3. EXECUTAREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să defineşti conceptul de executare a obligaţiilor; să delimitezi formele de executare a obligaţiilor; să caracterizezi conceptele juridice de transmitere şi transformare a

obligaţiilor; să identifici modalităţile de transmitere a obligaţiilor.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

3.2. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie minimală

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 134

3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformareaobligaţiilor.

3.1.1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilorNoţiuni generale. Principiul executării în natură a obligaţiilor

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale:executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în naturăvoluntară) şi executarea silita (sau „plata silită” care poate fi o executaredirectă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).

Executarea directă sau in natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori,de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzatexecutarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea înnatură prin intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executareadirectă sau în natură a obligaţiilor poate avea ioc prin plată, făcută debunăvoie de către debitor, sau prin executarea silita a prestaţiei, împotrivavoinţei debitorului, prin constrângere.

Aşadar, dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului despăgubiri, în ipotezaîn care acesta nu îşi execută obligaţia asumată, vorbim despre executareaindirectă a obligaţiei sau prin echivalent. În materia executării obligaţiilorstă la bază principiul executării în natură a obligaţiilor, şi anume executareaprestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, adică în mod voluntar.

Însă forma cea mai frecventă şi mai dinamică de executare voluntară aobligaţiilor o constituie plata. Numai în măsura în care însă debitorul nuvoieşte sau nu poate să-şi execute în mod voluntar obligaţia, creditorul poatecere executarea acesteia în mod silit, fie în natură, fie prin echivalent bănesc.

Plata

A. GeneralităţiPlata este reglementată în art. 1499-1515 C. civ., care compun Capitolul 1intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor’) din Cartea a V-a(„Despre obligaţii'’). Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere aobligaţiilor, plata este supusă unei reglementări ample şi detaliate. Codul civilcuprinde reguli privitoare la noţiunea de plată (art. 1469-1471), la subiecteleplăţii (art. 1472-1479). la condiţiile plăţii (art. 1480-1498), la dovada plăţii(art. 1499-1505), la imputaţia plăţii (art. 1506-1509) şi la punerea în întârzierea creditorului (art. 1510-1515).

În vorbirea curentă semnificaţia noţiunii de plată este aceea de remitere a uneisume de bani pentru un lucru dobândit prin cumpărare, confundându-se cupreţul. Sensul juridic strict al plăţii este acela al executării voluntare a uneiobligaţii civile de către debitor sau de către o altă persoană, indiferent căobiectul ei este de a da, a face sau a nu face ceva. În acest sens, dispune şiCodul civil în art. 1469 alin. (1):

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 134

3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformareaobligaţiilor.

3.1.1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilorNoţiuni generale. Principiul executării în natură a obligaţiilor

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale:executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în naturăvoluntară) şi executarea silita (sau „plata silită” care poate fi o executaredirectă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).

Executarea directă sau in natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori,de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzatexecutarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea înnatură prin intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executareadirectă sau în natură a obligaţiilor poate avea ioc prin plată, făcută debunăvoie de către debitor, sau prin executarea silita a prestaţiei, împotrivavoinţei debitorului, prin constrângere.

Aşadar, dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului despăgubiri, în ipotezaîn care acesta nu îşi execută obligaţia asumată, vorbim despre executareaindirectă a obligaţiei sau prin echivalent. În materia executării obligaţiilorstă la bază principiul executării în natură a obligaţiilor, şi anume executareaprestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, adică în mod voluntar.

Însă forma cea mai frecventă şi mai dinamică de executare voluntară aobligaţiilor o constituie plata. Numai în măsura în care însă debitorul nuvoieşte sau nu poate să-şi execute în mod voluntar obligaţia, creditorul poatecere executarea acesteia în mod silit, fie în natură, fie prin echivalent bănesc.

Plata

A. GeneralităţiPlata este reglementată în art. 1499-1515 C. civ., care compun Capitolul 1intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor’) din Cartea a V-a(„Despre obligaţii'’). Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere aobligaţiilor, plata este supusă unei reglementări ample şi detaliate. Codul civilcuprinde reguli privitoare la noţiunea de plată (art. 1469-1471), la subiecteleplăţii (art. 1472-1479). la condiţiile plăţii (art. 1480-1498), la dovada plăţii(art. 1499-1505), la imputaţia plăţii (art. 1506-1509) şi la punerea în întârzierea creditorului (art. 1510-1515).

În vorbirea curentă semnificaţia noţiunii de plată este aceea de remitere a uneisume de bani pentru un lucru dobândit prin cumpărare, confundându-se cupreţul. Sensul juridic strict al plăţii este acela al executării voluntare a uneiobligaţii civile de către debitor sau de către o altă persoană, indiferent căobiectul ei este de a da, a face sau a nu face ceva. În acest sens, dispune şiCodul civil în art. 1469 alin. (1):

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 134

3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformareaobligaţiilor.

3.1.1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilorNoţiuni generale. Principiul executării în natură a obligaţiilor

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale:executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în naturăvoluntară) şi executarea silita (sau „plata silită” care poate fi o executaredirectă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).

Executarea directă sau in natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori,de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzatexecutarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea înnatură prin intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executareadirectă sau în natură a obligaţiilor poate avea ioc prin plată, făcută debunăvoie de către debitor, sau prin executarea silita a prestaţiei, împotrivavoinţei debitorului, prin constrângere.

Aşadar, dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului despăgubiri, în ipotezaîn care acesta nu îşi execută obligaţia asumată, vorbim despre executareaindirectă a obligaţiei sau prin echivalent. În materia executării obligaţiilorstă la bază principiul executării în natură a obligaţiilor, şi anume executareaprestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, adică în mod voluntar.

Însă forma cea mai frecventă şi mai dinamică de executare voluntară aobligaţiilor o constituie plata. Numai în măsura în care însă debitorul nuvoieşte sau nu poate să-şi execute în mod voluntar obligaţia, creditorul poatecere executarea acesteia în mod silit, fie în natură, fie prin echivalent bănesc.

Plata

A. GeneralităţiPlata este reglementată în art. 1499-1515 C. civ., care compun Capitolul 1intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor’) din Cartea a V-a(„Despre obligaţii'’). Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere aobligaţiilor, plata este supusă unei reglementări ample şi detaliate. Codul civilcuprinde reguli privitoare la noţiunea de plată (art. 1469-1471), la subiecteleplăţii (art. 1472-1479). la condiţiile plăţii (art. 1480-1498), la dovada plăţii(art. 1499-1505), la imputaţia plăţii (art. 1506-1509) şi la punerea în întârzierea creditorului (art. 1510-1515).

În vorbirea curentă semnificaţia noţiunii de plată este aceea de remitere a uneisume de bani pentru un lucru dobândit prin cumpărare, confundându-se cupreţul. Sensul juridic strict al plăţii este acela al executării voluntare a uneiobligaţii civile de către debitor sau de către o altă persoană, indiferent căobiectul ei este de a da, a face sau a nu face ceva. În acest sens, dispune şiCodul civil în art. 1469 alin. (1):

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 135

Reţinecategoriile

depersoanecare pot

face plata!

„Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executatăde bunăvoie.” În consecinţă, plata reprezintă, în terminologia legală,executarea benevolă a obligaţiei care duce la stingerea acesteia. Prin alin. (2)al art. 1469, legiuitorul detaliază definiţia,, indicând obiectul plăţii care poatesă constea în: remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alteprestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

În ce priveşte sfera obligaţiilor la care se poate referi plata, trebuie săsubliniem că acestea pot avea ca obiect orice prestaţii: poate fi vorba deexecutarea prestaţiei de a da (varianta curentă şi în limbajul juridic, mai alesdacă se vorbeşte de prestaţia de a da o sumă de bani), de executarea benevolă aunei obligaţii de a face sau chiar de a nu face.

O executare benevolă a obligaţiei presupune preexistenta unei obligaţiivalabile. Tocmai de aceea. art. 1470 C. civ.. prevede că „Orice plată presupuneo datorie”. Lipsa temeiului plăţii are drept consecinţă calificarea operaţiunii inplată nedatorată care reprezintă un fapt juridic licit reglementat de art. 1341-1344 C. civ. Cu toate acestea, executarea unei obligaţii naturale nu va ficonsiderată plată nedatorată, ci va consolida obligaţia preexistentă, făcândimposibilă repetiţiunea conform art. 1471 C. civ.: „Restituirea nu este admisăîn privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.

Noţiunea plăţii este uzitată şi atunci când este vorba despre actul juridic ce ianaştere între solvens şi accipiens prin ceea ce am numit mai sus platanedatorată sau plata indebitului. Deşi efectul plăţii îl constituie într-adevărstingerea unei obligaţii civile, plata în sine reprezintă de fapt însăşi executareaprestaţiei asumate. Mai concis, obligaţia executată prin plată se stinge. Ca şioperaţiune juridică complexă, plata impune pentru valabilitatea ei mai multecondiţii care impun comentariile ce urmează privitoare la cine poate face sauprimi plata, obiectul şi indivizibilitatea plăţii, data şi locul plăţii, imputaţia şidovada plăţii.

B. Condiţiile plăţii

Cine poate face plata? (solvensul)Aşa cum precizează art. 1472 din C. civ. „Plata poate să fie făcută de oricepersoană, chiar dacă este un teii în raport cu acea obligaţie”.

Interpretarea acestui text pune în discuţie o largă sferă de persoane care potface o plată valabilă şi anume:

1. Debitorul cel mai interesat să stingă obligaţia asumată prin plată, fiepersonal, fie printr-un reprezentant, afară dacă plata nu constituie faptulpersonal al său. Se mai impune o precizare şi în ceea ce priveşte obligaţia de ada constând în transmiterea unui drept real, care fireşte nu poate constitui decâtfapta titularului acestui drept.

2. Plata mai poate fi făcută şi de către un codebitor solidar, aşa cum este spreexemplu plata făcută de către comitentul obligat alături de prepus.

3. Plata mai poate fi făcută şi de către un terţ care are interes să stingăobligaţia debitorului, exemplul cel mai frecvent utilizat fiind plata datoriei

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 136

debitorului de către dobânditorul unui imobil ipotecat în vederea eliberării desarcini a imobilului.

4. În cele din urmă plata poate fi făcută şi de către o persoană neinteresată aşacum ar fi cazul gratificării debitorului de către un terţ care face plata în locullui cu acordul creditorului. Nu de puţine ori de exemplu, părinţii înţeleg să-şigratifice fii majori achitându-le integral sau parţial unele datorii!

Deci plata poate fi făcută, în principiu, de orice persoană. În consecinţă, nicicreditorul nu are dreptul să refuze o asemenea plată [art. 1474 alin. (2) C. civ.].De la această regulă există următoarele excepţii: a) în cazul în care naturaobligaţiei (de exemplu obligaţiile intuitu personae) impune ca plata să fiefăcută numai de către debitorul acelei obligaţii, în afară de situaţia cândcreditorul îşi dă acordul; b) în cazul în care s-a stipulat în convenţia părţilor căexecutarea poate fi făcută numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) C. civ.]; c)în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert, conform art. 1482 alin. (1) şi (2) C.civ., plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie opersoană cu capacitate de exerciţiu deplină (în cazul în care debitorul nu estetitularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligaţia sa nu sestinge şi se aplică regulile art. 1230 C. civ., referitoare la obiectul contractului);d) în sfârşit, creditorul este obligat sa refuze plata care îi este oferită de im terţdacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţiacazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor [art. 1474 alin. (1)C. civ.]. (Pop, 2012, p. 709)

C. Cine primeşte plata?În această privinţă, legiuitorul precizează cât se poate de clar în art. 1475 C.civ. că plata trebuie a) creditorului: b) reprezentantului său, legal sauconvenţional; persoanei autorizată de instanţă să o primească; d) persoaneiindicate de creditor să primească plata.

In plus, accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fieconsiderată valabilă, cu excepţia cazului în care plata făcută către incapabil aprofitat creditorului şi numai în măsura în care i-a profitat acestuia (art. 1476C. civ.). Într-o atare situaţie, plata este considerată valabilă dacă şi în măsura încare a profitat creditorului. în caz contrar, putând fi solicitată din nou.

Plata făcută unui terţ. Sunt situaţii de excepţie când plata este valabilă chiardacă a fost făcută altor persoane decât cele indicate de art. 1475. Astfel, art.1477-1478 C. civ., prevăd că plata făcută altor persoane este valabilă înurmătoarele cazuri:

a) când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a oprimi - art. 1477 alin. (1), lit. a). Prin ratificarea plăţii de către creditor, terţulcare a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului. O asemenea ratificarepoate să fie expresă sau tacită, important fiind ca manifestarea de voinţă acreditorului să ateste renunţarea acestuia la dreptul de a invoca nulitatearelativă a actului juridic al plăţii;

b) când cel care a primit plata fără a avea acest drept, devine ulterior titularulcreanţei [art. 1477 alin. (1) lit. b)]. De exemplu, ulterior plăţii faţă de sine,

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 137

terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant,dobândind, astfel, şi creanţa;

c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţeliberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situaţia unui terţ caredeţine, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primeascăplata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor - situaţia trebuie asimilatăcelei a creditorului aparent);

d) când plata a fost făcută unui teii în afte condiţii decât cele menţionate maisus şi nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute maisus (nu a fost ratificată, terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii,terţul nu deţinea o chitanţă semnată de creditor), ea poate fi totuşi consideratăvalabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura în care a profitatcreditorului [art. 1477 alin. (2) C. civ.]. Este astfel, de exemplu, plata făcută desolvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi iniţiat opoprire a creditorului;

e) când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună-credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia (art.1478 C. civ.), atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar dacăcreditorul nu a profitat de ea. Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unuimoştenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat demoştenitor care este ulterior anulat, sau fără a se cunoaşte că acest act a fostdeja anulat. In această ipoteză, urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit peacelea ale restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este, bineînţeles, obligat sărestituie adevăratului creditor plata primită. (Pop, 2012, p. 711)

A. Obiectul plăţiiO consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor este regulainstituită de art. 1492 alin. (1) C. civ., conform căruia, „Debitorul nu se poatelibera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoareaprestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte laaceasta". Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sauprestaţia pe care o datorează. In executarea prestaţiilor sale, el „este ţinut să îşiexecute obligaţiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune înadministrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau princontract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor aflat în executarea unorobligaţii profesionale, „diligenţa se apreciază ţinând seama de naturaactivităţii exercitate” [art. 1480 alin. (1) şi (2) C. civ.].

Obiectul plăţii poate diferi în funcţie de obiectul obligaţiei după cum urmează:

a) dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a preda un bun cert, debitorultrebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei[art. 1482 alin. (1) C. civ.], aşadar nu în starea în care acesta se găseşte înmomentul plăţii. El nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului, dacăaceasta se datorează cazului fortuit ori forţei majore. Totuşi, debitorul varăspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit dupăpunerea sa în întârziere şi în toate cazurile, fără distincţii dacă pierderea saudeteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului. (Pop, 2012, p. 713)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 137

terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant,dobândind, astfel, şi creanţa;

c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţeliberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situaţia unui terţ caredeţine, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primeascăplata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor - situaţia trebuie asimilatăcelei a creditorului aparent);

d) când plata a fost făcută unui teii în afte condiţii decât cele menţionate maisus şi nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute maisus (nu a fost ratificată, terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii,terţul nu deţinea o chitanţă semnată de creditor), ea poate fi totuşi consideratăvalabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura în care a profitatcreditorului [art. 1477 alin. (2) C. civ.]. Este astfel, de exemplu, plata făcută desolvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi iniţiat opoprire a creditorului;

e) când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună-credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia (art.1478 C. civ.), atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar dacăcreditorul nu a profitat de ea. Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unuimoştenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat demoştenitor care este ulterior anulat, sau fără a se cunoaşte că acest act a fostdeja anulat. In această ipoteză, urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit peacelea ale restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este, bineînţeles, obligat sărestituie adevăratului creditor plata primită. (Pop, 2012, p. 711)

A. Obiectul plăţiiO consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor este regulainstituită de art. 1492 alin. (1) C. civ., conform căruia, „Debitorul nu se poatelibera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoareaprestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte laaceasta". Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sauprestaţia pe care o datorează. In executarea prestaţiilor sale, el „este ţinut să îşiexecute obligaţiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune înadministrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau princontract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor aflat în executarea unorobligaţii profesionale, „diligenţa se apreciază ţinând seama de naturaactivităţii exercitate” [art. 1480 alin. (1) şi (2) C. civ.].

Obiectul plăţii poate diferi în funcţie de obiectul obligaţiei după cum urmează:

a) dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a preda un bun cert, debitorultrebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei[art. 1482 alin. (1) C. civ.], aşadar nu în starea în care acesta se găseşte înmomentul plăţii. El nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului, dacăaceasta se datorează cazului fortuit ori forţei majore. Totuşi, debitorul varăspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit dupăpunerea sa în întârziere şi în toate cazurile, fără distincţii dacă pierderea saudeteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului. (Pop, 2012, p. 713)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 137

terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant,dobândind, astfel, şi creanţa;

c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţeliberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situaţia unui terţ caredeţine, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primeascăplata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor - situaţia trebuie asimilatăcelei a creditorului aparent);

d) când plata a fost făcută unui teii în afte condiţii decât cele menţionate maisus şi nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute maisus (nu a fost ratificată, terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii,terţul nu deţinea o chitanţă semnată de creditor), ea poate fi totuşi consideratăvalabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura în care a profitatcreditorului [art. 1477 alin. (2) C. civ.]. Este astfel, de exemplu, plata făcută desolvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi iniţiat opoprire a creditorului;

e) când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună-credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia (art.1478 C. civ.), atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar dacăcreditorul nu a profitat de ea. Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unuimoştenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat demoştenitor care este ulterior anulat, sau fără a se cunoaşte că acest act a fostdeja anulat. In această ipoteză, urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit peacelea ale restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este, bineînţeles, obligat sărestituie adevăratului creditor plata primită. (Pop, 2012, p. 711)

A. Obiectul plăţiiO consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor este regulainstituită de art. 1492 alin. (1) C. civ., conform căruia, „Debitorul nu se poatelibera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoareaprestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte laaceasta". Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sauprestaţia pe care o datorează. In executarea prestaţiilor sale, el „este ţinut să îşiexecute obligaţiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune înadministrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau princontract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor aflat în executarea unorobligaţii profesionale, „diligenţa se apreciază ţinând seama de naturaactivităţii exercitate” [art. 1480 alin. (1) şi (2) C. civ.].

Obiectul plăţii poate diferi în funcţie de obiectul obligaţiei după cum urmează:

a) dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a preda un bun cert, debitorultrebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei[art. 1482 alin. (1) C. civ.], aşadar nu în starea în care acesta se găseşte înmomentul plăţii. El nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului, dacăaceasta se datorează cazului fortuit ori forţei majore. Totuşi, debitorul varăspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit dupăpunerea sa în întârziere şi în toate cazurile, fără distincţii dacă pierderea saudeteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului. (Pop, 2012, p. 713)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 138

b) Dacă dimpotrivă, obiectul îl constituie un bun generic, debitorul nu poatefi liberat de obligaţia sa de predare datorită pieirii sau stricăciunii, fiindaplicabil principiul genera non pereunt. El va fi ţinut să-i remită creditoruluibunuri de acelaşi gen şi cantitate cu acelea datorate creditorului.

B. Data şi locul plăţiiArt. 1494 C. civ. instituie o serie de reguli succesive şi graduale de determinarea locului plăţii. Nerespectarea acestora va avea drept consecinţă o abatere de laprincipiul executării întocmai a obligaţiilor, consecinţă a principiului executăriiîn natură a obligaţiilor. Locul plăţii se determină după cum urmează:

a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor(este vorba de determinarea convenţională a locului plăţii [art. 1484 alin. (1)].Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcutăla domiciliul creditorului este portabilă. Părţile pot determina însă şi un altreilea loc pentru efectuarea plăţii - de exemplu, locul unde bunul se află înmomentul plăţii;

b) în cazul în care natura prestaţiei (de exemplu, furnizarea de curentelectric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliulcreditorului acestei prestaţii) sau practicile stabilite de părţi (este vorba depracticile convenţionale generate de executarea unor obligaţii anterioare într-unanumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că vaguverna şi noua executare) ori uzanţele (de exemplu, regulile generale caresunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă comercială, într-unanumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii), permit determinarea unuianumit loc pentru efectuarea plăţii, atunci plata va trebui efectuată în acel loc[art. 1494 alin. (1) C. civ.];

c) atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fideterminat în funcţie de natura prestaţiei sau cu ajutorul practicilorconvenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie contrară, ea trebuiefăcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) C. civ., urmându-se acestedistincţii: i. dacă este o obligaţie bănească (monetară), ea trebuie executată ladomiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii, fiind, aşadar, portabilă', ii.dacă obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat\ atunciplata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheieriicontractului; iii. în sfârşit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alteobligaţii (deci cu excepţia celor monetare şi de a preda un bun cert), plata se vaefectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii, fiindaşadar, în general, cherabilă. Deci, regula generală (putem spune, de dreptcomun) este aceea că plata este cherabilă şi nu portabilă, adică trebuie cerutăla domiciliul debitorului. Uneori, legiuitorul stabileşte reguli specifice pentruexecutarea anumitor obligaţii, în materia contractelor speciale”;

d) în sfârşit, în ce priveşte domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinantpentru efectuarea plăţii, trebuie să reţinem că, acesta este cel din momentulefectuării plăţii. Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediuluideterminat ca loc al plăţii se produce după momentul încheierii contractului,partea care a generat această schimbare este ţinută să suporte, în lipsa uneistipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care aceastăschimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) C. civ.]. (Pop, 2012, pp. 715-716)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 138

b) Dacă dimpotrivă, obiectul îl constituie un bun generic, debitorul nu poatefi liberat de obligaţia sa de predare datorită pieirii sau stricăciunii, fiindaplicabil principiul genera non pereunt. El va fi ţinut să-i remită creditoruluibunuri de acelaşi gen şi cantitate cu acelea datorate creditorului.

B. Data şi locul plăţiiArt. 1494 C. civ. instituie o serie de reguli succesive şi graduale de determinarea locului plăţii. Nerespectarea acestora va avea drept consecinţă o abatere de laprincipiul executării întocmai a obligaţiilor, consecinţă a principiului executăriiîn natură a obligaţiilor. Locul plăţii se determină după cum urmează:

a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor(este vorba de determinarea convenţională a locului plăţii [art. 1484 alin. (1)].Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcutăla domiciliul creditorului este portabilă. Părţile pot determina însă şi un altreilea loc pentru efectuarea plăţii - de exemplu, locul unde bunul se află înmomentul plăţii;

b) în cazul în care natura prestaţiei (de exemplu, furnizarea de curentelectric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliulcreditorului acestei prestaţii) sau practicile stabilite de părţi (este vorba depracticile convenţionale generate de executarea unor obligaţii anterioare într-unanumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că vaguverna şi noua executare) ori uzanţele (de exemplu, regulile generale caresunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă comercială, într-unanumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii), permit determinarea unuianumit loc pentru efectuarea plăţii, atunci plata va trebui efectuată în acel loc[art. 1494 alin. (1) C. civ.];

c) atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fideterminat în funcţie de natura prestaţiei sau cu ajutorul practicilorconvenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie contrară, ea trebuiefăcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) C. civ., urmându-se acestedistincţii: i. dacă este o obligaţie bănească (monetară), ea trebuie executată ladomiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii, fiind, aşadar, portabilă', ii.dacă obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat\ atunciplata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheieriicontractului; iii. în sfârşit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alteobligaţii (deci cu excepţia celor monetare şi de a preda un bun cert), plata se vaefectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii, fiindaşadar, în general, cherabilă. Deci, regula generală (putem spune, de dreptcomun) este aceea că plata este cherabilă şi nu portabilă, adică trebuie cerutăla domiciliul debitorului. Uneori, legiuitorul stabileşte reguli specifice pentruexecutarea anumitor obligaţii, în materia contractelor speciale”;

d) în sfârşit, în ce priveşte domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinantpentru efectuarea plăţii, trebuie să reţinem că, acesta este cel din momentulefectuării plăţii. Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediuluideterminat ca loc al plăţii se produce după momentul încheierii contractului,partea care a generat această schimbare este ţinută să suporte, în lipsa uneistipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care aceastăschimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) C. civ.]. (Pop, 2012, pp. 715-716)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 138

b) Dacă dimpotrivă, obiectul îl constituie un bun generic, debitorul nu poatefi liberat de obligaţia sa de predare datorită pieirii sau stricăciunii, fiindaplicabil principiul genera non pereunt. El va fi ţinut să-i remită creditoruluibunuri de acelaşi gen şi cantitate cu acelea datorate creditorului.

B. Data şi locul plăţiiArt. 1494 C. civ. instituie o serie de reguli succesive şi graduale de determinarea locului plăţii. Nerespectarea acestora va avea drept consecinţă o abatere de laprincipiul executării întocmai a obligaţiilor, consecinţă a principiului executăriiîn natură a obligaţiilor. Locul plăţii se determină după cum urmează:

a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor(este vorba de determinarea convenţională a locului plăţii [art. 1484 alin. (1)].Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcutăla domiciliul creditorului este portabilă. Părţile pot determina însă şi un altreilea loc pentru efectuarea plăţii - de exemplu, locul unde bunul se află înmomentul plăţii;

b) în cazul în care natura prestaţiei (de exemplu, furnizarea de curentelectric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliulcreditorului acestei prestaţii) sau practicile stabilite de părţi (este vorba depracticile convenţionale generate de executarea unor obligaţii anterioare într-unanumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că vaguverna şi noua executare) ori uzanţele (de exemplu, regulile generale caresunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă comercială, într-unanumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii), permit determinarea unuianumit loc pentru efectuarea plăţii, atunci plata va trebui efectuată în acel loc[art. 1494 alin. (1) C. civ.];

c) atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fideterminat în funcţie de natura prestaţiei sau cu ajutorul practicilorconvenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie contrară, ea trebuiefăcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) C. civ., urmându-se acestedistincţii: i. dacă este o obligaţie bănească (monetară), ea trebuie executată ladomiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii, fiind, aşadar, portabilă', ii.dacă obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat\ atunciplata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheieriicontractului; iii. în sfârşit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alteobligaţii (deci cu excepţia celor monetare şi de a preda un bun cert), plata se vaefectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii, fiindaşadar, în general, cherabilă. Deci, regula generală (putem spune, de dreptcomun) este aceea că plata este cherabilă şi nu portabilă, adică trebuie cerutăla domiciliul debitorului. Uneori, legiuitorul stabileşte reguli specifice pentruexecutarea anumitor obligaţii, în materia contractelor speciale”;

d) în sfârşit, în ce priveşte domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinantpentru efectuarea plăţii, trebuie să reţinem că, acesta este cel din momentulefectuării plăţii. Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediuluideterminat ca loc al plăţii se produce după momentul încheierii contractului,partea care a generat această schimbare este ţinută să suporte, în lipsa uneistipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care aceastăschimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) C. civ.]. (Pop, 2012, pp. 715-716)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 139

Sarcina de lucru 1Identifică şi argumentează categoriile de persoane care pot face o platăvalabilă (3-4 fraze).

C. Indivizibilitatea plăţiiEste de principiu că obligaţia trebuie îndeplinită integral, în sensul că, aşa cumdispune art. 1490 C. civ. debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte dindatorie, fie datoria divizibilă chiar. Debitorul nu poate face o plată valabilădecât dacă aceasta este şi integrală.

De la acest principiu există însă şi unele excepţii:

1. dacă prin convenţia lor părţile au statuat ca plata să fie divizibilă;2. în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, cânddatoria se divide între aceştia potrivit cotelor lor succesorale;3. în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie, creditorul obligaţiei celeimai mari va primi doar o plată parţială;4. dacă instanţa acordă un termen de graţie debitorului, ea poate eşalonaplata.

D. Imputaţia plăţiiEste posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaşi creditor mai multe obligaţiicare au ca obiect sume de bani sau bunuri de aceeaşi natură. Am văzut că plataparţială nu poate fi primită, dar o plată îndestulătoare pentru o parte dintredatorii trebuie stabilită în aşa fel încât s-ar putea pune problema care anumedintre datorii se va stinge prin ea. O astfel de determinare poartă numele deimputaţia plăţii. Imputaţia plăţii se stabileşte fie pe cale convenţională sau înlipsa unei înţelegeri bilaterale de către una dintre părţi, fie prin voinţa legii.

Imputaţia plăţii poate fi făcută prin acordul părţilor sau prin voinţa uneia dinele. De regulă, ea se face prin acordul părţilor. în acest caz, imputaţia nucunoaşte limite (părţile pot conveni imputarea plaţii direct asupra capitalului,înainte de dobânzi şi cheltuieli sau doar asupra cheltuielilor şi capitalului, săstabilească plăţi parţiale ale unor creanţe diferite, ajunse sau neajunse lascadenţă etc.), doar că, fiind vorba de un acord patrimonial, în ipoteza în careeste încheiat în frauda anumitor creditori, el poate fi atacat printr-o eventualăacţiune pauliană (art. 1562-1565 C. civ.). În lipsa acordului de voinţă,imputaţia poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voinţă unilaterală.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 140

Atunci când imputaţia plăţii se face de debitor, el va arăta care datorii înţelegesa fie plătite. Debitorul poate face imputaţia plăţii în următoarele limite,stabilite de art. 1507 C. civ.:

a) când creanţa este producătoare de dobânzi şi/sau a presupus cheltuieli, nupoate impune creditorului plata capitalului înaintea plăţii dobânzilor şi nici peacestea înaintea plăţii cheltuielilor [art. 1507 alin. (1) C. civ.];

b) dacă unele datorii sunt scadente, iar altele n-au ajuns la scadenţă, iartermenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputaţianumai asupra datoriilor scadente [art. 1507 alin. (2) C. civ. - textul este necesarsă fie completat cu cel al art. 1496 C. civ., referitor la plata anticipată];

c) în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, imputaţia trebuie făcută decătre debitor prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el însuşi pcordinul de plată [art. 1507 alin. (3) C. civ.];

d) în sfârşit, ca regulă de principiu, dedusă din principiul indivizibilităţii plăţiiconsacrat de art. 1490 C. civ., debitorul nu are dreptul să impună creditorului oplată fracţionată.

In cazul în care plata nu a fost imputată convenţional, dacă nici debitorul nu afăcut imputaţia plăţii, atunci creditorul poate face imputaţia plăţii. În acestsens, „creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, săindice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa.” [art. 1508 alin.(1) teza I C. civ.]. (Pop, 2012, p. 720)

Dacă între părţi nu există un acord privitor la imputaţia plăţii, atunci devinaplicabile următoarele reguli generale privitoare la imputaţia legală a plăţii:

1. dacă o datorie este ajunsă la scadenţă iar cealaltă nu este exigibilă, plata seimpută mai întâi asupra datoriei ajunsă la scadenţă;2. dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face mai întâi asupra datorieicelei mai oneroase pentru debitor;3. dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se va facemai întâi asupra datoriei celei mai vechi;4. dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de vechi, imputaţia seva face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;5. imputaţia se va face mai întâi asupra dobânzii şi apoi asupra sumei datorate.

6. în toate cazurile însă, „plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor dejudecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordineacronologică a scadenţei acestora şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nuconvin altfel.” [art. 1509 alin. (2) C. civ.]. (Pop, 2012, p. 721)

E. Dovada plăţiiEfectul plăţii fiind liberarea debitorului de obligaţia asumată, orice litigiu s-arnaşte în legătură cu aceasta ar pune în faţa părţilor litigante chestiuneadovedirii susţinerilor lor. Trebuie dovedită împrejurarea dacă s-a făcut sau nu oplată valabilă, iar sarcina probei aparţine celui ce face o astfel de afirmaţie.Plata este prezumată prin remiterea voluntară a titlului original făcută de cătrecreditor debitorului. Remiterea voluntară a unei copii legalizate a titlului

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 141

prezumă şi ea până la proba contrarie o plată valabilă. În toate celelalte cazuri,creditorul eliberează debitorului o chitanţă liberatorie prin care este atestatăplata făcută.

F. Executarea silită a obligaţiilor în naturăExecutarea în natură a obligaţiilor contractuale este o regulă cu valoare deprincipiu consacrată de art. 1527 şi mai ales de art. 1516 alin. (1) C. civ. Decele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor pe care şi le datoreazăpărţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt însă situaţii când debitorulrefuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. În astfel de cazuri,creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă, poate să recurgă laanumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale.Este vorba de remediile neexecutării obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557C. civ., care constituie Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor") din TitlulV („Executarea obligaţiilor’)'. Potrivit art. 1516 alin. (2) C. civ., creditorul, încaz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe remedii. Întreremediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şiexecutarea silită în natură a obligaţiilor [art. 1516 alin. (2) pct. I C. civ.]\Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executareasilită a obligaţiei". Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltatăschematic în secţiunea a 3-a (art. 1527-1529 C. civ.) şi cuprinde mai multemijloace care duc la executarea silită în natură a obligaţiei. Aceste mijloacejuridice sunt: executarea silită în natură a obligaţiilor de a da; executarea silităa obligaţiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare deexecutare în natură a obligaţiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cunerespectarea obligaţiei de a nu face.

Atunci când debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, creditorul poatecere sprijinul organelor abilitate de lege în scopul executării silite în naturăsau prin despăgubiri dacă executarea în natură nu mai este posibilă.Executarea silită în natură a obligaţiilor se realizează în mod diferit dupăcum obligaţia constă în a da, a face sau a nu face ceva. De regulă, oriceobligaţie poate fi executată în natură, diferind doar modalitatea concretă deexecutare a fiecăreia. O asemenea executare silită în natură nu poate fi cerutăîn cazul obligaţiilor care presupun o participare strict personală din parteadebitorului, aşa cum este cazul obligaţiilor intuitu personae.

a) Obligaţiile de a da sunt cel mai uşor de executat, fie că se referă la sumede bani sau la bunuri individual determinate. În privinţa sumelor de bani nusunt probleme. În ceea ce priveşte bunurile, obligaţia de a da incumbădebitorului în două modalităţi, şi anume:

- el este obligat să transmită un drept real. Această obligaţie este ea însăşiobligaţia de a da;- debitorului îi incumbă în subsidiar şi o obligaţie de a face, adică de a preda înbunul în natura lui. Această obligaţie poate fi executată fie în natură, fie prinechivalent dacă bunul nu mai există.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 142

Obligaţiile ce au ca obiect bunuri generice trebuie executate numai în natură,pentru că bunurile generice nu pier. Dacă totuşi debitorul susţine că şi bunurilegenerice au pierit, creditorul are două posibilităţi:

1. să-şi procure bunuri generice din altă parte pe cheltuiala debitorului, sau2. să accepte plata prin echivalent.

b) În privinţa obligaţiilor de a face, dacă debitorul nu înţelege să leîndeplinească, creditorul poate să fie autorizat să facă el însuşi ceea ce trebuiesă facă debitorul, dar pe cheltuiala acestuia. De exemplu debitorul este obligatsă repare un gard şi refuză să o facă. În acest caz, creditorul poate, cuîncuviinţarea instanţei, să o facă el pe cheltuiala debitorului .

Dificultatea cea mai mare o implică obligaţiile de a nu face, considerând căcreditorul nu se poate abţine el însuşi a face acele acte la care ar fi fost obligatdebitorul. Art. 1529 C. civ. prevede că„ In cazul neexecutării obligaţiei de a nuface, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceeace debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, înlimita stabilită prin hotărâre judecătorească.”

Amenzile cominatorii

Când în pofida stăruinţei creditorului pentru a se executa în natură obligaţiile,aceasta nu mai este posibil, legiuitorul îi oferă acestuia posibilitatea de a obţineamenzi cominatorii, despăgubiri la care creditorul este îndreptăţit.

Amenzile cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul este obligat să leplătească creditorului pentru fiecare zi, an, lună, săptămână întârziere pânăla executarea obligaţiei. Ele sunt de fapt pedepse civile de natură a-lconstrânge pe debitor să-şi execute obligaţia în natură.

Amenzile cominatorii nu pot fi percepute atunci când obiectul obligaţiei îlconstituie sumele de bani, pentru că acestea produc prin întârziere dobânzi. Elenu se acordă nici pentru obligaţiile de a da care, în principiu, pot fi executate înnatură. Amenzile cominatorii pot fi acordate în caz de neexecutare aobligaţiilor de a face şi a nu face. Nici în cazul acestor obligaţii, ele nu pot fiacordate în următoarele situaţii:

a) când executarea în natură nu mai este posibilă, pentru că scopul pentrucare au fost asumate obligaţiile nu mai poate fi atins. Exemplu: angajarea uneiformaţii de lăutari pentru o nuntă, dacă nu s-au prezentat la locul stabilit.b) când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executorjudecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului.

c) când refuzul debitorului este vădit şi neechivoc, astfel încât instanţa poatestabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de creditor.

Deşi amenzile cominatorii nu au caracter reparator pentru că nu sunt destinatereparării prejudiciului cauzat prin neexecutare, ci au caracter de amenzi intrândîn patrimoniul statului, sistemul este deosebit de eficace, deoarece, patrimoniuldebitorului fiind limitat, nu va putea rezista timp îndelungat Ia plata unor sumede bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp. în consecinţă, după un

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 143

anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî săsăvârşească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului.

Sarcina de lucru 2Identifică cel puţin 3 excepţii de la regula indivizibilităţii plăţii.

3.1.2. Executarea indirectă a obligaţiilor sau prin echivalentNoţiuni preliminare

Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problemaexecutării lor în echivalent, adică prin plata unor despăgubiri numite daune-interese. Ori de câte ori creditorul constată că debitorul nu şi-a executatobligaţia sau a făcut-o cu întârziere, el poate cere repararea prejudiciuluicauzat, printr-o sumă de bani numită despăgubire. Această sumă poateconsta fie într-o prestaţie globală, fie într-o prestaţie cu caracter succesiv.Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de apretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-asuferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere saunecorespunzător a obligaţiei asumate.

Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art.1530-1548 C. civ.

Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fiobţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interesdeosebit pentru creditor. Aceste situaţii sunt următoarele:

1) în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia asumată este intuitu personae,şi când obligaţia trebuie executată într-un termen considerat esenţial pentrucreditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să-l execute;2) în cazul obligaţiilor de a nu face dacă debitorul nu-şi respectă aceastăobligaţie.

La rândul lor, despăgubirile pot fi de două feluri:

a. daune interese moratorii ce se acordă în cazul executării cu întârziere aobligaţiilor şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor;b. daune interese compensatorii ce reprezintă echivalentului prejudiciuluisuferit de creditor prin executarea parţială sau neexecutarea creanţei sale.

Importanţa distincţiei constă în aceea că daunele moratorii se pot cumula cuexecutarea în natură a obligaţiei, pe când daunele compensatorii nu pot ficumulate cu acestea pentru că ele au menirea de a o înlocui. Chestiuneadaunelor interese se pune numai în cazul răspunderii civile contractuale.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 143

anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî săsăvârşească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului.

Sarcina de lucru 2Identifică cel puţin 3 excepţii de la regula indivizibilităţii plăţii.

3.1.2. Executarea indirectă a obligaţiilor sau prin echivalentNoţiuni preliminare

Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problemaexecutării lor în echivalent, adică prin plata unor despăgubiri numite daune-interese. Ori de câte ori creditorul constată că debitorul nu şi-a executatobligaţia sau a făcut-o cu întârziere, el poate cere repararea prejudiciuluicauzat, printr-o sumă de bani numită despăgubire. Această sumă poateconsta fie într-o prestaţie globală, fie într-o prestaţie cu caracter succesiv.Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de apretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-asuferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere saunecorespunzător a obligaţiei asumate.

Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art.1530-1548 C. civ.

Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fiobţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interesdeosebit pentru creditor. Aceste situaţii sunt următoarele:

1) în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia asumată este intuitu personae,şi când obligaţia trebuie executată într-un termen considerat esenţial pentrucreditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să-l execute;2) în cazul obligaţiilor de a nu face dacă debitorul nu-şi respectă aceastăobligaţie.

La rândul lor, despăgubirile pot fi de două feluri:

a. daune interese moratorii ce se acordă în cazul executării cu întârziere aobligaţiilor şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor;b. daune interese compensatorii ce reprezintă echivalentului prejudiciuluisuferit de creditor prin executarea parţială sau neexecutarea creanţei sale.

Importanţa distincţiei constă în aceea că daunele moratorii se pot cumula cuexecutarea în natură a obligaţiei, pe când daunele compensatorii nu pot ficumulate cu acestea pentru că ele au menirea de a o înlocui. Chestiuneadaunelor interese se pune numai în cazul răspunderii civile contractuale.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 143

anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî săsăvârşească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului.

Sarcina de lucru 2Identifică cel puţin 3 excepţii de la regula indivizibilităţii plăţii.

3.1.2. Executarea indirectă a obligaţiilor sau prin echivalentNoţiuni preliminare

Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problemaexecutării lor în echivalent, adică prin plata unor despăgubiri numite daune-interese. Ori de câte ori creditorul constată că debitorul nu şi-a executatobligaţia sau a făcut-o cu întârziere, el poate cere repararea prejudiciuluicauzat, printr-o sumă de bani numită despăgubire. Această sumă poateconsta fie într-o prestaţie globală, fie într-o prestaţie cu caracter succesiv.Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de apretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-asuferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere saunecorespunzător a obligaţiei asumate.

Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art.1530-1548 C. civ.

Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fiobţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interesdeosebit pentru creditor. Aceste situaţii sunt următoarele:

1) în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia asumată este intuitu personae,şi când obligaţia trebuie executată într-un termen considerat esenţial pentrucreditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să-l execute;2) în cazul obligaţiilor de a nu face dacă debitorul nu-şi respectă aceastăobligaţie.

La rândul lor, despăgubirile pot fi de două feluri:

a. daune interese moratorii ce se acordă în cazul executării cu întârziere aobligaţiilor şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor;b. daune interese compensatorii ce reprezintă echivalentului prejudiciuluisuferit de creditor prin executarea parţială sau neexecutarea creanţei sale.

Importanţa distincţiei constă în aceea că daunele moratorii se pot cumula cuexecutarea în natură a obligaţiei, pe când daunele compensatorii nu pot ficumulate cu acestea pentru că ele au menirea de a o înlocui. Chestiuneadaunelor interese se pune numai în cazul răspunderii civile contractuale.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 144

Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese)

Codul civil actual reglementează atât răspunderea civilă delictuală, cât şirăspunderea contractuală. Condiţiile răspunderii civile contractuale sunt înprincipiu aceleaşi ca şi în cazul răspunderii civile delictuale: existenţa unuiprejudiciu, a unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate şi vinovăţia (culpacontractuală). Răspunderea civilă contractuală poate fi angajată când debitorulunei obligaţii contractuale, prin fapta sa culpabilă i-a produs creditorului unprejudiciu. Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civilecontractuale, se naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiride la debitorul său. Creanţa sa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă careconstă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Darpentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor răspunderiicivile contractuale mai sus enumerate (fapta ilicită, prejudiciul, legătura decauzalitate şi vinovăţia), mai este necesar ca debitorul să fi fost pus înîntârziere, şi să nu existe o cauză de neresponsabilitate.

Evaluarea despăgubirilor

Evaluarea prejudiciului poate fi convenţională, dacă se face prin convenţiapărţilor, legală atunci când este lăsată în seama legiuitorului, şi judiciarădacă este lăsată în seama instanţei.

Evaluarea judiciară

a) Evaluarea judiciară este făcută de instanţă, care are în vedere atâtprejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrumcessans) de creditor din cauza neexecutării contractului. Pierderea poate constafie în diminuarea activului, fie prin majorarea pasivului patrimonial.b) Debitorul nu răspunde decât de daunele interese ce au fost prevăzute saucare au putut fi prevăzute la încheierea contractului, dacă neîndeplinireaobligaţiei nu se datorează dolului său”. Aceste limite nu se aplică în cazulrăspunderii civile delictuale. În cazul în care neexecutarea se datoreazăînşelăciunii sau dolului, răspunderea civilă se deplasează din plan contractualîn plan delictual şi debitorul va fi ţinut să răspundă şi pentru prejudiciulimprevizibil. Previzibilitatea prejudiciului este o chestiune de ordin subiectivce nu poate fi apreciată decât abstract de un om diligent într-o situaţie similară.a) Debitorul este ţinut să răspundă doar pentru prejudiciul direct care segăseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului.Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte, chiar şi în cazul în careneexecutarea obligaţiei se datorează dolului debitorului.

Evaluarea convenţională (clauza penală) – art. 1538- 1543 C. civ.

Evaluarea convenţională pe care o fac, de regulă, părţile se mai numeşte şiclauză penală, reglementată pe larg de actuala codificare. Legiuitorul prevedeîn art. 1538 alin. (1): Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează cădebitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţieiprincipale.

Definim clauza penală ca fiind o convenţie accesorie obligaţieicontractuale principale intervenită între părţi, prin care ele determină

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 145

anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare aneexecutării sau executării cu întârziere sau necorespunzătoare aobligaţiei de debitorul său.

Din definiţia legală rezultă faptul că evaluarea anticipată nu trebuie săprivească doar o prestaţie monetară, ci poate fi vorba şi de obligaţia de a da sauuna de a face. De asemenea, tot clauza penală poate fi şi stipulaţia contractualăprin care se prevede dreptul creditorului ca în cazul neexecutării să fieîndreptăţit să reţină sumele încasate până în acel moment. (art. 1538 alin. 5 C.civ.)

Prin inserarea ei, părţile au posibilitatea ca înainte de producerea prejudiciuluisă determine cuantumul daunelor interese datorate, ca o consecinţă aneîndeplinirii obligaţiilor contractuale şi să evite dificultăţile de evaluarejudiciară a daunelor-interese, creditorul nemaifiind obligat să dovedeascăexistenţa şi întinderea prejudiciului, ci doar faptul neexecutării. Prin aceasta seevită în primul rând, un eventual litigiu având ca obiect stabilireadespăgubirilor datorate ca urmare a neexecutării contractului. În al doilea rând,cauza penală scuteşte părţile să facă dovada prejudiciului cauzat. În al treilearând, în ipoteza în care suma plătită este mai mică decât valoarea reală aprejudiciului, răspunderea debitorului este diminuată prin efectul clauzeipenale.

Atunci când părţile stabilesc ca obiect al clauzei penale un anumit bun, trebuiedelimitată clauza penală de dreptul de gaj. Deosebirea dintre cele două situaţiijuridice constă în aceea că creditorul gajist se bucură de un drept real deurmărire asupra bunului, în timp ce creditorul clauzei penale rămâne un simplucreditor chirografar, când vine în concurs cu ceilalţi creditori ai debitorului.

Caracterele juridice ale clauzei penale

a) Având o natură contractuală accesorie, părţile pot, de comun acord, să omodifice sau să renunţe la ea. Sunt unele contracte (comerciale) în cazul cărorainserarea clauzei penală era obligatorie, astfel încât chiar dacă părţile omit să oprecizeze, ea va opera în virtutea prevederilor legii. De exemplu în cazulcontractului de concesiune, pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite în caietulde sarcini, părţile datorează penalităţi în limita stabilită de HotărâreaGuvernului nr. 1228/1990. Clauza penală în dreptul civil şi în dreptulcomercial nu mai este în prezent obligatorie.b) Potrivit art. 1538 alin. 2 C. civ. “În caz de neexecutare, creditorul poatecere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.”Acest lucru presupune dreptul de opţiune al creditorului care nu există decâtdacă neexecutarea este culpabilă din partea debitorului, după cum rezultă dinprevederile art. 1540 alin. 2 C. civ.: Penalitatea nu poate fi cerută atunci cândexecutarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.c) În caz de executare parţială, cuantumul clauzei poate fi micşorat deinstanţă proporţional cu ce s-a executat. Când ea a fost prevăzută pentruneexecutare nu va putea fi cumulată cu executarea în natură.d) Clauza penală este datorată doar atunci când sunt întrunite toate condiţiileacordării de despăgubiri. Stipularea clauzei penale este interzisă în contractelede împrumut.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 146

Evaluarea legală

Dacă obiectul obligaţiei debitorului constă într-o sumă de bani, probaexecutării prin echivalent şi deci a daunelor interese nu poate fi concepută. Încazul neexecutării obligaţiei, creditorul ce solicită daune interese trebuie săaibă în vedere următoarele reglementări speciale: fiind vorba de sume de bani,daunele se stabilesc sub forma dobânzilor legale ce sunt stabilite de băncile lacare au cont deschis părţile. În cazul în care nu se poate stabili o anumitădobândă, evaluarea se va face potrivit dobânzii practicate de Banca NaţionalăRomână. Creditorul nu este ţinut să facă dovada nici unui prejudiciu atâtavreme cât el va solicita daune sub forma dobânzii legale. Dobânda nu curgedecât din momentul punerii în întârziere a debitorului. Pe de altă parte seimpune precizarea că dobânda nu este producătoare de dobânzi. Anatocismul,adică dobândă la dobândă, este interzis.

Sarcina de lucru 4Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri evaluarea despăgubirilor.

3.1.3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitoruluiNoţiuni generale

Potrivit art. 23241 alin. (1) C. civ.: „Cel care este obligat personal răspunde cutoate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare. Ele servesc dreptgaranţie comună a creditorilor săi”. Textul legal instituie dreptul de gajgeneral al creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Aşadar,patrimoniul debitorului îndeplineşte şi funcţia de a constitui garanţia comună atuturor creditorilor săi".

Conceptul de gaj general nu se confundă cu dreptul de gaj, garanţie realăspecială mobiliară. Dreptul de gaj este o garanţie reală mobiliară care seconstituie prin deposedarea debitorului sau a unui terţ de bunul grevat,conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.Gajul general desemnează puterea comună pe care o au creditorii asuprapatrimoniului debitorului'. In temeiul ei, creditorii pot urmări bunurile ce seaflă în patrimoniul debitorului pentru realizarea creanţelor lor, fără însă a-l oprisă le înstrăineze. Dreptul de gaj general nu conferă un drept de urmărire sau undrept de preferinţă creditorilor, ei vin toţi în concurs la urmărirea bunurilordebitorului lor. În temeiul dreptului de gaj general, creditorii pot lua anumitemăsuri conservatorii în locul debitorului lor sau pot intenta anumite acţiuni în

1 Potrivit art.1718 din vechiul C. civ. „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndepliniîndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 147

justiţie. Astfel, oricare dintre aceşti creditori, în virtutea dreptului de gajgeneral, va putea solicita următoarele măsuri:

1. cererile de indisponibilizare a bunurilor care formează obiectul unui litigiusau de evitare a diminuării activului patrimonial al debitorului. Este vorba decererile de instituire a sechestrului asigurător (art. 591-596 C. pr. civ.), apopririi asigurătorii (art. 597 C. pr. civ.) şi a sechestrului judiciar (art. 598-601C. pr. civ.);

2. dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului având ca obiectbunuri din patrimoniul său, cum sunt procesele de partaj [art. 679; art. 1156alin. (4) C. civ.]. Intervenţia voluntară a creditorului în procesele în carefigurează debitorul ca parte poate fi principală sau accesorie.

3. dreptul creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de deschidereamoştenirii sau care provin din conservarea sau din administrarea bunurilormoştenirii de a fi plătiţi din bunurile aflate în indiviziune înainte de partajulsuccesoral [art. 1155 alin. (2) C. civ.]. Textul are ca menire să protejeze celedouă categorii de creditori, care vor putea executa silit bunurile aflate înindiviziune. Spre deosebire de ei, creditorii personali ai moştenitorului nu poturmări, înainte de partaj, partea ce-i revine din bunurile moştenirii [art. 1156alin. (1) C. civ.]. Aceşti creditori nu au decât posibilitatea să solicite partajul şisă participe la operaţiunea de partaj, ei urmând să se îndestuleze din valoareabunului ce revine efectiv succesorului debitor [art. 1156 alin. (2) C. civ.]. Chiarşi după partaj, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu prioritate faţă de creditoriipersonali ai moştenitorului din bunurile moştenirii ce le-au fost atribuite lapartaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului [art,1156 alin. (5) C. civ.];

4. dreptul creditorilor moştenirii de a solicita inventarierea bunurilorsuccesorale (art. 1115-1116 C. civ.), dar şi sigilarea şi predarea lor unuicustode, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere alor (art. 1117 C. civ.);

5. acţiunea în simulaţie, în măsura în care este utilizată de către creditorii uneiadintre părţi pentru a dovedi că un bun face parte din patrimoniul debitoruluilor, pentru a-1 putea urmări, dacă este cazul, pentru realizarea propriei creanţe;

6. acţiunea oblică în temeiul căreia creditorul exercită drepturile şi acţiuniledebitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite înprejudiciul creditorului (art. 1560-1561 C. civ.);

7. acţiunea pauliană, prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabilefaţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale(art. 1562-1565 C. civ.);

8. acţiunile directe, prin care creditorul acţionează în mod direct în nume şi îninteres propriu pe un debitor al debitorului său, în vederea realizării dreptuluisău de creanţă, fără ca între cei doi să existe un raport de obligaţii. (Pop, 2012,pp. 759-761)

În cele ce urmează vom analiza doar două dintre aceste mijloace: acţiuneaoblică şi acţiunea pauliană.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 148

Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercităpentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Aceastăacţiune se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie pentru că ea esteexercitată de creditor în numele debitorului său.

Ea este reglementată în cuprinsul art. 1560-1561 C. civ.

Domeniul de aplicaţie

1) creditorul va putea exercita numai acţiunile cu privire la drepturi al cărortitular este debitorul, deci care se află în patrimoniul acestuia;2) un creditor nu se poate substitui debitorului în administrarea patrimoniuluisău. Debitorul poate să administreze cum doreşte bunurile sale, poate sădispună de ele, poate contracta noi datorii sau dobândi noi drepturi.3) creditorul nu va putea intenta acele acţiuni care au un caracter strictpersonal. Ele sunt următoarele:

- acţiuni prin care se apără drepturile personal nepatrimoniale: acţiuni de starecivilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;- acţiuni care privesc drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare implică oapreciere subiectivă din partea titularului lor, de exemplu, revocarea uneidonaţii pentru ingratitudine;- acţiuni care privesc drepturi patrimoniale, care au însă un obiectneurmăribil. De ex.: pensia de întreţinere.Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente înpatrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, înnumele debitorului lor.

Condiţiile intentării acţiunii oblice

1) debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea pe care oputea intenta. După ce creditorul a intentat acţiunea, debitorul o poate prelua,devenind titularul ei. Creditorul poate rămâne în proces alături de debitor.2) creditorul să aibă un interes serios şi legitim. Acesta există cânddebitorul este insolvabil.3) creanţa pe care o are creditorul să fie certă şi exigibilă. Art. 1560 alin.(1): Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturileşi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuzăsau neglijează să le exercite.

Deşi nu se cere ca debitorul să fie introdus în proces, totuşi, participarea luieste utilă, pe de o parte, pentru a-şi formula propriile apărări şi excepţii, şi pede altă parte, pentru ca hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă.

Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în numele debitorului său. De aiciurmătoarele consecinţe:

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 149

a) pârâtul acţionat de creditor îi poate opune acestuia toate apărările şi excepţiilepe care le-ar putea opune debitorului, după cum rezultă din dispoz. art. 1560alin. (3):

“Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacelede apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.”

b) dacă creditorul câştigă procesul, bunul este readus în patrimoniul debitorului.El va servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fărăca acel creditor care a intentat acţiunea să aibă vreun drept de preferinţă faţă deceilalţi creditori:

“hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fărănicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.” (art. 1561 C. civ.)

O acţiune directă ar prezenta mai mult interes pentru creditor, dar aceasta sepoate intenta doar în măsura prevăzută de lege, aşa cum sunt de pildă, în cazulcontractului de antrepriză sau în cazul contractului de mandat.

Acţiunea revocatorie (pauliană)

Această acţiune reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul poate atacaactele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general.

Potrivit art. 1.562 (1) C. civ.:

“Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile, faţă de el,actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin caredebitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.”

Acţiunea revocatorie este mijlocul procedural prin care creditorul poate cererevocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate dedebitor în scopul prejudicierii sale.

Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentruprotecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului. Ea estereglementată de art. 1562-1565 C. civ.

Domeniul de aplicaţieAcţiunea pauliană presupune cu necesitate existenţa fraudei. Frauda se poatemanifesta numai prin acte de voinţă, de unde concluzia că acţiunea paulianăpoate fi exercitată numai împotriva actelor juridice pe care le încheie debitorul.Aşadar, domeniul de aplicare a acţiunii pauliene se circumscrie doar sfereiactelor juridice, cu excluderea faptelor juridice propriu-zise.

Domeniul de aplicare a acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actelejuridice civile, indiferent de categoria din care fac parte: acte cu titlu oneros,acte cu titlu gratuit; acte unilaterale sau contracte; contracte sinalagmatice sauunilaterale; acte abdicative sau extinctive de drepturi şi acte translative sauconstitutive de drepturi; acte individuale şi acte colective; acte creatoare deobligaţii şi acte de înstrăinare de drepturi existente etc.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 150

Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

1. actele care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului. Ele nu pot fiatacate şi declarate inopozabile pe cale pauliană, deoarece încheierea lorimplică o apreciere de ordin personal şi moral din partea debitorului. Suntastfel de acte: actul căsătoriei, actul de recunoaştere a paternităţii unui copil dinafara căsătoriei, actul adopţiei etc.;

2. actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive aledebitorului. Este vorba de actele juridice ce privesc drepturi patrimoniale acăror exercitare implică o apreciere personală din partea debitorului. Estecazul, de pildă: al renunţării debitorului la repararea pe cale patrimonială aunui prejudiciu moral, al refuzului de a cere revocarea judiciară a unei donaţiipentru ingratitudinea donatarului etc.;

3. actele juridice privitoare la drepturile şi bunurile insesizabile aledebitorului. Se află în afara domeniului de aplicare a acţiunii pauliene şi actelejuridice încheiate de către debitor, referitoare la bunurile sau drepturile saleinsesizabile, precum: renunţarea la o bursă de studiu, renunţarea la dreptul de acere majorarea pensiei de întreţinere datorate de un terţ debitorului în bazaobligaţiei legale de întreţinere, renunţarea la dreptul la diurnă, renunţarea ladreptul de a primi alocaţii de stat etc. (Pop, 2012, p. 768)

Condiţiile intentării acţiunii revocatorii:

a) actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că prin el debitorulşi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate. Creditorul nu poate ataca unact prin care debitorul plăteşte un alt creditor, un act care reprezintă un refuz deîmbogăţire, refuzul de a primi o donaţie, nici actele prin care debitorulcontractează noi datorii.

b) frauda debitorului, în ideea că el a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor alactului faţă de creditor. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitoruluisă îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor.

c) creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Data anterioară acreanţei creditorului poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Cânddebitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor,acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act încheiatanterior naşterii dreptului său de creanţă.

d) complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat,operantă doar pentru actele cu titlu oneros. Aceasta înseamnă că terţul acunoscut că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.

Efectele acţiunii revocatorii

a) dacă este admisă acţiunea revocatorie, actul atacat, dovedit ca fiindfraudulos, va fi inopozabil creditorului. El va putea urmări bunul care faceobiectul actului ca şi cum acesta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului.

b) Acţiunea revocatorie produce efecte relative în sensul că, ca urmare areuşitei ei va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant.Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesară

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 151

satisfacerii creanţei sale. Faţă de ceilalţi creditori, acţiunea pauliană nuproduce nici un efect. În privinţa lor se consideră că actul nu a fost revocat.

Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdusacţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea,au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţulbunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. (2)Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profităadmiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta dinurmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească deadmitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetareaexecutării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiileprivitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-seîn mod corespunzător.Art. 1.564. – Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune seprescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sautrebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Natura juridică a acţiunii revocatorii

Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea oblică prin faptul că în vremece prima aparţine creditorului, a doua este exercitată de creditor în numeledebitorului.

Acţiunea revocatorie se aseamănă cu acţiunea în anulare a unui act juridic, darse şi deosebeşte de aceasta prin faptul că acţiunea pauliană are caracter relativîntre creditor şi terţ, pe când acţiunea în anularea actului juridic produce efectefaţă de orice persoană.

Acţiunea revocatorie are în concluzie o configuraţie autonomă, ea este oacţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilorcreditorului său.

Sarcina de lucru 5Elaborează un text de 15-20 de rânduri în care să analizezi comparativacţiunea oblică şi acţiunea revocatorie (pauliană).

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 152

3.2. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor3.2.1.Noţiuni introductive

Concepută ca un raport juridic civil, obligaţia contractuală poate fi transmisăatât prin acte între vii, cât şi prin acte pentru cauză de moarte. Transmitereaobligaţiilor prin acte între vii s-a impus din considerente de ordin practic,pentru că raportul juridic obligaţional pe lângă caracterul său personal prezintăo deosebită importanţă datorită efectelor sale patrimoniale.

Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţapărţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportuluijuridic obligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.

Mijloacele juridice de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă şisubrogaţia.

Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia seschimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridicobligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.

Operaţiunea juridică prin care părţile, pe baza acordului lor de voinţă, schimbăunul din elementele raportului juridic obligaţional se numeşte novaţie.

3.2.2.Moduri de transmitere a obligaţiilorCesiunea de creanţă

Vechiul Cod civil reglementa cesiunea de creanţă în materia contractului devânzare-cumpărare, în art. 1391-1398 şi art. 1402-1404, deşi ea putea săopereze şi prin intermediul unui alt contract cu titlu oneros sau chiar printr-uncontract de donaţie. Noul Cod civil, dedică acestei operaţiuni juridice un întregCapitol I, intitulat „Cesiunea de creanţă” (din Titlul VI, Cartea a V-a) şicuprinzând o întreagă secţiune 1, „Cesiunea de creanţă general” (art. 1566-1586) şi o secţiune 2 „Cesiunea de creanţă constatată printr-un titlu nominativ,la ordin sau la purtător” (1587-1592).

Cesiunea de creanţă este un contract prin care o persoană numită cedenttransmite o creanţă unei alte persoane numită cesionar, creanţă pe care oare de încasat de la o terţă persoană (terţ în raporturile dintre cesionar şicedent), persoană numită debitor cedat.

Pe scurt, cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite ocreanţă a sa unei alte persoane. De regulă, cesiunea de creanţă operează cu titluoneros (vânzare, schimb), dar ea poate fi transmisă şi cu titlu gratuit printr-uncontract de donaţie. Indiferent de forma ei, vânzare sau donaţie, cesiunea decreanţă este un contract civil ce ia naştere între cedent şi cesionar.

Subiectele cesiunii de creanţă sunt:

a) cedentul (creditorul iniţial);b) cesionarul (al doilea creditor);c) debitorul cedat.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 153

În cazul ei intervine o substituire de subiect al raportului juridic obligaţional, şianume substituirea creditorului, pentru că în locul creditorului iniţial intervineun creditor subsecvent care este cesionarul. Pentru a fi valabil încheiată,cesiunea de creanţă implică acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar.Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate aleunui contract.

A. Condiţiile contractului de cesiune de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să întrunească condiţiile de validitate legaleimpuse oricărui contract, adică cele prevăzute de art. 1179 C.civ. alin.1 şi 2 Înprincipiu, orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, chiar dacă ea nu esteîncă exigibilă. De la această regulă generală există şi excepţii. O creanţăincesibilă este de exemplu pensia de întreţinere, care nu poate fi cedată decreditorul ei. Având un caracter contractual, cesiunea de creanţă este valabilîncheiată prin simplul acord de voinţă dintre cedent şi cesionar. El se executăprin simpla remitere a titlului constatator al creanţei, deşi faţă de caracterul săuconsensual, cesiunea operează chiar dacă titlul nu a fost efectiv remis. Fiind uncontract între cesionar şi cedent, nu este necesar şi consimţământul debitoruluicedat, deoarece el este terţ în convenţia dintre cesionar şi cedent. Cu toateacestea, faţă de terţ, cesiunea de creanţă este opozabilă numai dacă au fostîndeplinite anumite formalităţi: notificarea sau acceptarea cesiunii făcută dedebitorul cedat.

Cesiunea poate fi atât cu titlu oneros, caz în care este validă şi îşi produceefectele fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii formă. Dacă este cutitlu gratuit, fiind o donaţie, aceasta trebuie încheiată cu respectarea condiţiilorde formă cerute pentru validitatea acesteia. (art. 1567 C.civ.)

Ca şi condiţii de efectivitate ale cesiunii de creanţă, vechiul Cod civil prevedeaanumite formalităţi de publicitate, care se realizau prin două modalităţi:notificarea sau înştiinţarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cu privirela schimbarea creditorului pentru ca debitorul cedat să ştie cui trebui să-i facăplata sau acceptarea debitorului cedat, presupunând recunoaşterea făcută prinînscris autentic de către debitor a împrejurării că s-a schimbat creditorul iniţialşi că are cunoştinţă că plata trebuie făcută în mâna cesionarului.

Actuala reglementare prevede în cadrul art. 1578-1581 C. civ. opozabilitateacesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţi:

- acceptarea cesiunii de către debitor: “Debitorul este ţinut să plăteascăcesionarului din momentul în care acceptă cesiunea printr-un înscris cu datăcertă” (art. 1578 alin. 1, lit.a);

- notificarea scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, încare se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţacedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuniparţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii (art. 1578 alin. 1, lit.b);

- înscrierea cesiunii în arhiva electronică: “Cesiunea unei universalităţi decreanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscriereacesiunii în arhivă” (art. 1579 C.civ.);

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 154

- cererea de chemare in judecata: “Atunci când cesiunea se comunică odatăcu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat lacheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul încare, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întîrziere”.- înscrierea cesiunii în Cartea funciară (art. 902 alin. 2 pct.6 C. civ.)

B. Efectele cesiunii de creanţă

Ca orice contract, cesiunea de creanţă produce efectele specifice actelorjuridice ce iau naştere prin intermediul ei, vânzarea, donaţia sau schimbul. Înafară de aceste efecte specifice, cesiunea de creanţă mai produce şi alte efecteparticulare între părţi şi faţă de terţ.

a) Efectele între părţiDin momentul realizării acordului de voinţă, cesionarul devine creditorulcreanţei pe care o are de încasat de la debitorul cedat. Creanţa trece înpatrimoniul cesionarului cu toate drepturile şi obligaţiile, din cel al cedentului.Cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei indiferent depreţul vânzării, chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. Creanţa setransferă în patrimoniul cesionarului, neschimbată ca valoare sau naturăjuridică. Cesionarul nu poate dobândi mai multe drepturi decât avea cedentul.Debitorul cedat poate să-i opună cesionarului toate excepţiile pe care le-ar fiputut invoca faţă de cedent: prescripţia, plata, nulitatea titlului etc.

Efectul translativ al cesiunii se va produce şi cu privire la dobânzile şiveniturile viitoare, dar chiar şi cu privire la cele devenite scadente la datacesiunii, dar neîncasate încă de cedent, astfel cum rezultă din prevederile art.1576 C. civ.

Transmiterea integrală a drepturilor, garanţiilor şi accesoriilor creanţeicesionate, cunoaşte o excepţie - cedentul nu poate transmite cesionaruluiposesia bunului luat în gaj fară acordul constituitorului [art. 1568 alin. (2) C.civ.].

De asemenea, creanţa se transmite la valoarea ei nominală (adică la valoarearezultată din titlul creanţei, în limita rămasă neexecutată efectiv la dataproducerii cesiunii de creanţă), indiferent că cesiunea este cu titlu oneros şicesionarul a dobândit-o la un preţ inferior sau că ea este cu titlu gratuit.

Este posibilă şi o transmitere parţială a creanţei (cesiune parţială/. In acestcaz, cedentul şi cesionarul au drepturi proporţionale în încasarea creanţei de ladebitorul cedat, astfel cum prevede art. 1584 C. civ. (Pop, 2012, p. 644)

Până la îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru opozabilitate, debitorulcedat poate să o ignore, în sensul că debitorul cedat poate plăti în mod valabilcedentului. Debitorul cedat se va putea apăra în faţa cesionarului invocândchitanţele liberatorii pe care le are de la cedent, chiar cu dată posterioarăcesiunii, dar cu data anterioară notificării sau acceptării.

b) Faţă de terţiFaţă de cesiunea de creanţă au calitatea de terţi debitorul cedat, cesionariiulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe, precum şi creditorii cedentului. Faţăde toţi aceştia cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai din momentul

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 155

notificării ei prin intermediul executorului judecătoresc sau a acceptării dedebitorul cedat prin înscris autentic.

După cum am mai semnalat, faţă de debitorul cedat, până în momentulnotificării sale sau acceptării prin înscris cu dată certă, cesiunea creanţei îi esteinopozabilă. De aceea, „înainte de acceptare sau de primirea comunicării,debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului” [art. 1578 alin. (3) C.civ.]. Plata astfel făcută are efect liberatoriu pentru debitor. Pe de altă parte,chiar îndeplinite formalităţile de publicitate prin notificare, dacă aceasta a fostcomunicată debitorului cedat de către cesionar, primul are dreptul să suspendeplata (adică nu poate fi ţinut să plătească cesionarului) până în momentulprezentării dovezii scrise a cesiunii [art. 1578 alin. (3), (4) şi (5) C. civ.]. (Pop,2012, p. 647)

Dacă nu au fost îndeplinite formalităţile, contractul de cesiune nu-şi produceefectele faţă de debitorul cedat astfel încât va fi valabilă plata făcută de acestacedentului. Este valabilă şi iertarea de datorie făcută de cedent. În cazulexistenţei mai multor cesionari succesivi ai aceleiaşi creanţe, conflictul dintrecesionari se rezolvă pe baza qui prior tempore potior iure (actul cu vechimemai mare are forţă sporită).

Debitorul va face plata acelui creditor care l-a notificat primul şi care a obţinutacceptarea autentică a debitorului. Creditorii cedentului au şi ei interes săcunoască existenţa contractului de cesiune (mai ales când a fost făcută cu titlugratuit) deoarece ei pierd un element însemnat al gajului general pe care îl auasupra patrimoniului cedentului. Până la momentul întocmirii de cedent aformalităţilor legale, creditorii săi au calitatea de terţi şi îşi pot îndestulacreanţa urmărind de fapt creanţa pe care cedentul o are de încasat de ladebitorul cedat.

C. Obligaţia de garanţieCând cesiunea de creanţă este cu titlu oneros, un alt efect în raporturile dintrecedent şi cesionar este obligaţia de garanţie.

Conturul acestei obligaţii de garanţie este diferit în funcţie de diferite criterii.în acest sens, cedentul răspunde faţă de cesionar de existenţa actuală şivalabilă a creanţei şi accesoriilor sale [adică de existenţa lor în raport cumomentul cesiunii - art. 1585 alin. (2) C. civ. şi art. 1586 C. civ., care vorbeştede „răspunderea cedentului pentru evicţiune”]. Deşi nu prevede expres,obligaţia de garanţie şi cu privire la valabilitatea accesoriilor creanţei, este oconsecinţă a regulii transmisiunii integrale a creanţei, astfel cum aceasta esteprevăzută de art. 1568 C. civ.

Revenind, garanţia pentru existenţa actuală nu presupune şi o răspunderepentru solvabilitatea debitorului cedat [de asemenea, a se vedea art. 1585 alin.(2) C. civ.]. Prin excepţie, nimic nu-1 împiedică pe cedent să-şi asume prinactul de cesiune obligaţia de a garanta şi solvabilitatea debitorului. Dacă şi-aasumat o astfel de obligaţie, fără a se face alte precizări, legea prezumă căcedentul a înţeles să garanteze numai solvabilitatea actuală a debitorului, adicăcea existentă în momentul cesiunii [art. 1585 alin. (2) C. civ.] şi că aceastăobligaţie de garanţie nu se întinde decât până la concurenţa preţului cesiunii,plus cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea [art. 1585 alin.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 156

(3) C. civ.], fapt ce nu înseamnă că cedentul nu se poate angaja să răspundă şipentru solvabilitatea viitoare a debitorului. Urmează că cedentul îşi poateasuma această obligaţie printr-o clauză expres stipulată în contractul decesiune. în toate cazurile, răspunderea cedentului pentru solvabilitateadebitorului se angajează numai în limitele preţului la care a fost înstrăinatăcreanţa, chiar dacă valoarea ei nominală este mai mare. Şi de la această regulăse poate deroga prin prevederile contractuale ale cesiunii, astfel încât, cedentulse poate obliga la o garanţie superioară preţului efectiv ale cesiunii şi spezeloracestei operaţiuni. în sfârşit, în aceeaşi privinţă, mai trebuie observat şi că, încazul în care cedentul cunoştea la data cesiunii insolvabilitatea actuală adebitorului cedat, se vor aplica, astfel cum prevede art. 1585 alin. (4) C. civ.„dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentruviciile ascunse ale bunului vândut”. (Pop, 2012, p. 645)

Sarcina de lucru 6Identifică motivele pentru care acceptarea debitorului cedat reprezintăuna dintre formalităţile necesare în vederea opozabilităţii cesiunii decreanţă faţă de terţ.

Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

Noţiuni generale

Subrogaţia este reglementată în Capitolul II („Subrogaţia”), Titlul VI(„Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor”), Cartea a V-a („Despreobligaţii”), art. 1593-1598 C. civ., unde sunt stabilite regulile privitoare la plataobligaţiilor prin subrogare sau înlocuire. Totodată, deoarece subrogaţia este şio modalitate de plată, se face trimitere la ea şi în art. 1474 alin. (3) C. civ. cuocazia indicării persoanelor care pot face o plată valabilă, în numele sau doarpentru debitor.

Chiar din reglementarea menţionată şi din denumirea pe care o poartă, seînţelege că subrogaţia înseamnă o înlocuire (o substituire) a uneia din părţileraportului obligaţional cu o altă persoană. Această substituire se poate realizaîn diverse maniere (de la cesiunea de creanţă şi până la novaţia subiectivă,cesiunea de contract sau preluarea de datorie). Cu toate acestea, subrogaţiareglementată în secţiunea mai sus 1596 C. civ.), care produc aceleaşi efecte(art. 1597-1598 C. civ.). Pe de altă parte, an. 1598 C. civ., ne permite săconstatăm că legiuitorul distinge şi între subrogaţia totala şi subrogaţiaparţială, după cum plata efectuată de terţ este totală sau parţială. (Pop, 2012, p.651)

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 157

Subrogaţia personală este un mijloc de transmitere legală sauconvenţională a unui drept de creanţă cu toate accesoriile şi garanţiile sale,către un terţ care a făcut plata către creditorul iniţial, în locul debitorului.

Această situaţie juridică intervine atunci când un terţ a achitat în loculdebitorului o datorie ce nu-i aparţine. Acţiunea în restituire a solvensului sepoate întemeia fie pe o plată nedatorată atunci când ea se îndreaptă împotrivaaccipiensului, fie pe o acţiune de îmbogăţire fără justă cauză când acţiunea estepornită împotriva debitorului. Drepturile subrogate ale creditorului se transmitsolvensului care în raportul juridic ivit între creditor şi debitor are calitatea deterţ.

Clasificarea subrogaţiei

Subrogaţia poate fi de două feluri: legală şi convenţională. Subrogaţiaconvenţională poate fi subrogaţie consimţită de creditor şi subrogaţieconsimţită de debitor. Indiferent de izvor, efectele subrogaţiei sunt aceleaşi.

A. Subrogaţia legală (art.1596 C. civ.)

Art.1596 C. civ. prevede faptul că subrogaţia legală operează de plin drept, exlege, fără a fi necesar consimţământul creditorului plătit sau al debitorului acărui datorie se plăteşte. Cazuri în care subrogaţia legală operează de plindrept:

a) Ea operează „în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altuicreditor ce are preferinţă” (de pildă creditorul chirografar ce plăteşte datoriape care debitorul său o are faţă de un creditor ipotecar, subrogându-se îndrepturile aceluia în scopul de a fi despăgubit cu preferinţă în cazul vânzăriisilite a bunului asupra căruia este constituită ipoteca).b) Subrogaţia operează “în folosul aceluia care, dobândind un imobil,plăteşte creditorilor ipotecari ai acelui imobil“(aceeaşi situaţie dar de dataaceasta creditorul este el însuşi ipotecar). Cumpărătorul va avea ipoteca asuprapropriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi.c) Subrogaţia legală “în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentrualţii la plata datoriei, are interes să stingă datoria şi îl plăteşte pe creditor.”Persoanele obligate împreună cu altul sunt codebitori solidari, fidejusori întreei şi codebitorii obligaţiilor indivizibile. Persoanele obligate pentru altul suntfidejusori şi titularii cauţiunii reale. Toate aceste persoane sunt interesate înplata datoriei pentru că ei se subrogă în drepturile creditorului urmând a-iurmări la rândul lor pe ceilalţi codebitori sau pe debitorul principal.d) Subrogaţia este operantă în folosul moştenitorului beneficiar, ce a plătitdin bunurile sale datoriile succesiunii. În acest fel el se subrogă în drepturilecreditorului succesoral plătit. Este vorba aici de moştenitorul care a acceptatsuccesiunea şi va răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cubunurile din patrimoniul succesoral (art. 1114 alin. 2), ceea ce în vecheareglementare era cunoscut sub denumirea de acceptarea moştenirii subbeneficiu de inventar.

e) subrogaţia care se realizează în cazul asigurărilor, dacă riscul asigurat s-aprodus, când societatea de asigurări se subrogă ex lege în drepturile

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 158

asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului. înacest sens art. 2210 alin. (1) C. civ., prevede: „In limitele indemnizaţiei plătite,asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau alebeneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei,cu excepţia asigurărilor de persoane”. (Pop, 2012, p. 656)

B. Subrogaţia convenţională (art.1594-1595 C. civ.)

Subrogaţia consimţită de creditor

Art. 1.594. C. civ. prevede: (1) Subrogaţia este consimţită de creditor atuncicând, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toatedrepturile pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogaţia operează fărăconsimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Aşa cum rezultă din text, subrogaţia operează numai cu consimţământulcreditorului care îi transmite drepturile sale celui care face plata (nu estenecesar consimţământul debitorului). O asemenea înţelegere trebuie să fieexpresă (trebuie să rezulte în mod neîndoielnic), iar pentru opozabilitatea faţăde terţi chitanţa trebuie să aibă dată certă şi să se poată dovedi faptul căoperaţia înlocuirii creditorului s-a făcut concomitent cu plata.

Subrogaţia consimţită de debitor

Art. 1595 C. civ. stabileşte că este convenţională acea subrogaţie în caredebitorul se împrumută cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria şi subrogă peîmprumutător în drepturile creditorului. Pentru validitatea ei, aceastăsubrogaţie trebuie să întrunească următoarele trei condiţii:

a. actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să fie în forma înscrisuluicu dată certă;b. în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împrumutatsuma de bani pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;c. chitanţa de plată să facă menţiunea că plata s-a făcut din banii daţi de noulcreditor.

Efectele subrogaţiei

Indiferent de natura sa, legală sau convenţională, subrogaţia are aceleaşi efecte:terţul plătitor dobândeşte toate drepturile creditorului plătit plus toate garanţiilede care erau însoţite, deoarece textul legal prevede că „subrogaţia produceefecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia”[art. 1597 alin. (2), teza I C. civ.].

În raporturile dintre subrogat şi debitor, respectiv persoanele ţinute la garanţie,ultimele două categorii pot opune creditorului toate „mijloacele de apărare pecare le aveau împotriva creditorului iniţial” [art. 1597 alin. (2), teza a II-a C.civ.]. Ceea ce presupune posibilitatea acestora de a invoca orice cauze deîncetare sau de nevalabilitate a datoriei pretinse de terţul subrogat (nulitateaabsolută sau relativă a contractului din care rezultă creanţa, cauze de stingere adatoriei sau de considerare ca stinsă a acesteia).

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 159

Subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit, şi o acţiuneproprie contra debitorului izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sauîmbogăţire fără justă cauză, după caz, prin care poate obţine, nu numai ceea cea plătit creditorului iniţial, ci şi eventualele cheltuieli făcute sau daune suferitecu această ocazie. Latitudinea de a alege una sau alta dintre acţiunile pe care lepoate exercita aparţine subrogatului, care va recurge la acea acţiune care îi estemai favorabilă. Este de presupus însă, că subrogatul va alege întotdeaunaacţiunile pe care i le conferă subrogaţia sau, cel puţin, că va invoca efectelesubrogaţiei alături de beneficiile acţiunii întemeiată pe figurile juridice de maisus, subrogaţia fiind singura care conferă subrogatului garanţiile asociatecreanţei iniţiale. (Pop, 2012, p. 657)

Sarcina de lucru 7Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale subrogaţiei în drepturilecreditorului prin plata creanţei

3.2.3.Transformarea obligaţiilorNovaţia

Novaţia este acea operaţiune juridică de natură contractuală ce constă înstingerea unei obligaţii prin crearea unei noi obligaţii care o va înlocui peprima. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transformă într-o obligaţienouă. Elementele definiţiei rezultă din prevederile art. 1609 C. civ.

Spre deosebire de plată, în cazul novaţiei obligaţia anterioară nu dispare înmod absolut, ci se transformă. Ea este cauza unei noi obligaţii care diferă deprima. Practic, novaţia se realizează printr-un contract care trebuie săîntrunească condiţiile de validitate comune tuturor contractelor. Prin novaţie sestinge vechea obligaţie, deci creditorul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiudeplină pentru a putea dispune de acelaşi lucru, în vreme ce noul debitor, şi eltrebuie să aibă capacitate deplină pentru că el se obligă.

A. Condiţiile speciale ale novaţiei

Pentru a ne afla în situaţia juridică a unei novaţii se cer următoarele condiţii:

1) Obligaţia anterioară trebuie să fi fost valabilă pentru că o obligaţie nulăabsolut n-ar putea da naştere unei noi obligaţii valabile. Totuşi, o obligaţie nulărelativ poate da naştere unei noi obligaţii valabile fie prin confirmarea nulităţii,

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 160

fie prin prescripţia dreptului la acţiune. Condiţia esenţială este ca nulitatearelativă să nu se fi pronunţat injustiţie deja.2) Obligaţia nouă trebuie să fie şi ea valabilă din punct de vedere juridic, îninterpretarea art. 1609 alin. (1) vorbeşte de „o obligaţie nouă care înlocuieşteşi stinge obligaţia iniţială.” Dacă noua obligaţie ar fi nulă absolut nu s-ar mainova nimic rămânând valabilă vechea obligaţie. Dacă s-ar anula pentru nulitateabsolută noua obligaţie, ar rămâne valabilă vechea obligaţie, cea nouăconsiderându-se că nu a existat niciodată, iar cea veche că nu s-a stins. Deasemenea, în ipoteza în care obligaţia nouă este desfiinţată ca urmare arezoluţiunii sau ca urmare a revocării de comun acord (mutuus dissensus), aobligaţiei noi, novaţia îşi pierde efectele şi persistă vechea obligaţie ca şi cândnu s-ar fi stins niciodată.3) Existenţa unei deosebiri între cele două obligaţii: noua obligaţie trebuie săconţină un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta înschimbarea părţilor sau obiectului sau a cauzei raportului juridic civil, funcţiede care novaţia poate fi subiectivă sau obiectivă.4) Intenţia părţilor de a nova (animus novandi) de a transforma vecheaobligaţie într-una nouă constituie elementul esenţial al novaţiei. Voinţa părţilorde a nova trebuie să fie clar exprimată deoarece, potrivit art. 1610 C. civ.“novaţiunea nu se prezumă. Intenţia de a nova face trebuie să fieneîndoielnică.”

B. Felurile novaţiei

1) Novaţia subiectivă [art. 1609 alin. (2) şi (3) C. civ.] poate implica fieschimbarea creditorului, fie a debitorului obligaţiei iniţiale. La prima vedere,prin schimbarea creditorului ar opera o cesiune de creanţă. Cu toate acestea nueste vorba de aşa ceva, pentru că prin cesiunea de creanţă se transmit aceleaşiobligaţii, în vreme ce novaţia creditorului presupune transmiterea unei altecreanţe născută din vechiul raport obligaţional al creditorului iniţial. În cazulcesiunii este necesar consimţământul debitorului, spre deosebire de novaţie încare nu este necesar acest consimţământ.

Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă decreditor să plătească datoria şi poate opera tară consimţământul debitoruluiiniţial, care este liberat [art. 1609 alin. (2) C. civ.]. Schimbarea creditoruluiintervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, operaţiune înurma căreia debitorul va fi liberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiindobligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor [art. 1609 alin. (2) C. civ.].(Pop, 2012, p. 692)

2) Novaţia obiectivă [art. 1609 alin. (I) C. civ.] înseamnă schimbul de datorie,schimbarea obiectului sau cauzei, ori a modalităţii raportului juridicobligaţional. Schimbarea de obiect este asemănătoare dării în plată. Novaţiaprin schimbarea cauzei presupune că acelaşi debitor se angajează faţă deacelaşi creditor pentru acelaşi obiect, dar pe baza unui titlu diferit. Exemplu:convenţia prin care cumpărătorul se obligă faţă de vânzător să conserve îndepozit preţul vânzării. În acest caz, obligaţia remiterii preţului nu maiizvorăşte din contractul de vânzare, ci din cel de depozit. Novaţia prinschimbare de modalitate operează atunci când raportul juridic iniţial esteafectat ulterior prin convenţia părţilor de o modalitate.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 161

C. Efectele novaţiei

Novaţia are două categorii de efecte: un efect extinctiv şi un efect creator. Prinefectul extinctiv se stinge vechea obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile ce oînsoţeau, iar prin efectul creator, novaţia dă naştere unei noi obligaţii.

Sarcina de lucru 8Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente întresubrogaţie şi novaţie.

Rezumat

Efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferăcreditorului de a pretinde îndeplinirea exactă a prestaţiei la care debitorul s-aobligat (să dea, să facă sau să nu facă ceva). În această ipoteză spunem căexecutarea directă sau în natură. Forma cea mai frecventă şi mai dinamicăde executare voluntară a obligaţiilor o constituie plata.Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fiobţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interesdeosebit pentru creditor. Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit înnatură se pune problema executării lor în echivalent, adică prin plata unordespăgubiri numite daune interese.Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţapărţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridicobligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia seschimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridicobligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.

Teste de autoevaluare

1. Plata poate fi făcută:a. de codebitor sau fidejusorb. de orice persoană, chiar în cazul în care plata constituie un fapt personalal său;c. nicio variantă.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 161

C. Efectele novaţiei

Novaţia are două categorii de efecte: un efect extinctiv şi un efect creator. Prinefectul extinctiv se stinge vechea obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile ce oînsoţeau, iar prin efectul creator, novaţia dă naştere unei noi obligaţii.

Sarcina de lucru 8Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente întresubrogaţie şi novaţie.

Rezumat

Efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferăcreditorului de a pretinde îndeplinirea exactă a prestaţiei la care debitorul s-aobligat (să dea, să facă sau să nu facă ceva). În această ipoteză spunem căexecutarea directă sau în natură. Forma cea mai frecventă şi mai dinamicăde executare voluntară a obligaţiilor o constituie plata.Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fiobţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interesdeosebit pentru creditor. Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit înnatură se pune problema executării lor în echivalent, adică prin plata unordespăgubiri numite daune interese.Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţapărţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridicobligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia seschimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridicobligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.

Teste de autoevaluare

1. Plata poate fi făcută:a. de codebitor sau fidejusorb. de orice persoană, chiar în cazul în care plata constituie un fapt personalal său;c. nicio variantă.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 161

C. Efectele novaţiei

Novaţia are două categorii de efecte: un efect extinctiv şi un efect creator. Prinefectul extinctiv se stinge vechea obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile ce oînsoţeau, iar prin efectul creator, novaţia dă naştere unei noi obligaţii.

Sarcina de lucru 8Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente întresubrogaţie şi novaţie.

Rezumat

Efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferăcreditorului de a pretinde îndeplinirea exactă a prestaţiei la care debitorul s-aobligat (să dea, să facă sau să nu facă ceva). În această ipoteză spunem căexecutarea directă sau în natură. Forma cea mai frecventă şi mai dinamicăde executare voluntară a obligaţiilor o constituie plata.Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fiobţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interesdeosebit pentru creditor. Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit înnatură se pune problema executării lor în echivalent, adică prin plata unordespăgubiri numite daune interese.Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţapărţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridicobligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia seschimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridicobligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.

Teste de autoevaluare

1. Plata poate fi făcută:a. de codebitor sau fidejusorb. de orice persoană, chiar în cazul în care plata constituie un fapt personalal său;c. nicio variantă.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 162

2. Daunele cominatorii nu se aplică:a. obligaţiilor având obiect sume de bani;b. când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor

judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului;c. ambele variante.

3. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari:

a. include creanţele şi obligaţiile existente în patrimoniul debitorului lamomentul asumării obligaţiei;

b. include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului prezenteşi viitoare;

c. include doar bunurile mobile prezente şi viitoare ale debitorului.

4. Cesiunea de creanţă:a. presupune, pentru valabilitatea ei, consimţământul debitorului cedat;b. este un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei creditorului;c. este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului

juridic.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a; 2. c; 3. b; 4. b

Bibliografie minimală

Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck,pp. 1-472.

Pop, Liviu; Popa, Ionuţ-Florin & Vidu, Stelian (2012). Tratat elementar dedrept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil. Bucureşti: Universul Juridic.

Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp. 309-375;

Turianu, Corneliu; Stancu,Gheorghe (2006). Curs de drept civil. Bucureşti:Universitară, pp. 123-131; 142-168.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 162

2. Daunele cominatorii nu se aplică:a. obligaţiilor având obiect sume de bani;b. când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor

judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului;c. ambele variante.

3. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari:

a. include creanţele şi obligaţiile existente în patrimoniul debitorului lamomentul asumării obligaţiei;

b. include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului prezenteşi viitoare;

c. include doar bunurile mobile prezente şi viitoare ale debitorului.

4. Cesiunea de creanţă:a. presupune, pentru valabilitatea ei, consimţământul debitorului cedat;b. este un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei creditorului;c. este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului

juridic.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a; 2. c; 3. b; 4. b

Bibliografie minimală

Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck,pp. 1-472.

Pop, Liviu; Popa, Ionuţ-Florin & Vidu, Stelian (2012). Tratat elementar dedrept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil. Bucureşti: Universul Juridic.

Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp. 309-375;

Turianu, Corneliu; Stancu,Gheorghe (2006). Curs de drept civil. Bucureşti:Universitară, pp. 123-131; 142-168.

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor

Drept civil. Teoria obligaţiilor 162

2. Daunele cominatorii nu se aplică:a. obligaţiilor având obiect sume de bani;b. când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor

judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului;c. ambele variante.

3. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari:

a. include creanţele şi obligaţiile existente în patrimoniul debitorului lamomentul asumării obligaţiei;

b. include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului prezenteşi viitoare;

c. include doar bunurile mobile prezente şi viitoare ale debitorului.

4. Cesiunea de creanţă:a. presupune, pentru valabilitatea ei, consimţământul debitorului cedat;b. este un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei creditorului;c. este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului

juridic.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a; 2. c; 3. b; 4. b

Bibliografie minimală

Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck,pp. 1-472.

Pop, Liviu; Popa, Ionuţ-Florin & Vidu, Stelian (2012). Tratat elementar dedrept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil. Bucureşti: Universul Juridic.

Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp. 309-375;

Turianu, Corneliu; Stancu,Gheorghe (2006). Curs de drept civil. Bucureşti:Universitară, pp. 123-131; 142-168.