Sfântul Grigorie de Nazianz

I. Preliminarii

Pluralismul religios, diversitatea ideilor și, nu în ultimul rând dialogul ecumenic, fac parte din

tradiția patristică moștenită și receptată în variate forme de confesiunile religioase. Totuși, pentru tradiția

ortodoxă, de facto, acestea sunt premizele unei permanente întoarceri la sursele creștinismului, la ceea ce

Părinții Bisericii ne-au lăsat ca fundamente ale autenticității mesajului lor, elaborat in expresso pentru a

preveni ereziile.

În cele ce urmează, dorim să expunem câteva principii ale operei exegetico-omiletice ale Sfântului

Grigorie de Nazianz, punând în lumină actualitatea lor în abordarea modernă.

Mai înainte de toate, câteva repere ale vieții Sfântului Grigorie de Nazianz:

Sf. Grigore din Nazianz s-a născut la Arianz, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii

strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se

retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel. Sf. Grigore a devenit Episcop de Nazianz şi s-a

distins ca un om de studiu şi poet. Pentru doctrina lui profundă şi excelentul dar al vorbirii, a primit

supranumele de "Teologul". A rămas celebru emoţionantul "Discurs de adio" pe care l-a rostit atunci când a

trebuit să părăsească Constantinopolul din cauza uneltirilor adversarilor săi. "Totul este schimbător", scria

el în ale sale "Poeme morale", "pentru ca să îndreptăm iubirea inimii noastre spre cele neschimbătoare".

Numele Grigore vine de la prenumele grecesc "Gregorios" care însemna "deşteptat, trezit din

somn", iar la figurat "minte ascuţită". Creştinii au adoptat cu plăcere acest prenume, dându-i înţelesul

mistic de "trezit din somnul minciunii, deşteptat la adevăr". Acest prenume este folosit uneori ca nume de

familie.

II. Contextul istoric al omiliilor Sfântului Grigorie de Nazianz

Sfântul Grigorie de Nazianz (330-389/390) și-a desfășurat activitatea în cadrul unei societăți în

care elenismul, culura filozofică în special, erau „la ele acasă”. Așa cum precizează cardinalul Jean

Daniélou, care a stăruit întreaga viață asupra cercetării competente a operei capadocianului Grigorie

„atitudinea Sfântului Grigorie de Nazanz asupra culturii [epocii sale n.n.] este complexă”.1 Pe de o parte, el

recomandă reluarea moștenirii elenistice; pe de altă parte, avertizează asupra pericolelor la care se expun

1 Gréoire de NYSSA, Contemplation sur la vie de Moise, în „SCh”, vol. 1, Édition du Cerf, Paris/Lyon, 1941, p. 10, cu referire la interferențele dintre capadocian și cel supranumit „Teologul”, în introducerea la opera Sfântului Grigorie de Nyssa.

cei care s-ar înregimenta numai în cultura filozofică.2 De unde pornește, de fapt, această atitudine

paradoxală a Sfântului Grigorie? Imaginea aceasta este etalonul „iconografiei” societății în care au activat

Părinții Bisericii. Fiecare are o fizionomie teologică proprie, cu trăsături bine conturate. Dacă, de pildă,

Ioan Gură de Aur apare ca imagine a unui introvertit, Grigorie de Nazianz reprezintă tipul neliniștitului,

care avea permanent nevoie de prezența cuiva. Lucrurile se schimbă radical atunci când ne referim la

literatura patristică.

Când vorbim de literatura pe care ne-au lăsat-o Părinții, trebuie să ținem cont și de geografie.

Africanul Ciprian nu reacționează ca Hilarie de Poitiers; grecii au o sensibilitate, o vigoare filozofică

deosebită, care le permite să-i întreacă pe majoritatea Părinților latini.3 Prin urmare, atunci când vorbim

despre opera omiletică a lui Grigorie de Nazianz, trebuie să știm că, ea se deosebește radical de ideile și

expunerea exegetică a lui Irineu de Lyon sau Ciprian al Cartaginei. Epocile diferite sunt, de fapt, etalonul

care generează diferențierile.

Să definim contextul pornind de la extreme. Hilarie de Poitiers, susținea o interpretare a Scripurii

pornind de la înțelegere: „scripturae enim non in legendo sunt, sed in inteligendo” – „Scriptura nu constă în

citire, ci în înțelegere”.4 Această frază va fi reluată de Ieronim în opera intitulată Dialogus contra Lucifer.5

Ideile operelor referențiale pentru care am optat în expunerea de față, sunt preliminarii a ceea ce se va

întâmpla în secolul IV, atunci când Biserica va fi nevoită să intre în disputele cu arienii. Așa cum observă

părintele Florovsky, subiectul nu era mai puțin ardent decât precedentele întâlniri cu ereziarhii, mai ales cu

gnosticismul, sabelianismul și montanismul din secolul II.6 Așa cum rezultă din afirmațiile precedente,

Biserica – al cărei glas, între multe altele, a fost cel al Sfântului Grigorie – , a căutat să exprime ideile

biblice cu toată autoritatea pe care o avea. Autoritatea Bisericii însă, este în strânsă legătură cu ceea ce

numim „kerigma apostolică”. Limbajul era, în general, accesibil.7 Am subliniat în general, datorită

faptului că, opera lui Grigorie de Nazianz, este o excepție de la regulă.

Stilul în care abordează acesta tematica, este greoi, dar nu exclude, desigur, moștenirea culturii în

care se încadra. Grigorie, iubește pe Dumnezeu așa cum iubește arta lirică și, desigur filozofia. Inspirația,

elocința și stilul Sfântului Părinte, veneau, așa cum vom demonstra din rădăcinile culturale ale Europei, cu

precădere din partea „eleniștilor”.

2 Ibidem, p. 10.3 Adalbert HAMMAN, Părinții Bisericii, traducere de pr. Ștefan Lupu, Editura Sapientia, Iași, 2005, p. 7.4 Hilarie de POITIERS, Ad Constantinum Augustus, liber II, cap. 9, în PL., vol. 10, col. 570 A.5 Sanctus Pater noster HIERONIMUS, Diaologus contra Lucifer, în PL., vol. 28, col. 190 AB. 6 Pr. Georges FLOROVSKY, Biblie, Biserică, Tradiție, traducere și prefață de Radu Teodorescu, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 140.7 Un exemplu concludent, este celebra operă Thalia, pe care ereziarhul Arie a elaborat-o în limbajul poporului pentru ca erezia pe care o aducea să fie cât mai bine receptată în cadrul locuitorilor Constantinopolului, care, de cele mai multe ori aveau un grad precar de alfabetizare, motiv pentru care cântecul și opera lirică puteau fi memorate cu mai mare ușurință. Grigorie de Nazianz, îi va opune acestei opere, poemele dogmatice, alcătuite în același stil, în hexametri, foarte utilizați în lirismul antichității.

Heraclit, de exemplu, susținea cu înverșunare că totul curge, nimic nu rămâne.8 El a fost depășit

imediat de Parmenide, care a reușit să-și convingă discipolii că mișcarea nu este altceva decât iluzie și că

realitatea adevărată este imuabilă și eternă. Drept urmare, Olimpul devine „lumea ideilor”. Platon ne-a dat

asigurări că acest teritoriu sacru poate fi atins de omul capabil „să-și înalțe gândirea” către această lume

divină, scăpând astfel, încă înainte de moartea fizică, de noroiul acestei lumi materiale și de iluziile ei

temporale.

De altfel, nici nu e de mirare faptul că nobila gândire platoniciană a fost în mare măsură apropiată

de gânditorii creștini. Un exemplu în acest sens îl constituie retorul Libaniu. Bref: acesta era încurajat,

susținut puternic, de însuși împăratul Iulian Apostatul care îi scrie aceste rânduri: „Am citit ieri înainte de

masă aproape tot discursul tău și îndată după masă am încheiat dintr-o răsuflare restul lecturii mele. Fericit

este omul care poate vorbi și mai mult încă gândi în acest fel. Ce eleganță! Ce gânduri! Ce finețe! Ce

diviziune! Ce argumentație! Ce ordine! Ce mișcari! Ce dicție! Ce armonie! Ce întreg”.9

Spre deosebire de „dogma abstractă” a elenismului, Părinții au venit cu idei noi, pe baza a ceea ce,

de fapt, învățaseră din tradiția care cobora până în perioada apostolică. În mod inaugural, în Grecia,

filozofia „această boală a decadenței” este cea care instaurează separația între hieron și techne (și a lui nous

față de episteme).10 Dacă așa stau lucrurile, atunci, filozofia nu este decât o aberație salvatoare.

În acest sens, Grigorie de Nazianz a căutat să „umple” golul elenistic, prin actualizarea principiilor

evanghelice. Ar fi mai indicat să apropiem învățătura sa de ceea ce exegeții biblici numesc „literatura

ioaneică”. Evanghelia după Ioan este radical deosebită de „Evangheliile sinoptice” prin aceea că, pe lângă

abordarea altor aspecte din activitatea publică a Mântuitorului, este singura care actualizează principiul

„Logosului”, arătând că Acesta este Fiul veșnic al Tatălui ceresc.

În încercarea de a defini cât mai exact ceea ce reprezintă conceptul de libertate la Sf. Grigorie

de Nazianz, am urmărit câteva aspecte preliminare. Aşadar, în cele ce urmează, voi pleca de la etimologia

termenului, la cadrele filozofiei greceşti care l-a asimilat şi apoi, după o rapidă incursiune în aceste două

direcţii mă voi referi exact la Grigorie de Nazianz, exemplificând prin folosirea câtorva extrase din opera

sa, modul în care a dezvoltat acest termen şi ce a reprezentat el în cadrul creştinismului.

Libertatea, exprimă, conform DEXI11 independenţă, acţiune benevolă; deasemeni, ea poate să

desemneze o persoană cu drepturi juridice depline, care nu este întemniţată sau închisă. Ea mai poate fi

pusă în legătură cu diferite manifestări sau acţiuni ale oamenilor, poate să vorbească despre căile de

comunicaţie, despre corpuri sau părţi ale lor, despre elemente chimice, particule etc. Ceea ce este important

8 Tomáš ŠPIDLIK, Vita philosophica, în rev. „Studium”, nr. 2/1999, p. 167.9 L`emperior JULIEN, Lettres XIV à Libanius. Œuvres complètes de l`emperior Julien, Edition Plon, Paris, 1863, p. 367.10 André SCRIMA, O gândire fără țărmuri. Ecumenism și globalizare, editor, Anca Manolescu, Editura Humanitas, București, 2005, p. 155.11 DEXI (Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române), coord. Eugenia Dima, Editura Gunivas, 2007, p. 1041

pentru studiul de faţă, este faptul că ea se mai poate referi la cei care încalcă regulile sau principiile morale,

la cei care sunt libertini, uşuratici sau indecenţi.12

III. Libertatea în abordarea filozofiei

Filozofia, moştenită în cadrul culturii elenistice, pe care civilizaţia europeană a primit-o via

Grecia & Roma, are astăzi un rol deosebit de important pentru întreaga noastră civilizaţie. Omul, este

„hotar între lume şi Dumnezeu”13. Ideea lui von Balthasar, va cunoaşte valenţe şi în structura gândirii

părintelui Stăniloae, care va afirma faptul că lumea este şi trebuie să fie privită ca existenţă distinctă de

Dumnezeu- aşa cum bine remarca şi Barth14; în acelaşi timp, ea devenind o adevărată „sărbătoare a

creaţiei” pentru un dialog liber între Dimnezeu şi om despre ea. Finalitatea acestui dialog este însăşi

Întruparea Logosului.

Aici, este punctul de referinţă care generează pe de o parte conceptul de dialog personal, iar pe

de altă parte, teologia nu trebuie confundată cu filozofia, după expresia lui Lossky: „punând ceva din

Bergson în Grigorie de Nyssa, în Vasile cel Mare, sau, mai exact, în Grigorie Teologul sau ceva din Hegel

în Maxim Mărturisitorul.”15

Dacă principiile filozofiei (care nu fac obiectul acestui studiu), vorbeau în general în termeni

abstracţi, totuşi, începând cu încreştinarea acestei învăţături, avem o concepţie mult mai vastă într-un spaţiu

tot mai extins al noii culturi care a fost generată de conceptele evanghelice din kerigma apostolică,

dezvoltată în secolele care vor urma, ca „istorie a dogmei”. În acest loc, trebuie sesizată diferenţa dintre

predestinare şi doctrina Răscumpărării, care au un rol deosebit de important în expunerea de faţă cu privire

la conceptul de libertate.

Până a ajunge la teologia sau expunerea dogmatică a lui Grigorie de Nazianz, trebuie remarcat

faptul că, prin Întrupare a fost readus echilibrul întregului sistem al teologiei naturale, aşa cum va arăta

Harnack16. De unde porneşte acesta demersul? Practic, în istoria dogmaticii, el recurge la folosirea

patristicii care, aşa cum voi arăta în continuare, are un rol esenţial în afirmarea adevăratei libertăţi. Aşadar,

începutul este legat de Atanasie cel Mare, cel care, după Irineu de Lyon, va propune o abordare clară în

ceea ce priveşte Întruparea lui Hristos. Ideea centrală a lui Atanasie, era centrată pe afirmarea realităţii lui

12 Ibidem, p. 1042.13 Hans Urs von Balthasar, Iubirea, formă a Revelaţiei, trad. Ioan Inesc, Editura Galaxia Gütenberg, Târgu- Lăpuş, 2005, p. 25.14 Karl Barth, Die Kirchliche Dogmatik, vol. III / 1, Zürich, 1957, p. 95f. 15 Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trad. Anca Manolache, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 112.16 Adolf von Harnack, Istoria dogmei, trad. Walter Fotescu, Editura Herald, Bucureşti, 2007, p. 199.

Hristos, pe unirea umanului cu divinul sau, altfel spus, pe faptul că, Dumnezeu S-a sălăşluit în trup.

Evident, această venire în trup a lui Hristos, a avut rolul de a mântui din interior natura umană şi de a o

îndumnezei. Îndumnezeirea, poate fi considerată drept cea mai autentică filozofie, datorită faptului că ea,

este singura care garantează – respingând concepţiile epicureicilor – faptul că, pe de o parte omul are cea

mai mare valoare, iar libertatea sa este un amplu exerciţiu de a atinge ceea ce este practic de necuprins; pe

de altă parte, principiile folosite de creştinism dau o valoare infinită omului. Din acest motiv, Atanasie

trebuie prezentat la fel cum au procedat Moreschini şi Norelli, care l-au considerat pe bună dreptate

„campion al credinţei de la Niceea.”17

Calea spre abordarea teologică a filozofiei pentru ca aceasta din urmă să dea naştere unei

abordări autentice a realităţii, este prezentată de von Balthasar, ca fiind punctul de plecare, dar şi începutul

întregii ecclesiologii: „Biserica atrage la sine tot adevărul, frumuseţea şi libertatea Creaţiei.”18Acest fapt, se

explică prin faptul că, omul are capacitatea să îşi folosească prin modelul Hristos, toate capacităţile sale

pentru a deveni bisericizat, crescând şi dezvoltându-se la infinit după Icoana lui Dumnezeu, care din

momentul întrupării Logosului va fi pe deplin întipărită în el.19

Am făcut mai sus şi o mică abordare ecclesiologică, în încercarea de a demonstra faptul că,

Biserica prin catholicitatea id est „universalitatea” ei, aduce mai bine la lumină acest termen de libertate, pe

care mi-am propus să-l analizez din perspectiva Sf. Grigorie de Nazianz.

Aşadar, Biserica este punctul central, dar şi adevărata legătură pentru definirea exactă a

termenului de libertate. Sensul acestei „libertăţi cu profil ecclesiologic”, este redat de Georges Florovsky.20

Părintele Florovsky va afirma în ceea ce priveşte autoritatea ecclesiastică faptul că: „În Biserică nu există şi

nici nu va exista autoritate externă. Autoritatea nu poate fi sursă de viaţă duhovnicească. Autoritatea

creştină face apel la libertate. O astfel de autoritate trebuie să convingă; nu să constrângă; o ascultare

oficială, rece, nu va realiza în niciun fel adevărata unitate a minţii şi a inimii.”

Grigorie de Nazianz, foloseşte conceptul de „libertate”, în formulări destul de interesante. Chiar

dacă opera sa pare a fi de cele mai multe ori obscură şi „prea greu de tradus” 21, totuşi, multe din ideile sale,

duc spre ceea ce Barth - iar mai apoi Rudolf Bulttman, preluaţi şi de von Balthasar sau în Ortodoxie de

Evdokimov şi eruditul teolog D. Stăniloae – numesc generic „iubirea lui Dumnezeu.”

Voi începe definirea acestui concept, de la opera intitulată Plângere pentru suferințele

sufletului22. În capitolul XII al acestui tratat, Sf. Grigorie, pune accentul pe faptul că: „nu există păcat situat 17 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II/1, trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu şi Dana Zămosteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 46.18 Hans Urs von Balthasar despre opera sa, trad. Wilhelm Tauwinkl, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, p. 34.19 Sf. Justin Popovici, Omul şi Dumnezeul- Om. Abisurile şi culmile filozofiei, trad. Pr. Prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I Ică jr., Editura Sophia, Bucureşti, 2010, p. 208.20 Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie, trad. Radu Teodorescu, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia , p. 103 passim.21 Cf. Eduard G. Frarrugia S. J. , Dicţionarul Enciclopedic al Răsăritului creştin, trad. Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean şi Andrei Mărcuş, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu- Lăpuş, 2005, p. 326.22 P.G., vol. 46, coll., 317 – 417.

în afara unei alegeri, pe care să-l vedem cu subzistenţa sa proprie în natura fiinţelor.” Aici, Sfântul

Grigorie, accentuiază faptul că, răul nu este o relaitate ontologică, ci el trebuie situat în devierea unui act

liber. Rezonanţa acestei omilii, se găseşte şi în omilia Sf. Vasile cel Mare care prezintă faptul că, dacă răul

ar fi o relaitate ontologică, atunci el ar exista veşnic, deci s-ar confunda cu Dumnezeu. Falsitatea acestei

afirmaţii, va fi prezentată în Omilia quod Deus non est Auctor malorum.23 Esenţial la Sf. Grigorie, este

evidenţierea faptului că, omul, are capacitatea de a răspunde liber la darul care îi este oferit de Dumnezeu.

Rezonanţele, sunt în cadrul epistolei către Romani, acolo unde, acceptarea chemării, sau altfel spus

exersarea libertăţii, implică consacrarea întregii vieţi lui Dumnezeu, dar nu în mod silit, ci benevol: „Vă

îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi persoanele voastre ca jertfă vie, sfântă şi

plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual.”(Romani, 12, 1-2).

După Sf. Grigorie, angajarea liberă înseamnă adevărata înţelepciune, anume acceptarea liberă a

darului gratuit care ne angajează existenţial întreaga personă.

Rezonanţele acesteia, se află în cadrul teologiei actuale, cu precădere în expunerea lui

Evdokimov24, care în deplină concordanţă cu Lev Gillet25, pune accentul pe forma cea mai deplină a

Revelaţiei creştine, care nu poate fi alta decât raportarea la dragostea din veci şi până în veci cu care,

Sfânta Treime îmbrăţişează întreaga creaţie, şi nu doar omul luat separat.

Formele cu care Sf. Grigorie caută să reliefeze ataşamentul persoanei faţă de Dumnezeu, este

deposedarea toatală de sine însuşi în mâinile lui Dumnezeu, ceea ce vrea să arate expropierea liberă care

reuşeşte să depăşească orice frontieră ivită între posibilitatea refuzului şi iubirea cu care ne întâmpină

Creatorul. Ideea nu este nouă, şi nici măcar singulară.

Pentru Sf. Grigorie, „fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza,

virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm.” De aici, rezultă faptul că

maturitatea spirituală, este atinsă atunci când, potrivit cardinalului Spidlik „omul devine conştient de

libertatea sa.”26Sfinţii Părinţi asimilează sănătatea omului stării de desăvârşire căreia acesta îi era sortit prin însăşi

natura sa. Or, desăvârşkea fiinţei omeneşti aceasta este, să fie îndumnezeită, şi este sădită în însăşi natura sa

capacitatea de a deveni dumnezeu prin har. într-adevăr, Dumnezeu 1-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa

(Fac. l, 26) şi i-a dăruit de la început menirea de a se face asemenea Lui.„Eu am zis: Dumnezei sunteţi" (Ps. 81,

6). Omul este o creatură căreia i s-a dat porunca de a deveni dumnezeu, spune Sfântul Vasile cel Mare.1 Iar însuşi

Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: „Când Fiul cel veşnic (...) 1-a creat pe om, cu acest scop 1-a făcut, să fie el însuşi

dumnezeu".27

23 P.G., vol. 31, coll., 329 – 353. 24 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Theodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009.25Un monah al Bisericii Răsăritului(=Lev Gillet), Iubirea fără de hotare, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009. 26 Tomas Spidlik, Marko Ivan Rupnik, Teologia pastorală pornind de la frumuseţe, trad. Ioan Milea, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, p. 164.27 Citat de Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări., XLIII, 48.

La crearea sa, omul avea deja o anumită desăvârşire; mai întâi, cea a facultăţilor sale spirituale, şi în

special a puterii sale de înţelegere, care o imita pe cea a lui Dumnezeu și care este capabilă să i-L facă

cunoscut pe, Creatorul său; a voinţei sale libere, creată şi ea după chipul celei a lui Dumnezeu şi care-1 face

capabil să se îndrepte, cu toată fiinţa sa, spre Acesta; a tuturor puterilor sale doritoare şi iubitoare, trăsături

care reproduc în orn iubirea dumnezeiască şi care îl fac în stare să se unească cu Dumnezeu.

Desăvârşirea acestor facultăţi ţine, pe de o parte, de faptul că ele sunt create de Dumnezeu după chipul

celor care îi sunt proprii Lui, că ele constituie, în om, o icoană a însuşirilor dumnezeieşti, iar, pe de altă

parte, de faptul că ele constituie capacitatea lui de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cu condiţia, totuşi, ca

ele să nu se îndepărteze de El, potrivit libertăţii primite, ci să se deschidă continuu şi cu totul harului Său.28

Desăvârşirea relativă pe care omul o avea la crearea sa nu sta numai în simpla capacitate de a se uni cu

Dumnezeu, dăruită de facultăţile sale: Adam a fost creat având deja într-o oarecare măsură asemănarea cu

Dumnezeu, asemănare pe care avea menirea de-a o împlini. De la început, omul era întors spre Dumnezeu

şi deţinea, în însăşi natura sa, creată după chipul lui.

Biserica Ortodoxă, se sprijină întotdeauna pe adevărurile dogmatice ale credinţei, adevăruri pe

care le propovăduieşte, le susţine şi le apără cu cea mai mare putere. Pentru Ortodoxie, de o reală

importanţă, sunt Sfintele Taine prin intermediul cărora credinciosul se află într-un contact permanent cu

Dumnezeu.

Această capacitate a credinciosului de a se afla întotdeauna alături de Dumnezeu, este

exprimată foarte bine prin doi termeni greceşti κατάβασις, care arată calea de coborâre a lui Dumnezeu

către om, şi apoi a doua cale άνάβασις, adică acea cale urcătoare în Duhul Sfânt, prin care credinciosul

ajunge la Dumnezeu. Aceasta pentru că întreaga tradiţie ortodoxă cunoaşte- de la Sfântul Irineu încoace-

afirmaţia care a devenit în secolele posterioare acestui Sfânt celebră : ,,Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca

omul să poată deveni dumnezeu”.29 Începând aşadar cu Sfântul Irineu, această expresie se va face în

secolele anterioare cunoscută- aşa cum afirma cândva teologul ortodox Vladimir Lossky- sub pana unor

mari Sfinţi Părinţi: Athanasie cel Mare30, Grigorie de Nyssa 31ori Grigorie de Nazianz32. Ultimul din cei

menţionaţi, a scris Poemele dogmatice ca un răspuns contra lumii păgâne care avea la acea vreme diverse

creaţii literare cu ajutorul cărora mulţi sporeau în ceea ce însemna idolatria. Astfel, pentru a demonstra

succint caracterul indezirabil al creştinismului. Era şi aceasta o metodă foarte valoroasă de a demonstra că

ceea ce propovăduiau creştinii nu avea un caracter inextricabil, ci, unul paradoxal: pe cât li se părea

28 Poemele dogmatice, l, l, VIII.29 Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, V, pref. în P.G., vol. 7, col. 1120.30 Sfântul Athanasie cel Mare, Primul discurs contra arienilor, în P.G., vol. 25, col. 192 B.31 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în P.G., vol. 45, col. 65 D.32 Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice, în P.G., vol. 37, col. 465.

păgânilor de imorală această religie, pe atat diversitatea formelor ei se putea exprima în mod armonios în

versuri. Aşadar realitatea Întrupării şi a afirmaţiilor creştinătăţii duce spre ceea ce în mod indiscutabil

formează dinamismul vieţii creştine ce se constituie mai ales printr-un progres duhovnicesc continuu spre

realizarea scopului final al vieţii pământeşti: mântuirea sufletului.

O viaţă morală din toate punctele de vedere poate fi atinsă doar printr-o mare voinţă, printr-o

încercare continuă a omului pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Această încercare de a

atinge sfinţenia, trebuie încadrată în contextul vieţii autentice pe care au experiat-o secole de-a rândul

monahi şi credincioşi simpli întreolaltă. Viaţa creştină se află într-o legătură neântreruptă cu Biserica,

deorece este binecunoscută afirmaţia Fericitului Augustin: ,,Fără Biserică nu este mântuire!”. Aceasta este

o realitate care îşi are corespondenţă în Taina Mărturisirii.

Neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva a dus în mod firesc la ruperea legăturii lor cu

Creatorul.Acesta este momentul în care relaţia personală a omului cu Dumnezeu este întreruptă iar armonia

raţională a lumii începe să se descompună din ce în ce mai mult.În ciuda faptului că omul folosindu-se de

libertatea sa,a pierdut harul ce i-a fost oferit încă de la început,el rămâne totuşi creat după chipul lui

Dumnezeu.Omul rămâne lucrarea lui Dumnezeu şi arată că este făcut după chipul Creatorului.

La”plinirea vremii”,omul este răscumpărat de Hristos,Care este Adam cel nou,în El fiind

restaurată atât plinătatea chipului,cât şi cea a asemănării.Aşadar,omul va ajunge să descopere în sine pe

Hristos,Dumnezeu-Omul,deoarece doar în Hristos poate afla răspunsul la întrebarea:Cine şi ce este el?

Aşadar,doar prin Întruparea lui Hristos putem să înţelegem faptul că doar divinitatea este singura normă a

existenţei noastre.Altfel spus,omul este cel care a primit în el însuşi chipul lui Dumnezeu aşa cum afirma

Sfântul Atanasie cel Mare care,copleşit fiind de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi spunea: ,,Dumnezeu le-a

dăruit oamenilor ceva mai mult,adică nu i-a creat pur şi simplu ca pe nişte fiinţe

neraţionale(necuvântătoare),ci i-a făcut după Chipul Său,împărtăşindu-le ceva şi din puterea

Cuvântului(Logosului) Său,pentru ca,fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind raţionali(cuvântători),

să se poată menţine pururi în fericire,trăind în rai viaţa cea adevărată şi anume cea a sfinţilor.Fiinţa lor s-

a corupt însă când s-au făcut răi.Atunci au căzut în afara vieţii din rai<<în moarte şi stricăciune>>”.33

Odată ce a păcătuit,omul a ajuns să cunoască o nouă lege a existenţei sale:legea morţii.Odată ce

a ajuns omul să ia contact cu starea de împătimire,a pierdut contactul desăvârşirea,şi aceasta datorită

faptului că ajuns să se răzvrătească tot mai mult faţă de Creator.Tocmai acesta este motivul pentru

care,unul din marii ierarhi ortodocşi,Sfântul Nicolae Velimirovici,spunea cândva, făcând referire tocmai

la poruncile încălcate de om:,,Nu este poruncă a lui Dumnezeu pe care omul să n-o fi încălcat,nici una pe

care să o fi împlinit fără să se plângă şi fără să cârtească.Dar iarăşi,nu este poruncă a lui Dumnezeu pe

care s-o fi încălcat Iisus Domnul nostru,nici una pe care să o fi împlinit cârtind şi plângându-se…Fără a-şi 33 Sfântul Atanasie cel Mare,Tratat despre Întruparea Cuvântului,cap.III,trad.rom.Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae,în P.S.B., vol.15,Bucureşti,1987,pp.92-93.

cunoaşte rădăcinile,oamenii se plâng de sărăcie,cu toate că sunt cu toţii de viţă regească,avându-şi

obârşiile la Dumnezeu,Regele a toate.”34 Părintele Stăniloae spune despre patimile care au pus stăpânire pe

fiinţa umană,că au fost stăpânite începând cu Întruparea Mântuitorului Hristos,Cel Care a venit pentru

mântuirea întregului neam omenesc,tocmai atunci când omenirea era în cea mai avansată stare a

degringoladei spirituale:,,Însuşindu-Şi,odată cu firea omenească,afectele sau pătimirile intrate în această

fire după păcat,Hristos le limitează pe de altă parte în satisfacerea lor( foamea de exemplu),sau pune toată

răbdarea întărită în El de dumnezeirea lui,în suportarea lor(a chinurilor morţii).Prin aceasta le satisface

şi le rabdă în chip nepăcătos,sau înfrânge ispita care vine de obicei prin ele spre păcătuire,comunicându-

ne şi nouă această putere de ordin spiritual.El pătimeşte nu satisfăcând patimile,deci nu păcătuind,ci le

pătimeşte împotrivindu-se păcatului,pentru că nu primeşte păcatul;iar prin aceasta slăbeşte afectele care

de obicei prilejuiesc păcatul.35

Dumnezeu S-a făcut Om din dragoste pentru om,pentru ca prin participarea omului la viaţa

divină,acesta finalmente să fie îndumnezeit.Fiul lui Dumnezeu,prin asumarea firii omeneşti în sinea Sa, a

ridicat-o la cinstea ipostasului Său.Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu,omul a putut cunoaşte adevărata

cale ce duce către Împărăţia cerească,omul a putut să cunoască pe Dumnezeu ca Persoană,să-L vadă ca pe

el însuşi pe Cel ce îi va izbăvi de păcatul strămoşesc,redându-i demnitatea pe care o pierduse cândva.

Teologia Sfinţilor Părinţi arată că prin Dumnezeu Cel viu totul este posibil,şi aceasta datorită

iubirii fără de margini pentru toţi fiii lui Adam.Printr-o viaţă curată,prin fapte vrednice şi prin rugăciuni

neâncetate,omul poate dobândi toate bunătăţile pe care Dumnezeu i le-a făgăduit ca răsplată pentru

osteneala vieţii.Nevoile şi încercările care se pot ivi pe parcursul întregii existenţe a omului,nu au un sens

negativ,ci unul pozitiv.Aici există un paradox,deoarece prin încercările îngăduite de Dumnezeu fiecărui

om,acestea îl fac mai tare în credinţă.În loc să facă un compromis cu păcatul,în loc să cadă mai mult,cel

credincios se întăreşte şi prin practica ascetică ajunge să urce spre Dumnezeu pe treptele desăvârşirii.

Preocuparea unui creştin autentic,chiar dacă este pusă în contextul societăţii de astăzi nu trebuie

să fie denaturată,ci trebuie să fie în aşa fel încât să poată păstra comuniunea perpetuă cu Dumnezeu prin

rugăciune şi prin viaţa sacramentală.Creştinul trebuie să se pregătească încă din această viaţă trecătoare

pentru cea veşnică,acolo unde acea viaţă va fi percepută ca duminică neânserată,adică tocmai ca o

eshatologie inaugurată în paradisul regăsit,unde Dumnezeu va fi totul în toate,după cuvântul Sfântului

Apostol Pavel.(cf.I Cor.15,28).Dar această trăire autentică în adevăratul spirit Patristic nu poate să îşi

găsească obârşia decât în realitatea acestei vieţi.Aceasta presupune un proces de reânnoire continuă,un

proces de purificare a sufletului,pe care nimeni nu îl poate afla dacă este separat de Biserică şi de Tainele

Sale.În acelaşi timp este absolut necesară o pocăinţă sinceră din partea fiecăruia şi o cultivare a

34 Sfântul Nicolae Velimirovici,Predici,trad.rom.Anca Sârbulescu,Ediţia a II-a,Editura Ileana,Bucureşti,2006,pp.92-93.35 Sfântul Maxim Mărturisitorul,Ambigua,trad,rom.Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae,Editura I.B.M.B.O.R.,Bucureşti,2006, nota 2,p.68.

virtuţilor.Atunci când Mântuitorul Iisus Hristos îndemna la pocăinţă pe ascultătorii Săi, (Mt.4,17),nu făcea

altceva decât îi îndemna să-şi schimbe căile lor cele rele,dar să o facă într-un mod desăvârşit,le cerea să

creadă şi în acelaşi timp să trăiască după adevăratele valori ale noii ordini care se instaura,în locul celor

aparţinând”Legii”vechi sau în locul căutării intereselor personale,care de cele mai multe ori erau interese

egoiste.Şi le poruncea toate acestea,deoarece,în această lume nici o altă fiinţă nu trăieşte,în adevăr,la o

diferenţă de nivel mai mare decât cea la care trăieşte omul.Niciuna nu se diferenţiază în manifestări şi stări

mai mult ca omul,nici una nu se ridică şi nu se coboară cât omul, de la meschin,ticălos,be-cisnic sau

monstru,până la eroul genial,sublim sau divin,de la sluţenie până la perfecţiune.

Fie în lumea fizică,în care omul singur se întinde peste tot pământul,ca nici o altă vietete,fie în

lumea morală,care este lumea lui,omul prezintă o aşa de mare diversitate de tipuri,încât despre fie-care om

se poate spune cu certitudine că este o fiinţă aparte,este numei el ca el însuşi.Este aşadar adevărat că

nicăieri nu există o altă fiinţă atât de complexă,nici un alt sector al vieţii organice nu prezintă aşa de multe

şi mari deosebiri în cadrul aceleiaşi specii.Nu numai rasa,neamul,provincia,limba,opiniile,sau

dialectul ,credinţa ,ştiinţa ,statura ,chipul, culoarea ,inteligenţa,aptitudinile,starea morală sau cea materială,

ci personalitatea,adică latura lăuntrică,sufletească îi deosebeşte pe oameni,pe fiecare de toţi ceilalţi,aşa

încât fiecare om este doar unul,el singur,fiecare este,între oameni un om aparte,un exemplar unic,un unicat

în întreaga creaţie.

Omul este aşadar cea mai minunată zidire care a fost învrednicit şi de Jertfa Răscumpărătoare a

Mântuitorului,Jertfă izvorâtă dintr-o dragoste care nu cunoaşte limite pentru că vine de la Însuşi Dumnezeu

Cel nemărginit.Omul este un călător solitar prin pustiul creaţiei către oaza Sfintei Treimi. Numai dacă

vorbim despre om în acest context putem afirma cu certitudine ceea ce a spus într-un poem Sfântul

Francisc din Assisi:,,M-am întâlnit cu migdalul şi i-am spus: / frate,vorbeşte-mi despre Dumnezeu! / şi

migdalul a-nflorit…” 36.

Întâlnirea dintre om şi Dumnezeu se realizează doar în cadrul Bisericii,locul în care cerul se uneşte cu

pământul.Aici,prin participarea activă la Dumnezeiasca Liturghie,omul are posibilitatea de a dobândi

eliberarea de patimi.

Părintele Stăniloae numea omul,,fiinţă tripersonală,după chipul Sfintei Treimi” 37 ,şi aceasta

pentru că,,totdeauna două persoane care vorbesc au în vedere o a treia persoană,sau pe el multipli-cat 38.Tocmai de aceea este obiceiul ca întotdeauna când se trece pe lângă o Biserică se face semnul Sfintei

Cruci,deoarece creştinul este conştient că Biserica reprezintă locaşul lui Dumnezeu în care se dau tuturor

celor ce caută daruri îmbelşugate,daruri bune de la Dumnezeu Care este Izvor a tot lucrul bun.

36 Dumitru Stăniloae sau paradoxul Teologiei,volum coordonat de Teodor Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban,Editura Anastasia,Bucureşti,2003,p.225.37 Pr.prof.Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă,Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p.97.38 Ibidem.

Altfel spus,dacă întreaga noastră existenţă este raportată la Sfânta Treime,odată ce ştim cu

certitudine că locaşul Sfintei Treimi este în Biserică,sălăşluindu-se imediat după slujba de sfinţire a

acesteia,începe săvârşirea Sfintei Liturghii de către soborul de preoţi slujitori,în frunte cu arhiereul. Am

amintit aici de Sfânta Liturghie,deoarece este un subiect care nu merită a fi înlăturat pentru că reprezintă un

subiect de legătură al lucrării de faţă.

Dacă arhimandritul Elias Mastroianopulos,citat de părintele Stăniloae preciza faptul că,,nu este

cu putinţă să vorbim despre biserică fără să ne referim întâi la Dumnezeiasca Euharistie şi la legătura

deosebit de strânsă între Euharistie şi biserică” 39 ,atunci la fel se poate spune că nu poate fi vorba despre

administrarea Tainei Euharistiei credincioşilor fără ca mai întâi să fie săvârşită Taina Spovedaniei,prin care

penitentul ia iertarea tuturor păcatelor mărturisite înaintea duhovnicului care îi va deveni martor înaintea lui

Hristos la Înfricoşătoarea Judecată.

Despre cel care urmează cu sinceritate pe calea cea dreaptă care duce la mântuire,mărturisindu-

şi cu sinceritate păcatele,vorbeşte deschis şi Sfântul Maxim Mărturisitorul,care în Ambigua

spune:,,Socotesc că nu este nici o piedică pentru cel ce s-a deprins mai înainte prin legile acestea,prin cea

naturală şi prin cea scrisă să vieţuiască plăcul lui Dumnezeu şi vrednic de El,ca şi fără acestea să

primească,odată cu arătarea luminii dumnezeieşti,şi adevărata cunoştinţă a lucrurilor,pe cât e cu putinţă

omului.”40Nu sunt puţini cei care au fost învredniciţi să vadă lumina dumnezeiască,deoarece aveau o viaţă

desăvârşită,pe care o câştigaseră tocmai datorită sincerităţii de care au dat dovadă în faţa duhovnicilor care

îi povăţuiau pe calea cea dreaptă.Bineânţeles,faptele lor cele bune erau împletite cu rugăciunea curată care

izvorăşte din adâncul sufletelor despătimite,ce nu mai găseu o plăcere în faptele obişnuite senzuale,ci îşi

câştigau doririle în rugăciunea neâncetată.

Teologul Gabriel Bunge, face referire în opera sa dedicată studiului icoanei Sfintei Treimi, la

teologia Sfântului Grigorie de Nazianz vede în această continuă căutare a divinităţii,de către om însuşi

scopul pentru care a fost adus la existenţă. El vede omul creat în scopul unei deveniri,,pentu a putea face

pasul de la chip la asemănare”41.A-L căuta pe Dumnezeu,nu înseamnă a întreprinde o căutare lipsită de

sens,ci,a-L căuta pe Dumnezeu,înseamnă şi a-L găsi.Acest termen astăzi tinde din ce în ce mai mult să fie

deformat de interpretările moderne,interpretări desacralizate,interpretări care vin din perspectiva unor

oameni lipsiţi de experienţa liturgic-duhovnicească,experienţă ce se dobândeşte doar în cadrul Bisericii

prin împărtăşirea cu Trupul lui Hristos şi prin harul Sfintelor Taine.

Iconografia Ortodoxă înfăţişează Biserica ca pe o corabie la a cărei cârmă stă Însuşi

Hristos,ducându-i pe credincioşi prin navigarea pe marea acestei vieţi,către Împărăţia

39 Ibidem,p.89.40 Ambigua,op.cit.,pp.227-228.41 Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet,trad.rom.Ioan I.Ică jr.,Editura Deisis,Sibiu,2006,p.27.

cerească.Aşadar,Biserica îi călăuzeşte pe credincioşi spre starea de fii ai Tatălui ceresc şi de fraţi ai

Fiului,care din dragoste şi pentru ca să nu-i facă pieritori în abis S-a Întrupat şi S-a dat spre a fi răstignit pe

lemnul Crucii,prin jertfa Sa făcându-i vrednici de redobândirea demnităţii pierdute.Hristos este calea de la

imanenţă la transcendenţă.Egon Sendler,numea icoanele,,chipuri ale nevăzutului”,tocmai pentru faptul că

prin ele ni se revelează Dumnezeu Cel nevăzut.Prin privirea către icoane în timpul Sfintelor Taine săvârşite

în cadrul Bisericii,totul capătă o dimensiune cerească,o ridicare a minţii către Dumnezeu Cel nevăzut şi

necuprins.Cine crede că poate trăi şi fără această experienţă cu divinul,cine nu doreşte să intre în

comuniune cu ceilalţi credincioşi şi se izolează de Împărăţia cerurilor care aici pe pământ ia tocmai forma

Bisericii,nu poate fi numit un creştin adevărat.Pentru unul ca acesta,care a denaturat sensul adevărat al

trăirii,nici timpul nu mai are o valoare mântuitoare.El nu mai poate numi anul calendaristic drept an al

mântuirii tocmai din cauza întreruperii culpabile a dialogului cu Sfânta Treime.

În finalul lucrării, respectând criteriile teologice de mai sus, voi efectua un excurs prin

activitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz.

Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată şi variată. Cuprinde 4 volume din

P.G. 35-38. E scrisă în proză şi versuri. Această operă se împarte în Cuvântări, Poeme şi Scrisori.42

Cuvântările sau discursurile (P.G. 35-36) în număr de 45 se întind, cronologic, de la 362 Ia 383.

Dintre aceste cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică: a 37-a, la Matei 19, 1-12, despre căsătorie

şi feciorie, deşi autorul nostru era un exeget de autoritate, şi o singură cuvântare morală: a 14-a, Despre

dragostea faţă de săraci. Majoritatea cuvântărilor sunt cu caracter dogmatic, liturgic şi ocazional. Le

putem adică împărţi în: 1) Cuvântări dogmatice; 2) Cuvântări la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4)

Panegirice în cinstea sfinţilor; 5) Cuvântări ocazionale.

1. Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate de autor însuşi cu

numele de: Cuvinte teologice, rostite în 380 la Constantinopol, în Capela Învierii, contra arienilor.43

Cea mai bună ediţie este aceea a lui A. J. Mason, Cambridge, 1899.

Cuvântarea I tratează despre condiţiile necesare studiului teologiei. Vorbirea despre Dumnezeu nu

poate fi făcută de oricine, în faţa oricui şi tratând despre orice. Teologia cere o înaltă puritate morală şi

duhovnicească. Învăţătura despre Dumnezeu, Sfânta Treime, Întrupare, mântuire, Sfânta Taine, e socotită

dogmă şi asupra ei nu se poate filosofa. Dar învăţătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet,

despre firile intelectuale superioare şi inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre

42 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, 1995, p. 70

43 Ibidem, p. 71

patimile lui Hristos se poate filozofa. A reuşi în discuţia unor asemenea probleme, e lucru folositor, a nu

reuşi nu e o primejdie.44

Cuvântarea II vorbeşte despre Dumnezeu în sine: existenţa, firea şi atributele Lui. Dumnezeu nu

poate fi cunoscut pe cale raţională (contra lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai că

există, dar ce este El în sine, nu se poate cunoaşte. Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte cel mai bine prin

făpturile lumii văzute, sau, cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de dinapoi a lui Dumnezeu.45

Cuvântările III şi IV tratează despre Fiul, despre deo-fiinţimea lui cu Tatăl şi combat obiecţiunile şi

textele biblice opuse de arieni.

Cuvântarea V vorbeşte despre Sfântul Duh, care e a treia persoană a Dumnezeirii, existând nu prin

naştere, ci prin purcedere; două cuvântări: 20 şi 32, care tratează despre calităţile teologului, se ridică

împotriva maniei de a teologhisi a orientalilor. Cuvântarea 32 e intitulată: Despre moderaţia în discuţii şi

că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine şi în orice moment (P.G. 36). Cuvântări la sărbători mari; a

38-a la Naşterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a şi a 40-a la Botezul Domnului; a 1-a şi a 45-a la învierea

Domnului; a 41-a la Rusalii; aceste cuvântări, pline de idei teologice, sunt de o rară înălţime religioasă şi

literară.46

2. Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinţilor: a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui

Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul Ciprian de Cartagina cu magicianul şi

apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie.47

3. Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui său Cezar, a 8-a la moartea

surorei sale Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sfântul Vasile. Sfântul Grigorie e

creatorul acestui gen literar în literatura patristică; modelele sale au fost laudele-encomia din literatura

păgână.48

4. Două invective – Cuvinte de înfierare – 4,5, Contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după

moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apăra superioritatea creştinismului

faţă de păgânism şi critică sever; unele măsuri odioase luate de împăratul apostat.49

44 Ibidem, p. 7245 Pr. Claudiu Cotan, op. cit., p. 4546 Vladimir Lossky, op. cit., p. 7347 Ibidem48 Ibidem49 Ibidem, p. 75

5. Cuvântări în ocaziuni personale. Dintre acestea merită să fie menţionate: a 2-a, numită: Cuvânt

de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt: Despre fugă (P. G. 35), cuvântare rostită cu prilejul

întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot şi fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a

avut loc la Paştele anului 362. Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoţie, în care arată răspunderea,

maiestatea, dar şi caracterul înfricoşător al acestei zguduitoare taine şi misiuni. Cuvântările 9, 10 şi 11 sunt

în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; Cuvântarea 36 e rostită la Constantinopol puţin după

încercarea neisbutită a lui Maxim Cinicul şi după instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42

este predica de despărţire de credincioşii săi după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului.

E rostită în faţa celor 150 de episcopi ai sinodului II ecumenic şi în faţa întregei sale turme ortodoxe.50

Opera poetică a Sfântul Grigorie e întinsă şi variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la

Arianz între 383 şi 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire şi învăţătură pentru

sine şi pentru alţii din viaţa trăită, să desfete pe tinerii creştini servindu-le dogmele prin dulceaţa artei, să

combată pe eretici, îndeosebi pe apolinarişti, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze

păgânismului că şi creştinii mânuesc arta poetică, în fine ca autorul să se mângâie ca lebăda bătrână,

povestindu-şi sieşi sborul aripilor sale. 51Sfântul Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ

18.000 versuri împărţite de maurini în două cărţi: I. Poeme teologice în două secţii: a) dogmatice (38), b)

morale (40); II: Poeme istorice în două secţii: a) despre sine (206); b) despre alţii, cele mai multe scurte

epigrame (94) şi epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea puterea, slava şi bunătatea divină,

dar mai ales Sfânta Treime.52 Cele mai reuşite sub raportul formei sunt poemele istorice, din care cele

autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele

autobiografice au o deosebită importanţă pentru  reconstituirea vieţii poetului, şi a fizionomiei unora din

capitolele de seamă ale culturii şi moralei timpului. Poemul despre Viaţa sa, în 1949 de iambi, e conceput

aproape ca o dramă. S-a atribuit Sfântul Grigorie şi o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă

bizantină din sec. XI sau XII.53

Scrisorile Sfântului Grigorie (P. G. 37), foarte importante prin forma şi arta lor, în număr de 245,

sunt aproape din aceeaşi epocă cu poeziile (383-389-390), cu excepţia scrisorilor 51-54, scrise în jurul

anului 365, şi în care e vorba de o colecţie epistolară a lui Vasile şi a lui Grigorie pregătită de acesta din

urmă. Unele dintre ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu şi 202 adresată lui

50 Ibidem51 Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Editura Credinţa strămoşească, Iași, 2003. p 197

52 Ibidem, p. 19853 Ibidem

Nectarie, sunt câte-trele îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă

teoria artei epistolare, pe baza acestor trei principii: 1. concizie, 2. claritate, 3. graţie54.

Testamentul Sfântul Grigorie (P. G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată averea pe seama

Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuinţată în folosul săracilor.55

Doctrina Sfântului Grigorie are o importanţă deosebită atât prin precizia şi claritatea formulelor,

cât şi prin progresul ei faţă de aceea a contemporanilor.56

Sfântul Grigorie are o interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, care, în liniile ei mari, nu se

deosebeşte de a celorlalţi Capadocieni. Legea naturală şi privirea noastră asupra lumii ne arată că există

Dumnezeu, Cauză creatoare şi susţinătoare a lucrurilor. Existenţa şi ordinea lumii nu pot fi produsul

întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Raţiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi,

ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce e Dumnezeu în firea şi în fiinţa sa. Vom şti

aceasta atunci cînd elementul divin din noi: mintea şi raţiunea noastră, se va uni elementului înrudit, când

chipul se va ridica la arhetip.57

Grigorie e clasic şi normativ cu privire la adevărurile despre Sfânta Treime şi despre Întruparea

Domnului. Sfântul Grigorie e teologul prin excelenţă al Sfânta Treimi. El stabileşte, cel dintâi, definitiv,

raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi şi specificul fiecăreia din ele: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au

comun: fiinţa, necrearea şi dumnezeirea; Fiul şi Sf. Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are

specific nenaşterea (άγεννησία), Fiul are ca specific naşterea (γέννησις), iar Sfântul Duh are ca specific

purcederea (έκπόρευσις).58

În hristologie, Sfântul Grigorie susţine unitatea persoanei în Hristos. Acesta s-a golit de ceea ce era

şi a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ţinut să fie unul din doi. Cele două firi: divină şi umană

ale Mântuitorului sunt unite nu după har, aşa cum susţineau cei ce interpretau greşit adevărul Întrupării

Domnului, ci după esenţă, και ούσίαν. Ca o consecinţă a acestui fapt, Sfânta Fecioară Maria e Născătoare

de Dumnezeu.59

În soteriologie, Sfântul Grigorie de Nazianz îmbrăţişează teoria satisfacţiei, potrivit căreia Hristos

s-a făcut pentru noi păcatul însuşi şi blestemul însuşi; întru atât s-a smerit (Cuv. 37, 1, P. G. 36, col. 284

54 Vladimir Lassky, op. cit., p. 7755 Ibidem56 Ibidem, p. 7857 Pr. Claudiu Cotan, op. cit., p. 4958 Ibidem59 Ibidem

A.). Deosebirile sociale vin din păcat; păcatul a făcut şi face că unii oameni sunt liberi, alţii robi, unii

bogaţi, alţii săraci. La început toţi oamenii au fost liberi şi egali. Dragostea de aproapele restabileşte starea

naturală: «Priveşte la egalitatea de la început, nu la împărţirea de mai de pe urmă: ia seama nu la legea

celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului. Dă ajutor firii, după putere, cinsteşte vechea libertate,

ruşinează-te de tine însuţi, acoperă cu neamul tău necinstea» (Cuv. 14, 26, P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl,

Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279). Sfântul Grigorie de Nazianz care enumeră şase feluri de

botez: 1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinţei; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al

martiriului sau al sîngelui; 5) al lacrimilor şi 6) al focului în viaţa cealaltă (Cuv. 39, 17, 19, P. G. 36, col.

353 C, 356 A, 357 C), compară pocăinţa cu botezul lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.60

Sfântul Grigorie e un mare susţinător al culturii clasice şi al culturii în general, aşa cum o arată în

toate lucrările sale, îndeosebi în cuvîntările IV şi V contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice şi

în multe din scrisorile sale.

Concluzii

Sfântul Grigore de Nazianz este un scriitor de mâna întâia a perioadei II patristice şi al sec. IV.

Uneori el afectează stilul şcolilor retorice ale timpului; dar adesea, el păstrează o originalitate aleasă în

procesul de compoziţie literară şi în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.61

60 http://clujulevanghelic.ro/2009/11/09/parintii-capadocieni-scurta-biografie-iii-grigorie-de-nazianz-de-paul-chis, 26.02.2011, ora, 11.0061 http://www.edituraherald.ro/authordetail.asp?cod_autor=58, 12.03.2011, ora 17.00

Sfântul Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză şi în versuri; el a creat

genurile literare ale autobiografiei şi necrologului; pentru necrolog s-a inspirat, parţial, din genul literar

păgân al encomionului. El e creatorul propriu zis al poeziei creştine în amploarea şi măreţia ei clasică.62

Sfântul Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV într-un anumit sens cel mai mare

teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime şi n-a epuizat tematica teologiei tratate. În

cosmologie, antropologie, hristologie, Sfintele Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci

«Cuvântări teologice» şi prin altele, el a elaborat şi a formulat învăţătura ortodoxă clasică despre

Dumnezeu şi despre Sf. Treime. El este teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea sinoadele III

şi IV ecumenice l-au proclamat cel Mare şi Teologul. În cugetarea sa teologică, Sfântul Grigorie se serveşte

de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelaţiei şi Tradiţiei cu idei şi demonstraţii filosofice, în speţă

platonice şi neoplatonice, deşi autorul nostru, în principiu, detestă sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este

o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se foloseşte de toate mijloacele accesibile credinţei şi

raţiunii umane. Sfântul Grigorie a influenţat mult teologia contemporană şi ulterioară.63

Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori şi oratori ai sec. IV. Cuvântările sale pregătite

sau improvizate dovedesc nu numai o aleasă formaţie retorică la şcolile profane ale timpului, ci şi un

remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el

preţuia arta oratorică a lui Polemon. Sfântul Grigorie a ajuns devreme clasic în  domeniul elocinţei.64 

Sfântul Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii şi al creştinismului. El s-a folosit de vers

nu numai spre a exprima sentimente şi atitudini personale, ci şi pentru a îmbrăca în ele idei teologice sau

filosofice, care, sub forma aceasta, puteau circula mai uşor.

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un mare şi frământat păstor sufletesc, cu o conştiinţă deosebit de

exigentă. Sublimul preoţiei l-a  înfricoşat într-atât, încât a fugit după hirotonirea lui în preot. Idealul

preoţiei şi obligaţiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre

preoţie (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest   tratat,   model  şi isvor de inspiraţie pentru tratatul

Despre  preoţie al Sfântul Ioan Gură de Aur şi pentru acela (Carte de pastoraţie) al Sfântului Grigorie cel

Mare, defineşte preoţia ca «arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor».65 Ceea ce caracterizează, în primul rând,

misiunea preoţească, este o chemare de sus şi o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici,

strălucind ca model pentru toţi cei ce privesc la preot. Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă

62 Ibidemm63 Ibidem64 Ibidem65 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântăridespre Dumnezeu, traducere din greacăde Pr. Gh. Tilea, Editura Herald, București, 2008, p. 57

pregătire teologică şi ştiinţifică, fiindcă el – spre deosebire de toţi oamenii de pe pământ – conducând

suflete de diferite vârste, de diferite formaţii, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebue

să facă faţă nevoilor fiecăruia dintre credincioşii săi, iar, pe deasupra, să ţină piept atacului coalizat al

duşmanilor numeroşi, perfizi şi neînduplecaţi ai Bisericii, începând cu păgânii şi sfârşind cu ereticii şi cu

unii din proprii săi credincioşi ortodocşi.66

Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori prins în contradicţiile de

neînvins ale dorinţei sale de a lucra în Biserică şi râvna de a se desăvârşi în locuri retrase. O notă preţioasă

a caracterului Sfântului Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche cu excepţia lui

Homer, Platon şi Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate şi mai pline de belşug duhovnicesc asupra prie -

teniei, ca acelea scrise de Sfântul Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie şi până la

moarte i-a fost Sfântul Vasile. A fost o prietenie bogată, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă

decât rareori, dar şi atunci pentru a fi reluată cu şi mai multă fervoare.67

Bibliografie

1. Antonie cel Mare, Sf., Tratat despre Întruparea Cuvantului, în col. ,, P.S.B.”, vol. 15,

Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1987.

66 Ibidem, p. 5967 Ibidem

2. Bunge Gabriel, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet,

Editura Deisis, Sibiu 2006.

3. Evdokimov Paul, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, Editura Anastasia, 1995.

4. Felmi Karl Christian,Dogmatica experienţei ecclesiale-înnoirea teologiei ortodoxe

contemporane,trad.rom.Pr.Prof.Dr.Ioan Ică,Editura Deisis,Sibiu,1999.

5. Ică Ioan I.,Diac.,Canonul Apostolic al primelor secole,vol.I,Editura Deisis-Sta-

vropoleos,Sibiu,2008.

6. Lilienfeld von Fairy,Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei,trad.rom.

Lect.Dr.Picu Ocoleanu,Editura Mitropolia Olteniei,Craiova,2006.

7. Lossky Vladimir, După Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas,

Bucureşti 2008.

8. Matsoukas Nikos A.,Teologia Dogmatică Simbolică.Expunerea credinţei

ortodoxe,vol.II.,trad.rom.Nicuşor Deciu,Editura Bizantină,Bucureşti,2006.

9. Maxim Mărturisitorul,Sf.,Ambigua,trad.rom.Pr.Prof.Dumitru Stăniloae,Editura

I.B.M.B.O.R.,Bucureşti,2006.

10.Migne J.P.,Patrologia Graeca Cursus Completus,Series Graeca,162 vol.,Paris, 1841-

1864.

11.Nicodim Aghioritul,Sf.,Carte foarte folositoare de suflet,Editura Fotini,Galaţi, 2006.

12.Oancea Zosim,Pr.,Popasuri omiletice la duminici şi sărbători,Editura Eikon,Cluj-

Napoca,2004.

13.Patericul Egiptean,Editura Reîntregirea,Alba-Iulia,1999.

14.Pelikan Jaroslav,Tradiţia Creştină-o istorie a dezvoltării doctrinei,vol.I,trad.rom. Silvia

Palade,Editura Polirom,Iaşi,2004.

15.Plămădeală Antonie,Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă,Editura

Pronostic,Bucureşti,1995.

16.Pop Irineu-Bistriţeanul,Episcop,Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului, Editura

Renaşterea,Cluj-Napoca,2001.

17.Idem,Cu Hristos pe calea vieţii,Editura Presa universitară Clujeană,Cluj-Napoca, 2006.

18.Ridiger Alexij,In der Kraft des Heiligen Geistes-Viefalt in der Kirchen,nr.18-25,

oktober,1979,Kreta.

19.Schmemann Alexander,Of Water and the Spirit,New York,1974.

20.Stăniloae Dumitru,Pr.Prof.,Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă,Editura

I.B.M.B.O.R.,Bucureşti 2006.

21.Idem,Teologia Dogmatică Ortodoxă,Editura I.B.M.B.O.R.,Bucureşti,2005.

22.Idem,Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii,în rev.,, Studii

Teologice”,LXXIII,nr.3-4.,1955.

23.Thunberg Lars,Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul,trad.

Rom.Anca Popescu,Editura Sophia,Bucureşti,2006.