Hanu Ancutei – fisa de lectura

2

1. Date despre autor

Mihail Sadoveanu(1880-1961) s-a nascut la 5 noiembrie 1880, la Pascani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache. Tatal sau provenea dintr-o familie de olteni emigrati pe vremea revolutiei lui Tudor Vladimirescu, iar mama sa era dintr-o familie de tarani saraciti din Verseni, pe apa Moldovei, nu departe de Falticeni.

Urmeaza gimnaziul "Alecu Donici" la Falticeni. In timp ce studia la gimnaziu, in 1896, intentioneaza a alcatui, impreuna cu un coleg, o monografie asupra lui Stefan cel Mare, renuntand, insa, din lipsa de izvoare. Apoi urmeaza cursurile Liceului National din Iasi. Debuteaza in revista bucuresteana Dracu in 1897. In 1898 incepe sa colaboreze la Viata noua alaturi de Gala Galaction, N.D.Cocea, Tudor Arghezi si altii, semnind cu numele sau, dar si cu pseudonimul M.S.Cobuz.

In 1904 se stabileste la Bucuresti, se casatoreste si va avea unsprezece copii. In acelasi an are loc debutul editorial cu patru volume deodata: “Povestiri”, “Dureri inabusite”, “Crisma lui Mos Precu”, “Soimii” - in care Sadoveanu manifesta predilectie deosebita pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 "anul Sadoveanu".

In 1910 este numit in functia de director al Teatrului National din Iasi. In acest an publica volumele Povestiri de seara (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, brosura Cum putem scapa de nevoi si cum putem dobindi pamint s.a. Colaboreaza la revista "Samanatorul", dar se va simti mai apropiat spiritului "Vietii Romanesti". In 1919 editeaza, impreuna cu Tudor Sarghezi, la Iasi, revista Insemnari literare. In decembrie, reviasta isi anunta incetarea aparitiei: Viata romaneasca isi porneste iar munca pentru cultura si folos. In editura revistei iesene publica volumul de nuvele “Umbre” si brosura “In amintirea lui Creanga”, iar la Editura Luceafarul - volumul “Priveghiuri”. In 1921 devine membru al Academiei Romane. In 1926 reprezinta Societatea Scriitorilor Romani, impreuna cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. In 1936 M.Sadoveanu, G.Topirceanu, M.Codreanu si Gr.T.Popa scot, incepind cu luna ianuarie, revista lunara Insemnari iesene. La moartea lui G.Ibraileanu, M.Sadoveanu scrie despre personalitatea criticului. Moare la 19 octombrie 1961 la Bucuresti si este inmormintat, in 21 octombrie, la Cimitirul Bellu, linga Mihai Eminescu.

Evocand, in 1961, personalitatea titanica a scriitorului, G. Calinescu ii creiona un portret pe masura: „Chipul lui Mihail Sadoveanu a capatat la senectute o frumusete superba, frumusetea geniului pe care numai Tizian in persoana ar fi putu sa o traduca in culori, iar ochii sai albastri, au o adancime celesta. De l-as vedea pe Goethe, n-as fi mai tulburat ...”

3

Tabel cronologic

MIHAIL SADOVEANU (1880-1961)

1880 Pe data de 5 noiembrie, se naste la Pascani, înregistrat pentru început sub numele mamei sale.

1887 Mihail Sadoveanu este în clasa I la scoala primara din satul Vatra Pascani. Primul sau învatator, Mihai Busuioc, îi va marca hotarâtor evolutia. În povestirea "Domnu Trandafir" este evocata figura celui care l-a învatat "ortografia si istoria".

1891

Termina scoala primara din Vatra Pascanilor, dar, pentru a putea frecventa cursurile gimnaziului "Alecu Donici" din Falticeni, este nevoit sa repete clasa a IV a, deoarece trecea de la o forma de învatamânt "rural" la unul "urban". Soarta face ca unul dintre colegii sai de clasa sa fie Eugen Lovinescu, fiul directorului scolii, marele critic literar de mai târziu. În jocurile lor copilaresti, Sadoveanu va fi în rolul "haiducului", în timp ce Lovinescu va fi "poteras".

1895

Moare mama sa, Profira Ursaki, moment pe care viitorul scriitor îl va evoca în povestirile de mai târziu. Tot în acest ani se deruleaza faimosul esec întruchipat de teza de la matematici, consecinta fireasca a ratacitorilor si visarilor de la Nada Florilor. Între 1895-1896, va fi nevoit sa repete clasa a III de gimnaziu. În toti acesti ani petrecuti la Falticeni, penduleaza între lecturile profitabile si evadarile în natura.

1897

În saptamânal "Dracu" din Bucuresti, apare schita Domnisoara M din Falticeni, semnata cu pseudonimul Mihai din Pascani. În toamna acestui an se înscrie la Liceul national din Iasi, liceu care azi îi poarta numele. Este perioada definitorie pentru formarea sa, având parte de o serie de profesori renumiti, în frunte cu cunoscutul filolog junimist Vasile Burla, directorul liceului.

1898-1899

Continua colaborarea la diverse publicatii ale vremii: Vieata noua, Pagini literare, Opinia.

1900 Dupa absolvirea Liceului National se înscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti, dupa îndemnul tatalui sau. Nu va urma pentru multa vreme aceste cursuri, fiind atras de mirajul literaturii. Începe scrierea povestirilor ce vor constitui volumul de peste câtiva ani, Dureri înabusite. Ia hotarârea eroica de a trai din scris.

1901 Se va stabili la Falticeni, casatorindu-se, în acelasi an, cu Ecaterina Bâlu.

1904 Primeste un post de copist la Casa Scoalelor, în Bucuresti. În acest an se produce o prima mare cristalizare a acumularilor sadoveniene: aparitia succesiva a patru volume de proza: Povestiri, Soimii, Dureri înabusite, Crâsma lui mos Precu. Faptul face ca acest an sa fie supranumit "anul Lui Sadoveanu" (N. Iorga).

1906 Se reîntoarce la Falticeni, de unde va începe o rodnica si îndelungata colaborare cu revista Viata Româneasca. I se publica, printre altele, Floare ofilita si Amintirile caprarului Gheorghita.

1908 Îi apar volumele: Duduia Margareta, O istorie de demult, Oameni si locuri. 1910 Este numit director al Teatrului National din Iasi (pâna în 1919). 1913 Ia parte la campania din Bulgaria, ca sublocotenent si apoi locotenent. 1915 Apare romanul Neamul Soimarestilor, marcând o noua etapa scriitoriceasca.

1918 Dupa încetarea razboiului mondial, Sadoveanu se va stabili la Iasi, în fosta casa a lui Kogalniceanu din Copou (azi muzeul "Mihail Sadoveanu"). Este locul cel mai fericit al existentei sale, atât din punct de vedere familial, cât si artistic. Aici va concepe peste 30 de titluri din opera sa.

1921 Moare tatal sau, Al. Sadoveanu. Devine membru cu drepturi depline al Academiei Române. 1922 Concepe bijuteria literara Dumbrava Minunata, care va apare în 1926. 1923 Rosteste faimosul sau discurs de receptie la Academia Româna, facând elogiul poeziei populare.

1925 Apare romanul Venea o moara pe Siret, pornit din loggia cladirii cantacuzinesti din Pascani, de unde se vedea ca-n palma valea Siretului.

1926 Tara de dincolo de negura si Dumbrava minunata.

1927 Ajunge, în obisnuitele peregrinari prin tara, în zona Oasa, descoperind "raiul" de la Valea Frumoasei si de la Bradu-Strâmb, un alt important spatiu de inspiratie pentru cel care era, deopotriva, vânator, perscar, scriitor. Face, de asemenea, o calatorie în Olanda, tot cu consecinte literare cunoscute (Olanda).

4

1928 Prolificul scriitor publica într-un ritm sustinut, practic nemaiîntânit în spatiul nostru literar: Hanu-Ancutei, Demonul tineretii, Olanda, Împaratia apelor.

1929 O alta capodopera sadoveniana iese de sub tipar: Zodia cancerului sau Vremea Ducai-voda, roman istoric.

1930 Împlinind 50 de ani, "maestrul" era sarbatorit pe plan national, cunoscând toate onorurile civile. La editura Cartea româneasca apare romanul Baltagul, scris "dintr-o rasuflare" în circa doua saptamâni.

1932 Nunta domnitei Ruxandra. 1934 Viata lui Stefan cel Mare, scriere romantata ce anunta capodopera în trei volume Fratii Jderi. 1935 Ucenicia lui Ionut, primul volum din trilogia mai sus numita.

1937 Cartile lui Sadoveanu sunt arse în pietele publice de manifestanti aflati sub semnul fanatismului si intolerantei politice. Într-un generos "Protest al intelectualilor", scriitorul este aparat de valorosi oameni de cultura ai vremii.

1939 I se înmâneaza diploma de "Doctor honoris causa" al Universitatii iesene, în urma raportului citit de profesorul Octav Botez.

1940 Apare Divanul persan, carte pe care însusi autorul o aseaza între preferintele sale. 1942 Apare ultima parte din trilogia istorica Fratii Jderi: Oamenii Mariei Sale.

1943 Într-un fel de protest fata de ororile civilizatiei, Sadoveanu se retrage în Valea Frumoasei; unul dintre rezultatele acestei retrageri va fi volumul Povestile de la Bradu-Strâmb.

1944 Ororile razboiului îl ating din greu: Paul-Mihu, fiul cel mai tânar al scriitorului, moare la Turda, în luptele de eliberare a Transilvaniei. Casa din strada Witting 12 este lovita de bombe.

1946 Începe sa ocupe diferite functii social-politice în perioada comunista. Plateste greu tribut ideilor societatii socialiste, publicând carti nereusite, dupa metoda realismului socialist: Pauna Mica, 1948; Mitrea Cocor, 1949; Clont de fier, 1951.

1952 Vechiul roman Soimii, publicat în 1904, este reluat în ultima scriere sadoveniana importanta: Nicoara Potcoava.

1958 La E.S.P.L.A. apare volumul Aspecte din si opera lui Mihai Sadoveanu, cu fotografii de Dan Grigorescu, sub îngrijirea lui Constantin Mitru.

1961 Bolnav de câtiva ani, aproape orb si marcat de dureri familiale, se stinge din viata la 19 octombrie. Este înmormântat la cimitirul Bellu, alaturi de Eminescu si Caragiale.

5

2. Informatii despe opera

2.1. Date generale despre operaPovestirile ce alcatuiesc “Hanu-Ancutei” au fost scrise aproximativ in

perioada 1921-1927. Prima bucata din acest ciclu, “Iapa lui Voda”, s-a publicat in 1921, in “Adevarul literar si artistic”, “Fantana dintre plopi” a fost scrisa in 1922, iar ultima in “Viata Romaneasca”, revista lui Ibraileanu, catre sfarsitul anului 1927- asadar “Hanu-Ancutei” a fost elaborat in aproape sapte ani, timp in care insa autorul a lucrat si a tiparit romanul “Venea o moara pe Siret” si “Tara de dincolo de negura”.

“Hanu-Ancutei” a aparut in 1928 si este un volum de 9 povestiri care poate fi considerata cea mai stralucita creatie lirica epica.

2.2. Explicatia titluluiTitlul operei este format din subtantivul comun “hanu”, substantiv ce

dezvaluie inca de la inceput locul unde se va petrece “actiunea”, de fapt, locul unde drumetii vor face un popas si unde “toate povestile se aud din om in om”, si din substantivul propriu “Ancutei”, afta in cazut genitiv, aratand fatul ca Ana este posesoarea acestui loc unde istoria este recreata; hanul este de fapt un topos central in lumea sadoveniana. Fiecare dintre povestitorii de la han , spun povesti din tineretea lor, povesti care au avut loc la han.Acestea ii dau un caracter mitic, evidentiindu-i vechimea si continuitatea.Timpul se transforma in spatiu , iar spatiul hanului , fiind mitic cum e si timpul se caracterizeaza prin repetare.Are deasemenea o dubla natura, reala si mitica ;ziua portile se deschid spre drumuri si existente umane, iar noaptea se inchid, definind un spatiu intors asupra lui insusi, ca un taram al imaginatiei.

“Hanul , ca motiv literar , nu este o descoperire a lui Sadoveanu.Prin recurenta insa, prin semnificatii si prin functii , hanul devine o tema literara doar odata cu Sadoveanu.”(George Calinescu)

Spre desebire de alte hanuri, hanul sadovenian se constituie treptat intr-un spatiu cu totul aparte care inchide in sine o lume , un univers si o istorie, cu toate credintele traditiile , superstitiile si eresurile lor, cu toate framantarile si valurile care au bantuit o tara intreaga. Hanul este un teritoriu privilegiat al egalitatii intre oaspeti, un univers al istorisirilor frumoase, fiind o ambianta propice comuniunii spirituale intre oameni. Toti oaspetii hanului sunt prieteni, povestindu-si viata si impartasindu-si secretele intr-un cadru intim. Toate personajele au o deosebita placere a rostirii istorisirilor , constituindu-se un “adevarat cod al rostirii si ascultarii”, povestirea fiind structurata pentru a evidentia sensurile superioare ale raporturilor umane.

6

Ancuta este hangita, ea mostenind hanul de la mama sa pe care o chema tot Ancuta, dovada a continuitatii, ce fusese si ea odata hanghita acestuia. Ancuta de altadata este o varianta a Ancutei din timpul povestilor de la han, o copie perfecta, iar apropierea lor conexeaza cele doua praguri temporale ale povestirii, timpul istoriei si timpul naratiunii.

2.3. Tipul textuluiOpera “Hanu-Ancutei” este o povestire in rama deoarece tehnica

utilizata de Sadoveanu este aceea de a evidentia o structura multinaratoriala, cu o perspectiva multipla asupra faptelor petrecute. In intreg textul, exista o structura telescopica ce se creeaza tocmai datorita acestei tehnici narative. De exemplu in povestirea “Fantana dintre plopi” apare, la un moment dat, planul narativ general, abstract, al naratorului evocator, care face portretul lui Neculai Isac. Prezntarea mai amanuntita a personajului o face insa comisul Ionita, care evoca momente ale prieteniei si ale peregrinarilor din tinerete. Abia intr-un al treilea plan narativ se pune in miscare povestirea capitanului Neculai Isac, personaj-narator al unei povesti de dragoste pline de farmec si de neprevazut.

2.4. Volumul din care face parteSadoveanu, Mihail- “Hanu-Ancutei si alte povestiri”, prefata de Eugenia

Tudor, Editura “Ion Creanga”,[1970],[Bucuresti],p.23-147

2.5. Opinii critice asupra textuluiDespre Mihail Sadoveanu, George Calinescu spune ca “are realismul

lui Balzac si melancolia unui romantic”. Intr-adevar, creatorul eposului romanesc a debutat continuand traditia realismului sentimental si a naturalismului descriptiv dupa modelele:Neculce, Creanga, N.Gane, Duiliu Zamfirescu si folosind surse din literatura universala(indicate de el isusi): A.Daudet, Guy Maupassant, E.Zola, Turgheniev, Sienkiewicz.

Tot Calinescu considera ca “Luat in totalitate, M.Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enorma.(…) Ca si poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adinc al specificitatii noastre."

“In pofida diferentierii sufletului modern si in ciuda orientarii spre abstract a omului de cultura -scria L.Blaga in “Universul literar” din 1926- gandirea mitica se mai declara din cand in cand cu nealterata spontaneitate, daca nu in genii filozofice sau stiintifice, atunci in poeti de rasa, care stiu sa asculte zvonurile misterioase ale Naturii”. M.Sadoveanu este un asemenea poet in proza, un neintrecut povestitor “de rasa”, care gandeste pe coordonatele geniului mitic romanesc.

Lumea lui Mihail Sadoveanu traieste “intr-un décor sublim si aspru, maret, fabulos, dotat cu institutii geto-scitice, formulate pe cale imaginativa. Ca si Chateubriand, Sadoveanu creeaza intai un Univers pentru a-si aseza fapturile sale, care nu sunt insa miscate, ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tacute si rituale”(G.Calinescu, “Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent”).

O data cu “Hanu-Ancutei”, lumea taranilor oropsiti din povestiri ramane in urma, pentru a face loc unei lumi deosebite, ce aduce ceva din atmosfera “Sindipei” si a ciclurilor arabe, unde eroii sunt regi, califi, viziri, negustori

7

bogati, filozofi, oameni care prin natura statutului lor social duc o existenta confortabila si traiesc intr-o continua delectare. “Sadoveanu transfera mancarea, bautura si petrecerea intru poveste- cu ceremonia lor cu tot- asupra unei lumi compuse in fapt din oameni simpli, saraci, lucratori cu bratele”(N. Manolescu, “Sadoveanu sau utopia cartii”).

Personajele povestirii simt nostalgia vremii trecute:”Intr-adevar, in vremea veche s-au intamplat lucruri care astazi nu se vad(…)Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost… Acuma traieste o lume noua, becisnica.”, observa N.Manolescu. Tot acesta remarca si ca, desi ni se creeaza impresia ca povestitorii rememoreaza faptele traite, “accentul cade pe puterea de fabulatie, care joaca un rol mai mare decat memoria. Personajele se prefac a-si aminti, in fond ele inventeaza”. “Eroii lui Sadoveanu sunt insa izvoarele, baltile, codrii, albinele, ganganiile, pestii, mistretii, zimbrii, bourii, pasarile cerului, pastorii, plugarii, ostasii, norodul. Natura minerala si vegetala, animala si morala a vorbirii prin graiul sau, credincios ca ecoul, care cel mult dubleaza si tripleaza, fara a introduce comentarii sonice propii…(…) Sadoveanu a fost cetateanul fara pereche in cea mai simpla arta si in cea mai rafinata, universul tocmai prin aceea de a fi curs in albia sa, ca orice adevarat fluviu. A evocat umilintele si dejnadejdiile celor din vechime, suferintele, suspinele si razvratirile asupritilor si, parand pentru cei ingusti absorbit de vremurile cronicarilor, a facut tocmai prin asimilarea procesului evocativ intreg al istoriei saltul de care numai spiritele mari sunt in stare…”(G.Calinescu).

“Povestirea sadoveniana opreste timpul, creand in jurul omului, povestitor si ascultator, un spatiu magic care-l protejeaza. Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata, ci pentru a se sustrage vietii si mortii. Niciodata arta povestirii n-a fost mai rafinata in simplitatea ei”, concluza N.Manolescu.

Cel care deschide seria povestirilor este comisul Ionita, creeand astfel emulatia, pentru ca mai apoi, si ceilalti sa se straduiasca sa relateze povestiri mai interesante si mai grozave.Actul rememorarii sonore e insotit de “fericirea materiala”(George Calinescu) a ospatului cu vin si carne fripta.Astfel ca sarbatoarea sufeleteasca este si o celebrare a rodului cu nuante dionisiace:vinul ca materie si metafora dezleaga amintirile si pofta confesiunii. Ceremonialul e ritualic, bazat pe repetarea “inclinarii traditionale cu ulcica de vin”.”Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. Ei traiesc la modul Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin, insa dupa o randuiala care cere initiere.(George Calinescu).Astfel hanul devine un spatiu al ceremonialului mesei in comun.

“Sadoveanu nu scrie despre o lume , el creeaza o lume... Transfera mancarea bautura, petrecerea intru poveste- cu ceremonialul lor cu tot- asupra unei lumi compuse in fapt din oameni simpli, saraci, lucratori cu bratele.”(Nicolae Manolescu)“Prin natura rudimentara a omului infatisat, literatura lui M.Sadoveanu, in ciuda cantitatii ei enorme si a aparentei ei verbalitati, da impresia unei mari mutenii si a unei placiditati de fluviu lent.(…) <<Hanu-Ancutei>> este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote , in sine foarte indiferente. “(George Calinescu)

8

3. Informatii asupra continutul textului

3.1. Rezumat“Hanu Ancutei” se evidentiaza prin complexitatea istorisirilor continuate

in cele noua capitole.Primul capitol,”Iapa lui Voda” are ca narator pe comisul Ionita ce

povesteste o intamplare hazlie avandu-l ca antagonist pe Voda Mihalache Sturza ce calatorea deghizat prin tara. Comisul Ionita voia sa-I fie facuta dreptate, adica un vecin de-al sau, care-I taia mereu din ocina parinteasca, sa fie pedepsit, si astfel pleaca la imparatie, spunand ca, daca nu ii este rezolvat cazul, atunci il va pofti pe stapanul tarii sa-I pupe iapa nu departe de coada, lucru ce I-l spune lui Voda-deghizat.

“Haralambie”, urmatorul capitol prezinta istoria cumplita a unui haiduc ucis chiar de fratele sau. Naratorul este parintele Gherman, tatal sau fiind chiar Haralambie.

In cea de-a treia povestire din “Hanu Ancutei”, “Balaurul”, narator este mos Leonte zodierul ce reda o intamplare din tinereatea lui cand a vazut un balaur. Povestea infatiseaza istoria unui boier, Nastasa Bolomir, casatorit de multe ori, insa caruia ii mureau sotiile, ultima, insa, devenind pe zi ce trece mai frumoasa si mai tanara, iar boierul se arata mai stors de vlaga. Intr-o zi el vine la tatal lui Leonte pentru a-I fi dezlegat destinul, descoperind astfel ca-l insela cu un anume Alixandrel Vuza. Boierul se enrveaza cumplit si ordona ca Alixandrel sa fie capturat, insa cand Irinuta si iubitul sau sunt inconjurati, ea se transforma intr-un balaur, omorandu-l apoi pe Bolomir.

“Fantana dintre plopi”, narate de capitanul Neculai Isac, cuprinde o poveste de dragoste a acestuia cu o tigancusa, ce e obligata de tatal sau sa-l ademeneasca, pentru ca acesta sa-I fure toti banii. Itr-adevar, el este atras si in lupta sa de a scapa, el isi pierde un ochi.

Al cincilea capitol, “Cealalta Ancuta”, evoca prin intermediul mesterului Ienache o alta poveste de dragoste, intre Todita Catana si o fata de boier, duduca Varvana, una cu final fericit de data aceasta, la realizarea careia contribuie si Ancuta de demult. Tinerii reusesc sa-l pacaleasca pe tatal fetei, ce ii cauta pe toate drumurile, printr-o diversiune creata cu ajutorul Ancutei, pacalind pe Todita Catana, seful arnautilor, si pe jupan Costea, si astfel isi pot continua linistiti povestea de iubire.

“Judet al sarmanilor” are ca narator pe Constandin Motoc si prezinta viata acestuia, mai precis o intamplare in care el reuseste sa se razbune pe boierul Raducan Chioru, cu ajutorul haiducului Vasile cel Mare, pentru ca I-a furat sotia.

9

A saptea povestire,”Negustor lipscan”, este a lui Damian Cristisor, ce cuprinde informatii asupra invenctiilor nemetsti, depre trenuri, mancarurile si bauturile lor. Acestea provoaca diferite reactii in randul ascultatorilor.

“Orb sarac” este povestirea unui om orb, ce este relatata de acesta si de batrana ce are grija de el. Acest capitol cuprinde si o versiune a “Mioritei” intonata de acesta.

Ultimul capitol, “Istorisirea Zahariei Fantanaru”, cuprinde de fapt o poveste spusa de Zaharia Fantanaru, continuata de lita Salomia, batrana prezentata in capitolul anterior. Istorisirea cuprinde iar o poveste de dragoste, ea incepand cu dorinta unui boier de la Pastraveni, de a crea o fantama in mijlocul unei paduri pentru ca Voda, cand va veni la vanatoare sa aiba de unde sa-si adape caii. Aglaita, fiica acestuia, se indragosteste de Ilies Ursachi, insa, iar, tatal nu e de acord. Ei se ascund in coliba pregatita pentru Voda in padure, dupa sfatul lui Zaharia Fantanaru, si ies afara cand domnitorul apare si ii povestesc despre impotrivirea tatalui ei, astfel el le da binecuvantarea si devine chiar nasul lor.

10

3.2. PersonajeHanul-cetate, motivul fundamental al operei sadoveniene, devenit un

suprapersonaj prin valorile simbolice dobandite, discursul narativ este preluat pe rand de personaje care isi asuma scenarii succesive. Hanul insusi este, in vertejul timpului, la hotarul dintre cele doua laturi ale sale, real si mitic, un punct de refugiu, de izolare: “nu era han,-era cetate”, era alcatuit din niste “ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am mai vazut de zilele mele”. Intr-o atmosfera totala de voiosie, de “buna-voire” intre oameni, cu pace in tara, cu “zile line de toamna”, se oprea”viersul lautarilor si porneau povestile”.

Dupa acest cadru creat de un narator principal, abstract, cu o prezenta extrem de discreta in discurs, apar pe rand, din umbra cotloanelor hanului, sub dirijarea discreta a lui mos Leonte, adevarat maestru de ceremonii, mare distribuitor de zodii si de roluri, povestitori care isi rosteau povestea vietii si se retrageau apoi in spatiul nedeslusit din care se ivisera: Ionita comisul, narator-personaj, povesteste o hazlie intamplare cu “iapa lui Voda”; calugarul Gherman, narator-martor, necreditabil, spune o povestecu un vestit talhar, Haralambie; mos Leonte, narator-martor, necreditabil, invaluind in mister multe detalii ale naratiunii, vorbeste despre un balaur groaznic; capitanul Isac, narator-personaj, sosit mai tarziu in spatiul narativ, evoca, in “Fantana dintre plopi”, o poveste nefericita de dragoste din tinerete; mos Ienache coropcarul, narator-martor, necreditabil, vorbeste despre “cealalta Ancuta”, a carei “dublura” perfecta este hangita din timpul povestirii; Constantin Motoc evoca un “judet al sarmanilor”, din vremurile infricosatoare, fiind el insusi eroul povestirii; jupan Damian, un negustor lipscan, povesteste, in calitate de narator-personaj, despre calatoriile sale prin Europa; un orb sarac, tot un personaj-narator, dar si colportor, relateaza legenda margaritarului si o calatorie initiatica prin tarile rasaritului; in fine, in a noua povestire, planurile narative se complica, prin prezenta in text a doi naratori, Zaharia Fantanaru si Lita Salomia, situati in doua planuri temporale, in timpul fabulei si timpul discursului, naratorul-personaj descoperind cu bagheta lui magica nu numai izvoarele din adancuri, ci si pe acelea din sufletele indragostitilor.

In prima povestire se evidentiza comisul Ionita, personajul principal al acestei povestiri, dar este şi un personaj permanent al întregului volum „Hanu-Ancuţei”, realizând unitatea acestuia, deoarece el este prezent în toate povestirile îndemnând oaspeţii să-şi amintească întâmplări extraordinare, petrecute demult în ţara Moldovei. Acestuia i se alcatuieste un portret memorabil:”Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razes strein, care mie imi era drag foarte, si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de

11

pe lumea asta”. Portretul denota, prin evocarea semnelor adanci ale varstei, o imensa experienta de viata ce-l face atotstiutor, ce constituie principalul motiv pentru destainuire, avand o adevarata pasiune pentru a spune povesti:”Era om nalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata. In jurul mustetii tusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelita in creturi marunte si nenumarate…”. Prin acest portret fizic realizat prin intermediul caracterizarii directe, Sadoveanu sugereaza hotararea, asprimea firii si destinul zbuciumat al acestuia.

Calul sau era “de mirare”, o proiectie directa in spatiului fabulos romanesc. “Era calul din poveste, inainte de a manca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele!”, aflat in contradictie cu hainele ce denota o anumita innobilare a personajului, de “siac sur”, are o istorie ciudata, este chiar calul din poveste.

Pe parcursul intregii carti, comisul Ionita are rolul de a intretine buna dispozitie, el indeamna pe noii veniti sa bea si sa manance si sa spuna o istorisire vrednica de ascultat. Tot comisul promite sa spuna o intamplare <<infricosata>>, adoptand, de fapt, tactica amanarii. Intamplarea comisului Ionita se petrece la han pe vremea lui Mihai Voda Sturza, <<Cealalta Ancuta>> il ajuta pe Todita Catana sa rapeasca o fiica de boier, iar eroul din <<Orb sarac>> povesteste cum a ajuns la han Duca-Voda, dupa ce fusese mazilit.

Razesul insusi se defineste ca un personaj-narator, cu un comportament specific, intrat in actiune numai cand I se atribuie rolul de voce narativa in imensul carusel al povestilor:”Eu aici is trecator…cuvanta, cu oala in man, dumnealui, Ionita comisul; eu incalic si pornesc in lumea mea…Roibul meu ii totdeauna gata, cu saua pe el… Cal ca mine n-are nimeni… Inalic, imi plesnesc caciula pe o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa.”Dar el nu pleaca nicaieri, ca un simbol al statorniciei preluat din vremuri imemoriale. Personajul vine din alt timp, se situeaza, temporal vorbind, intr-o lume cand deplasarea intre imparatii era usoara, nestanjenita de granite.Calul acesta de poveste este de fapt, aici, un mijloc de deplasare, pe nesimtite, in timpul fabulos parca al povestii.O trăsătură dominantă a comisului Ioniţă este dorinţa de dreptate şi de adevăr. El însuşi afirmă atunci când este întâmpinat de ofiţerul cel tinerel: „… ş-am venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apă de izvor. Această comparaţie populară arată dorinţa arzătoare a lui Ioniţă de a se face dreptate neamului său şi de a nu lăsa moştenire copiilor lui neînţelegerile cu duşmanii care „au colţi lungi şi ascuţiţi”.

Hotărât, răzeşul nu se dă înlături să lupte chiar cu un „corb mare boieresc”. Inteligent şi curajos, după ce a fost pe la multe divanuri de judecată, nu există să, nu apeleze, ca ultimă soluţie la judecata lui Vodă. Cinstit şi corect, comisul adună şi aduce cu el toate documentele doveditoare asupra pământului moştenit de la părintele său, dascălul Ioan.

Comisul Ioniţă întruchipează tipul ţăranului Moldovean cu cele mai alese virtuţi morale: dorinţa de dreptate şi adevăr,demnitatea, curajul, cinstea, dor şi ospitalitatea, bună dispoziţia, simţul umorului, plăcerea de a asculta şi a spune poveşti nemaiauzite.Personajele şi povestirile sadoveniene îmbracă aura legendei.

Calugarul Gherman, naratorul-personaj al urmatoarei povestiri, numita ”Haralambie”,este un personaj necreditabil. Se poate remarca usor ca el are o rafinata strategie narativa, relevand mai intai de unde vine(“Noi, acolo

12

sus, sub stancile Ceahlaului…”), dezvaluindu-si abia mai tarziu identitatea, marturisind ca se indreapta catre targul Iesilor, unde are de indeplinit o treaba de la schit. Praintele inchina ulcica de vin pentru badea Gheorghita, vatav de carausi, care este “un om sagalnic”, pentru “mos Ienachi coropcarul”, negustor de lucruri fine, de “bucurii de fata mare”.El adreseaza laude ceremoniale si lui mos Leonte, care se pricepe ca nimeni altul la zodii, lui mos Zaharia Fantanarul, mare mester la construirea fantanilor, Ancutei, pentru bunatatea vinului. Dupa aceste popasuri de subtila retorica, de <<capatatio benevolentiae>>, povestirea intra pe fagasul firesc. Haralambie, eroul povestirii sale, a fost mai intai “arnaut domnesc”, devenind apoi haiduc de codru si lovind conace boieresti, drumurile de negos si chiar pe oameni simpli; Gherman devine la un moment dat din narator un abstract narator-martor, lasand sa se inteleaga ca acel fioros Haralabie este tatal sau.

In a treia povestire din “Hanu-Ancutei”, naratorul este mos Leonte zodierul,care, cu douazeci de ani in urma a vazut un balaur. Atitudinea narativa discreta a acestuia face ca fabulosul povestirii sa fie mentinut pana ce aceasta e spusa in totalitate. Singurul care cunoaste adevarul este chiar mos Leonte, dar si el il orienteaza catre supozitie si mister, comunicand in final ca “de dracusorul cel balan nu s-a mai auzit nimic, si nimene nu l-a mai vazut niciodata”.

“Fantana dintre plopi” contine istoria impresionanta a capitanului Neculai Isac, indragostit de “o biata fata din satra”. In planul narativ general al povestirii este realizat portretul acestuia, insa prezentarea mai amanuntita a personajului o face comisul Ionita, care evoca momente ale prieteniei si ale peregrinarii din tinerete, si abia intr-un al treilea plan narativ se pune in miscare povestirea capitanului Neculai Isac, personaj-narator al unei povesti de dragoste pline de farmec si de neprevazut.

Potretul fizic al acestuia este realizat de catre naratorul principal, cand ii anunta sosirea:”Obrazu-I smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si barbatie, de si ochiul drept strans si inchis ii dadea ceva trist si straniu”. El se recomanda”Neculai Isac de la Balabanesti, din tinutul Tutovei”. Povestea lui o reda cu nostalgie.

“Cealalta Ancuta” evoca o poveste de dragoste din vremuri apuse, al carei narator este mesterul Ienache copcarul, ce realizeaza o paralela intre Ancuta de demult si cea din timpul firului epic. Singurul defect al acestuia este acela de a trage din tutun, astfel fiind nevoit sa intrerupa, din cand in cand, povestea si sa-si scruture luleaua, pentru ca, observa el cu ironie, Satana atata treaba avea, sa I-o infunde. In acest episod apar personajele povestirii:Todirita Catana, razes”nebun si nemernic” indragostit de o fata de boier, duduca Varvara, cu care incearca sa fuga in lume, Costea Caruntu, seful arnautilor, radvanul Varvarei.

In actiunea concentrala si tensionata, naratorul gaseste timp sa alcatuiasca si potrete semnificative:”Ancuta de altadata era muiere frumoasa, ca si aceasta de-acum. Cata la el cu ochii mari si-I luceau intre ei doua faclii mititele. Razasul s-a uitat lung la dansa, apoi si-a lepadat pe o laita pistoalele si iataganul…”.Ancuta de altadata este o varianta a Ancutei din timpul povestilor de la han, o copie perfecta, iar apropierea lor conexeaza cele doua praguri temporale ale povestirii, timpul istoriei si timpul naratiunii.

13

“Judet al sarmanilor” are ca narator pe Constantin Motoc, un cioban, ce venea dintr-un tinut indepartat. Hanul Ancutei este ales de el ca loc unde se consuma vin din belsug si se mananca pe saturate, confirmadu-se imaginea sadoveniana de Eden situat intr-un taram atemporal. Este un om sarac, cu o istorie intortocheata. In povestirea sa apar personajele episodice: boierul Raducan Chioru, sotia sa si haiducul Vasile cel Mare ce reuseste sa razbune faptele crude ale boierului asupra bietului om, caruia ii furase sotia.

Ce-a dea saptea povestire, “Negustor Lipscan” are de data asta ca povestitor “un barbat barbos cu caciula si cu giubea. Barba-I era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit”, Damian Cristisor, om umblat pe drumuri negustoresti, caruia mos Leonte ii stabileste, potrivit astrelor, un destin favorabil.Acesta le vorbeste celor prezenti de descoperirile atata de ingenioase ale occidentalilor.

Povestirea “Orb sarac” are de fapt doi naratori, de data aceasta batrani:”O baba s-un mosneag iesira catre lumina dinspre carale lipscanului. Femeia venea inainte, omul ceva mai indarat, cu capul putin inaltat si parand a asculta cu mare luare-aminte zvoana si glasurile de la focul nostru”. Hainele lor, ale orbului si ale litei Salomia, sunt simple, contrastand puternic cu tinuta de oras, pentru ca cei doi provin din zonele de munte:”Baba purta broboada de stergar alb, iar cojocelul il tinea numai pe umeri.” Ritualul apropierii de foc este precedat de o anumita ritmica a gesturilor:”si de sub cojocel, de la subsuoara stanga, ii atarna cimpoiul, cu clontul spre pamant…Cand se simti aproape, orbul se opri, numai ca baba mai facu cativa pasi catre foc. El se opri si lumina ii batea obrazul neclintit impresurat de barba alba.”

Orbul, personaj emblematic, cu o lunga traditie in literatura, incepand cu Homer, marele cantaret al maniei lui “Ahil Peleianul”, aici insa cersator, initial nu e primit in spatiul povestii:”Baba,care adusese pe cersator, se arata suparata fara pricina, cand mosneagul pasi cu mainile intinse spre noi.”

Faptul ca este infirm, lipsit de darul vederii, compensat insa cu “destula intelepciune” si cu darul muzicii al lui Orfeu, este o consecinta a unei intamplari din trecut, rememorarea acesteia fiind alt motiv narativ pe care personajul narator si-l asuma, acesta avand o aventura a cunoasterii, integrandu-se pe rand in comunitati diferite. El este un personaj cu adanca vocatie religioasa, stiind sa cante din cimpoi si detine taina sunetelor, din moment ce misterul vederii I-a fost stins de o putere divina.

Zaharia Fantanarul este naratorul ce incheie sirul povestirilor. Inainte ca acesta sa-o inceapa, lita Salomia incepe alta. Personajele episodice sunt boierul Dimachi Marza de la Pastraveni, Voda, Aglaita,fiica bboierului, Ilies Ursachi,alesul inimii ei, un personaj colectiv reprezntat de armata lui Voda. Vocatia lui Zaharia era aceea ed a descoperi izvoare, folosind o bagheta magica.

El joaca rolul de intermediar al povestirii, cel care descopera sensul intamplarilor ascunse si aduce in fata lui Voda, venit la vanatoare, povestea celor doi indragostiti, cares unt disperati ca “mazalul” Ilier Ursachi nu e dorit de tatal fetei, deci Zaharia este un personaj-intrument, facilitand intreaga actiune, cu rol de liant istoric de dragoste.

14

3.3. Elemente de limbaj (valoare artistica)O data cu “Hanu-Ancutei”, lumea taranilor oropsiti din povestiri ramane

in urma, pentru a face loc unei lumi deosebite, ce aduce ceva din atmosfera “Sindipei” si a ciclurilor arabe, unde eroii sunt regi, califi, viziri, negustori bogati, filozofi, oameni care prin natura statutului lor social duc o existenta confortabila si traiesc intr-o continua delectare. “Sadoveanu transfera mancarea, bautura si petrecerea intru poveste-cu ceremonia lor cu tot- asupra unei lumi compuse in fapt din oameni simpli, saraci, lucratori cu bratele”(N. Manolescu, “Sadoveanu sau utopia cartii”).

Caracterul operei de competitie de povesti o aseamana cu alte scrieri sadoveniene-“Divanul persian”,”Povestile de la Bradu Stramb”,iar din literatura universala cu “Decameronul” lui Boccacio sau “Povestile de la Canterberry” ale lui Chaucer. Ni se vorbeste in “Hanu Ancutei” despre “o vreme a petrecerilor si a povestilor” intr-o toamna rodnica, in care era “pace in tara si intre oameni buna invoire”, cand taberele nu mai ispraveau, vinul de deserta in ulcele si la focuri se frigeau hartane de vitei si de berbeci.

Timpul este ideal: era pace in tara si recolte bogate, iar vremea petrecerilor si a povestilor incepuse. Plasarea in timp si spatiu uzeaza de clisee a istorisirii populare, toate referintele sunt ambigue: “in acel an au cazut de Santilie ploi napraznice”,”oamenii spuneau ca au vazut balaur negru de nouri” si “imparatul Alb si-a ridicat muscalii impotriva limbilor pagane”. Este un timp mitic, legendar.

Locul inspira,de asemenea, siguranta:”…hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo si niste porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele”. “Cetate”,”ziduri”,”porti ferecate” sunt tot atatea sugestii ale unui spatiu inchis.

Hanul Ancutei este un loc destinat exclusiv petrecerilor si povestilor. Hanul se trezeste la viata dupa apusul soarelui, cand la lumina focului, capata o noua viata amintirile si intamplarile trecutului. Ancuta trece zambitoare printre meseni, impartindu-le bucate si vin. In acest ceremonial al povestirii, ritualul mancarii si al bauturii reprezinta o treapta necesara. Primul, comisul Ionita spune o poveste hazlie(“Iapa lui Voda”) pentru a destinde atmosfera, apoi iau cuvantul altii care promit sa istoriseasca ceva din “vremea adevarata”. Toti au nostalgia vremii trecute:”Intr-adevar, in vremea veche s-au intamplat lucruri care astazi nu se mai vad(…) Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost… Acuma traieste o lume noua, becisnica.” Pe parcursul intregii carti, comisul Ionita are rolul de a intretine buna dispozitie, el ii indeamna pe noii veniti sa bea si sa manance si sa spuna o istorioara vrednica de ascultat.

15

Desi intamplarile sunt situate cat mai departe in timp, povestitorii isi declara participarea la ele, iar unele au loc chiar la han. Chiar daca ni se creeaza impresia ca povestitorii rememoreaza faptele traite, de fapt, “accentul cade pe puterea de fabulatie, care joaca un rol mai mare decat memoria. Personajele se fac a-si aminti, in fond ele inventeaza.”(Nicolae Manolescu)

Povestirile se pot imparti astfel: comice(“Iapa lui Voda”), de dragoste(“Fantana dintre plopi”,”Istorisirea Zahariei Fantanarul”,”Balaurul”),de haiducie(“Haralambie”,”Cealalta Ancuta”,”Judet al sarmanilor”), o varianta a Mioritei (“Orb sarac”).

Povestirea negustorului lipscan pune fata in fata doua moduri distincte de viata. Ascultatorii resping “draciile nemtesti”-in fond aspecte ale unei societati civilizate- nu din primitivism, ci avand un alt mod de a percepe lucrurile:”-Apoi, altceva n-am mai vazut nimica, faradecat mare iarmaroc, acolo la Lipsc. Mare iarmaroc, cat lumea asta, si comedii si muzici si nemtaria pamantului band bere. Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea bautura sa nu fie cu parere de rau. Caci e-un fel de lesie amara”.

Pe parcursul lecturii remarcam bogate referiri la superstitii si credinte populare, si tehnici subtile de a mentine treaz interesul ascultatorilor si de a crea o atmosfera de mister. Ambiguitatea e intretinuta de continua alunecare a realului in miraculor.

Capitolul “Iapa lui Voda” are cel mai greu rol din acest volum si anume sa initieze urmatoarele opt povestiri, sa capteze atentia si curiozitatea cititorului. Autorul asigura aceste lucruri prin fraza de incheiere a acestui capitol: “S-acuma sa mai primim vin in ulcele si sa incep alta istorie pe care demult vroiam sa v-o spun.”. Calugarul Gherman in “Haralambie”, avand o exprienta minima cu oamenii si cu discutiile, istoriseste chiar povestea vietii lui, bazandu-se pe istoric, faptele succezandu-se intr-o ordine fireasca. Procedeele narative lipsesc din povestirea acestuia,insa pentru prima oara putem obesrva ca procedeu folosirea gradatiei(ce apare prin simpla citire a textului, astfel finalul tragic are un efect mai mare asupra ascultatorilor) si a paralelismului (realizat intre scenele in cares unt prezente personaje ca basa Gheorghe si Voda).

In cazul povestirii lui mos Leonte, el da importanta diegezei si actiunii, neglijand discursul naratologic. Procedeele narative, adica prezwentarea si reprezentarea, si aici sunt alternate cu maiestrie, de exemplu, aparitia balaurului este prezentata grandios.

Neculai Isac, noul-venit, le povesteste despre “fantana dintre plopi”, imbinand cu maiestrie cuvintele. Reprezntarea in acest capitol este aproape vital: dialogul dintre cei doi indragostiti trebuia neaparat reprodus.

Cuprins de atmosfera generata de Neculai Isac, Ienache coropcarul istoriseste si el tot o poveste tragica de iubire, dar de aceasta data cu un final fericit, el fiind primul narator necreditabil din “Hanu Ancutei” deoarece cauza plasarii coropcarului in jurul lui Toderita Catana in momentele-cheie fiind pusa pe seama omisiunii de informatii. Prezentarea este cea care domina in acest caz, dialogul aparand numai in fragmentul in care Ienache si Toderita merg pe acelasi drum.

“Celalata Ancuta” este constituita dintr-o poveste ampla; capitol, spre deosebire de celelalte , nu contine caracterizarea naratorului.

“Judet al sarmanilor” isi aduce si el aportul la gradul de unicitate al intregului volum. Un aspect al prezentei procedeelor narative este chiar faptul

16

ca naratorul este unul necreditabil, ce nu dezvaluie tot ce stie despre intamplarile relatate, el nu divulga anumite fapte sau detalii.

Rapsodul Constantin foloseste in “Orb sarac” predominant discursul narativ, starnind astfel din partea ascultatorilor reactii diferite.

Ultimul capitol si cel mai complex de atfel se numeste “Istorisirea Zahariei fantanarul”, un titlu ales ironic intrucat lita Salomia povesteste mai mult.

Sadoveanu este un povestitor liric, reflectiv care imbina oralitatea stilului popular cu eruditia livresca. Povestirea este la persoana intai „am umblat”; „ne-am despartit”; „am pierdut”; „am venit”; „m-am imbracat”; „o asteptam” etc. Tot limbajul din nuvela este protocolar, ceremonios, chiar ritualic: ”stimate fete, domnilor”, “cinstiti prieteni”. Toate personajele imprumuta acest limbaj (inclusiv Sadoveanu). Intre limbajul personajului si cel al autorului nu este nici o diferenta adancirea ideii de arhetip.

“<<Hanu Ancutei>>, considerata <<capedopera de rascruce>>(Nicolae Manolescu), este un volum de povestiri unificate de rama narativa a hanului, ca loc al povestirii si al toamnei imbelsugate, ca timp privilegiat al povestirii.” (George Calinescu). Opera constituie un exemplu de arta narativa, de impletire a mai multor stiluri intr-acelasi spatiu ambivalent si intr-un timp neimportant ca durata, ci important pentru ceea ce se petrece in el.

17

4. Parerea personalaDupa parerea mea, opera “Hanu Ancutei” contine toate trasaturile

caracteristice ale unei povestiri care niciodata nu a fost mai rafinata prin simplitatea ei, datorita originalitatii stilului lui Sadoveanu in arta povestirii, reusesind astfel sa creeze impresia unei Moldove prospere, a unei civilizatii (adica ardelenii) superioare celei din Occident (in special a nemtilor, cele mai aprige argumente intalnindu-se in povestirea “Negustor lipscan”) deoarece acesti oameni sunt niste arhetipuri ce nu pot fi influentati sau schimbati de vreme, de trecerea timpului.

Lumea creata de Sadoveanu este o lume legendara, ce desi pare putin “primitiva”, este deasupratuturor civilizatiilor europene.

Am remarcat cu placere faptul ca Sadoveanu se detaseaza adesea din postura de narator, devenind un fel de narator abstract fapt ce da unitatea operei si ii permite sa urmareasca astfel din “umbra” evolutia personajelor sale si sa ii lase pe altii sa ii ia locul. Foarte interesant este si fatul ca, la randul lor, aceste personaje-naratoare se pot clasifica in naratori evocatori(ce povestesc pur si simplu intamplarile) si naratori-martori creditabili si necreditabili(ce presupun inscrierea relatarii intr-o conformitate cu planul operei, iar faptele operei sunt puse in contradictie cu faptele altor martori, astfel rezultand o adevarata…ameteala).

Sadoveanu reuseste cu maiestrie sa coreleze puternic si multiplu cele noua povestiri, care, desi sunt relatate fiecare intr-un capitol diferit, prezentarile facute sunt legate intre ele. Am remarcat ca acestea sunt facute fie prin introducerea unui personaj in scena, un nou calator dornic de a bea unul sai mai multe pahare de vin si de a impartasi o poveste celor aflati pentru a ii intriga sau doar a ii amuza. Continuitatea aceasta a firului epic formeaza o opera unitata si totodata unica in literatura romana.

Am mai observat si ca fiecare poveste este prezentata in doua planuri, cel al …povestirii propriu-zise, in sine, si a modului in care este istorisita intamplarea, in acest caz am putut sesiza intriga in sufletele calatorilor sau bucuria, mai ales ca o afirmatie intamplatoare in sirul altora straneste curiozitatea ascultatorilor. De exemplu, comisul Ionita promite sa spuna ceva “cu mult mai minunat si mai infricosator”. Toate acestea pentru ca pentru Sadoveanu modul “spunerii” este foarte important si este baza in atragerea celor din jurul in a o asculta, in a le trezi interesul.

Insa, frumusetea povestilor se datoreaza in special hanului innascut al povestilor, idee pe care, dupa parerea mea, incearca Sadoveanu s-o sustina pe parcursul firului epic.

18

Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era "tocmai la o margine a pământului", iar fratele mai mic trăia la altă margine ". In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.

Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai vrednic" şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea", craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui.

Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima sa". Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire", deşi hainele sunt "vechi şi ponosite", iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni "la jăratic să mănânce". Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte". Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.

Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până când întâlnesc în codru "un om spân" care se oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că "aiasta-i ţara spânilor" şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm

19

Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci", acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.

Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.

După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite", în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".

Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat. Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după

20

care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.

Acţiunea continuă cu formule mediane -"Mai merge el cât merge"- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară."

Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor.

Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o parte şi macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor.

Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă". Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi "zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.

Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, "ferice de tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi

21

sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.

Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea ei".

Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl

sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.

Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă".

22