Download - FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

Transcript
Page 1: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Educatie fizica si SportDepartament PsihopedagogieSpecializarea Psihologie, PedagogieFundamentele psihologiei anul I sem.I, II

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

NOTE DE CURS

Conf.univ.dr. Rodica Popa

SISTEMUL PSIHIC UMAN

Sistemul psihic uman (SPU)reprezintă un “ansamblu autoreglabil de stări şi  procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi coechilibrate prinintermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio – temporală, generalizare.”(Mihai Golu)

Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în procese, activităţi şi însuşiri psihice Procesele psihicesun t moda l i tă ţ i a le condu i te i , cu o des făşura re d iscurs ivă ,  p lu r i faz ică ,   spec ia l i za te  sub  aspec tu l   con ţ inu tu lu i   i nfo rmaţ iona l ,  a l   fo rme i   idea l  –  subiective de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.Activităţile psihicereprez in tă  moda l i tă ţ i   esen ţ ia le  p r in   in te rmed iu l   că ro ra individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir deacţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop.Însuşirile psihicesunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţidominan te  apar ţ inând  p rocese lo r   sau  ac t i v i tă ţ i l o r  ps ih ice ,   ca l i ta t i v  no i   ca re   redaustructurile globale, stabile ale personalităţii.Î n t r e   t o a t e   a c e s t e   f e n o m e n e   p s i h i c e   e x i st ă   o   s t r â n s ă   i n t e r a c ţ i u n e   ş i interdependenţă. Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente în structuraactivităţii psihice şi se regăsesc transfigurate în însuşirile psihice. Activitatea psihicăreprez in tă cadru l ş i su rsa apar i ţ i e i , fo rmăr i i ş i dezvo l tă r i i a tâ t a p rocese lo r , câ t ş i a însuş i r i l o r  ps ih ice .  Aces tea  d in  u rmă,  oda tă  cons t i tu i t e ,  dev in  

1

Page 2: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

cond i ţ i i   i n te rne  cecontribuie la realizarea unor noi structuri superioare ale activităţii psihice. Interacţiunea şiinterdependenţa proceselor, activităţilor, însuşirilor şi condiţiilor psihice evidenţiează, pede o parteunitatea vieţii psihice, iar pe de altă parte,eficienţa ei, deoarece numai într-oastfel de unitate psihicul îşi poate realiza funcţiile lui adaptative.

CARACTERISTICILE SISTEMULUI PSIHIC UMAN

1.Caracteru l in formaţ ional –energ izant a l S PUPrimul aspect apare din însăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din faptulcă omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat permanent de informaţii şitrebuind să reacţioneze la ele, este nevoit să-şi elaboreze mecanismele prin intermediulcărora să le poată stăpâni. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptulcă avem de-a face cu un s is tem v iu , câmpur i le b ioenerge t i ce reprezen tând zone degenerare a însăşi modelelor informaţionale.2.Caracteru l in teract iv – in teracţ ion is tSPU este un sistem dinamic neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. Indiferentînsă de starea în care se află, interacţiunea elementelor, părţilor, subsistemelor sale estemodul său curent existenţial. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi distincteunele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. Caracterul

 interacţionist al sistemului este demonstrat de faptul că nivelul

dezvoltării unei părţidepinde de nivelul dezvoltării altei părţi. De exemplu, atâta vreme cât nu se

dezvoltăg â n d i r e a ,   n u   p u t e m   v o r b i   d e   e x i s t e n ţ a   o b s e r v a ţ i e i ,  c a r e   e s t e   o   p e r c e p ţ i e   c u   s c o p , organizată şi planificată mintal sau de

existenţa memorării logice, bazate pe înţelegere.

3.Caracteru l  ambi la tera l  or ientatI n te rac ţ iun i le s i s temu lu i ps ih ic uman se rea l i zează nu exc lus iv în t re p rop i i l e componente, ci şi între el, luat ca întreg, şi exterior. El

asimilează informaţii atât dinexterior, cât şi din sine, pe care le coordonează în virtutea unui principiu al echilibrării.  Numai acest tip de

orientare duală îi asigură normaliteatea. Ruperea sistemului de lume şicentrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar duce la “prăbuşirea

în sine”, la apariţiaunor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul. La fel de periculoasă este şidesprinderea de sine, de propria fiinţă

care este principalul punct de sprijin în investigarealumii. În acest caz, realitatea ar părea iluzorie, fluctuantă, lipsită de consistenţă şi

deutilitate.

2

Page 3: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

4 . C a r a c t e r u l e v o l u t i vSistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o

insuficientăo r g a n i z a r e ,   d i f e r e n ţ i e r e   ş i   s p e c i a l i z a r e   s p r e   f o r me   d i n   c e   î n   c e   m a i   c o m p l e x e   d e organ izare ,  d i f e ren ţ i e re  ş i   spec ia l i za re .  Func ţ ionarea  ş i   i n te rac ţ iunea  p rocese lo r  dec r e ş t e r e,   m a t u r i z a r e ,   d e z v o l t a r e ,   î n v ă ţ a r e ,   a s i m i l a r e ,   a c o m o d a r e  s e   s o l d e a z ă   c u consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce în

ce mai evoluate.

5 . C a r a c t e r u l   i e r a r h i z a tS i s t e m u l   p s i h i c   u m a n   n u   f u c ţ i o n e a z ă   g l o b a l ,   n e d i f e r e n ţ i a t,   c i   p e   n i v e l e , c o n ţ i n u t u r i l e   s a l e   c ă p ă t â n d   o   i e r a r h i z a r e   f u

n c ţ i o n a l ă   ş i   v a l o r i c ă .   C e l e   t r e i   n i v e l e funcţionale ale psihicului sunt conştientul, subconştientul şi inconştientul.

6.Caracteru l ant ient ropic ş i an t i redundantSistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că pemăsura  cons t i tu i r i i   sa le   favor i zează  p rocese le  de  o rgan izare  ş i  d im inuează  e fec te le influenţelor perturbatoare. Sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care şi-au pierdututilitatea sau cele care în loc să organizeze sistemul îl dezorganizează. Sunt reţinute înschimb informaţiile facilitatoare ale bunei funcţionalităţi a sistemului. Mecanismele deselecţie , abstractizare, uitare, transfer joacă astfel de roluri.

7.Caracterul adaptativSistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şiautoreglare. Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socioculturale ce seexercită de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce şi la socializarea lui, aceasta nuînseamnă că individul nu participă la propria sa formare, că activismul său individual estediminuat sau exclus. Din contră, sistemul psihic uman îşi afirmă specificul şi forţa sa proprie. Selecţia însuşirilor ce sunt reflectate în percepţie se realizează, de pildă, nunumai în funcţie de tăria fizică a acestora, ci şi de dorinţele, aspiraţiile, scopurilesubiectului. Uneori aceste “ forţe interne” sunt atât de puternice încât apar percepţiideformate (iluzii)fenomenele realităţii, asigurând în felul acesta o cunoaştere mai profundă şi mai

exactă arealităţii.

1. Problema originii psihicului în istoria psihologiei

În istoria psihologiei, în abordarea şi rezolvarea problemei originii psihicului s-auconfruntat două orientări: orientarea ineistă şi orientarea genetistă a tabulei rasa.

3

Page 4: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

Orientarea ineistă s-a manifestat sub două variante – metafizico-spiritualistă şipozitivist ştiinţifică. Prima variantă a fost formulată şi dezvoltată, pe de o parte, încadrul filosofiei idealiste (Platon, Kant, Hegel), iar pe de altă parte, în cadrulteologiei. Varianta filosofică interpreta psihicul ca expresie a unei idei sau spiritabsolut, considerându-l predeterminat sau imanent şi independent de experienţă.Varianta teologică raportează originea psihicului la actul creaţiei divine şi-i conferă de asemenea un caracter pur spiritual şi imanent (înnăscut).Varianta pozitivist-ştiinţifică a fost formulată şi lansată în circuitul ştiinţific de cătreantropologul englez Fr. Galton prin lucrarea Geniul ereditar (1889).Potrivit acestei variante, toate funcţiile şi capacităţile psihice sunt determinateexclusiv de ereditate şi, în consecinţă, au un caracter înnăscut. În sprijinul acestei ideiau fost invocate datele oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de marimuzicieni, mari matematicieni, mari medici, mari comandanţi militari.Dintre şcolile psihologice importante care au adoptat şi susţinut ideea imanentismuluiputem menţiona gestaltismul, care afirma că structurile psihice – ale percepţiei, alegândirii – sunt înnăscute, imanente.La rândul lui, lingvistul şi filosoful american N. Chomsky aplică ideea ineismului laschemele şi structurile limbajului, pe care le consideră înnăscute.Orientarea genetistă a fost prefigurată în cadrul filosofiei senzualist-empiriste englezeîndeosebi de către J. Locke şi dezvoltată apoi de materialiştii francezi din secolulXVIII – Diderot, Helvetius, La Mettrie, şi mai târziu, într-o manieră mai sistematicăde H. Spencer în a doua jumătate a secolului XIX.Ideea de bază a orientării genetiste este aceea că la naştere, copilul este o tabula rasa,lipsit de orice experienţă şi zestre psihică, aidoma unui caiet cu filele imaculate. Viaţapsihică începe să se constituie după naştere, prin înmagazinarea urmelor şi impresiilorproduse de influenţele mediului extern. Pe baza acestei idei a fost proclamatăatotputernicia educaţiei: din oricine, prin educaţie adecvată se poate face orice.Dezvoltarea psihică era privită ca o simplă acumulare de ordin cantitativ a impresiilorşi experienţelor, fără deosebiri calitative între diferitele segmente ale vârsteicronologice a individului.Dintre şcolile psihologice mari, cele care au mers pe această linie au fostasociaţionismul pozitivist şi behaviorismul. Ca mecanism şi factor esenţial aldezvoltării a fost considerată învăţarea. (Aşa se şi explică de ce învăţarea a constituittema predilectă de cercetare în psihologia behavioristă).

4

Page 5: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

2. Specificul şi importanţa metodologică a principiului genetic şi al istorismuluiIdeea în sine corectă a caracterului evolutiv al psihicului susţinută de orientareagenetistă a fost serios revizuită în prima jumătate a secolului XX şi reformulată caprincipiu genetic şi al istorismului. Printre autorii care au contribuit la aceasta trebuiemenţionati: H. Wallon, J. Piaget, J. Bruner, L.S. Vâgotski, A.N.Leontiev.În noua sa formulare acest principiu impune următoarele exigenţe de ordinmetodologic:a) pentru a realiza o explicaţie ştiinţifică a psihicului şi comportamentului este necesarsă luăm în considerare dimensiunea genetică şi să le privim în devenirea lor, atât înplan individual, cât şi în plan filogenetic şi istoric (în succesiunea speciilor, în cazulpsihicului şi comportamentului animal, şi în succesiunea generaţiilor, în cazulpsihicului şi comportamentului uman);

. Problema originii psihicului în istoria psihologieiÎn istoria psihologiei, în abordarea şi rezolvarea problemei originii psihicului s-auconfruntat două orientări: orientarea ineistă şi orientarea genetistă a tabulei rasa.Orientarea ineistă s-a manifestat sub două variante – metafizico-spiritualistă şipozitivist ştiinţifică. Prima variantă a fost formulată şi dezvoltată, pe de o parte, încadrul filosofiei idealiste (Platon, Kant, Hegel), iar pe de altă parte, în cadrulteologiei. Varianta filosofică interpreta psihicul ca expresie a unei idei sau spiritabsolut, considerându-l predeterminat sau imanent şi independent de experienţă.Varianta teologică raportează originea psihicului la actul creaţiei divine şi-i conferă deasemenea un caracter pur spiritual şi imanent (înnăscut).Varianta pozitivist-ştiinţifică a fost formulată şi lansată în circuitul ştiinţific de cătreantropologul englez Fr. Galton prin lucrarea Geniul ereditar (1889).Potrivit acestei variante, toate funcţiile şi capacităţile psihice sunt determinateexclusiv de ereditate şi, în consecinţă, au un caracter înnăscut. În sprijinul acestei ideiau fost invocate datele oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de marimuzicieni, mari matematicieni, mari medici, mari comandanţi militari.Dintre şcolile psihologice importante care au adoptat şi susţinut ideea imanentismuluiputem menţiona gestaltismul, care afirma că structurile psihice – ale percepţiei, alegândirii – sunt înnăscute, imanente.La rândul lui, lingvistul şi filosoful american N. Chomsky aplică ideea ineismului laschemele şi structurile limbajului, pe care le consideră înnăscute.Orientarea genetistă a fost prefigurată în cadrul filosofiei senzualist-empiriste engleze

5

Page 6: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

îndeosebi de către J. Locke şi dezvoltată apoi de materialiştii francezi din secolulXVIII – Diderot, Helvetius, La Mettrie, şi mai târziu, într-o manieră mai sistematicăde H. Spencer în a doua jumătate a secolului XIX.Ideea de bază a orientării genetiste este aceea că la naştere, copilul este o tabula rasa,lipsit de orice experienţă şi zestre psihică, aidoma unui caiet cu filele imaculate. Viaţapsihică începe să se constituie după naştere, prin înmagazinarea urmelor şi impresiilorproduse de influenţele mediului extern. Pe baza acestei idei a fost proclamatăatotputernicia educaţiei: din oricine, prin educaţie adecvată se poate face orice.Dezvoltarea psihică era privită ca o simplă acumulare de ordin cantitativ a impresiilorşi experienţelor, fără deosebiri calitative între diferitele segmente ale vârsteicronologice a individului.Dintre şcolile psihologice mari, cele care au mers pe această linie au fostasociaţionismul pozitivist şi behaviorismul. Ca mecanism şi factor esenţial aldezvoltării a fost considerată învăţarea. (Aşa se şi explică de ce învăţarea a constituittema predilectă de cercetare în psihologia behavioristă).

2. Specificul şi importanţa metodologică a principiului genetic şi al istorismuluiIdeea în sine corectă a caracterului evolutiv al psihicului susţinută de orientareagenetistă a fost serios revizuită în prima jumătate a secolului XX şi reformulată caprincipiu genetic şi al istorismului. Printre autorii care au contribuit la aceasta trebuiemenţionati: H. Wallon, J. Piaget, J. Bruner, L.S. Vâgotski, A.N.Leontiev.În noua sa formulare acest principiu impune următoarele exigenţe de ordinmetodologic:a) pentru a realiza o explicaţie ştiinţifică a psihicului şi comportamentului este necesarsă luăm în considerare dimensiunea genetică şi să le privim în devenirea lor, atât înplan individual, cât şi în plan filogenetic şi istoric (în succesiunea speciilor, în cazulpsihicului şi comportamentului animal, şi în succesiunea generaţiilor, în cazulpsihicului şi comportamentului uman);

b) dezvoltarea psihocomportamentală are un caracter ascendent şi stadial, eadesfăşurându-se de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la amorf,nediferenţiat, la individualizat;c) stadiile psihogenetice reprezintă segmente ale vârstei cronologice în interiorulcărora se realizează anumite transformări şi achiziţii în mecanismele, conţinuturile şi

6

Page 7: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

caracteristicile cantitativ-calitative ale funcţiilor şi capacităţilor psihice, precum şi alecomportamentelor instrumentale; stadiile ierarhic superioare subordonează şiintegrează stadiile ierarhic inferioare şi sunt ireductibile la ele (exemplu, îndezvoltarea intelectului, a gândirii, cercetările lui J. Piaget au pus în evidenţă existenţaa patru stadii, iar în dezvoltarea personalităţii E. Erikson a stabilit şapte stadii);d) cu cât o funcţie psihică este mai complexă, cu atât durata dezvoltării sale este mailungă;e) organizarea psihocomportamentală trebuie considerată şi analizată ca rezultat alinteracţiunii şi integrării dintre înnăscut şi dobândit, la om, ceea ce este dobânditavând o pondere şi o importanţă mai mare decât ceea ce este înnăscut;f) dezvoltarea psihocomportamentală trebuie analizată şi explicată pe bazainteracţiunii dintre ereditate şi mediu, între cei doi factori fiind posibile următoarelecombinaţii principale:a) M+ E+;b) M+ E–;c) M– E+;d) M– E–;g) admiterea deosebirilor de ordin calitativ între indivizii situaţi pe trepte evolutivediferite (între om şi animal, între adult şi copil, între adult şi bătrân);h) dinamica dezvoltării psihocomportamentale trebuie interpretată pe baza a douălegi: legea heterocroniei şi legea heteronomiei; potrivit primei legi, diferitele funcţiipsihice şi comportamente se constituie şi se maturizează în ritmuri diferite şi lamomente diferite; potrivit celei de-a doua legi, nu toate funcţiile şi capacităţile psihiceating acelaşi nivel de dezvoltare – unele ating un nivel înalt, altele ating un nivelmediu, iar altele rămân la un nivel scăzut.

3. Întrebări de autoevaluare:

1. Ce susţine orientarea ineistă?2. Ce susţine orientarea genetistă tabula rasa?3. Cum trebuie considerată organizarea psihocomportamentală a omului subaspectul originii?4. Ce caracter are dezvoltarea psihocomportamentală?5. Ce postulează legea heterocroniei?6. Ce postulează legea heteronomiei?

R ă s p u n s u r i: 1. Că psihicul este integral înnăscut.2. Că psihicul este integral dobândit.

7

Page 8: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

3. Ca rezultat al interacţiunii şi integrării reciproce a ceea ce este înnăscut şi a ceeace este dobândit.4. Ascendent şi stadial.5. Că diferitele funcţii şi capacităţi psihice se constituie şi se maturizează înritmuri şi la momente diferite de timp.6. Că nu toate funcţiile şi capacităţile psihice ating acelaşi nivel de dezvoltare.

Tematica

1. Devenirea psihologiei ca ştiinţă: perioada dezvoltării intensiv-analitice şi intern-contradictorii; perioada dezvoltării integrativ sistemice2. Probleme generatoare de divergenţe în psihologie3. Obiectul psihologiei pentru orientarea introspecţionistă4. Obiectul psihologiei pentru orientarea behavioristă5. Obiectul psihologiei pentru orientarea psihanalitică6. Obiectul psihologiei pentru orientarea acţionalistă (P. Janet)7. Obiectul psihologiei pentru orientarea sistemică (actuală)8. Specificul cunoaşterii psihologice9. Metoda în psihologie10. Observaţie psihologică11. Experimentul de laborator12. Metoda interviului şi chestionarului13. Metoda analizei produselor activităţii14. Metoda biografică15. Metoda testelor16. Metoda proiectivă17. Principiul determinismului extern18. Principiul relaţionării neuropsihice19. Principiul reflectării şi al modelării informaţionale20. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă–activitate21. Principiul genetic şi al istorismului22. Principiul sistemicităţii23. Caracteristicile sistemului psihic uman (SPU)24. Importanţa noţiunii de informaţie pentru psihologie25. Importanţa noţiunii de reflectare pentru psihologie26. Problema legilor în psihologie27. Tipuri de abordări ale organizării interne a psihicului (plană, structuralistă,ierarhică)28. Inconştientul individual29. Inconştientul colectiv30. Rolul funcţional al inconştientului31. Conştiinţa – definiţie, caracterizare generală32. Factorii apariţiei şi dezvoltării conştiinţei33. Formele conştiinţei: conştiinţa lumii externe şi conştiinţa de sine

8

Page 9: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

34. Funcţiile conştiinţei35. Indicatorii comportamentali ai conştiinţei36. Sensibilitatea: definiţie, rol funcţional37. Legile psihofizice ale sensibilităţii38. Legile psihofiziologice ale sensibilităţii39. Legile socioculturale ale sensibilităţii40. Analizatorul: structură, funcţii41. Senzaţiile: definiţie, caracterizare generală42. Proprietăţile senzaţiei43. Clasificarea senzaţiilor44. Senzaţiile cutano-tactile45. Senzaţiile vizuale46. Senzaţiile auditive47. Senzaţiile olfactive48. Senzaţiile gustative49. Senzaţiile proprioceptive şi kinestezice50. Senzaţiile organice51. Percepţia: definiţie, caracterizare generală52. Dinamica percepţiei: fazele53. Determinanţii percepţiei: externi, interni, relaţionali54. Legile percepţiei55. Formele percepţiei56. Mecanismele percepţiei57. Rolul percepţiei în activitate

SENZAŢIILE

1 . D E F I N I Ţ I E ,   C A R A C T E R I S T I C I :

Senzaţia se defineşte ca modalitate de reflectare în creierul omului a unor însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale în timpul

acţiunii directe aacestora asupra receptorului.Î n cond i ţ i i ob işnu i te de deru la re a v ie ţ i i ps ih ice es te foar te

g reu să de taşăm senzaţia pură ca proces de reflectare a însuşirilor simple şi izolate. De regulă,

senzaţiiles u n t   i n c l u s e   î n   s t r u c t u r i   p s i h i c e   m a i   c o m p l e x e ,   c um   s u n t   p e r c e p ţ i i l e . D e c i   e l e   s e sintetizează sub formă de

percepţii, respectiv de imagini globale, unitare ale obiectelor,fenomenelor realităţii. Totuşi nu se poate contesta existenţa în unele

situaţii a senzaţiilor ca procese psihice distincte sau ca elemente ale unor complexe senzaţii mai mult sau mai pu ţ in b ine s t ruc tu ra te . La om,

senza ţ i i l e sun t f recven te în p r im i i an i de v ia ţă , cândcop i lu lu i î i es te g reu să pună în re la ţ ie d i fe r i te le impres i i pen t ru a rea l i za imag inea integrală a unui obiect. De exemplu, copilul cunoaşte la început un

9

Page 10: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

fruct sub diferitele luiînsuşiri –gust, miros, etc. De asemenea, senzaţiile mai pot fi delimitate şi în următoarelesituaţii: în condiţii critice de recepţie a unor stimuli, omul îşi propune să cunoască mai bine o însuşire a unui anumit

obiect, fapt care determină izolarea însuşirii respective dincomplexul de însuşiri a obiectului; atunci când reflectarea se produce la nivelul unor modalitaţi de reflectare slab organizate, ca de exemplu în condiţii de durere; în condiţiiledisocierii patologice a structurilor perceptive.Procesul

senzorial presupune realizarea unor acţiuni neuropsihice organizate şicomplexe care implică succesiunea următoarelor etape:

•Detectarea şi diferenţierea;

•Codificarea şi interpretarea psihică;

•Modificarea comportării omului faţă de stimulii recepţionaţi la un

momentdat.În   lumea umană,  p rocesu l   senzor i a l   în reg is t rează  un sa l t   ca l i ta t i v  deoareceesenţial pentru procesul senzorial uman nu mai este

actul simplu de recepţie a stimululuişi înregistrarea efectului, ci actul de interpretare a informaţiilor recepţionate care sunt  puse în relaţie unele cu

altele şi cărora li se atribuie semnificaţii, înţelesuri logice. La om,ce le ma i mu l te p rocese senzor ia le sun t conş t ien te . As t fe l , omu l le poa te

expr ima ş i comunica în mod voit, atribuind imaginii senzoriale o anumită semnificaţie, mai mult sau mai puţin generalizată.

  back-ul) care asigură autoreglarea flexibilă a analizatorilor. Între

organele desimt şi zona de proiecţie corticală există, pe lângă fibrele nervoase senzitivecare alcătuiesc calea nervoasă directă şi fibre

nervoase eferente motorii careduc informaţia elaborată la nivel central către periferii.

2. CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

In mod clasic, senzaţiile pot fi împartite în trei categorii:

1.Senzaţiile interoceptivecare furnizează informaţii privind starea internă a corpului:

•Senzaţii care traduc trebuinţele de funcţionare a organelor interne (foamea, setea);•Senzaţii legate de funcţionarea organelor interne;•Senzaţii provocate de excese (greaţă, oboseală);•Senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri, dureri interne.

2.Senzaţiile proprioceptivecare furnizează informaţii cu privire la poziţia şi mişcareacorpului nostru:

10

Page 11: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

•Somatoestezia – cunoaşterea poziţiei membrelor;•Kinestezia –cunoaşterea mişcărilor corpului şi a părţilor sale;•Senzaţiile statice – care ne fac deplin conştienţi de poziţia corpului şi a capului în spa ţ iu . E le in t ră în ac ţ iune când in te rv ine o acce le ra re în m işcăr i le capu lu i ş i a le corpului.

3.Senzaţiile exteroceptivecare furnizează informaţii cu privire la obiectele exterioare nouă. Ele pot

fi împărţite în două categorii:•Tangoreceptorii – în cazul senzaţiilor ce presupun un contact direct al obiectului cuorganul senzorial (senzaţiile de tact, temperatură, durere, gust);•Telereceptorii–când obiectele acţionează de la distanţă asupra simţurilor noastru.

  PERCEPŢIILE

1 . S P E C I F I C U L   P E R C E P Ţ I E I

DEFINIŢIE:  P e r c e p ţ i a   e s t e   p r o c e s u l   p s i h i c   d e   r e f l e c t a r e   a   o bi e c t e l o r   ş i  fenomenelor realităţii în totalitatea însuşirilor lor, în

momentul acţiunii lor directeasupra obiectelor (spre deosebire de senzaţii care reflectă însuşiri individuale, izolateale obiectelor).

Altfel spus, în timp ce senzaţia are caracter monomodal (este funcţia unui anumitanalizator), percepşia este plurimodală (reflectă simultan, succesiv un

complex de însuşiri pe care le sistetizează într-o configuraţie specifică, proprie acelui obiect reflectat şi au

unî n ţ e l e s   l o g i c   p e   b a z a   c ă r u i a   p u t e m   d e o s e b i   a c e l   o b i e c t  d e   c e l e l a l t e ) .   P r i n   a c e a s t ă  particularitate a reflectării percepţia asigură

o cunoaştere senzorială de un grad superior.P e r c e p ţ i a   a p a r e   c a   r e z u l t a t   a l   a c ţ i u n i i   u n u i   s t i m u l   co m p l e x ,   c a r e   î n   m o d   o b i ş n i u t ac ţ ionează concomi ten t asupra ma i mu l to r ana l i za to r i . Faze le de ex i ta ţ ie d in scoar ţa cerebrală

apărute sub acţiunea diferitelor însuşiri ale stimulului complex, se leagă întree le , a l t fe l spus , a re loc un

 fenomen de integrare corticală a informaţiilor senzoriale,fenomen care va sta la baza constituirii imaginii integrale a obiectului reflectat. Aceastăsinteză corticală

superioară permite deosebirea obiectului după o totalitate de însuşiri şitotodată îi crează omului posibil itatea de a răspunde la stimuli

complexi ca la un întreg.Dacă la un om se tulbură legăturile corticale ca efect al unor condiţii patologice alescoarţei, atunci el va auzi sunete, fară perceperea

11

Page 12: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

cuvintelor, va vedea forme colorate fără perceapă un tablou întreg etc.; ceea ce formează prin urmare specificul psihologic al  percepţiei este

 fenomenul de integrare plurimodală realizat pe baza interacţiunii şicomunicării dintre diferite sisteme senzoriale particulare

Conţinutul imaginilor perceptive curente se stochează în memoria iconică de lungă durată, se procesează, se selectează şi se integrează în modele informaţionale – reprezentări.

Activarea şi readucerea acestora în fluxul actual al conştiinţei se realizează în două moduri: spontan, neintenţionat şi deliberat, intenţionat.

Reprezentarea marchează trecerea de la cunoaşterea directă, imediată la cunoaştereamijlocită (în absenţa obiectului) şi constituie prima formă a activităţii mentaleautonome.

Ea face posibilă desfăşurarea operaţiilor cognitive – de analiză, comparare, clasificare etc. asupra unui obiect, fenomen, eveniment etc. pe care le-am perceput anterior şi care în momentul dat nu se mai află în faţa noastră, permiţând astfel, pe de o parte, să aprofundăm cunoaşterea lor, iar pe de altă parte, să le folosim ca mijloace sau scopuri în planurile activităţilor viitoare.

După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi derivate din percepţie se leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter intuitiv; prin aceasta, ele se apropie de percepţie. După mecanismele operatorii, însă, (tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de selecţie-grupare), ele se îndepărtează de percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în reprezentare se includ

anţă şicomunalitate, care-i conferă valenţe cognitive superioare faţă de percepţie: selectarea şi reţinerea însuşirilors emnificative şicomune.

În organizarea şi sistematizarea lor, reprezentările se ierarhizează pe două axe (coordonate):calitatea epistemică a informaţiei procesate (reprezentări înalt relevante, care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări slab relevante şi

gradul de generalitate (reprezentări individuale, reprezentări particulare sau de specie – exemplu, reprezentarea unui trandafir – şi reprezentări generale sau de clasă – exemplu, reprezentarea unei flori, a unei figuri umane etc.). Ca mecanism, sistemul reprezentărilor are la bază interacţiunea dintre analizatori şi codificarea de tip figural şi lingvistic. 2. Proprietăţile reprezentărilor.

12

Page 13: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

În calitate de produse sau de entităţi cognitive ale conştiinţei, reprezentările se caracterizează printr-o serie de proprietăţi, pe baza cărora, pe de o parte, se determină valoarea lor informaţional-instrumentală, iar pe de altă parte, distincţia lor de percepţii şi noţiuni. Cele mai importante proprietăţi sunt: a) schematismul; b) operativitatea; c) claritatea sauintensitatea; d) stabilitatea; e) asociativitatea- combinativitatea; f) transferabilitatea.

a)Schematismul constă în faptul că reprezentarea elimină detaliile nesemnificative şi reţine numai elementele şi însuşirile semnificative şi de ansamblu ale obiectului, schema lui (exemplu, forma, mărimea, raporturi spaţiale, culoarea, mirosul, gustul etc.).

b)Operativitatea constă în aceea că reprezentările pot fi supuse unor transformări de comprimare, re-poziţionare, re-construcţie, grupare, seriere, rotaţie etc. Sistemul de reprezentări în ansamblul său include scheme operatorii, alcătuite din:operanzi (elementul ce urmează a fi transformat),operatori (instrumentul cu care se efectuează transformarea) şi condiţii logice (când şi cum trebuie să fie efectuată transformarea).

c)Claritatea sauintensitatea exprimă gradul de pregnanţă al imaginii în conştiinţă, prin care se detaşează şi se individualizeazăobiectul sauprototipul (reprezentantul unei clase).

În raport cu imaginile perceptive, imaginile–reprezentări au o intensitate mai scăzută, sunt mai palide. Dar, în cadrul lor, se pot, totuşi, distinge trei grade de intensitate:înalt (reprezentări intense, foarte clare),mediu (reprezentări de intensitate moderată) şiscăzut (reprezentări slabe, şterse). Vivacitatea sau claritatea reprezentărilor depinde şi de particularităţile individuale şi tipologice ale subiecţilor, variind de la o persoană la alta.

d)Stabilitatea se referă la durata menţinerii în câmpul de maximă claritate al conştiinţei a unei reprezentări. În general, această durată este scurtă, reprezentările fiind relativ instabile, dar ca şi în cazul intensităţii, există variaţii semnificative.În

primul rând, durata unei reprezentări depinde de gradul de familiaritate şi de semnificaţia obiectului (durate mai mari în cazul obiectelor familiare şi semnificative şi durate mai mici, în cazul obiectelor nefamiliare şi nesemnificative). În al doilea rând, stabilitatea reprezentărilor este condiţionată şi de tipul de personalitate: la

13

Page 14: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

persoaneleinerte ea este mai mare, la persoanelemobile este mai scăzută: la persoanele aparţinând tipului artistic, stabilitatea reprezentărilor este semnificativ mai mare decât la persoanele aparţinând tipului reflexiv.

e) Asociativitatea–combinat ivitatea este acea proprietate care face ca două sau mai multe reprezentări individuale să se articuleze într-o imagine configuraţională mai complexă cu altăidentitate şi funcţie referenţială (designativă). Acest proces se desfăşoară atât după legile mai simple ale asociaţiei (asemănare, contrast, contignuitate

f)Transferabilitatea este proprietatea reprezentărilor de a putea fi obiectivate, exteriorizate (prin intermediul unor suporturi lingvistice sau grafice

(desene, scheme) şicomunicate altor persoane. În relaţionarea şi comunicarea cotidiană facem permanent schimburi de reprezentări (impresii), îmbogăţindu-ne reciproc repertoriul reprezentaţional.

3. Clasificarea reprezentărilor. Sistemul de reprezentări al omului adult este

extrem de întins ca volum, şi eterogen, ca structură internă. De aceea, îi putem aplica operaţia de clasificare, în scopul evidenţierii modului şi logicii de ordonare-grupare a entităţilor componente.

Criteriile de clasificare pot fi diverse şi numeroase. Cele mai utilizate în prezent sunt următoarele:

1)modalitatea senzorială căreia îi aparţine experienţa perceptivă pe baza căreia se formează reprezentările;

2) tipul de activitate în cadrul căreia se elaborează şi se utilizează reprezentările;

3) gradul de generalitate;

4) gradul de abstractizare;

5) planul de realizare.

a) După criteriul (1), se disting: reprezentări vizuale, reprezentări auditive, reprezentări tactile, reprezentări kinestezice (ideomotorii), reprezentări olfactive, reprezentări gustative. Reprezentările vizuale ocupă o poziţie centrală, integratoare, toate celelalte modalităţi gravitând în jurul lor şi dobândind nota vizualităţii. La nevăzătorii congenitali, acest rol este preluat de reprezentările tactil-kinestezice.

14

Page 15: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

b) După criteriul (2), se delimitează: reprezentări literare, reprezentări picturale, reprezentări muzicale, reprezentări mecano-tehnice, reprezentări geografice, reprezentări geometrice, reprezentări anatomice etc. În cadrul tuturor ştiinţelor empirice şi artelor se constituie şi funcţionează un sistem adecvat de reprezentări, care se înscriu ca treaptă importantă în cunoaşterea şi înţelegerea specificului fenomenelor de care se ocupă.

c) După criteriul (3), diferenţiem: reprezentări individuale, reprezentări particulare şi reprezentări generale (acest criteriu se aplică şi în clasificarea noţiunilor).

d) După criteriul (4), distingem: reprezentări cu grad ridicat de abstractizare, reprezentări cu grad mediu de abstractizare şi reprezentări cu grad scăzut de abstractizare.

e) După criteriul (5), delimităm: reprezentări interne, care se realizează şi cu care operăm în minte şi reprezentări externe, care se realizează şi cu care operăm în plan extern (exemplu, harta unui relief, schema de repartizare a persoanelor într-un hotel, organigrama unei instituţii).

REPREZENTAREA

În psihologie, termenul semnifică două realităţi: o realitate–proces şi o realitate–produs.

În primul caz, reprezentarea este procesul psihic cognitiv de producere şi reactualizare a imaginii obiectelor în absenţa lor. (Spre deosebire de percepţie care se produce şi reflectă obiectele numai în prezenţa şi sub acţiunea directă a acestora).

În al doilea caz, reprezentarea esteimaginea saumodelul informaţional intern actualizat al obiectelor, fenomenelor şi situaţiilor percepute anterior sau create (generate) deimaginaţie. Din punct de vedere genetic, reprezentarea mijlocită de memorie precede pe cea susţinută de imaginaţie şi premisele ei le constituie efectele de urmă, imaginile consecutiveşi schema obiectului permanent. Efectele de urmă constau în persistenţa, un anumit interval de timp (câteva zecimi sau sutimi de secundă), a excitaţiei pe traseele nervoase, după încetarea acţiunii stimulilor specifici. Imaginile consecutive sunt expresia efectelor de urmă în sfera recepţiei formelor sau configuraţiilor. Cel mai pregnant, ele se manifestă în cadrul percepţiei vizuale. De exemplu, dacă ne fixăm privirea asupra unei figuri (cerc alb pe fond negru) timp de 20-30 secunde, iar apoi ne-o deplasăm fie pe perete, fie pe un ecran, vom constata că imaginea va continua să persiste, dar culorile se vor inversa – cerc negru pe fond alb.

15

Page 16: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

Mărimea figurii din imaginea consecutivă este invers proporţională cu distanţa dintre observator şi suprafaţa pe care este ea proiectată. Schema obiectului permanent este imaginea postperceptivă care determină comportamentul de căutare a acestuia când dispare din câmpul vizual sau când este ascuns. (Ea începe să funcţioneze în jurul vârstei de 8 luni).

GÂNDIREA: CARACTERIZARE GENERALĂ

1. Coordonatele de definiţie ale gândirii. Termenul de gândire este insuficient delimitat din punct de vedere semantic. El a fost preluat de psihologie din filosofie şi logică şi utilizat pentru a desemna o diversitate de forme ale activităţii mentale (intelective), precum: operarea cu noţiuni (concepte), operarea cu abstracţiuni, operarea cu judecăţi şi raţionamente, rezolvarea de probleme, înţelegerea, explicaţia etc. Apoi, când s-a trecut la studiul ei experimental-concret, s-a constatat că prezintă variaţii semnificativ: a) în plan individual, în raport cu diferite tipuri de sarcini şi situaţii; b) în plan interindividual, în raport cu una şi aceeaşi sarcină (situaţie); c) în plan ontogenetic, în raport cu diferite perioade de vârstă şi stadii evolutive ale individului; d) în plan istoric, în raport cu diferite epoci istorice.

Aceasta îngreunează sau face imposibilă formularea unei definiţii riguroase, acoperitoare şi unanim acceptabile. Diferiţi autori dau formulări diferite, în funcţie de accentul pe care îl pun pe o latură sau alta a fenomenului.

Pentru a nu cădea în capcana unor absolutizări unilaterale, se impune să avem în atenţie, în mod permanent, următoarele coordonate principale: 1) coordonata interacţiunii reflectorii subiect-obiect (lumea externă); 2) coordonata informaţional-negentropică;3) coordonata acţională;4) coordonata genetică;5) coordonata sistemică.

Fiecare din aceste coordonate ne permite să evidenţiem şi să desprindem anumite determinaţii esenţiale care, corelate, pot aproxima extraordinara complexitate a gândirii.

1. Potrivit coordonatei (1), gândirea se constituie şi se realizează în cadrul şi pe baza interacţiunii unui subiect concret cu lumea externă. Astfel, ea poate fi definită, ca reflectare subiectivă internă, ideală, mijlocită, generalizată şi abstractă, în forma noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, a proprietăţilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi a relaţiilor legice dintre acestea.

De exemplu:

16

Page 17: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

– Reflectare subiectivă internă – înseamnă că gândirea ca proces psihic viu nu poate exista decât în capul unui individ concret, iar nivelul şi dinamica ei depind întotdeauna de caracteristicile organizării lui interne, de motivele şi scopurile lui;

– Reflectare ideală înseamnă caracterul nonsubstanţial, nonmaterial (în sens fizical) al entităţilor care alcătuiesc conţinutul reflectoriu al gândirii – noţiuni, judecăţi, modele teoretice etc.;

– Reflectare mijlocită înseamnă că datele şi „materialul” cu care opereazăgândirea nu sunt extrase de ex. în mod direct din obiect, ci îi sunt furnizate de senzaţii, percepţii, reprezentări, memoria de lungă durată. De aceea spunem că la nivelul gândirii avem de-a face cu o procesare secundară a informaţiilor, spre deosebire de nivelul senzorial unde se realizează procesarea primară;

– Reflectare generalizată, înseamnă că gândirea, spre deosebire de percepţie, tinde să reunească şi să integreze înconstructe unitare caracteristicile şi trăsăturile comune mai multor cazuri individuale şi să subordoneze fiecare caz individual unei anumite clase sau categorii;

– Reflectare abstractă înseamnă că gândirea, pornind de la anumite date intuitiv-concrete, ajunge să elaborezeconstructe cognitive detaşate de orice suport obiectual real şi să opereze cu ele într-o manieră coerentă şi finalistă (noţiuni abstracte, teorii logic-formale).

2. Coordonata informaţional-neentropică ne permite să definim şi să înţelegem mai corect natura şi rolul instrumental-adaptativ al gândirii. În lumina ei, gândirea trebuie raportată şi definită nu ca substanţă sau energie, ci cainformaţie. Ea este cea mai înaltă modalitate de realizare şi funcţionare a informaţiei la nivelul creierului uman. În calitate de informaţie, gândirea nu poate fi observată şi percepută din afară în mod direct, nu posedă proprietăţi sensibile ca obiectele şi fenomenele externe pe care le reflectă. Prezenţa ei ni se dezvăluie indirect, prin efectele reglatorii (optimizatoare) pe care le produce în sfera relaţionării subiectului cu situaţiile problematice de diferite tipuri şi grade de complexitate – dificultate. Cu cât un subiect dispune de o gândire mai dezvoltată, cu atât el devine mai eficient în găsirea soluţiilor optime la sarcinile şi problemele care i se pun în faţă, şi invers.

Funcţia neentropică a gândirii constă în valorificarea optimă a informaţiilor curente sau a celor stocate prin integrarea şi utilizarea lor adecvată în desfăşurarea comportamentului şi activităţii.

3. Coordonata acţională ne arată că baza obiectivă şi punctul de pornire în constituirea schemelor operatorii interne ale gândirii le reprezintă acţiunile directe, în plan extern, ale copilului cu obiectele şi lucrurile din jur. Asemenea

17

Page 18: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

acţiuni precum sortarea, gruparea, compararea-măsurarea, dezmembrarea (descompunerea), compunerea (asamblarea), construcţia etc., pe măsura repetării şi perfecţionării, se interiorizează şi se transformă în acţiuni mintale ce se vor articula în ceea ce numim „scheme operatorii” ale gândirii.

4. Coordonata genetică ne obligă să privim gândirea nu ca o structură imanentă (înnăscută) şi imuabilă, ci ca pe o realitate evolutivă, ale cărei conţinuturi şi scheme operatorii se formează şi se dezvoltă stadial în ontogeneză. Mecanismul formării şi dezvoltării ei îl reprezintă interacţiunea continuă a individului cu multitudineaşi diversitatea situaţiilor problematice externe prin intermediul limbajului (cuvântului) Dimensiunea evolutivă a gândirii se realizează nu numai în plan ontogenetic individual, ci şi în plan istoric. Esenţial pentru realizarea acestei dimensiuni este procesul învăţării, însuşirea şi interiorizarea de către indivizi a sistemelor de cunoştinţe, procedee şi metode de prelucrare şi valorificare a informaţiilor. 5. Coordonata sistemică reclamă ca gândirea să fie privită şi abordată nu ca un simplu conglomerat de elemente (noţiuni, cunoştinţe, operatorii) în sine independente, ci ca un ansamblu sistemic unitar şi integrat, de un înalt grad de complexitate. În cursul cercetărilor concrete şi al analizelor calitative accentul trebuie pus pe relaţia şi interacţiunea dintre diferitele componente particulare.

GÂNDIREA: STRUCTURA SI CONŢINUT

Gândirea este o procesare secundară a informaţiei despre realitatea externă, bazată pe criterii de esenţialitate şi generalitate, calitativ superioară procesării primare realizate la nivel senzorial–peprceptiv.

Rezultatul acestei procesări se obiectivează (codifică) prin intermediul limbajului în forma: noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, reţelelor, scenariilor, „pălăriilor gânditoare”. Toate aceste entităţi formează structura de conţinut a gândirii.

1. Noţiunea este un model informaţional care cuprinde însuşiri semnificative,

esenţiale, necesare şi comune ale obiectelor şi fenomenelor reale sau imaginare. Ea nu este un dat aprioric, ci produsul unui proces evolutiv în ontogeneză. Individualizarea funcţională a gândirii începe odată cu structurarea şi stabilizarea conţinuturilor de tip noţional, în jurul vârstei de 3-4 ani. Până să ajungă la stadiul noţional propriu-zis, intelectul copilului trebuie să parcurgă o serie de etape intermediare şi anume:etapa prenoţională (domină în mod absolut imaginile perceptive); etapa complexelornoţionale (în modelul informaţional se includ laolaltă, pe baza unei însuşiri singulare obiecte calitativ diferite); etapapseudonoţională (sfera modelului informaţional este redusă la un singur

18

Page 19: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

obiect); etapa noţională empirică (modelul informaţional este rodul doar al învăţării spontane, al decantării experienţei cognitive proprii a copilului); etapa noţională ştiinţifică (în modelul informaţional se includ însuşiri cu adevărat esenţiale şi necesare).

În structura de conţinut a gândirii adulte delimităm mai multe tipuri de noţiuni. Astfel, după gradul de esenţialitate al însuşirilor încorporate, avem: a)noţiunile empirice care includ şi însuşiri nesemnificative, neesenţiale şi b) noţiuni ştiinţifice, care cuprind doar însuşiri esenţiale; după gradul de generalitate, se disting: a)noţiuni individuale (includ însuşiri definitorii ale unui singur obiect); b) noţiuni particulare (includ însuşiri semnificative/ esenţiale comune unui grup limitat de obiecte asemănătoare, fenomene, exemplu: „măr”, „câine”, „automobil”, „şifonier” etc.); c) noţiuni generale (includ însuşiri semnificative/esenţiale comune unor clase mari de

obiecte fenomene, exemplu: „plantă”, „animal”); d)categorii (includ însuşiri semnificative/esenţiale ale unor clase de clase, exemplu: „fiinţă”, „lucru”, „materie”, „existenţă”); după relaţia cu obiectul, delimităm: a) noţiuni concrete (reflectă obiecte nemijlocit perceptibile); b) noţiuni abstracte (reflectă însuşiri detaşate de contextul lor obiectual-sensibil: „bunătate”, „înţelepciune”, „dezvoltare”, „contradicţie” etc. sau reprezintă „constructe formale pure” – cum sunt conceptele utilizate în matematică, logică, filosofie).

În cadrul gândirii, noţiunile se grupează şi se organizează ierarhic într-un edificiu sistemic numitpiramidă noţională orientată cu vârful în sus: la bază se ordonează noţiunile individuale şi spre vârf se dispun succesiv noţiunile cu grade de generalitate din ce în ce mai mari. Reţinem că, luată în sine, o noţiune nu este nici adevărată, nici falsă. Conţinutul noţiunilor se dezvăluie prin intermediul definiţiilor.

2. Judecata este un model informaţional mai complex care se obţine prin

stabilirea unor raporturi şi coeziuni logico-semantice definite între două sau mai multe noţiuni. Din punct de vedere cognitiv, ea are o valoare superioară celei a noţiunii, reflectând realitatea mai complet, în mod dinamic şi relaţional.

Ea afirmă sau neagă ceva despre altceva, supunându-se astfel criteriului adevărului. Spunem că o judecată este adevărată, dacă ceea ce afirmă sau neagă ea

corespunde realităţii şi este falsă dacă ceea ce afirmă sau neagă ea nu corespunde realităţii. În conţinutul gândirii intră o mare diversitate de judecăţi cu referenţialitate diferită: judecăţi de existenţă, judecăţi de valoare, judecăţi particulare, judecăţi universale, judecăţi afirmative, judecăţi negative.

19

Page 20: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

3. Raţionamentul este al treilea nivel de integrare a conţinutului

informaţional al gândirii, devenind un construct multisecvenţial discursiv. Încadrarea raţionamentului în structura de conţinut a gândirii este justificată de faptul că, pe de o parte, furnizează un adevăr nou sau relativ nou despre referenţial, iar pe de altă parte, determină o atitudine epistemică de rang superior a subiectului faţă de realitate.

Structura raţionamentului se realizează prin articularea într-o schemă unitară a judecăţilor, după principiul subordonării (deductiv), principiul supraordonării (inductiv) şi principiul similitudinii (analogic).

4. Reţelele informaţionale (semantice) sunt structuri conceptuale concepte, ramificate, constituite pe baza relaţiei de subordonare-incluziune, în funcţie de gradulde generalitate. Grafic, se reprezintă în forma grafurilor-arbore, în cadrul cărora se evidenţiazănodurile (care corespund conceptelor sau claselor) şiarcurile (care desemnează relaţiile dintre concepte şi atributele acestora). Fiecare nod include numai proprietăţi ce aparţin şi definesc conceptul (exemplu, nodul corespunzător conceptului „animal” include atributele:are înveliş cutanat, are sensibilitate, are sânge, se poate deplasa; nodul corespunzător conceptuluimamifer include atributul: naşte puii vii şi-i hrăneşte cu lapte. Conceptele de la nodurile inferioare preiau atributele conceptului supraordonat imediat superior. Nu toate legăturile au o forţă egală, unele vecinătăţi fiind mai familiare decât altele (exemplu, aserţiunea „câinele nu este opasăre” este mai familiară decât aserţiunea „câinele nu este o piatră”).

5. Scenariile cognitive reflectă succesiuni de evenimente (acţiuni) specifice unui anumit context, care ghidează comportamentele finaliste ale oamenilor (exemplu: „a merge la şcoală”, „a merge la magazin”, „a merge la policlinică”, „a merge la restaurant” etc.).

În asemenea situaţii, tabloul comportamental se compune dintr-o serie de „scene”, care se succed după o logică prestabilită. De exemplu, „a merge la restaurant” include următoarele secvenţe: 1) intrarea în restaurant (clientul intră: el priveşte în jur, decide unde va sta, merge şi se aşează la masă); 2) comanda (clientul consultă meniul, alege felurile de mâncare, dă comanda, ospătarul solicită cele comandate la bucătărie, bucătarul pregăteşte cele ce i-au fost comandate); 3) servirea mesei (ospătarul duce mâncarea clientului, clientul mănâncă); 4) plecarea clientului (clientul cere să i se facă nota de plată, ospătarul întocmeşte nota şi o dă clientului, clientul achită nota, clientul părăseşte restaurantul).

20

Page 21: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

6. „Pălăriile gânditoare” (thinking hats) reprezintă un model al organizării

conţinuturilor informaţionale ale gândirii în funcţie de semnificaţia instrumentală a lor. Modelul a fost propus de De Bono (1984) şi se foloseşte ca instrument de instruire. El cuprinde şase componente sau „pălării” şi anume:

1) pălăria albă (are de-a face cu date şi informaţii: ce informaţii deţinem? ce informaţii lipsesc? ce informaţii dorim să deţinem? cum vom obţine informaţiile?);

2) pălăria roşie (se referă la emoţiile, sentimentele care însoţesc intuiţiile şi ideile, ea dă posibilitatea omului să se exprime, chiar dacă el nu poate explica sau preciza motivele, ea se află în spatele intuiţilor sale: simt o temere în legătură cu această problemă; sentimentul meu este că nu va merge);

3)pălăria neagră (se leagă de prudenţă, raţiune, analiză critică: fereşte de greşeli, de dificultăţi, pericole, ilegalităţi etc.);

4) pălăria galbenă (asigură optimismul, interpretarea favorabilă, pozitivă a lucrurilor, fezabilitatea, beneficiul);

5) pălăria verde (asigură gândirea creativă, ideile noi, alternativele adiţionale, sugestiile valoroase, chiar dacă nu se vor finaliza);

6) pălăria albastră (asigură concluziile, deciziile, paşii următori ce trebuie făcuţi în gândire, comentariile asupra demersurilor întreprinse până la momentul dat; permite gândirii să gândească despre sine).

Organizarea internă a gândirii nu poate fi redusă doar la componenta informaţională de conţinut. Numai prin aceasta, nu s-ar putea realiza funcţia cognitivă activă a gândirii.

IMAGINAŢIA

1. Definiţia şi caracterizarea generală a imaginaţiei.

Imaginaţia trebuie considerată ca modalitate distinctă de procesare, integrare şi utilizare în formă imagistică a informaţiei despre aspecte şi fenomene noi reale sau fictive. Cotidian, termenul de imaginaţie se foloseşte cel puţin în trei accepţiuni:

a) în sfera comunicării verbale se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care recurge un orator pentru a determina la nivelul auditoriului efectul dorit;

b) în sfera situaţiilor concrete, se foloseşte pentru a caracteriza maniera originală, diferită de a celorlalţi, în care cineva a reuşit să rezolve problema;

21

Page 22: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

c) în sens general, se foloseşte pentru a desemna capacitatea de a produce şi combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent.

Toate cele trei accepţiuni au în comun faptul că se referă la moduri de operare ale intelectului care presupun, pe de o parte, ieşirea din canoane şi şabloane obişnuite, comune, iar, pe de altă parte, libertatea neîngrădită de generare şi combinare a conţinuturilor.

Putem, aşadar, spune că imaginaţia se caracterizează prin patru atribute esenţiale, şi anume:

a) generarea deimagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini fantastice, fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau existentului);

b) operarea cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale fanteziei, realizând combinaţii, transformări (augmentări–diminuări), reordonări etc.

c) originalitatea (fie ea şi minimă) a modurilor (procedeelor) de operare şi a produsului final; d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor generate. Suportul energetic intern al imaginaţiei îl constituie dinamica inconştientului, iar instrumentul de finalizare îl reprezintă funcţia proiectivă a conştiinţei.

La subiectul adult, în virtutea caracterului integrativ-sistemic al psihicului, imaginaţia nu fiinţează şi nu se manifestă ca entitate independentă, ci se relaţionează cu celelalte procese–memorie, gândire, afectivitate, motivaţie, voinţă. Gradul ei de libertate cel mai înalt se înregistrează în copilărie şi adolescenţă.

Imaginaţia îndeplineşte un rol adaptativ major, ea fiind un factor subiectiv esenţial al creaţiei şi progresului, atât în planul cunoaşterii (imaginaţia ştiinţifică), cât şi în planul activităţii practice (imaginaţia tehnică, imaginaţia practică).

2. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă printr-o multitudine de

variante sau forme, care se delimitează după trei criterii principale: a) nivelul activismului mental, b) gradul de noutate şi originalitate al produsului şi c) domeniul de aplicaţie.

22

Page 23: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

Pe baza primului criteriu, imaginaţia se diferenţiază în: imaginaţie onirică, imaginaţie semivigilă şi imaginaţie vigilă (neintenţionată) involuntară şi intenţionată (voluntară).

Imaginaţia onirică se realizează pe fondul stării de somn şi se concretizează

învise. Apartenenţa viselor la imaginaţie se susţine prin două argumente: a) conţinutul lor vizează în mod frecvent fenomene şi evenimente care nu se găsesc şi care nici nu pot exista ca atare în realitate; b) chiar în cazul în care conţinutul lor îşi are sursa în experienţa anterioară a subiectului, modul de combinare a secvenţelor ca şi ipostazele în care apar sunt absolut inedite, nefiind niciodată simple reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.

Imaginaţia semivigilă se realizează pe fondul unei stări de relaxare şi

detaşare de contextul realităţii imediate (reveria sau visarea cu ochii deschişi în care curgerea şi înlănţuirea imaginilor se produc numai sub impulsuri din interior) sau al unei halucinaţii provocate de droguri.

Imaginaţia vigilă se realizează pe fondul unui activism mental ridicat, caracterizat prin prezenţa prizei de conştiinţă. Ea poate lua o formă spontană, neintenţionată sau una dirijată, intenţionată, subordonată unui scop. După cel de-al doilea criteriu se delimitează imaginaţia reproductivă şi imaginaţia creatoare.

Prima se caracterizează prin aceea că atât în latura sa procesuală (secvenţele implicate), cât şi în cea finală, rezultativă (produsul) se bazează pe elemente din experienţa anterioară a subiectului; cea de-a doua are de-a face şi operează cu elemente şi conţinuturi generate, în cea mai mare parte, de ea însăşi, fie după o perioadă mai lungă de gestaţie, fie pe loc. Produsul obţinut în acest caz posedă un grad mai mare de noutate şi originalitate decât cel obţinut de imaginaţia reproductivă.

În fine, după cel de-al treilea criteriu, se diferenţiază formele concret- aplicative ale imaginaţiei, a căror desfăşurare şi al căror produs se circumscriu specificului diferitelor domenii ale activităţii spirituale şi practicii sociale –

imaginaţia artistică (literară, plastică, muzicală), imaginaţia tehnică ( in o v aţia, invenţia), imaginaţia matematică, imaginaţia filosofică, imaginaţia sociologică, imaginaţia organizatorică-managerială, imaginaţia sportivăetc. În orice formă de activitate transformativ-creatoare pe care o desfăşoară omul, prezenţa imaginaţiei este indispensabilă, obligatorie. 3. Poate fi stimulată imaginaţia? Întrebarea a provocat mari controverse

între imanentişti sau inneşti şi genetişti. Primii susţin ideea caracterului integral înnăscut, predeterminat şi imuabil al imaginaţiei ca facultate mentală, cei din

23

Page 24: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

urmă, dimpotrivă, afirmă că aceasta este exclusiv rezultatul evoluţiei, al dezvoltării ontogenetice a individului sub acţiunea solicitărilor şi influenţelor externe. Adevărul se află undeva la mijloc: imaginaţia are la bază importante premise şi elemente înnăscute, dar structurarea ei sub aspectul conţinutului şi finalităţii se realizează în cursul ontogenezei, în interacţiunea subiectului cu situaţiile şi solicitările externe.

Imaginaţia îndeplineşte un rol adaptativ major, ea fiind un factor subiectiv esenţial al creaţiei şi progresului, atât în planul cunoaşterii (imaginaţia ştiinţifică), cât şi în planul activităţii practice (imaginaţia tehnică, imaginaţia practică).

2. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă printr-o multitudine de

variante sau forme, care se delimitează după trei criterii principale: a) nivelul activismului mental, b) gradul de noutate şi originalitate al produsului şi c) domeniul de aplicaţie.

Pe baza primului criteriu, imaginaţia se diferenţiază în: imaginaţie onirică, imaginaţie semivigilă şi imaginaţie vigilă (neintenţionată) involuntară şi intenţionată (voluntară).

Imaginaţia onirică se realizează pe fondul stării de somn şi se concretizează

învise. Apartenenţa viselor la imaginaţie se susţine prin două argumente: a) conţinutul lor vizează în mod frecvent fenomene şi evenimente care nu se găsesc şi care nici nu pot exista ca atare în realitate; b) chiar în cazul în care conţinutul lor îşi are sursa în experienţa anterioară a subiectului, modul de combinare a secvenţelor ca şi ipostazele în care apar sunt absolut inedite, nefiind niciodată simple reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.

Imaginaţia semivigilă se realizează pe fondul unei stări de relaxare şi

detaşare de contextul realităţii imediate (reveria sau visarea cu ochii deschişi în care curgerea şi înlănţuirea imaginilor se produc numai sub impulsuri din interior) sau al unei halucinaţii provocate de droguri.

Imaginaţia vigilă se realizează pe fondul unui activism mental ridicat, caracterizat prin prezenţa prizei de conştiinţă. Ea poate lua o formă spontană, neintenţionată sau una dirijată, intenţionată, subordonată unuis cop. După cel de-al doilea criteriu se delimitează imaginaţia reproductivă şi imaginaţia creatoare.

Prima se caracterizează prin aceea că atât în latura sa procesuală (secvenţele implicate), cât şi în cea finală, rezultativă (produsul) se bazează pe elemente din experienţa anterioară a subiectului; cea de-a doua are de-a face şi operează cu elemente şi conţinuturi generate, în cea mai mare parte, de ea

24

Page 25: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

însăşi, fie după o perioadă mai lungă de gestaţie, fie pe loc. Produsul obţinut în acest caz posedă un grad mai mare de noutate şi originalitate decât cel obţinut de imaginaţia reproductivă.

În fine, după cel de-al treilea criteriu, se diferenţiază formele concret- aplicative ale imaginaţiei, a căror desfăşurare şi al căror produs se circumscriu specificului diferitelor domenii ale activităţii spirituale şi practicii sociale –

imaginaţia artistică (literară, plastică, muzicală), imaginaţia tehnică ( in o v aţia, invenţia), imaginaţia matematică, imaginaţia filosofică, imaginaţia sociologică, imaginaţia organizatorică-managerială, imaginaţia sportivăetc. În orice formă de activitate transformativ-creatoare pe care o desfăşoară omul, prezenţa imaginaţiei este indispensabilă, obligatorie. 3. Poate fi stimulată imaginaţia? Întrebarea a provocat mari controverse

între imanentişti sau inneşti şi genetişti. Primii susţin ideea caracterului integral înnăscut, predeterminat şi imuabil al imaginaţiei ca facultate mentală, cei din urmă, dimpotrivă, afirmă că aceasta este exclusiv rezultatul evoluţiei, al dezvoltării ontogenetice a individului sub acţiunea solicitărilor şi influenţelor externe.

MEMORIA: PROCESELE CONSTITUTIVE

1. Definiţia memoriei. Viaţa noastră psihică şi conştiinţa Eu-ului nu se reduc

la desfăşurarea în prezent, în limitele clipei, a diferitelor componente cognitive, afective, motivaţionale şi a diferitelor acţiuni şi comportamente, ci se caracterizează prin continuitate temporară.

Cea care asigură această continuitate şi perpetuarea identităţii de sine este memoria. Ea se defineşte ca reflectare a trecutului sau ca mecanism de achiziţie,

păstrare şi reactualizare a impresiilor, informaţiilor, cunoştinţelor şi comportamentelor. Dar funcţia memoriei se extinde nu numai asupra trecutului, ci şi asupra viitorului, asigurând păstrarea şi actualizarea proiectelor şi planurilor pe care ni le facem şi urmează să le înfăptuim.

Memoria conferă personalităţii umane atributul de sistem înalt istoricizat, conştient de trecutul său şi capabil să utilizeze experienţa anterioară în abordarea şi rezolvarea situaţiilor problematice actuale. Chiar în cazul când „trecutul” nu este actualizat şi controlat în mod conştient, el îşi exercită o influenţă logică asupra comportamentului curent şi se reflectă în trăsăturile globale stabile ale personalităţii.

25

Page 26: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

2. Procesele constitutive ale memoriei. Memoria nu este o entitate statică,

pasivă şi neutră în care se introduc de-a valma, din afară, impresii, informaţii, experienţe. Dimpotrivă, ea se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic complex, bazat pe corelarea a trei procese principale:memorarea (engramarea, fixarea),păs trarea şireactualizar ea.

Memorarea include acel ansamblu de operaţii interne (codări şi recodări mediate de suporturi neurobiofizice şi neurobiochimice) în urma cărora materialul prezentat subiectului este stocat şi fixat pentru păstrare (conservare). Ea se poate realiza în două forme: neintenţionată, involuntară şi intenţionată, voluntară. Memorarea neintenţionată se realizează în mod spontan, în contactul şi interacţiunea cotidiană cu obiecte, persoane, situaţii, evenimente şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi.

Datele observaţiei şi experimentelor ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt influenţate pozitiv de următorii factori: gradul de noutate al materialului perceput, intensitatea peste nivelul mediu a acţiunii elementelor care compun materialul prezentat, valenţele motivaţionale şi afectogene ale materialului, locul pe care diferitele date, conţinuturi, obiecte îl ocupă în structura activităţii – mijloc sau scop, gradul de impresionabilitate şi plasticitate al aparatelor senzoriale şi al creierului în ansamblu.

Memorarea intenţionată, voluntară se realizează sub egida scopului de a reţine, de a fixa materialul prezentat. Scopul de a memora poate fi formulat de subiectul însuşi sau impus din afară, de către experimentator sau instructor.

În acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă şi nu ca activitate paralelă şi secundară ca în cazul memorării neintenţionate.

Experimental, studiul memorării intenţionate s-a efectuat cu două tipuri de material: material fără sens (silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale, figuri complexe neobiectualizate – exemplu, figura Rey). În condiţiile vieţii şi activităţii cotidiene avem de-a face cu precădere cu material cu sens – verbal, imagistic, obiectual, scheme motorii (deprinderi).

Indicatorii memorării involuntare vor depinde atât de proprietăţile materialului şi condiţiile de prezentare a lui, cât şi de particularităţile psihofiziologice ale subiectului.

Printre factorii care ţin de material menţionăm: volumul sau întinderea (cu cât materialul este mai întins, cu atât timpul necesar pentru a fi memorat este mai lung şi invers), forma de codificare (prezentare), (lingvistică, imagistică, obiectual-

26

Page 27: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

concretă), (de regulă, materialul imagistic şi obiectual-concret se memorează mai uşor decât cel lingvistic), gradul de organizare internă (un material organizat şi structurat se memorează mai uşor decât unul nestructurat), durata prezentării (cu cât aceasta este mai lungă, cu atât memorarea este mai completă).

Dintre factorii interni, subiectivi, influenţa cea mai importantă asupra rapidităţii şi eficienţei memorării intenţionate o au: proprietăţile naturale generale ale sistemului nervos (plasticitate, forţă, echilibru), starea de odihnă sau oboseală, interesul pentru materialul dat, starea dispoziţională de fond (pozitivă sau negativă), gradul de concentrare a atenţiei.

Păstrareasau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca

rezultat menţinerea în tezaurul memorativ un timp cât mai îndelungat, a informaţiilor şi experienţelor memorate anterior. Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient, noi neavând un control direct asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin intermediul reactualizării.

Cercetările experimentale au stabilit că păstrarea nu este o componentă pasivă a sistemului mnezic aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări, care fac ca unele conţinuturi să se consolideze mai puternic şi să rămână în zona funcţionalităţii optime, iar altele să slăbească şi să treacă în zona uitării. Un efect al transformărilor pozitive, antientropice estereminiscenţa. Ea constă nu numai în păstrarea materialului memorat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui cu semnificaţii şi valenţe cognitiv- instrumentale noi, ca urmare a punerii în relaţii logice cu alte conţinuturi aflate în tezaurul memorativ.

Eficienţa păstrării este condiţionată de caracteristicile obiective ale materialului (volum, grad de organizare, modul de codificare), cât şi factorii subiectivi (proprietăţi ale sistemului nervos, motivaţie, afectivitate).

Reactualizarea reprezintă faza de „ieşire” sau output-ul sistemului mnezic şi

constă în detectarea, activarea şi aducerea în sfera conştiinţei a unorelemente din fondul experienţei tezaurizate anterior. Ea este oglinda celorlalte două procese – memorarea şi păstrarea.

După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri:spontană, neintenţionatăşi deliberată, intenţionată. Cea spontană se poate produce atât în

stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare de veghe relaxată, în forma unor amintiri, imagini, idei. Cea deliberată se produce, ca urmare a unor „comenzi” speciale, fie din partea subiectului, când are de rezolvat o problemă, fie din afară, cum este cazul situaţiei de examen. Desfăşurarea ei se subordonează unuiscop.

27

Page 28: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

După calitate sau funcţionalitate, reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.

TEMATICA – INTREBARI

Obiectul, sarcinile si metodele psihologiei

Intelegere notiunii de functie psihica si a relatiei psihic- creier

Psihologia si simtul comun

Problema cunoasterii psihologice

Natura inormationala a psihicului

Conceptele de senzatie, perceptie

Conceptul de reprezentare

Atentia, vigilenta si activitatea informationala

Procesele si operatiile memoriei

Formele si functiile limbajului

Relatia gandire – inteligenta

Relatia motivatie- performanta

Sensul adaptativ/nonadaptativ al vietii umane

Personalitate, aptitudini si deprinderi

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA:

1. Adler, A, (1996), Cunosterea omului, Editura Iri, Bucuresti, 2. Atkinson R.L., Atkison R.C., Smith E., (2005), Introducere în

psihologie, Bucureşti, Editura Tehică;3. Băban, A. (2001) Consiliere educaţională.Cluj Napoca4. Busoiu, O.(2003) Psihologia pentru toţi.Editura Gutemberg

Univers.Arad5. Chelcea, A.,Chelcea, S. (1986). Cunoasterea de sine, conditie a

intelepciunii, editura Albatros, Bucuresti6. Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală,Editura Polirom, Iasi;7. Cosmovici A. (1996), Psihologie generală, Iaşi: Editura Polirom;8. Drăgan I. (1996), Psihologie generală, Timişoara: Editura Eurobit;

28

Page 29: FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, NOTE DE CURS

9. Goleman, D. (2001). Inteligenţa emoţională. Editura Curtea Veche. Bucureşti

10.Goleman, D. ,Bogatzis, R. McKee, A. (2005).Inteligenţa emotională în leadership. Editura Curtea Veche. Bucureşti

11.Golu M. (2000), Fundamentele Psihologiei, Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine”;

12.Golu, M. (1993). Dinamica personalităţii. Editura Geneze.Bucureşti13.Golu, M. (2002). Bazele psihologiei generale.Editura

Universitară.Bucureşti14.Hăvârneanu, C. (2000). Cunoaşterea psihologică a persoanei. Editura

Polirom. Bucureşti.15.Hayes N. (2004), Introducere în psihologie, Bucureşti: Editura All;16.Miuţ P. (2000), Psihologie generală, Timişoara: Editura Eurostampa;17.Parot F. (2006), Introducere în psihologie, Bucureşti: Editura Humanitas;18.Piaget J. (1963), Psihologia Inteligentei, Editura Stiintifica, Bucuresti19.Popa R. (2000), Istoria psihologiei, Editura Eurostampa, Timisoara20.Reuchlin M. (1999), Psihologie generală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică;21.Radu I.,(coord.),Drutu I.,Mare V.,Miclea M.,Podar T.,Preda V.(1991),

Introducere in psihologia contemporana, Cluj -Napoca, Editura Sincron22.Lemeni, G. (2002). Surse de acurateţe şi iluzie în monitorizarea

metacognitivă. Creier, cogniţie, comportament, vol. 6, nr. 323.Phye, G.D. (1997). Handbook of academic learning: construction of

knowledge. Boston: Academic Press24.Roco, M., (2001). Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi

25.Roşca A. (1966), Psihologie generală, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;

26.Zlate M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi: Editura Polirom;

27.Zlate M. (2000), Introducere în psihologie, Iaşi: Editura Polirom;28.Zlate M. (2006), Fundamentele psihologiei, Bucureşti: Editura

Universitară.

29