GÂNDIREA CRITICĂ

ÎN PSIHOLOGIE

Per aspera ad astra!

Obiectivele disciplinei

(1) Cursul de gândire critică oferit studenţilor în psihologie urmăreşte perfecţionarea abilităţilor naturale de analiză a discursului şi interpretarea corectă a instrumentelor de raţionare proprii sau ale interlocutorilor.

(2) Pentru realizarea acestor obiective sunt pre-zentate feluri diferite de susţinere şi de promova-re a ideilor şi a restricţiilor logice implicate în ana-liza curentelor, teoriilor, sistemelor, metodelor, aplicaţiilor şi cercetărilor din psihologia contem-porană.

(3) Cursul şi seminarul/tutorialul îşi propun:

- să fie un instrument esenţial în analiza tipurilor de argumentare şi a susţinerilor din psihologie

- să-i instruiască pe studenţii în psihologie pentru a folosi corect argumentarea şi explicaţiile psihologice

- să-i sprijine sub aspect metodologic pe viitorii psihologi

- să-i ajute pe viitorii psihologi să identifice erorile de raţionare săvârşite de ei înşişi sau a celor pro-duse de interlocutorii lor.

Cerinţele disciplinei pentru studenţi

1. Să valorifice cunoştinţele dezbătute la cursul de Gândire critică în Psihologie pe cele dobândite la alte discipline (Introducere în Psihologie, Istoria Psihologi-ei, Filosofia Minţii sau Statistică Psihologică).

2. Să probeze abilităţi de analiză, sinteză şi de evaluare critică a informaţiilor, explicaţiilor, argumentelor sau a opiniilor şi părerilor cu care se confruntă.

3. Să participe activ la activităţile şi dezbaterile din seminarul disciplinei.

4. Să rezolve exerciţii şi probleme (situaţii) legate de subiectele discutate la curs sau la seminar şi de textele citite aferente ideilor din fiecare capitol.

Principalele finalităţi ale disciplinei

1

Educarea şi consolidarea abilităţilor de gândire critică şi argumentare

Disciplina trebuie să se stabilească

(a) Dacă premisele se fundamentează pe diverse explicaţii şi inferenţe care sunt implicate:

- - în oferte, propuneri, păreri, opinii, anunţuri, reclame, articole de ziar ori reviste, în ştiri difu-zate prin radio ori prin posturi TV

- - în conversaţii, discuţii informale, interviuri, studii, eseuri ştiinţifice sau de altă natură etc.

- în activităţi teoretice sau practice cu impact în formarea părerilor, opiniilor, convingerilor şi a competenţelor cerute sau presupuse că ar apar-ţine interlocutorului nostru

(b) Dacă concluziile desprinse din premise:

- sunt tacite sau sunt explicite şi deci sunt acceptabile ca atare?

- există consecinţe favorabile sau defavorabile care ar reieşi din acceptarea ori din respingerea concluziilor?

- cum ar trebui reacţionat în condiţiile admiterii ori a rejectării parţiale a concluziilor în cauză?

- trebuie propusă modificarea concluziilor ori ele ar trebui pur şi simplu respinse?

(c) Cititorul ori ascultătorul trebuie să deţină capaci-tatea de a înţelege sensul textelor, indiferent de complexitatea lor şi dacă ele s-ar afla:

- - în eseuri, articole, cărţi, descrieri de cazuri etc.

în comentarii asupra experimentelor şi testelor psihologice

- în domenii conexe psihologiei (biologie, neurofi-ziologie, filosofie, statistică etc.) şi indiferent de “prestigiul” celui care le susţine

fără a ţine seama dacă acestea sunt surprinzăto-are, inedite, de ultimă oră sau neştiute.

Temele prezentate în prelegerile de gândire critică în psihologie

I. Gândirea critică şi logica argumentării

1. Importanţa metodologică a gândirii critice în psihologie.

2. Fundamentele interdisciplinare ale gândirii critice în psihologie fundamentată pe logica argumentării.

3. Raţionarea critică deductivă şi inductivă.

4. Formă şi conţinut intuitiv în raţionarea critică.

5. Gândirea critică şi exigenţele logice funda-mentale.

II. Logică şi psihologie

1. Logica şi psihologia în istoria cunoaşterii

2. Psihologismul şi logicismul – orientări unilaterale

2

3. Raportul real dintre logică şi psihologie

4. Psihologia astăzi

III. Gândirea critică şi analiza limbajului

1. Raportul dintre gândire şi limbaj

2. Dinamica şi tipurile limbajului (scrierea şi rostirea)

3. Structura vocabularului psihologic

4. Principalele funcţii şi particularităţi ale limbajului

IV. Termenii: formă logică, model mental sau formă lingvistică

1. Termen şi noţiune

2. Intensiunea şi extensiunea termenilor

3. Conotaţia şi denotarea termenilor

4. Termenii vizi şi termenii nevizi

5. Gândirea critică despre principalele tipuri de termeni

6. Raporturile extensionale şi intensionale între termeni

V. Gândirea critică şi sistematizarea informaţiilor

1. Definirea şi clasificarea: structură, tipuri şi reguli

2. Locul definiţiei şi al clasificării în gândirea critică şi în metodologia cercetării

3. Principalele erori de definire şi de clasifi-care în gândirea naivă şi în cea teoretică

VI. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ ŞI CEA INDUCTIVĂ

Raţionarea deductivă cu propoziţii categorice

1. Gândirea critică despre inferenţele simple cu propoziţii categorice

2. Argumentarea silogistică în gândirea teoretică şi în cea obişnuită

3. Teorii psihologice asupra raţionării silogi-stice

B Raţionarea propoziţională

1. Propoziţii compuse şi operatori propoziţiona-li.

2. Gândirea critică şi raţionarea ipotetico-cate-gorică, disjunctivo-categorică etc.).

3. Cercetări psihologice în raţionarea propoziţio-nală.

4. Inteligenţa naturală şi inteligenţa artificială al-goritmică.

5. Raţionare monotonică şi raţionare nemono-tonică (nealgoritmică)

C Raţionarea inductivă

1. Specificul şi rolul argumentării inductive în ra-ţionarea psihologică.

3

2. Particularităţile inducţiei ştiinţifice.

3. Analogia în gândirea critică şi în argumentarea ştiinţifică din psihologie.

4. Alte tipuri de argumentare inductivă în gândi-rea naivă şi în cercetarea ştiinţifică.

5. Aplicaţii ale raţionării inductive în investigaţiile psihologice teoretice şi experimentale.

6. Principale erori de argumentare inductivă.

Precizări speciale

Disciplina vizează formarea competenţelor de evaluare şi gândire critică în domeniul specialităţii şi include:

- analiza textelor de profil şi rezolvări de proble-me concrete, neexistând lucrări de gândire critică în română

urmărirea şi participarea efectivă la curs şi la se-minar pentru înţelegerea şi întărirea capacităţii de evaluare critică a explicaţiilor şi inferenţelor

discuţii periodice dedicate propunerilor făcute de studenţi pentru perfecţionarea predării şi seminarizării disciplinei.

Seminarul/Tutorialul presupune

- Clarificări şi aprofundări de subiecte

- Stabiliri de corelaţii, dezbateri pe teme date, analize de texte semnificative

- Soluţionări de exerciţii şi rezolvări de situaţii concrete, teste grilă, lucrări de control periodice

- Îndrumări privind elaborarea referatelor sau a lucrărilor de specialitate

- Valorificarea competenţelor de gândire critică în viaţă şi de psiholog profesionist.

Bibliografie

- (1)Adam Ioan, Povestea Vorbei, Universitaria, Bucure-şti, 2007

- (2)Allen Matthew, Smart Thinking, 2006, Oxford Uni-versity Press (UK), New York (US), Melbourne, (AU)

- (3) Antonelli G. Aldo, Grounded Consequence for Defeasible Logic, Cambridge University Press, New York, USA, 2005

- (4) Atkinson L. Rita, Atkinson C. Richard, Smith, E. Ed-ward, Bem, J. Daryl, Introducere în Psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003 (Cap. 1: Natura Psihologiei, pp. 2-33; Cap. 9: Gândirea şi Limbajul, pp. 390-437; Anexa II: Scurt Istoric al Psihologiei, pp. 912-924)

- (5) Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Paris, 1989

- (6) Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012

- (7) Bieltz Petre, Gheorghiu Dumitru, Logica Juridi-că, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 1998

4

- (8) Binet Alfred, Psihologia Raţionamentului, Editu-ra IRI, Bucureşti, 2002

- (9) Botezatu Petre, Constituirea Logicităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

- (10) Botezatu Petre, Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Editura Grafix, Iaşi, 1994

- (11) Braine D. S. Martin, Mental Logic and How to Discover It, in Mcnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundation of Cognition, Oxford Univer-sity Press, New York, USA, 1994

- (12) Cederblom B. Jerry, Paulsen W. David, Critical Thinking, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, USA, 2000

- (13) Christiansen David, Putting Logic in Its Place, Oxford Clarendon Press, UK, 2004

- (14) Clitan Gheorghe, Gândire Critică, Editura Eurobit, Timişoara, 2003

- (15) Cohen R. Morris, Nagel Ernst, An Introduction to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul Ltd., London, UK, 1964

- (16) Copi M. Irving, Cohen Carl, Introduction to Logic, 11th Edition, Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002

- (17) De Bono Edward, Gândirea Laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti , 2006

- (18) Dunn S. Dana, Halonen S. Jane, Smith A. Randolph, Teaching Critical Thinking in Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Chichester, UK, 2008

- (29) McInerny, D.Q., Being Logical, Random House Publishing Group Inc., New York, USA, 2005

- (30) Miclea Mircea, Psihologia Cognitivă, Polirom, Iaşi, 2003 (Cap. Logica şi Psihologia Raţionamentu-lui, pp. 304-315)

- (31) Moore B. Noel, Parker Richard, Critical Thinking, Mc GrawHill, New York, USA, 2004

- (32) Piaget Jean, Tratat de Logică Operatorie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

- (33) Polya George, Matematica şi Raţionamentele Plauzibile (Vol. 1 şi 2), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962

- (34) Smith Peter, An Introduction to Formal Logic, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2003

- (35) Stein Edward, Without Good Reason, Oxford Clarendon Press, UK, 1997

- (36) Stenning Keith, Lambalgen, Michael, Human Reasoning and Cognitive Science: Logical founda-tions for psychology of reasoning, MIT Press, Massachusetts, USA , 2008

- (37) Sternberg J. Robert, Roediger III L. Robert, Halpern F. Diane, Critical Thinking in Psychology, Cambridge University Press, New York, USA, 2007

- (38) Tymoczko, T., Henle, J., Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA, 2000

5

- (39) Vaughn, L., The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2005

- (40) Washburn, Ph., The Vocabulary of Critical Thin-king, Oxford University Press, Oxford , UK, New York, USA, 2010

- (41) Wright, L., Critical Thinking – An Introduction to Analytical Reading and Reasoning, Oxford University Press, Oxford, UK, New York. USA, 2001

- (42) Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dordrecht-Holland, Boston-USA, 1976.

Cum majoritatea lucrărilor de gândire critică în psiho-logie sunt în limba engleză este necesar ca studenţii să ştie această limbă pentru a cunoaşte cât bine ideile de Gândire Critică în Psihologie

Pentru valorificarea eficientă a bibliografiei, a ideilor din prelegeri şi înţelegerea corectă termenilor de spe-cialitate, studenţii pot consulta şi următoarele lucrări:

- (1). Colman M. Andrew , Oxford Dictionary of Psycho-logy, Oxford University Press, London, UK, New York, USA, 2003

- (2). De Agostini Enciclopedie de Filosofie şi de Ştiinţe Umane, All Educational, Bucureşti, 2004

- (3). Flew Antony, Dicţionar de Logică şi Filosofie, Humanitas, Bucureşti, 1996

În mod obligatoriu, disciplina de gândire critică în psihologie are un caracter practic nemijlocit şi drept urmare, impune:

- - angajarea concretă a studenţilor în discutarea temelor propuse la seminar, în rezolvarea exer-ciţiilor şi a problemelor oferite cu acest prilej

- - textelor ataşate fiecărui capitol al cursului

În accunoaşterea temeinică a aplicaţiilor şi valorificarea est fel, fiecare student

- - va reuşi să rezolve satisfăcător subiectele de la examen sau colocviu în spiritul gândirii critice

PRELEGERI

I. Gândirea critică în psihologie şi logica argumentării. Introducere

Gândirea critică din psihologie analizează procedu-rile şi metodele logice implicate:

- în construirea, formularea şi promovarea propriilor opinii

- în evaluarea îndemnurilor, opiniilor, atitudinilor etc. altora sau a celor proprii, ori în respingerea lor

Presupune studiul sistematic:

- al argumentelor şi al exigenţelor logice privind efici-enţa argumentării şi a activităţii teoretice în genere

6

- a diferitelor tipuri de probe şi dovezi folosite în sus-ţinerea opiniilor şi părerilor, pe fondul formelor spe-ciale de argumentare din practica cotidiană

APA (Asociaţia Psihologilor Americani) arată că gândirea critică:

- (a) este trăsătură esenţială în abordarea ştiinţifică a problemelor de psihologie

- (b) impune examinarea provenienţei infor-maţiilor pentru a diferenţia clar între dovezi experimentale şi dovezi teoretice

- (c) reclamă analiza atentă a cercetărilor de psihologie (texte, rapoarte, studii etc.), indiferent dacă ele au fost deja publicate sau doar prezentate verbal

-

Pe baza gândirii critice, APA solicită:

- (a) tolerarea ambiguităţii în dezbaterile psiholo-gilor

- (b) cerinţa de a solicita precizările necesare asupra oricărei chestiuni neclare

- (c) recunoaşterea oricărui fel de definiţie greşită dată conceptelor psihologice

- (d) admiterea definiţiilor şi a caracterizărilor bu-ne date termenilor şi explicaţiilor de specialitate

- (g) evaluarea atentă a fiecărei soluţii de profil, iar dacă se impune, cere trecea la revizuirea ei

Istoria Gândirii Critice

Se apreciază că începuturile disciplinei se află în antichitate:

- se spune că Socrate (c.470-399 î.Hr.) ar fi fost iniţiatorul gândirii critice în general

Eforturi multiple în spiritul gândirii critice au fost făcute de învăţaţi din Evul Mediu, dar şi ulterior, de pildă René Descartes (1596-1650) creditat ca un iniţiator al gândirii moderne, milita pentru “îndoiala metodică”

Abia în 1940 este însă folosit explicit termenul de “gândire critică” de specialişti în teoria educa-ţiei de la Columbia University (New York)

De la jumătatea secolul XX, gândirea critică devine disciplină autonomă, cu implicaţii în toate domeniile:

- George Polya (1954) publică cartea “Mathematics and Plausible Reasoning” la Princeton University Press

- Stephen Toulmin (1958) dezvoltă gândirea critică pe fondul epistemologiei în cartea sa “The Uses of Argu-ments”, Cambridge University Press

- Ch. Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca (1958) tratează retorica de pe poziţia gândirii critice în “Traité de l’argu-mentation: La Nouvelle Rhétorique”, Presses Universitaire de France

7

Din 1989, psihologia şi IT-ul devin interesate de gân-direa critică (pentru detalii vezi bibliografia)

Ce este gândirea critică?

Indiferent dacă este vorba de noi înşine sau de alt-cineva, a lua poziţie într-o problemă înseamnă a aserta sau a pretinde ceva

A gândi critic înseamnă a supune unei evaluări raţionale atât respectiva aserţiune sau pretenţie, cât şi temeiurile pe care se bazează aceasta

A gândi critic presupune:

- - a proceda calm, raţional, a nu ne lăsa influenţaţi de nici un fel de factori externi

- - a ne baza, în principal, pe cunoştinţe referitoare la aserţiune (pretenţie) şi la justificarea acesteia

În această ordine de idei, este important să cunoaştem

(1) În ce constă problema şi care este poziţia per-soanei care a avansat-o în legătură cu ceea ce a ea propus.

(2) Ce consideraţii legate de problema dată sunt sau nu relevante.

(3) Care este valoarea inferenţelor prin care se justifică pretenţia, sunt bune (credibile) ori nu?

(4) Prin urmare, indiferent de orice informaţii suplimentare ar trebui oare:

- - să acceptăm sau să respingem concluzia ori opinia avansată?

- - să continuăm sau să renunţăm la problema în discuţie?

Gândirea critică a schimbat sensul pur formal al inferenţei, al ideii de raţionalitate şi chiar al celei de logica argumentării

(1) A dovedit că o informaţie nouă poate modifi-ca concluzia unei inferenţe valide, dar fără a infirma validitatea schemei de raţionare proprie acelei inferenţe

(2) De aceea, studiul noii logici a argumentării stă la baza formării gândirii critice actuale şi dezvoltă aptitudinea de a stabili:

- - valoarea probatoare a diferitelor declaraţii

- adevărul unor aserţiuni în raport cu adevărul sau falsitatea altora

Înţeleasă astfel, gândirea critică în general, nu doar cea din psihologie

Educă abilităţi de raţionalitate în orice domeniu de activitate teoretică sau practică, de pildă:

(a) Folosirea instrumentelor gândirii de a analiza, decripta şi evalua raţional textele, indiferent dacă ele sunt prezentate în formă rostită sau scrisă

(b) Sprijină rezolvarea de probleme pentru a de-cide şi a alege, în baza temeiurilor suficiente

- - formează capacitatea de a identifica argumen-tele implicate în susţinerea unei poziţii (opinii)

8

- - ajută învăţarea activă şi autoperfecţionarea inteligentă

De pildă, Titu Maiorescu afirma că educaţia logică, care la el nu era desprinsă de psihologie, l-a determinat

(1) Să prețuiască formarea cugetării şi exprimarea concisă, lipsită de erori logice sau lingvistice

(2) Să evite cuvintele umflate şi goale, pe care în tinereţe eşti adesea tentat să le întrebuinţezi

(3) Pe această bază, Titu Maiorescu a subliniat că educaţia logică i-a insuflat ataşamentul faţă de o direcţia spirituală de care nu se va despărţi nicioda-tă și îndoindu-se de capacitatea oamenilor lipsiţi de educaţie în logică de a raţiona critic, el spunea că:

- - în timp ce Don Quijote confunda morile de vânt cu uriaşii, mulți confundă adesea uriaşii cu morile de vânt

În consecinţă, argumentele sunt inevitabile pentru a stabili

(1) Adevărul sau falsitatea ideilor născute în min-tea noastră sau propuse nouă.

(2)Dacă ideile propuse sau îndemnurile primite sunt demne de luat în seamă sau nu sunt.

(3) Dacă opiniile promovate în discuţii sau dezba-teri sunt acceptabile sau nu sunt.

(4) Dacă un comportament este justificat ori nu şi

ce urmări are un comportament sau o atitudine.

(5) Pentru a combate opiniile inacceptabile.

(6) Pentru a dovedi că unele afirmaţii, comporta-mente sunt sau nu sunt corecte ori admisibile

Înţelesuri ale cuvântului “argument”

1. În gândirea comună, prin argument se înţelege:

- - orice fel de idee sau activitate concretă menită să justifice o atitudine sau o aserţiune

- - o dovadă, o întărire ori o sugestie pentru a adopta sau infirma o poziţie sau o opinie

- un gest, o atitudine prin care se pretinde că ceva este “autentic” sau este infirmat ceva ca fiind “rău”

- un sprijin oferit (adus) în favoarea sau în defavoarea unei opinii sau a unei atitudini

- orice probă, temei sau motivare pentru a face ceva

Obs. În română, cuvântul vine din franceză de la “ar-gument” ori de la “argumentum”din limba latină

2. În psihologia generală, argumentele sunt conside-rate activitate teoretică proprie gândirii umane:

- - prin care o persoană inteligentă îşi susţine sau îşi promovează opiniile (părerile)

9

- - care este influenţată de alte “fapte” psihice (atenţie, memorie, sensibilitate, alte trăsături de personalitate etc.), cu care se află în strânsă corelaţie

- - care diferă de la un individ la altul în funcţie de competenţele şi de sănătatea lui psihică

- - prin care părerile unora pot influenţa concepţiile şi chiar comportamentul altora

3. Psihologia cognitivă:

- tratează argumentele ca procesare mentală de informaţii, ca tip aparte de proces cognitiv

- vizează modul individual de realizare a acestei procesări în condiţiile simţului comun, pe fondul altor activităţi psihice, în raport cu sănătatea men-tală a individului şi în comparaţie cu exigenţele logice de argumentare

- - se inspiră din logica actuală şi din IA, folosind instrumente oferite de ele pentru a evalua exact abaterile de la exigenţe logice datorate favorizării, în argumentarea bazată pe simţul comun şi nu doar, a ceea ce numim conţinuturi informaţionale

4. În matematică:

- prin argument se înţelege “variabilă independentă a unei funcţii”

5. În retorică:

- - argumentele sunt considerate mijloace de persuasi-une, de influenţare a opiniilor sau a comportamentu-lui unor persoane.

- se analizează rolul cuvintelor şi al altor manifestări neverbale (mimica, gesturile, tonalitatea şi tăria pronunţării etc.) în avansarea argumentelor

- cu ajutorul cărora oratorul caută să convingă, să im-presioneze auditorul, exploatând inclusiv particulari-tăţi psihice ale participanţilor la expunerea lui.

6. În gândirea critică bazată pe logica argumentării

- argumentul, numit şi “inferenţă” ori “raţionament”, este o mulţime de propoziţii între care există o legă-tură specială numită “relaţie de conchidere”.

- pe baza acestei relaţii, adevărul uneia din propozi-ţii, numită “concluzie”, îşi află justificarea în adevărul celorlalte, numite “premisele argumentului”.

De pildă, să presupunem că cineva pune următoa-rea întrebare:

Pe ce te bazezi dumneata când susţii că limba română este de origine latină?

iar cel întrebat îi răspunde astfel:

Întrucât toate limbile romanice sunt de origine latină, iar româna este o limbă romanică, rezultă că limba română este de origine latină

Răspunsul oferit a luat forma unei inferenţe în a cărei construcţie întâlnim trei componente:

Premisele

- (a) Toate limbile romanice sunt de origine latină

10

- (b) Româna este limbă romanică

II. Concluzia

- (c) Româna este limbă de origine latină

III. Relaţia de conchidere

- (d) Întrucât…, rezultă că…, dar cu precizarea că rela-ţia de conchidere poate fi redată şi prin alte expresii sau poate fi subînţeleasă.

Obs. Componentele I, II şi III sunt prezente tacit în orice fel de inferenţă deductivă ori inductivă.

Identificarea argumentelor

În cazul redării inferenţelor doar cu ajutorul cuvintelor obişnuite:

- există posibilitatea confuziei între argument, explicaţie sau enunţ condiţional

În principiu, confuzia este facilitată de folosirea în multe din aceste cazuri de cuvinte (expresii) folosite şi în alte situaţii

De regulă, în raţionarea standard sunt implicate cuvinte sau expresii speciale numite “indicatori de premise”, “de concluzie” sau ai “relaţiei de conchidere”, dar prezenţa în text a unui “indica-tor” nu este o garanţie că avem un argument

Indicatorii de raţionare sunt de trei feluri prin rolul lor şi prin expresiile lingvistice (cuvintele) care îi redau

I. Indicatori de premise: datorită faptului că, de aceea, deoarece, din acest motiv, căci, fiindcă, întru-cât, pentru că, pornind de la ideea că ş.a.

II. Indicatori de concluzie: astfel că, aşadar, ca atare, conchidem că, deci, în concluzie, prin urmare, reiese că, rezultă că ş.a.

III. Indicatori ai relaţiei de conchidere: întrucât …, rezultă că …; pornind de la (bazându-ne pe)…; reiese că …; dacă …, atunci …; etc.

Atenţie însă! Prezenţa cuvintelor care redau un indicator de premisă, de concluzie sau al relaţiei de conchidere nu este suficientă pentru a considera că avem de a face cu un argument

Cu alte cuvinte, dacă ar fi totuşi un argument, ar trebui să putem specifica:

- (1) Concluzia care ar fi demonstrată sau susţinută prin intermediul raţionamentului

- (2) Premisele pe care se întemeiază sau care jus-tifică concluzia argumentului

După cum s-a spus, expresiile numite „indicato-ri” nu introduc totdeauna un raţionament.

De exemplu, expresiile “deoarece” sau “dacă …, atunci …” introduc uneori un argument, dar alteori o simplă explicaţie ori un condiţional (adică, o pro-poziţie compusă)

Astfel, argumentul iniţial poate fi reformulat:

Româna este limbă de origine latină, deoarece, este o limbă romanică şi toate limbile romanice sunt de origine latină

11

Aici, cuvântul “deoarece” joacă rolul unui indi-cator de premise

Acest cuvânt apare însă şi în textul:

“El a răcit deoarece s-a îmbrăcat necorespunză-tor pentru vremea de afară”

- - în acest text, acelaşi cuvânt (“deoarece”) este parte a unei explicaţii: arată care este cauza sau explicaţia faptului că el a răcit.

Argumentul iniţial poate fi reformulat şi astfel:

Daca romana este o limba romanica si toate limbile romanice sunt de origine latina, atunci romana este de origine latina.

Aici expresia “dacă …, atunci …” redă un indica-tor al relaţiei de conchidere, dar în textul

“Daca ploua imi iau umbrela”

acelaşi “dacă …, atunci …” redă un operator pro-poziţional, care este numit “condiţional” şi redă o succesiune de la antecedentul “plouă” la consec-ventul exprimat de enunţul “îmi iau umbrela”.

Descoperirea argumentelorşi scheme de raţionare

Există cazuri în care textul ce pare că redă un argu-ment şi nu conţine deloc un indicator

- este nevoie deseori de exerciţiu sistematic pentru a identifica prezenţa unui argument, iar aceasta în-seamnă că trebuie distinge între:

(1) A dovedi, a justifica, a demonstra o idee

(2) A explica, a face ceva, a clarifica o idee necuno-scută sau greşit înţeleasă de cineva

Dovada incontestabilă a descoperirii unui raţiona-ment înseamnă a fi capabil să-i specifici structura logică, adică premisele, concluzia şi schema lui de inferenţă

Structura logică a argumentului iniţial este redată mai clar distribuind propoziţiile din alcătuirea lui conform unei scheme de inferenţă standard specifi-că logicii formale:

Toate limbile romanice sunt de origine Latina

Limba romana este o limba romanica.

Limba romana este de origine latina.

Aici linia deasupra căreia sunt premisele şi sub care se află concluzia, indică relaţia de conchidere, numită şi “relaţie de consecinţă” sau de “raţionare”.

Această schemă de inferenţă sugerează într-o formă relativ explicită componentele inferenţei luată aici ca exemplu şi forma (structura) sa logică.

PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

(1) Adesea, în loc de “argument, în gândirea critică, se folosesc denumiri ca “inferenţă”, “raţionament” sau “demonstraţie”.

12

Caz în care cuvântul “argument” indică doar ceea ce este exteriorizat lingvistic printr-o inferenţă, printr-un raţionament sau printr-o demonstraţie.

Ca atare, în gândirea critică din psihologie şi nu doar aici, inferenţa, raţionamentul sau demonstraţia indică un proces abstract prin care este derivată, justificată ori avansată o idee în calitate de concluzie sau ea este susţinută.

(2) În gândirea critică din psihologie se spune adesea că în spatele oricărei inferenţe sau a fiecărui raţionament stă un argument.

La nivel general, cuvinte precum „raţionare”, „argu-mentare” sau „demonstraţie”

indică procesul complex prin care este întemeiată sau justificată o concluzie oarecare

alteori, ele denumesc rezultatul unui lanţ de argumente realizat cu ajutorul mai multor inferenţe ori raţionamente

iar “raţionalitate” indică corectitudinea logică în argu-mentare, adică temeiuri logic suficiente pentru conclu-zia sau soluţia susţinută.

(3) În logica argumentării bazată pe gândirea critică, prin termenul propoziţie se înţelege idee care susţine pe alta ori este justificată pe baza altor idei de acest fel.

Propoziţia este o formă logică (o structură mentală) în care se afirmă sau se neagă ceva

- - deci propoziţia este evaluată ca adevărată sau falsă, indiferent dacă propoziţia există autonom.

Ca structură logică, propoziţia are o complexitate mai mică sau mai mare şi deseori, propoziţia apare ca pre-misă sau concluzie într-un argument (într-o inferenţă)

(4) Orice propoziţie, cu sensul din gândirea critică ba-zată pe logica argumentării, se exprimă cu ajutorul limbii naturale printr-un enunţ declarativ

- unii lingvişti români consideră că termenul „propozi-ţie” ar denumi o simplă entitate a limbajului

- în limba latină, cuvântul “propoziţie” indica o intenţi-e, o idee sau o premisă invocată pentru întemeierea (justi-ficarea) unei concluzii.

Obs. În limbajul simbolic folosit de logica formală sau de matematică, prin “propoziţie” se înţelege o expres-sie formală, eventual alcătuită din mai multe “propo-ziţii elementare”.

(5) În logica formală, adevărul şi falsul sunt înţelese doar ca valori de adevăr abstracte ale propoziţiilor şi nu ca atribute de facto, sens preluat parţial şi de gândirea critică din psihologie.

A spune că o propoziţie este adevărată sau falsă nu înseamnă:

- că se ştie sigur că acea propoziţie este factual ade-vărată sau falsă ori că ar corespunde aidoma situa-ţiei la care se referă

13

- Fiecare disciplină ştiinţifică este însă preocupată să stabilească dacă propoziţiile specifice ei sunt într-adevăr adevărate sau false, iar gândirea critică face asta doar pentru propriile propoziţii

(6) Gândirea critică fundamentată pe logica argu-mentării este interesată prioritar

- - de relaţia de conchidere dintre premisele şi con-cluzia argumentului şi de calităţile formei logice a inferenţei

- - care sunt independente faţă de conţinutul pre-miselor şi al concluziei argumentului, dar poate justifica valoarea de adevăr a concluziei pe baza celei specifice premiselor, după tipul inferenţei

- în acest fel gândirea critică face o distincţie între argumente deductive valide sau nevalide, respec-tiv, între inferenţele deductive şi cele inductive.

Observaţii speciale privind validitatea inferenţelor deductive

Argumentul anterior despre latinitatea limbii române este un raţionament deductiv valid

- - aceasta înseamnă că dacă premisele lui sunt adevărate el ne va conduce indubitabil la o con-cluzie adevărată, în sensul logic al cuvântului

Pentru a ne apropia cât mai mult de felul în care relaţia de conchidere din acest argument dedu-ctiv justifică concluzia lui să notăm că:

- termenii premiselor şi ai concluziei acestei in-ferenţe vor fi înlocuiţi cu simboluri speciale, de pildă, cu litere capitale din alfabetul latin

Obţinem astfel o “schemă de inferenţă”, care este redată schematic în următorul fel: C este B

A este C

A este B

Acum A apare în locul termenului limba română, B ţine locul termenului limbă latină, iar C a sub-stituit termenul limbă romanică

Obs. În gândirea critică, după modelul logicii formale, verbul “a fi”, care apare explicit în această schemă de inferenţă, poate fi înlocuit cu simboluri speciale

Atribuim acum simbolurilor din schema de inferenţă a acestui argument deductiv valid o altă interpretare:

- de pildă, A = mere, B = fructe, iar C = pere

- obţinem alt exemplu de argument deductiv valid redat parţial schematic, adică următorul:

14

Merele sunt Pere

Perele sunt fructe

Merele sunt fructe

În acest argument s-a obţinut tot o concluzie adevă-rată, dar din premise cu valoare diferită: prima este falsă, iar a doua este adevărată

În argumentele deductive valide, premisele cu valoare de adevăr diferită produc şi concluzii false:

- de pildă, pentru A = delfini, B = animale marine şi C = peşti, schema formală de argumentare deductivă validă de mai sus devine

Delfinii sunt animale marine

Animalele marine sunt pesti

Delfinii sunt pesti

Acum, dintr-o premisă adevărată şi alta falsă am obţinut o concluzie falsă (Delfinii sunt peşti)

Prin urmare, o argumentare deductivă validă va produce cu siguranţă o concluzie adevărată doar dacă toate premisele ei sunt adevărate

Orice argumentare deductivă a cărei concluzie a fost derivată valid din premise adevărate

- se numeşte în gândirea critică “argumentare concludentă”

Reiese că orice argumentare care nu îndepline-şte măcar una din condiţiile menţionate se va numi “argumentare neconcludentă”

- adică, un argument neconcludent este fie nevalid, fie măcar una din premisele sale este falsă

Pentru a arăta că argumentului dat îi corespunde o formă logică validă:

- înlocuim simbolurile aflate în alcătuirea schemei sale de inferenţă cu cuvinte specifice vocabularului limbii române

- luăm în considerare exclusiv acele înlocuiri care transformă formulele cu rolul de premise ale respectivului argument în enunţuri adevărate

Dacă în fiecare din aceste cazuri, formula care corespunde concluziei a devenit o propoziţie ade-vărată, spunem că forma logică a argumentului analizat este validă

Argumente deductive valide sau nevalide

15

A spune că validitatea unui argument deductiv depinde de structura (forma) lui logică, înseamnă a pretinde că:

- relaţia de conchidere din acel argument deductiv este necesară, deci ea va produce în mod inevitabil concluzia argumentului

- altfel spus, premisele adevărate sunt un temei lo-gic-suficient pentru adevărul concluziei

Dacă într-un singur caz, din premise adevărate a rezultat o concluzie falsă, spunem că argumentul deductiv nu este valid, adică premisele lui nu oferă un temei suficient concluziei sale

Fie un alt argument deductiv a

cărui schemă de inferenţă ar fi

cea de alături, în care:

A = depresie, B = tulburări psi-

hice, iar C = provoacă disconfort.

Cu ajutorul acestei interpretări, din schema dată, într-o manieră oarecum concretă, se obţine:

Tulburarile psihice provoaca disconfort, insa si depresia provoaca disconfort. Prin urmare, si depresia este o tulburare psihica.

în care atât premisele, cât şi concluzia, sunt propo-ziţii indubitabil adevărate

La nivelul limbajului obişnuit şi mai ales în situa-ţia celui lipsit educaţie logică elementară

- nu este exclus ca argumentul deductiv luat aici ca exemplu să apară într-o altă formă firească:

Intrucat tulburarile psihice provoaca discomfort, iar depresia provoaca discomfort, rezulta ca, depresia este o tulburare psihica.

Pentru a nu ne înşela asupra calităţii diferitelor argumente trebuie să cunoaştem

- căile şi modalităţile uzuale de susţinere a ideilor

- cele mai frecvente tipuri de argumente folosite cu scopul de a ne convinge de ceva

16

C este B

A este C

A este B

Dar, dacă lui A îi asociem un alt înţeles, să spu-nem, că acum A redă de această dată ruptura unui os sau a unui cartilagiu

Pe baza noii interpretări a lui A, din ultima sche-mă formală, în gândirea obişnuită se obţine ur-mătorul argument deductive

Tulburarile psihice provoaca discomfort, dar si fracturile provoaca discomfort, ca atare si fracturile sunt tulburari psihice.

Este simplu de constatat că şi în acest argument deductiv ambele premise sunt adevărate, dar concluzia lui este neîndoielnic falsă

Mai exact, în ultimele două exemple de argu-mente deductive, am folosit exact aceeaşi sche-mă de inferenţă validă, dar cu o diferenţă esen-ţială:

- în primul exemplu am obţinut o concluzie ade-vărată , iar în ultimul o concluzie falsă

Situaţia descrisă este doar aparent paradoxală:

- în argumentele valide premisele adevărate pro-duc certitudine o concluzie adevărată

- relaţia de conchidere din aceste argumente este necesară şi doar ea produce din premise adevărate doar concluzii indubitabil adevărate

În inferenţele deductive nevalide relaţia de con-chidere nu impune concluzia.

Ca atare, deşi premisele unui argument nevalid sunt cert adevărate, concluzia lor nu este nici si-gur adevărată, dar nici cert falsă, întrucât premi-sele adevărate nu sunt un temei suficient pentru concluzie

Argumentele deductive care satisfac ambele condiţii sunt concludente, iar premisele adevărate ale acestor raţionamente sunt temei suficient pentru concluzia derivată din ele.

Este obligatoriu să reţinem câteva aspecte privind concludenţa raţionamentelor deductive

În inferenţele deductive nevalide relaţia de conchi-dere nu este necesară şi deşi premisele unui argu-ment nevalid ar fi sigur adevărate concluzia lui nu este cert adevărată sau falsă

- într-un asemenea caz premisele adevărate nu sunt temei suficient pentru concluzie.

Numai argumentele deductive care satisfac ambe-le condiţii, adică au premise adevărate şi sunt valide:

17

- sunt concludente, iar premisele acestor raţiona-mente sunt un temei suficient pentru concluzia deri-vată din ele.

Ca atare, concluzia argumentului deductiv este cu necesitate adevărată numai dacă el satisface următoarele două condiţii:

- Inferenţa deductivă este validă

- Premisele raţionamentului deductiv sunt integral adevărate

TIPURI DE ARGUMENTE DEDUCTIVE

Argument

deductiv Premise

Relaţie de

conchidere Concluzie

Conclu-dent Valid Adevărate Necesară Adevărată

Necon-cludent

Valid

Măcar una falsă Necesară ?

Nevalid Adevărate Nesigură

Măcar una falsă

Date generale despre argumentarea inductivă

Frecvent folosim argumente inductive a căror ne-concludenţă se datorează faptului că, deși premi-sele lor sunt integral cert adevărate:

- acestea sunt un temei necesar, nu suficient pentru a justifica ferm valoarea de adevăr a concluziei

- mai exact, premisele acestor inferenţe inductive doar ne sugerează concluzia, iar relaţia de conchi-dere din ele este doar probabilă

Chiar dacă e adevărat că la cinci aruncări succesi-ve ale zarului s-au obţinut doar numere pare, ade-vărul acestei premise nu este un temei suficient pentru concluzia că la a şasea aruncare a zarului va ieşi tot un număr par.

18

În inferenţele inductive, concluzia depăşeşte ca grad de generalitate premisele şi pentru acest motiv, premisele unui argument inductiv sunt un temei insuficient pentru a impune adevărul conclu-ziei

La rândul său, relaţia de conchidere din inferenţe-le inductive este nesigură, iar forţa ei se modifică prin adăugarea de premise suplimentare favorabile sau defavorabile concluziei

Drept urmare, inferenţele inductive nu pot fi ca-lificate ca valide ori ca nevalide, ci doar ca fiind mai puternice sau mai slabe.

De exemplu, fie următorul argument inductiv

Vegetatia bogata si vremea rece din timpul iernii aduc intotdeauna ninsori masive in zonele montane. Deci in ianuarie va fi zapada la munte.

(1) Premise suplimentare despre abundenţa precipi-taţiilor de la 1800m altitudine, temperaturile scăzute din ianuarie de la această altitudinea etc. favorizea-ză concluzia, cresc puterea relaţiei de conchidere şi fac argumentul inductiv mai puternic

(2)Premise suplimentare, cum ar fi, încălzirea globa-lă, defrişarea masivă, scăderea dramatică a precipi-taţiilor, defavorizează concluzia şi reduc forţa relaţiei de conchidere şi fac argumentul inductiv mai slab.

Date fiind asemenea modificări, adăugarea de noi premise sau evaluarea mai exactă a celor deja existente poate conduce la două feluri de raţio-namente inductive: puternice sau slabe (firave):

Premise

suplimentare

Probabilitatea relaţiei de conchidere

Argument

Inductiv

Favorabile concluziei Creşte Mai puternic

Defavorabile concluziei Scade Mai slab

Logica argumentării şi gândirea critică în general

Studiază o mare varietate de argumente (silogi-stice, compuse, complexe, inductive etc.)

Ţine seama de relaţia de conchidere din orice argument, fără a neglija total diferenţa dintre deducţie şi inducţie

Pentru a evalua exact valoarea de adevăr a con-cluziei derivată din premise, gândirea critică ia în considerare:

19

- - analiza formelor logice implicate în raţionare

- evaluarea lor din perspectiva exigenţelor de raţio-nare şi orice informaţii inedite care pot schimba va-loarea iniţială a premiselor ori a concluziei inferenţei deductive sau inductive

Gândirea critică din psihologie

Ţine seama de exigenţele logice pentru, evalua-rea cazurilor concrete de argumentare

Distinge între raţionarea formală proprie demer-surilor algoritmice şi argumentarea critică, care este specifică tuturor ştiinţelor, întrucât ea este caracte-ristică raţionării umane în general

Ca atare, este interesată prioritar de relevanţa premiselor pentru concluzie şi nu atât de mult de o diferenţă rigidă între deducţie şi inducţie

Consideră că premisele şi concluzia argumentului nu pot fi total independente atât în deducţie, cât şi în inducţie

(1) De felul în care argumentele sau raţionamente-le sunt redate cu ajutorul limbajului.

(2) De modul în care argumentarea ştiinţifică ar putea fi afectată de competenţele şi de interesele sau scopurile raţionatorului.

(3) Să descopere orice fel de informaţii necunoscu-te în momentul construirii argumentului care ar putea fi relevante pentru premisele sau concluzia acestuia.

(4) Să nu violeze în mod conştient exigenţele logice de raţionare şi să argumenteze sau să explice logic-corect orice situaţie.

Pe această bază, indiferent dacă este vorba de argumente deductive sau inductive, gândirea critică:

- distinge între raţionarea necritică, numită de IT-şti “monotonică” şi raţionarea critică, numită de ei “nemonotonică”

- distinge între demonstraţiile algebrice care sunt prioritar algoritmice şi inferenţele din gândirea comună şi din alte domenii de cercetare, chiar ale matematicii, care sunt nealgoritmice

- sacrifică tradiţionala distincţie formală dintre deducţie şi inducţie în favoarea acurateţei argu-mentării umane

Structurile ideale pe care se fundamentează gândirea umană: Formele Logice

20

Forma logică este concept de bază al gândirii critice din psihologie ce se bazează pe logica argumentării.

Forma logică desemnează structura ideală pe care se clădeşte un conţinut teoretic, care altfel nici n-ar putea fi gândit sau exprimat

Ea are o mare diversitate structurală, care ţine de complexitatea informaţiei redată pe fondul ei.

Exactitatea conţinuturilor alcătuite pe scheletul for-mei logice depinde şi de limbajul utilizat, dar sensul corect a unei informaţii depinde de forma logică pe baza căreia a fost construită şi de cea născută în min-tea receptorului acestei informaţii.

După cum s-a arătat deja, forma logică sau sche-ma de inferenţă a oricărui raţionament conţine exclusiv trei elemente: premisele, concluzia şi relaţia de conchidere

Adevărul concluziei unui argument depinde:

de informaţiile disponibile pentru formularea premiselor din care este derivată concluzia

de respectarea exigenţelor de raţionalitate specifice formei logice a acelui argument

Pentru a înţelege cât mai exact sensul termenu-lui de formă (structură) logică, propunem urmă-torul tabel referitor la propoziţii simple:

Limba Afirmative Negative

Română

Orice experiment psihologic presupune observaţia sistematică

Unii licenţiaţi în psihologie nu practică psihoterapia

Franceză

Beaucoup de gens vivent dans le secteur urbain

Plusieurs désordre psychologique ne sont pas appropié au assistance medical

Germană

Kognitive Verhaltenpsihologie ist neue Niederlassung von Psychoterapy

Die Selbstbeobachtung ist nicht moderne Methode innen psychologische Untersuchungen

Engleză

All psychological disor-ders involve certain cognitive behavioural processes

No animal dreams

Limba Afirmative Negative

21

Italiană

Gli psicologi sono molto importanti in admministrazione dei servizi umani

La gente che soffre dalla depressione non dovrebbe evitare presenza psicologico

Spaniolă

La psicologia está de gran interés para los muchos de gente

La psicoanálisis no fueron fundades des cerca psicológos

Portugheză A ansiedade é un afeição psicologico

A maioria de criaturas de mar não são mamifero

Olandeză Alle mensen houden van gokken

Sommige psychologi-sche wanvorde is niet permanent

Între enunţurile din fiecare coloană a acestui tabel există o asemănare, în sensul că cele aflate în coloana din dreapta susţin, iar cele din coloana stângă contestă ceva.

La nivelul întregului tabel, avem totuşi două im-portante diferenţe între aceste enunţuri:

Prin conţinutul lor, enunţurile din tabel exprimă propoziţii categorice distincte.

Pe de altă parte, enunţurile din acest tabel sunt redate în 8 limbi naţionale diferite, cu toate că ce-le aflate pe acelaşi rând al tabelului sunt redactate în aceeaşi limbă naţională

Sub aspectul gândirii critice, între propoziţiile din tabel există şi alte importante asemănări sau deosebiri, la care ne vom referi ulterior.

Prin conţinutul celor din stânga se atestă ceva, de pildă, despre A se spune că este B, iar aceste propoziţii sunt logic-afirmative, ceea ce înseamnă că forma lor logică poate fi redată prin formula:

A este B

În celălalt caz se respinge ideea că A ar fi B, iar aceste propoziţii sunt logic-negative şi structura lor logică va fi redată prin formula:

A nu este B

Diversitatea formelor logice

Formulele specificate corespund formelor logice propoziţionale numite “propoziţii categorice”

22

În aceste formule, literele A şi B sunt simboluri care reprezintă forme logice de maximă simplitate numite “termeni” şi care au rol de componente logice de bază în propoziţiile categorice.

Forma logică a condiţionalului discutat anterior (Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela) este redată prin formula:

Daca p, atunci q

în care literele-simbol p şi q sunt semne pentru orice fel de propoziţii, în sensul logic al cuvântului.

Fiecărui argument îi este specifică o formă logică (structură ideală) de felul celor redate cu ajutorul schemelor de inferenţă folosite anterior.

Aceste structuri ideale sunt proprii oricărei mani-festări teoretice şi sunt numite “forme logice”, ele având un nivel de generalitate diferit.

Formele logice sunt universal umane şi atempo-rale, ele sunt imanente gândirii umane în acelaşi fel în care gramatica este inerentă oricărui tip de lim-baj şi după cum un anume genom este specific tu-turor oamenilor maturi şi sănătoşi, ca tip de fiinţe inteligente.

Ca atare, formele logice sunt implicate în demer-surile teoretice ale fiecărui om normal şi corect, in-diferent de limba vorbită şi de nivelul lui de com-petenţă şi cunosc un grad înalt de abstractizare.

În funcţie de sănătatea lor psihică, de interesele, de stările afective care îi domină sau de nivelul lor de educaţie morală ori intelectuală, oamenii negli-jează voit sau nu formele logice inerente minţii lor şi exigenţele logice legate de folosirea lor.

La nivel general, indivizii sunt tentaţi să acorde prioritate absolută conţinutului enunţurilor scrise sau rostite şi nu raţionării corecte.

Să considerăm patru cartonaşe inscripționate pe ambele feţe cu litere şi cu cifre şi puse aşa:

E C 5 4

Primele două cartonaşe au pe faţa dinspre noi litere, iar ultimele două sunt întoarse spre noi cu faţa pe care se află cifre.

Se cere să fie întoarse doar două din ele pentru a descoperi dacă pe faţa inversă se află un nu-măr par sau impar, respectiv o vocală ori o con-soană.

Aceste noi cartonaşe corespund la doi consumato-ri de vârste diferite aşezaţi la o masă într-un resta-urant, iar regulamentul localului arată că: Este interzis să se servească minorilor băuturi alcoolice!

23

Vodca Pepsi 25

ani

14

ani

Care sunt sigurele două cartonaşe care trebuie în-toarse pentru a verifica respectarea noii reguli?

Este evident că în noua situaţie alegerea cartona-şelor ce trebuie întoarse este mult mai simplă.

Concluzii asupra formelor logice

Raţionarea curentă a savanţilor şi a oamenilor obişnuiţi este influenţată adesea hotărâtor de competenţe, de prejudecăţi şi interese persona-le, de principii morale, obiceiuri şi de tradiţii.

Aceasta nu infirmă următoarele trei idei:

- (1) Analiza psihologică a raţionării trebuie să ţină seama de structurile şi exigenţele logice

- (2) Oamenii simpli şi chiar savanţii utilizează inevitabil, deseori fără să ştie, formele logice

- (3) Gândirea individului normal sau a savantului nu poate fi dominată totdeauna de iraţionalism.

Desigur, în dezbateri şi în confruntări de idei oamenii lipsiţi de înalte competenţe, dar şi sa-vanţii, se bazează pe obişnuinţe şi pe simţul comun şi pe experienţele lor personale

Aproape niciodată nu putem pretinde că deţi-nem absolut toate informaţiile care ar fi rele-vante într-o situaţie sau alta

Tocmai de aceea, mai ales în activităţile ştiinţi-fice, este obligatoriu să raţionăm în baza per-ceptelor gândirii critice, iar aceasta înseamnă că nu trebuie să neglijăm niciodată exigenţele raţionării corecte

Pesimismul unor psihologi asupra importanței formelor şi a exigenţelor logice se datorează lacunelor de cunoaştere privitoare la fenomene-le de conştiinţă şi necunoaşterii posibilităţilor reale ale gândirii umane, care se bazează inevi-tabil pe forme logice.

Mulţi psihologi cunosc incomplet cauzele dife-ritelor stări psihice umane ori nu sunt iniţiaţi suficient în specificul şi conţinutul exact al cre-ierului uman sau au neclarificări asupra rapor-turilor corp-minte, creier-conştiinţă etc.

24

În cazul acestor psihologi nu sunt total excluse

lipsa cunoştinţelor de gândire critică în psiholo-gie şi aceea a limitelor unei abordări algoritmice sau cunoştinţe incomplete în domenii conexe propriei specialităţi

Se ştie, de pildă, că fenomenul placebo are adesea un rol important în recuperările psihice sau medicale, dar pentru moment nimeni (me-dic, psiholog ori pacient) nu ştie încă exact în ce fel şi prin ce mecanisme ori proceduri acţionea-ză fenomenul placebo

Exigenţele logice fundamentale sau principiile logice de raţionare

Principiile sau exigenţele logice de raţionare asi-gură calitatea explicaţiilor şi a raţionării, trăsături esenţiale pentru orice activitate teoretică

Ele permit identificarea, evidenţierea, respinge-rea erorilor logice (sofisme şi paralogisme) din construcţia oricărui discurs teoretic (definiţie, descriere, expunere, justificare etc.)

Aceste exigenţe pot fi prezentate sub forma a patru principii logice de bază, care se regăsesc într-o formă particulară în orice demers teoretic uman, chiar precar, dar psihic normal.

1. Principiul identităţii

Orice formă logică este ceea ce este, adică cu aju-torul unei formule, oarecum clasică:

x =id x

În această formulă, simbolurile “…=id…” înseamnă “…este identic cu… ” şi drept urmare, formula de mai sus se citeşte „x este identic cu x” sau “x este x”, ceea ce înseamnă că x este identic cu el însuşi.

În multe cărţi, principiul identităţii este trecut cu vederea, invocându-se că ar fi prea banal pentru a nu fi respectat, dar practica raţionării arată că lucrurile nu stau aşa, fapt subliniat şi de reputaţi savanţi, iar Willard Van Orman Quine este unul dintre ei.

Mai precis, sensul utilizării principiului identităţii este ca fiecare cuvânt scris sau rostit trebuie gân-dit şi folosit în discurs ori într-un text cu înţelesul cu care el a fost întrebuinţat iniţial, iar exigenţa identităţii este impusă şi de faptul că multe cuvin-te din vocabularul uzual au mai multe sensuri.

Dacă contextul o impune, principiul identităţii nu solicită ca sensul unui cuvânt să fie unic, însă cere ca interlocutorul să fie avertizat asupra ori-cărei schimbări de sens, dacă modificarea înţele-sului nu a fost sesizată sau percepută de el.

25

Respectarea cerinţelor principiului identităţii este firească, pentru că orice cuvânt are conţinutul con-semnat explicit în dicţionarele de profil şi diferă de oricare altul prin înţelesul şi prin proprietăţile lui.

De pildă, una este înţelesul cuvântului “forţă” în limbajul de toate zilele şi altul este sensul acestui cuvânt în fizica newtoniană sau în cea relativistă.

Orice om normal psihic şi bine intenţionat are tendinţa de a conserva înţelesul şi particularităţile cuvintelor şi al ideilor folosite de el pe parcursul expunerii sau al argumentării sale.

Suplimentar, dicţionarele arată expres că în lim-bajul obişnuit întâlnim multe cuvinte sau expresii ce pot fi utilizate cu diferite înţelesuri.

De pildă, una este “carte” când se spune “auto-rul a scris o carte”, alta în expresiile “carte albă”, “carte de muncă”, “a vorbit ca la carte”, “ai carte, ai parte”, “carte poştală” sau “carte de joc” etc.

În plus, trebuie să ţinem seama de împrumutul din alte limbi sau apariţia de utilizări speciale a di-ferite cuvinte vechi, ce conduc la schimbări de în-ţeles al unor cuvinte şi la apariţia de cuvinte noi.

Din acest motiv, principiul identităţii impune ca în cazul oricărui cuvânt care este utilizat în comu-nicare sau intervine într-un text scris sau rostit, el trebuie să-şi conserve pe parcursul întregului context înţelesul cu care a debutat.

Dacă suntem totuşi obligaţi să modificăm sensul unui cuvânt, eventual apelând la unul din celelal-te sensuri ale sale, această schimbare de înţeles a cuvântului trebuie deîndată precizată explicit, mai ales dacă interlocutorul nu o realizează.

Mai ales în gândirea critică, principiul identităţii nu trebuie absolutizat, adică nu se poate consi-dera că fiecare termen din vocabular are un sin-gur înţeles şi numai unul şi el trebuie folosit ca atare ori că oricărui obiect (material sau ideal) îi corespunde o singură denumire.

Iată trei exemple posibile de identitate, adapta-te după Willard Van Orman Quine (1908-2000):

(1) Tudor Arghezi = id Tudor Arghezi

(2) Tudor Arghezi = id Gala Galaction

(3) Tudor Arghezi = id Ion N Theodorescu

Prima situaţie din tabel este adevărată, dar ea este banală: un om normal nu se îndoieşte că Tudor Arghezi este chiar Tudor Arghezi

Cea de a doua situaţie este falsă, pentru că Tudor Arghezi şi Gala Galaction sunt pseudoni-me ale unor scriitori diferiţi.

26

A treia situaţia este însă adevărată, dar şi utilă:

- - pe de o parte, este adevărat că scriitorul Tudor Arghezi se numea de fapt Ion N. Theodorescu

- - pe de altă parte, aflăm că numele de Tudor Arghezi este de fapt pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu

Din acest exemplu, reiese că utilitatea identităţii logice poate fi explicată astfel:

- a treia situaţie din tabel nu vizează numele proprii din acest caz în calitatea lor de cuvinte, deoarece, în această calitate a lor, numele proprii comparate sunt diferite

- ea are valoare informativă: ne arată că un scriitor nu era cunoscut publicului prin numele lui real, ci printr-un pseudonim literar

Ca atare, tot ce va fi adevărat sau fals despre Tudor Arghezi va fi automat adevărat, respectiv fals, despre Ion N. Theodorescu şi invers.

Principiul identităţii nu trebuie confundat cu aplicaţiile sale şi nici redus la sensuri speciale ale cuvântului “identitate”.

Cuvântul “identitate” este folosit şi în alte con-texte cu înţelesuri diferite faţă de cel din logică.

De pildă, în psihologie se vorbeşte adesea de identitate socială ori de auto-identificare şi anu-mite afecţiuni psihice sunt numite “defecte de identitate”, iar în psihanaliză este utilizat terme-nul de identitate proiectivă sau se vorbeşte des-pre identitate de gen cu referire la conştientiza-rea propriului sex

În algebră, pentru a indica “identitatea” a două expresii matematice se apelează la simbolul egali-tăţii (=), care este numit deseori de matematicie-ni “identitate”.

Explicaţia acestui fapt este că în raţionarea mo-notonică nu există nici o diferenţă între identitate şi egalitate algoritmică (numerică).

Indiferent de semnul folosit, identitatea logică nu trebuie confundată cu aceea din oricare alt context sau cu egalitatea din matematică.

În gândirea critică, identitatea îşi conservă cali-tatea de exigenţă logică de raţionare corectă în orice domeniu de cercetare.

Egalitate matematică şi identitate logică

Proprietatile relatiilor

Egalitate matematica Identitate logica

Reflexivitate Orice x este egal cu el insusi

O idee este egala cu ea insasi

27

Simetrie Daca x este egal cu y si y este egal cu x

Daca x si y sunt idei, ele nu sunt identice

Tranzitivitate Daca x este egal cu y, si y este egal cu z, x este egal cu z

Daca x, y si z sunt idei, ele nu sunt identice

După cum reiese din tabel, egalitatea matematică este relaţie formală de echivalenţă, iar identitatea logică este exigenţă fundamentală în argumentare

Nerespectarea principiului identităţii conduce au-tomat la erori logice cu efecte deficitare, întrucât o schimbare de sens a cuvântului produce concluzii false, deşi premisele au fost adevărate sau conduce la confuzii, ambiguităţi şi echivocitate; iată un exem-plu oferit de logicienii medievali:

Soarecele roade hartia, dar soarecele este substantiv articulat. Iata ca un substantiv articulat roade hartia

(2)Respectarea principului identităţii asigură clarita-te, precizie şi acurateţe demersurilor teoretice şi practice, o comunicare eficientă şi o înţelegere core-ctă a celor exprimate.

Principiile opoziţiei

Se referă la raporturi dintre termeni ori propoziţii care, deşi au parţial aceiaşi semnificaţie, sunt cumva sau total diferite prin valoarea şi conţinutul lor.

Fie următoarele şase propoziţii:

- (1) Oltul este cel mai lung râu din România

- (2) Mureşul este cel mai lung râu din România

- (3) Oltul nu este cel mai lung râu din România

- (4) Mureşul este cu cel puţin 55km mai lung decât Oltul

- (5) Mureşul este cu cel mult 55km mai lung decât Oltul

- (6) Dunărea este cel mai lung râu din Europa.

Propoziţiile (1) şi (2) nu pot fi simultan adevă-rate, fără a fi exclus să fie ambele false

Propoziţiile (1) şi (3) nu pot fi nici adevărate şi nici false în acelaşi timp

Dimpotrivă, propoziţiile (4) şi (5) pot fi simultan adevărate, dar nu pot fi în acelaşi timp false

Între (6) şi oricare din celelalte propoziţii

28

- nu există absolut nici un raport de opoziţie

- - în acest caz este încălcat principiul identităţii

- - propoziţia (6) vizează un context (geografic) total diferit faţă de oricare din celelalte

2. Principiul necontrarietăţii

Cunoscut şi ca “al non-contradicţiei”, el este relevant pentru opoziţia contrară propoziţiilor şi într-un fel pentru contradicţia dintre ele.

Ambele raporturi de opoziţie, spun că propozi-ţiile opuse şi nu pot fi simultan adevărate.

Între aceste raporturi de opoziţie există însă o diferenţă semnificativă, dar spre deosebire de propoziţiile contradictorii care nu sunt în acelaşi timp false, cele contrare pot fi simultan false.

Explicația este că două contrare, adică p și p’, sunt de fapt incompatibile, astfel încât, deşi ele nu pot fi simultan adevărate, pot fi totuşi simultan false.

Întrucât nu este exclus ca ambele propozi-ții contrare fie false, dacă între ele există un intermediar (de pildă, p* ar fi adevărată, iar p și p’ ar fi false), deci formula necontrarie-tății este:

~(p & p’)

şi se citeşte: “nu pot fi ambele adevărate, adică și p și p’, dar ambele pot fi false”.

Precizări privind formula dată

- tilda “” se citeşte “nu este adevărat că …”

- “p” înseamnă “este adevărat p”

- “p’” se citeşte “contrara lui p”

- “&” se citeşte “şi” (redă operatorul propoziţional numit “conjuncţie”)

Dacă într-un discurs (text scris sau rostit) apar atât “p”, cât şi “p’”, despre aceste propoziţii se spune că oricare din ele contestă ceea ce spune cealaltă.

Prin urmare, astfel de propoziţii nu pot fi împreu-nă adevărate, dar nu este deloc exclus ca amândo-uă să fie false.

Abaterile de la cerinţele principiului necontrarie-tății se pot produce în cazul unor formulări defici-tare, cum este următoarea:

Va ordon sa nu indepliniti acest ordin

Asemenea enunţuri sunt deficitare şi chiar hazlii

apar uneori din neatenţie, în urma unor interese sau pasiuni, fie în situaţia unor afecţiuni psihice.

29

Alteori, ele reprezintă defecte grave de cunoaşte-re sau de comportare (grabă, lipsă de concentrare), iar de multe ori denotă emotivitate sau irascibilita-te excesivă, angoasă, oboseală accentuată etc.

3. Principiul terţului exclus

Este specific raportului de contradicţie dintre ter-meni ori propoziţii, de pildă, între (1) şi (3) din listă

El vizează imposibilitatea ca termenii sau propozi-ţiile între care există un raport de contradicţie să fie sau simultan adevărate, sau simultan false

Între propoziţiile contradictorii nu este posibil nici un fel de intermediar, altfel spus, terţul este exclus

Pentru orice p, sau este adevarata p, sau este adevarata negatia lu p.

Acest fapt poate este redat şi cu ajutorul formulei:

p V ~ p

În formula dată, simbolul “V” indică operatorul propoziţional numit “disjuncţie” (sau …, sau …), iar “p” desemnează contradictoria lui “p”

Formula terţului exclus poate fi citită şi astfel:

O propozitie p si contradictoria sa nu nu pot fi ambele false, una din ele este cu necesitate adevarata.

Deci, având un enunţ declarativ, noi ştim deja că el poate exprima o propoziţie adevărată ori una falsă.

Altfel spus, formularea de aici înseamnă doar că informaţia redată de p, nu poate fi lipsită de abso-lut orice valoare de adevăr.

Cu alte cuvinte, nu este admisibil să considerăm că informaţia redată de un enunţ declarativ ar fi undeva dincolo de adevăr sau fals, adică absolut neutră

Există desigur propoziţii despre care nu ştim încă dacă sunt într-adevăr adevărate sau false, dar nu este interzis să raţionăm pe baza lor, presupunând însă că ele s-ar dovedi fie adevărate, fie false.

În acelaşi timp, dacă principiul contrarietăţii admi-te un intermediar între opuşi, principul terţului exclus nu admite niciun intermediar între propo-ziţiile opuse al căror raport îl guvernează.

Conform acestei opoziţii, din două propoziţii reci-proc contradictorii numai una este adevărată, iar cealaltă este falsă: tertium non datur

Gândirea critică în general ne obligă totuşi să dis-tingem clar şi precis între două principii:

30

- (a) Principiul terţului exclus, prin care avem în ve-dere o exigenţă fundamentală a gândirii critice şi

- (b) Principiul bivalenţei, care este o convenţie pur formală şi presupune o distincţie între două feluri de logici formale, bivalente ori polivalente, iar prin-cipiul terţului exclus este gândit strict formal.

Pe lângă aceasta, diferenţa dintre aceste două principii, ne obligă să distingem între două fa-milii de logici formale, logicile bivalente şi cele polivalente, cu precizarea că logicile bivalente admit numai două valori de adevăr algoritmice pentru premisele, concluziile şi inferenţele stu-diate de ele.

Obs. Logicile polivalente sunt formale şi acceptă mai multe valori de adevăr pentru propoziţiile ori inferenţele studiate de ele, însă este relevant că aceste logici sunt exemple de tratare algorit-mică a raţionării.

4. Principiul raţiunii suficiente

Acest principiu este esenţial legat de procesul argu-mentării şi este fundamental în gândirea critică.

Când susţinem ceva, trebuie să aducem temeiuri suficiente pentru a pretinde că acel ceva este adevă-rat, întrucât doar astfel de temeiuri pot oferi credibi-litate autentică concluziilor (deciziilor) noastre.

Tipul de temei oferit de premisele oricărei inferenţe concluziei sale este numit “raţiunea” susţinerii sale, iar forţa susţinerii, deci a temeiului oferit concluziei, depinde de competenţele, de informaţiile şi de sta-rea psihică a celui care pretinde că o idee trebuie admisă.

Să presupunem că propoziţia “Eminescu şi Creangă au fost prieteni”, pe care o notăm q, ar putea fi justificată de propoziţia p, care este

Eminescu si Creanga au fost contemporani

- este clar că p este temei necesar pentru q, dar el nu este şi suficient pentru a susţine adevărul lui q

- - e adevărat că Eminescu şi Creangă au trăit în ace-laşi timp, dar era posibil să nu se fi întâlnit deloc

Deci, ar fi greşit să considerăm că adevărul lui p este temei suficient pentru adevărul lui q

În aceste condiţii, putem spune doar atât

Numai daca p, atunci q

(2) Să inversăm acum semnificaţia lui p şi q, deci:

p = Eminescu si Creanga au fost prieteni

31

iar

q = Eminescu si Creanga au fost contemporani

Să reţinem că acum, p este temei suficient pentru q şi deci putem susţine pe baza sa adevărul lui q (dacă ei au fost prieteni, era imposibil să nu fi fost contem-porani)

Acum, relaţia logică dintre p şi q poate fi redată prin expresia

Daca p, atunci q

care spune că adevărul lui p este raţiune suficientă pentru adevărul lui q

(3) Să presupunem acum că dorim să dovedim că ar fi adevărată propoziţia:

q = Eminescu a fost becher

şi în acest scop recurgem, în calitate de temei, adică pentru a o justifica, la propoziţia:

p = Eminescu a fost celibatar

Şi în această situaţie, p este un temei corect pentru q, dar e un temei mai puternic: şi necesar şi suficient

- cuvintele “becher” şi “celibatar” au acelaşi înţeles: primul vine în română din turcă, iar al doilea din franceză; deci, putem spune

daca si numai daca p, atunci q

Temeiurile (raţiunile) corecte la care se referă princi-piul raţiunii suficiente sunt cele suficiente, dar nu nea-părat şi necesare sau cele care sunt în acelaşi timp ne-cesare şi suficiente.

Există situaţii în ştiinţă şi mai ales la nivelul simţului comun ori în dezbaterile politice în care sunt folosite

temeiuri doar necesare sau chiar accidentale, dar în nici un caz suficiente, dar impresionante.

Se întâmplă deseori ca absenţa unor informaţii să-l facă pe savant să nu găsească temeiuri suficiente, iar în gândirea comună, lipsa de competenţe sau unele afecţiuni psihice îl fac pe argumentator să apeleze la temeiuri insuficiente.

În multe situaţii negative, cum ar fi intenţii rele, educaţie deficitară, diferite disfuncţii psihice sau chiar interese ascunse argumentarea umană se poa-te solda cu adevărate aberaţii pentru a justifica cu orice preţ o propoziţie.

De pildă, nici una din următoarele propoziţii nu poate fi temei logic-acceptabil sau suficient pentru a o justifica pe cealaltă:

L. Rebreanu a relatat intr-un roman evenimentele din 1907

L. Rebreanu a fost martor ocular al evenimentelor din 1907

32

Principalele particularităţi ale gândirii critice se re-găsesc sub forma trăsăturilor unui discurs rezonabil scris sau rostit fundamentat pe respectarea exigen-ţelor logice fundamentale:

(1) Identitatea asigură claritate, exactitate şi preci-zie oricărei construcţii teoretice.

(2) Necontradicţia asigură compatibilitatea ideilor în scriere şi în vorbire.

(3) Terţul exclus asigură rigoare şi consecvenţă în argumentare şi în expunere.

(4) Raţiunea suficientă asigură justificarea corectă a concluziilor, a ideilor sau a opiniilor promovate, fiind trăsătură indispensabilă a gândirii critice.

APLICAŢII

Ce este gândirea critică?

Gândirea critică este preocupată de ceea ce gândeşti sau de felul în care gândeşti?

Gândirea critică este sistematică sau nu?

Ce raport există între aptitudinea de a gândi critic şi libertatea individului?

Ce accepţie are cuvântul “critic” în expresia “gândire critică”?

Care este rolul gândirii critice în examinarea psihologică?

Ce se înţelege prin cuvântul “premisă” şi ce anume se înţelege prin cuvântul “concluzie”?

Orice fel de dezacord implică o contra-argumentare?

Argumentele deductive pot fi nesigure, iar cele inductive sigure?

Următorul text conţine sau nu un argument: “Psihiatrul arătată că persoana consultată de el suferă de o afecţiune psihică şi trebuie internată dacă afecţiunea sa este cronică. Această afirmaţie este însă ridicolă, pentru că procedând astfel, este afectată demnitatea acelei persoane.”

Dacă textul paragrafului conţine un indicator de premi-să înseamnă că ceea ce urmează acestuia este concluzia unui argument?

Dacă în text apare un indicator de concluzie rezultă că el conţine un argument?

Dacă textul nu conţine un indicator reiese că el nu conţine un argument?

Arătaţi dacă enunţurile formulate de A şi B pot fi simul-tan adevărate sau false şi explicaţi pe scurt soluţia voastră:

A: Masivul muntos cel mai întins este situat în Europa

B: Greşeşti, în Asia se află cel mai întins masiv muntos

A: Cel mai înalt vârf din Bucegi are minim 2514 m.

B: Greşeşti, cel mai înalt vârf din Bucegi are maxim 2514 m.

A: Psihologia face parte din clasa ştiinţelor umaniste

B: Psihologia face parte din categoria ştiinţelor naturii

33

A: Psihologia este un demers teoretic asupra conştiinţei

B: Psihologia este un demers practic asupra conştiinţei

Precizaţi raportul dintre identitate logică şi egalitate matematică

Ce legătură există între aptitudinea psihologică de autoidentificare şi identitatea logică

Ce raport există între forma logică şi conţinutul raţionării?

II. Logica şi Psihologia

Psihologia

S-a constituit ca disciplină autonomă în ultimele decenii ale secolului al 19-lea, deşi începând din antichitate şi mult după aceea s-au conturat dife-rite preocupări de psihologie, dar în alte domenii (filosofie, medicină, literatură)

De pildă, filosofi precum Aristotel (384-322 î.Hr.) sau ulterior John Locke (1632-1704) au tratat şi teme psihologice.

Concentrarea cercetărilor de psihologie a presu-pus sedimentări treptate, care au condus mai târ-ziu la o disciplină de sine-stătătoare.

La început, autonomia psihologiei s-a conturat prin apariţia investigaţiilor de psihologie experi-mentală, datorate la doi mari savanţi.

William James (1842-1910) a realizat în 1875 primul experiment psihologic la Universitatea Harvard (SUA) şi a militat pentru autonomia psi-hologiei

Willhelm Wundt (1832-1920) a fondat în 1879 la Universitatea din Leipzig (Germania) primul la-borator de psihologie experimentală din lume, dar a exagerat rolul psihologiei în studiul corecti-tudinii raţionării umane.

Granville Stanley Hall (1844-1924) a fost un reputat savant american care s-a remarcat prin multe contri-buţii aduse la conturarea psihologiei actuale:

(1) A publicat un impresionant număr de studii de psi-hologie

(2) A promovat folosirea chestionarelor în psihologie

(3) A înfiinţat în 1883 laboratorul de psihologie de la John Hopkins University (SUA)

(4) În 1877, a înfiinţat revistele American Journal of Psychology şi Pedagogical Seminary (ultima devenită, din 1893, Journal of Genetic Psychology).

(5) A fondat în anul 1892 APA (American Psychological Association)

Deşi din acest moment, psihologia se afirmă tot mai accentuat ca domeniu specific de investigaţii şi multă vreme cercetările sistematice de psihologie au fost revendicate de medici specializaţi în neuro-logie sau psihiatrie implicaţi în vindecarea afecţiu-nilor psihologice.

34

Acesta situaţie explică apariţia şi propulsarea de către medici, a unor orientări din psihologie

De exemplu, Sigmund Freud (1856-1939), care era medic, a pus bazele psihanalizei, orientare psiholo-gică de mare audienţă chiar astăzi, inclusiv prin promovarea unor tehnici de psihoterapie.

Logica

Devine disciplină de sine-stătătoare încă din an-tichitate, ca studiu sistematic al argumentării, iar

prima lucrare de logică ştiută este datorată lui Aristotel (384-322 î.Hr.) şi a fost numită de urma-şii săi „Organon”, care înseamnă “instrument”

La jumătatea secolului al 19-lea, folosirea limba-jului simbolic de inspiraţie algebrică, s-a soldat cu o dezvoltare şi o ramificare fără precedent: au apărut numeroase logici noi, după unii autori peste 40 de discipline logice relativ distincte.

O parte importantă din noile logici sunt dedicate stu-diilor formale ale raţionamentului, de pildă, logica matematică studiază raţionarea din matematică, iar logica simbolică raţionarea filosofică.

Alte logici noi abordează diferite domenii deschise spre aplicaţii: logica deontică studiază normele, iar logica erothetică studiază întrebările.

Gândirea critică apărută prin 1940 şi a orientat ferm logica spre practica raţionării, iar ca atare a condus la o nouă perspectivă asupra ideii de raţionament şi la studiul procedurilor obişnuite de raţionare umană din diferite domenii, inclusiv cele din psihologie.

Psihologismul

Fondatorul psihologiei experimentale, Wilhelm Wundt, a iniţiat psihologismul, adică o orientare extremistă care a făcut carieră în faza apariţiei şi a evoluţiei iniţiale a psihologiei ca ştiinţă, dar această viziune greşită a fost umbrită de exagerări privitoa-re la rolul psihologiei în studiul raţionării.

Psihologismul a avut rădăcini în filosofia empiristă din secolul al 17-lea (la J. Locke, de exemplu) şi pre-tindea că psihologia este singura disciplină care poate dezvălui felul în care gândesc şi trebuie să raţioneze oamenii.

Legat de natura şi rolul exigenţelor logice de ra-ţionare, Wilhelm Wundt susţinea, de exemplu, că ele sunt legi pur psihologice:

Spunea că principiul necontradicţiei dovedeşte clar că “oamenii nu pot gândi contradictoriu”.

(2) Susţinea că studiile de logică n-au nici un fel de relevanţă pentru prezentarea realistă a raţionării

(3) Afirma că studiile de logică trebuie substituite total de cele de psihologie.

35

(4) Pretindea că psihologia experimentală este sin-gura disciplină aptă să studieze eficient gândirea şi corectitudinea raţionării.

Unele din aserţiunile psihologismului sunt va-labile într-o oarecare măsură în cazul raţionării individuale bazată pe simţul comun sau în situa-ţia unor afecţiuni psihice ori a unor defecte mo-rale.

Wundt a crezut că şi-a găsit adepţi în filosofie, la Friederich Nietzsche (1844-1900) şi în litera-tură la Felix Ed. Dostoievski (1821-1881).

În acest fel, W. Wundt și-a imaginat că există unii filosofi şi scriitori care au oferit suport psi-hologismului și a scris chiar o carte de logică în trei volume.

Logicismul

Este o altă orientare extremistă relativ veche şi a apărut ca reacţie la psihologism de pe poziţia filo-sofiei şi a logicii formale (Edmund G. Al. Husserl, 1859-1938)

În această ordine de idei, logicismul arăta că:

(1) Logica nu se ocupă de gândirea individuală şi de manifestările concrete ale ei, ceea ce este greşit.

(2) Logica studiază forme şi legi logice pur formale de care ar depinde tacit raţionarea umană, fără a fi influenţate de felul în care sunt înţelese şi valorifi-cate de fiecare individ în parte

Relativ la eliberarea logicii de sub imperiul psi-hogismului, Gottlob Frege (1848-1925), preocu-pat să explice raţionarea matematică cu mijloa-ce logice, sublinia că teorema lui Pitagora este aceeaşi pentru toţi oamenii şi nu se modifică în funcţie de competenţele şi de experienţa de viaţă a oamenilor, de timpul în care ei trăiesc sau de limba pe care o vorbesc

El pretindea că aceeaşi situaţie corespunde şi formelor logice: deşi sunt inerente minţii uma-ne, felul în care sunt folosite de către fiecare individ este de competenţa psihologiei

În accepţiunea sa generală, logicismul a fost o în-cercare eşuată de a defini raţionarea matematică doar cu ajutorul instrumentelor logice.

Raportat la psihologie, el a reprezentat o reacţie la psihologism şi în această calitate, logicismul a ple-cat de la ideea că logica formală nu studiază felul în care gândesc oamenii, ci felul în care trebuie să evaluăm argumentele produse de ei.

Logicismul a exagerat autonomia logicii şi a con-ceptelor logice faţă de gândirea umană şi a consi-derat că logica este “ştiinţă formală pură”, inde-pendentă de raţionarea umană individuală.

Concluzii

Psihologismul şi logicismul sunt poziţii extreme ero-nate, la care s-a renunţat de mult, dar unii nu le-au abandonat nici astăzi total.

36

Logica şi psihologia sunt discipline distincte, între care trebuie să existe relaţii de cooperare, fapt con-firmat astăzi de psihologia cognitivă.

Este adevărat că în cazuri individuale întâlnim şi ma-nifestări iraţionale (atitudini, comportamente etc.), dar ele nu sunt un ideal al existenţei umane.

Cunoaşterea lor şi a cauzelor care le provoacă este de competenţă psihologiei, dar ea nu se poate face într-o manieră iraţională (Gh. Enescu, 1932-1997)

Logica propune un criteriu indispensabil oricărui om, indiferent de nivelul competenţelor sale pen-tru a diferenţia cât mai bine între concluzii adevă-rate, îndoielnice sau inacceptabile şi a stabili dife-renţa între o simplă opinie şi o certitudine.

Cultura logică ne permite să nu confundăm o teo-rie cu o ipoteză despre explicaţia unui fenomen ce ne intrigă.

Gândirea critică îi permite savantului sau chiar in-dividului obişnuit să verifice şi să evalueze corect calitatea propriilor lui argumente sau a celor pro-puse de alţii.

Cercetările de logică asupra argumentării au propulsat progresul psihologiei prin perfecţiona-rea metodelor de cercetare implicate în investiga-ţiile experimentale şi în generalizarea acestora

Prin rezultatele obţinute în studiul întrebărilor, al construcţiei şi aplicării chestionarelor etc., dar şi

pentru evaluarea corectă a explicaţiilor de specia-litate, inclusiv prin apariţia unor noi orientări în psihologie: psihologia cognitivă.

Ambele, noua logică a argumentării şi psihologia cognitivă stau la baza gândirii critice actuale.

Psihologia cognitivă

A pus într-o lumină nouă, mai profundă, raţiona-rea umană şi a dovedit că raţionarea este legată şi de alte procese psihice (atenţie, emotivitate, voin-ţă etc.).

A dovedit că abaterile de la exigenţele logice se petrec, de regulă, la nivelul gândirii individuale um-brită de interese sau lipsită de competenţe

Că o raţionare lipsită de educaţie logică se bazea-ză pe simţul comun, pe rezultatele experienţelor trăite şi că ea conduce adesea la concluzii ori păreri greşite, care nu sunt excluse nici la mulţi savanţi.

Psihologia cognitivă şi analiza sociologică au subli-niat că astfel de abateri se datorează presiunii exer-citate asupra raţionării individuale de factori care o împiedică să raţioneze corect şi care apar şi în situ-aţii mai elevate, cum ar fi diferite idealuri, interese, norme morale, obiceiuri etc., ce sunt proprii fiecărui individ, dar predominant politicienilor demagogi.

37

Rezultatele psihologiei cognitive actuale au sugerat totodată edificarea a noi discipline: gândirea critică, logicile relevanţei, cele autoepistemice, cele bayesi-ene şi altele.

Noile preocupări din psihologie, logică şi IA, la care s-au asociat şi alte discipline, au propulsat apariţia unor noi cercetări şi aplicaţii de strictă actualitate, cum ar fi “logica nemonotonică”.

Acest nou tip de preocupare se apropie de gân-direa critică şi are în vedere construcţia unui nou tip de calculatoare.

S-a conturat pregnant domeniul ştiinţelor cogni-tive şi al neuroştiinţelor şi au condus la noi apara-te de investigare psihologică, care au deschis po-sibilitatea vindecării unor maladii considerate până de curând ca incurabile.

Locul gândirii critice în formarea psihologilor es-te impus, în general, de progresele înregistrate în vremea din urmă în practica şi în cercetarea ştiin-ţifică, dar şi de noua perspectivă interdisciplinară asupra creierului, a gândirii şi a comportamentu-lui uman.

Gândirea critică din psihologie a permis dezvol-tarea psihoterapiei şi identificarea originii unor maladii psihice a căror sorginte era până recent necunoscută, a făcut posibile noi instrumente şi explicaţii de care beneficiază astăzi tratamentul afecţiunilor psihice.

Gândirea critică nu insistă excesiv pe diferenţa for-mală dintre raţionare deductivă şi inductivă, întrucât ia în considerare orice informaţie nouă care poate afecta concluzia oricărui argument, chiar dacă nu in-firmă validitatea lui formală.

Gândirea critică este semnificativă în orice domeniu al ştiinţei şi este o disciplină extrem actuală şi pentru psihologi, cărora le este necesară atât pe plan teore-tic, cât şi la nivelul aplicaţiilor specifice.

În gândirea critică se reîntâlnesc logica argumentă-rii şi psihologia cognitivă, după ani în care logica for-mală şi vechea psihologie s-au confruntat adesea.

Pe de altă parte, studiile actuale de psihologie nu mai pot neglija noile realizări din gândirea critică şi din IT (raţionarea nemonotonică) şi din logicile apli-cate ori cele din alte domenii, cum ar fi semantica sau pragmatica.

Psihologia actuală nu poate neglija progresele înre-gistrate de IA, de investigaţiile cognitiviste, din biolo-gie sau din neurologie etc. şi nici metodologia de cercetare care presupune criterii logice relevante, printre altele în alcătuirea chestionarelor.

Psihologii de azi nu au de ce să se teamă de aseme-nea domenii, la a căror apariţie chiar ei au avut o contribuţie aparte.

Dincolo de aceasta, după cum subliniază Philip N. Johnson-Laird, reputat psiholog contemporan, în prezent profesor la Universitatea Princeton (SUA)

38

În raţionare, scria el, nu putem evita procedurile logice şi nici argumentele, întrucât ele sunt impli-cate în construirea planurilor şi în evaluarea acţiu-nilor întreprinse de noi şi sunt indispensabile în stabilirea consecinţelor presupunerilor noastre.

Exigenţele corectitudinii logice nu pot fi evitate în definire, în clasificare, în formularea regulilor, în negocieri şi nici în evaluarea probelor (a dovezilor)

Competenţele în domeniile logicii argumentării şi a prescripţiilor gândirii critice sunt indispensabile, susţinea Philip N. Johnson-Laird, pentru a urmări cu pricepere argumentele altcuiva.

Ele sunt necesare pentru alege şi a decide în cu-noştinţă de cauză între teorii şi explicaţii concuren-te şi a rezolva problemele care ne intrigă ori a sta-bili valoarea concluziilor sau a soluţiilor la care am ajuns.

Eludarea sistematică a gândirii critice, afirma el, ne va conduce, fără să vrem, într-o lume lipsită de ştiinţă, de legi, de tehnologie, de convenţii sociale şi de cultură.

Dacă totuşi dorim să contestăm toate acestea, spu-nea Philip N. Johnson-Laird, reamintindu-ne aici afir-maţiile lui Aristotel, vom fi obligaţi să apelăm la infe-renţe şi să dovedim validitatea lor şi adevărul con-cluziilor obţinute.

Explicaţia este simplă: studiul gândirii critice asigu-ră maturitate şi chibzuinţă deciziilor, soluţiilor şi ho-tărârilor noastre sau celor spre care tindem.

Cu alte cuvinte, pentru eventualele noastre eşecuri nu trebuie să acuzăm logica sau gândirea critică: fa-brica de bisturie nu eliberează certificate de garanţie pentru operaţiile realizate de marele chirurg cu aju-torul lor, spuneau M. Cohen şi E. Nagel.

APLICAŢII

(1)Logica studiază condiţiile corectitudinii argumentelor, adică validitatea raţionării şi, spre deosebire de psiholo-gie, nu e preocupată de cei care au produs argumentele şi nici de efectele acestora asupra altor persoane

(2)Indiferent de ramurile ei, psihologia este disciplina ce se ocupă de legile de raţionare

(3)Raţionarea umană este obiect de studiu şi pentru logică şi pentru psihologie

(4)Există adevăruri logice ce nu depind de comportamen-tul unuia sau altuia

(5)Între logică şi psihologie nu există nici un fel de relaţie de colaborare

III. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI ANALIZA LIMBAJULUI

Gândire şi Limbaj

Gândirea umană se produce printr-un tip oarecare de limbaj, de care ea depind total ideile şi simţirile noastre pot fi exprimate ori comunicate altcuiva doar prin cuvinte sau prin gesturi

Acestea pot fi conştientizate şi înţelese de interlo-cutorul nostru doar printr-o formă de limbaj, întru-cât fără limbaj, comunicarea n-ar fi nicicum posibilă

39

Orice formă de limbaj are autonomie relativă faţă de gândurile şi stările afective redate cu ajutorul lui, iar producerea şi exprimarea lor dispune de o auten-tică varietate de limbaje verbale sau neverbale.

Ce este limbajul?

Definiţie: Limbajul este un sistem de semne şi de reguli privitoare la felul în care ele pot fi com-binate şi folosite pentru exprimarea gândurilor şi a stărilor sufleteşti

Această definiţie generală este corectă şi întru-totul admisibilă, deoarece ne permite:

Evitarea controverselor datorate majoritar per-spectivelor diferite asupra limbajului (lingvistice, filosofice, psihologice etc.)

Interpretarea corectă a raporturilor dintre lim-baj şi alte produse ale minţii sau subiectivităţii

Alcătuirea limbajului uman

Limbajului uman are următoare componenţă:

1. Vocabularul sau lexicul, este format din totalita-tea semnelor specifice acelui limbaj.

2. Gramatica, cuprinde totalitatea regulilor după care sunt combinate semnele proprii limbajului.

Această structură reiese din definiţia dată iniţial limbajului, iar gramatica oricărui limbaj este studi-ată de filologi sau de specialiştii în domeniu.

Obs. Gândirea critică în general, nu doar cea din psihologie, analizează însă doar cuvintele şi expres-iile care alcătuiesc structura vocabularului, numite după cum s-a spus “semne” ale limbajului.

Exemple de semne

Trecând peste faptul că numele “semn” este folo-sit cu mai multe înţelesuri, menţionăm că semnele care intră în componenţa limbajului sunt de două feluri şi diferă după limba căreia îi aparţin, astfel:

(1)Totalitatea semnelor verbale sunt listate în dicţi-onarul explicativ şi alcătuiesc limbajul numit “ver-bal” întrucât el cuprinde toate cuvintele, iar împre-ună gesturile formează limbajul natural specific vorbitorilor unei limbi date.

Dacă ni se cer exemple de semne ale unei limbi naturale, indicăm cuvinte, expresii sau gesturi.

Deci, limbajul uman, considerat la nivel general, este alcătuit din două feluri de semne:

(i) Semne verbale, ce sunt cuvinte sau expresii, lis-tate în dicţionarele explicative ale fiecărei limbi;

40

(ii) Semne neverbale, care cuprinde diferite gesturi, mimică, lumini colorate ori albe, sunete produse cu fluiere ori sirene, mişcări sau amplasări de stegule-ţe etc., care pot fi descrise prin semnele verbale.

Semnele neverbale sunt specifice limbii naturale folosită de un anume popor, nu sunt incluse total în dicţionarul ei explicativ, dar pot fi definite prin semnele verbale.

Componenţa semnului

Indiferent de tipul de limbă, orice semn ca parte a sa, este alcătuit din trei elemente:

Substratul material: fenomen fizic perceptibil, fo-losit ca suport pentru exteriorizarea şi comunicarea înţelesului unui semn (o idee sau o reacţie afectivă)

Sensul: fenomen de conştiinţă (idee sau stare su-fletească), numit “sens” ori “înţeles” al semnului

Regula de semnificaţie: norma ce cere ca un anu-me sens să fie redat de un anume substrat material.

Precizare: Semnul este unitatea acestor trei compo-nente care sunt, totodată, criterii de bază pentru clasificarea semnelor, a vocabularelor şi a limbajelor

(1) Substratul material al semnului este un feno-men fizic accesibil simţurilor, produs intenţionat de autorul semnului, ca suport material al mesajului său destinat unui ipotetic interlocutor, facilitându-i aces-tuia perceperea ideii sau a stării afective care i-a fost comunicată.

În lipsa suportului material gândurile ori stările afe-ctive ale cuiva nu pot fi comunicate altcuiva şi nici în-ţelese de acesta.

Deci, substratul material este componentă indis-pensabilă a semnului şi este total diferită de orice alt fenomen material, care ar fi numit “semn”.

În cazul limbajul verbal, substratul material al semnului constă din sunete dublu articulate folo-site pentru pronunţarea cuvintelor ori de litere utilizate în scrierea lor

Obs. În cazul unui limbaj scris special, cum este limbajul Braille dedicat nevăzătorilor, rolul de substrat material al semnului revine altor feno-mene perceptibile senzorial.

În cazuri speciale, se recurge la gesturi, sunete etc., care sunt semne neverbale, dar sunt accesibile tot senzorial

Substratul material al semnului şi simptomul stării de fapt

Simptomul unei stări de fapt este fenomen fizic ori psihic, nu totdeauna perceptibil sau direct sesizabil (detectabil)

41

Simptomul este efectul unor cauze specifice fenome-nelor naturale fizice sau psihice, independente de con-ştiinţa sau de voinţa umană

Uneori, simptomul a fost produs de o persoană, dar cu scopul de a atrage atenţia cuiva asupra a ceva şi nu pen-tru a-i comunica o informaţie.

Obs. Deşi simptomul este numit greşit “semn”, el nu fa-ce parte din limbaj, întrucât nu are menirea să exprime o idee sau o stare afectivă.

Exemple de simptom al unei stări de fapt:

(1) Creşterea temperaturii în cazul unei boli infecţioase

(2) Revenirea rândunelelor primăvara

(3) Teama de a călători cu avionul

(4) Incapacitatea cronică de reamintire (amnezia)

(5) Absenţa capacităţii de orientare spaţială şi temporală

(6) Oboseala accentuată

(7) Agresivitatea

(8) Agorafobia

(9) Lătratul câinelui la apropierea cuiva necuno-scut

Simptomul este efectul unei cauze, adică face parte dintr-o relaţie cauzală care se produce independent de voinţa subiectului, numai când sunt îndeplinite anumite condiţii, indiferent de intenţiile lui.

Repetarea anumitor evenimente doar ne orientează atenţia asupra cauzei care a provocat ceva, ceea ce în-seamnă că acestea.

Deseori repetarea simptomului favorizează confuzia lui cu semnul, ceea ce este greşit pentru că simptomul este legat cauzal de apariţia unui eveniment indepen-dent comunicare şi chiar dacă trimite la un cuvânt cei doi termeni – simptom şi semn – nu sunt niciodată sinonimi sau identici.

Exemple de evenimente cu statutul de simptom

- declinul capacităţii de reamintire este efectul unei disfuncţii psihice, care este cauza amneziei

- identificarea corectă a relaţiilor dintre mijloace şi scopuri este un simptom şi, ca atare, este provocat de acuitate subiectivă, de inteligenţă drept cauză

- prezenţa unei boli infecţioase este cauza creşterii temperaturii care este simptomul, adică efectul: starea deficitară de sănătate

- primăvara, încălzirea vremii şi creşterea duratei zilei este cauza care a determinat venirea rândune-lelor, iar venirea lor este doar efectul creşterii tem-peraturii şi a luminii naturale.

42

Deosebirea dintre simptom şi semn

Reprezintă afecţiunea psihică sesizată de psiholog şi îi arată că pacientul suferă de o anomalie (cauza) care a provocat acea manifestare psihică.

Ca şi în medicină, termenul simptom are înţelesul de manifestare fizică a unei maladii somatice ori psihice

În psihologie şi în psihoterapie se înţelege că ceea ce relatează pacientul ori manifestările lui ar putea fi un simptom ce îl duce pe psiholog să descopere cauza ce a provocat ce afecţiunea sau comportarea pacientului, iar astfel, simptomul poate fi gândit ca o reacţie individuală.

În practica medicală, prin “simptom” medicul în-ţelege maladia de care suferă pacientul şi el presu-pune că ar fi prezentă o cauza fizică care provoacă acel simptom.

Tratamentul prescris de medic urmăreşte elimina-rea cauzei care a provocat apariţia simptomului, adică a dus la maladia constatată de el.

Pentru a identifica cât mai exact boala (cauza) sau remediul recomandat, medicul recurge adesea la un examen de laborator.

În psihologie şi în psihoterapie “simptomul” este afecţiunea psihică a unui pacient, iar cauza lui tre-buie identificată.

Efectul psihologic este prin excelenţă individual deşi cauza care l-a provocat este în mare aceiaşi şi la alţi indivizi, dar efectul ei este parţial diferit de la un individ la altul, cel puţin ca intensitate.

Manifestarea afecţiunii psihice (efectul) poate fi influenţată de particularităţi ale persoanei, de starea sa fizică şi psihică ori de tipul activităţii sale

Deşi, abordarea psihologică a simptomului nu este străină de practica medicală, ea are şi particu-larităţi semnificative.

La nivel general, simptomul nu este gândit ca fiind o manifestare exclusiv umană ori ca legat neapărat de “tulburări fizice” sau “psihice” ale unui individ.

La nivel general, simptomul este considerat ca un fenomen propriu oricărei forme de existenţă, ma-terială sau ideală, adică drept un efect care, pe baza competenţelor noastre, ne îndreptă atenţia spre cauza lui, adică spre fenomenul ce l-a provo-cat pe baza unor legături cauzale.

Deseori, cauza care a provocat simptomul nu de-pinde de voinţa ori de intenţiile unei persoane nor-male care, eventual şi-a dat seama de existenţa ei

Suplimentar, semnul este totdeauna un element al limbajului verbal uman folosit în comunicare

Spre deosebire de simptom, semnul este totdeau-na un produs exclusiv uman, iar producerea semnu-lui presupune cu necesitate intenţia celui care l-a produs.

43

Deci, semnul este componentă a limbajului, are un înţeles şi trebuie probabil comunicat altui om.

Oricare din aceste particularităţi nu sunt proprii simptomului, pentru că este el independent de voin-ţa sau intenţia oricărui om

De exemplu, lătratul câinelui este un simptom, adi-că doar efectul produs de o cauză, respectiv, de ceva care l-a făcut pe acel câine să latre

Structura semnului: substratul material, sensul şi regula de semnificaţie

Sensul sau înţelesul unei construcţii lingvistice co-incide cu o idee sau o stare afectivă, care s-au năs-cut în mintea autorului semnului ori au fost trăite de el şi lui îi corespunde un potenţial substrat ma-terial, prin care este perceput de altcineva.

Cel care a înţeles ideea sau starea afectivă ce i-au fost transmise, le-a perceput prin intermediul subs-tratului material cu ajutorul unei reguli de semni-ficaţie.

Să notăm că în lipsa acestor trei părţi ale a sem-nului nu există nici semn, nici limbă şi nici comuni-care.

După cum s-a precizat, sensul sau înţelesul este o componentă indispensabilă a semnului, iar în absen-ţa oricărui înţeles nu se poate vorbi nici despre semn şi nici despre limbă, ca mijloc de comunicare.

Putem produce construcţii lingvistice de tipul celor obişnuite, dar lipsite de sens, de pildă construcţia:

Pirotii caruleaza elatic

Dacă absolut nimeni nu poate atribui cât de cât un înţeles acestei bizare construcţii lingvistice, ea poate fi considerată o formă necunoscută de limbă, deşi seamănă destul de bine cu aşa ceva, întrucât poate fi analizată gramatical.

Sensul unui semn îi conferă acestuia calitatea de denumire sau de calificare a ceva material ori ideal, care ar fi denotatul sau referentul semnului dintr-o realitate subiectivă sau fizică.

Între semn şi denotat, mai ales în cazul limbajului natural, nu există o relaţie de felul: un singur semn - un singur denotat.

Dacă se modifică sensul semnului, se schimbă şi de-notatul său, chiar dacă substratul material al semnu-lui pare că nu s-a schimbat deloc.

Ca atare, identificarea corectă a sensului unui semn (cuvânt) este vitală pentru eficienţa comunicării.

A treia parte a semnului este regula de semnifi-caţie care este o prevedere sau o normă şi ne cere să acordăm un anumit înţeles unui substrat material produs sau recepţionat de noi.

44

Descoperirea regulii de semnificaţie specifică oricărui semn este indispensabilă pentru identi-ficarea sensului exact al unui semn.

Un limbaj formal sau natural devine inutilizabil dacă nu putem descoperi ori intui regulile lui de semnificaţie proprii semnelor sale: limbajul îşi pierde calitatea de a fi principal instrument de comunicare sau de pricepere.

În principiu, există două feluri de reguli de semni-ficaţie:

(a) Cele implicite, sunt specifice limbilor naţionale şi s-au sedimentat treptat, precum tradiţiilor şi obi-ceiurilor comunităţii ce foloseşte acea limbă, fără a fi însă conştientizate de fiecare dată de cunoscăto-rii unei limbi naţionale atunci când o folosesc.

(b) Cele explicite, sunt proprii limbajelor artificiale şi au fost inventate odată cu limbajul căruia îi sunt specifice, dar este necesar să fie clar conştientizate de fiecare dată când este folosit sau învăţat limba-jul artificial.

Deci semnul este un fenomen perceptibil produs de un aparat special sau de o persoană, care poartă o in-formaţie, adică un gând sau o stare afectivă năs-cute în mintea sau trăite de cel care a produs subs-tratul material sau de cel care l-a sesizat.

Legătura dintre substratul material (fenomen ma-terial perceptibil) şi înţelesul semnului (fenomen su-biectiv) presupune cel puţin o regulă de semnifica-ţie.

Definiţie: semnul este un fenomen perceptibil sen-zorial de care este legat un înţeles în conformitate cu cel puţin o regulă de semnificaţie

Principalele tipuri de limbaj şi criteriile de departajare între ele

Mai întâi, după substratul material al semnului di-ferenţiem două tipuri de limbaj, verbal şi neverbal:

(1) Limbajul verbal, este principala formă de limbaj natural şi, în principal, este alcătuit din cuvinte scri-se sau rostite numite “semne verbale”şi este pro-prie fiecărei limbi naţionale.

În cazul scrierii, substratul material al semnelor coincide cu combinaţii ori succesiuni de grafeme, iar la cele rostite, substratul material al semnelor coincide cu sunete dublu articulate, numite şi “foneme” şi sunt proprii fiecărei grafeme.

Limbajul neverbal se caracterizează prin aceea că substratul material al semnelor sale sunt diferite fe-nomene accesibile, cum s-a precizat, ar fi:

- sunete produse cu diferite instrumente

- culori sau semnale luminoase, eventual colorate

- gesturi sau modificări de mimică

- poziţionări sau mişcări de steguleţe

- forme grafice amplasate pe panouri (cum sunt, de pildă, semnele de circulaţie) ş. a.

45

Parte dintre acestea aparţin unui limbaj natural ne-verbal (de pildă, înclinarea capului pentru a exprima acceptarea sau respingerea a ceva).

Limbajul verbal este alcătuit dintr-un număr mare de semne şi, în plus, pentru fiecare element din vocabularul său are multiple înţelesuri.

El se remarcă printr-o mare capacitate de nuan-ţare şi printr-o flexibilitate deosebită, iar datorită acestor calităţi poate fi folosit pentru descrierea şi analiza limbajul neverbal, dar şi pentru a pre-zenta diferite idei sau sentimente.

Uneori diversitatea înţelesurilor şi a nuanţărilor

poate fi şi o sursă de ambiguităţi şi confuzii pri-vind folosirea corectă a unor cuvinte sau expresii.

În schimb, limbajul neverbal este mult mai sărac decât cel verbal în ceea ce priveşte elementele din care este alcătuit

- mai exact, conţine un număr mult mai mic de semne sau de înţelesuri pentru acelaşi semn

Cu toate acestea, limbajul neverbal este de mul-te ori indispensabil pentru exprimarea unor idei sau îndemnuri speciale prin intermediul limbaju-lui verbal, întrucât

- sporeşte considerabil plasticitatea exprimării şi a comunicării prin intermediul limbajul verbal

În al doilea rând, după sensul (înţelesul) semnului, distingem alte două feluri de limbaj: limbajul obi-ect şi metalimbajul, diferenţiate după referinţa sau semnificaţia lor şi după gradul lor de generalitate.

Astfel, limbajul obiect este considerat un limbaj de ordin 0, întrucât îi corespunde un nivel minim de generalitate, întrucât el se referă la ceva aflat în imediata apropiere a limbajului, deoarece, prin în-ţelesul lor, cuvintele sau enunţurile lui vizează exclusiv obiecte, proprietăţi ori relaţii, materiale sau ideale aflate, de regulă, în realitatea imediată fizică ori subiectivă.

De exemplu, enunţurile specifice limbajului obiect au un grad de generalitate redus şi ne relatează ceva des-pre obiecte sau proprietăţi aflate imediat în afa-ra sa, care sunt numite “denotatul” sau “referentul” lui şi au un caracter empiric.

De pildă, dacă cineva pronunţă enunţul “plouă”, iar acesta face parte din limbajului obiect, întrucât de-notatul lui coincide cu starea vremii, cu un fenomen de natură meteorologică.

Prin urmare, cu ajutorul acestui enunţ, cel care l-a pronunţat s-a raportat la un fenomen obiectiv, care există în afara oricărei forme de limbaj.

Pe de altă parte metalimbajul este mai general şi se referă la enunţurile limbajului obiect, faţă de care poate fi numit “limbaj de ordin ≥1”.

Propoziţiile lui au ca denotat elemente specifice limbajului inferior lui ca grad de generalitate.

46

Dacă propoziţia “Plouă” se referă la starea vremii, propoziţii ca “Într-adevăr plouă” sau “Este adevă-rat că plouă” nu se referă la starea vremii de afară, ci ne spune că propoziţia “Plouă” este adevărată.

Eludarea distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj poate conduce la grave erori de înţelegere sau de comunicare, la antinomii semantice

De exemplu, să presupunem că o persoană declară: „Eu mint” şi în mod firesc, se pune întrebarea dacă persoana în cauză spune un adevăr sau minte?

La această întrebare există doar două răspunsuri posibile:

- Dacă admitem că ceea ce spune este adevărat, rezultă că ea minte

- Dacă admitem că minte, înseamnă că ea spune un adevăr.

Prin urmare, am ajuns la o situaţie “paradoxală”: când admitem că spune adevărul conchidem că minte, iar dacă considerăm că minte conchidem că spune adevărul.

Din acest exemplu reiese diferenţa limbaj – metalim-baj care arată clar că enunţurile de forma “este adevă-rat că …”, respectiv, “este fals că …” nu vizează fapte însă se referă exclusiv la propoziţii, nu şi la stările de fapt vizate de ele sau la caracterul celui care a expri-mat enunţul “Eu mint”.

Cu alte cuvinte, stările de fapt sunt calificabile ca exi-stente sau inexistente, ca favorabile sau nu, dar nicio-dată ca fiind adevărate sau false.

În concluzie, pentru a evita asemenea erori de înţe-legere sau comunicare, reiese importanţa majoră a stabilirii sensul semnelor şi al propoziţiilor cu care operăm şi nivelul lor de generalitate.

După regula de semnificaţie a semnului, distingem alte două feluri de limbaj:

1. Limbajul natural, care s-a format treptat, împre-ună cu regulile lui de semnificaţie şi s-a constituit pe parcursul istoriei comunităţii care foloseşte acel limbaj şi s-a sedimentat treptat în acelaşi fel cu obi-ceiurile, tradiţiile şi cutumele acelei comunităţi.

Limbajul natural există sub forma limbilor naţio-nale în al căror vocabular intră atât semne verbale, cât şi semne neverbale.

Obs. Începuturile acestor semne (verbale şi never-bale) se pierd de fapt în negura timpurilor.

2. Limbajele artificiale sunt inventate odată cu re-gulile lor de semnificaţie la o anumită dată sau în-tr-o perioadă ce ar putea fi precizată relativ precis, întrucât ele au fost produse de o persoană sau de o instituţie pentru a servi unor scopuri speciale de economicitate şi exactitate, ori unor destinaţii spe-ciale practice sau teoretice aparte.

În această situaţie sunt limbajele Morse, Braille, notele muzicale, semnele de circulaţie, limbajele formale ale matematicii, ale logicii sau ale chimiei.

Obs. Limbajele artificiale sunt indispensabile, pen-tru că în lipsa lor nu se poate comunica şi nici pro-gresa în acele domenii.

47

Limbajul simbolic este un tip de limbaj artificial, cum ar fi cel folosit pentru redarea formelor logice, în care literele împrumutate din limbajul obişnuit au dobân-dit un alt rol

Limbajul ştiinţei a mers mai departe şi astăzi include

un alfabet artificial propriu, necesar redării exacte a ideilor prin formule, scheme grafice şi reguli formale cu ajutorul cărora sunt manipulate simbolurile, iar ast-fel în ştiinţă s-a conturat un vocabular formal.

Vocabularul formal al ştiinţei, inclusiv cel al psiholo-giei contemporane, conţine cel puţin două feluri de simboluri: variabile şi constante, în parte provenite din alte domenii.

Mai precis, variabilele sunt simboluri artificiale ce corespund unei clase de cel puţin două elemente şi sunt valori posibile pentru acestea.

De exemplu, în formulele folosite pentru termenii argumentatelor, adică cei din premise şi concluzii, iar literele A şi B au statutul de variabile de termeni şi sunt destinate descrierii structurii unei inferenţe.

La fel, literele p şi q au rol de variabile propoziţio-nale, iar în locul lor, dacă vrem, pot fi puse enunţu-ri declarative din limba obişnuită, iar alte simboluri reprezintă valori de adevăr; de pildă, p = plouă şi q = îmi iau umbrela, sau p = 1 şi q = 0.

Simbolurile definite cu o singură semnificaţie, se numesc “constante”.

De pildă, în formulele de mai sus simbolurile 1 şi 0 sunt folosite exclusiv pentru valori de adevăr, iar expresiile “Toţi … sunt …”, “Unii … sunt …”, folosite doar pentru a reda formulele propoziţiilor catego-rice, au statutul de constante.

La fel expresia “Dacă …, atunci …” indică doar operatorul propoziţional numit “condiţional”: Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela, iar linia aflată între premisele şi concluzia unei inferenţe redă “relaţia de conchidere” şi este tot o constantă.

Până acum, pentru a da exemple de variabile şi constante, am apelat cu puţine excepţii, la litere sau expresii proprii limbii române.

În secţiuni mai avansate ale ştiinţei contemporane sunt folosite diferite simboluri special inventate ori împrumutate ca variabile sau constante.

De exemplu, în locul cuvintelor “dacă …, atunci …” dintr-un enunţ condiţional al limbajului obişnuit în logica argumentării sau în matematică se recurge, printre altele, la simbolul “” şi drept consecinţă, formula acestui condiţional devine:

p q

Disciplinele ştiinţifice actuale preiau diferite sim-boluri din logica formală, din gândirea critică, din matematică sau chiar litere din limbajul obişnuit, iar cu ajutorul literelor A şi B gândirea critică din psihologie redă termenii unei propoziţii simple.

48

Pe de altă parte, se spune că o variabilă propozi-ţională poate fi adevărată, iar valoarea ei de adevăr este redată prin cifra “1”, iar faptul că ea ar fi falsă este redat prin cifra “0”.

Un exemplu ar fi şi psihologia de azi care apelează copios la formule şi la simboluri preluate din statis-tica matematică sau din teoria probabilităţilor.

Limbajul simbolic al gândirii critice din psihologie şi necesitatea acestuia

Studiul validităţii argumentelor deductive, al forţei celor inductive, a raporturilor dintre termeni ori pro-poziţii sunt exemple de probleme care n-ar putea fi rezolvate eficient fără apelul la simboluri şi scheme formale şi în plus, n-ar putea fi soluţionate nici des-crierea şi evaluarea eficientă a raţionării din viaţa obişnuită sau din ştiinţă.

Explicaţia este simplă: definiţiile şi clasificările sunt esenţiale pentru metodologia ştiinţifică din psiholo-gie şi n-ar fi posibilă nici analiza limbajului, iar pro-gresul ştiinţei contemporane impune folosirea lim-bajului abstract al simbolurilor.

Este bine stabilit că nivelul de generalitate atins de ştiinţa contemporană autentică presupune utilizarea simbolurilor şi a regulilor cu ajutorul cărora manipu-lează simbolurile.

De fapt, limbajul în general apelează la simboluri şi este asimilat de timpuriu odată deprinderea abilită-ţilor de a scrie, a citi şi a rosti cuvinte ca şi cifrele cu care calculăm veniturile sau literele izolate şi care par de-a dreptul fireşti pentru orice om normal.

În acelaşi timp, scrisul şi lectura contribuie esenţial la progresul capacităţii de gândire şi de exprimare, la perfecţionarea comportamentului individual şi la in-tegrarea socială a individului.

Limbaj natural şi limbaj artificial

Limbajul natural are un număr mai mare de sem-ne decât cel artificial, datorită şi el dispune de cali-tăţi considerabile de nuanţare, flexibilitate şi su-gestibilitate, fiind ajutat în comunicare şi de sem-nele neverbale proprii lui.

Multe semne ale limbajului natural pot fi folosite cu mai multe înţelesuri, aceasta având şi un efect negativ, întrucât implică inexactitate şi ambiguitate în comunicare, mai ales la cei lipsiţi de cultura ne-cesară.

Pe de altă parte, limbajul natural nu are suficientă generalitate pentru a reda cu acurateţe orice rezul-tat ştiinţific.

Cu toate acestea vocabularul limbajului natural are şi calităţi pozitive, cum ar fi acela că multe cu-vinte sau expresii lingvistice dispun de capacitatea de a transmite trăiri şi sentimente, dar şi de aceea de a nuanţa ideile, de a face comunicarea inter-umană mai plastică şi mai influentă.

49

Printre valenţele pozitive ale limbajului natural, nu putem neglija faptul că operele literare valoroa-se sunt redate cu ajutorul cuvintelor din vocabula-rul limbajului natural sau faptul că lucrările ştiinţifi-ce extrem de riguroase nu pot evita total folosirea limbajului verbal, ca parte a limbajului natural.

În aceste condiţii, limbajul artificial exprimă econo-mic şi extrem de precis informaţiile, fiind adecvat re-dării unui grad înalt de abstractizare, propriu ştiinţe-lor avansate, fiind indispensabil în activităţi speciale, în rezolvarea de probleme teoretice şi practice.

Comparativ cu limbajul natural, cel artificial conţine mai puţine semne, este lipsit de nuanţare şi de suge-stibilitate, dar ştiinţa autentică nu este interesată de asemenea aspecte.

Obs. Se pare că matematicieni celebri din Grecia An-tică nu au putut formula reguli generale pentru ope-raţia de împărţire, întrucât nu considerau că cifra 0 ar fi un simbol numeric.

Limbaj natural, limbaj verbal şi limbaj neverbal

Prin limbaj natural se înţelege adesea limbaj verbal şi pentru a oferi exemple de componente ale voca-bularului specific limbajului natural sunt menţionate doar cuvinte şi construcţii lingvistice.

Strict vorbind, numai vocabularul limbajului verbal conţine cuvinte, iar limbajul verbal este doar o for-mă principală de limbaj natural.

Cu alte cuvinte, vocabularul limbajul natural conţi-ne pe lângă cuvinte şi diferite semne neverbale (ges-turi, mimică etc.), care sunt specifice limbii obişnui-te, dar nu sunt cuvinte separate sau expresii lingvi-stice construite din mai multe cuvinte.

Exemple de semne neverbale care fac parte din limbajul natural pot fi gestul înclinării capului are la nativii români înţelesul de a exprima aprobarea a ce-va, iar clătinarea lui înseamnă exprimarea unui deza-cord, însă la vorbitorii nativi de greacă şi la vecinii noştri bulgari aceste gesturi au un înţeles exact in-vers: înclinarea capului înseamnă dezacordul, iar clă-tinarea lui semnifică un gest de aprobare.

Evident, diferenţa discutată este legată de istoria devenirii limbilor naturale în cauză şi de influenţele sufe-rite de aceste limbi din partea altora, inclusiv în privinţa semnelor neverbale care acompaniază cu-vintele.

Raportul limbaj natural - limbaj verbal

50

Obs. Unii folosesc termenul limbaj, prin care înţeleg fie limbaj verbal, fie limbaj natural

Forme de existenţă ale limbajului verbal. Limbajul scris şi limbajul rostit.

Limbajul de tip verbal există sub forma unei mari diversităţi de limbi naţionale numite “limbi mater-ne”, de pildă, actualmente sunt inventariate peste 2000 de limbi materne importante, dar nu au toate un număr de vorbitori considerabil de mare.

Principalele semne din vocabularul lor sunt cuvin-tele sau construcţiile lingvistice alcătuite din două ori mai multe cuvinte specifice fiecărei limbi naţio-nale, iar marea majoritate a limbilor verbale se ma-nifestă sub două forme devenite clasice: ca limbaj scris sau ca limbaj rostit.

În situaţia limbajului scris, substratul material al cuvintelor (semnelor) este realizat cu ajutorul unui instrument de scris pe un anumit material şi ia for-ma unor grafeme (litere) perceptibile cu ajutorul văzului sau al simţului tactil (în cazul limbajului Braille, de pildă)

Limbajul scris se bucură de durabilitate şi ca atare, el este instrumentul de conservare a informaţiilor şi are capacitatea de redare clară şi precisă a lor, se înţelege, în condiţiile unei culturi suficiente.

Desigur, toate acestea au devenit realitate efectivă odată cu generalizarea aptitudinilor de scris şi citit.

În cazul limbajului verbal rostit, substratul mate-rial al semnelor este produs cu ajutorul aparatul fo-nator, în situaţia în care vorbitorul este normal.

Rostirea cuvintelor ia forma fonemelor (vibraţii ale aerului) perceptibile cu ajutorul analizatorului auditiv şi este fenomen perisabil, cu excepţia înre-gistrărilor electronice.

51

limbaj natural

limbaj verbal

Limbajul rostit autentic nu poate conserva infor-maţiile, dar el poate fi impresionant, întrucât pro-nunţarea cuvintelor la oratorii de profesie este în-soţită de semne neverbale (gesturi, mimică, into-naţia şi tăria rostirii cuvintelor etc.)

Dinamica limbajului verbal

Limbajul verbal şi cel neverbal sunt sisteme dina-mice şi deschise, întrucât oricare formă de limbaj se află în continuă dezvoltare.

Principalele schimbări ale limbajului se datorează în principal modificărilor suferite de vocabular, prin sensuri sau cuvinte noi.

Gramatica limbajului este o componentă a sa re-lativ stabilă, după cum o atestă şi manualele.

Obs. Chiar dacă unele reguli gramaticale suferă din când în când modificări, acestea se petrec la mari intervale de timp şi ţin de modernizarea limbii.

În calitatea sa de fi principala componentă di-namică a limbajului, vocabularul lui înregistrea-ză două feluri de schimbări:

Ascendente: pe parcursul istoriei sale creşte numărul semnelor şi/sau al înţelesurilor pentru multe din cuvintele aflate deja în vocabularul lui

Descendente: cu timpul, unele semne, folo-site frecvent cândva, ies din circulaţia curentă sau dispar o parte din înţelesurile cu care ele erau folosite anterior

Numai în ultimii 20-30 de ani, în limba română au apărut numeroase cuvinte noi, care anterior nu existau în vocabularul limbii română: anta-mare, birotică, consumabile, DVD Player, telefon mobil etc.

În al doilea rând, cuvinte deja existente au do-bândit înţelesuri noi, de pildă, cuvântul comun “arbore” are o vechime considerabilă şi multă vreme a avut înţelesul de copac cu tulpină mare şi coroană ramificată, dar ulterior a primit şi alte înţelesuri, cum ar fi în expresiile: “arbore genea-logic”, “arbore de decizie”, “arbore cotit” etc

Vocabularul limbii române a înregistrat şi unele modificări descendente datorită faptului că anumi-te cuvinte care erau frecvent utilizate cândva, astă-zi nu mai sunt folosite, decât într-o manieră aparte.

Un exemplu ar fi cuvântul “calpuzan” care era fo-losit în secolul al XIX-lea cu sensul de “falsificator de bani”, a ieşit din uzul curent, dar el mai este uti-lizat de jurişti când spun că anume acte sunt false.

Un alt exemplu ar fi cuvântul “spătar” care era fo-losit cândva şi cu înţelesul de “şef al armatei”, dar azi însemnă doar partea scaunului pentru sprijini-rea spatelui.

Legat de schimbările menţionate trebuie reţinute şi unele precizări (exemplele vizează limba română)

iar unele cuvinte noi sunt introduse în uzanţa vor-bitorilor de română ca rezultat al dezvoltării legătu-rilor cu alte state sau al descoperirilor ştiinţifice ori tehnice de ultimă oră.

52

Acesta este situaţia cuvintelor sau a expresiilor la care ne-am raportat anterior, dar destule cuvinte sau expresii străine sunt introduse în limba română din neştiinţă sau din dorinţa de a epata, de pildă, unii când “cer” sau “solicită” ceva ori fac o “cere-re”, ei spun că “aplică”.

(1) Modificările ascendente au prioritate faţă de cele descendente, ceea ce conduce la o amplificare con-tinuă a lexicului (vocabularului)

(2) Creşterea continuă a vocabularului afectează toate structurile şi tipurile lui (general, individual, propriu unui anumit grup de utilizatori etc.) şi la ni-vel general, schimbările lexicului îşi află principala cauză în dezvoltarea culturii, a civilizaţiei şi în ampli-ficarea legăturilor interculturale.

Obs. Pe plan individual, amplificarea lexicului îşi află cauzele şi în dezvoltarea naturală a individului ori în sporirea competenţelor sale.

Tipurile de vocabular

Atât clasificarea vocabularului limbajului verbal, cât şi a celui neverbal presupune mai multe criterii, din care cele mai importante sunt următoarele:

(1) După aria de acoperire diferenţiem între voca-bular general, ce este caracteristic unei limbi naţio-nale şi vocabularul individual, ce este specific utili-zatorilor ei

(2) După competenţele utilizatorilor distingem între

vocabularul comun specific educaţiei generale şi vocabularul special specific unei profesiuni ori unui domeniu particular de cercetare

Vocabularul general

Este specific fiecărei limbi naţionale şi cuprinde totalitatea cuvintelor şi a construcţiilor lingvisti-ce relativ autonome dintr-o limbă maternă, dar care există ca atare doar sub forma unui inven-tar relativ complet prezentat în dicţionarul expli-cativ al limbii naţionale (vezi DEX)

Obs. Vocabularul general se îmbogăţeşte per-manent, pe baza noilor rezultate ştiinţifice şi tehnologice proprii şi al contactului cu alte cul-turi sau limbi naţionale

Vocabularul individual

Este specific indivizilor care utilizează o limbă na-ţională sau un limbaj de profil şi deci, diferă de la un om la altul ca număr de cuvinte şi de sensuri pe care individul le stăpâneşte.

Diversitatea vocabularelor individuale are diferite cauze dintre care, cele mai importante pot fi vâr-sta, preocupările, profesiunea şi ocupaţia fiecărei persoane şi nivelul ei de educaţie, ca şi de experi-enţele personale ale individului.

Obs: De reţinut că respectarea regulilor gramati-cale este însă obligatorie pentru vorbitorii aceleiaşi limbi.

Vocabularul comun

Este caracteristic “limbii de toate zilele”, fiind folo-sit cu precădere în situaţii informale şi conţine ele-mente comune majorităţii vocabularelor individu-ale.

53

S-a constituit pe măsura dezvoltării fireşti a utiliza-torilor (vârstă, educaţie, experienţă de viaţă etc.) şi a comunicării dintre aceştia.

Este eterogen, întrucât este diferit de la o comuni-tate la alta, în funcţie de nivelul de cultură al utili-zatorilor (de pildă, limba populară sau limba cultă) şi de criterii cultural-istorice (dialecte, regionalisme etc.)

Vocabularul special

Diferă după domeniul de competenţă al utilizato-rului şi pot fi distinse următoarele două variante ale acestui vocabular:

(1) Vocabular profesional, corespunde persoanelor fără o pregătire superioară, dar au o pregătire me-die şi, de regulă, practică diferite meserii, care nu le solicită o calificare teoretică înaltă, dar le solicită deprinderi şi cunoştinţe practice deosebite.

Într-o asemenea situaţie sunt meserii, precum cele de marinar, electrician, mecanic, agricultor, asistent medical etc.

(2) Vocabularul ştiinţific este în schimb propriu pers-oanelor cu pregătire superioară şi coincide cu limbajul folosit de o anume comunitate ştiinţifică.

Vocabularul ştiinţific este propriu medicilor, psiho-logilor, juriştilor, fizicienilor etc. şi include multe ele-mentele din vocabularul profesional sau comun.

El are o structură specială şi un nivel de rigurozitate dependente de specificul domeniului de cercetare, dar există un grad diferit de rigoare între vocabularul logicii, al matematicii sau al ştiinţelor naturii şi cel al multor discipline socio-umaniste, iar un exemplu este chiar vocabularul psihologiei.

Vocabularul psihologiei

Cuvintele folosite de psihologi în activitate lor de profil sunt structurate pe mai multe sectoare.

Vocabularul instrumental care conţine circa 100 de termeni aduşi în discuţie de logică şi de metodologie: analogie, analiză, argument ipote-tic, clasificare, criteriu, cuantori, deducţie, defini-ţie, identitate, întrebare, inducţie, inferenţă, ope-ratori logici, propoziţie, raţionament, silogism, so-fism, echivalenţă, ordine ş.a.

Obs. Aceşti termeni sunt proprii şi altor domenii de cercetare; prezenţa lor în vocabularul psiholo-gilor este evidentă nu doar în psihologia cognitivă

(2) Vocabularul uzual conţine circa 3000 de terme-ni distribuiţi în nucleu, vocabular colocvial şi voca-bular general, în parte proveniţi din alte domenii ştiinţifice sau din limbajul cotidian cu sensul mai uşor ori mai mult schimbat agitaţie, amintire, apetit, atitudine, agresivitate, aversiune, condiţionare, considerare, deprimare, disconfort, discuţie, drep-tate, egoism, explicaţie, fals, fantezie, grav, iluzie, informaţie, interes, irascibil, învăţare, lunatic, me-galoman, melancolie, minor, moral, memorie, mo-tivaţie, nivel, plauzibil, persoană, reabilitare, recu-perare, timiditate, verosimil, voinţă etc

54

(3) Vocabularul ştiinţific general este alcătuit din circa 4000 cuvinte, proveniţi din ştiinţă în genere sau din discipline conexe, neurologie, psihiatrie, statistică, informatică, istoria umanităţii: amyloidă, analiză factorială, anxietate, arii corticale, arhetip, cleptomanie, coeficient, corp calos, cortical, den-drite, depresie, disfuncţie, fantă sinaptică, instinct, intelect, medie aritmetică, mental, neuron, percep-ţie, personalitate, regres, sistem limbic, senzaţie, sensibilitate, stres, talamus, tulburare etc.

Obs. Aceşti termeni din vocabularul psihologiei im-pune gândirea critică ca o disciplină necesară pen-tru formarea de psihologi performanţi.

Compartimentele vocabularului psihologiei prezen-tate nu sunt singurele posibile, întrucât adoptând al-te criterii, ajungem şi alte varietăţi de vocabular.

Între aceste varietăţi nu sunt graniţe rigide: unii ter-meni din vocabularul psihologiei provin din altul, iar transferul lor se realizează şi în sens invers.

Termenii vocabularului psihologiei proveniţi dintr-o altă variantă de vocabular, chiar parţial, ei au un în-ţeles diferit în psihologie (vezi “inferenţă” ori “iden-titate” în logică şi în psihologie)

Pe de altă parte, deşi unii termeni din vocabularul psihologilor au sens delimitat, există şi psihologi care folosesc acelaşi cuvânt cu un alt înţeles

Principalele funcţii ale limbajului

Discuţia despre funcţiile limbajului se face pe fon-dul limbajului natural, dar ea se poate transfera şi asupra altor tipuri de limbaj.

Analiza acestor funcţii vine să întregească discuţia despre particularităţile limbii şi despre raporturile dintre limbă, gândire şi afectivitate.

Existenţa funcţiilor limbajului a propulsat dezvol-tarea limbii şi a vocabularului, inclusiv prin apariţia de noi cuvinte şi expresii lingvistice.

Transferul de termeni din limbajul comun sau din cel al diferitelor ştiinţe şi invers a fost, de aseme-nea, un catalizator pentru funcţiile limbajului.

Savanţii care s-au ocupat de-a lungul timpului de funcţiile limbajului au tratat diferit numărul şi conţinutul lor.

Astfel referitor la numărul funcţiilor unii specia-lişti enumeră doar 3 funcţii de principale ale lim-bajului (N. Rescher), alţii 5 (I. Copi), iar alţii mai timpurii chiar 8 funcţii (R. Jakobson, M. Halle)

Mai mult chiar, referitor la conţinutul funcţiilor şi implicit la definirea limbajului, alţii consideră că termenii limbă şi comunicare ar fi sinonimi (M. Golu), ceea ce pare însă inacceptabil.

Funcţiile semantice ale limbii

Pentru început, precizăm că principalele criterii de clasificare ale limbajului ar îndeplini în general ur-mătoarele funcţii.

55

Mai întâi, după funcţiile lor semantice, adică du-pă sensul lor, cuvintele şi construcţiile lingvistice pot fi clasificate în enunţuri cu funcţie informativ-descriptivă şi enunţuri menite a comunica ceva.

În al doilea rând, alte enunţuri se remarcă printr-o funcţie pragmatică care vizează explicit scopul utilizării semnelor, aşa cum ar fi funcţiile direcţio-nar-sugeratoare, expresivă, protocolară (numită şi “ceremonială”) şi funcţia performativă.

Funcţia informativă a limbajului aparţine enunţu-rilor declarative prin care limba redă trăsături ale unor stări de fapt: obiecte, relaţii, fenomene fizice ori ideale şi explică de ce se produc ele.

În aceste condiţii, enunţurile declarative redau propoziţii, motiv pentru care ele afirmă ori neagă ceva despre altceva şi pot fi calificate ca adevărate sau false şi redau informaţii despre un fapt.

Această funcţie este proprie şi altor expresii lingvi-stice stau la baza acţiunilor şi a comportamentului uman, iar psihologii cognitivişti au confirmat că ori-ce acţiune umană are o componentă cognitivă.

A doua funcţie semantică a limbii este cea de co-municare, prin care gândul născut în mintea cuiva ori starea afectivă trăită de el, pot fi transmise alt-cuiva, adică sunt aduse la cunoştinţa acestuia.

În cazul cel mai simplu, comunicarea ia forma unei relaţii între două persoane: A – emitorul mesajului şi B – receptorul mesajului emis de A.

Să presupunem că acest mesaj este exprimat prin cuvinte rostite şi ca atare, este de presupus că A emite către B nişte cuvinte de care leagă un anumit înţeles, iar B aude aceste cuvinte şi leagă sau nu de ele înţelesul propus de A.

În aceste condiţii, comunicarea dintre A şi B se poate realiza în trei feluri diferite, descrise mai jos:

(1) A şi B leagă de cuvintele în cauză acelaşi înţeles şi deci comunicarea dintre ei a avut succes total

(2) A şi B leagă de cuvintele în cauză înţelesuri cel puţin parţial diferite, de unde reiese că comunicare dintre ei a avut un succes parţial.

(3) B recepţionează cuvintele lui A, dar nu leagă de ele nici un înţeles, întrucât în mintea lui B se naşte doar faptul că A ar fi spus ceva, însă nu poate pre-ciza ce a spus acesta.

În prima situaţie descrisă, comunicarea a avut succes deplin, dar această situaţie este dificil de realizat şi deci comunicarea dintre A şi B se soldează cu efecte de tipul situaţiilor (2) şi (3)

Explicaţia acestei comunicări neplăcute a lui A cu B:

(i) Ignoranţa în accepţia că cel puţin unul din parteneri nu cunoaşte exact sau chiar deloc sensul cuvintelor fo-losite în comunicare;

(ii) greşita identificare de către A ori B a sensului cu-vintelor folosite, fie pentru că unul din cuvinte nu are un singur înţeles, fie că B nu cunoaşte deloc sensul acestor cuvinte.

Observaţii

56

Situaţii negative de felul celor menţionate sunt de-se, iar asemenea situaţii de eşec parţial sau total în comunicare generează, de regulă, confuzii şi ambi-guităţi ce pot afecta grav acţiunea ori comportamen-tul nostru

Prin urmare, este important ca partenerii întraţi în procesul de intercomunicare să cunoască exact regu-lile de semnificaţie proprii cuvintelor folosite de ei şi să facă suficiente precizări privitoare la sensul cuvin-telor folosite, atunci când se constată existenţa unor neclarităţi referitoare la înţelesul unor cuvinte

Funcţii pragmatice ale limbii

Prima funcţie pragmatică a limbii este cea direcţionar-sugeratoare şi constă în aceea că el orientează atenţia spre un eveniment ori un pericol.

De pildă, enunţuri ca “Atenţie! Cad pietre!” sau “Des-chide fereastra!” au această funcţie.

Ea este explicită în cazul unor avertismente, interjecţii, norme, ordine sau chiar sfaturi, între care există diferen-ţe, de exemplu, normele sunt redate prin enunţuri de-

otice şi conţin explicit ori tacit calificări de forma “tre-buie”, “este interzis”, “este permis” şi introduc instruc-ţiuni, reguli morale, juridice, de joc etc. iar ordinele sunt imperative şi redau hotărâri, decizii, comenzi de a face ceva (Scrie!, Nu-ţi cumpăra acest aparat!)

Funcţia expresivă este a doua funcţie pragmatică a limbii şi aparţine enunţurilor care exprimă convin-geri personale ori stări afective trăite ca efect al evenimentelor care ne-au influenţat.

În condiţiile intenţiilor bune este redată convinge-rea că lucrurile stau aşa cum se spune în propoziţie, iar dacă cel care o formulează ascunde intenţionat convingerea lui că lucrurile ar sta altfel decât spus, este vorba de o minciună (un fals intenţionat), iar minciuna are totdeauna o motivaţie, iar enunţul fals poate fi un simptom.

Stările afective resimţite instantaneu sunt cauza-te şi de greşeli neintenţionate, cum ar fi atingerea unui obiect fierbinte sau ascuţit, de o durere acu-tă sau de o surpriză ieşită din comun etc.

Astfel de enunţuri sunt redate, în mod obişnuit, prin interjecţii sau printr-o reacţie aparte (mimi-că, gesturi, strigăte ş.a.)

Ele reprezintă un simptom al unei stări de fapt (senzaţia trăită), iar corecta lor interpretare este vitală în diagnoza psihică, pentru stabilirea corec-tă a eventualelor măsuri de remediere a unei stă-ri de sănătate neadecvată.

Enunţurile care au funcţie protocolară ţin de valori-ficarea socială a limbajului, sunt enunţuri-tip şi lor le este a proprie a treia funcţie pragmatică.

Enunţurile protocolare au structură special stabilită prin regulamente, legi sau tradiţii (obiceiuri) speciale şi fac parte din protocolul de derulare a unor eveni-mente aparte (decernare de medalii, titluri, denumi-ri, căsătorii, inaugurări etc.)

În derularea protocolului nu este permisă nici o mo-dificare de conţinut sau de reformulare a enunţuri-lor protocolare, întrucât ele au doar menirea să cul-tive solemnitatea evenimentelor şi respectul comu-nităţii faţă de ele.

57

A patra funcţie protocolară a limbii este cea perfor-mativă, cu specificarea că enunţurile protocolare sea-mănă cu cele performative, iar în condiţii speciale au şi alte funcţii: expresivă, direcţionar-sugeratoare, in-formativă şi chiar de comunicare.

Acest lucru se explică prin faptul că ele exprimă an-gajamentul ori dorinţa celui ce le formulează să atingă

un obiectiv, să obţină sau să facă ceva.

În acest scop, ele conţin de regulă verbe performati-ve de felul următor “accept”, “cer”, “doresc”, “ofer”, “promit”, “recomand”, “sugerez” etc. şi sunt evaluate ca justificate sau nu (deseori, în accepţia că sunt înte-meiate sau sunt neîntemeiate), iar alteori sunt consi-derate ca autentice sau neautentice.

Concluzii asupra funcţiilor şi particularităţilor limbii

În privinţa funcţiilor limbii, cu toate că ele sunt di-ferite, în multe situaţii se întâlnesc integral ori doar o parte din ele în aceiaşi construcţie verbală sau neverbală, dar una din aceste funcţii este priorita-ră, iar celelalte se înscriu în ordine după ea.

În aceste condiţii, pentru a interpreta corect un enunţ, este necesar să stabilim în situaţia dată rolul fiecărei funcţii aflată în construcţia sa.

Se evită în acest fel producerea unor confuzii şi ambiguităţi care au un efect negativ în interpreta-rea expresii lingvistice în cauză şi chiar într-o acţiu-ne bazată pe el.

În aceste condiţii, limbajului uman îi sunt caracteri-stice în principal următoarele însuşiri:

(1) Este fenomen uman: componentele semnului sunt produse de o persoană (de o fiinţă umană).

(2) Are materialitate specifică dată de substratul ma-terial al semnului.

(3) Este fenomen perceptibil, întrucât substratul ma-terial al semnului este accesibil simţurilor noastre.

(4) Are o idealitate aparte, dată de sensul (înţelesul) semnului, care este “fapt” de conştiinţă şi este acce-sibil intelectului nostru.

(5) Posedă intenţionalitate; producerea substratului material are finalitate precisă: de a fi un suport fizic accesibil al unui mesaj (idee sau stare afectivă).

(6) Este instrument de exteriorizare şi chiar de disi-mulare a gândurilor sau a stărilor afective.

(7) Are caracter convenţional şi prescriptiv, dată fiind regula de semnificaţie specifică oricărui semn.

(8) Este fenomen social, deoarece prin funcţia sa de a fi instrument de comunicare interumană are şi ro-lul de principal factor, care a propulsat constituirea şi evoluţia comunităţilor umane.

(9) Este principalul instrument de înaintare pe linia relaţiilor cu lumea în care trăim.

(10) Este instrument de abstractizare, întrucât stimu-lează dezvoltarea competenţelor teoretice şi subie-ctive individuale sau colective.

58

APLICAŢII

1. Care este structura limbajului?

2. Explicaţi raportul dintre simptom şi denotat

3. Ciripitul păsărilor este o formă specială de limbaj?

4. Care este structura unui termen?

5. Ce anume denotează un cuvânt?

6. Există cuvinte (semne) care nu au nici un fel de denotat?

7. Care sunt principalele componente ale limba-jului

IV. TERMEN – NOŢIUNE – MODEL MENTAL – CUVÂNT

Denumirea “termen” corespunde celei mai simple forme logice (mai exact, forme logice mai simple decât termenii nici nu există).

Dată fiind extrema lor simplitate, termenii nu pot fi utilizaţi autonom, adică independent de propoziţii, iar în discurs sau în forme logice mai complicate ei apar doar în calitate de componente ale acestor forme logice.

De exemplu, în următoarea formulă a unei propoziţii categorice:

Toti A sunt B

în care, simbolurile (variabilele) A şi B corespund ter-menilor din această propoziţie.

Obs. În dicţionarele explicative, generale sau de pro-fil, termenii apar şi izolaţi (listaţi).

Fiecărui obiect, oricărei proprietăţi sau relaţii des-pre care spunem ceva îi corespunde pe plan ideal ori din punct de vedere logic o noţiune, ce este replica ideală a obiectului la care am ajuns prin cunoaştere.

Sub aspect cognitiv, această noţiune este construc-tul ideal produs de mintea noastră al lucrului, însuşi-rii sau relaţiei la care am ajuns.

Totodată, termenul este un întreg alcătuit din noţi-une ori din modelul mental şi forma lingvistică prin care este exteriorizat şi comunicat.

Înţelesul unui cuvânt ori al unei expresii este noţiu-nea ori modelul mental redate şi comunicate cu aju-torul lor.

De exemplu, cuvintele “pisică” şi “animal domestic” din enunţul

Pisica este un animal domestic

sunt nume (denumiri) pentru un anumit animal, adică pentru o anume varietate de animale.

Aceste denumiri participă la alcătuirea termenilor af-laţi în structura propoziţiei categorice (formei logice) redată cu ajutorul acestui enunţ sau de formula:

59

A este B

În această formulă, variabilele A şi B corespund, deo-potrivă termenilor din structura formei logice menţio-nate, noţiunilor ce intră în alcătuirea acestor termeni ori modelelor mentale născute în mintea celui în s-a produs ideea redată prin această formulă.

Intensiunea şi conotaţia termenilor

Intensiunea termenului, numită şi “conţinut”, este totalitatea de însuşiri, numite clasic “note”, cu men-ţiunea că aceste însuşiri sunt constitutive pentru modelul mental al unui individ obişnuit, iar ele pot fi specificate pentru a arăta ce înţelege individul prin termenul respectiv.

De pildă, la alcătuirea intensiunii termenului pisica participă trăsături ca: vertebrat, mamifer carnivor, felină, cap rotund, bot scurt, corp acoperit cu blană, maxilare puternice, gheare retractile etc.

Obs. Calitatea şi numărul notelor din intensiunea termenului depind de cunoştinţele celui care îl folo-seşte.

Calitatea unui termen de a trimite spre însuşiri afla-te în intensiunea sa se numeşte “conotaţie”.

Conotaţia unui termen nu este totdeauna aceiaşi, ea se poate modifica în funcţie de contextul în care este folosit termenul sau de înţelesul numelui care depinde de personalitatea, competenţa, subiectivita-tea etc. individului care foloseşte termenul ori nume-le lui, adică depind de cunoştinţele lui la data când îl foloseşte.

Ca atare, deosebim mai multe feluri de conotaţie ale acelaşi termen, iar modelul mental al individului poate fi diferit de la o persoană la alta.

Astfel, conotaţie de bază este un reper fundamen-tal, unic, relativ constant pentru folosirea unui ter-men, coincide în principiu cu intensiunea lui şi este consemnată în dicţionarul explicativ al limbii.

În schimb, conotaţia specială a unui termen se manifestă în cazul folosirii lui într-un domeniu ştiin-ţific sau profesional şi se instituie pe baza împru-mutului de termeni dintr-un vocabular în altul.

De exemplu, termenul din logică identitate este folosit şi în psihologie (Erik H. Erikson, Identity: Youth and Conflict, 1968)

Pe de altă parte, conotaţia subiectivă ţine de faptul că deseori folosirea unui termen, mai precis, a mo-delului mental din mintea utilizatorului, presupune o încărcătură subiectivă şi depinde de competen-ţele utilizatorului.

Ca atare, conotația subiectivă prezintă o impor-tanţă psihologică aparte, ce trebuie luată în consi-derare în psihoterapie, întrucât ea depinde de cu-noştinţele, preferinţele şi chiar de sănătatea psihi-că a celui care foloseşte un anumit termen.

De pildă, termenul pisică va fi folosit de un iubitor de animale cu o tentă pozitivă, iar cel ce le urăşte, cu o încărcătură subiectivă negativă

60

Extensiunea şi denotaţia termenului

Prin extensiunea termenului, numită tradiţional “sferă”, se înţelege totalitatea de obiecte, de ele-mente la care trimite termenul prin intensiunea sa.

Fiecare din aceste obiecte întruneşte integral trăsă-turile care formează intensiunea termenului, iar fie-care individ de acest fel poate fi o ilustrare de obiect care are trăsăturile din intensiunea termenului sau pentru sensul modelului mental al acelui termen.

De pildă, în ştiinţă, la constituirea extensiunii ter-menului număr participă orice număr (indiferent de tip), iar în alcătuirea extensiunii termenului pisică recunoaştem orice felină care întruneşte trăsăturile aflate în intensiunea acestui termen.

Precizarea că un termen vizează indivizii din ex-tensiunea sa se numeşte “denotare”, iar fiecare in-divid din extensiunea sa este un denotat al terme-nului.

De regulă, denotaţii unui termen sunt indivizii re-ali sau ideali (clase) la care trimite termenul şi care pot fi arătaţi ostensiv.

În funcţie de trăsăturile din intensiunea termenu-lui, denotatul lui poate fi un singur individ (munici-piul Bucureşti), o colectivitate ca întreg real (grupa 2 din anul întâi de studiu), o mulţime de indivizi (felină, număr) sau chiar o clasă vidă (cerc pătrat, cel mai mare număr natural).

Raportul de dualitate dintre intensiunea şi extensiunea termenilor

Intensiunea termenului îi determină extensiunea şi invers, întrucât sunt componente corelative, ori mai precis, sunt duale

Fiecare din aceste componente ale termenului se re-feră la elemente corelative (trăsături – obiecte), astfel încât, prin substituţia reciprocă a ideii de obiect cu cea de trăsătură, definiţia extensiunii se transformă în definiţia intensiunii şi invers, ceea ce înseamnă că ele sunt reciproc duale, cum rezultă şi din cele de mai jos:

Extensiune: totalitate de obiecte ce au trăsăturile care formează intensiunea termenului

Intensiune: totalitate de trăsături ale obiectelor care formează extensiunea termenului

Clasificarea termenilor după extensiunea şi denotaţia lor

Termenii se clasifică după trei criterii: extensiune (sferă), intensiune (conţinut) şi după felul utilizării lor.

Clasificarea termenilor după extensiune permite, mai întâi, distincţia între termeni vizi, numiţi şi “nere-ferenţiali”, şi termeni nevizi, numiţi şi “referenţiali”.

O parte importantă a termenilor vizi este rezultatul falselor ipoteze ale cunoaşterii umane într-un anumit moment ori încălcării principiilor logice, iar în acest caz ar fi cei de perpetuum mobile sau bolnav sănătos, ultimul fiind rezultatul nerespectării terţului exclus.

Alţi termeni vizi sunt justificaţi didactic, cum ar fi ter-menul cel mai mare număr natural, dacă prin el se precizează că şirul numerelor naturale este infinit.

61

Termenii nevizi, ce vor fi luaţi în continuare în vede-re, sunt cei care conţin în sfera lor cel puţin un deno-tat şi sunt, după cum urmează, de mai multe tipuri:

(1) Termeni individuali ori generali, astfel încât, în sfe-ra termenului individual întâlnim un unic individ (de-notat): satelitul natural al Pământului, iar în extensiu-nea unui termen general întâlnim cel puţin doi indivi-zi, cum ar fi termenul student.

(2) Termeni precişi versus termeni vagi, apar în ştiinţă ori în viaţă, de pildă număr par este un termen precis, iar major sau tânăr sunt vagi sau imprecişi: avem ezi-tări în a susţine că o persoană face sau nu parte din sfera unuia ori este denotat de unul din ei.

Strict vorbind, extensiunea unui termen vag este formată dintr-un nucleu şi o margine:

Condiţia pentru termeni precişi este satisfăcută numai în zona nucleului

Unele discipline, psihologia este un exemplu, operează în mare măsură cu termeni vagi.

Exigenţele ştiinţifice şi cele impuse de acurateţea aplicaţiilor reclamă folosirea de convenţii prin care termenii vagi sunt trataţi ca termeni precişi.

De pildă, în psihologia dezvoltării sunt introduse convenţional limite de vârstă pentru diferenţierea etapelor din viaţa unui om.

Conform criteriului utilizării lor, orice termen nevid integrat într-o propoziţie, poate fi tratat fie ca diviziv, dacă el este aplicabil fiecărui element individual din extensiunea sa, de pildă termenul student, fie ca ne-diviziv (colectiv), dacă prin extensiunea lui introduce o întreagă colecţie şi nu fiecare element individual separat, de exemplu, termenul grupă studenţească

Din perspectiva acestei separări între diviziv şi nedi-viziv, trebuie să fim atenţi.

De pildă, în propoziţia “Insectele sunt hexapode”, termenul “insectă” este diviziv, dar el poate fi folosit şi ca termen nediviziv în propoziţia “Insectele repre-zintă 4/5 din speciile cunoscute”.

Distincţia diviziv – colectiv vizează atât termenii ge-nerali, cât şi termenii individuali, discutaţi anterior.

În expresia “Pădurea Băneasa” termenul redat de ea este individual în raport cu termenul general pă-dure, care astfel este un termen diviziv, dar dacă tra-tăm termenul pădure ca un ansamblu de copaci, acest termen general este nediviziv.

Indistincţia dintre utilizarea divizivă şi cea colectivă a termenilor este frecventă în cunoaşterea bazată pe simţul comun, iar în absenţa cunoştinţelor de gândi-re critică şi chiar la persoanele psihic normale poate fi o sursă de erori logice grave.

Clasificarea termenilor după intensiunea şi conotaţia lor

Luând în considerare intensiunea termenilor distin-gem pentru început termenii concreţi şi abstracţi.

Un termen este concret, numai dacă notele din in-tensiunea sa sunt gândite ca redând trăsături sau re-laţii proprii unor obiecte individuale fizice ori ideale.

Un termen este însă abstract, numai dacă notele din intensiunea lui sunt gândite ca trăsături sau rela-ţii, independente de orice fel de obiect fizic.

Obs. Specificul legăturii termen – cuvânt îi permite cuvântului (denumirii) să exprime uneori un termen concret, iar alteori acelaşi cuvânt să materializeze un termen abstract

62

De pildă, în enunţul:

Atentia este concentrare focalizata

cuvântul “atenţia” exprimă un termen abstract, dar în enunţul:

Atentia celor prezenti este remarcabila

acelaşi cuvânt exprimă un termen concret.

La nivelul bunului simţ, noţiunile de termen abstract şi de termen concret sunt altfel gândite şi se consideră că un termen este concret, numai dacă cel care îl cite-şte sau îl aude tinde să-i asocieze o imagine intuitivă familiară, altfel el este termen abstract.

De pildă, deşi termenul număr iraţional este concret, la nivelul simţului comun el este termen abstract.

În al doilea rând, despre un termen se spune că este absolut, numai dacă el introduce însuşiri ale unui obiect singular ori colecţii de obiecte separa-te, iar despre el se susţine că este termen relativ numai dacă el conotează o legătură între minim două obiecte.

De pildă, termeni ca psiholog, carte, copac etc. sunt consideraţi că pot fi utilizaţi independent de un oarecare alt termen, iar termeni ca prieten, că-sătorit, sinonim etc. sunt termeni relativi.

Obs. Nu putem susţine că un cuvânt ar fi sinonim fără a ne referi la altul care are cam acelaşi înţeles

Diferenţa dintre termeni absoluţi şi relativi este vitală în gândirea critică, pentru a evita grave erori de raţionare, întrucât neglijarea ei se soldează cu greşeli gramaticale de interpretare corectă a cazu-lui genitiv de declinare.

Mulţi termeni îşi află materializarea lingvistică prin substantive, iar folosirea unui substantiv în ca-zul genitiv, are loc în două situaţii distincte:

(1) Când substantivul redă un termen absolut (car-tea mea), pronumele introduce posesia (proprieta-tea) în sens economic sau juridic.

(2) Dacă însă substantivul redă un termen relativ (mama mea), acelaşi pronume introduce o relaţie de rudenie.

A treia distincţie este între termeni independenţi şi cei corelativi, cu precizarea că doi termeni sunt independenţi doar dacă ei satisfac următoarele condiţii:

- înţelesul unuia dintre ei nu depinde de înţelesul celuilalt;

afirmarea sau negarea unuia dintre ei nu impune nici afirmarea şi nici negarea celuilalt.

Ca atare, termenii independenţi pot fi definiţi, în-ţeleşi, utilizaţi etc. separat unul de celălalt, iar

Astenie, atentie, memorie

sunt independenţi unii de alţii.

Oricare doi termeni care nu respectă măcar una din condiţiile (a) şi (b) sunt corelativi şi prin urmare, ter-menii corelativi fac parte din perechi sau triplete de termeni şi nu pot fi trataţi separat unul de altul

63

Absolut-relativ, cauza – efectm bun – rau

Sunt exemple de termeni corelativi

De pildă, nu înţelegem ce este absolut, dacă nu pri-cepem ce este corelativ şi invers, iar neglijarea legătu-rii dintre termenii corelativi conduce la definiţii circulare:

Cauza este fenomenul care produce un efect

Efectul este fenomenul produs de o cauza

În sfârşit, în al patrulea rând, distingem între terme-ni pozitivi şi termeni negativi, care este mai dificilă.

Astfel, termenii sunt pozitivi doar dacă redau însuşiri care aparţin efectiv unor obiecte sau relaţii

Alb, demn, psihic, sensibil

sunt termeni în principiu pozitivi.

Un alt termen este apreciat ca negativ numai dacă sugerează privarea unui obiect de o proprietate pe ca-re, în mod normal, ar trebui să o deţină

Amnezie, insensibil, neatent

sunt termeni prin excelenţă negativi.

Obs. În situaţia termenilor izolaţi, diferenţierea între termeni pozitivi şi negativi este dificilă.

Unii termeni negativi sunt redaţi de cuvinte care încep cu prefix privativ (a-, i-, in-, ne-, anti- ş.a.): anomie, afon, ireal, inuman, nedecis, antidemo-cratic etc., dar există şi cuvinte cu prefix privativ care exprimă termeni pozitivi: anticorp, nebun ş.a.

Alte cuvinte nu au prefix privativ, dar redau ter-meni negativi în raport cu ceva gândit ca firesc: fricos, handicap, orb, mut etc.

Pentru a stabili exact natura cuvintelor de a reda termeni pozitivi sau negativi se impune evaluarea sensului lor cât mai exact cu putinţă.

În principiu, există două condiţii care ne permit să evaluăm un cuvânt sau o expresie lingvistică despre care putem spune că introduce un termen pozitiv sau unul negativ.

Aceste condiţii sunt următoarele două:

Trebuie să luăm în considerare felul în care sunt folosiţi în textul respectiv.

Trebuie să luăm în considerare încărcătura afectivă cu care sunt utilizate cuvintele sau expre-siile lingvistice prin care sunt materializaţi terme-nii.

De exemplu, în expresia “orb în faţa pretenţiilor dubioase” cuvântul orb introduce un termen pozitiv, dar în expresia “orb, adică lipsit de vede-re” el introduce un termen negativ.

A avea certitudinea că un termen este efectiv negativ, înseamnă să şti precis că se referă la ab-senţa unei trăsături şi, eventual, care este cauza acestei absenţe.

64

De pildă, afagie (termen negativ) indică absen-ţa dorinţei de a se hrăni şi are fie cauze anato-mice (deteriorarea zonei hipotalamice din cre-ier), fie cauze psihologice (convingerea că este benefic să fi slab) sau chiar ambele.

Analiza raporturilor dintre termeni presupune direct extensiunea ori denotaţia lor şi indirect intensiunea sau conotaţia termenilor.

La nivel general, între doi termeni A şi B există fie un raport de concordanţă, dacă extensiunile acestor doi termeni au cel puţin un element co-mun, fie un raport de opoziţie, dacă extensiuni-le lui A şi B nu au nici un element comun.

Ambele tipuri de raporturi cunosc mai multe variante, în care se regăsesc restricţiile impuse de exigenţele logice fundamentale.

Raporturile de concordanţă dintre termeni. Identitatea, Ordonarea, Dualitatea şi Încrucişarea termenilor.

(1) Raportul de Identitate dintre termeni presupune faptul că orice individ aflat în extensiunea lui A se află automat şi în extensiunea lui B şi invers, conform schemei euleriene alăturate.

De pildă, A = autohipnoză, B = hipnoză autoindusă; să comparăm propoziţiile următoare:

(i) Autohipnoza este hipnoză autoindusă

(ii) Autohipnoza este autohipnoză

De aici reiese că doi termeni care sunt identici ex-tensional nu sunt absolut identici şi intensional. Mai precis, cazul (i) este adevărat, dar deşi (ii) este şi el adevărat este totuşi banal.

(2) Raportul de ordonare constă din aceea toţi indivizii din extensiunea unuia nu se regă-

sesc în extensiunea celuilalt, întrucât acesta conţine şi indivizi care nu fac parte şi din extensiunea primului.

Dacă, A = agorafobie, iar B = tulburări anxioase, A este “subordonat lui B” sau este “specie a lui B”, iar B este “supraordonat lui A” ori este “gen al lui A”: agorafobia este o specie a genului tulburare anxioa-să, dar acest termen gen conţine şi alte specii, cum ar fi diferitele feluri de anxietate (stres, panică, obse-sie, alte fobii etc.)

A.M. Colman, Oxford Dictionary of Psychology, 2003.

Dualitatea termenilor gen-specie

Gen = termen a cărui extensiune include total extensiunea speciei şi a cărui intensiune este total inclusă în intensiunea speciei

Specie = termen a cărui in-tensiune include total inten-siunea genului şi a cărui extensiune este total inclusă în extensiunea genului

Oricare dintre aceste definiţii se transformă în cealal-tă prin simpla substituire reciprocă a componentelor duale (gen-specie, intensiune-extensiune)

65

Întrucât genul şi specia sunt în raport de dualitate, raportul gen-specie nu se confundă cu raportul întreg parte. De pildă, creierul este parte a corpului, dar cre-ierul nu este specie a corpului omenesc.

Datorită capacităţii de generalizare proprii minţii noa-stre şi a progreselor cunoaşterii omeneşti spre aspecte din ce în ce mai profunde şi mai generale, raportul de ordonare dintre termeni apare şi sub forma unei serii de mai mulţi termeni, după următo-rul model:

E = animal E

D = vertebrat D

C = mamifer C

B = antropoid B

A = om A

Dată fiind această situaţie, schema anterioară pre-supune două demersuri duale proprii minţii uma-ne: (a) Generalizarea, ca trecere de la A spre E şi (b) Determinarea, ca trecere de la E spre A.

De aceea, conform acestei scheme, dacă A este gândit ca specie, el poate face parte după cum s-a văzut aici din mai multe genuri, așa cum au fost B, C, D și E, din ce în ce mai generale.

În aceste condiţii, B este considerat gen proxim al lui pentru A (cel mai apropiat gen de A), iar C, D, E sunt tot genuri de A, dar din ce în ce mai depărtate de el, iar schema precedentă este o dovadă a pro-gresului permanent al cunoaşterii umane.

Datorită raportului de dualitate gen-specie, se re-comandă ca în explicarea sau definirea lui A să fo-losim ca reper genul său proxim.

Această schemă nu trebuie însă generalizată pen-tru că, în anumite limite, statutul unui termen de a fi gen sau specie este relativ în fiecare clipă.

După cum s-a văzut din schema anterioară, dacă B este gen pentru A, el este însă totodată specie a lui C ş.a.m.d.

Pe de altă parte, în funcție de nivelul atins în cu-noaștere, generalizarea termenilor are anumite limite pentru un anume moment şi se poate vorbi, în situaţia respectivă, de un gen maxim.

(3) Raportul de încrucişare presupune ca extensiu-nile termenilor A şi B să se suprapună

parţial, adică în zona lor de intersec- A B

ţie să existe cel puţin un individ comun

lui A şi lui B, însă fiecare din A şi B are în extensiunea lui indivizi care nu apar şi în extensiunea celuilalt.

Fie A = obsesie şi B = fobie, elementul comun ambi-lor este teama, iar indivizii prin care cei doi termeni diferă ar fi persistenţa de gânduri ori impulsuri nedo-rite, care sunt proprii

66

Gen

era

liza

re

De

term

inar

e

obsesiei, iar doar fobiei îi sunt specifice evitarea maladivă de obiecte, spaţii publice ori zone nefamiliare.

Raporturile de opoziţie. Contrarietatea şi contradicţia termenilor.

(1) Raportul de contrarietate dintre termeni presupu-ne principiul necontrarietăţii şi există între doi terme-ni din minim trei, care se opun unul altuia.

Cei doi sau trei termeni contrari sunt subordonaţi aceluiaşi

gen, cum ar fiA şi B din genul alăturat.

Prin urmare, nici un individ care face parte din A nu face

parte din extensiunea lui B şi invers, dar poate lipsi din extensiunea ambilor termeni.

De pildă, dacă A = vesel şi B = furios, ei aparţin genu-lui reacţii emoţionale, dar deşi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi vesel şi furios, el poate fi totuşi reţinut, în sensul că ar fi indiferent.

(2) Raportul de contradicţie dintre termeni este gu-vernat de principiul terţului exclus care presupune două specii ale aceluiaşi gen, aflate la

acelaşi nivel de generalitate care nu au

nu au nici un element comun, astfel încât,

unul din termeni este alternativa celuilalt:

dacă A = sănătos şi B = bolnav, ei acoperă tot genul.

În aceste condiţii, nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi bolnav şi sănătos, pentru că o asemenea situaţie este contrară restricţiilor terţului exclus.

Să reţinem totuşi că, în situaţia termenilor vagi ra-portul de contradicţie se referă numai la nucleul lor.

Sistematizarea informaţiilor. Definiţia şi clasificarea termenilor.

Principalele operații de sistematizare a informații-lor, definiția și clasificarea, sunt operații metodologi-ce specifice unui domeniu ştiinţific de investigații.

Aceste operaţii metodologice conferă o organizare clară și eficientă a ideilor şi sunt esenţiale în orice domeniu de cercetare, dar și în viața de toate zilele.

Ele sunt necesare pentru orice activitate sistemati-că, întrucât asigură suportul indispensabil al oricărei activități științifice, deoarece clarifică extensiunea sau intensiunea termenilor de specialitate.

67

A B

A B

În mod obișnuit, în viața cotidiană, aceste operaţii sunt folosite întâmplător și nu sunt cunoscute stru-ctura și nici regulile care le fac eficiente.

Utilizarea definițiilor și a clasificărilor conform exi-genţelor logice fundamentale promovate de gândi-rea critică bazată pe logica argumentării, asigură prezentări şi expuneri precise şi clare, favorizând înţelegerea corectă a ideilor noastre şi fiind totoda-tă o dovadă de maturitate şi competenţă profesio-nală.

De exemplu, se spune că “a şti” înseamnă de fapt “a defini şi a clasifica corect şi exact”.

Particularităţile, structura, regulile logice şi feluri-le acestor operaţii metodologice pot fi analizate clar, explicit și eficient pe fondul termenilor.

Structura definiţiei. Tipuri de definiţii după obiectul definiţiei şi după nevoi.

Definiția, prima operație metodologică de care ne vom ocupa, este aceea prin care se determină conținutul sau sfera de aplicare a unui termen, iar în alcătuirea oricărei definiții corecte întâlnim tot-deauna numai trei componente:

Definitul, care este obiectul definiției și îl no-tăm cu A (latinește i se spune ”definiendum„)

Definitorul, adică ce se spune despre definit, pe care îl notăm cu B (în latină, ”definiens„)

Relația de definire redată prin ”=df„ ca și până acum, iar formula definiției va fi ”A =df B„.

De exemplu, următorul text redă o definiție

Perceptia este proces complex de cunoastere senzoriala a unor insusiri fizice ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simt cu acestea

În acest text, termenul ”percepția„ este definitul, simbolizat inițial prin A, iar verbul ”este„ indică re-lația de definire redată anterior prin simbolul ”=df„.

În aceste condiţii, sistemul de cuvinte ”proces complex de cunoaștere … al organelor de simţ cu acestea„ ne indică definitul, redat în formula definiţiei prin B.

În mod aparte, relația de definire ”=df” vizează in-tensiunea ori extensiunea definitului (în cazul defini-țiilor ostensive doar o sugerează)

Relația de definire este diferită de relația de for-mală de echivalență, după cum reiese și din tabel:

Proprietati Echivalenta Identitate Definitie

Reflexivitate Da Da Nu

Simetrie Da Nu Nu

68

Tranzitivitate Da nu Da

Deci, definiția este relație de ordonare a mulţimii de termeni, fără a epuiza dicţionarul respectivei lim-bi naţionale.

După obiectul definiţiei avem următoarele tipuri:

Definiţii reale: obiectul definiţiei este un termen care reprezintă modelul mental al unui obiect, pro-prietăţi sau relaţii ideale sau fizice. Astfel, definiţia:

Afazia = df deteriorare ori pierdere a abilitatii de a pronunta sau intelege cuvintele

este exemplu de definiţie reală.

Definiţiile reale sunt rezultatul nivelului atins în cunoaşterea obiectului definiţiei şi exprimă lapidar ce se ştie despre acesta.

În aceste condiţii, definiţiile reale pot fi evaluate ca propoziţii adevărate sau false.

(2) Definițiile nominale au ca obiect o denumire uzua-lă sau simbolică a denotatului acelei denumiri, deci aparțin unei forme de limbaj. De pildă:

Afazia = df (inseamna) disfunctie psihica care se manifesta ca incapacitate de rostire si intelegere a cuvintelor

Acest exemplu de definiție nominală explică înțele-sul cuvântului ”afazie„ din neuropsihologie și în psi-hologie, adică al denumirii unei disfuncții psihice de limbaj.

De notat că definițiile nominale sunt de mai multe feluri, în funcție de structura și finalitatea lor

(2.1) Definițiile lexicale sunt acelea în care definitorul

dezvăluie toate sensurile și aplicațiile unei denumiri specifică unei limbi naturale

“Percepere = df (1) sesizare a ceva cu ajutorul simbolurilor sau al gandirii; (2) a intelege, a pricepe ceva; (3) a incasa o taxa sau un impozit

Definițiile lexicale sunt un caz aparte al definițiilor reale, iar prin obiectul lor țin de limbajul natural şi sunt cuvinte explicate în dicționarele explicative care explică cum pot fi acestea înţelese.

Definiţiile lexicale, sunt adevărate sau false în raport cu utilizarea corectă sau incorectă a cuvintelor.

(2.2) Definițiile stipulative sunt provocate de nevoia de a lămuri un aspect special redat de obiectul definit și cunosc şi ele o mare diversitate, cum ar fi:

Introducerea unei noi denumiri, care devine obiect al definiției stipulative şi este cerută de o descoperire sau o invenție nouă, necunoscute până atunci:

Arie Broca = df zona a emisferei cerebrale stanga implicata in controlul vorbirii

69

Această zonă a creierului a fost identificată (în 1860) de chirurgul și antropologul francez Paul Broca (1824-1880), iar ea este implicată în producerea limbajului ar-ticulat. Cauza afaziei este deteriorarea acestei zone corticale.

(b) Se adaugă un înțeles nou unui cuvânt vechi, cu scopul de a-l utiliza într-un domeniu special sau practică științifică

Proiectie (in psihologie) = df proces prin care se atribuie altuia (persoana sau obiect) propriile ganduri, dorinte, emotii

(c)Este selectat unul din sensurile pe care le are de-ja un cuvânt pentru a-l folosi într-un domeniu par-ticular de activitate:

Sensibilitate (in arta) = df capacitate de a provoca (transmite) emotii artistice cu pondere semnificativa de emotivitate si afectivitate

Principalele definiţii după definitor (după procedura de definire)

70

Pe primul loc după valoarea lor de cunoaştere sunt definițiile prin gen proxim și diferență specifi-că, exprimate de definitor:

Hipocamp = df structura cerebrala situata sub cortex, implicata in consolidarea amintirilor

În componența definitorului de mai sus avem două precizări, redate prin expresiile (i) și (ii):

- (i) ”structură cerebrală„, care indică genul proxim al obiectului definit;

- (ii) diferenţa specifică, adică expresia “situată sub cortex, implicată în consolidarea amintirilor”, prin care este identificat definitul ca specie a genului.

În contextul ordonării termenilor, genul proxim (cel mai apropiat) este modelul mental supraordo-nat direct definitului, care este o specie a acestuia.

Obs. În condiții speciale de cunoaștere, genul pro-xim poate fi înlocuit și cu un gen mai depărtat, pe linia generalizării termenilor, față de definit.

Atunci când sunt posibile, definițiile prin gen pro-xim și diferență specifică exprimă în manieră fun-damentală ce anume știm despre obiectul definiți-ei, iar genul proxim și diferența specifică sunt alcă-tuite din însușiri considerate esențiale pentru sco-pul definiţiei.

(2) Definiţiile operaţionale sunt acelea al căror defi-nitor enumeră cât mai multe experimente, probe, simptome sau condiţii, astfel încât, orice element in-dividual cu care se confruntă este un exemplu de de-notat pentru obiectul acelei definiţii; de pildă:

Anxietate = df maladie psihica in care cel afectat: (1) este torturat de ideea ca este lipsit de succes in tot ce face si greseste intotdeauna; (2) Este dominat de disconfort si de faptul ca are dificultati imposibil de depasit in tot ceea ce face; (3) Traieste intens teama ca este permanent expus unui pericol iminent

Trebuie precizat că definiţiile operaţionale sunt le-gate de cercetări experimentale sau practice din orice domeniu, inclusiv din psihologie.

Definiţiile operaţionale se dovedesc extrem de utile în explicarea şi în tratamentul bolilor psihice sau de altă natură şi ele fac parte din clasa defini-ţiilor intensionale, dar realizează trecerea spre de-finiţiile extensionale.

Definiţiile extensionale vizează prin excelenţă ex-tensiunea obiectului definiţiei, iar definitorul lor trece în revistă măcar indirect o parte din elemen-tele individuale din obiectul definiţiei.

(3) Definiţiile genetice sunt cel mai important tip de definiţii extensionale, întrucât definitorul lor enume-ră operaţiile, căile sau procesele prin care a luat naş-tere extensiunea definitului, cu pretenţia de a le re-da integral.

71

Mai exact, definitorul trece în revistă denotaţii prin care ia naştere sfera obiectului definiţiei. Iată un exemplu din statistică:

Media aritmetica = df valoarea statistica obtinuta astfel: mai intai, se face suma scorurilor inregistrate si apoi, rezultatul adunarii se imparte la numarul acestor scoruri

În general vorbind, definiţiile genetice ne dezvăluie modalităţile de identificare a denotaţilor unui ter-men sau pe cele legate de generarea lor.

(4) Definiţiile enumerative se încadrează în acest de-ziderat, dar doar trec în revistă indivizii din extensiu-nea definitului, fără a se raporta la proprietăţile lor

Disfunctie obsesiv-compulsiva = df tulburare de anxietate, care se poate lua din urmatoarele forme:

Idei deranjante si nedorite periodice, numite si “obsesii”

Indemnuri repetitive de a realiza acte stereotipe sau rituale, numite “compulsii”

Ambele feluri de afectiuni psihice

Definiţiile enumerative parţiale doar ilustrează ex-tensiunea definitului, citând câţiva din indivizii aflaţi în extensiunea acestuia, cum este şi următoarea:

Psihanalist = df psiholog sau psihiatru, cum ar fi: S. Freud, K. G. Jung, Alf. Adler, M Klein sau J. Lacane

Este clar că aceasta este tot o definiţie extensională, dar oferă doar câteva exemple de denotaţi exemplari din sfera definitului.

Ca atare, ea doar sugerează elementele din sfera de-finitului şi nu exprimă însuşiri ale acestora, iar defini-ţiile de acest fel sunt produse în situaţii precare de cu-noaştere a obiectului definiţiei ori când se doreşte să-i sugereze cuiva despre ce este vorba.

În principiu, nu se poate şti dacă o definiţie extensio-nală a epuizat sau nu sfera obiectului definit cu atât mai mult că cât ele nu relatează nimic despre proprie-tăţile definitului, fapt ce apare şi în cazul unor pretin-se definiţii intensionale, cum ar fi:

(6) Definiţiile prin sinonimie, ce apar de obicei în con-versaţii obişnuite

Fortuit = df neprevazut, intamplator

unde semnul “=df„ este uneori înlocuit deseori de cu-vântul “adică„.

Valoarea acestor definiţii este redusă, întrucât nu există sinonimie perfectă şi se presupune că interlocu-torul află despre ce este vorba.

Definiţii bune şi definiţii incorecte

72

Calitatea şi eficienţa definiţiilor rezultă prin respe-ctarea exigenţelor logice fundamentale concretiza-te aici prin anumite condiţii speciale privind defini-rea

Prima condiţie pentru eficienţa unei definiţiei ara-tă că între obiectul şi definitorul său există o iden-titate perfectă şi definitorul corespunde numai de-finitului şi exclusiv acestuia.

Psihologia = df disciplina stiintifica socio-umanista

Această definiţie este ineficientă pentru că este prea largă şi în consecinţă definitorul ei acoperă şi alte ştii-nţe umaniste, cum ar fi istoria, etica, estetica, sociolo-gia şi multe altele.

Pe de altă parte, următoarea definiţie

Senzatia = df perceperea luminii si a sunetului cu ajutorul simturilor

este prea restrânsă şi încalcă, la rândul ei, principiul identităţii, pentru că este prea îngustă.

Cu alte cuvinte, definitorul ei nu acoperă toţi indivizii din extensiunea obiectului definit.

După cum se ştie, sensibilitatea umană, desigur în situ-aţia unui om normal, conţine şi alte simţuri şi, ca atare, definitorul de mai sus corespunde doar la o parte din indivizii aflaţi în sfera definitului: este omis, de pildă, simţul mirosului (vezi Rabelais)

În cazuri speciale, sau din neatenţie poate fi încăl-cată şi o altă regulă de definire, după care:

Orice definiţie corectă enunţă (ne spune) ce este obiectul definiţiei şi nu declară ceea ce el nu este.

Astfel, următoarea definiţie

Perceptia = df nu este un proces de cunoastere formala si abstracta

încalcă tocmai această prescripţie.

Desigur, înţelegem că este vorba de percepţie în sens psihologic, dar din textul acestei pretinse defi-niţii nu putem ştii însă ce este percepţia: ea ne spu-ne doar ceea ce nu este şi deci, este de-a dreptul inutilă.

Dacă A are calitatea de obiect al definiţiei, acesta nu poate deveni propriul lui definitor, adică nu va fi definit prin el însuşi, sau simbolic, A ≠df A.

Psihologia = df disciplina care studiaza aspectele si procesele psihice

este definiţie incorectă care încalcă cerinţa unei defi-niri eficiente şi corecte, pentru că deşi este adevărată, ea corespunde unui caz banal de identitate: este cir-culară.

Să ne reamintim că repetarea aceluiaşi despre acela-şi nu redă substanţa acestui principiu (vezi exemplul cu Tudor Arghezi), iar definiţia de mai sus este un caz aparte de identitate logică inutilă.

73

În orice definiţie eficientă, obiectul definiţiei ante-rioare nu devine propriul lui definitor.

Încălcarea regulii se produce în situaţia în care obiectul definiţiei este termen corelativ cu propriul lui definitor, cum sunt şi termenii cauză-efect

(Df.1) Cauza = df fenomenul ce prodece un efect

(Df.2) Efectul = df fenomenul produs de o cauza

Oricare din definiţii este adevărată, dar ele nu pot fi luate împreună, pentru că produc o circularitate şi sunt incomplete, întrucât definiţii lor sunt terme-ni corelativi care nu pot fi definiţi separat.

Definiţia trebuie să conţină numai termeni precişi, apţi să exprime clar şi exact definitorul

Hipnoza = df este starea psihica asemanatoare somnului, indusa artificial prin sugestie sau pe alte cai

Din păcate, deşi această definiţie apare chiar într-un manual şi într-un dicţionar de psihologie genera-lă, conţine în structura definitorului expresia vagă “pe alte căi”, motiv pentru care ea încalcă regula (5).

Acest definitor conţine şi termenul imprecis “ase-mănătoare somnului”, stare ce poate fi obţinută şi prin anestezie ori cu ajutorul somniferelor.

Definiţia anterioară nu este precisă, iar gândirea critică şi logica argumentării din psihologie ne dovedeşte că o definiţie este nulă, dacă în construcţia ei au fost folosite instrumente retorice, ca în enunţurile

Admiratia este un produs al ignorantei

Sculptura este muzica incremenita

Asemenea enunţuri nu sunt definiţii, dar sunt ex-clusiv menite pentru a impresiona, a produce anu-mite trăiri vizavi de pretinsul “obiect al definiţiei” şi nu au scopul de a consemna informaţii sistematice despre definit.

Concluzii asupra eficienţei şi corectitudinii definiţiei

Corectitudinea şi eficienţa definiţiei presupune res-pectarea exigenţelor logice fundamentale, prin inter-mediul următoarelor restricţii în definire:

Regula adecvării: definitorul corespunde extensio-nal şi intensional numai obiectului definit.

(2) Regula afirmării: definiţia este afirmativă, întrucât definitorul spune ce este obiectul definiţiei.

74

(3) Regula ireflexivităţii: nici un obiect al definiţiei nu este propriul lui definitor (A ≠df A).

(4) Regula asimetriei: dacă a fost dat A =df B, atunci nu mai avem B =df A.

(5) Regula exactităţii: definitorul nu conţine termeni vagi, figuri de stil, metafore sau alte mijloace retorice.

Chiar dacă respectă integral cele cinci reguli, orice definiţie este relativă, cel puţin în două sensuri:

(i) multe definiţii propuse de ştiinţe se pot modifica ulterior pe baza unor noi descoperiri;

(ii) nu pot fi definite toate denumirile obiectelor ori însuşirilor dintr-o anume limbă naţională, pentru în acest fel ar fi încălcată regula (4) de definire, întru-cât cel puţin o definiţie ar fi circulară şi de-a drep-tul banală (vezi cazul Tudor Arghezi =id Tudor Arghezi).

Pe de altă parte, folosirea de metafore în ştiinţă nu este total exclusă, dar ele nu intră în definiţii.

Clasificarea informaţiilor

Prin clasificare se înţelege o operaţie metodologică de repartizare a indivizilor din extensiunea unui ter-men sau a unor informaţii după anumite criterii.

În metodologia cercetării, se foloseşte astăzi şi ter-menul “taxonomie”, prin care se înţelege “ştiinţa le-gilor clasificării” ori clasificarea informaţiilor despre ceva pentru a lucra mai bine cu ele.

De exemplu, în biologie taxonomia este definită ca studiul unui grup de plante sau animale sub aspectul clasificării lor.

Explicaţia ţine de faptul că denumirea de “taxono-mie” provine din limba franceză sau din limba grea-că, de la taxis: aranjare, ordonare şi nomos: lege

Structura clasificării

În alcătuirea unei clasificări ireproşabile şi eficiente întâlnim următoarele trei componente:

(1) Obiectul sau domeniul clasificării, coincide cu indivizii aflaţi în extensiunea termenului iniţial;

(2) Rezultatul clasificării, care coincide termenii obţinuţi în urma repartizării elementelor (cuvinte, idei, expresii etc.) aflate în extensiunea termenu-lui iniţial;

(3) Criteriul de clasificare, adică punctul de vede-re pe baza căruia s-a făcut clasificarea indivizilor daţi în clasele obţinute ca rezultat al clasificării.

Urmatoarea schema:

75

redă o clasificare cu o singură treaptă de clasificare, în care:

(1) Obiectul (domeniul) clasificării: abordări reprezentati-ve în psihologia actuală

(2) Rezultatul clasificării, orientările: comportamentală, cognitivistă, biologică, psihanalitică şi fenomenologică

(3) Criteriul de clasificare: specificul explicării proceselor psihice şi a comportamentului

În multe cazuri, clasificarea parcurge mai multe trep-te, iar termenii-rezultat de pe prima treaptă a clasifi-cării sunt consideraţi domenii într-o nouă clasificare ş.a.m.d., dar de fiecare dată folosind un alt criteriu de clasificare, cum este şi următoarea:

În cazul primului exemplu de clasificare am avut o singură treaptă şi am folosit un sigur criteriu de cla-sificare: specificul explicării proceselor psihice şi al comportamentului.

În cazul celui de al doilea exemplu am recurs la două trepte de clasificare şi am folosim două crite-rii diferite, câte unul pentru fiecare treaptă.

76

Abordari representative in psihologia actuala

Comporta-mentala

Cognitivista BiologicaPsihanalitica

Fenomeno-logica

Sistem nervos

Central

Periferic

Creier

Maduva

Somatic

Vegetativ

Mai exact, pe prima treaptă a celei de a două clasi-ficări am folosit criteriul locaţia şi alcătuirea siste-melor nervoase, iar pe a doua treaptă am recurs la criteriul care vizează rolul respectivelor sisteme în integrarea şi reglarea funcţiilor psihice şi fizice ale organismului.

Criterii de departajare a tipurilor de clasificare

Astfel dacă ne oprim, mai întâi, la criteriul proprie-tăţilor de fond ale obiectelor din domeniul clasifică-rii, vom distinge între clasificări naturale şi clasifi-cări pragmatice.

(1) Clasificările naturale presupun informaţii temei-nice asupra elementelor aflate în domeniul clasifi-cării, iar ele au valoare de cunoaştere: conduc la o mai explicită şi la o înţelegere superioară a dome-niului clasificării şi a varietăţilor sale.

Obs. Cele două feluri de clasificare deja prezentate sunt exemple de clasificări naturale.

(2) Clasificările pragmatice presupun un criteriu de clasificare care este ales în funcţie de un scop, fără a coincide neapărat cu proprietăţi de fond pentru indivi-zii aflaţi în domeniul sau în rezultatele clasificării, în-trucât ele au exclusiv o valoare practică.

Mai exact, aceste clasificări permit sistematizarea do-meniului în vederea înţelegerii ulterioare a lui şi a ele-mentelor sale, dar ele facilitează prezentarea de idei şi acţiunea organizată.

Aceste clasificări nu sunt definitive şi oferă decât indi-rect informaţii despre însuşirile obiectelor implicate, aşa cum ar fi clasificarea numai după alfabet a cuvin-telor în liste, a elevilor în cataloage etc.

Clasificările pragmatice au o mare varietate, inclusiv după scopul urmărit pentru valorificarea lor, de pil-dă, clasificarea absolvenţilor după medii:

(a) 8% între 5 şi 6;

(b) 81% peste 6, dar sub 9;

(c) 9% între 9 şi 10.

Astfel de clasificări au valoare orientativă în diferite faze ale cercetării inductive, cum ar fi stabilirea eşan-tioanelor (grupuri ţintă, de control etc.), în proiecta-rea testelor sau a experimentelor şi în sistematizarea datelor culese prin teste ori experimente, pe care se bazează diferite concluzii (preliminare sau finale)

O a doua distincţie se face după numărul claselor rezultate prin clasificare, iar acum diferenţiem între clasificări dihotomice şi clasificări politomice.

În clasificările dihotomice, pe baza criteriului se obţin doar doi termeni-rezultat, iar în aceste condi-ţii, termenii-rezultat ai clasificării dihotomice core-cte se află în raport de contradicţie.

De pildă, pe prima treaptă a clasificării sistemului nervos avem un exemplu de clasificare dihotomică, în care sistem nervos central şi sistem nervos peri-feric sunt termeni în raport de contradicţie.

(2) Clasificările politomice au drept rezultat cel pu-ţin trei termeni-rezultat între care există un raport de contrarietate.

77

De pildă, clasificarea abordărilor reprezentative din psihologia actuală (primul exemplu de clasifica-re la care am apelat) a fost o clasificare politomică, respectiv, explicaţiile comportamentală, cognitivi-stă, biologică, psihanalitică şi fenomenologică, se află în raport de opoziţie contrară.

De reţinut că o clasificare politomică poate atinge un grad ridicat de complexitate.

Reguli ale clasificării corecte

Principalele reguli ce trebuie respectate pentru o cla-sificare corectă şi eficientă sunt următoarele:

(1) Regula unicităţii şi exactităţii criteriului, care cere ca pe fiecare treaptă a clasificării să folosim un singur criteriu, ce nu trebuie să fie vag;

(2) Regula reuniunii cere ca pe fiecare treaptă a clasifi-cării reuniunea termenilor-rezultat să fie identică cu domeniul de la care s-a plecat;

(3) Regula intersecţiei ne obligă ca pe fiecare treaptă a clasificării între termenii-rezultat să fie în raport de opoziţie;

(4) Regula omogenităţii spune că pe fiecare treaptă a clasificării, elementele oricărui termen-rezultat au pre-dominant aceleaşi proprietăţi, iar între ele nu există diferenţe substanţiale

78

Substante psihoactive

Sedative

Narcotice

Stimulente

Halucinogene

Canabis

Barbiturice

Alcoolice

Nebutal

Scorbital

Etanol

Opiul

Derivatii opiuMetadona

Heroina

Codeine

Cocaina

Cofeina

Amfetamine

LSD

Feniclidina (PCP)

Nicotina

PsihociblinaMarijuana

Mescalina

Hasis

BenzedrinaDexedrina

Metadona

Principalele erori în clasificare

Regulile de clasificare se presupun reciproc, astfel că încălcarea unora atrage după sine nerespectarea altora.

De pildă, clasificarea simultană a populaţiei după cetăţenie şi după sex este profund eronată, întrucât:

Încalcă regula (1) de clasificare şi foloseşte pe ace-iaşi treaptă două criterii total diferite, iar primul din ele nu este suficient de precis.

Violează totodată regula (3), pentru că rezultate-le clasificării nu sunt termeni în raport de opoziţie: cetăţenii cu dublă cetăţenie sunt şi bărbaţi şi femei.

Cu alte cuvinte, termenii-rezultat nu sunt total dis-tincţi, iar clasa cetăţenilor nu este omogenă.

În acelaşi timp, clasificarea populaţiei după criteriul relaţii interpersonale poate încălca regula (2), adică ar fi incompletă.

Explicaţia este că ea s-ar putea limita la doar doi ter-meni-rezultat şi anume la categoriile persoane care se atrag şi persoane care se resping, dar în acest caz ar omite termenul-rezultat persoane reciproc indife-rente sau care nici nu s-au cunoscut.

Obs. În situaţia dată, această clasificare este greşită, pentru că aceste elemente care fac parte totuşi din domeniului clasificării şi rămân neclasificate

Relativitatea eficienţei clasificării

Sub aspect practic, unele clasificări sunt incomplete da-torită lacunelor de cunoaştere, într-un anumit moment.

De exemplu, clasificarea elementelor chimice făcută la început şi prezentată în Tabelul lui Medeleev a fost in-completă, tabelul conţinea atunci căsuţe libere, care au fost completate ulterior.

Psihologia dezvoltării clasifică persoanele după vârstă în copii, preadolescenţi, adolescenţi etc. şi nu exclude posibilitatea eludării regulii (3), respectiv, ca doi terme-ni-rezultat să conţină cel puţin un element comun.

Să ne reamintim că diferite categorii de vârstă cu care operează nu doar psihologii sunt termeni vagi, iar fără precizări speciale, vârsta este un criteriu imprecis.

La fel, o clasificare care respectă integral regulile de clasificare este, sub aspect practic, o clasificare idea-lă, un prag care în multe cazuri este dificil de atins.

Desconsiderarea însă a abaterilor de la regulile sau exigenţele logice de clasificare generează confuzii şi

poate afecta grav concluziile desprinse pe baza aces-tor clasificări deficitare

Exigenţele gândirii critice impun cel puţin trei condi-ţii unei clasificări eficiente:

79

(a) cunoaşterea felurilor şi a regulilor clasificării;

(b) evaluarea clasificărilor realizate în raport cu regu-lile specificate;

(c) stabilirea exactă a defectelor clasificării şi a felului în care ea poate fi valorificată sau amendată.

Din perspectiva operaţiilor de generalizare şi deter-minare pentru termeni avem alte două feluri de clasi-ficare, după cum urmează:

(1) Clasificarea ascendentă, prin care fiecare individ este repartizat într-o clasă de obiecte asemănătoare, de exemplu, amnezia cronică este afecţiune psihică.

(2) Clasificare descendentă, prin care indivizii dintr-o clasă generală sunt repartizaţi în subclase, cum ar fap-tul că durerile produse de leziunile celulare sunt de două feluri: fazice, adică de scurtă durată şi care se diminuează rapid sau tonice, adică sunt constante.

Obs. Tradiţional, clasificarea descendentă era numită “diviziune”.

APLICAŢII

I. Pot fi definiţi în interiorul aceleiaşi limbi toţi termenii din vocabularul ei?

II. Arătaţi dacă următoarele definiţii sunt corecte, iar dacă ele nu sunt corecte, specificaţi regula pe care o încalcă:

(1) Psihologia socială studiază rolul şi locul omului în societate

(2) Psihologia nu se ocupă cu studiul fenomenelor naturale

(3) Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul uman

(4) Hipnoza este starea similară somnului provocată prin sugestie sau pe alte căi

(5) În psihologie, percepţia este capacitatea noastră de a percepe ceva cu ajutorul simţurilor

(6) Prin „amnezie” se înţelege pierderea totală sau par-ţială a capacităţii de a-ţi aminti diferite aspecte, pe fon-dul oboselii intense sau a deteriorării sistemului nervos

(7) Astenia este o afecţiune psihică şi este caracterizată de o intensă şi prelungită lipsă de energie şi entuziasm, incapacitate de efort intelectual, oboseală cronică im-posibil de diminuat prin repaus

(8) Prin „astenic” se înţelege o persoană care suferă de astenie.

80

VI. Raţionarea umană. Gândirea critică şi raţionarea deductivă imediată cu propoziţii categorice

Raţionarea cu propoziţii categorice fost descope-rită şi analizată de Aristotel (384-322 î.Hr.), consi-derat fondatorul logicii ca ştiinţă, prin tratatul pe care urmaşii săi l-au numit „Organon” şi el a repre-zentat, până la finalul secolului al XIX-lea, partea de bază a logicii tradiţionale.

Cu referinţă contribuţia sa, Immanuel Kant decla-ra că logica s-a născut perfectă din capul lui Aristo-tel precum zeiţa Pallas Athena a ieşit din capul lui Zeus, dar logica lui Aristotel a cunoscut o serie de perfecţionări din partea logicienilor medievali

Deducţia cu propoziţii categorice este o preocupare principală pentru psihologia raţionării, iar argumentul citat anterior este un exemplu de deducţie de acest fel:

Intrucat romana este o limba romanica si toate limbile romanice sunt de origine latina, rezulta ca si romana este de origine latina.

este un exemplu de raţionament deductiv cu propoziţii categorice numit “silogism”

Acest tip de raţionament deductiv a fost studiat iniţial de Aristotel, iar la sfârşitul secolului 19 a primit trans-formări în spiritul logicii formale.

Propoziţiile categorice care au rolul de premise şi de concluzie într-o inferenţă sunt de patru feluri fun-damentale, cum rezultă şi din următorul tabel, în ca-re litera A indică subiectul logic, iar simbolul B redă predicatul logic al unei propoziţii categorice.

Obs. Se spune că B exprimă o însuşire a lui A.

Structura Formula Denumirea

Toţi A sunt B A a B Universal afirmativă

Nici un A nu este B A e B Universal negativă

Unii A sunt B A i B Particular afirmativă

Unii A nu sunt B A o B Particular negativă

81

Cuantorii propoziţiilor categorice

Denumirile logice de subiect logic şi de predicat lo-gic au fost preluate şi de gândirea critică din psiholo-gie din logica medievală, dar nu trebuie confundate cu cele gramaticale, iar propoziţiile categorice conţin şi două operaţii logice diferite:

(a) Afirmaţia sau negaţia prin care sunt redate rapor-turi logice între termenii A şi B;

(b) Cuantorii clasici plasaţi în faţa subiectului logic şi ne arată dacă raportul logic vizează pe toţi A ori nu-mai o parte din ei.

Obs. În exprimarea obişnuită apar şi cuantorii plura-tivi, cum ar fi: “există cel puţin …” sau “măcar un A este ori nu este B etc., dar ei se reduc la cei clasici.

Cuantorii plurativi menţionaţi vizează propoziţii parti-culare, dar ei apar şi în universale cu sens restrictiv:

De pildă, în propoziţia afirmativă

Numai A este B

Toti B sunt A

cuantorul sugerează că ceea ce este altceva decât A nu este B, dar ea este o universal afirmativă de forma:

(2) Iar propoziţia negativă

Numai A nu este B

Nici un A nu este B

sugerează că ceea ce este A nu poate fi totuşi B şi de-vine o universal negativă de forma:

În concluzie, cuantorii plurativi şi cei restrictivi sunt reductibili la cuantori particulari (“unii”, “unele”) sau universali (“toţi”, “nici unul”), care sunt consideraţi fundamentali, iar cuantorii plurativi sau restrictivi apar doar cazuri speciale de argumentare .

În principal, raţionarea cu propoziţii categorice se de-rulează pe fondul cuantorilor universali şi particulari clasici, adică pe baza propoziţiilor categorice universa-le sau particulare, afirmative ori negative, de formele AaB, AeB, AiB şi AoB, specificate iniţial.

Inferenţele cu propoziţii categorice ţin seama de ra-porturile logice dintre acestea şi de extensiunea subie-ctului şi a predicatului logic din ele.

Raporturile dintre propoziţiile categorice

Între propoziţiile categorice există raporturi logice importante pentru a stabili valoarea de adevăr a unora în dependenţă de valoarea de adevăr a altora, dar care sunt implicate şi în raţionarea deductivă cu astfel de propoziţii.

În principiu, între cele patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice, care au aceiaşi termeni cu sta-tut de subiect şi predicat logic, există trei raporturi de opoziţie pe linia valorii lor de adevăr şi unul singur care reclamă obligatoriu ca subiectul logic al propo-ziţiilor comparate să nu fie un termen vid.

82

Primul raport de opoziţie este cel dintre propozi-ţiile categorice universale de calitate diferită, adică între cele de forma AaB şi AeB, iar el este un raport de contrarietate.

Mai exact, propoziţiile universale de calitate diferi-tă nu pot fi ambele adevărate, dar nu este exclus să fie simultan false, iar raportul de contrarietate dintre ele este guvernat de principiul necontrarietăţii.

Ca atare, dată fiind falsitatea unei propoziţii contra-re, poate fi dedus adevărul celeilalte, iar aceasta în-seamnă că propoziţiile categorice universale de cali-tate diferită sunt incompatibile.

(2) Cel de al doilea raport de opoziţie dintre propo-ziţiile categorice este cel dintre propoziţiile particula-re diferite calitativ, adică între AiB şi AoB, iar el este un raport de subcontrarietate.

Cu alte cuvinte, propoziţiile particulare de calitate diferită pot fi ambele adevărate, dar nu pot fi ambe-le false, ceea ce înseamnă că raportul dintre ele este simetric ori dual celui dintre propoziţiile universale care le corespund.

Prin urmare, acest raport de subcontrarietate per-mite ca din falsitatea unei particulare să derivăm adevărul celeilalte.

(3) Ultimul raport de opoziţie dintre propoziţiile ca-tegorice există între universalele şi particularele dife-rite calitativ, iar el este raport de contradicţie regle-mentat de terţul exclus.

Cu alte cuvinte, raportul de contradicţie există de două ori, adică între propoziţiile din perechile AaB şi AoB şi respectiv între AeB şi AiB, iar propoziţiile din fiecare pereche nu pot fi nici împreună adevărate şi nici ambele false.

Prin urmare, dacă una din ele ar fi adevărată, con-tradictoria sa va fi falsă şi invers, dacă ea ar fi falsă, contradictoria ei ar fi obligatoriu adevărată.

În sfârşit, între propoziţiile universale şi cele particula-re de aceeaşi calitate există un raport de subalternare, cu condiţia ca subiectul lor logic să nu fie termen vid.

Deci, raportul de subalternare există de două ori, adică între AaB şi AiB şi separat, între AeB şi AoB, iar el nu es-te raport de opoziţie, ci de derivare.

Astfel, din adevărul universalei rezultă adevărul parti-cularei corespunzătoare, iar din falsitatea particularei reiese cu necesitate falsitatea universalei similare.

De reţinut însă că, din falsitatea universalei nu reiese nimic pentru valoarea de adevăr a particularei, după cum din adevărul particularei nu putem deriva valoarea de adevăr a universalei de aceiaşi calitate.

Savantul Severinus Boethius (475-525) a avut ideea de a reprezenta toate aceste raporturi între propoziţiile categorice printr-o schemă cunoscută de atunci sub denumirea de “Pătratul Logic al lui Boethius”.

83

Raporturile între valorile de adevăr ale acestor propoziţii au fost cunoscute şi folosite chiar de că-tre Aristotel pentru a demonstra, cu ajutorul lor validitatea (corectitudinea), inferenţelor deducti-ve mai complicate, care folosesc exclusiv propozi-ţii categorice.

Pătratul lui Boethius

Extensiunea termenilor din propoziţiile categorice

Cunoscută ca “distribuire a termenilor”, extensiunea subiectului şi a predicatului logic dintr-o propoziţie ca-tegorică este determinată de operaţiile logice (cuantorii şi aserţiunile) prezente în structura acestor propoziţii: (1) Subiectul logic afectat de cuantorul universal este considerat în toată extensiunea sa (ca “distribuit”);

(2) Subiectul logic vizat de cuantorul particular este con-siderat numai într-o parte a extensiunii sale (ca “nedis-tribuit”);

(3) Afirmaţia face ca extensiunea predicatului logic să fie considerată parţial (ca “termen nedistribuit”);

(4) Negaţia face ca predicatul logic să fie considerat în toată extensiunea sa (ca “termen distribuit”)

Sintetic, extensiunea termenilor propoziţiilor categori-ce poate fi redată printr-un tabel în care simbolul “+” indică termen distribuit, iar semnul “-” indică termen nedistribuit:

84

Patratul lui Boethius

AaB AeB

AiB AoB

Contradictie

Su

balte

rnar

e

Su

balte

rnar

e

Contrarietate

Subcontrarietate

Formula propoziţiei categorice

Subiectul logic Predicatul logic

A a B + -

A e B + +

A i B - -

A o B - +

Pe baza extensiunii termenilor, o inferenţă deductivă cu propoziţii categorice este obligată să respecte ur-mătoarea regulă de deducţie:

Orice termen nedistribuit in premise nu va fi termen distribuit in concluzue

Pentru a pune în evidenţă importanţa acestei restric-ţii, ne vom ocupa mai întâi de inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice, prin care dintr-o sin-gură premisă este dedusă o concluzie, parţial diferită de premisa din care a fost derivată.

O asemenea inferenţă deductivă imediată este conversiunea propoziţiilor categorice.

Conversiunea propoziţiilor categorice

Schimbul reciproc al funcţiei logice de subiect şi predicat logic al premisei pentru obţinerea concluziei, se face imedi-at prin conversiunea propoziţiilor categorice.

De pildă, termenii reprezentare conceptuală şi reprezenta-re cognitivă categorială din premisa:

Orice reprezentare conceptuala este o reprezentare cognitiva categoriala

ar putea fi derivată prin conversiune concluzia:

Reprezentarea cognitiva categoriala este o reprezentare conceptuala

Din acest exemplu reiese că prin conversiune, dintr-o pre-misă de forma A – B, se obţine o concluzie de forma B – A, dar doar respectând strict regula distribuirii termenilor.

Acest fel de conversiune este acceptabilă, dar nu este corectă din punctul de vedere al gândirii critice bazată pe logica argumentării.

Mai exact, este acceptabilă pentru că termenii repre-zentare conceptuală şi reprezentare cognitivă categori-ală sunt consideraţi că au aceiaşi extensiune, dar ea nu este corectă din perspectiva regulii de deducţie a distri-buirii termenilor.

85

Cu alte cuvinte, predicatul logic din premisa conversiu-nii este termen nedistribuit, iar el s-a transformat în concluzia conversiunii în subiect logic şi a devenit astfel termen distribuit.

Din acest exemplu, reiese că o conversă a universalei afirmative este doar o particular afirmativă.

De fapt, dacă respectăm regula distribuirii termenilor, sunt posibile numai trei conversiuni:

A a B produce o conversie de forma B i A

A e B produce o conversie de forma B e A

A i B produce o conversie de forma B i A

Explicaţia este simplă: în universal negativă ambii ter-meni sunt distribuiţi, în particular afirmativă ei sunt nedistribuiţi, iar în cazul particularei negative, subiectul logic nedistribuit din premisă ar deveni predicat logic în concluzie şi ar fi termen distribuit.

Din analiza anterioară rezultă că, la nivel general, în ca-zul propoziţiilor categorice avem două feluri de conver-siuni logic valide sau corecte din perspectiva gândirii cri-tice în psihologie.

(1) Conversiune simplă în cazul universal negativelor şi al particular afirmativelor, care produc concluzii de ace-laşi tip cu premisa de la care s-a plecat;

(2) Conversiune prin accident în situaţia în care dintr-o premisă universal afirmativă se obţine prin conversiune o concluzie particular afirmativă.

Obs. Trebuie însă să reţinem că propoziţiile particular negative nu suportă, chiar dacă uneori pare posibil, nici un fel de conversiune corectă.

Obversiunea propoziţiilor categorice

A doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice are numele de “obversiune” se aplică tuturor acestor pro-poziţii şi presupune două transformări simultane:

(i) Dacă premisa a fost afirmativă, din ea se obţine o concluzie negativă, iar când premisa este negativă, con-cluzia va fi afirmativă.

(ii) Predicatul logic din premisă este înlocuit în concluzie cu opusul lui şi astfel, din premisa:

Efectul cinetic este impresia mişcării unui punct fix

se obţine concluzia:

Efectul cinetic nu este impresia nemişcării unui punct mobil

Obversiunea este independentă de regula extensiu-nii termenilor şi se aplică în cazul tuturor tipurilor de propoziţii categorice

86

(1) A a B devine

(2) A i B devine A o B

(3) A e B devine

(4) A o b devine A i B

De fiecare dată, ea produce o concluzie echivalentă cu premisa din care a fost derivată.

Obs. În cazul conversiunii, echivalenţa dintre premisă şi concluzie se conservă doar în cazul conversiunii simple

Gândirea critică şi raţionarea deductivă mediată: silogismul

Silogismul reprezintă, în principiu, un tip de raţionare accesibil şi folosit frecvent de persoanele fără compe-tenţe de logică avansate şi continuă să fie o preocupare principală pentru psihologia raţionării

Este un argument deductiv relativ simplu din catego-ria “inferenţelor mediate”, care poate ilustrat prin ur-mătorul exemplu redat oarecum schematic:

Ideea câştigului la loterie este convingere subiectivă

Orice convingere subiectivă este o iluzie

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

Acest raţionament este un silogism în care premisele şi concluzia sunt propoziţii universal afirmative

Acestui argument silogistic îi este proprie următoarea schemă de inferenţă (structură argumentativă):

Oricare A este C

Oricare C este B

Oricare A este B

Aici, premisele şi concluzia sunt propoziţii categorice universal afirmative, în care A = câştigul la loterie, B = iluzie şi C = convingere subiectivă

După locul simbolurilor, reiese că C apare în premise, dar nu apare în concluzie, iar explicaţia este aceea că C mediază legătura dintre A şi B exprimată de concluzie şi face ca premisele să justifice această legătură.

87

A a C

C a B

A a B

Sau doar simbolic

Prin urmare, C poartă numele de “termen mediu” al silogismului dat.

În funcţie de premisele (informaţiile) disponibile şi de concluzia dorită, în argumentarea silogistică sunt impli-cate şi alte tipuri de propoziţii categorice, iar raţionarea silogistică se derulează şi prin alte scheme de inferenţă.

La nivel general, există patru scheme fundamentale de argumentare silogistică, cunoscute sub numele de “fi-guri silogistice” iar ele sunt următoarele:

A – C

C – B

A – C

B – C

C – A

C – B

C – A

B – C

A – B A – B A – B A – B

1 2 3 4

Figurile silogistice sunt structuri fundamentale de argumentare, deosebite după menirea lor şi scopul urmărit de argumentator

După poziţia termenului mediu în premise, adică du-pă rolul lui C în premise, prin specificarea propoziţiilor categorice care au rolul de premise şi de concluzie în fiecare caz în parte pot fi identificate formele concrete de raţionare silogistică.

Algoritmic, în fiecare figură silogistică ar putea fi con-struite 64 de argumente silogistice diferite, deci în to-tal 256 de inferenţe silogistice sau, iar dacă nu avem în vedere exigenţele logice şi cele silogistice, chiar 512.

Dintre acestea, doar 19 scheme silogistice sunt corecte (valide) şi sunt numite “moduri silogistice principale” , iar la ele pot fi adăugate alte 5 sche-me secundare, care sunt tot valide.

Pentru a diferenţia între moduri silogistice valide şi nevalide, gândirea critică şi logica argumentării din psihologie ia în considerare exigenţele logice de argumentare silogistică, care se deosebesc în două mari categorii: exigenţe (legi speciale) refe-ritoare la termenii silogismului şi legi silogistice privitoare la premisele şi la concluziile silogismu-lui.

Legi speciale de raţionare silogistică

(1) În cel puţin una premise, termenul mediu apare în toată extensiunea sa (este distribuit);

(2) Nici unul dintre termenii concluziei nu are o exten-siune mai mare decât în premisa din care provine;

(3) Cel puţin una dintre premise este afirmativă;

(4) Dacă o premisă este negativă, concluzia silogismu-lui este sigur tot propoziţie negativă.

88

(5) În cazul în care ambele premise sunt afirmative concluzia este obligatoriu propoziţie afirmativă.

(6) Cel puţin o premisă este propoziţie universală.

(7) Când una din premise este propoziţie particulară, concluzia va fi la rândul ei propoziţie particulară.

Legat de raţionarea silogistică, gândirea critică din psi-hologie presupune modurile valide silogistice şi condi-ţiile de raţionare silogistică specifice lor ca un criteriu indispensabil pentru corectitudinea derivării concluziei.

În raţionarea curentă inferenţele silogistice, valide sau nevalide, apar deseori sub forme particulare:

(1) Cuantorii aflaţi în alcătuirea premiselor ori a conclu-ziei nu apar totdeauna într-o formă standard şi, de pildă, se spune:

Ideea castigului la loterie este o iluzie

şi nu

Orice idee de castig la loterie este o iluzie

Adesea, în loc de a susţine că “Unii psihologi sunt medici” se spune:

(2) Frecvent, în locul unui argument complet, este formulată explicit doar concluzia argumentului:

Printre psihologi se afla si medici

sau doar premisele, dar nu mereu în ordinea standard:

Ideea castigului la loterie este o iluzie

iar deseori numai una dintre premise şi concluzia

Ideea castigului la loterie ete convingerea subiectiva, insa orice convingere subiectiva este o iluzie

(3) Alteori, silogismele oferite sunt chiar incorecte

Ideea castigului la loterie este o iluzie, pentru ca orice convingere subiectiva este o iluzie

De regulă, inferenţele incorecte apar în discuţii, contro-verse, dezbateri, discursuri publice, materiale de presă etc. şi se datorează fie lipsei de informaţii, fie grabei sau unor intenţii dubioase, cum ar fi de pildă, următorul:

Guvernele demne de respect permit cetatenilor sa nu fie de acord cu politicile lor. Nici un guvern demn de respect nu lasa minoritatile neprotejate. Prin urmare, un guvern care protejeaza minoritatile permite critica politicilor sale

Această inferenţă este un silogism a cărui concluzie este o universal afirmativă de forma:

A a B

89

Cuvintele “prin urmare” introduc această concluzie în care A = guvern care protejează minorităţile, iar B = guvern care permite critica politicilor lui.

În premisele silogismului dat apare termenul mediu, pe care îl redăm tot prin C, iar în premise ar trebui să apară separat atât A, cât şi B, câte unul în fiecare premisă.

Constatăm însă că în una din premise, apare expresia “guvern care lasă minorităţile neprotejate”, care este un termen de forma ~A, iar premisa în cauză are forma:

C e ~A

şi poate fi transformată prin obversiune într-o propoziţi-e echivalentă de tipul:

C a A

Acum, dacă ţinem seama de faptul că termenul a per-mite să nu fi de acord este aici identic cu termenul redat de expresia “a permite să nu fi de acord”, reiese că cea-laltă premisă poate fi reformulată astfel:

Guvernele demne de respect permit critica politicilor lor

şi deci este reductibilă la:

C a B

În aceste condiţii rezultă că silogismul dat are următoa-rea schema de inferenţă:

CaB

CaA

AaB

Schema de raţionare a silogismului dat este, după cum se vede, de figura a treia, în care termenul mediu redat acum prin C este subiect logic în ambele premise.

În această situaţie, subiectul logic al concluziei, adică A, apare în a doua premisă şi are acolo rolul de predicat lo-gic al unei universal afirmative despre care ştim că este termen nedistribuit.

Prin urmare, silogismul dat este un raţionament deduc-tiv incorect (nevalid), întrucât subiectul logic al concluzi-ei, care este universal afirmativă, este termen distribuit, dar provine dintr-un predicat logic nedistribuit.

Este încălcată astfel o lege specială de raţionare silogistică.

90

Psihologia raţionării silogistice

Până spre sfârşitul secolului XX, chiar psihologia cog-nitivă a raţionării a acordat atenţie deosebită şi aproa-pe exclusivă argumentelor silogistice, iar după cum s-a precizat, premisele şi concluzia silogismului sunt exclu-siv propoziţii categorice.

Reamintim acum principalele trăsături ale propoziţi-ilor categorice, care conţin explicit un singur cuantor în faţa subiectului logic al propoziţiei, iar cei doi ter-meni din care este alcătuită sunt consideraţi ca terme-ni absoluţi.

Ca atare, prin extensiunea lor, termenii oricărei infe-renţe deductive cu propoziţii categorice coincid cu cla-se de indivizi sau cu proprietăţi ale acestora.

Începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea, psi-hologia raţionării a început să studieze şi alte tipuri de argumente deductive folosite frecvent în raţionarea cu-rentă, în care cel puţin una premise sau concluzia sunt propoziţii compuse sau propoziţii complexe.

De pildă, printre principalele trăsături ale propoziţiilor complexe sunt şi acelea că ele conţin mai mult de un singur cuantor şi chiar mai mult de doi termeni, care su-plimentar sunt de tip diferit.

Mai mult în raţionamentele complexe cel puţin unul din termenii lui este termen relativ, adică prin extensiu-nea sa, termenul vizează perechi, triplete etc. de indivizi între care există anumite relaţii.

De exemplu, următoarea inferenţă deductivă

Din moment ce toate cercurile sunt figuri geometrice, rezulta ca, oricine deseneaza un cerc deseneaza o figura geometrica

concluzia derivă dintr-o singură premisă, însă dacă pre-misa este o propoziţie categorică, concluzia lui este pro-poziţie complexă în care avem doi cuantori:

(a) Primul cuantor este universal (oricine) şi vizează indi-vizi care desenează cercuri, respectiv, figuri geometrice;

(b) Al doilea cuantor este existenţial şi are două apariţii: obiectul desenat (un cerc, apoi o figură geometrică), pe care dacă n-ar fi măcar în mintea lui, el nu le-ar desena.

În raţionamentul deductiv dat, apare însă şi un ter-men relativ esenţial în inferenţă, care este prezent în concluzia argumentului deductiv.

Termenul relativ în cauză este exprimat prin verbul “a desena” şi el leagă două elemente individuale im-portante pentru acest raţionament, respectiv, dese-natorul şi lucrul desenat de el, adică cercul şi figura geometrică.

Să reţinem că termenul cerc este mai puţin general decât termenul figură geometrică, fapt care recon-firmă clasificarea termenilor în gen şi specie, adică după nivelul lor de generalitate.

91

Teoria psihologică a regulilor de inferenţă în raţionarea silogistică

1.Teoria regulilor de inferenţă a fost propusă, prin-tre alţii de Lance J. Rips, Jonathan E. Adler (eds.), Reasoning: Studies on human inference and its foundations, Cambridge University Press, Cambrid-ge, UK, 2008, iar anterior, în 1998, de Martin D. S. Braine şi David P. O’Brien, Mental Logic, Laurence Erlbaum Associates, Mahwah, New Jersey, USA.

Pe scurt, această concepţie propune teoria logicii mentale şi consideră că raţionarea silogistică se realizează pe fondul unor reguli de inferenţă, care sunt proprii minţii umane normal dezvoltate.

De exemplu, dacă sunt date premisele:

Unele spaime sunt afectiuni psihice, iar orice afectiune psihica este o tulburare mentala

se obţine relativ automat concluzia:

Unele spaime sunt tulburari mentale

Această teorie psihologică asupra raţionării, conside-ră că în cazul unui om lipsit de stăpânire de sine, raţio-narea sa poate fi influenţată de prejudecăţile, opiniile sau credinţele lui, care pot acţiona ca un fel de cenzor, mai ales dacă prin conţinutul concluziei ofensează părerile raţionatorului şi poate fi astfel o cauză a greşitei interpretări a premiselor.

Pe de altă parte, dacă raţionatorul este un om normal cu o educaţie suficientă şi cu stăpânire de sine, păreri-le lui subiective nu pot decât să pună la îndoială concluzia, dar nu influenţează negativ derivarea ei din pre-mise.

Cu alte cuvinte, regulile de inferenţă, ce sunt proprii minţii umane mature, nu pot fi influenţate de credin-ţele şi de convingerile raţionatorului cu toate că el nu cunoaşte în amănunt restricţiile impuse argumentării de logica tradiţională.

Deseori, un raţionator expert într-un domeniu sau al-tul nu foloseşte conştient regulile formale de raţionare, dar simte spontan dacă au fost încălcate.

Pe scurt, teoria regulilor de inferenţă presupune că în argumentarea obişnuită sunt concentrate într-un sin-gur pas al raţionării deductive trei reguli de inferenţă:

(1) Mai întâi, raţionatorul neglijează cuantorii premiselor;

(2) Apoi, pe baza raporturilor extensionale dintre ter-menii premiselor este derivat raportul logic dintre ter-menii concluziei;

(3) În final, raţionatorul formulează concluzia şi cuan-torul specific ei.

Obs. Adepţii teoriei regulilor de inferenţă precizează totuşi că în acest fel nu sunt acoperite toate aspectele raţionării silogistice.

Regulile de inferenţă vizează prioritar raporturile ex-tensionale dintre termenii silogismului, astfel că:

(a) În propoziţia categorică universal afirmativă (AaB) subiectul logic A este inclus în sfera predicatului B;

92

(b) În universal negativă (AeB), A şi B sunt opuşi, în accepţia că extensiunile lor nu conţin vreun element comun ambilor;

(c) În particular afirmativă (AiB), sferele lui A şi B coin-cid parţial şi cel puţin un individ aparţine ambilor ter-meni, deci extensiunile lor se intersectează;

(d) În particular negativă (AoB) extensiunile lui A şi B se disting parţial: cel puţin un individ din extensiunea lui A nu face parte şi din extensiunea lui B.

Iniţial, experimentele psihologice asupra raţionării silogistice au fost umbrite de erori metodologice

De pildă, subiecţii erau puşi să evalueze concluzii deja obţinute şi dacă acestea au fost derivate valid sau nevalid, dar în acest fel nu era testată capaci-tatea lor de a raţiona silogistic (de a deriva singuri concluzii silogistice).

Ulterior, s-a trecut la experimente prin care se tes-tează efectiv aptitudinea subiecţilor de a face sin-guri silogisme, care au pus în evidenţă dificultăţile lor de raţionare în oricare din cele patru figuri silo-gistice.

Teoria psihologică a modelelor mentale

Diferenţe de dificultate între figurile silogistice, conform lui Philip N. Johnson-Laird

 Figuri silogisticeA – CC – B

A – CB – C

C – AC – B

B – CC – A

 Procent concluzii valide 51 % 35 5 22 % 48 %

 Erori: nu rezulta valid o concluzie

4 % 34 % 34 5 11 %

 Durata raspunsurilor corecte in secunde

11.6 18.7 22.1 12.9

Din tabelul prezentat reiese că dificultăţile majore se înregistrează în figurile 2 şi 3

În cazul argumentelor construite în figurile silogistice 2 şi 3, iar aici apare cel mai mare procent de erori de for-ma “nu rezultă corect (valid) nici o concluzie” şi se mani-festă cea mai mare durată pentru descoperirea răspun-sului, indiferent dacă silogismul este corect sau incorect.

Sub aceste aspecte, competenţele de raţionare cu ar-gumente silogistice construite în figurile 1 şi 4 s-au do-vedit mai bune şi s-a conchis că rezolvările din figurile 1 şi 4 au fost facilitate de structura acestor figuri, care prin poziţia termenul mediu sugerează explicit transferul informaţiei de la premise spre concluzie

2. Teoria modelelor mentale a fost propusă, printre altele, în cărţile: Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates Pub-lishers, Hove&London UK, Hillsdale USA, 1991; Jane Oakhill, Alan Garnham (Eds), Mental Models in Cog-nitive Science, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associa-tes Publishers, New Jersey, USA, Hove,

93

Sussex, UK, 1996 şi din nou Ph. N. Johnson-Laird, How We Rea-son, Oxford University Press, New York, USA, 2006.

Teoria modelelor mentale face apel la elemente de logică a argumentării şi a contribuit esenţial la apari-ţia gândirii critice în psihologie.

Într-o accepţie mai generală, prin model se înţele-ge o reproducere ideală sau materială a realităţii care redă în manieră analogică proprietăţi ori relaţii specifice lui şi este utilizată pentru a facilita studiul unui proiect al unei construcţii viitoare.

În această accepţie, modelul este o reprezentare cu caracter flexibil şi este specifică în mod obişnuit câmpului specializat al propunerilor făcute pentru amenajarea lor.

În varianta propusă de Ph. N. Johnson-Laird, psi-hologia cognitivă a introdus ideea de model men-tal, prin care se înţelege o imagine ideală fragmen-tară formată în mintea unui individ în raport cu realitatea percepută de el.

Acest model mental coincide cu imaginea subiec-tivă pe care şi-a format-o individul faţă de ceea ce ar fi realitatea percepută de el, adică cu felul parti-cular în care el a priceput respectiva realitate.

Această imagine ideală care se formează în mintea unui individ despre o realitate oarecare este total dependentă de competenţele deţinute de el.

Modelul mental care se naşte în mintea unui indi-vid este conform cunoştinţelor şi a experienţelor sale de viaţă legate de fenomenele întâlnite în acti-vitatea lui zilnică sau în cea de profil.

Un model mental coincide cu termenul sau ideea (imaginea particulară) pe care şi-a format-o indi-vidul în mintea sa despre ceea ce el a întâlnit în viaţă ori despre care a învăţat în şcoală, cum ar fi modelul mental care ar corespunde:

(1) Pământului, ca planetă a Sistemului Solar.

(2) Universului, în sens de Cosmos.

(3) Celulei ca aparte a unui organism.

(4) Psihicului uman sau animal.

(3) Sufletului unei fiinţe, în literatură.

(4) Temperaturii corpului sau al atmosferei.

Pentru a explica fenomenele psihologice, teoria mode-lelor mentale, consideră că sensibilitatea ori raţionarea umană silogistică nu se realizează ca derivare formală din premise a concluziilor cu ajutorul schemelor şi a re-gulilor de inferenţă, chiar dacă acestea ar fi diferite de cele avansate de logica clasică.

94

Psihologul cognitivist Philip N. Johnson-Laird apreciază că atât performanţele, cât şi eşecurile raţionării obişnui-te şi nu doar ele, sunt datorate utilizării de modele se-mantice aproximative, proprii raţionării umane.

Obs. Psihologia cognitivistă a studiat iniţial doar raţiona-rea silogistică, dar ulterior ea a abordat şi alte tipuri de raţionamente deductive sau inductive

Mai exact, conform teoriei modelelor mentale, în ra-ţionarea silogistică sunt parcurse trei etape:

(1) Prin contactul cu informaţiile din premise, în min-tea raţionatorului se produc anumite modele mentale sau imagini ideale.

Modelele mentale corespund felului în care raţiona-torul pricepe “lumea” redată de premisele argumen-tului silogistic, iar ideile redate de premisele silogis-mului sunt înţelese de raţionator complet, parţial, in-corect sau deloc, în funcţie de competenţele sale.

În aceste condiţii, obţinerea concluziei depinde şi de posibilitatea raţionatorului de a utiliza corect regulile de derivare a acesteia din ideile exprimate de premise.

(2) Pe baza modelelor mentale specifice premiselor,

raţionatorul obişnuit “produce”, mai întâi, modelul mental al concluziei şi apoi, pe baza lui, exprimă con-cluzia care i se pare firească.

(3) Pentru a exprima concluzia, raţionatorul caută contraexemple, adică alte modele mentale care ar infirma modelul mental al concluziei propusă de el pe baza informaţiilor corespunzătoare premiselor.

În situaţia în care el nu găseşte contraexemple sau nimic altceva care infirmă concluzia, el va aprecia că silogismul este valid şi va accepta concluzia produsă de inferenţa sa silogistică.

Teoria modelelor mentale explică şi analizează cau-zele diferitelor erori şi neajunsuri din raţionarea nai-vă ori din demersurile sistematice, care ar fi:

(i) Conversiunea greşită a propoziţiilor categorice ca-re procedează după modelul particularelor afirmati-ve şi al universalelor negative ce se convertesc sim-plu în acelaşi tip de propoziţie categorică.

Se consideră eronat că şi orice universal afirmativă s-ar converti totdeauna într-o universal afirmativă, dar şi că particularele negative pot fi şi ele converti-te, fără nici un fel de probleme.

(ii) A doua cauză ar fi efectul figurativ, adică ordonarea termenilor silogismului, indiferent de figura silogismului în care apar şi de legile speciale silogistice.

De pildă, raţionatorii neexperimentaţi ori cei lipsiţi de competenţe sunt tentaţi ca din premise de forma A-C şi

C-B să deducă automat concluzii de forma A-B, aplicând mecanic regula tranzitivităţii, iar din premise de tipul B-C şi C-A să derive concluzii de forma B-A, considerând că doar ordinea şi succesiunea termenilor este importantă.

Se ştie însă că din premise de tipul AeC şi CaB este deri-vată logic-corect o singură concluzie de forma BoA, care nu este obţinută pe baza regulii tranzitivităţii, iar deriva-rea ei este dificilă.

95

De pildă, uneori termenii premiselor sugerează o tran-zitivitate, dar silogismul nu este apt să producă corect o concluzie. Să examinăm silogismul:

Toti romani sunt vorbitori de romana, dar unii vorbitori de romana sunt spanioli. Deci, unii spanioli sunt romani.

Acest silogism este incorect (nevalid) pentru că terme-nul mediu este nedistribuit, cum se vede şi din schema lui formală:

A a C

C i b

A i B

în care C este termen nedistribuit în ambele premise.

(iii) O altă problemă este prezenţa cuantorului numai, care este restrictiv şi produce neclarităţi, referitoare la interpretarea corectă a premiselor şi a concluziei silogis-mului.

Pe baza experimentelor, s-au stabilit două dificultăţi:

(a) Dacă ambele premise conţin acest cuantor, doar 16% din concluzii l-au conţinut, în schimb 45% din concluzii au conţinut cuantorul universal “toţi” ori “niciunul”;

(b) Dacă o singură premisă începe cu cuantorul numai, doar 2% din concluzii l-au preluat.

S-a dovedit că raţionarea obişnuită depinde prioritar de conţinutul premiselor şi nu de forma logică a inferen-ţei silogistice.

(iv) La rândul său, principiul “economicităţii cogni-tive” este des întâlnit, de regulă, în raţionarea lip-sită de grijă suficientă şi constă în aceea că raţio-natorul incompetent ori prudent tinde spre o con-cluzie cât mai economică cu putinţă, chiar dacă premisele îi permit mai mult.

Conform acestui principiu, în mod obişnuit raţio-natorii evită riscul unor exagerări nejustificate, dar nu evită riscul de a formula o concluzie mai săracă decât cea care poate fi derivată valid din premise-le existente

APLICAŢII

Analizaţi următoarele texte şi arătaţi dacă ele redau sau nu un argument silogistic corect:

(1) Toate drumurile duc la Roma, iar autostrăzile sunt drumuri. Prin urmare, unele autostrăzi duc la Roma.

96

(2) Nici o persoană decentă nu cumpără sandvişuri de la Fast-Food, iar cei care cumpără astfel de sandvişuri sunt persoane emotive. De aici conchidem că persoanele de-cente nu sunt emotive.

(3) Multe persoane cu afecţiuni psihice manifestă agora-fobie, iar cei afectaţi de agorafobie trebuie să beneficie-ze de asistenţă psihologică. Ca atare, diferite persoane cu afecţiuni psihice beneficiază de asistenţă psihologică

Gândirea critică din psihologie şi raţionarea deductivă propoziţională

Propoziţiile compuse sunt specifice raţionării deductive propoziţionale de la nivelul inteligenţei naturale, numită pe scurt “IN”.

Aceste propoziţii compuse sunt alcătuite din propoziţii mai simple cu ajutorul operatorilor propoziţionali, numi-ţi uneori “conectori propoziţionali”, de exemplu:

Nu este adevarat ca 2 + 2 = 5

este o propoziţie compusă adevărată în care operatorul negaţie, redat de cuvintele “Nu este adevărat că …”, s-a aplicat unei propoziţii mai simple care era falsă.

Aplicat însă la o propoziţie simplă care este adevărată

Nu este adevarat ca 2 + 2 = 4

negaţia produce o propoziţie compusă falsă.

Valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse

Indiferent dacă se aplică la o propoziţie simplă ori compusă, negaţia este operator logic monar, întru-cât el vizează adevărul acelei propoziţii ca întreg.

Gândirea critică din psihologie a preluat din logica formală alţi 16 operatori logici binari, ce vizează va-loarea de adevăr a două propoziţii mai simple şi o transformă în valoarea de adevăr a propoziţiei com-puse rezultate.

Pentru acest motiv, propoziţiile compuse sunt numi-te şi “funcţii de adevăr”, deoarece, valoarea lor de adevăr depinde de cea a propoziţiilor componente.

Gândirea critică din psihologie preia din cei 16 operato-ri binari numai 5 care sunt folosiţi curent în raţionarea obişnuită, iar la ei se adaugă negaţia logică, definită aici într-un tabel separat.

Aceşti operatori binari, sunt conjuncţia, disjuncţia ne-exclusivă, disjuncţia exclusivă, condiţionalul şi echiva-lenţa, iar ei sunt toţi definiţi prin tabele de adevăr:

97

p q p&q pVq pWq pq pq

1 1

1 0

0 1

0 0

1

0

0

0

1

1

1

0

0

1

1

0

1

0

1

1

1

0

0

1

În aceste tabele de adevăr, numite şi “matrice”, simbo-lurile p şi q reprezintă, ca şi până acum, propoziţii mai simple aflate în componenţa propoziţiilor compuse, iar cifrele “1” şi “0” indică adevărul sau falsitatea lor.

Pe de altă parte, propoziţiile compuse în general, nu doar cele din acest tabel de adevăr, pot fi definite numai prin negaţie, conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă.

În acelaşi timp, disjuncţia exclusivă definită aici prin in-termediul operatorului propoziţional menţionat, nu este astăzi redată prin cuvinte diferite, deşi în limbile vechi erau nume diferite pentru cele două feluri de disjuncţii.

În mod obişnuit folosim adesea o disjuncţia neexclusi-vă, dar alteori utilizăm o disjuncţie exclusivă.

Gândirea critică din psihologie este obligată de situ-aţie să ia în considerare ambele feluri de disjuncţie definite în tabelul iniţial. De pildă, enunţul:

Persoana este bolnava sau sanatoasa

redă o disjuncţie exclusivă, întrucât nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi bolnav şi sănătos.

În schimb, enunţul:

Anxietatea este obsesiva sau compulsiva

exprimă o disjuncţie neexclusivă, fapt dovedit prac-tic, deoarece obsesia şi compulsia pot fi întâlnite simultan la bolnavul suferind de tulburare de anxie-tate.

Filologii definesc şi ei două feluri de disjuncţie, numin-d-o pe cea neexclusivă “conjuncţie disjunctivă”, ceea ce în cazul nostru ar fi o confuzie între doi operatori logici.

Trei operatori logici, negaţia, conjuncţia şi disjuncţia neexclusivă, pe care o vom numi simplu “disjuncţie”, pot defini pe oricare din ceilalţi operatori binari.

Astfel, condiţionalul poate fi redat fie printr-o conjuncţie:

(p q = df ~ (p & ~ q)

fie sub forma unei disjuncţii:

98

p ~p

1

0

0

1

(p q = df ~ (p V q)

După acest model se poate proceda cu oricare opera-tor logic binar.

Astfel, toţi operatorii logici binari menţionaţi în tabelul iniţial pot fi definiţi prin negaţie, conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă, iar un exemplu ar fi şi definiţia:

(pWq = df [(p V q) & (~ p V ~ q)

La această definiţie poate fi adăugată încă una, astfel încât toţi operatorii binari din tabelul iniţial pot fi redaţi numai prin disjuncţie neexclusivă, conjuncţie şi negaţie:

(p q = df [(p q) & (q p)

Gândirea critică din psihologie ţine totuşi seama de enunţurile declarative din raţionarea comună care sunt formulate cu ajutorul disjuncţiei exclusive sau al echiva-lenţei.

Mai mult, operatorii logici selectaţi se regăsesc şi în alte domenii, cum ar fi cel neuronal sau inter-neuronal, în reacţii biochimice ori bioelectrice specifice organismului uman.

Ei apar la nivelul gândirii critice din psihologie în alcătuirea diferitelor inferenţe şi au fost valorifi-caţi în calculele algoritmice, astfel: conjuncţia logică este utilizată în analiza produsului algebric, negaţia este interpretată ca scădere sau pentru obţinerea complementarei unei mulţimi, iar disjuncţia ar fi folosită pentru a defini suma.

ARGUMENTELE DEDUCTIVE IPOTETICO-CATEGORICE

Acest tip de argumente deductive sunt folosite pe larg în raţionarea psihologică şi ocupă un loc impor-tant în orice domeniu teoretic sau comun.

Inferenţele ipotetico-categorice simple conţin doar două premise, dintre care una este un condiţional, iar cealaltă este o propoziţie categorică ce afirmă sau neagă antecedentul ori consecventul condiţionalului iniţial, aşa cum se vede şi din exemplul următor:

Daca pacientul are accese de panica in spatiile publice, atunci el suspect de agorafobie, dar este evident ca are accese de panica in spatiile publice si deci, este suspect de agorafobie.

Acest fel de argument ipotetico-categoric este cuno-scut sub denumirea de “modus-ponens” (modul care afirmă), iar lui îi corespunde schema de inferenţă alăturată în care simbolul “p” a luat locul enunţului “are accese de panică în spaţii publice”, iar “q” ţine locul propoziţiei categorice “el este suspect de agorafobie”.

p qpq

Argumentul ipotetico-categoric este folosit adesea în argumentarea cotidiană şi în cea sistematică pentru a susţine idei sau opinii, pentru a le promova şi el este discutat pe larg în

99

psihologia cognitivă contemporană ca tip de inferenţă ipotetică utilizată des şi în raţionarea curentă.

În următorul argument ipotetico-categoric prima pre-misă este acelaşi condiţional ca în raţionamentul ipote-

tico-categoric anterior, dar cea de a doua premisă este o propoziţie categorică ce respinge consecventul primei premise.

Ca atare, concluzia acestui nou argument ipotetico-ca-tegoric va respinge ori va nega antecedentul primei pre-mise şi după cum urmează, el va arăta astfel

Daca pacientul are accese de panica in spatii publice, atunci este suspect de agorafobie, dar intrucat el nu este suspect de agorafobie, rezulta ca el nu are accese de panica in spatiile publice.

Prin urmare, acest argument ipotetico-categoric este un raţionament modus tollens, adică negative şi el va fi de forma alăturată în care prima premisă este acelaşi condiţional ca în cel precedent, dar nu şi cea de a doua, fapt evident şi din schema lui formală aflată în dreapta.

p q~ q~ p

Inferenţele deductive modus tollens sunt utilizate des-tul de frecvent de gândirea critică în genere, nu doar de cea din psihologie, în dispute pentru infirmarea de idei.

Pe de altă parte, raţionarea curentă a oamenilor se confruntă deseori cu anumite dificultăţi în utilizarea de inferenţe deductive ipotetice, puse în evidenţă de psi-hologia cognitivă contemporană.

Inferenţele deductive disjunctivo-categorice

La rândul lor, argumentele deductive dijunctivo-catego-rice pe care le vom discuta sunt la fel de simple precum cele ipotetico-categorice, analiza lor putând fi extinsă uşor şi asupra altor raţionamente de acelaşi fel.

În ordine firească, prima lui premisă este o disjuncţie, iar cea de a doua este o propoziţie categorică afirmativă ori negativă care coincide cu una din disjunctele iniţiale.

În aceste condiţii, concluzia afirmă sau neagă celălalt disjunct:

Anxiosul sufera de nevroza obsesiva sau compulsiva, dar fiind dominat sigur de obsesii, el nu sufera de nevroza compulsiva.

100

Acest argument deductiv disjunctivo-categoric de for-ma ponedo-tollens (afirmă în premise şi neagă în con-cluzie) este însă nevalid (incorect) dacă disjuncţia iniţi-ală ar fi neexclusivă, întrucât bolnavul de anxietate poate suferi de ambele afecţiuni psihice.

Deci o inferenţă deductivă de această formă este incorectă ori nevalidă inclusiv din punctul de vedere al gândirii critice din psihologie.

p V qp~ q

Această situaţie a raţionamentelor deductive disjuncti-vo-categorice reclamă obligatoriu luarea în considerare a diferenţei dintre disjuncţia neexclusivă şi cea exclusi-vă, care este trecută cu vederea de perspectiva formală.

Fiind nevalid, acest argument ponendo-tollens este pe-riculos, pentru că prin simpla lui formulare nu este de-loc exclus să ne conducă de la premise adevărate la con-cluzii false. Cum se explică atunci că este totuşi folosit adesea ca un argument util în raţionarea obişnuită şi chiar în cea sistematică?

Să presupunem că, fie medical, fie psihologic, s-a stabi-lit precis că starea de nelinişte dureroasă resimţită de anxios se datorează exclusiv acerbelor obsesii trăite de el, ceea ce ar însemna că examenul medical sau cel psi-hologic la care ne-am referit a identificat o informaţie suplimentară: aceea că anxietatea investigată are cert o singură cauză.

În condiţiile acestei informaţii suplimentare faţă de cele oferite de premisele argumentului curantul este perfect îndreptăţit să adopte concluzia conform căreia pacientul său nu suferă de nevroză compulsivă, adică pe ~q din schema de inferenţă iniţială.

Prin urmare, medicul sau psihologul poate conchide fără grijă: “anxiosul nu suferă de nevroză compulsivă”, dar concluzia la care s-a ajuns a fost obţinută pe baza informaţiei suplimentare deşi logic, argumentul folosit de curant a fost nevalid.

Astfel, deşi gândirea critică nu a renunţat la ideea ar-gumentării logice, care s-a dovedit utilă şi eficientă.

Desigur, dacă premisa iniţială ar fi o disjuncţie exclusi-vă, ca în cazul inferenţei următoare:

pacientul este sau bolnav sau sanatos si intrucat este bolnav, rezulta ca el nu este sanatos.

lucrurile ar sta firesc din toate punctele de vedere, de-oarece disjuncţia exclusivă produce o inferenţă corectă din toate perspectivele, adică şi din cel al gândirii critice, dar şi din acela al logicii formale, schema de inferenţă alăturată fiind validă din perspectiva gândirii critice în psihologie.

101

p W qp~ q

Cu alte cuvinte, din moment ce a doua premisă (p) de-clară că pacientul este bolnav, nu avem nicio îndoială pentru a susţine în concluzie că nu este sănătos (~q).

Iată acum un alt argument disjunctivo-categoric cuno-scut sub denumirea de “modus tollendo-ponens”, care înseamnă “negând în premise, se afirmă în concluzie”.

Pacientul sufera de nevroza obsesivasau compulsiva, dar el nu sufera de nevroza compulsiva si deci, are o nevroza obsesiva

Schema de raţionare pe fondul căreia este construită această inferenţă cu propoziţii compuse arată în felul alăturat, în care premise iniţială este tot o disjuncţie neexclusivă, dar cea de a doua este propoziţie categorică negativă.

p V q~ qp

În condiţiile date, raţionamentul deductiv este corect.

Prin urmare, dacă a doua premisă este propoziţie ca-tegorică negativă care respinge una din alternativele din premisa disjunctivă iniţială, această disjuncţie poate fi neexclusivă, iar raţionamentul disjunctivo-ca-tegoric este ireproşabil.

Trebuie să notăm că dacă a doua premisă este propo-ziţie categorică afirmativă, prima premisă nu poate fi disjuncţie neexclusivă, întrucât astfel raţionamentul disjunctivo-categoric ar fi incorect sau nevalid.

După cum s-a arătat, în această situaţie nu este exclus ca raţionamentul disjunctivo-categoric să debuteze cu premise adevărate, dar să obţină o concluzie falsă.

Atât în ştiinţă, cât şi în viaţa cotidiană, oamenii utili-zează şi alte forme de argumentare deductivă, cum ar fi următoarele prezentate schematic:

(1) A sau B, dar A C şi B C; prin urmare, C(2) (A şi B); prin urmare, (A B)(3) A B; prin urmare, (C şi A) B(4) A sau B; prin urmare, (A B)(5) (A şi B) C; prin urmare, A (B C)

(6) (A şi B); prin urmare, A (A şi B)

102

Aceste exemple nu sunt sigurele posibile, iar prima premisă din (1) şi (4) poate fi disjuncţie neexclusivă, dar gândirea critică din psihologie subliniază că ele trebuie să fie corecte sau valide.

Studii psihologice asupra inferenţelor deductive cu propoziţii compuse

Cercetările psihologice asupra raţionării propoziţio-nale au stabilit că majoritatea oamenilor nu întâmpi-nă greutăţi în raţionamentele modus-ponens, dar au dificultăţi majore în producerea celor modus-tollens.

Astfel de constatări au fost făcute de Peter Wason şi Philip N. Johnson-Laird, Harvard University Press, USA, 1972 şi au revenit cu noi detalii Jonathan St. Evans şi David E. Over, Oxford University Press, USA, 2004 sau Philip N. Johnson-Laird, How We Reason, Oxford University Press, New York, USA, 2006.

Aceşti autori arată, că mulţi indivizi declară că din premisele lui modus-tollens nu rezultă nimic.

I. Menţionăm mai întâi cercetările de psihologie cog-nitivă datorate încă din 1978 lui Martin D. S. Braine (1926-1996) şi editate în cartea Martin D. S. Braine, David P. O’Brien, Mental Logic, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Mahwah, New Jersey, 07430, USA, London, UK, 1998.

În această direcţie se înscriu şi Jonathan St. B. Evans, Concepts and Inference, Mind and Language, 4/1-2, 1989, Wiley-Blackwell, UK, David P. O’Brien, On Rela-tionships Between Pragmatic Schemas and Mental Lo-gic, Thinking and Reasoning, 1/4, 357-364, 1995, Niki Pfeifer, G.D. Kleiter, The Conditional in Mental Proba-bility Logic, Psychologica Belgica, 45/1, 71-99, 2010.

Teoria logicii mentale consideră că în cazul inferen-ţelor de tip modus-ponens mintea omenească dispu-ne de o regulă de raţionare de următorul fel

Daca A, atunci B. Dar A, prin urmare B

dar nu deţine o regulă de raţionare pentru cele de tip modus tollens, care sunt de forma:

Daca A, atunci B. Dar ~ B

Prin urmare, el este obligat să efectueze o serie de deducţii suplimentare în cazul raţionamentelor ipo-tetice de tipul modus-tollens, care îl obligă la un efort de raţionare în plus.

Astfel, din premisele raţionamentului modus-tollens ce i-au fost date, argumentatorul consideră că A este oferit prin ipoteză şi ca atare, ca şi cum ar fi vorba de regula modus-ponens care se află în mintea lui, el apreciază că pe baza primei premise, ar rezulta B.

Cum însă în a doua premisă a lui modus-tollens se află non-B, el ajunge astfel la o contradicţie logică de forma:

103

B & ~B

Dar, regula demonstraţiei prin reducere la absurd, exis-tă la rândul ei în mintea raţionatorului normal, el con-chide, fără nici un fel de dubii, că de fapt rezultă

~ B

adică, tocmai concluzia lui modus-tollens.

Conform teoriei logicii mentale, în cazul argumente-lor ipotetice modus-tollens, toţi paşii parcurşi în raţi-onare ar descrie procesarea mentală a informaţiilor consemnate de premisele inferenţei, cu scopul deri-vării deductive a concluziei.

Datorită faptului că această procedură deductivă de raţionare este destul de complicată în situaţia infe-renţelor ipotetico-categorice de tipul modus-tollens, ele sunt mult mai dificil de realizat decât cele modus-ponens, mai ales pentru un raţionator obişnuit, lipsit de o educaţie logică chiar precară.

Explicaţiile oferite acestei situaţii ar fi, în primul rând,

dificultatea legată de argumentarea în care sunt impli-caţi operatorii propoziţionali.

În acest sens, este invocat un aspect de notorietate şi anume acela că oamenii obişnuiţi întâmpină dificultăţi majore în manipularea tabelelor de adevăr prin care sunt definiţi operatorii propoziţionali şi că au greutăţi în a înţelege tabelele de adevăr pe care nu pot să le descrie cât de cât exact, iar mulţi dintre ei nu disting între disjuncţie neexclusivă şi disjuncţie exclusivă pe care deseori le confundă, fapt la care ne-am raportat anterior şi care nu depinde numai de cultura lor

II. În al doilea rând, avem în vedere teoria modelelor mentale iniţiată de Kenneth Craik (1914-1945) în car-tea sa The Nature of Explanation, Cambridge Universi-ty Press, UK, 1943 şi dezvoltată ulterior de mulţi psiho-logi, dintre care se distinge în mod deosebit prin mul-tiple contribuţii Philip Nicholas Johnson-Laird, prin ar-ticole sau volume proprii ori scrise împreună cu alţi autori menţionaţi anterior sau lucrările lor.

Modelul mental este o reprezentare subiectivă ase-mănătoare stării reale care a provocat-o şi păstrează parţial proprietăţi şi legături ale acesteia, el fiind o imagine flexibilă care poate integra trăsături noi ori chiar ale subiectului cunoscător.

Toţi aceşti autori (Ned Block în 1981, Deidre Genter şi Albert Stevens ori Teun Van Dijk în 1983, John Kinsch în 1998, Ruth M.J Byrne în 2002, Jessica Payne în 2003 etc.) aduc contribuţii proprii la teoria modelelor mentale, pe care individul le produce au-tomat în raport cu situaţia cu care se confruntă, sunt descrise de premise şi din care el trage concluzii.

De reţinut că, utilizarea modelului mental nu scoate în evidenţă întreaga informaţie obţinută, ci doar pe aceea care i se pare raţionatorului că are importanţă pentru derivarea concluziei, restul rămânând tacită în memoria lui.

104

În aceste condiţii, modelele mentale produse de raţio-nator iau forma unor reprezentări / imagini subiective a celor spre care trimite informaţia dată de premise, iar această imagine este fragmentară în raport cu în raport cu situaţia reală la care se referă premisele.

Să presupunem că pe o tablă sunt prezentate două figuri geometrice: un cerc şi un triunghi şi pentru a descrie ceea ce este desenat pe tablă, raţionatorul îşi va imagina, conform lui P.N. Johnson-Laird, o conjuncţie:

un cerc si un triunghi

iar în mintea lui se produce un model mental de forma:

În cazul în care raţionatorul citeşte sau aude enunţul:

Nu exista cerc, dar exista un triunghi

în mintea lui se produce un model mental de forma:

~

în care simbolul “~” exprimă acum inexistenţa.

În schimb, dacă “lumea” este descrisă de enunţul:

exista sau cerc sau triunghi

ea este descrisă de două modele mentale, aşezate astfel

câte unul pentru fiecare termen al disjuncţiei.

După cum s-a prezentat, teoria modelelor mentale în varianta Ph. N. Johnson-Laird din lucrările sale de psi-hologie cognitivă ia în considerare doar trei operatori propoziţionali:

&, V si ~

care, după cum s-a arătat, au posibilitatea de a-i defini pe oricare dintre ceilalţi operatori binari.

Ca atare, el se opreşte doar asupra acestor trei operatori propoziţionali, care acoperă integral raţionarea umană cu propoziţii compuse, dar după cum s-a văzut este deseori necesar să luăm în discuţie şi disjuncţia exclusivă.

Reiese că teoria modelelor mentale acoperă raţionarea propoziţională, cu următoarele patru precizări:

Cat mai putin efort posibil

(i) Procesarea mentală este dominată puternic de principiul

105

Ca atare, în cazul exemplului de argument disjunctiv tollendo-ponens discutat, raţionatorul va formula explicit doar concluzia argumentului:

pacientul sufera de nevroza obsesiva

În acest fel, raţionatorul va considera că premisele sunt implicite şi va specifica explicit doar concluzia.

(ii) Pentru raţionatorul obişnuit, validitatea derivării acestei concluzii înseamnă că ea este sigur adevăra-tă, deoarece nici un model mental, pe care el şi l-a imaginat nu o infirmă;

Reiese că teoria modelelor mentale În fond însă, raţionatorul a procedat după sche-ma de raţionare a argumentului disjunctiv tollendo-ponens anterior prezentată;

p V q qp

(iv) Realizarea unui asemenea argument nu impune reguli formale de inferenţă, iar raţionarea poate fi realizată folosind doar semnificaţia premiselor, care este suficientă pentru a construi şi elimina modelele mentale.

Raportul dintre inteligenţa naturală (IN) şi inteligenţa artificială (IA)

În mod firesc, IA a devenit interesată mai de mult de posibilitatea modelării tehnice a celor 16 funcţii de adevăr, pe care psihologia cognitivă le consideră în calitatea lor de operaţii proprii minţii umane.

Până acum, IA a folosit doar o manieră algoritmică şi pe această bază, s-a constatat că o conjuncţie de mai multe propoziţii poate fi reprezentată ca o reţea de contacte electrice legate în serie între termenii conjuncţiei, care sunt gândiţi drept contacte electri-ce şi nu drept propoziţii ca în gândirea critică din psi-hologie fundamentată pe logica argumentării.

În interpretarea IA, conjuncţia, de pildă, nu mai este înţeleasă ca operator logic aplicat la propozi-ţii, ci ca o reţea electrică construită prin legarea în serie a unor contacte electrice, care sunt de fapt termenii conjuncţiei iniţiale.

În această situaţie, termenii afirmativi ai fostei conjuncţii ar reprezenta contacte electrice închi-se (prin care trece impusul electric), iar cei negati-vi ar fi contacte electrice deschise (prin care nu trece impulsul electric)

De exemplu, conjuncţia p & q poate fi modelată sub forma următoarei scheme de contacte electrice

106

p q

În această schemă electrică, ambii termeni al con-juncţiei iniţiale nu mai sunt variabile propoziţionale, ci sunt contacte electrice închise prin care ar trece impulsul electric.

Prin urmare, schema electrică de mai sus va funcţio-na numai dacă impulsul electric trece, deopotrivă, şi prin p şi prin q

Păstrând aceleaşi interpretări pentru propoziţii, o disjuncţie poate fi modelată sub forma unei reţele sim-ple de contacte electrice legate în paralel.

Astfel, disjuncţiei “~p V q” i-ar corespunde schema electrică de mai jos

Această schemă electrică extrem de simplă va funcţi-ona numai dacă impulsul electric trece doar prin unul din cele două contacte electrice, respectiv, el nu trece prin p, dar trece prin q.

Pentru realizarea acestui transfer de la funcţii de adevăr la reţele de contacte electrice, perspectiva algoritmică din IA impune şi trecerea de la siste-mul de numerotare bazat pe 10 cifre la un sistem bazat doar pe 2 cifre.

Faptul s-a dovedit posibil prin analogie cu mode-lul folosit şi de noi în logica propoziţională unde cifrele 1 şi 0 indicau valori de adevăr ale propozi-ţiilor simple sau compuse.

Obs. Există chiar o ramură a matematicii care se ocupă cu denumirea şi scrierea numerelor, inclusiv cu sistemele de numerotare.

Să presupunem că 15 este număr obişnuit din baza 10 şi indică numărul de ordine al unei propo-ziţii compuse definită într-un tabel general al ope-ratorilor propoziţionali din logica formală, iar pro-poziţia compusă din coloana 15 a tabelului general se defineşte prin următorul şir de valori de adevăr care însă poate fi înţeles şi ca o cifră din baza 2.

1 1 1 1

Prin urmare, se pune întrebarea: putem trece de la un număr aflat din baza 10 la un număr din baza 2, care ar putea desemna totodată valorile de adevăr prin care se defineşte o propoziţie compusă din logica propoziţională?

Fie N un număr din baza 10, iar m un număr dintr-o bază de numeraţie mai mică

Împărţim pe N la m, notând cu a câtul acestei împărţiri şi cu r1 restul aceleiaşi împărţirii

Apoi, împărţim pe a la m, notând cu b câtul şi, respectiv, cu r2 restul noii împărţiri şi continuăm cu împărţirea până când ajungem la un cât d, care, împărţit la m, ne dă drept rezultat o cifră care nu mai este un număr întreg, împărţirea lui se soldează cu un rest.

(3) Notăm cu rn restul acestei ultime împărţiri şi în final, numărul din baza 2 va fi de forma:

d,rn , rn -1, …, r1

107

~ p

q

Mai mult decât atât, succesiunea cifrei 1 avută deja în vedere, şi anume

1 1 1 1

poate îndeplini mai multe roluri:

- (a) redă valorile de adevăr prin care se defineşte în lo-gica formală operatorul propoziţional aflat în coloana 15 a tabelului general al funcţiilor de adevăr

- (b) exprimă un număr în baza de numeraţie 2

- (c) reprezintă traducerea în baza de numeraţie 2 a unui număr din numerotarea bazată pe 10 cifre (a numărului 15)

- (d) semnifică operaţia mentală corespunzătoare unui operator logic

- (e) indică o legătură interneuronală

O primă concluzie ar fi aceea că între sistemele de numeraţie diferite nu există graniţe insurmontabile

orice sistem de numeraţie, indiferent de baza sa, poate fi transformat într-un altul, căruia îi este proprie o altă bază de numeraţie

De pildă, numărul 15 care este specific bazei 10, ar putea fi transformat într-un număr specific bazei de numeraţie 2, procedând după formula:

15/2 = 7, 1; (2) 7/2 = 3, 1; (3) 3/2 = 1, 1

Se obţine astfel, exact şirul de 1 dat anterior, adică succesiunea de cifre binare care indică operatorul pro-poziţional de la coloana 15 al unui tabel general al fun-cţiilor de adevăr.

Perspectiva monotonică şi cea nemonotonică

Inteligenţa artificială (IA) deosebeşte astăzi două feluri de argumentare sau raţionare:

(i) Monotonică, care este specifică raţionării deducti-ve formale, mai ales cea proprie calculului algoritmic din algebră şi spiritului logicii formale.

(ii) Nemonotonică, care este specifică raţionării uma-ne în general, adică raţionării fireşti, numită de spe-cialiştii în IA şi “raţionare default”, în sensul de raţio-nare obişnuită.

Acest tip de raţionare este proprie individului indi-ferent dacă acesta raţionează deductiv sau inductiv, dacă este om obişnuit sau savant, dacă el ştie ori nu logică formală sau gândire critică în psihologie.

Raţionarea specifică algoritmilor logici ori algebrici, de-curge după următorul model în care presupunem un ar-gument deductiv clasic, ce ar fi valid şi ar fi monotonic.

Ca atare, dintr-o clasă de premise P este derivată logic-corect o concluzie T, iar dacă premisele P sunt adevăra-te, concluzia T este şi ea obligatoriu adevărată.

Acum, dacă la P adăugăm o altă clasă de premise ade-vărate S, atunci concluzia T rezultă valid şi din conjunc-ţia P&S, iar adevărul lui T se va conserva şi în aceste noi condiţii.

108

Deci, în raţionarea monotonică prin adăugarea de in-formaţii noi la premisele iniţiale, un argument valid nu poate fi transformat în argument nevalid şi nici invers.

Gândirea critică în general, inclusiv cea din psiholo-gie, este un tip de raţionare nemonotonică, pentru că ea depăşeşte aspectele formale ale distincţiilor clasice dintre validitate şi nevaliditate, dintre deducţie şi indu-cţie, pe care însă nu le neglijează total.

Mai ales la nivelul raţionării comune, gândirea critică este obligată să ţină seama de faptul că nevaliditatea este urmarea firească a lipsei competenţelor normale şi se confruntă deseori cu faptul că respingerea unei concluzii obţinută valid, chiar la persoane specializate, are mai multe alte cauze: lipsa de informaţii, presiu-nea unor interese, neatenţia şi chiar prezenţa unor afecţiuni psihice.

Inclusiv în abordarea IA, raţionarea nemonotonică este cunoscută şi sub denumiri ca “raţionare firească”, “normală”, “provizorie”, “amendabilă” etc. (în limba engleză, “default reasoning”)

Raţionarea nemonotonică nu este proprie raţionării deductive valide din logica clasică, din calculului alge-bric, din orice fel de algoritm, dar este specifică gândi-rii critice bazată pe logica argumentării, adică este pro-prie raţionării umane în general, indiferent de domeniu.

Astfel, din următoarele două premise:

Tom este caine si toti cainii percep ultrasunete

se obţine absolut automat concluzia:

Tom percepe ultrasunete

Acest raţionament valid în manieră monotonică sau ne monotonică este sigur, iar certitudinea lui nu este pusă în discuţie nici de gândirea critică, numindu-l după Aristotel “silogism” de figura întâi.

Mai exact, medievalii l-au numit “Barbara” şi el este de forma

A este CToti C sunt BA este B

în care A = Tom, B = percepe ultrasunete, iar C = câine

Conform logicii formale monotonice şi gândirii critice din psihologie fundamentată pe logica argumentării, validitatea (corectitudinea) inferenţei nu înseamnă în principiu că dacă plecăm la drum cu premise adevăra-te vom ajunge în final la concluzii adevărate.

În gândirea critică în general, nu doar în aceea din psihologie, deşi am folosit o schemă de raţionare vali-dă, nu este mereu sigur că premisele au fost sigur ade-vărate şi că ele au produs o concluzie tot adevărată.

109

Mai exact, nu este cert că am luat în considerare toa-te informaţiile necesare pentru a susţine că respecti-vele propoziţii sunt adevăruri indubitabile şi absolute.

În mod obişnuit, în acest exemplu, premisa “Câinii per-cep ultrasunete” este gândită “după cum se ştie, toţi câinii percep ultrasunete” şi pe această bază, în mod fi-resc, raţionăm: “Întrucât Tom este câine, el percepe ultrasunete”, dar neglijăm faptul că nu este exclus ca Tom să fie surd din naştere.

Noua informaţie face ca concluzia, care spune că “Tom percepe ultrasunete”, să fie o propoziţie falsă, ceea ce ne conduce automat la ideea că premisa “Toţi câinii per-cep ultrasunete” este tot o propoziţie falsă.

Singura propoziţie sigur adevărată în această situaţie este aceea că “Tom este câine”, ceea ce coincide cu afir-maţia făcută în prima premisă a silogismului.

Să reţinem pe baza acestei discuţii că un raţionament valid produce din premise adevărate o concluzie adevă-rată numai în lipsa unor informaţii relevate pentru con-cluzie, fapt subliniat de gândirea critică.

Pentru acest motiv, concluziile adevărate acum se pot dovedi false ori amendabile în viitor.

Din această cauză, gândirea critică în general, nu numai aceea din psihologie, îşi pune următoarea întrebare esenţială:

Nu cumva informatiile suplimentare ar modifica valoarea de adevar a concluziei la care am ajuns printr-un rationament deductiv valid?

Să presupunem acum că dispunem de informaţia că “x este mamifer” şi că ea este cert adevărată

- - legăm această informaţie de o alta, ştiută şi ea ca adevărată şi anume: “mamiferele nu zboară”

Aceste două informaţii ne permit un argument deductiv de forma

X este mamifer, iar mamiferele nu zboara, pentru ca aceasta particularitate este specifica doar pasarilor si majoritatii insectelor; prin urmare, x nu zboara.

Din punctul de vedere al gândirii critice

- se pune totuşi o întrebare esenţială: oare concluzia care susţine că x nu zboară este sigur adevărată?

Evident, dacă litera x din acest argument ar indi-ca un liliac matur, atunci concluzia lui ar fi falsă şi ar trebui respinsă

Dar, dacă litera x din argumentul dat ar indica un pui de liliac sau un alt tip de mamifer, această con-cluzie ar fi adevărată şi ar trebui acceptată

Din aceste exemple reiese că gândirea critică nu este o trăsătură doar a raţionării obişnuite, ci şi a celei ştiinţifice, dar nealgoritmice

110

Deşi este întâlnită curent în raţionarea obişnuită, ea apare şi în deciziile politice, economice, juridice, psihologice etc. şi chiar în efortul matematicienilor de a intui demonstraţia unei noi teoreme

Adesea, fie în ştiinţă, fie în situaţiile cotidiene nu dispunem de informaţii suficiente:

- pentru adevărul premiselor din care derivăm concluziile unor argumente formal ireproşabile

- pentru paşii pe care ar trebui să-i parcurgem ca să ajungem la concluzii, având îndoieli dacă ele rezultă valid sau nu din premisele date

Asemenea situaţii sunt întâlnite frecvent:

- indiferent dacă raţionatorul este savant sau om lipsit de educaţie avansată

- indiferent dacă savantul sau omul obişnuit raţio-nează deductiv sau inductiv, astfel încât diferenţa dintre aceste două feluri de raţionare (deductivă sau inductivă) nu mai are importanţă

În deducţie, chiar dacă raţionează valid, raţionato-rul poate neglija, voit sau nu, situaţii (informaţii) care pot afecta adevărul concluziei

dacă raţionatorul este corect şi apar informaţii care o infirmă, el renunţă la concluzia iniţială

În inducţie, probabilitatea relaţiei de conchidere îl obligă pe raţionator să ajungă la concluzii provizo-rii, chiar dacă el a plecat de la premise sigur adevă-rate

aici, adăugarea unor premise suplimentare, ar putea schimba forţa argumentului inductiv, care poate deveni mai puternic sau mai slab, dar el nu va produce deloc o concluzie absolut certă

În ambele cazuri, indiferent dacă s-a procedat inductiv sau deductiv, concluzia argumentului rămâne dubitabilă, iar raţionarea retractabilă:

- desigur, atât timp cât informaţiile la care am ajuns ulterior realizării argumentării o impun

Dacă ne conformăm cerinţei impusă de informa-ţiile suplimentare la care am ajuns după efectua-rea raţionării şi modificăm concluzia argumentului:

- am raţionat nemonotonic, adică în maniera gândi-rii critice, chiar dacă în raţionare am folosit exclusiv inferenţe deductive formal valide

- evităm astfel să comitem, de pildă, eroarea neformală a “justificării părtinitoare”

Prin urmare, din perspectiva logicii formale care este monotonică, ambele exemple de argumente sunt inferenţe deductive valide:

- primul (referitor la câinele Tom) este un Barbara, iar al doilea (despre mamiferul x) este un Celarent, ambele fiind silogisme de figura întâi, respectiv, raţionamente din cele mai sigure şi mai puternice

Obs. În ambele cazuri însă, informaţiile suplimentare ne-au obligat să retractăm sau să ne îndoim de concluzia inițială deşi:

- argumentele folosite erau valide şi puternice

111

- am presupus de fiecare dată că premisele din care a fost derivată concluzia sunt adevărate

Cercetările actuale de psihologie şi evaluarea psihologică recurg astăzi

- la instrumente biotehnologice puse la dispoziţia psihologiei, medicinii şi a neuroştiinţelor

- şi la cele puse la dispoziţia lor de fizică, de biologie şi de IA, care anterior nici nu existau

Psihologia actuală a devenit astăzi interesată prioritar de valorificarea gândirii critice şi în mod firesc psihologia clasică:

- a fost înlocuită în mare parte de psihologia cognitivă

- aplică noi metode de investigare şi evaluare

- a realizat descoperiri anterior inaccesibile în privin-ţa psihicului, a afecţiunilor psihice şi a remedierii lor

Ilustrare

Cercetările şi tratamentele psihice contemporane recurg la instrumente noi, aşa cum ar şi fi cele cunoscute sub prescurtările:

(1) MRI (care este sigla sub care este cunoscut aparatul: Magnetic Resonance Imagery)

(2) PET (prin care se înţelege un alt aparat: Positron Emission Tomography)

aceste instrumente nu au urmări negative pentru organismul uman

au condus la importante descoperiri, multe din ele indisponibile în trecutul apropiat

Prin urmare, când argumentăm sau explicăm este necesar, indiferent dacă suntem oameni obişnuiţi sau savanţi, să ţinem seama obligatoriu, printre altele, de următoarele trei aspecte:

(a) de validitatea sau nevaliditatea inferenţelor la care apelăm, chiar dacă raţionăm deductiv şi indiferent dacă acestea sunt simple sau nu

(b) de relevanţa materială a premiselor şi de puterea lor de a justifica concluzia, pentru a determina dacă există sau nu şi alte informaţii

(c) de capacitatea noastră de a decide totdeauna în spiritul gândirii critice

Deci, în activitatea obişnuită sau sistematică:

- dacă raţionăm deductiv, când explicăm ceva trebuie să argumentăm pe cât este posibil precis formal, dar nici nu trebuie să neglijăm ca discursul nostru să fie, totodată, adecvat material

- dacă argumentăm inductiv, atunci trebuie să fim totdeauna conştienţi de forţa premiselor invocate pentru justificarea concluziilor la care ajungem pe baza lor

- tocmai aşa se explică importanţa, dar şi utilitatea gândirii critice în argumentarea logică

112

2. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

1. Specificul argumentelor inductive ca tip de raţionare indispensabil critică

2. Probabilitatea relaţiei de conchidere

3. Locul inducţiei în raţionarea umană şi în cercetarea psihologică

4. Analogia în gândirea critică, în psihologie şi în gândirea obişnuită

5. Alte forme de argumentare inductivă în raţionarea ştiinţifică şi în cea obişnuită

6. Particularităţile inducţiei ştiinţifice

Argumentele inductive

Concluzia extrapolează, amplifică în raport cu premisele, spune ceva mai mult decât acestea, fără a fi neapărat mai generală decât premisele

În argumentul inductiv:

la primele cinci aruncari ale zarului am obtinut un numar impar, asa ca voi obtine un numar impar si la a sasea aruncare.

concluzia extrapolează, dar nu este mai generală decât premisele din care a fost derivată

În următorul argument inductiv:

Aristotel, Th. Hobbes, J. Locke, D. Hume, J. Mill, J. St. Mill, Al. Bain, Husserl, J. P. Sartre au avansat idei semnificative cu continut psihologic

Toti filozofii au avansat idei semnificative cu continut psihologic

- concluzia este mai generală decât premisele din care a fost obţinută: premisele relatează despre unii filosofi, iar concluzia se referă la toţi filosofii.

În primul argument inductiv, adevărul sau falsi-tatea concluziei se stabileşte în urma celei de a şasea aruncări a zarului, deci faptic

În al doilea exemplu, concluzia este falsă, dar fal-sitatea ei nu reiese din premisele date, ci teoretic, adică cu ajutorul argumentelor bazate pe contra-exemple, folosind în acest scop modus-tollens:

(1) întâi, se arată că există filosofi care n-au avansat idei cu conţinut psihologic: Ludwig Wittgenstein (1889-1951) sau Bertrand Russell (1872-1970)

(2) apoi, pe baza acestor contra-exemple, se dove-deşte falsitatea concluziei iniţiale

Particularităţile argumentelor inductive

(1) Relaţia de conchidere specifică raţionării inductive este îndubitabil probabilă

- această relaţie nu poate fi necesară ca în cazul argumentelor deductive

(2) Premisele argumentului inductiv:

- oferă un temei necesar, dar temeiul oferit de ele concluziei nu este şi suficient

113

(3) Concluzia argumentului inductiv:

- deşi este derivată din premise sigur adevărate

- va fi numai probabilă, adică doar ipotetic adevă-rată sau falsă), altfel spus, ea va fi o simplă ipoteză

(4) Certitudinea justificării adevărului concluziei se stabileşte cu ajutorul altor mijloace

- ca atare, este nevoie de informaţii suplimentare pentru a creşte probabilitatea concluziei raţionă-rii inductive

(5)Concluzia argumentului inductiv trebuie gândită mai degrabă ca o simplă ipoteză:

- care trebuie verificată ulterior obţinerii ei

- indiferent dacă adesea în loc de “ipoteză” ea se numeşte “teorie” despre un fenomen sau “expli-caţie” a acestuia (atitudini, comportamente etc.)

De exemplu:

(1) Marile orientări din psihologia actuală (biologi-că, comportamentală, cognitivistă, psihanalitică, fenomenologică) sunt ipoteze concurente, adică încercări diferite de explicare a conştiinţei şi a comportamentului uman

Lucrurile stau la fel în toate disciplinele ştiinţifice

(2) În astronomia contemporană, teoria cunoscută sub numele de “big bang”, care “explică” formarea Cosmosului, este tot o ipoteză

(3) Teoria relativităţii ca încercare de a explica rea-litatea fizică (Universul) este tot o ipoteză ş.a.m.d.

Probabilitatea relaţiei de conchidere:

Este subiectivă, dacă îşi are sursa în convingerile sau în prejudecăţile celui care produce argumentul, în special în cunoaşterea comună

Este obiectivă, dacă explicaţiile se sprijină pe probe (dovezi) experimentale sau teoretice, de regulă în cunoaşterea ştiinţifică

Descoperirea de probe favorabile concluziei face:

- ca argumentul inductiv să se consolideze, să devină mai puternic

- să crească probabilitatea obiectivă a relaţiei sale de conchidere şi să scadă probabilitatea subiectivă a acesteia

Progresul cunoaşterii este posibil numai prin cooperarea dintre raţionarea deductivă şi cea inductivă

Aceste feluri de raţionare interferează, se com-pletează şi se sprijină reciproc

Unii psihologi presupun că indivizii folosesc şi eva-luează exclusiv argumente inductive

- este o confuzie pentru că nimeni nu poate evita raţionarea deductivă

În fond, indiferent de felul în care argumentăm:

114

- în ştiinţă sau în viaţa obişnuită nu putem fi deloc siguri că premisele noastre redau singurele infor-maţii importante pentru adevărul concluziei

În gândirea obişnuită şi în ştiinţă, raţionarea este predominant nemonotonică:

- distincţia dintre raţionare deductivă şi raţionare inductivă devine astfel nerelevantă

Separarea definitivă dintre deducţie şi inducţie este proprie logicii tradiţionale şi celei clasice, care nu distinge între raţionare formală şi raţionare critică

- raţionarea formală este specifică calculului alge-bric şi disciplinelor care se bazează exclusiv pe tipul acesta de calcul, dar nu modului firesc de a raţiona

- iar faptul că există manuale de logică clasică nu includ raţionarea inductivă nu este o dovadă

Analogia

Argument inductiv de maximă simplitate, extrem de uşor de folosit şi frecvent utilizat în cunoaşterea comună şi în cea ştiinţifică

Se bazează pe o comparaţie – operaţie mentală extrem de simplă şi de accesibilă – între două sau mai multe obiecte (fenomene, situaţii etc.)

Relaţia de conchidere specifică analogiei este extrem de fragilă, întrucât ea are o probabilitate foarte redusă

Derivarea concluziei se întemeiază pe una din-tre cele mai simple operaţii mentale: compara-ţia

La nivelul premiselor se urmăreşte descoperi-rea asemănărilor dintre obiectele comparate

Dacă între obiecte sunt identificate mai multe asemănări şi se descoperă o particularitate la doar unul din ele, se conchide că ea aparţine şi celuilalt

Este o formă de obţinere a concluziilor specifi-că, deopotrivă, cunoaşterii comune şi celei ştiinţifice

Se ştia că maladia Alzheimer se caracterizează prin pierderi de memorie, incapacitate de orientare spaţio-temporală, anomalii de limbaj etc.

S-a constatat că excesul amiloidei β în creierul oamenilor şi al animalelor duce la formaţiuni proteice excedentare în zonele neuronale responsabile de aceste activităţi

În urma verificărilor, s-a stabilit că excesul ace-stor formaţiuni proteice în creierul oamenilor şi al animalelor testate, provoacă afecţiuni de felul celor specifice maladiei Alzheimer

S-a descoperit că medicamentul numit “Gleenvec”, care era folosit în alte scopuri:

- administrat animalelor de experienţă (cobai, şoareci etc.) care prezentau în creierul lor formaţiuni proteice care provoacă maladia Alzheimer

- conduce inevitabil la reducerea excesului de amiloidă β din zonele afectate ale creierului cu aproximativ 50%

115

S-a presupus că acest medicament ar putea fi folosit pentru tratarea maladiei Alzheimer la om

Conform: Scientific American, Septembrie 2003

În gândirea comună se recurge frecvent la raţionamente inductive prin analogie:

Saptamana trecuta in noaptea dinaintea jocului am fost la restaurant, iar a doua zi am jucat exceptional si am castigat clar meciul. Deci, daca ne vom distra si in noaptea premergatoare viitorului meci, vom juca din nou extraordinar si vom castiga fara problemesi meciul de duminica

Din acest exemplu reiese foarte clar fragilitatea raţionamentului prin analogie

Faptul că adevărul concluziei sale este îndoielnic, inclusiv în gândirea obişnuită, dar normală

Schema de argumentare specifică raţionării prin analogie:

A (P1, ..., Pn )B (P1, ..., Pn )B (Pn+1 )A (Pn+1 )

În această schemă:

- A şi B sunt obiectele (fenomenele, situaţiile etc.) care sunt comparate

-iar A (Pi ) – unde 1≤ i ≤ n+1 – se citeşte “A se bucură de proprietatea Pi”

evident, B (Pi ) se va citi: „B are proprietatea Pi”

Se pare că raţionarea prin analogie este cea mai răspândită formă de raţionare umană:

- folosită pentru obţinerea concluziilor pe baza unei simple comparări între atitudini sau comportamente ce par similare

- legată de calitatea gândirii umane de a lua ca temei de conchidere diferite proprietăţi, aspecte etc., des-pre care se crede că sunt asemănătoare

- vorbind despre memorie şi amintire, Aristotel, fondator al asociaţionismului psihologic, remarca:

“Daca doua obiecte sunt asemanatoare, gandul despre unul din ele va declansa automat gandul despre celalalt. Daca ne gandim la unul dintre gemeni, este dificil sa nu ne gandim si la celalalt”

Analogia în cercetarea psihologică:

1 Testul Rorschach:

I se oferă subiectului 10 planşe pe care există diferite forme complexe, asemănătoare unor pete de cerneală:

- unele dintre forme sunt colorate, iar altele nu

116

Subiectului i se cere să specifice cu ce seamănă fiecare din pete

Pentru a satisface această cerinţă, subiectul este obligat să raţioneze prin analogie, punându-şi în joc imaginaţia, aptitudinile, competenţele etc.

2. Folosirea diferitelolor mijloace de testare sau verificare a abilităţilor:

Sunt sugerate situaţii sau comportamente, stări subiective sau chiar “trăiri afective”, inclusiv în psihoterapia bazată pe hipnoză

Sunt folosite simulatoare, inclusiv pentru forma-rea unor deprinderi, de exemplu a “simulatorului auto” în laboratoarele de psihologia transporturilor

La acestea ar putea fi adăugate o mulţime de alte exemple, dar esenţial este că în toate cazurile de acest fel este implicată, direct sau indirect, raţiona-rea prin analogie

3. Psihologii tratează analogia:

- ori ca de model (ilustrare, exemplu etc.)

- ori ca argument inductiv, specific individului:

Fie doi cunoscuţi – A şi B – unde B îi solicită lui A informaţii despre clădirea în care acesta lucrează

A îi spune lui B că lucrează într-o clădire imensă în formă de stea de mare

B conchide că edificiul în care lucrează A este alcătu-it dintr-un corp central din care se desprind radial alte cinci clădiri

Este evident că lui B i s-a sugerat o asemănare între clădire şi o corpul unei stele de mare

Astfel, B a fost îndemnat să desprindă o concluzie prin analogie

Sensurile termenului „analogie”

În logică, de fapt în orice discurs ştiinţific, analogia este un tip aparte de raţionament inductiv

În lingvistică, prin analogie se înţelege modificarea înţelesului unui cuvânt sub influenţa uneia din celelal-te forme ale sale sau a altui cuvânt

În limbajul obişnuit, prin “analogie” se înţelege:

(1) o asemănare mai mică sau mai mare între diferite situaţii, idei, păreri etc.,

(2) o ilustrare menită să clarifice ceva, eventual ceea ce ar fi controversat sau neclar într-un text sau într-o discuţie

(3) o pildă (un exemplu mobilizator) cu menirea de a îndemna pe cineva să dovedească un tip de compor-tament sau aibă o anumită atitudine

În aplicaţiile legate de formarea unor deprinderi, de oferirea unor lămuriri sau de exemple clarificatoare, cuvântul “analogie” indică:

- modele fizice sau ideale (machete pentru clădiri sau altele destinate amenajării cursurilor de apă ori a mediului ambiant etc.)

- amenajări sau aparate prin care sunt simulate situa-ţii imposibil de reprodus aidoma, cum ar fi fenomene-le cosmice (planetariile)

117

- aparate sau instrumente folosite pentru a educa sau verifica anumite deprinderi (simulatoare de conduce-re auto sau de trafic) din laboratoarele de psihologia transporturilor etc.

- creaţii literare speciale care au un rol critic sau unul educativ, de exemplu, fabulele

Asemenea modele sau machete:

- sunt folosite pentru a scoate în evidenţă ceva

- facilitează înţelegerea unor aspecte mai dificil de surprins

- permit cercetarea a ceva ce nu poate fi investigat direct, chiar în forma în care de fapt există

- - alteori sunt simple pilde, ilustrări sau exemple menite să îndemne spre un anume comportament sau spre o schimbare de atitudine

Deşi nu sunt argumente inductive prin analogie:

- sunt legate de acest tip de argument inductiv

- se bazează, la rândul lor, pe o comparare cu ceva deja cunoscut

Următorul text:

Membrii unei familii sunt precum degetele de la mana. De la cel mai mic si pana la cel mai mare, fiecare deget are rolul si importanta sa, fara de care functiile mainii nu pot fi infatuite

- redă o ilustrare, o pildă, un “exemplu educativ”, dar el nu redă un raţionament prin analogie

- acest “exemplu” este menit să-i mobilizeze pe membrii unei familii oarecare pentru a contribui, fiecare după puterile sale, la ceea ce are de făcut familia, sugerând totodată unitatea familiei

- pentru aceasta, pilda se bazează pe o comparaţie între palma unei mâini şi familie

Regulile analogiei

(1) Numărul obiectelor comparate trebuie să fie cât mai mare.

De pildă, studiem un singur individ provenit dintr-o anumită zonă etnoculturală şi constatăm că este irascibil şi încăpăţânat:

- nu putem conchide pe acest temei că toţi locuitorii din zonă ori majoritatea lor au exact aceleaşi trăsături

- relaţia de conchidere ar fi extrem de fragilă, iar concluzia obţinută nu are şanse să fie acceptată, pentru că ar fi o exagerare

În schimb, lucrurile devin cu mult mai promi-ţătoare:

- dacă vom studia mai mult de 50% din persoa-nele care provin efectiv din aceeaşi zonă

- dacă vom constata că toate persoanele studiate prezintă invariabil aceleaşi trăsături

118

În consecinţă:

- va creşte sensibil probabilitatea obiectivă a relaţiei de conchidere

- şansa concluziei inductive de a se dovedi adevărată

(2) Numărul asemănărilor dintre obiectele comparate trebuie să fie cât mai mare .

De exemplu, persoanele studiate sub aspect temperamental se aseamănă prin:

- zona etnoculturală de provenienţă

- tipul de mediu familial în care s-au format

- nivelul şi calitatea educaţiei primite

- felul şi natura experienţelor de viaţă trăite

- tradiţiile şi obiceiurile specifice acelui areal

- rolul deosebit al tradiţiilor în formarea personalităţii locuitorilor

- confesiunea religioasă şi nivelul de aderenţă la aceasta

(3) Numărul deosebirilor trebuie să fie cât mai mic, iar cele existente să aibă o pondere cât mai slabă pentru ceea ce ne preocupă.

Persoanele studiate şi provenite din aceeaşi zona diferă prin trăsături precum:

- statură

- dimensiune în jurul taliei

- înălţime

- culori preferate

- - culoare naturală a părului sau a ochilor

- - stare civilă

- - numărul copiilor ş.a. de acelaşi tip

(4) Asemănările existente sunt relevante, iar diferenţele au importanţă neglijabilă pentru concluzie.

Medicul se întreabă: “Îl pot vindeca pe B cu medicamentele cu care s-a vindecat pe A?”

I. Medicul va judeca logic-corect dacă, porneşte de la premise ca:

(1) B suferă de aceeaşi maladie de care a suferit A

(2) Rezultatele analizelor de laborator la care au fost supuşi ambii sunt cvasi-identice şi conchide:

(3) Medicamentul cu care s-a vindecat A îl va vindeca şi pe B

II. Medicul va judeca logic-incorect, dacă va ajunge la concluzia (3), întrucât A şi B:

- merg la acelaşi frizer, locuiesc în acelaşi cartier, soţiile ambilor sunt blonde, folosesc aceeaşi marcă de autoturism şi altele de acelaşi fel

(5) Diversitatea obiectelor (cazurilor) comparate trebuie să fie cât mai accentuată .

119

În argumentul prin analogie care ne-a condus la concluzia conform căreia “Gleenvec” ar fi un remediu eficient în vindecarea maladiei Alzheimer:

- diversitatea elementelor comparate este remarcabilă: deosebirea dintre oameni şi animalele de experienţă este evidentă şi esenţială

- la aceasta se adaugă, totodată, multiplicitatea competenţelor celor implicaţi în cercetare (medici curanţi, neuropsihiatrii, psihologi, geneticieni, bio-chimişti), dar şi diversitatea aspectelor investigate de fiecare specialist

(6) Concluzia argumentului prin analogie trebuie să fie cât mai modestă prin ceea ce susţine

Idea de la care pornim este următoarea:

- orice argument pretinde tacit că premisele sale oferă cât de cât o justificare concluziei şi

- că aceasta nu exagerează excesiv în raport cu cele redate de premise

În aceste condiţii:

- cu cât concluzia este mai cutezătoare, cu atât este mai dificilă susţinerea ei pe baza premise-lor existente

Modestia concluziei în raport cu premisele:

este condiţie esenţială în evaluarea pozitivă a calităţii şi a forţei unui argument prin analogie

face ca povara ei asupra premiselor să fie mai mică, iar argumentul inductiv să fie mai puternic

Argumentul prin analogie este mai puternic, prin diminuarea cerinţelor impuse de concluzie pentru premise:

dacă concluzia este mai puţin pretenţioasă, sau au fost adăugate noi premise, adică informaţii suplimentare, forţa analogiei creşte

Argumentul prin analogie este mai puternic, prin diminuarea cerinţelor impuse de concluzie pentru premise:

- dacă concluzia este mai puţin pretenţioasă, sau au fost adăugate noi premise, adică informaţii suplimentare, forţa analogiei creşte

Dacă însă premisele rămân aceleaşi, dar concluzia devine foarte îndrăzneaţă şi chiar exagerează substanţial faţă de informaţiile din premise:

- forţa analogiei se diminuează simţitor

- suportul oferit de premise concluziei devine mai fragil

- scade probabilitatea relaţiei de conchidere

Următorul exemplu de analogie greşită este datorat, lui David Hume (1711-1776):

Un paricid, adica fiul care si-a ucis tatal, este in acelasi raport fata de tatal sau precum este stejarul cel tanar fata de stejarul parinte. Nascut din ghinda produsa de stejarul-parinte, stejarul cel tanar creste, il acopera si-l sufoca pe stejarul parinte. Ucigandu-si

120

astfel parintele, stejarul cel tanar n uare nici o vina. Rezulta ca nici paricidul nu are vre-o vina pentru ca si-a ucis tatal.

Acest argument prin analogie:

- violează mai multe din regulile enunţate

(1) Numărul asemănărilor dintre paricid şi tânărul ste-jar este foarte mic, iar cele existente nu au importanţă pentru definirea elementelor comparate (regula 2)

(2) Numărul deosebirilor dintre elementele comparate este foarte mare, iar acestea au importanţă covârşi-toare pentru diferenţierea dintre elementele compa-rate (regula 3)

(3) În raport cu concluzia, asemănările dintre paricid şi stejarul tânăr sunt nerelevante, în timp ce deosebirile dintre ei au importanţă hotărâtoare pentru concluzie (regula 4)

(4) Concluzia analogiei reprezintă o autentică exagera-re, pretinzând nevinovăţia paricidului (regula 6)

(2)Inducţia incompletă

a1 este B, ..., an este B )a1 ... an sunt unii dintre AToti A sunt B

Această schemă de raţionare corespunde argumen-telor inductive folosite iniţial ca exemple

Este cea mai răspândită formă de argumentare indu-ctivă în raţionarea comună şi în cea ştiinţifică

Premisele oferă un temei necesar, dar insuficient pentru a fi siguri de adevărul concluziei

Argumentul are caracter amplificator: concluzia spu-ne ceva care n-a fost deja spus, poate doar implicit în premise, este cumva o noutate

Inducţia incompletă în cunoaşterea comună:

Derivarea concluziei inductive din premise se face de multe ori:

- în baza simplei constatări sau a faptului că anumi-te evenimente se repetă

- nu se cercetează natura repetărilor, dacă ele sunt pur şi simplu întâmplătoare sau, dimpotrivă, repetările sunt faţa exterioară a ceva necesar

Inducţia incompletă de acest fel poate fi calificată adesea ca fiind:

- “inducţie necritică bazată pe simple enumerări lipsite de atenţia cuvenită” sau “inducţie vulgară”

În cazul inducţiei vulgare

Relaţia de conchidere a argumentului are un grad redus de probabilitate obiectivă

121

- calitatea derivării concluziei din premise este mai totdeauna caracterizată de probabilitate subiectivă masivă

Adesea, promovarea concluziei ţine de simple impresii sau chiar de prejudecăţi:

- se soldează deseori cu erori de raţionare, iar relaţia de conchidere este prin excelenţă extrem de fragilă

Exemple de inducţie vulgară în cunoaşterea comună:

Toate lebedele sunt albe, pentru ca toate lebedele vazute pana acum au fost albe

Orice incendiu poate fi stins cu apa, intrucat pana acum toate incendiile au fost stinse cu apa

După cum reiese şi din exemplele (1) şi (2) de aici, inducţia vulgară:

- se bazează pe simple constatări, pe simpla re-petare a unor fenomene, pe ideea că “aşa se spune”

- nu ia în considerare fondul repetărilor, posibilele relaţii cauzale dintre fenomene

Alte forme de argumentare inductivă

(1) Inducţia completă

a1 este B, ..., an este B )a1 ... an sunt toti AToti A sunt B

Valoarea acestui argument inductiv în promovarea de concluzii importante este extrem de redusă:

- concluzia spune lapidar ce au spus amănunţit premise-le lui, deci acest argument nu are caracter amplificator

- relaţia de conchidere este necesară şi deci, pare mai degrabă o formă specială de deducţie

- argumentul este utilizabil doar în cazuri accidentale, fără importanţă aparte pentru progresul cunoaşterii

Câteva reguli de raţionare inductivă neglijate adesea în gândirea comună (lipsită de educaţie)

(1) Însuşirile investigate deja sunt suficient de rele-vante pentru a deriva o concluzie pe baza lor?

(2) Însuşirile detectate până acum sunt într-adevăr importante pentru a încerca o generalizare?

(3) Numărul însuşirilor identificate şi al obiectelor la care au fost descoperite este cât de cât îndestulător pentru a deriva o concluzie?

122

(4) Probabilitatea celor redate de concluzie nu depă-şeşte cumva prea mult cele susţinute în premise, altfel spus, concluzia nu este prea cutezătoare?

Principalele erori inductive:

(1) Se confundă simpla succesiune cu o relaţie cauzală ( post hoc, ergo propter hoc ):

A este urmat de B; necritic se spune că A este cauza lui B

De exemplu, scăderea consistenţei asfaltului (A) este urmată la anumite persoane de disconfort termic (B), dar A nu este cauza lui B

Există adesea o succesiune de la A = numărul cuiburilor de barză dintr-o anumită localitate la

B = numărul noilor născuţi din acea localitate

Este însă evident că în ambele cazuri A nu este cauza lui B

(2) Generalizarea pripită:

Pe baza unor simple constatări accidentale sau a celor auzite, concluzia inductivă este considerată ca fiind sigur adevărată:

- neglijând faptul că cele relatate de premise nu sunt nici pe departe suficiente pentru ceea ce pretinde concluzia

- fără a verifica în vreun fel relaţia de conchidere sau raportul dintre cele spuse în concluzie şi cele susţinute în premise

Cazurile de inducţie vulgară referitoare la culoarea lebedelor şi la stingerea incendiilor cu apă sau exemplul iniţial privitor la aruncarea zarului sunt instanţe de generalizare pripită (necritică)

Cu prudenţa recomandată de gândirea critică, inducţia prin simplă enumerare:

- este folosită şi în cercetarea ştiinţifică

- după o verificare atentă, cercetarea poate prelua concluzii obţinute prin experienţa cotidiană

“Zaharul se dizolva in apa.” “Oamenii sunt muritori”, “Prin incalzire metalele se dilata”

- asemenea concluzii au fost obţinute iniţial pe baza cunoaşterii obişnuite

- au fost preluate de diferite ramuri ale ştiinţei care le-a oferit un suport suplimentar mai solid

- care le-au verificat cu ajutorul instrumentelor specifice respectivelor discipline ştiinţifice

Termeni specifici cercetării inductive

(1) Clasa indivizilor asupra cărora se face cercetarea: „populaţie-ţintă” sau „grup-ţintă”

(2) Membri individuali supuşi investigaţiei (prin experimente, interviuri, chestionare etc.): „membri-eşantion” sau, simplu, „eşantioane”

123

(3) Proprietatea asupra căreia ne concentrăm se numeşte: „proprietate-relevantă” sau „proprietate în cauză”

Obs. În general, folosirea acestor termeni este speci-fică:

- oricărui tip de cercetare ştiinţifică concretă

- inclusiv investigaţiilor psihologice

Inducţia ştiinţifică:

(1) Presupune evaluarea sistematică şi cât mai precisă a “repetărilor” constatate la evenimentele studiate

(2) Recurge totdeauna în investigaţii la metode şi instrumente specifice cât mai exacte, pentru:

- culegerea datelor relatate de premise şi pentru verificarea acestora

- a verifica datele exprimate de concluzie în raport cu cele disponibile în premise

(3) Apelează sistematic la metodele inductive de cercetare a legăturilor cauzale

(4) Este imparţială, adică nu favorizează nici unul din punctele de vedere aflate în competiţie pentru a explica “faptele” studiate

(5) Este obiectivă, ceea ce înseamnă posibilitatea repetării observaţiilor şi experimentelor cu obţinerea aceloraşi rezultate atât pentru concluzie, cât şi pentru premise

(6) Presupune o diferenţiere clară între două feluri de factori implicaţi în producerea fenomenelor studiate, între cauze şi condiţii

(7) În stabilirea cauzei fenomenului studiat, recurge sistematic la „inducţie prin eliminare”, înlăturând cu prudenţă fenomenele lipsite de relevanţă în respe-ctiva cercetare, ca şi pe cele despre care se ştie cert că au cu totul alte efecte.

Aplicarea metodelor de cercetare presupune, de cele mai ori, o inducţie prin eliminare

- sunt eliminate soluţiile nerelevante sau neadecvate în raport cu obiectivul cercetării

- sunt eliminate fenomenele care nu pot fi cauzele căutate, întrucât efectele studiate apar şi în lipsa lor

- sunt eliminate atent ca posibile cauze evenimentele care apar şi când fenomenul cercetat este prezent, dar şi în situaţiile în care acesta lipseşte

- sunt eliminate drept cauze fenomenele constante ori cele ce suferă alt tip de schimbări decât cele înregi-strate de fenomenul studiat

- sunt eliminate fenomenele despre care este stabilit că sunt cauzele altor fenomene decât cel studiat

Folosirea oricărei metode de cercetare presupune construirea unui plan (proiect) de cercetare bine elaborat, ceea ce înseamnă:

124

a. planul specifică scopurile urmărite prin respectiva cercetare

b. planul arată explicit cum se face alegerea subiectului sau a subiecţilor supuşi investigaţiei

c. planul indică eşantionul cercetării: indivizi sau grupuri de indivizi

d. în cazul grupurilor, planul specifică numărul de persoane din fiecare grup şi abordarea lor: diferit sau la fel

e. planul arată explicit care este scopul cercetării

f. planul arată ce anume variază de la un subiect la altul şi ce rămâne constant indiferent de subiect

g. planul specifică instrumentele folosite în cercetare (tipuri de materiale, aparate, teste, chestionare etc.)

h. planul indică mijloace specifice pentru a distinge între cauze şi condiţii

i. planul stabileşte etapele de urmat pe parcursul investigaţiei şi a succesiunii acestora

j. planul indică modalităţile de înregistrare şi stoca-re a rezultatelor pentru fiecare etapă a cercetării

k. planul defineşte metodele de prelucrare şi valorificare a rezultatelor finale

Pe această bază, inducţia ştiinţifică:

- Se fundamentează direct sau indirect pe observaţie ştiinţifică şi pe experiment ştiinţific

- Presupune un grad ridicat de probabilitate obiectivă a relaţiei de conchidere

- Recurge la instrumente speciale de prelucrare a datelor culese pentru constituirea premiselor

- Dacă este cazul, recurge la prelucrarea statistică a datelor implicate în premise

- Tratează obligatoriu concluzia argumentului inductiv ca o ipoteză

- Odată obţinută, concluzia este supusă unei verificări riguroase

Cercetarea concretă presupune cel puţin patru etape:

(1) Observarea şi înregistrarea tuturor “faptelor” di-sponibile, care sunt relevante pentru cazul cercetat

(2) Analiza şi clasificarea faptelor înregistrate din perspectiva felului în care sunt legate de fenomenul studiat

(3) Derivarea inductiva a ipotezelor posibile, sub formă de generalizări obţinute din analizele şi clasifi-cările efectuate

(4) Testarea fiecărei ipoteze derivată inductiv, din perspectiva criteriilor de confirmabilitate şi de acceptabilitate pentru ipoteze

125

În realizarea acestor etape

Nu sunt implicate nici un fel de păreri subiective de idei preconcepute, de prejudecăţi privitoare la selectarea, înregistrarea şi clasificarea “faptelor” pe care se bazează cercetarea

Prezenţa unor astfel de prejudecăţi şi preferinţe subiective:

- afectează calitatea investigaţiei şi eficienţa acesteia, inclusiv rezultatele finale ale cercetării

- este o sursă sigură de perturbări şi omisiuni în ori-ce fel de investigaţie

- pune în pericol calitatea ipotezelor sugerate pe parcursul cercetării şi de rezultatele investigaţiei

APLICAŢII

Arătaţi pe scurt dacă textele de mai jos redau sau nu un argument deductiv sau unul inductiv:

(a) Dacă acest argument este deductiv, specificaţi dacă el este logic-corect (valid) sau nu

(b) Dacă acest argument este inductiv, specificaţi dacă el este puternic sau slab

(1) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care n-au probleme de memorie, îşi reamintesc detaliile semnificative

(2) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care îşi reamintesc detaliile semnificative n-au probleme de memorie

(3) Cei care sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice trebuie să consulte un psihoterapeut, dar oamenii de succes nu sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice. Ca atare, oamenii de succes nu trebuie să consulte un psihoterapeut

(4) Cei care tratează eficient afecţiunile psihice au studiat temeinic psihopatologia, dar unii licenţiaţi în psihologie nu au studiat temeinic psihopatologia. Ca atare, unii dintre cei care tratează eficient afecţiunile psihice nu sunt licenţiaţi în psihologie

(5) Cine vrea să se vindece de afecţiunea cutanată de care suferă se adresează unui medic specializat în eczeme, dar Mihai neglijează afecţiunea cutanată de care suferă. Deci, Mihai nu apelează la un medic specializat în afecţiuni ale pielii”.

(6) Mihai consideră indiscutabil că nevrozele sunt tulbu-rări mentale, dar sub nici un aspect ele nu sunt rezultatul unor cauze psihice bine cunoscute. Deci, după el tulbură-rile mentale nu sunt provocate de cauze psihice complet cunoscute.

(7) Mihai a urmat cursurile Facultăţii de Psihologie, iar după obţinerea licenţei în psihologie el s-a angajat într-o firmă de publicitate care foloseşte sistematic testele psi-hologice. Prin urmare, el lucrează în firma de publicitate ca psiholog

(8) Mihai consideră indiscutabil faptul că nevrozele sunt tulburări mentale de origine psihică, dar că ele au cauze parţial necunoscute. Deci, după el tulburările mentale de origine psihică nu au cauze complet cunoscute

126