Bd. Magheru, nr. 20, 010334 Bucureşti

tel.: 021.318.89.00 / 021.318.89.01; fax: 021.312.44.80

e-mail: marketing@nottara.ro

Casa de bilete: 021 317 41 01

Dosar de prezentare

Sala Horia Lovinescu

„ Viaţa e suferinţă”

Comedie de bulevard

de Oliver Bukowski

traducerea şi adaptarea: Victor Scoradeţ

Data premierei: 17 octombrie 2015

DISTRIBUṬIA:

Horst (Horsch, respectiv Hotte) Paschke - Constantin COJOCARU

Lothar (Lothi) Ackermann - Gheorghe IFRIM

Terre - George ALEXANDRU

Ina Terre - Ada NAVROT

Thomas Terre - Bogdan COSTEA

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Andu Dumitrescu

Ilustraţia muzicală: Cristi Juncu

Durata: 2 ore (fără pauză)

SINOPSIS

Viaţa lui Horsch Paschke, un neînsemnat îngrijitor de ştrand, se află la

cotitură. O „glumiţă răutăcioasă” s-a transformat într-o crimă... Singurul lucru care îi

rămâne de făcut este să îndrăznească să câştige ceva din răsturnarea asta de

situaţie. Din fericire, chiar şi într-un şantaj murdar, îi stă alături Lothi, prietenul său

bun, a cărui singură nevoie certă este împlinirea vieţii sale erotice eşuate.

Victima, Thomas Terre, devine graniţa dintre două universuri autonome – cei

doi amici, rataţi fără „ieşire” din vieţile lor degradate, sunt aşezaţi lângă cuplul Terre,

care îşi petrece timpul gătind cine savuroase unde cruzimea şi ranchiuna sunt invitaţi

speciali. Umorul este negru până la cruzime, iar cinismul mai usturător ca niciodată.

Dacă veniţi să vedeţi specatcolul, trebuie să vă spunem că pentru personajele

noastre filosofia este doar o punte între „halit” şi sex.

EXTRASE DIN TEXT:

Horst Paschke: Şi exact asta e, ăsta- i şpilu’: trebe să fii în stare să te uiţi la toate de sus, de pe Sirius: La toate! Asta-i soluţia, Lothi, asta-i soluţia!

Horst Paschke: Văzut de sus, de pe Sirius, totu-i de rahat. Şi nici nu mai contează că stai cocoţat pe-un containăr şi eşti obligat să cânţi imnu’ Germaniei!

Lothar Ackermann: Ce fel de containăr?

Horst Paschke: Pentru sticlă, cred, albă. Sticlă albă şi “Unitate, dreptate, libertate”.

Lothar Ackermann: Sticlă albă, care va să zică.

Horst Paschke: De pe Sirius…

Lothar Ackermann: Şi ce cretin se caţără pe-un containăr şi cântă aşa un rahat? Şi pă urmă, ce-i cu tine: vorbeşti şi bei, vorbeşti şi bei, nu prea e felu’ tău. “Containăr”! Erai beat.

Horst Paschke: Era mai bine, dac-aveam ceva la bord.

Lothar Ackermann: Nu erai mangă? Vrei să spui că te caţeri, treaz, p-un containăr pentru deşeuri dă sticlă albă şi cânţi şi tu acolo ceva?

Horst Paschke: M-au luat pă sus şi m-au pus pe container. Da’ n-am păţit nimic…Vreau să spun, ar fi putut să-mi facă chestii mult mai nasoale… Câte nu auzi, nu-i aşa… Iar pă mine, Lothi, pă mine mă doare-n cur. La urma urmei, cine suntem noi, nu-i aşa …

Lothar Ackermann: Cine? Cine ţi-a făcut una ca asta?!

Horst Paschke: Erau patru.

Lothar Ackermann: Patru... – I-ai recunoaşte?

Horst Paschke: Oricând, şi noaptea’ dacă mă scoli din somn şi-i recunosc. Stai să-ţi zic cum era primu’, avea aşa păru’ blond, şi ăilalţi îi ziceau Holger… sau Olaf sau… În orice caz: patru au fost. Arătau un pic aşa, cam ca Terre ăla micu', ştii? Foarte bine îmbrăcaţi, şi aşa, curaţi, absolut normali.

Lothar Ackermann: Po…porcii dracului!

Horst Paschke: Lothi, doar nu mi-au…la urma urmelor…vreau să spun: doar nu m-au violat, nu-i aşa? – Nu se poate spune că m-au violat. La urma urmelor: Imnu’ Germaniei e Inmu’ Germaniei şi de ce să nu-l cânţi o dată şi de pe containăr. – Şi pe urmă, când eşti puşti, aşa ca ei, atunci faci fel de fel de chestii uşchite, nu-i aşa? S-au distrat şi ei un pic şi gata. Doamne, ce-au mai râs – vreau să spun: ai auzit tu vr’odată să se râdă la un viol? – nununu, nu ţine, nu s-ar potrivi dă nici o culoare…

Lothar Ackermann: Bine, Horşte, e-n regulă, a fost doar o glumă. O glumiţă, dacă te uiţi în jos de pe Siphylos ăla al tău.

Horst Paschke: Sirius. (scena 1)

Lothar Ackermann: O mică sperietură..- Paschke, imbecilule, idiotule, eşti un criminal!!!

Horst Paschke: Mda…Poate că a fost şi destinu’, poate că io am fost mâna destinului, până la urmă. Cine poa’să ştie.

Lothar Ackermann: Ce eşti tu ma? Mana destinului?

Horst Paschke: Terre era o jigodie la fel de mare şi dă stricat ca şi ta’-su. Asat-i sigur. Dă la bani, tu spuneai, ţi să duce dracu’ tot caracteru’.

Lothar Ackermann: Bun, ;i acum ce-o să faci?… ai dat deja telefonu'? Ţi-ai impachetat periuta de dinţi?

Horst Paschke Mai întâi am vrut ca să scriu scrisoarea.

Lothar Ackermann Ce scrisoare mă? “Dragă Poliţie, tocmai l-am omorât pe unu’, vă rog să mă scuzaţi.

Horst Paschke: Ce poliţie,mă? Lu ta’su, lu bătrânu’ Terre, el mă interesează, lu’ ăla-i scriam.

Horst Paschke: În orice caz io atâta-ţi zic: de Horst Paschke şi-au bătut joc pentru ultima data! Ultima! Horschte Paschke îşi taie acum felia lui din tort. Şi cu asta, basta!

Lothar Ackermann Nu suntem noi făcuţi pentru treburi d’astea. Să şuteşti câteva cutii de bere, hai!, să mai goleşti câte un automat cu dulciuri din când în când – merge!, da’ chestia asta, Horschti, m-auzi?!, chestia asta-i prea de tot, asta-i chestie de stirile de la ora cinci. Parcă văd:”Horschte, asasinul din pompă”.

Horst Paschke Lothi, mai avem încă cinşpe, poate douăj dă ani şi p’ormă suntem un sac plin de viermi.– Lothi,: cine bea cum bem noi, cine gândeşte ca noi, cine umblă ca noi – p’ăla nu poa’să-l cheme decât ca pe noi: Lothar Ackermann şi Horst Paschke.Ce-avem noi dă pierdut?!

Lothar Ackermann Poate că totusi.., n-a fost decât un accident.

Horst Paschke Corect. Noi tre’ să ne-apucăm să-l valorificăm pă micuţul Terre.

(scena 3)

Argumentul regizorului:

“Viaţa e suferinţă”, comedia de bulevard a lui Oliver Bukowski, are toate

ingredientele necesare: are umor, are tragism, are absurd. E povestea a două lumi

diametral opuse, a două straturi sociale între care nu există minimă comunicare. Doi

bărbați aruncaţi de societate la marginea ei, doi oameni cărora li s-a dat de atâtea ori

de înțeles că nu valorează nimic, încearcă, cu o ultimă sforţare, să-și ia o prostească

revanșă faţă de lumea suspusă a celor bogați și proeminenți. Nu vor reuși, dar noi

vom descoperi în ei mai multe urme de umanitate decât ne-am fi închipuit. Pe lângă

Lothar și Horst trecem adesea pe stradă. Le zicem: ratați, alcoolici, nostalgici ai unor

vremuri în care, egalizați cu toții în sărăcie, ei nu ieșeau prea tare în evidență.

La polul opus - familia Terre, niște teoreticieni ai eticii pe care nu reușesc să o

pună în practică nici măcar în cazul propriului fiu, fiind mereu ocupați să se

autodevoreze, dar cu stil. Între cele două lumi - un mort. Sau Moartea.

Vlad Massaci

REPERE BIOGRAFICE

Autorul Oliver Bukowski s-a născut în 1961 în Cottbus. Din 1985 până în 1990 a

studiat filosofia și a obținut în continuare o bursă de doctorat la Universitatea

Humboldt din Berlin. Primele lui încercări de a scrie au fost îndrumate de Jörg Mihan,

dramaturg la Berliner Ensemble. În 1991 şi-a întrerupt cercetarea și a început să

lucreze ca autor independent.

Farsa Punerea în scenă a unui sărut a fost nominalizată în 1992 la premiul I al

Operelor autorilor de teatru vienez, iar el însuși ca cel mai bun tânăr artist al stagiunii

1992 și 1993. În 1994 a urmat o rezidență artistică la Casa de Cultură Schloß

Wiepersdorf și recunoașterea a venit o dată cu Premiul Gerhart Hauptmann. În 1996

i-a fost oferită o nouă rezidență artistică la Atelierul Worpswed şi Premiul teatrului

pentru tineret pentru piesa Fie așa sau așa (Ob so oder so) (premieră 1994, Teatrul

Hans Otto, Postdam).

Piesele lui Bukowski sunt constituite pe baza unor observații cotidiene şi

portretizează proscrișii, paria și micii-burghezi ai societății germane de după

reunificare. Descrierea analist-psihologică a existenței lipsite de sens și de țel aruncă

o privire critică asupra societății post-socialiste, privită cu subiectivitatea celui care a

trăit în Germania de Est. Într-o prezentare, Bukowski a menționat piesele sale ca

fiind un amuzament inteligent care, date fiind uneori situațiile șocante, surprinde doar

jumătate de adevăr. „După elegiile sentimentaliste asupra propriei distrugeri a DDR-

ului, următoarea generație de compatrioți ai actualei schizofrenii l-au îmbrățișat pe

Bukowski.” – Franz Wille în „Theater heute” nr. 9/1996.

Alte piese ale lui Bukowski sunt: Londn – L.Ä. – Lübbenau (1992), Bist Denver

(1995), Goodbye Lucy Hello Lucy (1996) şi Lakoma (1996). Piesa sa Nimic frumos a

fost montată cu Désirée Nick în 2002 la Teatrul Reinassance din Berlin.

Dovadă că autorul este extrem de apreciat pe plan naţional şi international

stau numeroasele distincţii pe care le-a obţinut, printre care: Premiul Institutului

Goethe în cadrul Zilelor Teatrului Mühlheimer pentru Nimic mai frumos. (1998),

Premiul Mühlheimer pentru oaspeți (1999), Premiul I în cadrul Zilelor Atelierului

Postdamer pentru Cea mai bună piesă, Cea mai bună punere în scenă (1999) şi

Premiul Lessing al Landului Saxonia (2001).

De asemenea a primit burse în diferite contexte teatrale: Bursă a Centrului

german de studii în Veneția, Bursă de autor la editura Heinz și la Fundația Heide

Dürr (2004), Bursă anuală de lucru de la Fondul Literaturii Germane (2013/2014).

Regizorul

Vlad Massaci s-a născut în 1968. A studiat regia de teatru, la clasa profesoarei

şi regizoarei Cătălina Buzoianu, în cadrul Academiei de Teatru şi Film. Ulterior, în

perioada 2003 şi 2006 a fost el însuşi profesor în aceeaşi instituţie, al cărei nume s-a

schimbat în Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.

Caragiale. Între anii 1998 şi 2001, a fost angajat ca regizor la Teatrul Tineretului din

Piatra Neamţ, iar între 2001 şi 2002, la Theater der Jungen Welt din Leipzig. Din

2003 până în prezent este regizor angajat la Teatrul de Comedie.

A montat peste 40 de spectacole. Dintre cele mai recente, amintim: Plastilina,

de Vasili Sigarev (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, 2005), Copilul îngropat, de

Sam Shepard (Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, 2006), Fata de mãtase

artificialã, de Irmgard Keun (Teatrul de Comedie, 2008), Elling, de Axel Hellstenius

(Teatrul de Comedie, 2010), True West, de Sam Shepard (74 Targul Mures, 2010), A

fi sau a nu fi, de Nick Whitby (Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, 2011), Acasă la tata,

de Mimi Brănescu (Teatrul de Comedie, 2012); American Buffalo de David Mamet

(Teatrul ”Sică Alexandrescu”, Brașov, 2012), Edmond de David Mamet, Teatrul

Național ”Vasile Alecsandri”, Iași, 2012), O poveste ciudată cu un câine la miezul

nopții de Simon Stephens/ Mark Haddon ( Teatrul ”Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea,

2013), Femei/Bărbați de Willy Russel (Teatrul ”Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea, 2015),

Steaua fără nume de Mihail Sebastian (Teatrul de Comedie, 2015).

La Teatrul Nottara a adus pe scenă producţii care au atras interesul publicului şi

au înregistrat un mare succes: Billy Şchiopul, de Martin McDonagh (2005), Platonov,

de A.P. Cehov (2008), Aniversarea, de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov (2009),

Roman teatral, după Mihail Bulgakov (2012).

De-a lungul timpului, Vlad Massaci a primit mai multe premii pentru regie,

printre care se numără: Premiul criticii pentru debut, pentru Trei femei înalte de

Edward Albee de la Teatrul de Comedie (Gala Criticilor, 1998); Premiul Juriului,

pentru Romanţioşii de Edmond Rostand de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ

(Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, 1999); Premiul pentru regie pentru acelaşi

Romanţioşii (Festivalul de Comedie de la Galaţi, 2000) şi Marele premiu pentru Billy

Şchiopul de Martin McDonagh (Festivalul Capul de regizor de la Buzău, 2006).

Actorii

Constantin Cojocaru, Țâcă pentru colegi și prieteni, a absolvit Institutul de

Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1966, la clasa profesorului George

Carabin. Întrebat într-un interviu de unde i se trage porecla, actorul a povestit: „Am

dat examen la teatru și am avut marea baftă de a intra. Fiecare profesor își alegerea

studenții, echilibrând pe genuri, junele prim, comic, ingenua, etc. Noi așteptam ca

oile în țarc. Eu mă fâțâiam pe acolo, mai trăgeam cu urechea. Venisem de la

Botoșani, eram pentru prima dată la București...Unul dintre colegi, mai în vârstă, îmi

spune: Țâcă, vino încoace, îmi iei un pachet de țigări? M-am dus de vreo trei ori.

Între timp s-a făcut împărțirea pe clase. Am intrat în sală, iar colegii care m-au trimis

după țigări, au întrebat cu stupoare: Da’ băiatu’ administratorului ce caută aici? Li s-a

răspuns că sunt și eu student. Țâcă ăsta? au mai adăugat ei, mirați. De atunci așa

mi-a rămas numele. Țâcă îmi place foate tare. Nu mai sunt Țâcă, deși îmi doresc. E

important să rămâi cumva Țâcă”.

Imediat după terminarea facultății a devenit actor la Teatrul Tineretului din

Piatra Neamț, unde a lucrat până în 1975. În acest loc, de care a rămas legat afectiv,

a jucat peste douăzeci de roluri. I-a întrupat printre alții pe Harap-Alb, Romeo din

Romeo şi Julieta, Gheorghe din Năpasta, Omul de tinichea din Vrăjitorul din Oz,

Cerșetorul din Omul cel bun din Sîciuan, Servitorul din Noaptea încurcăturilor sau

Jeff din Jocul de-a vacanța, colaborând cu regizori ca Ion Cojar, Andrei Șerban,

Alexa Visarion, Sanda Manu, Radu Penciulescu, Cornel Todea, Silviu Purcărete,

Cătălina Buzoianu. Concomitent a fost și profesor la Școala Populară de Artă din

oraș .

Din 1975 a fost admis prin concurs în echipa Teatrului Giulești din Capitală

(devenit ulterior Odeon), locul unde a rămas angajat până în 2001. Și aici a jucat,

plin de aceeaşi însufleţire și inspirație, peste patruzeci de partituri importante, printre

care: Andres în Woyzeck, de Georg Büchner (regiaŞ Alexa Visarion), Robert în

Opera rânjetului, de Dario Fo (regia Dragoș Galgoțiu, Dottore în Mincinosu,l de Carlo

Goldoni (regia Vlad Mugur), Țiganul, Trecătorul, Garcia Lorca în ...Au pus cătușe

florilor... de Fernando Arrabal (regia Alexander Hausvater), Tyrell în Richard III, de

William Shakespeare (regia Mihai Măniuțiu), Tatăl în Sganarelle de Molière (regia

Dragoș Galgoțiu), Chigol în Lulu, de F. Wedekind (regia: Dragoș Galgoțiu), Robert în

Opera de trei parale, de Bertolt Brecht, (regia: Beatrice Bleonț), Mamoun în

Saragosa – 66 de zile, după Jan Potocki (regia Alexandru Dabija), Toulon în M...

Butterfly, de David Henry Hwang (regia: Ada Lupu), Mick în Frații, de Sebastian Barry

(regia Alexandru Dabija), Ridolfo în Cafeneaua, de Carlo Goldoni (regia: Dragoș

Galgoțiu), Zoe în Gaițele, de Alexandru Kirițescu (regia: Alexandru Dabija), Leonida

în Conu Leonida față cu reacțiunea, de I.L. Caragiale (regia: Mihai Măniuțiu), Regele

Peter în Leonce și Lena, de Georg Büchner (regia: Alexandru Dabija), Pisanio în

Cymbeline, de William Shakespeare (regia: Laszlo Bocsardi) și Istvan în joi.megaJoy,

de Katalin Thuroczy (regia: Radu Afrim).

La începutul anilor 2000 și-a dat demisia de la Teatrul Odeon: „Am plecat de

nervos ce eram. Imediat după ’90 s-a împământenit ideea că actorii bătrâni

obturează calea celor tineri. Eu aveam vreo 45 de ani...” De fapt, problema era

sistemul, de care s-a desprins curajos, riscând şi câştigând, oferind un posibil model.

Această decizie riscantă la momentul iniţial, i-a adus multe satisfacţii, după cum a şi

declarat: „De atunci am început să circul. Libertatea m-a înflorit”.

De 15 ani este actor liber profesionist şi joacă neîntrerupt. Talentul, dăruirea,

metoda cu care abordează textul, aparent în contrast cu o anume fragilitate a

universului său interior, seriozitatea și, mai presus de toate, forța cu care arde în

fiecare personaj au făcut să fie distribuit constant, ba chiar să-și diversifice

activitatea, colaborând cu regizori foarte apreciaţi, atât laTeatrul Odeon, cât și în alte

teatre din București (Nottara, Comedie, Teatrul Național, Teatrul „Luni” de la Green

Hours, Teatrul de Artă, Teatrul Evreiesc de Stat) sau din țară (Teatrul Toma Caragiu

din Ploiești, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul Andrei Mureșanu din Sf.

Gheorghe etc). De-a lungul timpului a făcut parte din foarte multe proiecte culturale,

adunând în palmares nenumărate succese în film, prin cele peste 25 de creații, în

teatrul de televiziune, unde a interpretat peste 10 roluri, şi în teatrul radiofonic .

A primit două nominalizări la Premiul UNITER, în 2003 (pentru cel mai bun

actor, cu Zoe din Gaițele, de Al. Kirițescu și în 2007 (pentru cel mai bun actor în rol

secundar, cu Istvan din joi.megaJoy), iar în octombrie 2005 a obţinut Premiul pentru

cel mai bun rol feminin în spectacolele Gaițele de Alexandru Kiritescu și Cheek to

cheek, de J.Gardell (Teatrul Nottara), la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț. În

cariera cinematografică a fost răsplătit cu o Mențiune specială în cadrul Zilelor

Filmului Românesc, la TIFF 2012, pentru interpretarea rolului Nicolae Ceaușescu în

filmul lui Radu Gabrea Trei zile până la Crăciun.

Este singurul actor român care a primit premiul cel mai bun rol feminin,,

respectiv travesti-ul din Gaiţele, şi acum, la cei peste 70 de ani, îl joacă pe...dl.Goe!

Bărbat, femeie, copil - credibil şi valoros în orice ipostază, artistul demostrează o

uimitoare diversitate, un profil creativ de o mare complexitate, în care se împletesc şi

se armonizeară energia, puterea de muncă, pasiunea, cu sensibilitatea, modestia şi

optimismul care-l fac să spună: „Când mă întreabă cineva dacă aş vrea să mai

trăiesc o dată, îi spun Nu, pentru că am avut atâta baftă în viaţa asta, încât nu cred

că se va putea repeta”.

Întrebat ce este teatrul, Constantin Cojocaru afirmă, cu profunzimea, delicatețea

și curățenia sufletească ce îl caracterizează: „Teatrul nu se poate povesti. El

înseamnă emoție. Este imprevizibil, fermecător și impresionant - ca viața”.

Despre colaborarea cu regizorul şi despre laboratorul acestui spectacol, actorul

a mărturisit „Este prima mea colaborare cu regizorul Vlad Massaci. Am lucrat

excepţional şi am constatat că poate exista un dialog impecabil, nu neapărat pe

indicaţii stricte, cât în rezonanţă - ceea ce este minunat pentru un actor, pentru că îi

oferă libertatea de a se îmbogăţi în personaj. Păcat că timpul de lucru a fost foarte

scurt.

Pe scena Teatrului Nottara nu mă aflu pentru prima oară. Am o amintire

extraordinar de frumoasă cu inegalabilul şi inepuizabilul Radu Afrim, de la

spectacolul Cheek to Cheek.

Cu Gheorghe Ifrim m-am mai întâlnit în două rânduri, în distribuţia

spectacolelor Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui Cristi Juncu la Teatrul

Toma Caragiu din Ploieşti şi Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek,

la Teatrul Bulandra. Cunoşteam faptul că are o bogată disponibilitate, în toate

sensurile, şi în durere şi în haz. Ceea ce îmi place foarte tare la el este faptul că face

roluri de diverse facturi, în locuri diferite, fără a transfera mijloacele actoriceşti de la

un produs la altul, cum se mai întâmplă. El atacă situaţiile şi personajele în adevărul

lor. Ne înţelegem de minune.

Ceea ce îmi place la Oliver Bukowski este faptul că textul aduce acel firesc, ce-l

face uşor de «intrat în gura actorului», cum se spune. M-am bucurat de plăcerea

lucrului adânc asupra gândurilor, asupra condiţiei şi asupra existenţei personajelor

pe care piesa le propune.”

Gheorghe Ifrim este absolvent al Academiei de Teatru şi Film Bucureşti,

Facultatea de Teatru, Specializarea Actorie, promoţia 1997, clasa profesorului Gelu

Colceag. Se remarcă încă din studenţie cu roluri importante, jucate la Studioul

Casandra, precum: Malvolio din A douăsprezecea noapte de William Shakespeare,

Melchior Gabor din Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind şi Kostîlion din Azilul

de noapte de Maxim Gorki.

Graţie flerului lui Victor Rebengiuc, norocului şi, bineînţeles, datorită talentului

cu care l-a înzestrat Dumnezeu a dat concurs şi a fost angajat imediat după

încheierea studiilor. Aşadar, din 1997 este membru al trupei Teatrului Bulandra, unde

a jucat sub bagheta unora dintre cei mai apreciaţi regizori români: Liviu Ciulei,

Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Gelu Colceag, Dinu Cernescu, Alexandru

Darie, Cristi Juncu. Printre rolurile pe care le-a realizat în acest teatru de-a lungul

timpului menţionăm: Manoil din Levantul după Mircea Cărtărescu, Schweizerkas din

Mutter Courage de Bertolt Brecht, Cardinalul din Thomas a Becket de Jean Anouilh,

Tartaglia din Turandot de Carlo Gozzi, Bernardo, din Hamlet de William

Shakespeare, Volkov din Oblomov, după I. A. Goncearov, Mizincikov din Însemnările

unui necunoscut, după Fiodor. Dostoievski, Ghiţă Pristanda din Scrisoarea pierdută a

lui I.L Caragiale, Yvan din Artă de Yasmina Reza sau Hialmar Ekdal din Raţa

sălbatică de Henrik Ibsen.

Întrebat într-un interviu ce a fost pentru el cel mai greu în meseria de actor, a

răspuns: E greu până capeţi încredere în tine, până te acceptă partenerii de scenă,

până arăţi ce poţi. (...)Trebuie să ai răbdare. A avut răbdare, nu şi-a pierdut

încrederea şi energia pozitivă, şi-a urmat cu entuzism calea. Este apreciat pentru

diversitatea mijloacelor sale, pentru francheţea şi devotamentul cu care îşi susţine

partenerii de scenă. Urmându-şi întâlnirile artistice, a colaborat şi în teatrul

independent, unde a creat personaje ce rămân pentru mult timp în inima spectaorilor,

cum ar fi: Don din American Buffalo de David Mamet la Teatrul ACT (în regia lui Cristi

Juncu) sau Eddie din Zi că-i bine la Green Hours (în regia lui Florin Piersic Jr.).

Este un actor cu vocaţie, inteligenţă şi mult umor, care îşi iubeşte munca şi

cultivă mereu bucuria jocului. A jucat în filme, a făcut televiziune şi divertisment fără

să se manierizeze. Este ceea ce se numeşte un actor care te emoţionează, care

trăieşte în scenă, care e adevărat. Fuge de etichete în mod programatic, este

convins că „un actor bun e capabil să facă roluri cât se poate de diferite”. Dincolo de

har şi carismă, a răzbătut prin muncă şi prin seriozitatea cu care a abordat orice

partitură, cât de mică, dându-i câte puţin din viaţa lui.

Despre modul în care a lucrat la acest spectacol, alături de întreaga echipă

Gheorghe Ifrim afirmă:

„Mă reîntâlnesc cu Vlad Massaci după 15 ani. Am lucrat împreună în studenţie

- el la clasa profesoarei Cătălina Buzoianu, iar noi actorii, cei de la clasele

profesorilor Gelu Colceag, Alexandru Repan şi Ion Cojar, interpreţi în examenele

celor de la Regie.Simţeam că va avea loc o reîntâlnire, dar nu ştiam când se va

întâmpla. Mai am eu vreo doi regizori cu care ştiu sigur că mă voi întâlni din nou, dar

nu ştiu când...

Ca actor, îţi doreşti să cunoşti şi alţi colegi, să joci cu ei în alte teatre, să

participi şi la alte proiecte, să nu te închizi într-un cerc - ceea ce mie, slavă Domnului,

mi s-a cam întâmplat.

Aici, la Nottara, am fost bine primit. Din păcate, cu colegii din trupa acestui

teatru nu a fost posibil să jucăm în aceleaşi scene, după cum a fost conceput textul.

Dar... mortul nu are nicio vină... aşa a scris autorul! Pe de altă parte domnul

Cojocaru, partenerul meu direct din acest spectacol este un actor extraordinar, cu

care m-am înţeles din prima, uneori chiar din priviri. Am repetat un timp foarte scurt,

dar am fost pe aceeaşi lungime de undă.

Îmi doresc să am mereu şansa de a lucra roluri diferite, pentru a nu fi nevoit să

apelez la «sertăraş», cum spunem noi, în breaslă, mijloacelor pe care le stăpânim cel

mai bine. Este adevărat că nu e uşor, dar trebuie să încercăm să nu ne repetăm....

măcar de fiecare dată. Sigur că publicul te percepe într-un anumit fel, dar pentru tine

ca actor este foarte bine să ai o paletă cât mai largă şi mai complexă de personaje. ”

La Teatrul Nottara, George Alexandru a urcat pe scenă în 1985, când era

încă student. Totuşi, debutul pe o scenă profesionistă bucureșteană s-a petrecut în

1982, la Teatrul Foarte Mic, în montarea lui Cristian Hadji-Culea, Nu pot să dorm, de

Ion Brad.

Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.

Caragiale, specializarea actorie. În primul an, i-a avut profesori pe Amza Pellea şi

Dan Micu. În următorii ani de studenţie a lucrat sub îndrumarea lui Gelu Colceag şi

Ion Cojar.

Timp de doi ani a fost în trupa Teatrului de StatV.I. Popadin Bârlad, unde a

lucrat la două spectacole semnate de Cristian Nacu (1987):Intrigă şi iubire, de

Friedrich Schiller și Rămâne pe joi, de Eugenia Busuioceanu, precum și Fluturi de

noapte, de Dinu Grigorescu, regia: Bogdan Ulmu (1986).

La Teatrul Nottara este prezent pe afiș, practic neîntrerupt, din anul 1987.

Jocul său a putut fi admirat în spectacole precum: Propilee & Orhidee S.A., de Dimos

Rendis, regia: Mircea Marin (1987); Livada de vişini, de A.P. Cehov, regia: Dominic

Dembinski (1988); Burghezul Gentilom, de J.-B.P. Molière, regia: Alexandru Dabija

(1989); Cuibul, de Tudor Popescu, regia: Dominic Dembinski (1989); Păgubaşii, de

Miron Radu Paraschivescu, regia: Gelu Colceag (1990); Un regat pentru un asasin,

de Peter Karvas, regia: Tudor Mărăscu (1991); Puricele, de Georges Feydeau, regia:

Horaţiu Mălăele (1993); Avarul, de J.-B.P. Molière, regia: Mircea Cornişteanu (1994);

Revizorul, de N.V. Gogol, regia: Mircea Cornişteanu (1995); Thomas Becket, de

Jean Anouilh, regia: Alexandru Repan (1995); O noapte furtunoasă, de I.L.Caragiale,

regia: Dan Micu (1996); Vino la pod, iubita mea!, de Gabor Kiszely, regia: Alexandru

Repan (2001); Romeo şi Jeannette, de Jean Anouilh, regia: Claudiu Goga (2002);

Titanic Vals, de Tudor Muşatescu, regia: Dinu Cernescu (2002); Jocul dragostei şi al

morţii, de Romain Rolland, regia: Lucian Giurchescu (2004); Capul de răţoi, de

George Ciprian, regia: Răzvan Dincă (2004); True West, de Sam Shepard, regia:

Alexandru Mâzgăreanu (2010).

Despre lucrul cu regizorul Vlad Massaci George Alexandru declară:

„Mai lucrasem, indirect, cu el la Aniversarea, unde l-am înlocuit pe Mircea

Diaconu, apoi direct, palpabil, la Roman teatral. Am mai avut şi o tentativă de proiect

la Teatrul Dramatic din Braşov care, din păcate, a eşuat. Aşadar, a venit cea de-a

doua, foarte plăcută şi profesional şi uman, ocazie de a lucra împreună. A fost o

colaborare benefică, cred că de ambele părţi, pentru că, se ştie, în teatru toată viaţa

avem de învăţat.

În ceea ce priveşte restul echipei, pe toţi îi cunoşteam şi chiar fusesem

parteneri, fie în teatru, fie în film sau la televiziune. Cu Ada mai colaborasem în

spectacolele Teatrului Nottara: Vino la pod, iubita mea, Romeo şi Jannette, Opera de

trei parale şi Roman Teatral . Ne-am înţeles foarte bine şi de această dată. M-a

ajutat foarte mult, ca partener direct, prin reacţii şi prin energie. Cu Constantin

Cojocaru şi Gheorghe Ifrim acum am lucrat pentru prima oară în teatru. Am avut o

comunicare foarte bună şi a contat mult faptul că ne cunoşteam. În general, a fost o

experienţă pozitivă.

Este un text mai deosebit faţă de ceea ce am făcut până acum. M-a speriat

puţin la început, dar ştiam că-i am alături pe Vlad Massaci şi pe ceilalţi colegi, aşa că

pe parcursul repetiţiilor, m-am convins că ceea ce va ieşi este un produs artistic de

calitate.”

Ada Navrot a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, specializarea

arta actorului, la clasa profesoarei Sanda Manu, promoţia 1995. Imediat după

terminarea studiilor, timp de trei ani, a fost angajată a Theatrum Mundi (pe baza

căruia a fost construit ulterior Teatrul Metropolis). Din 1998, face parte din echipa

artistică a Teatrului Nottara, unde a fost distribuită în spectacole precum: Căsătoria,

de N.V. Gogol (regia: Gavriil Pinte), Play Hedda, după Henrik Ibsen (în propria regie),

Doi gemeni veneţieni, de Carlo Goldoni (regia: Vlad Mugur), Hora iubirilor, de Arthur

Schnitzler, precum şi Leonce şi Lena, de Georg Büchner (regia: Felix Alexa) sau

Jocul dragostei şi al morţii, de Romain Rolland (regia: Lucian Giurchescu). În

prezent, Ada Navrot joacă în montările de succes: Aniversarea, de Thomas

Vinterberg şi Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, Mobilă şi durere, de Teodor

Mazilu, regia: Alice Barb, Vacanţă în Guadelupa, de Pierre Sauvil şi Éric Assous, un

spectacol de Diana Lupescu, Matrimoniale, de Lia Bugnar, regia: Diana Lupescu şi

Comedie de modă veche, de Alexei Arbuzov, regia: Vasile Toma.

De asemenea, a colaborat şi cu regizori de film din România şi străinătate:

Radu Munteanu, Radu Gabrea, Benoit d’Aubert, Raul Ruiz, Michael Haneke.

Este apreciată pentru generozitatea cu care colaborează cu partenerii de

scenă. Forţa şi personalitatea o recomandă pentru personaje feminine puternice,

însă talentul viguros i-a oferit întotdeauna posibilitatea de a aborda o paletă mult mai

largă de roluri. Se remarcă în egală măsură în partituri comice şi dramatice, pe care

le construieşte cu minuţiozitate şi rafinament.

Ada Navrot spune despre această colaborare cu regizorul Vlad Massaci, că a

fost pentru ea „o mare provocare şi o nouă descoperire”.

De asemeni, actriţa completează cu gînduri despre rol: „ Simt o nevoie delicată

de a rămâne gravidă cu mine însămi, spune personajul meu, Ina Terre în finalul

textului scris de Oliver Bukowski. O replică ce nu se mai regăseşte în spectacolul

prezent. O jumătate de lume. O lume în care bărbaţii nu există şi în care femeile

procreează singure. Nu e o viziune, ci un sentiment. Pentru că femeilor le este

permis să aibă sentimente, dar încă nu le este dat voie să aibă o viziune. Lipsa

acestei scene face ca nebunia din mintea şi din inima acestei femei să fie oprită.

Cumva, omisiunea acestei scenei face să se deschidă o fereastră, micuţă ce-i drept.

E o neasumare până la capăt. E o întoarcere a privirii, pentru ca poate acolo,

undeva, nevăzută, să apară o rază de speranţă.

Poate faptul că am simţit această replică acut în mine îmi face frică. Şi acum

exorcizarea: «O s-o luăm de la capăt, o să adoptăm un copil».O lume moare şi din

ea se naşte alta. Mai bună? Mai puternică? Mai echitabilă? ”

Bogdan Costea a studiat Arta Actorului în cadrul Universităţii Naţionale de

Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale. În timpul studiilor a jucat în

spectacolele din cadrul facultăţii: Pescăruşul de A.P. Cehov, (regia: Tania Filip), The

Pillowman de Martin McDonagh (regia: Adrian Titieni), D'ale carnavalului de I.L.

Caragiale şi Un cuplu ciudat de Neil Simon (ambele în regia lui Radu Gabriel).

Pe scenă a jucat în spectacolele: Pescăruşul de A.P. Cehov, regia: Ana-Ioana

Macaria (2014), Cronică fantastică de I.L. Caragiale, regia: Marius Costache (2013,

Teatrul Mignon), Romeo şi Julieta de W. Shakespeare (2013, Teatrul de Comedie),

Neo, un spectacol de Sever Bârzan (2013, Godot Café-Teatru), Un pedagog de

şcoală nouă, spectacol pentru copii (2013, Teatrul din Constanţa), Prof de Jean-

Pierre Dopagne, regia: Cristian Dumitrescu (2011, Teatrul Act).

A avut o relaţie deosebită cu Teatrul Podul, unde a jucat în mai multe montări

în regia lui Cătălin Naum: Ștefan-Vodă, după B.Șt. Delavrancea, O noapte

furtunoasă de I.L. Caragiale, Până când, monşer?, după I.L. Caragiale, 6*4=24,

sonete, după Shakespeare, Hamlet de W. Shakespeare, Năpasta de I.L. Caragiale,

Mărăcini în gură, plopi şi o apă, vă rog! de Mihai Anton.

A fost distribuit în filmelele: Căsătorie în stil italian şi Calm Center, regia: Alex

Ispas (2011), Vine vremea şi Pietricica, regia: Andrei Teodorescu (2012), Luna,

regia: Alex Ispas (2013) şi What God wants, God gets, God help us all, regia: Mihai

Pârcălabu (2014). În 2011 a participat la un workshop de comedia dell'arte susţinut

de Mihai Gruia-Sandu.

Despre experienţa din laboratorul spectacolului Viaţa e suferinţă spune că a

fost inedită: „Ce poate fi mai plăcut pentru un actor aflat la început de carieră decât

să se întâlnească pe aceeaşi scenă cu Constantin Cojocaru, Gheorghe Ifrim, George

Alexandru şi Ada Navrot? Este al doilea spectacol al regizorului Vlad Massaci în care

am marea bucurie să fiu distribuit; şi, totuşi, primul la care am lucrat împreună de la

lectură până la premieră. În celălalt, Aniversarea, doar înlocuisem un alt actor.

Thomas Terre, mortul viu sau, în plan simbolic Moartea, ori «legătura dintre

cele două lumi» este un rol special, construit cu mijloace de expresie pe care nu

eram conştient că le posed; o partitură diferită faţă de ceea ce am jucat până acum şi

care îmi oferă o experienţă inedită şi parteneri excepţionali”.

Programarea reprezentaţiilor: www.nottara.ro

Persoană de contact: Paula Varga - Marketing şi Comunicare

e-mail: paula.varga@nottara.ro, marketing@nottara.ro