariei Ludovic, în anul 1521 a dus la

Veneţia un exemplar din corpusul epigrafic a lui Mezerzius. Th. Mommsen a apreciat că

autorul a copiat inscripţiile cu deosebită acribie.

Fondul epigrafic studiat de Mezerzius a fost reluat şi de un croat erudit Antonius

Verancici 1504-1573, scriitor, poet, istoriograf, episcop în Ungaria. El este autorul unei

monografii De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, Pesta, 1857. Lucrarea

54

Page 55: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

cuprinde, pe lângă materialul manuscris provenit din fondul epigrafic al lui Mezerzius, şi

propriile cercetări asupra textelor epigrafice din Dacia.

Din multitudinea epigrafiştilor apuseni care au poposit, cercetând monumentele daco-

romane de pe teritoriul celor 3 provincii istorice, am mai ales trei personalităţi. Francezul

Pierre Lescalopier, student la Padova, a făcut în anul 1574 o călătorie de la Veneţia la

Constantinopol. La întoarcere, el s-a oprit în Ţara Românească şi Transilvania. Despre voiajul

său, Lescalopier a redactat un interesant jurnal Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’au

1574 de venise a Constantinople ... at retour par Thrace, Bulgarie, Walachie, Transilvanie ou

Dace, Hongrie, Allemagne ... Lescalopier a fost atras de materialul epigrafic aflat în Dacia

transilvană. Jurnalul său a fost publicat abia în anul 1921. Partea privind istoria veche a

Ţărilor Române, materiale epigrafice şi informaţii arheologice cuprinse în lucrarea lui

Lescalopier nu i-au fost cunoscute lui Th. Mommsen sau lui Domaszewski, prin urmare, ele

nu sunt cuprinse în CIL. Materialul lui Lescalopier provine din 4 localităţi ardelene: Ulpia

Traiana Sarmizegetusa, Zlatna, Alba Iulia, Cluj. Întâmplarea a dat că între piese citate de

tânărul francez a fost şi una inedită, necunoscută, alta numai pe jumătate cunoscută, el fiind

primul care le-a citat. Piesa inedită a fost găsită într-o casă din Zlatna, invocându-l pe

împăratul Hadrian.

Un loc de frunte în etapa începuturilor epigrafice din Dacia îi aparţine lui Stephanus

Zamosius sau Szamosközy, cronicar-istoric ardelean (1565-1612). Scrierile lui istorice sunt

redactate, în cea mai mare parte în limba latină şi parţial în limba maghiară. Dintre primele

sale lucrări face parte studierea antichităţilor Daciei Romane, domeniul în care face

importante servicii epigrafiei latine (Annalecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia

antiquitatum, Padova, 1593). Cu toate că la universitate, la Padova a studiat dreptul şi ştiinţe

politice, istoria îl pasiona mai mult. Opusculul despre istoria Daciei într-o latină elegantă şi

corectă, oferă publicului cititor o imagine geografico-istorică şi culturală a Daciei Romane pe

bazele studiului epigrafic, arheologic şi numismatic. Este de adăugat că Zamosius, conform

obiceiului vremii, a publicat şi texte elaborate de el - fictive. Până la Mommsen, toate au fost

preluate de diferiţi autori, până când Th. Mommsen a selecţionat piesele veritabile dintre cele

publicate de Zamosius. Mommsen recunoaşte, însă, că unele inscripţii, dintre cele false,

puteau avea la bază fragmente epigrafice cu textul completat cu fantezie şi cunoştiinţe de

Zamosius.

După vremea studiilor în Italia, având în faţă suficient material, cronicarul Zamosius a

renunţat la creaţia proprie şi în diferite lucrări privind istoria românilor reproduce un valoros

material epigrafic, contribuind la intrarea acestuia în circuitul ştiinţific în următoarele secole.

55

Page 56: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Din pleiada cărturarilor europeni care au contribuit la evoluţia arheologiei şi în acelaşi

timp şi a epigrafiei în România, menţionat deja în prelegerea anterioară, a fost Martin Opitz

(mort la 1639). Profesor la Colegiul lui Gabriel Bethlen în Alba Iulia, a ţinut cursuri de

literatură în anii 1622-1623. În acest timp a copiat inscripţii la Alba Iulia şi Zlatna, la care

s-au adăugat altele trimise de prieteni după ce a părăsit Transilvania. Copiile lui au fost

folosite, reproduse de mai mulţi erudiţi apuseni şi apreciate inclusiv de Th. Mommsen.

Ar mai putea fi enumerate multe personalităţi ca Josephus Ariosti, Francisc Fasching,

iezuitul Ioannes Fridvalsky, Ioan Seivert, colecţionari şi autori care publică texte epigrafice

provenind mai ales de pe teritoriul Transilvaniei: Samuel Brukenthal (1721-1803), Ignatius

Reinhold, medic la Zlatna, Iosif Kemeny (1795-1855) şi alţii.

Începuturile cercetărilor epigrafice, după cum este uşor de stabilit în urma celor spuse

până aici, se datorează cercetătorilor străini sau transilvăneni de limba latină. Secolul XIX

cunoaşte şi primele contribuţii româneşti în acest domeniu. Cunoscutul filolog şi istoriograf,

om politic şi de cultură Aug. Treboniu Laurian (1810-1881), prof.univ., membru al

Academiei la Bucureşti, reprezentant de frunte al curentului latinist, este prezent în

istoriografia domeniului cu materialul epigrafic din Oltenia şi Banat. Peregrinările sale

arheologice sunt publicate spre exemplu în articolul Istria din revista Magazin istoric pentru

Dacia, Bucureşti, II, 1846, P.65-128. Pe Treboniu Laurian îl preocupă vestigii antice, cetăţi,

materiale arheologice, copiază inscripţii. Munca sa fiind din nou apreciată de Th.Mommsen în

CIL.

Revista braşoveană Foaia pentru minte, inima şi literatura, 1853 passim, 1854 –

passim, publică un serial al autorului Ştefan Moldovan, numit Annotaţiuni despre Ţara

Haţegului, care aduce contribuţii valoroase la arheologia şi epigrafia Ulpiei Traiana –

Sarmisegetusa, cuprinzând aşa zisele „reportaje arheologice despre cetăţi, mine antice,

biserici, din timpul „vizitaţiunilor” vicarului în vicariatul său – Ţara Haţegului.”

Pe lângă Ştefan Moldovan, mai trebuie amintiţi şi alţi cărturari români care, chiar dacă

marginal, s-au ocupat de probleme de arheologie, implicit de epigrafie pe teritoriul Olteniei şi

vestul Munteniei – banul Mihalache Ghica – colecţionar, maiorul D.Papazoglu, publicistul

C.Bolliac, A.I. Odobescu, Antichităţile judeţului Romanaţi. Prin anii 60-70 ai secolului XIX,

începe să se desfăşoare primele săpături sistematice din Transilvania şi Banat, prin care

sporeşte materialul epigrafic. Dintre exploratorii epigrafiei a făcut parte şi Timotei Cipariu

care a publicat rezultatele cercetărilor proprii în Anuarul gimnaziului de la Blaj şi revista sa

Archivu pentru filologie şi istorie (1867-1870).

56

Page 57: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Din istoriografia problemei ne vom opri asupra a două lucrări de referinţe, valabile în

timp şi pentru teritoriul României. Prima şi mai veche este cea menţionată deja CIL, Corpus

Inscriptionum Latinarum, cealaltă IDR, Inscriptiones Daciae Romanae. Ambele repertorii

cuprind rezultatul cercetărilor de câteva secole ale unor oameni mai întâi bine intenţionaţi,

arheologi amatori şi până la specialişti.

CIL – reprezintă o imensă operă a unor specialişti – istorici, filologi, jurişti,

epigrafişti, numismaţi. Corpusul începe să apară în anul 1863 în mai multe etape, în totalitate

10 volume. Iniţiator, îngrijitor de ediţie, dar şi cel cu deosebit de multe contribuţii a fost

„nestorul epigrafiei latine” Theodor Mommsen. CIL-ul analizează toate zonele – provinciile

Imperiului Roman din punct de vedere epigrafic. Colectivul de colaboratori a determinat o

uriaşă cantitate de muncă îndreptată în două direcţii:

a) studierea, confruntarea şi copierea tuturor materialelor cu inscripţii, ce au fost

descoperite în cursul secolelor pe fostele teritorii romane.

b) colectarea şi controlul textelor epigrafice ştiute din copiile manuscrise din arhive,

ori din bibliografie (începând cu Renaşterea).

Era nevoie de o riguroasă confruntare şi selecţionare, sistematizare a materialului

colecţionat şi publicat de către nişte amatori de antichităţi, erudiţi ai vremii, preluate fiind de

la unii la alţii cu erori şi confuzii. Chiar mai mult, se pune şi problema falsurilor, inscripţiilor

confecţionate ori parţial confecţionate pe bazele unor fragmente reale.

Având la bază un bagaj informaţional bogat, Mommsen şi colaboratorii lui erau în

măsură să determine texte epigrafice corecte şi să le excludă pe cele mistificate.

CIL marchează o cotitură istorică în dezvoltarea epigrafiei şi a întregii istoriografii a

lumii romane, inclusiv a provinciei Dacia Romană. CIL reprezintă un întreg care poate fi

depăşit numai prin publicarea corpusurilor provinciale, pe zone, aşa cum există deja pentru

Bavaria, Britannia, Austria, Ungaria, Italia, etc. şi acum deja şi pentru Dacia.

Inscriptiones Daciae Romanae. Asemenea corpusului de mai sus şi IDR este o

culegere epigrafică, în care sunt introduse inscripţiile accesibile din manuscrise, bibliografie,

din colecţiile muzeelor. IDR-ul nu poate fi considerat exhaustiv, ştiind că în cursul secolelor

unele inscripţii au dispărut, au fost îngropate şi nu au ajuns să fie copiate vreodată sau copiate

de mult, nu puteau fi verificate, confruntate.

Conform exemplului dat de Th. Mommsen în CIL, în IDR vor intra toate inscripţiile

provinciei (deci important este aspectul geografic), litice (piatră şi marmură), tegulare-

ceramice, metalice. Trebuie ştiut că epigrafia romană, dar nici epigrafia în general nu se

limitează la texte festive, juridice, religioase-votive. Dimpotrivă, există numeroase inscrisuri –

57

Page 58: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

nume proprii, marca oficinei, unităţile militare imprimate pe produse ceramice – opaiţe - terra

sigilata, amfore, ţigle, sau ştampile pe obiecte metalice. Prin urmare trebuie luată în

considerare orice piesă din antichitate purtătoare de text, litere, formule. Nu trebuie renunţat

la un material autentic, chiar dacă aparent este de interes „minor”, el purtând implicaţii

serioase în viaţa social-economică sau politic-culturală a provinciei.

Materialul este organizat în ordine geografic-topografică, în ordinea localităţilor

romane. Unele piese s-au rătăcit în timp, au fost deplasate la construcţii de mari proporţii,

acestea, pe cât posibil se restituie locului antic original. În rest, piesele rămân ordonate după

locul descoperirii. Fiecare localitate este introdusă cu un scurt istoric, cu cele mai importante

date asupra aşezării romane. Volumul I cuprinde DIPLOME MILITARE ŞI TĂBLIŢE

CERATE.

În următoarele volume materialul este dispus într-o ordine strictă:

INSCRIPŢII DE CARACTER PUBLIC, OBŞTESC, ACTE

INSCRIPŢII PE CLĂDIRI

INSCRIPŢII DE ONOARE PENTRU ÎMPĂRAŢI, MAGISTRAŢI, PATRONI

INSCRIPŢII VOTIVE, RELIGIOASE

INSCRIPŢII FUNERARE

INSCRIPŢII CU CARACTER NESIGUR

INSCRIPŢII PE CĂRĂMIZI, MATERIAL TEGULAR, VASE INSTRUMENTUM

de fabricaţie locală ori din „import” (lucerne-opaiţe).

IDR-ul a fost pregătit de un colectiv de autori, patronat de distinşii profesori D.M.

Pippidi şi I.I. Russu.

Deşi o ramură a epigrafiei cu numeroase piese şi un spectru larg, epigrafia medievală

nu acoperă mai mult decât, poate 5% din studiile şi cărţi privind epigrafia, epigrafiştii români

dedicându-se cu predilecţie epigrafiei antice.

La începutul secolului nostru a acordat un mare interes acestei ramuri văduvite de

cercetători, nu de piese importante, N. Iorga, publicând Scrisori şi inscripţii ardelene şi

maramureşene II, Bucureşti, 1905. Aceste volume şi alte studii publicate de N. Iorga sunt

rezultatul peregrinărilor sale pe la bisericile din Ardeal, unde a copiat inscripţii de pe biserici

(pisanii), prin clopote, icoane şi cărţi româneşti vechi, publicând câte un mic corpus pentru

fiecare loc vizitat.

După un lung hiatus în această activitate, abia după cel de al II-lea război mondial se

acordă un interes oarecare studierii inscripţiilor medievale. Sub egida Academiei Române

apare o colecţie numită Inscripţii medievale ale României I. Oraşul Bucureşti, Bucureşti,

58

Page 59: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

1965; E. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România,

Bucureşti, 1976. În afară de acestea, istoria medie a României sau epigrafia medievală nu se

poate lăuda cu prea mulţi cercetători preocupaţi de problematica discutată. Sunt cunoscute

preocupările a doi cercetători contemporani, dr.Ioana Cristache-Panait de la Bucureşti şi

dr.Marius Porumb de la Cluj. Contribuţiile epigrafice ale acestor cercetători nu se pot numi

corpusuri de epigrafie, aşa cum le cunoaştem din preocupările epigrafiştilor ai antichităţii.

Stilul lor de muncă se aseamănă mai curând cu cel de al lui N.Iorga (ceea ce nu doreşte să fie

critică adusă la adresa lor, ci este o pură constatare a situaţiei). D-na Cristache-Panait este

autoare a mai multor contribuţii publicate în decursul anilor prin numeroase periodice de

specialitate, în care, în cadrul cercetărilor sale de istoria artelor, istoria arhitecturii bisericilor

de lemn a publicat numeroase inscripţii de pe biserici şi icoane. O lucrare de mai mari

proporţii se numeşte Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii

de continuitate şi creaţie românească, Ed. Episcopiei Ort.Rom. a Albei Iuliei, 1987. La Cluj

în cadrul Institutului de artă, dr. M.Porumb are preocupări consacrate artei medievale,

pregătind o Enciclopedie a artei transilvane, presupunem că aceasta va cuprinde şi inscripţii

medievale culese de autor.

În concluzie, epigrafia se ocupă de texte scrise în antichitate şi evul mediu pe

materiale diferite, începând cu piatra şi marmură, cărămidă şi ceramică, metal, ziduri, lemn

dar şi pe materiale textile. O inscripţie nu este de obicei un monument independent, ea

formează adesea un întreg cu alt moment istoric sau de artă şi, în final, trebuie studiată ca

atare.

Metodele folosite pentru fixarea inscripţiei sunt: cioplire, sculptare sau modelare,

pictare ori ţesere. Specific textelor – inscripţiilor epigrafice, îndeosebi celor cioplite sau

sculptate în materiale tari – este prescurtarea cuvintelor. În texte scurte – lapidare se

intervenea şi prin prescurtarea cuvintelor, ceea ce a creat în unele cazuri dificultăţi în

transcrierea lor sau chiar greşeli de lectură. Inscripţiile în metale pot fi săpate în adâncime sau

lăsate în relief, pot fi incizate sau gravate în metale, pictate sau sculptate pe lemn, ţesute,

brodate în materiale ţesute. Dalta, punctoriul, pensula, cuţitaşul, acul sunt instrumente de

bază. Recunoaşterea urmei instrumentului folosit pentru săpare în piatră poate ajuta la datarea

aproximativă a piesei epigrafice. Pe când în antichitate litera era redată prin săparea unui

canal cu baza ascuţită, în evul mediu se folosea şi o daltă cu vârful rotunjit şi atunci şanţurile

săpate au forma rotundă şi nu ascuţită ca cele antice.

Studierea şi valorificarea inscripţiilor sunt sarcinile principale ale epigrafiei.

Cercetarea pieselor epigrafice descoperite se bazează pe cunoştinţele multilaterale ale

59

Page 60: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

epigrafistului. Principalele direcţii de analiză ale pieselor epigrafice sunt două: FORMA şi

CONŢINUT.

În ce constă studierea formei monumentului epigrafic? Dimensiuni, materialul din

care a fost executat, uneltele şi tehnica folosită nu numai pentru executarea textului, ci şi a

suportului. În acelaşi context se descifrează textul inscripţiei şi se identifică reprezentările

figurative care pot însoţi textul. În cazul altor materiale decât piatra şi marmura se vor face

analize chimice urmând să fie aduse la cunoştinţă: compoziţia chimică în cazul metalelor-

metalografia. De asemenea se va analiza şi pictura şi materialele textile.

În cazul conţinutului: se întregeşte textul descifrat şi copiat; de asemenea se

interpretează scenele însoţitoare, textul se traduce, interpretează, clasifică sau se compară.

Rămâne să ne mai ocupăm de unul din elemente, dintre cele mai importante din

categoria inscripţiilor, numele. În inscripţii care reprezintă acte publice – legi, decrete emise

de împăraţi sau alte persoane administrative, diplome militare având în context nume de

guvernatori sau alţi conducători, în inscripţii onorifice, votive, dedicate divinităţilor, înscrisuri

funerare şi altele apar o sumedenie de nume, importantă componentă a studiului epigrafic. Din

acest punct de vedere specialistul se ocupă de prenumele, numele şi supranumele (praenomen,

nomen, cognomen), indicaţia de filiaţie, domiciliu şi ţară, cursus honorum – urmărirea

treptelor ierarhice. În cazul epigrafiei romane este nevoie de cunoaşterea numelor de împăraţi,

consuli, evoluţia unor membri din familiile acestora.

Rezultatul final al cercetării epigrafice este valorificarea prin publicare a rezultatelor.

Poate fi vorba despre publicarea unor piese singuratice sau grupurilor de piese epigrafice,

ieşite dintr-o săpătură. Cel mai important moment este publicarea unor corpusuri valabile

pentru zone sau teritorii mai mari.

Prelegerea nr.10

Cronologia. Necesitatea datării conform sistemului calendaristic actul a evenimentelor ori

documentelor istorice a cauzat apariţia cronologiei. Termenul derivă din grecescul chrónos =

timp şi lógos = cuvânt. Practic, în toate limbile se foloseşte pentru denumirea cronologiei un

derivat din termenul grecesc, doar limba germană foloseşte termenul Zeitrechnung,

Zeitrechnungslehre. Cronologia poate fi şi totalitatea datelor istorice aşezate într-o

succesiune.

Cronologia este ştiinţa despre măsurarea timpului, modurile acesteia şi modalităţile

folosite. Cronologia ca ştiinţa auxiliare a istoriei are ca obiect principal stabilirea datelor

60

Page 61: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

evenimentelor istorice, succesiunea lor, implicit şi a datei documentelor şi studierea diferitelor

sisteme supă carea oamenii au măsurat şi socotit timpul, raportându-le la sistemul

contemporan. Baza cronologiei o formează calendarul, perioadele şi orele.

Timpul ca o categorie filosofică este forma existenţei materiei care are aspectul trecut,

prezent şi viitor şi curge obiectiv, trece din prezent în viitor, dar şi din trecut în prezent, de

aceea era nevoie să se stabilească o unitate cât de cât obiectivă pentru măsurarea lui. În ştiinţă

se discută două tipuri de cronologii, una matematică sau astronomică, ambele se bazează pe

ştinţele exacte şi cronologia istorică – cea care urmăreşte modul împărţirii şi calculării

timpului la diferite popoare, la diferite nivele ale evoluţiei culturale.

Cronologiile vechi au în cea mai mare parte a lor aspect de cult, religios. Treptat, în

mod spontan, ritmul vieţii s-a subordonat ritmului naturii care a devenit punctul de bază a

celor mai importante categorii cronologice. Cronologia creştină se află în directă legătură cu

cronologia popoarelor antice, orientale.

Cercetarea ştiinţifică a cronologiei îşi are baza în lucrarea episcopului Isidor din

Sevilia (570-636) care, în De natura rerum şi Etymologiae, a prelucrat izvoare mai vechi şi a

pus problema socotirii timpului. Beda Venerabilis (672-735) din Anglia de nord a continuat

disertaţia lui Isidor din Sevilia, Până la reforma gregoriană din anul 1582 există o bogată

literatură de specialitate, de multe ori cu caracter polemic şi uneori tratată din punct de vedere

a diplomaticii, depinde şi de religia autorului. Din operele semnificative ale perioadei

următoare trebuie menţionat Gilles Bouchier, De doctrina temporum, Antverpiae, 1633.

Principalele elemente de cronologie astronomică se bazează pe mişcarea sau mişcarea

aparentă a aştrilor. Timpul necesar deplasării lor le era cunoscut deja erudiţilor antichităţii. În

cronologie este vorba, în principiu, de trei elemente de bază: ziua, luna, anul. Ziua reprezintă

timpul necesar pentru rotirea Pământului în jurul propriei axe, luna reprezintă timpul necesar

rotirii Lunii în jurul globului pământesc şi anul este intervalul necesar pentru rotirea

Pământului în jurul Soarelui. Pe când ziua este o unitate închisă şi limitată, lunile şi anii nu

sunt multipli ale zilei, de unde rezultă mici diferenţe anuale care sunt perceptibile pe parcursul

secolelor şi care condiţionează aplicarea reformelor calendarului. Anul civil trebuie să se afle

în concordanţă cu ritmul naturii, cu anul astronomic.

Cel mai vechi criteriu de măsurare a timpului a fost schimbarea pricinuită de repetată

mişcare a soarelui şi fenomenul legat de această – lumina şi întunericul, ziua. Acest fenomen

este cunoscut omului primitiv. Partea luminoasă şi partea întunecată, răsăritul şi apusul

soarelui – 24 de ore. Rotirea vest-est a Pământului în jurul propriei axe este cea mai regulată

mişcare din universul nostru. Egiptenii, chinezii şi romanii au considerat că ziua începe la

61

Page 62: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

miezul nopţii. Babilonienii au considerat începutul zilei la răsăritul soarelui, evreii, arabii şi

grecii au stabilit începutul zilei la apusul soarelui. Începutul zilei trebuia, astfel, mereu adaptat

anotimpurilor, zilele din toamnă şi iarnă, fiind cu mult mai scurte, apusul soarelui venea mai

devreme, decât în vară sau privăvară. Începutul şi sfârşitul zilei, fiind supus în evul mediu

vieţii religioase, era marcat prin tragerea clopotelor.

În Europa modernă, până în anul 1925 au considerat astronomii începutul zilei la

amiază, atunci, când razele soarelui cădeau perpendicular pe pământ. Era o împărţire care nu

corespundea nevoilor vieţii umane, de aceea s-a hotărât ca ziua astronomică să înceapă la

miezul nopţii, ora 24 egală şi cu ora 0. (În privinţa împărţirii zilei s-ar mai putea discuta

despre fusurile orare, tema care nu face parte din problematica noastră.)

Luna reprezintă o rotire a Lunii în jurul Pământului. Evoluţia lunii calendaristice până

la soluţia cunoscută nouă a durat secole, chiar milenii. Babilonienii, chinezii, arabii, grecii şi

romanii au considerat începutul lunii calendaristice la apariţia lunii (în prima faza de creştere

a ei – are forma “ ) “ ). La romani prima zi a luni se numea calende – faza în care Luna nu se

vede din cauza Soarelui. De la latinescul calende derivă verbul caloare – a chema a anunţa,

ziua în care preoţii romani anunţau de la Forul sărbătorile lunii respective. De la aceşti

termeni derivă termenul calendar. Datarea romană în “none” şi “ide” este specifică textelor

latineşti, mai cu seama celor bisericeşti. Lunile iulie şi august în sistemul calendaristic roman

au primit numele de la îmăraţii Iuliu Cezar şi Augustus. Luna, în sensul nostru modern, are

baza în sistemul oriental, dar a început să se folosească abia în evul mediu târziu. Numărul

zilelor într-o lună a trecut prin diferite faze, de la 28 la 30.

Săptămâna a avut în fazele ei de început 8 zile – octada sau 10 zile – decada, de la

care s-a trecut la şapte zile de la septimana (de la septem), denumirile zilelor derivă de la

numele planetelor: luni – dies lunae, marţi – dies martis, miercuri – mercurii, joi – Juppiter,

vineri – Veneris, sâmbătă – dies Saturni sau Sabbat. Duminica a primit numele său de la

momentul în care în anul 321 p.Ch. Constantin cel Mare a fixat dies Domini, dominica –

duminica, ziua Domnului, zi de odihnă şi în acelaşi timp începutul săptămânii. Sistemul

săptămânal a fost preluat de la romani de germani, slavi şi alţii. Germanii au numit zilele

săptămânii cu propriile denumiri (Montag, Dienstag, Mittwoch, Donnerstag, Freitag,

Samstag, Sonntag) la fel ca şi slavii (ponedelnik, vtornik, sreda, cetverc, piatniţa, subota,

nedelia).

Anul este intervalul în care se roteşte globul pământesc în jurul soarelui. Până în anul

1512 s-a crezut că Pământul este centrul sistemului nostru solar, că şoarele se roteşte în jurul

ôământului. Astronomul polonez Jan Kopernik a răsturnat la 1512 ipotezele anterioare.

62

Page 63: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Durata unei rotiri a Pământului reprezintă un an care astăzi are 365 zile, 5 ore, 48 minute şi

46 secunde. Pentru echilibrarea calendarului civil, la patru ani , în luna februarie se adaugă o

zi, se formează astfel anul bisect. Stabilirea duratei unui an a creat în secolele trecute o

mulţime de probleme.

Egiptenii au folosit primii un calendar solar începând cu anul 4241 a.Ch. Calendarul

egiptean este cel mai vechi cunoscut, având 12 luni cu câte 30 de zile + 5 zile suplimentare =

365 de zile. Diferenţa produsă după 1461 de ani ar fi fost de 365 de zile, ceea ce ar fi

condiţionat mişcarea sărbătorilor religioase prin toate anotimpurile. Egiptenii şi-au dat seama

de greşeală şi din anul 239 a.Ch. au început să folosească anul cu 365 ½ de zile. Experienţa

egipteană a servit pentru perfecţionarea calendarului roman. Fiecare popor (babilonienii,

evreii, perşii arabii etc.) a încercat să soluţioneze în felul său problema calendarului, a orelor,

minutelor şi secundelor rămase, într-un mod propriu adăugând la câte un an zile sau chiar luni

în plus ca să echilibreze diferenţele dintre calendarul astronomic şi cel civil.

Baza calendarului creştin şi astfel şi calendarului de astăzi se află în calendarul numit

iulian, perfectat în timpul lui Iulius Cezar în anul 46 a.Ch. Astronomul grec Sosigene şi

Marcus Flavius Scriba sunt autorii reformei iuliane a calendarului. Anul reformat avea 365,

25 zile. Echilibrarea rezulta din stabilirea anului bisect, la fiecare 4 ani anul avea 366. Practic,

după 23 februarie anului 46 a.Ch. (în anul 708 de la fondarea Romei), s-au adăugat la 23

februarie 67 de zile. Şi din reforma iuliana a rezultat diferenţa de 11 minute şi 14 secunde pe

an. Neglijate fiind, anul calendaristic era mai lung decât cel astronomic. Într-un timp de 128

de ani, diferenţa era de o zi. Această diferenţa s-a rezovat prin altă reformă, anume aceea

gregoriană.

Corectarea calendarului se datorează papei Gregoriu al XIII-lea şi a avut loc în anul

1582, când eroarea a ajuns la 10 zile. Reforma gregoriană a fost iniţiată de Conciliul

Tridentin, cu concursul astronomului Aloisius Lilius. S-a suprimat decalajul celor 10 zile,

după 4 octombrie s-a trecut direct la 14 octombrie şi s-a stabilit un criteriu mai exact cu

privire la anii bisecţi seculari. Astfel, prin suprimarea zilei a 366-a din anumiţi ani bisecţi,

eroarea calendaristică va fi eliminată pentru aproximativ 3400 ani. Din motive confesionale,

ţările răsăritene n-au acceptat reforma gregoriană o perioadă lungă de timp. În secolul al XX-

lea, diferenţa între calendarul corectat, gregorian, numit şi de stil nou şi cel necorectat, iulian

– stil vechi, ajunsese la 13 zile. Reforma gregoriană a fost acceptată de Italia, Spania,

Portugalia, Polonia, în Ungaria a fost acceptat în anul 1587, 21 octombrie devenea 1

noiembrie. În Transilvania s-a acceptat reforma, parţial, în anul 1590. Japonia a acceptat

reforma gregoriană în anul 1872, Turcia şi Egiptul în 1927, China, în 1949.

63

Page 64: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Anii se socoteau în diferite sisteme calendaristice în mod diferit. În Roma antică

timpul s-a socotit după ordinea consulilor, a papilor, împăraţilor, olimpiadelor, de la fondarea

Romei (754). Se mai folosea datarea după sistemul creştin, de la naşterea lui Isus care se

datorează lui Dionisius Exiguus, stabilită în anul 525, dar era recunoscută abia în secolul VII,

în documentele oficiale abia în secolele IX-X. Sistemul de la crearea sau facerea (zidirea)

lumii sau era bizantină care se socotea de la anul 0 înapoi cu 5508 ani. Anul bizantin începea

cu 1 septembrie, de aceea şi anul bisericesc ortodox începea cu aceeaşi dată. Din anul de la

facerea lumii, dacă documentul este datat între 1 ianuarie – 31 august se vor scade 5508 ani

iar dacă data se află între 1 septembrie – 31 decembrie, se va scade cifra 5509. (Exemplu: “La

anul de la zidirea lumii 7321, martie 12” – 7321-5508=1813; 7321, octombrie 28 – 7321-

5509=1812.)

În afară de aici menţionate sisteme de calcularea anilor a mai existat o mare

diversitate, mai ales în evul mediu care funcţionau într-o ţară sau într-o dimensiune mai mică

(statul Veneţia, Vatican, în unele perioade în Franţa).

Sărbătorile religioase. În rânduiala Bisericii există sărbători cu dară fixă (Crăciunul,

Boboteaza, Sf.Gheorghe etc.) şi sărbători cu dată variabilă (Floriile, Paştile, Rusaliile etc.).

Sărbătoarea Paştilor are data variabilă, aşa cum a hotărât Conciliul ecumenic de la Niceea din

anul 325: Paştile vor fi sărbătorite întotdeauna duminica; această duminica va fi prima după

prima lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie); dacă prima lună plină de după

echinocţiul de primăvară cade duminica, Paştile vor fi sărbătorite în duminica următoare.

Luna plină pascală face ca data Paştilor să se mişte în fiecare an, deoarece ea apare în unii ani

mai aproape de echinocţiu, altădată mai departe. Dacă prima lună plină de după echinocţiul

cade sămbătă, Paştile se sărbătoresc imediat în duminica următoare, a doua zi. Dacă însă luna

plină a avut loc cu o zi înainte de echinocţiu (20 martie), trebuie aşteptată următoarea luna

plină care va apărea abia după 29 de zile, în 19 aprilie şi dacă aceasta cade pe luni, se va

aştepta duminica următoare – 25 aprilie care va deveni cea mai târzie data a Paştilor. Data

Paştilor poate varia astfel între 22 martie şi 25 aprilie.

În România, Biserica ortodoxă a acceptat calendarul gregorian – stilul nou în anul

1924, când toate sărbătorile şi calendarul propriu-zis s-a avansat cu 13 zile. Între anii 1924 –

1927 s-au sărbătorit Paştile în acelaşi timp atât de Biserica romano-catolică cât şi de Biserica

ortodoxă. Din anul 1927, Bisericile răsăritene au hotărât că sărbătorile fixe vor rămâne după

calendarul gregorian – stil nou, dar cele mobile se vor socoti după stilul vechi, calendar iulian.

Paştile după stilul nou pot avea loc între 22 martie şi 25 aprilie iar după stilul vechi între 4

64

Page 65: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

aprilie – 8 mai (adăugând cele 13 zile ale stilului vechi). Coincidenţe între sărbătorirea Paştlor

celor două biserici deodată au avut loc în anii 1966, 1974, 1980 etc.

Prelegerea nr. 11.

Arheologia.

I. Istoric. Timp de mai multe secole, istoricul nu a fost decât un analist care a raportat faptele

contemporane. Studierea materialelor vechi intervine târziu, atunci când din sfera de

interes al istoricilor încep să facă parte documente vechi, bazându-şi cercetările pe texte

vechi sau pe materiale găsite în pământ. Asistăm, treptat, la o diviziune: istoricul va

rămâne în continuare istoric şi nu se mai ocupă de descoperiri din adâncurile

pământului iar arheologul este cel care se va ocupa de acestea. Arheologul este, dintr-un

punct de vedere, tehnician, dar totodată trebuie să fie şi un bun cunoscător al istoriei şi

să deţină cunoştinţe din domeniile filologiei, antropologiei, etnologiei, numismaticii,

epigrafiei etc.

Arheologia cuprinde, aşadar, studiul tuturor obiectelor vechi păstrate în pământ până

la monumente mari şi complexe, dezvelite, conservate şi valorificate prin publicare.

Arheologul, după cum mărturiseşte Guy Rachet „redă viaţa civilizaţiilor trecute şi apare prin

excelenţă ca un umanist integral al epocii sale” (Universul arheologiei, p. 42).

Etimologic termenul arheologie derivă din limba greacă (arhaios- vechi şi logos-

ştiinţă sau cuvânt). Este folosit de Platon şi preluat de istoricii bizantini; în perioada

Renaşterii dezvăluindu-şi întreaga complexitate. De fapt, Renaşterea rămâne epoca în care se

facilitează cercetarea istorică dar şi cea arheologică. Interesul acordat antichităţilor greco-

romane aduce în atenţia publicului inscripţiile, statuile, monumentele iar călătorii mai mult

sau mai puţin cunoscători ai istoriei întocmesc liste de inventar ale obiectelor descoperite.

În secolele XVIII-XIX arheologia devine o tot mai preţioasă completare a ştiinţei

istorice contribuind la cunoaşterea epocilor vechi atingând cu tot mai mult curaj perioadele de

dincolo de bariera cronologică a scrisului. Descoperirea oraşelor Herculanum şi Pompei (în a

doua jumătate a secolului al XVIII-lea), cercetările egiptologice (după anul 1789) şi altele la

fel de spectaculoase, au întreţinut o continuă curiozitate faţă de lucrurile vechi la nivelul

publicului larg. Toate acestea au făcut posibilă apariţia, la jumătatea secolului al XIX-lea,

unui ghid de arheologie, este vorba de lucrarea Abécédaire ou rudiment d’archeologie a lui

Arcisse de Caumont editată la Caen în 1850.

65

Page 66: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Continuarea cercetărilor arheologice în secolul al XIX-lea, descoperirile de la Ninive,

Troia şi Micene au menţinut şi în continuare treaz interesul pentru arheologie care s-a impus

ca ştiinţă, dezvoltându-se în paralel şi metodele proprii de investigare. Astfel, izvoarelor scrise

li se adaugă acum materiale preţioase provenind din cercetarea arheologică ce contribuie la

elaborarea studiilor istorice tot mai complexe.

Izvoarele istorice, pe lângă cele scrise, se formează din toate rezultatele activităţii şi

vieţii umane, toate artefactele aduse la lumina zilei prin activitatea arheologică. Prin demersul

arheologic creşte substanţial numărul izvoarelor istorice care dau posibilitatea unor studii

incomparabil mai complexe decât metodele folosite înainte de introducerea cercetărilor

arheologice în preocuparea istorică.

Despre perioada romantică a arheologiei din România ne informează Alexandru

Odobescu, autorul primului Curs de arheologie având subtitlul Istoria arheologiei, apărut la

Bucureşti în anul 1877, reeditată de Dumitru Tudor în 1961. În secolele XVI-XVIII nu se

poate vorbi, în mod cert, despre săpături arheologice sistematice. Este vorba, mai degrabă, de

periegheze, recunoaşteri, identificări de cetăţi, ocazii cu care se adună materialul de

suprafaţă, se copiază inscripţiile latineşti (în acest caz poate fi amintit J. Mezerzius în

Transilvania secolului XVI). Preocupări de acest gen constatăm la Dimitrie Cantemir, la

reprezentaţii Şcolii Ardelene care culeg informaţii cu ajutorul unui modest demers arheologic.

În continuare ne vom opri asupra unor intelectuali care şi-au desfăşurat activitatea pe

tărâmul cultural albaiulian şi blăjean şi a căror preocupări arheologice nu au făcut încă

obiectul cercetărilor asupra istoriografiei. Exemplare sunt preocupările lui Ioan Iacob Aron un

destoinic om de cultură de formaţie europeană născut la Roşia Montană din Munţii Apuseni la

începutul secolului XVIII – mort 1788. Ca urmare a activităţii desfăşurate în părţile Haţegului

şi a originii sale din Roşia Montană (vechiul Alburnus Maior roman), zone bogate în

monumente romane, dar şi ca mărturie a orizontului livresc ales, este uşor de înţeles interesul

lui I.I. Aron pentru alcătuirea unei colecţii arheologice de inscripţii daco-romane. Lucrare cu

atât mai preţioasă cu cât despre unele inscripţii întâlnite de I.I. Aron la Roma unde a studiat la

Colegiul „De Propaganda Fide”, nu se ştie la acest moment nimic. Există o ipoteză:

inscripţiile amintite sunt acelea pe care le-a întâlnit Gheorghe Şincai, în timpul studiilor sale

la Roma. O altă personalitate cu preocupări în domeniu a fost episcopul romano-catolic

Ignatius Batthyany care a cuprins în proiectul instituţiei sale enciclopedice de la Alba Iulia şi

constituirea de colecţii arheologice şi numismatice din piese descoperite întâmplător pe

teritoriul fostului Apulum roman. Suntem, deci, martorii unei preocupări conştientizate ce

necesită cunoştinţe specializate la nivelul epocii.

66

Page 67: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Pentru secolul al XIX-lea, din multitudinea preocupărilor intelectuale ale blăjenilor a

făcut parte şi arheologia manifestându-se mai ales prin colecţionarea pieselor arheologice.

Afirmaţia de mai sus o argumentăm prin două nume: Ştefan Moldovan şi Timotei Cipariu.

Primul preocupat de domeniul epigrafiei, iar al doilea, a fost un mare colecţionar al pieselor

numismatice preocupat şi de valorificarea prin publicare în periodice blăjene (Arhivu, Anale)

ale bunurilor culturale achiziţionate. La marginea preocupărilor noastre se află profesorul

german Martin Opitz care a făcut un scurt popas la colegiul din Alba Iulia, invitat de

principele Gabriel Bethlen. A rămas în conştiinţa istoricilor nu numai prin poemul său dedicat

oraşului Zlatna, dar şi ca unul care, printre primii, a descifrat inscripţiile romane de la Apulum

(1597-1643)

Peregrinările locale le vom încheia cu Adalbert Cserny fondatorul Societăţii de istorie,

arheologie şi ştiinţe naturale de la Alba Iulia (1887); în strânsă legătură cu acesta apar şi

primele colecţii arheologice muzeale. Este considerat de specialişti primul arheolog al

oraşului antic Apulum; cercetările sale, rămân valabile până astăzi, le-a publicat fapt ce a

contribuit la intrarea lor în circuitul ştiinţific european.

După acest succint istoric, suntem în măsură să efectuăm o definire a arheologiei care

este o ştiinţă ce descoperă, studiază şi interpretează cu metode şi tehnici speciale

resturile materiale ale activităţii umane din trecut care devin preţios izvor pentru

cunoaşterea realităţilor istorice.

II. Ramurile arheologiei

1. Arheologia preistorică. Până la mijlocul secolului al XIX-lea a aparţinut arheologiei

clasice. Prin contribuţia arheologilor europeni în decursul secolelor XVII-XVIII se desprinde

ca urmare a depistării diferenţelor semnificative în calitatea pieselor descoperite atribuindu-le

unor epoci anterioare. Intervine o strânsă colaborare între paleontologi (paleobotanişti,

paleozoologi, paleogeologi, paleoantropologi) şi arheologi. Din momentul în care a intrat în

conştiinţa specialiştilor existenţa unei epoci anterioare celei clasice, stratigrafia va juca un rol

tot mai important în condiţiile în care urmele scrise lipsesc. Cultura materială, modul de viaţă,

credinţele religioase din paleolitic şi neolitic nu se pot urmări decât cercetând modul de

locuire, aşezările, necropolele şi nu în ultimul rând folosind metode de comparare.

2. Arheologia clasică (antică). Poate fi considerată cea mai veche ramură a arheologiei

privind, însă, nu obiectul cercetării ci ca preocupare. Primele cercetări arheologice

întâmplătoare sau sistematice au vizat, în general, monumentele antice orientale şi greco-

romane. Se organizează cercetarea arheologică sistematică, cu metodologia de lucru proprie.

Arheologia antică a contribuit la descoperirea celor mai bogate şi valoroase - istoric şi artistic

67

Page 68: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

– vestigii istorice. În contextul ei s-au exprimat şi noile tehnici de cercetare aeriană şi

submarină şi cele electrice şi electromagnetice.

3. Arheologia medievală. Este cea mai tânără dintre ramurile arheologiei. Se ocupă de

cercetarea monumentelor istorice medievale folosind metoda inversă, de la ceea ce se află

deasupra solului înspre adâncime, de la cercetarea istorică a monumentelor – stilul

arhitectonic, istoriografie, starea de conservare – la probleme arheologice. În raza cercetărilor

arheologiei medievale intră monumente ecleziastice, fortificaţii civile, militare, cetăţi, castele.

Tehnicile de lucru sunt cele generale ale arheologiei având în vedere problemele legate de

unele monumente aflate încă în funcţiune. Disciplinele auxiliare implicate în arheologia

medievală sunt istoriografia, arhitectura, istoria artelor, conservarea, restaurarea. O interesantă

problemă a arheologiei medievale este studiul urbanistic, dar şi a satului medieval dispărut.

II. Metode de lucru

Principalele tipuri de descoperiri arheologice, funcţie de condiţiile exterioare ale ei

sunt: întâmplătoare, săpătura de salvare şi cercetarea sistematică.

1. Descoperirea întâmplătoare – este rezultatul unui demers nepregătit anterior şi poate fi

datorată acţiunii umane (agricultură, modernizări urbane etc) sau dependent de factori natural

(inundaţii, schimbarea cursurilor apelor etc).

2. Săpătura de salvare – organizată de specialişti în urma unor descoperiri întâmplătoare.

Acţiunea de salvare nu permite o pregătire minuţioasă şi se execută în viteză sub ameninţarea

factorului distructiv. În urma efectuării primelor cercetări, în cazul unor construcţii noi sau

altor intervenţii ale omului, acestea pot fi oprite în favoarea cercetării arheologice dacă

rezultatele se arată importante.

3. Cercetarea arheologică sistematică – este cel mai corect demers arheologic reprezentat

prin mai multe faze de lucru: - preliminară; - săpătura propriu-zisă; - studierea şi interpretarea

materialelor rezultat din cercetarea arheologică. Toate necesită respectarea regulilor ştiinţifice.

Istoria bazându-se, în primul rând, pe cercetarea arheologică sistematică metodologia

acesteia i-a preocupat pe teoreticienii arheologiei în cea mai mare măsură. Faza preliminară

necesită, în primul rând, cunoaşterea istoriografiei locului, într-un cuvânt, se adună toată

informaţia cunoscută legată de locul ce urmează a fi supus săpăturii arheologice. O egală

importanţă o are periegheza la faţa locului, este nevoie de identificarea locului ce a intrat în

centrul atenţiei arheologilor. Ea se poate completa cu cercetarea aeriană, o metodă care a

început să fie utilizată din vremea primului război mondial, dar mai ales ultimele decenii au

contribuit la evoluţia ei. Anglia, Belgia, Italia sunt ţările în care s-a dezvoltat puternic această

metodă relativ nouă. Imaginea de ansamblu de la înălţime oferă posibilitatea „citirii” unor

68

Page 69: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

detalii importante în cercetarea arheologică care nu pot fi observate de la nivelul solului. Jocul

liniilor şi umbrelor văzute din diferite unghiuri (shadow–marks); variaţia culorilor de

vegetaţie (crop-marks) vizibilă din cauza că la o adâncime oarecare există o întrepătrundere a

continuităţii straturilor de pământ (condiţionate de existenţa ruinelor); distingerea de culoare a

solului (soil-marks) sunt aspecte care reflectă importanţa metodei aeriene. Tehnica este

importantă, dar rolul specialistului- arheolog bine pregătit este inadmisibil, baza constând tot

într-o săpătură arheologică.

Opusul cercetării aeriene este cea submarină care a atras interesul specialiştilor în

ultimii ani (dar şi a unor aventurieri dornici de descoperirea comorilor). Cu ajutorul

cercetărilor submarine urmează se fie scoase la lumina zilei, însă cu mare trudă, tezaure cu

valoare istorică, artistică, dar nu în ultimul rând economică ajunse în secolele trecute pe

fundul mărilor şi oceanelor, mai ales în zona porturilor maritime.

Folosind tehnicile moderne în prospecţiuni arheologice a prins viaţa în anii şaizeci ai

secolului trecut. Cercetarea arheologică, cu ajutorul detectorului electromagnectic, localizează

obiecte metalice aflate în sol. Adâncimea nu este mare, doar 1 – 1,5 m. Această metodă nu se

soldează întotdeauna cu succes pentru arheologi, fiindcă prin ea pot fi descoperite şi

zăcăminte metalice ori obiecte noi.

Prospecţiunile electrice permit cercetarea conductibilităţii electrice a solului cu

ajutorul potenţiometrului. Rezultatele notate cu ajutorul unor grafice în funcţie de variaţiile

electrice indică rezistenţa creată prin rămăşiţe aflate în sol – ziduri, morminte, cele mai

diferite obiecte.

Celor două metode mai sus amintite li se adaugă şi cea numită a periscopului Nistri.

C.M. Lerici, un cercetător italian de la Milano care a studiat cu ajutorul metodei electrice

necropolele etrusce (1955-1957), pentru a evita costisitoarele săpături ale mormintelor jefuite

a trecut la folosirea periscopului Nistri. O sondă cu motor execută un puţ de formă circulară

ce penetrează în interiorul mormântului. Prin el se introduce un aparat special de fotografiat

care rotit se declanşează de mai multe ori, înregistrând situaţia existentă în încăpere. Pe baza

acestor fotografii arheologul hotărăşte dacă săpătura trebuie efectuată, ori dacă nu prezintă

interes ştiinţific.

După toate aceste faze de pregătire, urmează câteva demersuri administrative –

obţinerea acordului proprietarilor terenului, constituirea echipei de arheologi, adunarea

uneltelor; cea mai importantă este deschiderea finanţării şi în sfârşit angajarea lucrătorilor.

Săpătura arheologică poate fi începută. Echipa de arheologi împreună cu lucrătorii urmează să

atace terenul ales. Se orientează în teren şi trasează secţiunile cu ajutorul busolei şi al hărţilor.

69

Page 70: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Aici este nevoie şi de contribuţia topografului care efectuează măsurătorile terenului cu

aparate specifice. Săpătura propriu-zisă se realizează cu unelte tradiţionale, atunci când este

cazul intervenindu-se cu mecanizate. După decuparea stratului superior de pământ, se ajunge

la straturile de cultură. O dată cu adâncirea săpăturii, descoperirile sunt tratate, prin şpăcluire

ele vor fi scoase în relief. Concomitent descoperirile se înregistrează în fişe, se desenează

profilul săpăturii, planul la diferite nivele, urmează fotografierea, în sfârşit, rezultatele de la

cele parţiale până la atingerea ultimului strat de cultură, stratul virgin, eventual se deschid

nişte casete de urmărire. După încheierea săpăturii urmează studiul atent al stratigrafiei

locului prin care se urmăreşte succesiunea verticală a straturilor geologice, trebuie accentuat

că cele mai vechi culturi se află la baza secţiunii. Din experienţa arheologilor reiese că într-o

săpătură pot exista mai multe straturi de cultură, un exemplu întâlnit în lectură, este cel al lui

Heinrich Schlliemann care a pătruns prin 9 straturi de cultură în timpul săpăturilor efectuate la

Troiei.

Am vorbit până aici despre cercetarea pe verticală, studiindu-se profilul secţiunii.

Stratigrafia orizontală cercetează complexul arheologic pe orizontală, urmărindu-se studierea

necropolelor, locuinţelor, construcţiilor civile sau militare etc.

În ultima fază se efectuează un studiu sistematic al vestigiilor descoperite fiind foarte

importantă consemnarea amănunţită a tuturor detaliilor întâlnite pentru ca după astuparea

şanţurilor rezultatele să fie verificabile. Materialul arheologic recuperat prin săpătură urmează

să fie studiat, desenat, comparat (prin literatura de specialitate sau cu alte piese asemănătoare)

avându-se în vedere şi analiza stratigrafică. În acelaşi timp, obiectele care necesită intervenţia

restauratorilor sunt trimise la laborator (monede, obiecte metalice, ceramica) unde specialiştii,

prin metode specifice le vor conserva ori restaura.

III. Metode de datare a materialului arheologic: relative şi absolute

Materialele arheologice se datează folosindu-se instrumentele cronologiei relative şi

ale celei absolute care uzitează de o serie de metode.

1. Cronologia relativă

a. Metoda stratigrafică – pune în evidenţă succesiunea straturilor de cultură

având în vedere locul descoperirii (stratul de cultură).

b. Metoda tipologică – încadrează piesele în lanţul unei serii tipologice

existente. Arheologia şi-a creat, în timp, preţioase instrumente de lucru ce

înlesnesc clasarea obiectelor descoperite într-o anume cronologie.

70

Page 71: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

c. Analiza polenului – se utilizează mai ales în arheologia preistorică. Cu

ajutorul unei diagrame polenice se studiază vegetaţia şi clima, informaţii ce

permit o datare relativă a culturii materiale cercetate.

d. Metoda comparativă – se bazează pe analogie şi este una dintre cele mai

simple şi utile metode de datare.

e. Metoda cartografică – dispunerea pe hartă a rezultatelor dintr-o cercetare

arheologică oferă adesea informaţii cronologice.

2. Cronologia absolută. Se obţine prin metode tehnice, fizico-chimice. Piesele

descoperite se supun unor teste, analize care pot indica aproape precis datarea.

a. Metoda dendrologică – se bazează pe analiza inelelor de vârstă ale

copacilor.

b. Metoda radiocarbonului (Carbon 14) – cu ajutorul ei se pot efectua

materialelor organice (perioada de înjumătăţire).

c. Metoda potasiu-argon – utilizează radioactivitatea potasiului şi se foloseşte,

mai ales, în cercetarea paleoliticului.

d. Metoda arheomagnectică – se bazează pe schimbarea direcţiei câmpului

magnetic al Pământului.

e. Metoda hidratării obsidianei – aceasta ne priveşte mai puţin. Are la bază

hidratarea obsidianei din care au fost confecţionate unele unelte în alte zone

geografice (S.U.A.).

Încheierea unei cercetări arheologice constă în pregătirea unui memoriu arheologic

prin care se aduc la cunoştinţa specialiştilor rezultatele dobândite. În aceste memorii sau

rapoarte de săpătură (care adesea se comunică la sesiuni ştiinţifice sau/şi se publică în

volume) se urmăresc următoarele probleme: istoricul cercetării respective, descrierea

săpăturii, a obiectelor descoperite (inventarul – enumerarea lor), detalii şi observaţii de

stratigrafie, datare, atribuirea unor culturi materiale a complexului arheologic. Memoriul este

însoţit de materialul anexă: fotografii, hărţi, desene şi schiţe, liste de descoperiri, fişe

descriptive, diapozitive.

Faza superioară a memoriului arheologic este monografia arheologică, o lucrarea de

sinteză, complexă în care materialul este prelucrat din punct de vedere istorico-arheologic. Ea

poate fi abordată şi pe categorii de descoperiri arheologice, monografii ale unor tezaure

monetare, ale obiectelor de podoabă, ale uneltelor, ale ceramicii (terra sigilata, opaiţe etc).

Toate informaţiile arheologice sunt preluate de ştiinţa istorică în vederea realizării sintezelor.

71

Page 72: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Prelegerea nr.12

Numismatica. Termenul provine din latinescul nummus – monedă sau din limba greacă

numisma. Numismatica este o ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu cercetarea funcţiilor

pe care moneda le-a ocupat pe parcursul evoluţiei societăţii, cum a reacţionat la schimbările în

societate din cele mai vechi răstimpuri şi până în epoca modernă.

Moneda a parcurs un proces evolutiv îndelungat condiţionat de situaţia economică.

Mijloacele de plată se împart în: 1.mijloace premonetare; 2. mijloace monetare; 3. mijloace

postmonetare. Din alt punct de vedere numismatica poate fi împărţită şi geografic (după

continente şi alte unităţi geografico-politice), cronologic (perioada premonetară, antică,

medievală, modernă) şi divizarea după sistemele valutare şi în interiorul lor în categoriile ce

formează un sistem monetar.

Numismatica este una dintre cele mai vechi ştiinţe ajutătoare ale istoriei, dintre cele

mai vechi preocupări ale ei face parte ca şi în cazul epigrafiei, spre exemplu, colecţionarea

pieselor numismatice. Primul stadiu al acestei preocupări poatre fi constatat în secolele XIV-

XV şi primii colecţionari erau interesaţi doar de monedele antice. În secolele XVI-XVII se

colecţionau şi monedele medievale şi s-au fondat primele colecţii oficiale spre exemplu la

Paris a luat fiinţa în anul 1652 cabinetul regal de monede, mai târziu apar astfel de cabinete şi

la Londra, Viena etc., de multe ori piesele numismatice se colecţionau alături de manuscrise şi

cărţi vechi. În secolele XVII-XVIII începe să apară şi un interes istoric în sensul propriu al

numismaticii ca o ştiinţă istorică. Se cerceta imaginea de pe monedă, textul şi materialul.

Rezultatul este reprezentat de primele cataloage ale colecţiilor numismatice cum ar fi:

catalogul colecţiei numismatice ale lui Petru cel Mare apărut la 1719; Joseph H.Eckhel,

Doctrina nummorum veterum, Viena, 1754-1815 în 8 volume şi de acelaşi autor o trecere în

revistă a bazelor numismaticii antice publicată în anul 1786. J.H.Eckhel a fost numit şi

părintele numismaticii pentru rezultate dobândite prin organizarea şi sitematizarea colecţiilor

monetare de la Viena. În atenţia omului de ştiinţa Theodor Mommsen, specialist în istoria

Imperiului roman a stat şi domeniul înrudit – numismatica. Th.Mommsen a pus bazele

numismaticii ca ştiinţă prin lucrarea sa Geschichte des römischen Münzwesens, Berlin, 1862.

Începuturile preocupărilor numismatice pe teritoriul României se pot data aproximativ,

ca şi în restul Europei, pentru perioada Renaşterii. Este interesant un episod (o aventură

numismatică) legată de descoperirea unui tezaur monetar antic lângă Sebeş, databil pentru

anul 1491 (de cercetarea lui s-a ocupat Judita Winkler, în Apulum, IX, 1971, p.527-529).

72

Page 73: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

După descoperire, la un moment dat acest tezaur, cuprinzând monede de aur, a ajuns în mâna

principelui Ştefan Bathory, care nu intenţiona să-l predea curţii imperiale, fapt pentru care a

fost chemat la ordine şi tras la răspundere. Nicolaus Olahus a folosit piese numismatice

pentru argumentarea teoriei sale despre originea latină a poporului român. Totodată, Miron

Costin, Dimitrie Cantemir, membrii Şcolii ardele, au apreciat monedele la justa lor valoare

pentru cercetarea istorică. D.Sturdza a elaborat la 1878 Bibliografia numismaticii româneşti.

În anul 1903 a fost înfiinţată Societatea Numismatică Română cu sediul la Muzeul Naţional

de Antichităţi din Bucureşti şi în anul 1974 a început să facă parte din Comisia Internaţională

Numismatică.

Numismatica a devenito ştiinţă istorică în sensul metodologic la începutul secolului al

XX-lea, când cercetătorul austriac Arnold Luschinen a formulat la 1904 funcţia principală a

monedei în istorie. Într-o polemică de specialitate a începutului secolului XX se descută doi

termeni Münzgeschichte (istoria monedei) şi Geldegeschichte (istoria banilor în general). În

acest sens a apărut în anul 1931 o definiţie a numismaticii: ”Numismatica este ştiinţa care se

ocupă de proprietăţile interne şi externe ale monedei în relaţie cu alte evenimente, cele

economice şi sociale, elucidează evoluţia istorică şi rolul banului”.

Numismatica este într-o legătură strânsă cu arheologia (cele mai multe colecţii

numismatice provin din săpături arheologice), heraldica (din punct de vedere al stemelor care

apar pe reversul monedelor), cu metrologia (se ocupă cu cercetarea valorică a pieselor

numismatice – de consultat C.C.Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, I,

Bucureşti, 1964).

Numismatica sistematizează 5 mari probleme:

1. Istoria monedei;

2. Descrierea monedei;

3. Metrologia numismatică;

4. Circulaţia monetară;

5. Dreptul monetar.

Istoria monedei. În istoria sa moneda a cunoscut 3 mari perioade evolutive:

antică

medievală

modernă.

În perioada premergătoare a apariţiei monedei umanitatea recurgea la schimbul de valori,

produse ori în natură (turme de animale, pecus = turmă, pecunia = monedă; în sare, salariu =

retribuţia). Într-o altă fază sau chiar în paralel, schimbul se făcea prin intermediul metalelor

73

Page 74: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

preţioase care a reprezentat un pas hotărâtor pentru apariţia monedei în sensul medieval sau

modern. Sub termenul de monedă trebuie înţeleasă o bucată de metal (aur, argint sau aliajele

acestora). Moneda transmite peste veacuri un mesaj artistic, reprezentările de pe ea (figurile

de zei, eroi, împăraţi) reflectând estetica epocii. Evoluţia tehnică şi artistică subliniază gradul

de dezvoltare al societăţii umane şi al formaţiunilor politice care au emis-o şi care au folosit-

o. Graţie şi a monedei s-au putut studia începuturile şi evoluţia artei clasice antice şi s-au

identificat şi reconstruit unele opere de artă, statui, monumente, portrete de mult dispărute (o

monedă întregeşte imaginea uneia dintre cele şapte taine ale lumii antice – statuia lui Zeus din

Olimp, descrisă odinioară de Strabo şi Pausanias; o altă situaţie se remarcă pe o monedă

emisă de Marcus Aurelius păstrează imaginea farului din Alexandria, de asemenea dispărut).

Formele premonetare se atestă în Europa încă şi în secolul al X-lea. Primele monede

apropiate civilizaţiei europene au fost atestate între secolele VI-VII în Asia Mică de unde au

pătruns în Grecia. Începând cu secolul IV a.Ch. a pătruns moneda prin intermediul grecilor în

Mediterana. (Grecii folosesc halcous, obolos, drahma, talantul şi multipli lor.)

Aproximativ în paralel cu evoluţia monedei în Grecia s-a format şi moneda romană.

Romanii au folosit iniţial lingoul – o bucată de metal preţios turnat în forma de lingou.

Moneda de bază romană a evoluat spre o formă foarte bine conturată. La 187 a.Ch. este atestat

denarius de aur, în curând şi a unui de argint (de la zece, un dinar valora 10 asi care era

moneda de aramă). Prin reformele lui Constantin cel Mare între anii 309-324, monetăria

romană s-a consolidat definitiv rezistând şi peste perioada bizantină până în secolul al XV-lea,

în restul Europei Până în secolul al VII-lea. Prin imperiu circulau monede de aramă libra şi

uncia cu subdiviziunile lor. Toto din aur era aureus.

După căderea Imperiului roman, sistemul monetar roman era preluat de noile

formaţiuni rupte din imperiu prin sistemele: merovingian, reformele lui Carol cel Mare, când

libra romană a crescut în greutate, devenind libra carolingiană – carolipondus şi s-a folosit

până în secolul al XI-lea. De o altă valoare era doar libra engleză. Comerţul din Europa de

nord (Marea Baltică şi a Nordului) a contribuit la apariţia mărcii nordice, cam ½ din libra

carolingiană. Utilizarea ei se cunoaşte în toată Europa până în secolul al XVIII-lea.

Pe teritoriul Daciei au circulat monedele greceşti, macedoniene, romane, bizantine.

descoperite prin cercetările arheologice. Începând cu secolul al V-lea a.Ch. au fost emise

monede autohtone şi pe acest teritoriu, mai întâi de către oraşele de pe coastă dobrogeană a

Mării Negre şi apoi de triburile geto-dacice de la nord de Dunăre.

În Europa medievală evoluţia monedelor este subordonată evoluţiei comerţului. De la

sfârşitul secolului al XII-lea se diferenţiază monedele naţionale. La Veneţia apar matapane,

74

Page 75: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

din care vor evolua denarii, groşii care au pătruns în întreagă Europa. În Germania se bate

Pfenigul (se trage de la celticul peun), în Anglia penny-ul; cca în secolul al XV-lea apare în

Europa centrală groşul de aur (Guldengroschen), cu ceva mai târziu talerul. Toate aceste

monede erau din aur sau argint utilizate mai ales în comerţul internaţional. Pe piată internă se

folosea monedă de argint inferior sau din aramă. În Austria se bate kreutzer-ul – creiţarul

(purta o cruce dublă pe revers). Florenţa are florinul (stema oraşului pe avers) şi era de aur; în

Olanda se folosea guldenul care era tot de aur; la Veneţia se bătea zechinul de aur (Zecca era

numele monetăriei veneţiene); în Ungaria se bătea ducatul de aur.Emisiunile monetare

medievale din Ţările Române sunt legate de influneţele europene. În secolul al XIV-lea sub

Vlaicu - Vladislav I şi Petru Muşat apar ducaţii care nu erau de aur, groşii de argint şi

bronz .

Evoluţia monetară este un capitol vast care prezintă un interes deosebit de câteva

secole. Numismatica este o disciplină cu o bibliogrfafie foarte bogată nu numai în Europa şi

în lume, dar şi în România.

Pe continentul american se poate vorbi despre evoluţia monedei de la începutul

secolului al XVI-lea, fiindcă civilizaţiile băştinaşe nu au ajuns să dezvolte schimbul monetar

până la sfârşitul secolului al XV-lea. Cele mai vechi monede au fost bătute după anul 1535 în

Mexic şi Peru având valoarea monedelor spaniole coloniale. Emisiuni monetare proprii nu au

apărul în America centrală şi de sud înainte de începutul secolului al XIX-lea, de la sfârşitul

secolului precedent evoluând dolarul. Regiunile americane se aflau sub influenţa puterilor

coloniale.

Descrierea monedei. La descrierea monedei specialistul este preocupat de iconografia

reprezentată pe avers şi revers. Reprezentarea poate fi de tip heraldic (steme, blazoane) sau

protrete (regii, şefii de stat etc.). Inscripţia care era legenda în cazul sigiliilor conţine numele

şi titlul persoanei de pe porteret, numele ţării. Aproximativ de la începutul secolului al XVII-

lea începe să apară pe monede marca meşterului (iniţialele acestuia) sau a monetăriei. Pe cele

mai vechi monede nu apare valoarea lor.

Monedele apar monofaciale ori bifaciale. La acest capitol al numismaticii se

cercetează pe lângă reprezentări dimensiunea, forma, greutatea şi se analizează metalul din

care s-a confecţionat moneda. În urma acestor cercetări moneda se va data.

Astăzi, în Europa există un mare număr de corpusuri monetare care înafara faptului că

reprezintă un stadiu de cercetare încheiat, contribuie şi la identificarea altor monede la care

cercetătorii întâmpină greutăţi la identificare, folosind metoda de analogii – comparaţii. Toate

corpusurile importante prezintă şi imaginea ambelor feţe ale monedelor. (O posibilă

75

Page 76: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

bibliografie în plus, O.Luchian, G.Buzdugan, C.Oprescu, Monede şi bancnote româneşti,

Bucureşti, 1977.)

Metrologia numismatică. În Europa medievală se practicau diferite sisteme monetare

ce diferau de la o ţară la alta. Metrologia numismatică se ocupă de măsură valorică a

monedelor. Este o cercetare complexă şi dificilă, existând o mare varietate de sisteme pe ţări

şi perioade cu sbdiviziunile monetare proprii.

Abia în secolul al XIX-lea s-a adoptat sistemul zecimal. Cu epoca modernă a dispărut

treptat metalul preţios din componenţa monedelor. Aproximativ din secolul al XIV-lea începe

să apără valoarea bătută pe una din feţele monedei. Termenul de valoarea reală dispare o dată

cu diminuarea metalului preţios şi apare valoarea nominală. Această evoluţie generează

apariţia bancnotei spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Circulaţia monetară este legată de schimbul de mărfuri, de valori economice. În

cadrul circulaţiei monetare se urmăreşte raportul între mărfuri şi bani. Pe teritoriul Daciei –

Romane se marchează mare circulaţie monetară şi a multor monede străine. De asemenea în

Europa medievală, cât circulau mărfurile, legat de dezvoltarea comerţului, atât au circulat şi

monedele, mai ales cele de valoare recunoscută. În acest context mai poate fi subliniat faptul

că în diferite perioade de pericol, războaie, jefuiri, tezaurele monetare erau îngropate, astfel,

astăzi încă mai există posibilitatea descoperirii altor tezaure din diferite perioade şi de diferite

mărimi.

Dreptul monetar (Jus monetae). Pentru emiterea – confecţionarea monedelor

trebuiau să fie îndeplinite trei condiţii principale:

1. baza materială – existenţa metalului

2. existenţa atelierului, a monetăriei

3. dreptul legal de emitere.

Monedele s-au confecţionat în epocile trecute din aur, argint, aramă, bronz şi diferite aliaje ale

acestora. Pentru confecţionarea unei emisiuni monetare era nevoie de o mare cantitate de

metal. Exploatarea se afla în mâna suveranului, a puterii. Împăraţii romani, regii greci şi

suveranii europeni în evul mediu au bătutu monede proprii. Monedele se băteau cu ajutorul

matriţelor confecţionate din metale mai dure, mai rezistente. În evul mediu au funcţionat

monetăriile la Alba iulia, Baia Mare, Târgovişte, Iaşi, Bucureşti etc. După anul 1918 această

întreprindere a fost preluată de statul român.

Finalitatea cercetării constă în publicarea rezultatelor care au forma de studii de

specialitate, cataloage sau corpusuri. Catalogul de monede conţine suma monedelor aflate în

colecţiile unui muzeu, instituţie sau aparţine unui tezaur descoperit etc. Corpusurile

76

Page 77: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

numismatice cuprind, de obicei, colecţiile numismatice de pe un teritoriu mai extins, se doresc

a fi exhaustive dintr-un anume punct de vedere; spre exemplu o ţară cum sunt spre exemplu:

Corpus nummorul Italicorul (19 vol., Roma 1910 – 1940); Corpus nummorum Hungariae (2

vol., Budapesta, 1899 şi 1907); Osterreichische Münzprägungen 1519-1938, Viena, 1948 etc.

În Ţările Române au fost publicate: A. Resch, Siebenbürgische Münzen und Medaillen

von 1538 bis zur Gegenwart, Sibiu, 1901; Constantin Moisil, Istoria monedei în România şi

multe alte lucrări de specialitate.

Dezideratul numismaţilor români este elaborarea unui Corpus nummorum Romaniae

care ar însuma toate monedele şi toate tezaurele numismatice descoperite pe teritoriul

României şi ar însuma toate cunoştinţe acumulate în decursul secolelor privind evoluţia

monedelor pe teritoriul ţării.

Prelegerea nr.13

Metrologia. Metrologia istorică este ştiinţă auxiliară a istoriei care studiază sistemele de

măsură din trecut exploatând informaţii documentare. Sarcina principală a metrologiei este

adunarea informaţiilor despre măsurile de lungime, de volum şi de greutate, sistematizarea lor

pe un teritoriu şi epoca dată. În cadrul metrologiei istorice se urmăreşte evoluţia sistemelor de

măsură şi adaptarea lor la sistemul modern. Este de reţinut o strânsă legătură între metrologie,

numismatică, existând chiar interferenţe între ele.

Faptul că societatea era preocupată de problematica măsurătorilor încă din secolele

trecute este dovedit şi prin apariţia unor tratate de specialitate: Agricola, De mensuribus et

ponderibus romanorum, 1550; Nenricus Buenting, Le monetis et mensuris Sacrae Scripturae,

Magdeburg, 1588. În secolele XIX-XX, preocuparea pentru această specialitate s-a

materializat în zeci de cărţi şi studii. Multe dintre acestea oferă spre comparaţie tabele cu

ajutorul cărora se pot treansforma măsurile de la cele antice până la cele medievale.

De la începuturile sale, societatea umană nu a ignorat măsurătorile, precizarea unor

dimensiuni. Elemente empirice ale unor măsurători au apărut încă din cele mai vechi

timpuri. Apariţia primelor unităţi de măsură ne duce înapoi în timp până aproximativ în

mileniul 4 – 3, având legătură cu lucrarea pământului. Agricultura de pe malurile Nilului, din

Mesopotamia. Primele măsuri sigure au apărut la începutul mileniului 2 în Sumer – pasul =

0,2645 m. Evoluţia matematicii în vechiul Babilon a dat naştere la măsurile ca mină (numită

şi mina grea), talant, drahmă. Acestea au fost preluate de Grecia antică unde s-au dezvoltat

şi au fost preluate de sistemul roman. Odată cu politica de expansiune a Imperiului Roman,

77

Page 78: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

sistemul de măsuri romane a pătruns în provinciile romane, ele stau la baza măsurilor care s-

au dezvoltat şi după căderea Imperiului în statele feudale între secolele IV-VII.

Carol cel Mare a încercat să introducă un sistem unic de măsuri, adoptând măsurile de

lungime antice: pasul = 0,34 m; greutăţi: libra = 436,48 g; pentru volum: modius, sextarius

etc. Din secolele XII-XIII a intrat în obişnuinţă publicarea măsurilor corecte în pieţe, biserici,

primării ca: merţă, cot, chilă. În Anglia, Austria, Ungaria se atestă în secolul al XIII-lea

încercarea de-a unifica sistemul de măsuri pe plan statal.

Dintre primele unităţi de măsură întrebuinţate în lumea antică sunt cele exprimate prin

părţile corpului uman: degetul, palma, cotul, pasul. Pe teritoriul României nu sunt cunoscute

unităţi de măsură care ar putea fi numite autohtone. (Se presupune că unele vase preistorice,

neolitice ale culturii Cucuteni, spre exemplu, ar fi putut servi drept etalon al unităţilor de

măsură.) În societatea geto-dacă, în jurul primului secol după Hristos a fost utilizat sistemul

de măsuri grecesc şi roman, mai ales în zona Mării Negre, Histria, mai târziu Tomis, fiind

cele mai vechi colonii greceşti.

Pentru construcţii urbane şi pentru muncile agrare se impunea măsurarea terenurilor

potrivit obiceiului din lumea greacă în (română, greacă, latină):

deget – daktylos – digitus – 0,0185 m

palmă – palaisté – palmus – 0,0741 m (4 palme = 16 degete = 1 picior)

picior – pus – pes – 0,296 m

cot – péchys – cubitus – 0,444 m

pas - - passus – 1,48 m

600 picioare – 1 stadion – 184,98 m.

Pe lângă aceste lungimi relativ precise, se mai foloseau unele indicaţii de o mare

relativitate “mers de o zi”, “trei zile şi trei nopţi” citate de numeroşi autori antici. Pentru

măsurarea suprafeţelor se foloseau lungimile la pătrat.

Sistemul ponderal. Prin intermediul greutăţilor greceşti întrebuinţate în coloniile

pontice se poate reconstitui sistemul ponderal folosit de coloniştii greci din Pontul Euxin.

Unităţile ponderale greceşti provin din unitatea babiloniană mina grea întrebuinţată încă în

secolul VII a.Ch. Această unitate ponderală este în legătură directă cu unităţile monetare. Cele

mai vechi drahme histriene de argint cântăreau 8,40 g iar mina grea avea 840 g.

Greutăţile aveau forme diferite. În Histria se folosea forma pătrată, mai rar

treiunghiulară, la Callatis se foloseau greutăţi rotunde, la Tomis treiunghiulare. Pondurile

pătrate şi rotunde erau prevăzute cu mici mânere, cele treiunghiulare erau găurite pentru a

78

Page 79: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

putea fi atârnate. Există şi o iconografie specifică (divinităţi, personaje mitologice, dar şi viţa

de vie, struguri etc.).

Pondurile romane pătrund o dată cu puterea militară romană, astfel şi în Dacia-

Romană. De acum pe punduri începe să apară valoarea ponderală, apar scurte inscripţii,

imagini simbolice: balanţă, bici, topor, corăbii, struguri. Romanii aduc cu ei libra romană =

327 g. Subdiviziunile librei sunt uncii. Sistemul roman ponderal va fi duodecimal, o libră se

împarte în 12 uncii – 327,45 g. 1 uncie = 27,28 g; 1 semiuncie = 2 sicilici. Greutăţile romane

cunoscute au fost confecţionate din plumb, aspectul lor este mediocru. În Dacia s-au

descoperit puţine ponduri romane, la Slăveni în Dolj, la Potaissa (Turda) a fost descoperită o

greutate cu inscripţia legiunii a V-a Macedonica.

Denumirile pentru diferitele măsuri utilizate în cele trei provincii istorice ale României

sunt în mare parte identice, chiar dacă valoarea lor diferă uneori de la o zonă la alta. S-au

utilizat măsurile de origine romană – latină: pas, palmă, deget, cot, funie, iugăr etc.; slavă:

stânjen, pogon, vadră, mertă; otomană (existând un schimb activ de produse, Ţara

Românească şi Moldova fiind nevoite să adopte o serie de măsuri turceşti) ocaua, chila, cotul

turcesc etc.

Documentele medievale româneşti nu conţin informaţii despre vechimea tuturor

măsurilor folosite pe teritoriul României în evul mediu. Multe dintre ele s-au folosit încă

înainte de constituirea statelor medievale, fiind recunoscute de domnie aşa cum se foloseau

ele de populaţie (în Constituţiile aprobate ale Transilvaniei, 1653, ed. Cluj, 1997, p.141 în

capitolul: Despre măsuri “Să se folosească la fel baniţele, câblele, fonturile, măjile şi alte

măsuri şi toate acestea să se potrivească cu cele de la Cluj”; “Oficialii comitatelor şi ai

scaunelor să fie atenţi şi să aibe grijă, dacă în oraşe se descoperă micşorarea măsurilor,

directorul fiscului să execute asupra lor 200 florini, iar dacă se observă la sate, cu 12 florini”.)

Cea mai veche informaţie despre folosirea măsurilor din Ţara Românească provine din

Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652 în care sunt ameninţaţi hoţii cu pedepse severe. Vasile

Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu au fost preocupaţi de fixarea corectă a

măsurilor, dar şi de verificarea lor: “ca să pună capăt abuzurilor cu hotărniciile, domnia a

simţit nevoia să pună cot şi stânjen domnesc în vistieria ţării, să-l sape pe turnul lui sf.Nicolae

cel domnesc şi să dea poronci pentru o dreaptă măsură, atât cât se putea cere de la vechile

măsuri, sprijinite pe palmă, pe pas şi pe funii”.

Austriecii (1718-1739) au încercat să introducă în Oltenia sistemul de măsuri din

Transilvania, urmărind şa lege această provincie mai puternic de imperiu, dar într-un timp atât

de scurt nu s-a putut realiza o sistematizare a măsurilor.

79

Page 80: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

În secolul al XIX-lea statul exercită un control sever al măsurilor folosite. S-au creat

comisii care au avut obligaţia şi dreptul de control. Sancţiunile pentru nerespectarea măsurilor

etalon erau severe. În aprilie 1831 s-au confecţionat etaloane de măsuri după care acestea au

fost cuprinse într-o hotărâre privitoare la reglementarea şi controlul măsurilor, fiind tipărită, s-

a citit în biserici unde era şi depusă pentru a putea fi consultată de oricine. În fiecare judeţ

trebuia să existe măsurile etalon, iar locuitorii ori negustorii aveau obligaţia să se prezinte la

verificarea propriilor măsuri. Măsurile corecte primeau o pecete de adeverire a exactităţii.

În cadrul metrologiei medievale se urmăresc următoarele elemente:

1. lungimea

2. suprafaţa

3. capacitatea

4. greutatea

5. volum.

Lungimea.

Cotul – distanţa dintre cot şi degete; palma; pumnul; latul de mână; pasul; stânjenul, ţolul.

Măsurile de suprafaţă.

Împărţirea pământului “pe bătrâni” (în Moldova) şi “moşi” (în Ţara Românească) nu avea o

valoare dinainte stabilită. “Bătrânii” şi “moşii” erau denumirile folosite pentru o parte de

pământ din vatra satului care aparţinuse unui fondator iniţial şi se împărţea treptat la membrii

familiei. Fiecare sat putea avea alt număr de moşi. O astfel de împărţire a satului se mai

întâlneşte şi în documente din anul 1915.

Alte forme de împărţire a pământului se făcea în delniţă, jirebia sau jireabă, nefiind

clar delimitate, la fel ca şi zi de coasă, zi de arătură care au fost mijloace de calculat suprafaţa

pământului. În Transilvania se măsura pământul spre exemplu şi după cantitatea de cereale

însămânţate sau recoltate. Alte măsuri folosite au fost plugul, iugărul, pogonul şi submultipli

lor.

Măsurile de capacitate.

Pentru lichide: butea, polobocul, giumătatea, ciubărul, vadra (10 l.), cupa, pinta, cofa.

Pentru materii uscate: câblă (cubulus în Transilvania), găleată, merţă = ferdelă, chila de

Constantinopol (diferă faţă de cea de Brăila sau Giurgiu), baniţa.

Volum.

Sstogul, claia, carul.

Măsurile de greutate.

Maja, povara (măsuri neprecise); cântarul, ocaua, livra, fontul (măsuri precise).

80

Page 81: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Sistemul metric a fost introdus în România în 1/13 ianuarie 1866.

Prelegerea nr.14

Muzeologia. De la Museionul antichităţii până la conceptul contemporan de muzeu s-au

scurs câteva mii de ani, timp în care noţiunea de muzeu a evoluat din toate punctele de

vedere. Important rămâne faptul că ea şi-a păstrat, peste timp, esenţa: aceea de a fi

lăcaşul în care se conservă şi se cinstesc bunurile cu valoare culturală. Şi astăzi, la fel ca

şi în antichitate, noţiunea de muzeu se asimilează celei de respect şi grijă pentru tot ce

înseamnă trecutul uman în direcţia progresului, a artelor şi ocrotirii naturii.

Aşadar, muzeologia este ştiinţă auxiliară a istoriei care studiază, sub toate aspectele,

muzeul, este ştiinţa muzeului. Conform Consiliului Internaţional al Organizaţiei Muzeelor

(I.C.O.M.) ce funcţionează pe lângă U.N.E.S.C.O., ştiinţa muzeului cuprinde istoria

muzeului, rolul acestei instituţii în societate, teoria formelor sale de organizare, conservare şi

educare. În contextul mai larg al ştiinţelor au apărut şi s-au limpezit în secolul trecut termenii

muzeologie şi muzeografie pe care îi întâlnim, în mod curent, în literatura contemporană de

specialitate; primul suprapune îndeosebi înţelesul de „ştiinţa muzeelor”. Cercetători precum

Malraux, Cameron, Malinovski, Hugues de Varine-Bohan au propus soluţii noi, ce cuprind

atât „muzeul imaginar”, cât şi pe cel „total”. Muzeologia a fost definită ca ansamblul ordonat

şi sistematizat raţional al cunoştinţelor despre muzeu, în timp ce muzeografia se ocupă cu

descrierea istorică a muzeelor, fiind o parte a muzeologiei. Alexandru Tzigara-Samucarş

consideră muzeografia ca „fiind mai mult o artă decât ştiinţă, ea nu se poate învăţa decât în

limita în care îşi pot însuşi vre-o artă cei cari din fire nu au nici o dispoziţie într-acest sens” .

Oricum, obiectul de studiu rămâne muzeul definit, eficient şi corect, de acelaşi organism

internaţional ca „o instituţie permanentă, fără scoop lucrativ, în serviciul societăţii şi al

dezvoltării sale, deschisă publicului şi care face cercetări privind mărturiile materiale ale

omului şi mediului său ambiant, le achiziţionează, le conservă, le comunică şi, îndeosebi, le

expune, pentru studiu, educaţie şi delectare”.

Ca ştiinţă de sine stătătoare, muzeologia s-a constituit de aproape un secol, dar

preocupări de muzeografie, de organizare a unor colecţii de obiecte, expoziţii şi depozite, sunt

mult mai vechi.

Mărturii antice despre păstrarea obiectelor ce au valoare culturală şi artistică

deosebită, în lumea stinsă cu mii de ani, s-au găsit în Biblie, de unde aflăm că în Palestina se

păstrau, în camere speciale destinate tezaurelor, obiecte considerate foarte valoroase,

81

Page 82: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

vestigiile trecutului, armele. Profetul Isaiia relatează că regele Ezechiel a arătat solilor din

Babilonia „casa cu obiectele sale preţioase, argintul, mirodeniile, unguentele rare, casa

armelor şi tot ce se găsea în tezaurele sale”. Chiar dacă obiectele colecţionate diferă, uneori,

de cele păstrate astăzi, scopul, dorinţa de a tezauriza piese cu valoare emoţională, culturală

sau istorică, nu s-a schimbat de milenii.

În Grecia antică, preocupările de tezaurizare nu au fost puţine. Aici a existat

Museionul, templu dedicat artelor şi ştiinţelor, sanctuar al muzelor-zeiţe, în număr de nouă,

ale artelor şi ştiinţei (Clio – istoria, Talia – teatrul de comedie, Urania – astronomia, Caliope

– poezia eroică etc.). Clio a ocupat un loc de cinste dovadă a respectului pe care-l aveau grecii

pentru trecutul lor. Dar preocupări de tezaurizare, la greci, sau constatat şi pe lângă temple

unde, în locuri speciale, se păstrau ofrandele, darurile închinate diferitelor zeităţi.

După cucerirea Greciei de armatele romane, grecii au devenit dascălii romanilor cel

puţin în domeniul artelor. Capodoperele artei greceşti au împodobit colecţiile de artă ale

Romei. Cu timpul, romanii reuşesc să-şi realizeze propria artă pentru care caută să identifice

modul de ocrotire. În timpul lui Augustus, arhitectul Vitruviu, în tratatul său De arhitectura,

recomandă ca edificiile în care sunt adăpostite pinacopecile (expoziţii de tablouri) să fie

construite la nord pentru a se evita lumina directă a soarelui, iar cele ale bibliotecilor să fie

aşezate spre răsărit pentru a se asigura lumină cititorilor. Ne aflăm, deci, nu numai la

momentul colectării-tezaurizării obiectelor istorice şi de artă, dar şi la acela al conştientizării

necesităţii protejării acestora.

În evul mediu, chiar dacă au existat tendinţe de distrugere ale artei antice –

fundamentate pe noua religie (creştinismul) ce s-a impus în toată plenitudinea ei – totuşi se

constată, timid la început, încercări de tezaurizare pe lângă catedrale şi mănăstiri. Spre

exemplu, la Milano se păstrează unul dintre cele mai vechi tezaure medievale constituit în

secolul al VI-lea ce cuprinde piese reprezentative pentru arta romano-bizantină. Europa

occidentală a depăşit stigmatul întunericului prin ilustra personalitate a lui Carol cel Mare,

iubitor de frumos şi colecţionar de obiecte preţioase ale artei romane şi bizantine, a creat la

Aachen (Germania) o curte unde arta şi ştiinţa au fost aşezate la locul care se cuvine

determinând declanşarea unei adevărate renaşteri culturale. Datorită impulsului dat de

renaşterea carolingiană creşte numărul colecţiilor organizate pe lângă mănăstiri, bibliotecile s-

au mărit achiziţionând manuscrise cu o valoare inestimabilă copiate în scriptoriile mănăstirilor

presărate pe cursul Rhinului. Chiar Carol cel Mare a adunat în biblioteca personală cele mai

frumoase manuscrise, având obiceiul a le dăruii. În testamentul său a dispus ca preţioasele

sale cărţi să fie vândute, iar sumele obţinute donate săracilor.

82

Page 83: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Cu timpul, ca urmare a înrădăcinării obiceiului de colecţionare, în cadrul mănăstirilor

şi catedralelor europene s-au constituit locuri speciale, unde se păstrau aceste bunuri culturale,

numite „veşmintarii” sau „clisarniţe”.

Secolele următoare aduc o vizibilă intensificare a dorinţei de colecţionare ceea ce

determină apariţia primelor colecţii particulare (de familie). Exemplar, în această direcţie, este

cazul lui Jean de France duce de Berry care se remarcă printr-o atitudine de estet şi exigenţă

ştiinţifică; bijuteriile, tapiseriile, piesele preţioase şi le-a inventariat în anul 1413 mai complet

decât au făcut-o alţii în secolul următor când apare ideea muzeului de antichităţi şi muzeului

istoric. Sub regele Francisc I (secolul al XVI-lea) se constituie la Paris nucleul viitorului

muzeu Luvru; tot acum au luat naştere muzeele de la München, Praga, iar la Oxford fiinţează

un muzeu universitar.

Preocuparea generală de ştiinţă redeştepată de gânditorii Renaşterii se dezvoltă

vertiginos în secolul al XVIII-lea când se impune ideea caracterului didactic al muzeelor, dar

şi constituirea muzeografiei ca disciplină ştiinţifică. În anul 1727 apare primul tratat de

muzeografie datorat lui Gaspar Neickel editat la Hamburg în limba latină. Acesta pune în

discuţie probleme specifice muzeografiei precum modul de construire a localurilor,

organizarea expoziţiilor în muzeu. Pe parcursul secolului „luminilor” s-au remodelat şi

fundamentat cele mai importante muzee ale Europei afirmându-se, în opinia lui Ioan Opriş,

megamuzeografia: la Paris, Londra, Viena, Sankt Petersburg, Roma. Se constituie British

Museum pe baza colecţiilor lordului Cotton, Muzeul Ermitaj îşi are originea în achiziţiile

realizate sub Petru I şi Ecaterina II (ca fapt divers, în prima galerie de la Sankt Petersburg,

deschisă în 1717, se oferea fiecărui vizitator un pahar de votcă). La noi, călătorul Francesco

Griselini a admirat, în 1774, o „sală de arme” cu trofee luate de la turci dar şi un femur fosil

când vizitează castelul Huniade din Timişoara. Tot acum se înfiinţează, la Sibiu Muzeul

Brukenthal datorat baronului Samuel von Brukenthal care a mobilizat energii muzeistice ce-şi

găsesc sprijinitori în cadrul nobilimii ardelene.

Revoluţia Franceză de la 1789 a avut un profund impact, pe termen lung, şi la nivelul

muzeologiei ce reflectă, într-o manieră proprie, masivele transformări social-politice. Se

impune muzeul – instituţie de stat prin trecerea în proprietatea statului a colecţiilor regale,

nobiliare şi mănăstireşti constituite în muzee care-şi deschid porţile tuturor, înlocuindu-se –

cum spune Kenneth Hudson – „privilegiul” de a intra în muzeu cu „dreptul” de al vizita. Se

deschid porţile Muzeului Luvru (iniţial sub denumirea de Muzeul Republicii), se înfiinţează

Muzeul monumentelor franceze (cu rol de muzeu istoric), Muzeul artelor şi meseriilor

înfiinţat în mănăstirea St. Martin de Champs etc. Aşadar, Revoluţia Franceză aduce două idei

83

Page 84: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

înnoitoare: - gruparea în instituţii de stat a tuturor bunurilor artistice şi culturale, muzeele

intră în sistemul organizării statale ca instrumente de educaţie patriotică şi estetică ; -

transformarea muzeului în centru de cercetare, mai întâi în domeniul istoriei şi apoi în cel al

artelor şi ştiinţelor.

Urmând exemplul Franţei şi în alte ţări ale Europei se vor naşte muzeele naţionale.

Astfel, în Cehia la Praga se înfiinţează Muzeul Naţional, în Suedia adunându-se importante

colecţii etnografice se organizează, la 1891, primul muzeu în aer liber numit muzeul Skanzen,

denumire ce au primit-o , în limbajul internaţional de specialitate, toate muzeele în aer liber;

în ţara noastră, la Bucureşti, este înfiinţat, din iniţiativa lui Alexandru Odobescu, sprijinit de

Al. Ioan Cuza, Muzeul Naţional de Antichităţi (1864), iar la Iaşi fiinţează o pinacotecă bazele

căreia le pune Gheorghe Asachi etc. Această inovaţie muzeistică are strânse legături cu

mişcarea de renaştere naţională ce marchează întreg secolul al XIX-lea numit, pe bună

dreptate, „secolul naţionalităţilor”. Conceptul de muzeu naţional se impune tot mai vizibil în

contrapondere cu cel de muzeu universal în care se reuneau obiecte adunate din întreaga lume

(British Museum, Pergamon din Berlin).

Pe continentul american, muzeele de interes ştiinţific au prins fiinţă încă din secolul al

XVIII-lea. Influenţată iniţial de muzeologia europeană, mişcarea muzeistică din America s-a

diferenţiat încă de la început prin tendinţa novatoare de a îmbina într-un ansamblu ştiinţa,

tehnica şi arta. Tipul modern de muzeu american este reprezentat de Brooklyn Museum,

transformat în 1891 în Institutul Brooklyn pentru artă şi ştiinţă. Muzeele sunt organic

integrate învăţământului universitar şi şcolilor de arte frumoase decât în Europa.

Apar câteva tendinţe noi în muzeologie precum: multiplicarea şi diversificarea

preocupărilor în acest domeniu, apariţia muzeelor regionale şi muzeelor tematice. Astfel, în

cadrul Muzeului Naţional al Scoţiei se înfiinţează o secţie tehnică, se constituie Muzeul

Tehnicii din Munchen, la Torino, în Italia este înfiinţat un muzeu al automobilismului, la

Bucureşti şi la Iaşi s-a creat un Muzeu al tehnicii.

Actualmente, în cercurile specialiştilor se vehiculează o nouă concepţie asupra

muzeului şi exponatului, modernă şi îndrăzneaţă ce consideră că muzeul trebuie să fie în

primul rând un centru de activităţi culturale. Se consideră că nici un exponat nu a fost gândit

pentru a fi aşezat în muzeu. Spre exemplu tablourile unei galerii nu au fost create pentru a fi

aşezate într-un cadru rece şi abstract cum este cel oferit de muzeu, ci pentru a decora o

locuinţă. Prin scoaterea lui din mediul său ambiant, iniţial, noi îl sacralizăm, îi luăm o parte,

dacă nu din valoare, cel puţin din funcţia lui umană. Este necesară reîntoarcerea sa la această

funcţie umană. Dar cum? Susţinătorii acestui curent, în frunte cu Guy Rachet identifică o

84

Page 85: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

posibilitate: împrumutarea acasă, pentru o perioadă limitată, a unui tablou celebru sau a unui

al obiect de muzeu, mai ales că depozitele muzeelor gem de obiecte nevalorificate

expoziţional, sau chiar vânzarea unor piese dublete sau mai puţin reprezentative.

Muzeul este o instituţie ştiinţifică ce se ocupă de depistarea, colecţionarea, depozitarea

în condiţii optime, conservarea şi valorificarea bunurilor cu valoare istorică, culturală,

susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional (obiecte istorice, etnografice, de

artă, aparţinând ştiinţelor naturale). În ultimii 10 ani s-au înfiinţat, pe lângă marile muzee,

laboratoare de restaurare cu personal specializat prin care s-a consolidat funcţia de

conservare-restaurare a muzeului.

În anul 1974 într-un moment de efervescenţă culturală a apărut Legea 63/1974 – lege a

patrimoniului pe baza căreia au funcţionat muzeele din ţara noastră şi nou înfiinţatele Oficii

pentru PCN. După 1989, această lege care nu permitea exportul obiectelor de patrimoniu, a

fost abrogată şi înlocuită, parţial, prin Legea privind protejarea patrimoniului cultural

naţional mobil (Legea182/2000). Şi activitatea de inventariere a obiectelor susceptibile de a

face parte din patrimoniul naţional s-a oprit în decembrie 1989. Este de adăugat că Anglia a

intrat în cel de al doilea război mondial având asemenea evidenţe încheiate.

Clasificarea muzeelor. În evoluţia muzeelor ultimei jumătăţi a secolului trecut se pot

deosebi două etape importante. În toată lumea se dezvoltă muzeele regionale şi muzeele

tematice care au ca obiect principal urmărirea unui domeniu – tehnice, ştiinţifice, artă.

Sublinierea particularităţilor locale se impune pretutindeni în lume ca o contrapondere a

uniformităţii. Astfel se poate pune mai bine în lumină contribuţia unei anumite zone la

dezvoltarea generală a ţării. Exemplar în această direcţie este cazul muzeelor etnografice

zonale reprezentative pentru un spaţiu anume. Dar locul muzeelor în reţeaua muzeală este

stabilit şi prin profilul tematic, prin caracterul colecţiilor (istorie, istorie naturală, artă,

arheologie, etnologie, istoria tehnicii etc). Radu Florescu distinge cinci tipuri de muzeu având

drept criteriu cuprinderea teritorială:

1. Muzeul de sit sau monument, casă-muzeu

2. Muzeul local – sătesc, comunal, orăşenesc

3. Muzeul judeţean

4. Muzeul provincial

5. Muzeul naţional (în unele cazuri au primit rangul de muzeu naţional şi cele cu un

patrimoniu valoros chiar dacă nu au o cuprindere teritorială naţională). În România

au fost declarate următoarele muzee ca naţionale:

- Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti

85

Page 86: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

- Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti

- Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca

- Complexul muzeal „Moldova”

- Muzeul Banatului din Timişoara

- Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia

- Muzeul Naţional Cotroceni din Bucureşti

- Muzeul Brukenthal din Sibiu

- Muzeul de Istorie şi Artă a municipiului Bucureşti

Funcţiile muzeului

1. Funcţia de cercetare în scopul constituirii şi completării patrimoniului muzeal

2. Funcţia de consevare - restaurare

3. Funcţia de valorificare educaţională

Funcţia de cercetare – are drept scop constituirea şi dezvoltare a patrimoniului muzeal şi

presupune patru tipuri de activitate: - cercetarea ştiinţifică; - colecţionarea ; - evidenţa

ştiinţifică a patrimoniului; - documentarea ştiinţifică în scopul cercetării.

Rezultatul cercetării ştiinţifice este cunoaşterea patrimoniului propriu şi alcătuirea

sistematică a colecţiilor muzeale care asigură o mai bună valorificare a lor. Există trei căi de

constituire şi dezvoltare a patrimoniului muzeal:

Achiziţia cu cele trei forme:

- liberă , ce are la bază contractul între două părţi interesate (muzeul în

calitate de cumpărătorul şi respectiv vânzătorul).

- condiţionată , este un demers în care se realizează un contract între două

părţi, însă una din părţi impune unele condiţii.

- forţată , intervine în cazul în care obiectele ce urmează a fi vândute au ajuns

sub incidenţa legii.

Donaţia are două forme:

- donaţia între vii

- testamentul

Ambele se realizează între persoana donatoare şi muzeu care este liber să hotărască dacă

acceptă sau nu acea donaţie (funcţie de valoarea donaţiei sau de condiţiile impuse de donator).

Colectarea în teren – se efectuează în timpul săpăturilor arheologice, dar şi în cazul altor

discipline precum: etnografia, arta plastică şi decorativă, ştiinţele naturii etc. Pe teren se

efectuează, mai întâi, o periegheză în vederea identificării obiectelor de valoare ce pot intra în

sfera de interes a instituţiei muzeale.

86

Page 87: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Funcţia de restaurare-conservare – cuprinde toate activităţile ce au drept finalitate păstrarea

patrimoniului muzeal. Importantă rămâne cea de conservare, ce presupune continuitate şi

stabilitate, ce are un caracter preventiv, creând condiţiile optime de păstrare a obiectelor ce

seamănă cu măsurile de igienă umană pentru a evita îmbolnăvirea şi răspândirea bolilor.

Restaurarea are un scop curativ, de însănătoşire, de înlăturare a bolilor în vederea prelungirii

vieţii obiectelor muzeale.

În activitatea de conservare a patrimoniului muzeal este vizibilă cercetarea

interdisciplinară fiind nevoie de cunoştinţe din variate domenii (fizică, microbiologie, chimie

etc) şi cunoaşte câteva forme în care se armonizează posibilităţile cu necesităţile: -

optimizarea condiţiilor de expunere

- optimizarea condiţiilor de depozitare

- optimizarea condiţiilor de filmare şi fotografiere

- optimizarea ambalării şi transportului

Conservarea trebuie să se plieze la natura materialului din care este confecţionat bunul

muzeal, la stabilitate sau instabilitatea lui, pentru aceasta trebuie să se cunoască: structura,

natura (organică, anorganică), proprietăţile materialelor, factorii care intervin asupra

obiectului, efectele acestei intervenţii. Funcţie de acestea se efectuează controlul

microclimatului urmărindu-se următorii factori: umiditatea, căldura, radiaţiile spectrului

vizibil şi invizibil (lumina), poluarea.

Funcţia de valorificare educaţională – se bazează pe organizarea expoziţiilor care reprezintă,

în fapt, finalitatea activităţii muzeale. În principal s-au dezvoltat trei tipuri de expoziţii:

- expoziţia de bază , cuprinde exponate autentice, auxiliare şi complementare

care ilustrează specificul respectivului muzeu.

- expoziţia tematică temporară , este limitată în timp şi se organizează cu

ocazia unor evenimente speciale (aniversări, descoperiri spectaculoase,

încheierea unei campanii de cercetare)

- expoziţia itinerantă , este una temporară organizată în afara sediului

muzeului. Se folosesc piese originale aflate într-o bună stare de conservare

şi rezistente la transport.

Subliniem că între cele trei funcţii există o strânsă legătură şi reciprocitate, nu se poate

stabili, în mod universal valabil, preponderenţa unei dintre ele. Se constată însă acordarea

unei importanţe sporite, la un moment dat, funcţie de necesităţile muzeului, uneia sau alteia

dintre acestea.

Cercetarea în muzeu

87

Page 88: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

În cadrul muzeului s-au identificat trei tipuri de cercetare:

- cercetarea specifică, în domeniile istoriei naturale, arheologiei, istoriei,

istoriei artei, etnografiei (etnologiei), memorialistică, istoria tehnicii.

- investigaţia de conservare, are în vedere conservarea şi restaurarea

obiectelor din patrimoniul muzeal (investigaţia fizică, chimică, biologică).

- cercetarea psiho-sociologică, se realizează de un personal specializat şi se

ocupă de studierea structurilor publicului, opţiunile şi comportamentul

acestuia.

Valorificarea cercetării muzeale se efectuează prin câteva instrumente ce reprezintă

finalizarea unei etape sau finalizarea unei teme de cercetare: raportul, monografia,

repertoriul şi catalogul (de semnalare, sumar, de colecţie, exhaustiv).

Muzeul şi publicul. Finalitatea muzeului ca instituţie trebuie să fie, fără îndoială, educarea

publicului fără de care şi-ar anula însăşi menirea sa. Iată de considerăm că muzeul ar trebui

să fie mai aproape de şcoală, deşi astăzi unele sunt adevărate instituţii de cercetare neglijând

funcţia educativă, relaţia lor cu publicul. Dacă în muzeele Europei Occidentale şi în cele

americane s-au făcut paşi considerabili în direcţia armonizării relaţiei cu publicul, la noi

lucrurile se află încă la început. Se impune realizarea unei strategii naţionale în acest sens care

să înceapă prin înfiinţarea, acolo unde nu există, a departamentelor de relaţii cu publicul şi de

pedagogie muzeală.

Pedagogia muzeală înseamnă aplicarea unui sistem coerent, ştiinţific menit de a

desăvârşi dorinţele de autoeducaţie a publicului de toate vârstele. Ea trebuie să fie direcţionată

spre eficientizarea culturală a instituţiei muzeale, calea spre acest scop trece prin mâinile

managerului şi presupune, printre altele, implicarea personalului muzeal în găsirea de soluţii

acceptabile în condiţiile date, de formare a unui public propriu. Fără îndoială că cel mai

interesat public rămâne cel şcolar, în condiţiile în care muzeul intră în categoria mijloacelor

de învăţământ cu un încărcat mesaj vizual constituind un ansamblu ce nu poate fi ocolit, căci

după cum constată Al. Tzigara-Samurcaş, muzeul întregeşte „învăţământul dat în şcoli şi

universităţi, căci orice învăţământ care pleacă de la obiecte chiar, este mult mai persuasiv şi

mai real decât teoria pură”. Dar aici intervine problema colaborării. Vom enumera mai jos

căile prin care muzeul se adresează publicului şcolar:

- vizita organizată la iniţiativa şcolii

- vizita pregătită de responsabilii celor două instituţii de regulă conform

programei şcolare.

- or a de curs desfăşurată în muzeu sub conducerea profesorului

88

Page 89: INTRODUCERE +ОN +ЮTIIN+вELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

- cursuri suplimentare sau de iniţiere pe teme de istoria culturii şi civilizaţiei,

arheologie, tehnică, critică artistică, istoria artei etc.

- activităţi expoziţionale realizate prin colaborare la sediul şcolii sau al

muzeului în săli special afectate.

- participarea la activităţile muzeului (seri muzicale, concerte, spectacole,

concursuri, filme etc).

Muzeul ocupă un loc central în educaţia respectului faţă de patrimoniul cultural, el nu

ignoră noile tehnologii, dovedindu-se activ în propagarea acestora, explică schimbările sociale

profunde pe care le determină ajutând oamenii să-şi aprecieze mai corect valorile culturale. Se

observă nevoia intervenţiei instituţiilor culturale pentru a susţine pregătirea postşcolară într-o

lume a ofensivei informaţionale între aceste instituţii aflându-se şi muzeul ce se bucură de o

încredere tradiţională folosind drept mijloace experimentul, demonstraţia şi spectacolul.

Materiale complementare expoziţiei. Atragerea publicului spre expoziţiile muzeale este

strâns legată de sistemul publicitar, de popularizarea activităţii ce se efectuează prin

numeroase mijloace, asupra câtorva vom zăbovi în cele ce urmează.

1. Afişul – muzeul trebuie să aibă un afiş permanent cu un înalt nivel artistic, care să atragă

atenţia virtualilor vizitatori şi să le furnizeze informaţiile esenţiale (adresă, program de

vizitare, ofertă).

2. Ilustrata – cu imaginea edificiului muzeului sau a pieselor mai importante.

3. Pliantul – reprezintă mijloace prin care vizitatorii îşi pot reaminti, după părăsirea muzeului

a celor mai importante momente din expoziţiile sale.

4. Ghidul muzeului – prezintă muzeul, deseori exhaustiv, în direcţia firească de vizitare.

6.Catalogul de expoziţie şi catalogul de colecţie.

Astăzi, la început de mileniu III, într-o eră a comunicării se impune rediscutarea

locului şi rolului muzeului, al reţelei specializate, al conexiunilor şi personalului acestuia în

vederea identificării instrumentelor muzeale moderne necesare constituirii unui muzeu

deschis, comunitar, democratic şi, de ce nu, de anticipare.

89