Despre problema fericirii - fericirea, placerea, intelepciunea, virtutea, cunostinta, perfectiunea, iubirea

R E F E R A T

1. Despre problema fericirii

Este posibila fericirea ?

Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor

noastre in viata ?

Suntem cu adevarat fericiti ?

Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui oemnirea , iar raspunsurile vor fi variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea

Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei “ Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta “ .

Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii.

Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire .

A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea.

Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.

Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.

Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.

Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre.

 

 

Benedict de Spinoza spunea prin “amor intellectualis Dei” : aceasta iubire produce fericirea; ea e o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu. Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea poate fi atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in om, in ratiune.

Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare .

Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire.

Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente.

Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru domeniul transcendentului.

Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc.

Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare.

Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa “Opere sociologice” considera 2 forme de obiectivism si anume:

a. obiectivism teologic – predominant in antichitate si evul mediu – credinta in spirite bune si rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti.

Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta.

 

b. Obiectivism social – fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand personalitatea omeneasca.

Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi – ele au valoarea pe care le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru intre subiectiv si obiectiv – aceasta produce fericirea.

Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorate din societate.

Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei.

Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci “in lumea inteligentei nu stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei”.

Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii.

Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte.

De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar rezulta ar fi ceva trecator.

De-a lungul timpului, incepand de la filosofia socratica si pana azi, s-a definit fericirea in mod pozitiv si negativ.

Definitiile pozitive au fost ale optimistilor ce au considerat fericirea ca un fenomen realizabil cautand sa arate caracterele ei precum si mijloacele prin care s-ar putea infaptui

Definitiile negative au fost ale pesimistilor care au facut din fericire numai suspendarea durerii, tagaduindu-i existenta reala , pozitiva . Filosoful A.Ferdusi spunea ca “Lumea nu e decat un vis trecator si nici fericirea , nici nenorocirea nu dureaza” ; iar Voltaire considera fericirea numai ca o idee abstracta, care se bazeaza pe unele senzatii de placere.

Conceptia optimismului asupra fericirii – in viziunea lui Petre Andrei in lucrarea “Opere sociologice” – ne spune ca prin optimism putem intelege 2 lucruri :

1. O dispozitie sentimentala a omului de a vedea totul in bine, de a trece peste ceea ce e urat si dureros, de a pastra increderea in puterea binelui si frumosului.

2. O convingere filosofica care recunoaste valoarea vietii si afirma triumful dreptatii si al fericirii.

Optimismul teoretic se prezinta sub 2 aspecte : filosofic si teologic.

a) Optimismul filosofic

Dupa Platon exista doua tipuri : una empirica-sensibila si o a doua transcendenta-suprasensibila, lumea ideilor. Placerea trecatoare din lumea aceasta are o durata nelimitata in lumea ideilor. In aceasta lume a trait candva si sufletul nostru, care acum are amintirea acestor idei.

Aristotel este si el un reprezentant al optimismului filosofic, dar fiind mai realist decat Platon. Omul tinde sa dobandeasca fericirea si poate ajunge la aceasta prin virtute , caci virtutea produce placerea cea mai perfecta. Prin urmare, fericirea e posibila prin morala .

Perfectiunea ratiunii aduce fericirea. Fiecare treapta de evolutie catre perfectiune e alaturi de un sentiment de placere, de fericire.

Alti reprezentanti ai optimismului teoretic-filosofic au fost si Fichte, Hegel, Nietzsche. b) Optimismul teologic – s-a dezvoltat mai ales in evul mediu, cand se admitea ca fericirea e o realitate, nu in viata terestra, ci dincolo , intr-o alta viata.

Fericirea se poate realiza pe pamant prin unirea oamenilor laolalta intr-un stat crestin (Civitas Dei) in care se va infaptui bunatatea divina.

Reprezentantul cel mai de seama al optimismului teologic este Leibnitz.

Optimismul teologic admite fericirea in transcendent, in viata de dincolo, pentru ca fericirea durabila , adevarata si absoluta e numai in viata spirituala , desfacuta de corp.

Optimismul social are si el 3 forme : biologic, moral si economic.

Nietzesche vede cel mai mare bun, fericirea in viata. Fericirea depinde dupa conceptia biologica, in primul rand de sanatatea organismului.

Optimismul moral este reprezentat de Fichte, Compte, in care idealul catre trebuie sa tinda orice fiinta este moralitatea universala. Astfel, binele, fericirea sunt in moralitate.

Aug.Comte pune fericirea in dependenta de dezvoltarea moralitatii umane.

Dupa Fiche, fericirea rezulta din contopirea omului cu ordinea morala universala, care se realizeaza prin progresul dezvoltarea constiintei morale .

Astfel, s-au deosebit urmatoarele criterii prin care s-a incercat sa se defineasca fericirea : placerea, intelepciunea, virtutea, cunostinta, perfectiunea, iubirea.

1. Placerea – este cel mai raspandit criteriu, caci cei mai multi filosofi au identificat fericirea cu placerea, confundand fericirea cu un singur element al ei. Optimismul care deduce fericirea din placere e cunoscut sub numele de eudemonism. Aceasta conceptie face din placere scopul vietii, imboldul oricarei activitati, considerand placerea drept cel mai mare bun, drept fericire desavarsita, catre care trebuie sa tindem. Inteligenta umana e un bun , dar ea nu da fericirea, ci arata numai calea pe care se poate ajunge la fericire, in unire cu alte fenomene psihico-sociale.

In antichitate, ideea ca fericirea e placere, a fost sustinuta de cirenaici si epicurei. Dintre adeptii acestei idei, cei mai multi (ex: Aristip, Bentham) considerau placerile sensibile ca fiind cele mai intense, ca producatoare de fericire. Placerile pot fi sensibile si intelectuale; primele fiind placeri inferioare si trecatoare , iar celelalte superioare si fecunde, caci se inlantuiesc. Epicur a considerat placerea drept criteriul fericirii si impulsiunea oricarei actiuni, deoarece mai toate fiintele fug de durere, cautand multumirea , bucuria, placerea. El recomanda renuntarea la placerile vulgare, considerand ca ideal de fericire placerea calma, linistea absoluta, ceea ce numeste el ataraxia.

Dintre toate dorintele sensibile care pot influenta vointa, fericirea este cea mai intensa, de aceea in ultima instanta toate actiunile izvorasc si tind catre fericire .

Bentham a intemeiat o asa zisa aritmetica a placerilor. Placerile, pentru a putea duce la fericire, trebuie sa aiba urmatoarele insusiri : sa fie intense, durabile, sigure, inedite, pure si fecunde.

2. Intelepciunea - Fericirea dobandita pe calea intelepciunii ar fi o liniste sufleteasca, o egalitate de suflet in toate imprejurarile schimbatoare ale vietii. Intelepciunea consta intr-o puternica constiinta de sine , prin care omul isi alcatuieste o viata interioara constanta. Intelepciunea consta in crearea unei lumi interne prin ratiune si vointa. Doctrina intelepciunii afirma ca sufletul este un izvor constant si absolut de fericire . Astfel ca ideile, credintele noastre, sentimentele si dorintele rationale, toate acestea produc fericirea.

3. Virtutea – S-a crezut ca indeplinirea datoriei catre semenii nostri si catre societatea in care traim poate produce fericirea. Socrate considera ca virtutea coincide cu fericirea. Dar, virtutea, exercitarea datoriei prin constrangerea noastra , prin comprimarea aspiratiilor sufletului, nu poate produce multumire .

4. Cunostinta – Eticienii optimisti au crezut ca gasesc fericirea in cunostinta . Spinoza este cel mai reprezentativ filosof al acestei conceptii. Dar, cunostinta este insuficienta ea singura pentru producerea fericirii. Psihologia constata ca cunostinta, analiza rationala aplicata unui sentiment, ii scade din intensitate , ba chiar ii schimba acestuia calitatea.

5. Perfectiunea – este cel mai nedeterminant criteriu deoarece perfectiunea este rezultatul evolutiei. Astfel fericirea s-ar dobandi treptat cu evolutia . Aristotel a sustinut , in antichitate, existenta procesului de perfectiune, ultima treapta de perfectiune fiind Dumnezeu. Spinoza intelege perfectiunea in sensul intelectual al conceptiei sale : fericirea deriva din perfectiunea inteligentei. A perfectiona insa inteligenta inseamna a ajunge la un asa mare grad de dezvoltare inat prin ea, sa dobandim cunostinta lui Dumnezeu . Leibniz a identificat si el fericirea cu virtutea si cu perfectiunea , perfectiunea fiind ascensiunea catre divinitate. Perfectiunea divina ne duce cu gandul la atributele lui Dumnezeu : atotstiitor, bunatate absoluta , iubire. Poate aspira omul sa dobandeasca acest grad de perfectiune ???

6. Iubirea – S-a incercat a se intemeia fericirea pe baza iubirii . Filosoful Maeterlinck a afirmat “Omenirea e facuta sa fie fericita si putem ajunge la fericire prin iubire” . Aceasta iubire poate sa fie umana , iubirea de oameni de gradul cel mai mare, asa cum a predicat-o Isus – si divina , iubirea si increderea in Dumnezeu unita cu credinta religioasa. Iubirea implica sacrificiul de sine, caci daca

omul nu poate fi fericit pentru el insusi si numai pentru el, poate fi fericit prin altii. Idealul moral al crestinismului este confundarea individului cu umanitatea, prin uitare, prin iubire. Acest ideal este izvorat din trebuinta de fericire in infinit a omului. Acelasi ideal si conceptie asupra fericirii o gasim si la Lev Tolstoi, care afirma iubirea infinita de aproapele, fie el chiar vrajmas. Filosofia lui Tolstoi se bazeaza pe ideea de Dumnezeu, ce se manifesta in viata sub aspectul ratiunii si al iubirii.

 

Viata omeneasca e dependenta de Dumnezeu, scopul ei este indeplinirea legilor ratiunii si iubirii. Prin ratiune omul va vedea ca scopul vietii e iubirea – dar nu iubirea egoista, producatoare de bunuri utile, personale, ci iubirea prin care omul renunta la sine, o iubire pura.

Tolstoi afirma in lucrarea sa < Prin ce vietuiesc oamenii > ca “iubirea e singura activitate rationala a omului ; ea este starea cea mai rationala si mai luminoasa a sufletului… Ea e binele real, binele suprem, care rezolva contradictiile vietii ” .

 

Deci, baza fericirii e iubirea larga, infinita si divina. Sensul vietii este ca sporim in noi acesata iubire, a carei crestere este sa sporim in noi acesata iubire, a carei crestere aduce marirea fericirii. Prin acest sentiment se vor remedia si relele sociale. Iubirea va inlatura concurenta nebuna dintre oameni.

Prin iubire si libertate se va stabili fericirea pe pamant.

 

Toate criteriile sunt unilaterale , nu se pot generaliza, caci nu au in vedere omul real cu trebuintele si impulsiunile sale sufletesti , - ci creeaza un ideal de om.

Raspunsul adevarat la problema fericirii se va putea da numai pe baza unei conceptii realiste a vietii . Va trebui sa privim viata sub toate aspectele sale si in toate momentele, fara a o limita numai la eul nostru . Astfel, vom vedea ca viata este o succesiune de fenomene, unele placute , altele dureroase , iar sufletul nostru se zbuciuma necontenit in fuga de durere si in tendinta catre fericire . Oamenii urmaresc fericirea si aceasta reprezinta idealul natural al vietii.

“Fericirea este o stare de spirit pe care o poti cultiva” - Descartes.

Aristotel incepe investigatia sa cu privire la ce este binele printr-o observaţie care ţine în primul rând de o posibilă irarhie a scopurilor urmărite.

Pe această cale el ajunge la concluzia că în fiecare domeniu al activităţii umane există un scop ultim în raport cu care, celelalte scopuri pe care

dorim să le atingem sunt mijloace. Astfel, în domeniul medicinei, efectuarea unei operaţii, prescrierea unui tratament, sunt toate mijloace pentru

atingerea unui scop ultim care este salvarea vieţii. La fel stau lucrurile cu strategia militară pe care Aristotel o dă exemplu. Scopul este acela

de a câştiga bătălii. În vederea îndeplinirii acestui scop urmărim nişte scopuri intermediare, sau relative, cum au mai fost ele numite. Urmărim

astfel să confecţionăm frâie, să învăţăm să călărim, etc.

În concluzie, în toate domeniile se poate stabili o ierarhie a scopurilor.

II

Care ar fi scopul ultim în raport cu care le urmărim noi pe toate celelalte ? Acest scop este evident binele. Există oare o ştiinţă care să se ocupe

de descoperirea şi cunoaşterea acestui bine ? Da. Aceasta este politica. Scopul pe care Aristotel îl impune iniţial acestei discipline vizează

rolul pe care aceasta ar trebui să îl joace în societate. Politica este acea ştiinţă căreia celelalte (retorica, dreptul) îi sunt subordonate. La fel ca şi

Platon , Aristotel consideră că este cu adevărat important să caute binele la nivelul cetăţii, adică binele pentru toţi, pentru că acesta va fi şi

binele pentru fiecare.

III

Cercetarea acestui bine nu trebuie extinsă nejustificat. Trebuie urmărit binele şi nu trebuie găsite răspunsuri la toate întrebările posibile.

Aristotel este conştient de marea diversitate în care concepţiile despre bine se prezintă şi este de asemenea conştient de riscul pe care

acestea îl prezintă : acela de a considera (aşa cum considerau sofiştii, dar poate şi unii reprezentanţi ai relativismului de azi) că binele este un

rezultat al convenţiei.Pe de altă parte filosoful pare să fie conştient şi de faptul că subiectul moralei nu este unul precis precum cel al matematicii

şi că între natura subiectului cercetării şi gradul de precizie al demonstraţiei există o evidentă corelaţie : cu cât obiectul e mai precis delimitat

(cazul matematicii) cu atât şi demonstraţia e mai precisă. Cercetarea întreprinsă aici este despre un subiect imprecis delimitat, general şi putem

asuma că şi demonstraţia va fi în termeni generali. De asemenea cercetarea sa nu vizează cadrul teoretic. Aristotel consideră că obiectul

cercetarii sale este unul practic.

În ce priveşte auditoriul ideal pentru tipul de prelegere prezentat de Aristotel putem spune că acesta trebuie să fie raţional, să ştie să se

controleze. Cu privire la vârsta acestui membrilor auditoriului ne-am putea lăsa păgubaşi de la a doua pagină deoarece el afirmă iniţial că tinerii

nu sunt un bun public pentru că le lipseşte experienţa vieţii practice. Câteva fraze mai târziu Aristotel pare să revină şi să ne asigure că se

referă la o tinereţe nu în ani de viaţă, ci în calitatea acestor ani de viaţă. Dacă un tânăr a fost însă raţional şi chibzuit se poate încumeta să

citescă cu încredere mai departe.

IV

Dacă politica este ştiinţa care studiază scopul final- binele, atunci trebuie să investigăm natura acestui bine. Metoda pe care trebuie să o

adopte este aceea de a porni de la lucruri cunoscute către principii. Şi aici apar consideraţii cu privire la acela care va fi capabil să

înţeleagă mesajul său : acesta ar trebui să îşi formeze bune deprinderi morale în prealabil precum şi o capacitate proprie de a judeca, după cum

deducem din citatul din Hesiod.

V

Oamenii concep binele în funcţie de modul lor de viaţă. Un atlet consideră că binele este câştigarea cursei, un om de afaceri consideră că

binele este sporirea profitului. Binele este ceea ce le produce o plăcere. Aristotel consideră că este apanajul mulţimii obtuze să se orienteze

exclusiv pe plăcerile trupeşti care o condamnă la un mod de viaţă animalic. Există însă şi un mod mai elevat de a concepe binele : ca pe o

onoare, dar cum aceasta ţine exclusiv de un context social (« ea pare să aparţină mai mult celor care o oferă mai mult decât celor care o

primesc ») ea nu poate fi considerată ca fiind binele căutat de filosof.

VI

Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a binelui Aristotel face referire la alte poziţii exprimate anterior cu privire la acest subiect. Cel mai

important reprezentant pentru poziţiile concurente cu privire la natura binelui este Platon.

Platon este cel care a introdus doctrina ideilor şi Aristotel nu este de acord cu el şi decide îşi susţină ideile în ciuda relaţiei de prietenie care îl

leagă de acesta pentru că adevărul este mai important decât prietenia. Astfel, filosoful va face o critică a doctrinei ideilor sugerând pe de o parte

că acestea reprezintă un model explicativ incomplet pentru că nu putem avea o idee, o formă a posteriorităţii şi a anteriorităţii şi nici una pentru

numere. În ce priveşte ideea de bine acesta nu este de susţinut pentru că binele se poate defini prin mai multe categorii. În funcţie de timp este

oportunitate, în funcţie de cantitate este măsură, în funcţie de calitate este virtute. Dacă binele ar fi fost ceva unic şi deci dacă ideea de bine a la

Platon ar fi sutenabilă el ar fi fost introdus într-o singură categorie.

Faptul că binele este o idee- şi deci este imaterial nu îl califică drept bine suprem pentru că la fel cum albul nu este mai alb pentru că dăinuie

indefinit în timp, la fel şi binele nu este mai bun pentru că este atemporal. Aristotel însă este conştient de faptul că atemporalitatea nu este

singura caracteritică a ideii de bine, a binelui în sine.

Polemica cu doctrina ideilor continuă şi Aristotel aduce în discuţie utilitatea cunoaşterii binelui ca bine, a binelui absolut pentru a ajunge la

concluzia ca ceea ce îl interesează nu este acest tip de bine ci binele realizabil. Fericirea ca problema filosofica

Toti oamenii doresc sa fie fericiti. Oricat am fi de nihilisti sau de sceptici in anumite momente ale vietii, oricat ne-am indoi ca

fericirea poate fi atinsa ori ca merita s-o cautam, noi nu incetam sa tindem – constient nu – catre dobandirea ei. Dar chiar daca

sunt de acord cu afirmatia ca fericirea este dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce isi pun problema in ce consta

fericirea. Fiecare dintre noi cauta sa evite suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce l-ar

face fericit. Se povesteste in “Biblie” despre nenorocirile care s-au abatut asupra lui Iov: copiii lui au fost ucisi, averea

spulberata, boli crude ii macinau trupul. Nu e greu sa afirmam ca Iov era un om nefericit. Dar ce il face pe un om sa fie fericit:

o familie armonioasa, dragostea, averea, sanatatea? Chiar daca cineva s-ar bucura de toate acestea la un loc, nu avem nici o

garantie ca el este fericit.

Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura acesteia. Uneori, fericirea

este conceputa ca o idée foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar

fi posibila in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7 intelepti ai antichitatii, considera ca nimeni nu este fericit cat timp

traieste, caci oricand se pot abate asupra lui nenorocirile; trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru a putea spune daca

a fost fericit. In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, gloria, prestigiul,

prosperitatea. Cel care are privilegiul sa traiasca astfel de stari s-ar putea sa le confunde cu insasi fericirea. El se va multumi

atunci cu surogate ale fericirii, posibil de atins in ciuda conditiei noastre de muritori, sau, dimpotriva, el va intelege ca fericirea

e un ideal de neatens, ca e condamnat iremediabil la nefericire.

J. Kant considera, de asemenea, ca fericirea e un ideal. Dar prin aceasta Kant nu intelegea ca fericirea e de neatins ci, mai

degraba, ca noi nu suntem in masura sa judecam ce-ar trebui sa faca oricare om ca sa devina cu certitudine fericit. Sa

presupunem ca i-am spune cuiva ca fericirea inseamna bogatie, iar acela – incercand sa devina bogat – traieste fara atata

grija cu zgarcenie, sau, sa presupunem ca-i spunem cuiva ca fericirea consta in a iubi – dar persoana iubita ii raspunde cu

indiferenta sau ostilitate. Ambele noastre sfaturi au dat gres. In general, e imposibil sa spunem ce-i trebuie fiecaruia sa fie

fericit, ori pentru aceasta ar fi nevoie sa stiu dinainte tot ce i s-ar putea intampla, ceea ce, desigur, nu sta in puterile noastre.

Fericirea este un scop al tuturor oamenilor, insa niciodata nu vom putea spune care sunt mijloacele prin care cineva ar atinge

fericirea in mod sigur. In acest sens, spune Kant, ea ramane doar un ideal.

Potrivit altor conceptii, fericirea nu este inteleasa ca ideal, ci ca stare a sufletului nostru: fie ca o stare de bucurie, placere,

exaltare, fie ca una de liniste, impacare, seninatate, beatitudine. Inteleasa in acest fel, fericirea nu mai este intangibila: ea

depinde de fiecare dintre noi, o cautam in noi insine, si tot in noi se gaseste si calea catre dobandirea ei. De pilda, am putea

sa socotim ca dobandirea fericirii se poate realize pe calea cunoasterii, pe calea iubirii si pe cea a credintei.

Alti filosofi au considerat insa ca fericirea nu inseamna sa te afli intr-o anumita stare sufleteasca; fericirea consta in ceea ce

infaptuim, in activitatea noastra. Aristotel argumenta ca, daca fericirea ar fi o stare sufleteasca, un om care si-ar petrece toata

viata dormind ar trebui considerat fericit – caci fara indoiala somnunl e o stare sufleteasca placuta. Dupa Aristotel, fericirea

este acea activitate care are drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoastere – in general, lucruri care

sunt de dorit in sine (pentru ele insele).

Conceptiile despre fericire difera, in al II-lea rand, prin modul in care este inteleasa natura umana. Platon, de exemplu,

considera ca sufletul are 3 parti:

- o parte rationala, prin care judecam, invatam

- o parte pasionala, inflacarata, care se exprima, de exemplu, cand cineva e furios

- o parte apetenta, prin care omul pofteste, vrea sa-si satisfaca placerile

Partea apetenta ocupa cel mai mare loc in sufletul fiecaruia si prin natura ei, nu e niciodata pe deplin satisfacuta. Dar ea,

credea Platon, trebuie condusa de celelalte doua, in special de parte rationala, care poseda cunoasterea a ceea ce este de

folos fiecarei parti, ca si intregului celor trei.

Fiecareia dintre partile sufletului ii corespund feluri diferite de placeri: partii rationale ii corespund placerile gandirii, ale

cunoasterii, celei inflacarate – placeri care provin din implinirea ambitiilor noastre, din succesele realizate celei aptente –

placerea hranei ori ale procreeri.

Dar, considera Platon, aceste placeri nu se afla toate pe acelasi plan: fericirea adevarata se dobandeste atunci cand sunt

satisfacute placerile partii mai inalte, rationale, a sufletului. Fericirea completa a omului, scria la randul lui Aristotel, consta in

activitatea de cunoastere proprie partii rationale a sufletului.

Daca insa am trata aceste parti ale sufletului omenesc ca ierarhizate, fericirea nu ar mai putea fi legata in principal de o

putere a acestuia: ea ar fi mai degraba o armonie a intregului. In aceste conditii n-am mai putea imparti fericirea in fericire

derizorie si neinsemnata, pe de o parte si fericire mareata si insemnata, pe de alta parte.

Conceptiile despre fericire se deosebesc, de asemenea in al III-lea rand, prin rostul pe care il atribium celorlalti in dobandirea

propriei noastre fericiri. Intr-una din piesele sale de teatru, J. P. Sartre folosea o expresie socanta: “infernul sunt ceilalti”; si,

desigur, la randul sau, fiecare din noi poate fi “celalalt”. Cum putem sa ne cautam fericirea intr-o lume in care suntem si

celalalt, asadar intr-o lume in care realizarea dorintelor noastre trebuie sa tina seama de ceea ce isi doresc sa faca oamenii

nostri? De multe ori, dorintele oamenilor intra in conflict intre ele daca 2 persoane isi doresc aceeasi functie, sau daca ele

trebuie sa imparta o anumita suma de bani, sau candideaza la un examen pe acelasi loc; urmandu-si interesele, fiecare

impiedica realizarea dorintei celuilalt. Alti filosofi socotesc insa ca fericirea depinde de ceilalti; doar celalalt ne poate face

fericit; nu exista fericire solitara.

Multi oameni considera ca fericirea este problema fiecarui individ si ca societatea sau statul n-au nici un drept ca, prin

actiunile lor, sa afecteze intr-un fel libertatea fiecarei persoane de a-si formula propria conceptie despre fericire si de a gasi

caile gratie carora s-o poata atinge. J.S. Mill a formulat concis aceasta idee scriind ca “statul este justificat sa intervina asupra

gandirii si comportamentului unui om numai atunci cand se poate dovedi ca acea gandire sau acel comportament pune in

pericol existenta celorlalti in societate”.

Din alte perspective, se considera insa ca fericirea individuala depinde intr-o mare masura de societatea in care traim; uneori,

oamenii nu au posibilitatea sa isi asigure un minim decent de viata – nu au deci posibilitatea sa inlature suferinta, durerea.

Societatea, statul ar trebui sa aiba un rol in acest sens. Insa aceasta implicare a statului poate crea mari dificultati: caci pana

unde este indreptatit statul sa intervina in viata individului? Are el dreptul sa hotarasca ce face ca o persoana sa fie fericita?

Au ei dreptate sa hotarasca ce satisfactii poate ori s-ar cuveni sa aiba fiecare si la ce privatiuni ar trebui supusi membri

societatii?

Cautarea fericirii nu este, asadar, o problema simpla, care isi poate gasi un raspuns direct si univoc.

Pascal: Cautarea fericirii (“Scrieri alese”).

“Toti oamenii doresc sa fie fericiti, toti fara exceptie”. Asa isi incepe Pascal acest text din “Cugetari” (cap II “Contradictii

uimitoare ce se gasesc in natura umana cu privire la adevar, la fericire si la mai multe alte lucruri”). “Acesta-i de cand lumea

nativul tuturor actiunilor omenesti, mai spune el, chiar al celor ce se omoara sau se spanzura”. Omul cauta fericirea in

autoritate, in cercetari si stiinte, in voluptati. Sunt 3 placeri pamantesti care au dat nastere filosofilor. Toti voiau “binele

universal”, dar acesta nu sta in nici unul din lucrurile particulare. Pe acestea le posedam si le pierdem. Instinctual si pasiunea

ne conduc. Instinctual spune ca fericirea e de cautat in noi. Pasiunea se revolta: fericirea e in afara noastra, in lucrurile

exterioare care ne ispitesc si ne cheama. Nimeni nu-i crede pe filosofii de tipul lui Socrate care ne retrimit la noi insine. Ii cred

doar nataraii, iar Socrate si istoricii nu cultiva decat rationamente false. Unii ne alunga din noi, altii ne recheama. Unii vor sa

devenim dumnezei (respingand pasiunea), altii vite (renuntand la ratiune). Pe care sa-i credem? Cine are dreptate? Nimic nu e

autentic, conclude Pascal. Existenta cotidiana este inautentica pentru ca ofera omului prilejul de a se ascunde tumultul vietii.

De aceea, spune el dezamagit, oamenilor le plac asa de mult zgomotul si tumultul din lume. Unde este fericirea? Ramane, se

vede tot un ideal. Viata este incertitudine si nefericire. Omul vrea si fericirea si adevarul. Nenorocirea lui este ca nu este

capabil de a le gasi.

Este Pascal, un sceptic? Un etnic deghizat? Un pesimist contemporan? Iata ce spune el intr-o reflectie din “Cugetari”: tot ceea

ce poate face omul este de a descifra ceva din ceea ce aprtine lucrurilor de mijloc. Caci omul este “infinit de indepartat de

ambele extreme”, de fericire si nefericire, de fals si adevar. Se poate ca media sa-l faca pe om nedemn, se poate sa-l si

salveze. Cele 2 infinituri se izbesc din ciocnirea lor omul poate invata ceva. Chiar daca se inspaimanta si este nefericit. Ii

ramane cantarea, fie ea si a fericiri.

Ce este fericirea?

Exista mai multe conceptii ale fericirii. Multi filosofi au argumentat ca intre fericire si starile de placere exista o stransa

legatura. Reciproc, sustin ei, fericirea nu este ceva in plus fata de placere. Asa cum scria Epicur: “scopul tuturor actiunilor

noastre este sa fim eliberati de suferinta si frica si dup ace am atins acest tel furtuna sufletului este potolita, iar fiinta

respective n-are nevoie sa umble dupa ceea ce-i lipseste, nici sa caute altceva prin care sa fie suplinita fericirea sufletului si a

omului”.

In greaca veche, placerea se numeste hedonesi de aceea filosofii care au sustinut ca fericirea consta in placere au fost numiti

hedonisti.

Hedonistii difera intre ei, dupa cum concept felul in care placerea duce la fericire. Dupa Aristip din Circuc toate placerile sunt

la fel: “O placere nu se deosebeste de alta placere – nici nu exista o placere mai placuta decat alta”. In plus, credea el,

placerile viitoare ori cele trecute nu sunt propriu-zis placeri. Se povestea despre Aristip ca “se bucura de clipa de fata si nu-si

dadea osteneala sa-si procure o placere care nu era prezenta”. Scopul pe care il urmarim in orice actiune, credea el, este

placerea prezenta, iar fericirea nu e nimic altceva decat suma tuturor placerilor pe care le traim in cursul vietii.

Alti filosofi au sustinut ca acest mod de a gandi fericirea nu este corect: ne bucuram de multe feluri de placeri – placerile unei

mese gustoase, a unei bauturi, placerea dragostei, placerea trecerii unui examen, cea a citirii unei carti sau a vizitarii unei

expozitii, etc. Acestea nu sunt toate la fel, ele difera prin mai multe caracteristici: de pilda, ele difera cantitativ: una e mai

intensa, iar alta mai putin intensa; una dureaza mai mult timp, alta se stinge foarte repede. Astefel, placerile unei mese

gustoase persista doar cateva ore, in timp ce o realizare profesionala importanta ne procura o placere ce poate ce poate dura

cateva zile. Apoi, placerile difera calitativ: cum argumenteaza J. S. Mill, placerile simturilor sunt inferioare calitativ celor ale

intelectului. Sa presupunem ca intr-o seara cinva se distreaza de minune la jocurile mecanice, iar in alta citeste cu interes o

carte. In amandoua cazurile placerea e deosebita, insa in al 2-lea placerea e calitativ superioara. Placerile de mai lunga

durata, cele mai intense, cele superioare calitativ pe care le-a resimtit cineva de-a lungul vietii sale vor cantarii mai mult

atunci cand vrem sa apreciem daca acea persona este fericita.

Epicur: Placera si intelepciunea (“Scrisoare catre Menoiceus”).

Morala lui Epicur poate fi rezumata in urmatoarele 4 sfaturi:

- cauta acea placere care nu-i urmata de durere

- evita durerea care nu provoaca nici o placere

- accepta o durere care te scuteste de o suferinta mai mare in viitor sau care iti va procura mai multa placere

- fereste-te de placerea care te lipseste de o placere mai mare in viitor sau care iti va produce durere

Epicur prefera asa numita “placere stabila”, calma, durabila, scutita de griji si emotii. Fericirea inseamna a trai fara grija si

suferinta. Acest ideal e usor de realizat intrucat trebuintele cu adevarat naturale (foamea, setea) nu sunt numeroase si nici

pretentioase. Dorintele care framanta, de regula, pe oameni (bogatia, puterea, gloria) nu sunt necesare. Dupa Epicur, cu paine

si cu apa inteleptul isi disputa cu zeii fericirea.

De altfel, intelepciunea este pentru Epicur “primul si cel mai mare bun” din care izvorasc toate celelalte virtuti (prudenta,

cumpatarea, curajul si dreptatea) care nu pot conduce la fericire. El pleaca de la faptul ca toate fiintele nazuiesc, de la natura,

sa ocoleasca durerea sis a traiasca placerea ce duce la fericire. Dupa Epicur, fiecare pacere este un bun si durerea este un

rau. Prin urmare, placerea devine pentru intelept cel mai inalt bun, iar durerea singurul rau de care trebuie sa se fereasca. Ce

este placerea? Este o veselie a sufletului si o excitare placuta in corp. Asa spune Cicero cand traduce pe hedone cu voluptos.

Nu este insa total exact. La Epicur, placerea este lipsa oricarei dureri si eliberarea totala de ceea ce ester au, iar rezultatul

este linistea adanca a sufletului (ataraxia).

O precizare: nu orice placere este demna de naziunta inteleptului, dupa cum nu orice durere trebuie ocolita. Nu se ocloeste,

mai ales, acea durere care este urmata de o placere mai inalta. Epicur pretuieste mai ales placerea spirituala. El spune ca este

peste putinta omului de a trai o viata placuta fara intelepciune; cine nu poarta ceea ce este necesar pentru o viata intelepta,

acela nu poate duce o viata placuta. De altfel el recomanda urmatoarele:

- totul cu masura

- lipseste-te bucuros de ceea ce nu ai

- fugi din calea placerilor costisitoare

Acesta este adevaratul sens si mesaj al epicureismului. Nu oricine ajunge la intelepciune, dar acela care ajunge nu o mai

pierde niciodata. Viata fericita inseamna linistea caracterizata prin aceea ca inteleptul dispretuieste ceea ce i-ar tulbura

linistea si isi stapaneste poftele. El priveste nebuniile vietii la fel ca zeul care asista la reprezentarea unei comedii sinistre. Zeii

si inteleptii se bucura de fericire.

Diogene Laertios: Placerea este scopul vietii (“Despre vietile si doctrinele filosofilor”).

Aristip a fost un discipol infidel al lui Socrate. Daca Socrate stabilize ca scop al vietii fericirea sub forma virtutii, Aristip

hotaraste ca bunul cel mai inalt este placerea. Daca atingem placerea nu mai dorim nimic.

Aristip pretuieste orice placere dar el ar fi pretiut mai mult placerile corporale. De accea orice mijloc care urmareste ca scop al

vietii placerea este justificat. Bine este doar ceea ce ne procura placerea. Singura fericire este placerea de satisfacere

imediata a dorintei. Aristip este indiferent fata de facultatea de a cunoaste, exacerbeaza facultatea de a dori si finalul ei:

trecera in cat a dorintei si, prin satisfacera ei, procurarea placerii. Virtutea se transforma astfel in capacitatea de a avea

placeri, iar intensitatea placerii o aflam in scuzatie si desfatare.

Toate vietuitoarele traiesc la limita a 2 stari: placerea (dorita de orice fiinta) si durerea (cea mai respingatoare dintre starile

posibile). Placerile se diferentiaza in: “placere in repaus” (care urmeaza dupa indepartarea durerii), “placere in miscare”

(actiunea care procura o placere imediata, ca atunci cand cineva insetat isi potoleste setea).

Ce intelege Aristip prin ”placerea particulara” si fericire? Placerea este aceea pe care ne-o dorim, mai ales placerea in

miscare, ea este scop in sine intrucat o dorim pentru ea insasi. Aici intervine nuanta care face diferenta: fericirea, ca suma a

placerilor, nu o dorim ca pe un scop in sine, ci pentru ca ea reprezinta suma tuturor placerilor particulare si se justifica doar

prin acestea din urma. Asa se intelege si de ce placerea este buna chiar daca ea provine din fapte necuvincioase. Ea este

scopul, ei i se subordoneaza totul. Nu exista placeri nobile si placeri vulgare; toate placerile sunt naturale si, prin urmare, au

aceeasi calitate.

Conceptia lui Aristip seamana cu cea a lui Epicur fara sa fie si identica. Iata cateva deosebiri: Epicur pune accent pe forma

negativa a placerii (adica pe absenta durerii); Aristip accentueaza forma pozitiva a placerii, prezenta sa afectiva, placerea in

miscare, caci suprimarea miscarii nu e durere, dupa cum absenta durerii nu e placere (lipsa durerii e asemena unui om care

doarme). Epicur cauta in final, ataraxia; Aristip pare sa se multumeasca mai curand cu placerea corporala, desi nu lipseste nici

la el, intru totul, modelul inteleptului: inteleptul lui Aristip este atasat de fiinta corporala, cel al lui Epicur de constiinta finite.

Acesta din urma pleaca de la placerile trupului si ajunge la cele ale cugetului. Primul pleaca de la corp si ramane in preajma

lui. De aceea mai curand lui i s-ar potrivi neintelegerea de care “se bucura” Epicar.

J. S. Mill: Principiul celei mai mari fericiri (“Utilitarismul”)

Morala antica hedonista a lui Aristip si Epicur a fost preluata de timpurile moderne sub numele de utilitarism. E adevarat ca,

pe langa o noua terminologie, morala celor antici a primit o dubla transformare: de metoda si de tehnica. Ceea ce la cei vechi

era redat intr-o forma libera si sintetica, este explicat de moderni intr-o forma stiintifica si analitica. Fondul acestor morale

este insa acelasi si se poate rezuma astfel: cat mai multe placeri in cat mai mult timp.

In clasica monografie, Mill a pus temeliile noii morale “hedoniste”, luandu-si ca metoda de investigatie experienta si ca obiect

de cercetare, intregul domeniu al lumii empirice.

Fundamental moralei este utilitatea (sau principiul celei mai mari precizii). Potrivit acestui principiu, actiunile oamenilor sunt

bune daca aduc fericirea si rele daca aduc nefericirea. Cand definesti fericirea, Mill este identic cu anticii. Astfel fericirea

consta in placerea sau absenta suferintei, iar nefericirea in durere sau absenta placerii. De la inceput omul isi propune un

singur scop: placerea si absenta suferintei. Un lucru este, astfel, dezirabil daca el este in sine o placere sau mijloceste una,

inlaturand suferinta. Mill recunoaste ca o asemenea “teorie” a vietii poate provoca multe antipatii intrucat proclama placera

ca scop suprem. Spune insa ca, “totusi, utilitaristii recunosc superioritatea placerilor spiritale, care, prin durata, certitudine,

intensitate sunt mai puternice decat placerile corpului, dar nu uita sa adauge ca acest primat consta mai curand in avantajele

pe care le procura decat in natural. Explica imediat: o fiinta inferioara isi poate satisface in totalitate setul de placeri (exclusive

fiziologice in cazul animalelor), in vreme ce omul va fi mereu nemultumit de imperfecta realizare a dorintelor sale, caci

dorintele, neimplinidu-se devin neplaceri. E adevarat ca acesta privatie se poate invata: “ e mai bine sa fii un om

nemumltumit decat un porc satisfacut” si continua: “iar daca imbecilul sau porcul este de alta parere, e fiindca el nu cunoaste

decat o parte a problemei”. Care este in consecinta principiul celei mai mari fericiri?. Este o viata lipsita de durere, bogata in

placeri, deopotriva din punct de vedere al cantitatii cat si al calitatii”.

Fericirea – scop sau mijloc?

Primavara, oamenii se bucura atunci cand lumina soarelui incepe sa incalzeasca pamantul; lumina calda a soarelui este un

lucru bun, de dorit, fiindca face plantele sa creasca. Continuand vom argumenta: cresterea plantelor este un lucru bun, fiind

ca altfel nu ar mai exista viata pe pamant – si aceasta este un lucru bun. De ce? Multi oameni ar afirma ca viata este buna in

sensul ca este folositoare pentru altceva, ci este buna in sine; pur si simplu e bine sa existe viata.

Daca un lucru slujeste existentei altuia, el este un mijloc, iar celalat este un scop; lumina soarelui este un mijloc pentru

cresterea plantelor. In schimb viata este un scop in sine. Kant, asa cum am vazut, considera ca si omul este un scop in sine.

Banii, sanatatea, bunurile materiale, celebritatea, etc. sunt mijloace pe care oamenii le folosesc pentru a-si procura satisfactii.

FERICIREA

 

A)   Fericrea ca problema filosofica

1. B. Pascal: Cantarea fericirii

B) Ce este fericirea?

2. Epicur: Placerea si intelepciunea

3. Diogene Laertios: PLacerea este scopul vietii

4. John Stuart Mill: Principiul celei mai mari fericiri

C) Fericirea – scop sau mijloc?

5. Aristotel: Fericirea e un scop in sine

6. J. Kant: Demnitatea de a fi fericit

D) Unde putem cauta fericirea?

7. Eclesiastul 3, 10-12, 19-22: Fericirea pamanteasca

8. S. Freud: Fericirea un ideal realizabil

9. Matei 5, 1-12: Predica de pe munte

10. A. Caums: Mitul lui Sisif

 

 

A)   Fericirea ca problema filosofica

 

 

Toti oamenii doresc sa fie fericiti. Oricat am fi de nihilistisau de sceptici in anumite momente ale vietii, oricat ne-am indoi ca fericirea poate fi atinsa ori ca merita s-o cautam, noi nu incetam sa tindem – constient nu – catre dobandirea ei. Dar chiar daca sunt de accord cu afirmatia ca fericirea este dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce isi pun problema in ce consta fericirea. Fiecare dintre noi cauta sa evite suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce l-ar face fericit. Se povesteste in “Biblie” despre nenorocirile care s-au abatut asupra lui Iov: copiii lui au fost ucisi, averea spulberata, boli crude ii macinau trupul. Nun e greu sa afirmam ca Iov era un om nefericit. Dar ce il face pe un om sa fie fericit: o familie armonioasa, dragostea, averea, sanatatea? Chiar daca cineva s-ar bucura de toate acestea la un loc, nu avem nici o garantie ca el este fericit.

Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura acesteia. Uneori, fericirea este conceputa ca o idée foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7 intelepti ai antichitatii, considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oriicand se pot abate asupra luinenorocirile: trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru a putea spune daca a fost fericit. In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, Gloria, prestigiul, prosperitatea. Cel care are privilegiul sa traiasca astfel de stari s-ar putea sa le confunde cu insasi fericirea. El se va multumii atunci cu surrogate ale fericirii, posibil de atins in ciuda conditiei noastre de muritori. Sau, dimpotriva, el va intelege ca fericirea e un ideal de neatens, ca e condamnat iremediabil la nefericire.

J. Kant considera, de asemenea, ac fericirea e un ideal. Dar prin aceasta Kant nu intelegea ca fericirea e de neatinsci, mai degraba, ca noi nu suntem in masura sa judecam ce-ar trebui sa faca oricare om ca sa devina cu certitudine fericit. Sa presupunem ca i-am spune cuiva ca fericirea inseamna bogatie, iar acela – incercand sa devina bogat – raieste fara atata grija zgarcenie, sau, sa presupunem ca-I spunem cuiva ca fericirea consta in a iubi – dar persoana iubita ii raspunde cu indiferenta sau ostilitate. Ambele noastre sfaturi au dat gres. In general, e imposibil sa spunem ce-I trebuie fiecaruia sa fie fericit, ori pentru aceasta ar fi nevoie sa stiu dinainte tot ce I s-ar putea intampla, ceea ce, desigur, nu sta in puterile noastre. Fericirea este un scop al tuturor oamenilor, insa niciodata nu vom putea spune care sunt mijloacele prin care cineva ar atinge fericirea in mod sigur. In acest sens, spune Kant, ea ramane doar un ideal.

Potrivit altor conceptii, fericirea nu este inteleasa ca ideal, ci ca stare a sufletului nostrum:fie ca o stare de bucurie, placere, exaltare, fie ca una de liniste, impacare, seninatate, beattudine. Inteleasa in acest fel, fericirea nu mai este intangibila: ea depinde de fiecare dintre noi, o cautam in noi insine, si tot in noi se gaseste si calea catre dobandirea ei. De pilda, am putea sa socotim ca dobandirea fericirii se poate realize pe calea cunoasterii, pe calea iubirii sip e cea a credintei.

Alti filosofi au considerat insa ca fericirea nuu inseamna sa te afli intr-o anumita stare sufleteasca; fericirea consta in ceea ce infaptuim, in activitatea noastra. Aristotel argumenta ca, daca fericirea ar fi o stare sufleteasca, un om care si-ar petrece toata viata dormind ar trebui considerat fericit – caci fara indoiala somnunl e o stare sufleteasca placuta. Dupa Aristotel, fericirea este acea activitate care are drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoastwere – in general, lucruri care sunt de dorit in sine (pentru ele insile).

Conceptiile despre fericire difera, in al II-lea rand, prin modul in care este inteleasa natura umana. Platon, de exemplu, considera ca sufletul are 3 parti:

-          o parte rationala, prin care judecam, invatam

-          o parte pasionala, inflacarata, care se exprima, de exemplu, cand cineva e furios

-          o parte apetenta, prin care omul pofteste, vrea sa-si satisfaca placerile

Partea apetenta ocupa cel mai mare locin sufletul fiecaruia si prin natura ei, nu e niciodata pe deplin satisfacuta. Dar ea, credea Platon, trebuie condusa de celelalte doua, in special de parte rationala, care poseda cunoasterea a ceea ce este de folos fiecarei parti, ca si intregului celor trei.

Fiecareia dintre partile sufletului ii corespund feluri diferite de placeri:partii rationale ii corespund placerile gandirii, ale cunoasterii:

Celei inflacarate – placeri care provin din implinirea ambitiilor noastre, din succesele realizate

Celei aptente – placerea hranei ori ale procreari

Dar, considera Platon, aceste placeri nu se afla taoate pe acelasi plan: fericirea adevarata se dobandeste atunci cand sunt satisfacute placerile partii mai inalte, rationale, a sufletului. Fericirea comleta a omului, scria la randul lui Aristotel, consta in activitatea de cunoastere proprie partiirationale a sufletului.

Daca insa am trata aceste parti ale sufletului omenesc ca ierarhizate, fericirea nu ar mai putea fi legata in principal de o putere a acestuia: ea ar fi mai degraba o armonie a intregului. In aceste conditii n-am mai putea impartii fericirea in fericire derizorie si neinsemnate, pe de o parte si fericire mareata si insemnata, pe de alta parte.

Conceptiile despre fericire se deosebesc, de asemenea in al III-lea rand, prin rostul pe care il atribium celorlalti in dobandirea propriei noastrefericiri. Intr-una din piesele sale de teatru, J. P. Sartre folosea o expresie socanta: “infernul sunt ceilalti”; si, desigur, la randul sau, fiecare din noi poate fi “celalalt”. Cum putem san e cautam fericirea ibtr-o lume in care suntem si celalalt, asadar intr-o lume in care realizarea dorintelor noastre trebuie sa tina seama de ceea ce isi doresc sa faca oamenii nostril? De multe ori, dorintele oamenilor intra in conflict intre ele daca 2 persoane isi doresc aceiasi functie, sau daca ele trebuie sa imparta o anumita suma de bani, sau candideaza la un examen pe acelasi loc; urmandu-si interesele, fiecare impiedica realizarea dorinteiceluilalt. Alti filosofi socotesc insa ca fericirea depinde de ceilalti; doar celalalt ne poate face fericit; nu exista fericire solitara.

Multi oameni considera ca fericirea este problema fiecarui individsi ca societatea sau statul n-au nici un drept ca, prin actiunile lor, sa afecteze intr-un fel libertatea fiecarei personae de a-si formula propria conceptie despre fericire si de a gasi caile gratie carora s-o poata atinge.J.S. Mill a formulat concis aceasta idée scriind ca “statul este justificat sa intervina asupra gandirii si comportamentului unui om numai atunci cand se poate dovedi ca acea gandire sau acel comportament pune in pericol existenta celorlalti in societate”.

Din alte perspective, se considera insa ca fericirea individuala depinde intr-o mare masura de societatea in care traim; uneori, oamenii nuu au posibilitatea sa isi asigure un minim decent de viata – nu au deci posibilitatea sa inlature suferinta, durerea. Societatea, statul ar trebui sa aiba un rol in acest sens. Insa aceasta implicare a statului poate crea mari dificultati: caci pana unde este indreptatit statul sa intervina in viata individului? Are el dreptul sa hotarasca ce face ca o persoana sa fie fericita? Au ei dreptate sa hotarasca ce satisfactii poate ori s-ar cuveni sa aiba fiecare si la ce privatiuni ar trebui supusi membri societatii?

Cautarea fericirii nu este, asadar, o problema simpla, care isi poate gasi un raspuns direct si univoc.

 

 

B. Pascal: Cautarea fericirii

(“Scrieri alese”).

 

 

“Toti oamenii doresc sa fie fericiti, toti fara excetie”. Asa isi incepe Pascal acest text din “Cugetari” (-> cap II “Contradictii uimitoare ce se gasesc in natura umana cu privire la adevar, la fericire si la mai multe alte lucruri”). “Acesta-I de cand lumea nativul tuturor actiunilor omenesti, mai spune el, chiar al celor ce se omoara sau se spanzura”. Omul cauta fericirea in autoritate, in cercetari si stiinte, in voluptati. Sunt 3 placeri pamantesti care au dat nastere filosofilor. Toti voiau “binele universal”, dar acesta nu sta in nici unul din lucrurile particulare. Pe acestea le posedam si le pierdem. Instinctual si pasiunea ne conduc. Instinctual spune ca fericirea e de cautat in noi. Pasiunea se revolta: fericirea e in afara noastra, in lucrurile exterioare care ne ispitesc sin e cheama. Nimeni nu-I crede pe filosofii de tipul lui Socrate care ne retrimit la noi insine. Ii cred doar nataraii, iar Socrate si stoicii nu cultiva decat rationamente false. Unii ne alunga din noi, altii ne recheama. Unii vor sa devenim dumnezei (repingand pasiunea), altii vite (renuntand la ratiune). Pe care sa-I credem? Cine are dreptate? Nimic nu e authentic, conclude Pascal. Existenta cotidiana este inautentica pentru ca ofera omului prilejul de a se ascunde tumultul vietii. De aceea, spune el dezamagit, oamenilor le plac asa de mult zgomotul si tumultul din lume. Unde este fericirea? Ramane, se vede tot un ideal. Viata este incertitudine si nefericire. Omul vrea si fericirea si adevarul. Nenorocirea lui este ca nu este capabil de a le gasi.

Este Pascal, un sceptic? Un etnic deghizat? Un pessimist contemporan? Iata ce spune el intr-o reflectie din “Cugetari”: tot ceea ce poate face omul este de a descifra ceva din ceea ce aprtine lucrurilor de mijloc. Caci mul este “infinit de indepartat de ambele extreme”, de fericire si nefericire, de fals si adevar. Se poate ca media sa-l faca pe om nedemn, se poate sa-l si salveze. Cele 2 infinituri se izbesc din ciocnirea lor omul poate invata ceva. Chiar daca se inspaimanta si este nefericit. Ii ramane cantarea, fie ea si a fericiri.

 

 

Ce este fericirea?

 

 

Exista mai multe conceptii ale fericirii. Multi filosofi au argumentat ca intre fericire si starile de placere exissta o stransa legatura.suntem de accord ca nu am aflat in durere este un om neferict. Reciproc, sustin ei, fericirea nu este ceva in plus fata de placere. Asa cum scria Epicur: “scopul tuturor actiunilor noastre este sa fim eliberati de suferinta si frica si dup ace am atins acest tel furtuna sufletului este potolita, iar fiinta respective n-are nevoie sa umble dupa ceea ce-I lipseste, nici sa caute altceva prin care sa fie suplinita fericirea sufletului si a omului”.

In greaca veche, placerea se numeste hedonesi de aceea filosofii care au sustinut ca fericirea consta in placere au fost nuumiti hedonisti.

Hedonistii difera intre ei, dupa cum concept felul in care placerea duce la fericire.

1.Dupa Aristip din Circuc toate placerile sunt la fel: “O placere nu se deosebeste de alta placere – nici nun exista o placere mai placuta decat alta”. In plus, credea el, placerile viitoare ori cele trecute nuu sunt propriu-zis placeri. Se povestea despre Aristip ca “se bucura de clipa de fata sin u-si dadea osteneala sa-si procure o placere care nu era prezenta”. Scopul pe care il urmarim in orice actiune, credea el, este placerea prezenta, iar fericirea nu e nimic altceva decat suma tuturor placerilor pe care le traim in cursul

vietii. 2.Alti filosofi au sustinut ca acest mod de a gandi fericirea nu este

correct: ne bucnuram de multe feluri de placeri – placerile unei mese gustoase, a unei bauturi, placerea dragostei, placerea trecerii unui examen, cea a citirii unei carti sau a vizitarii unei expozitii, etc. Acestea nu sunt toate la fel, ele difera prin mai multe caracteristici: de pilda, ele difera cantitativ: una e mai intense, iar alta mai putin intense; unna dureaza mai mult timp, alta se stinge foarte repede. Astefel, placerile unei mese gustoase persista doar cateva ore, in timp ce o realizare profesionala importanta ne procurao placere ce poate ce poate dura cateva zile. Apoi, placerile difera calitativ: cum argumenteaza J. S. Mill, placerile simturilor sunt inferioare calitativ celor ale intelectului. Sa presupunem ca intr-o seara cinva se distreaza de minune la jocurile mecanice, iar in alta citeste cu interes o carte. In amandoua cazurile placerea e deosebita, insa in al 2-lea placerea e calitativ superioara. Placerile de mai lunga durata, cele mai intense, cele superioare calitativ pe care le-a resimtit cineva de-a lungul vietii sale vor cantarii mai mult atunci cand vrem sa

apreciem daca acea persona este fericita.

 

 

Epicur: Placera si intelepciunea

(“Scrisoare catre Menoiceus”).

 

 

Morala lui Epicur poate fi rezumata in urmatoarele 4 sfaturi:

-          cauta acea placere care nu-I urmata de durere

-          evita durerea care nu provoaca nici o placere

-          accepta o durere care te scuteste de o suferinta mai mare in viitor sau care iti va procura mai multa placere

-          fereste-te de placerea care te lipseste de o placere mai mare in viitor sau care iti va produce durere

Epicur prefera asa numita “placere stabile”, calma, durabila, scutita de griji si emotii. Fericirea inseamna a trai fara grija si suferinta. Acest ideal e usor de realizat intrucat trebuintele cu adevarat naturale (foamea, setea) nun sunt numeroase si nici pretentioase. Dorintele care framanta, de regula, pe oameni (bogatia, puterea, gloria) nu sunt necesare. Dupa Epicur, cu paine si cu apa inteleptul isi disputa cu zeii fericirea.

De altfel, intelepciunea este pentru Epicur “primul sic el mai mare bun” din care izvorasc toate celelalte virtuti (prudenta, cumpatarea, curajul si dreptatea) care nu pot conduce la fericire. El pleaca de la faptul ca toate fiintele nazuiesc, de la natura, sa ocoleasca durerea sis a traiasca placerea ce duce la fericire. Dupa Epicur, fiecare pacere este un bun si durerea este un rau. Prin urmare, placerea devine pentru intelept cel mai inalt bun, iar durerea singurul rau de care trebuie sa se fereasca. Ce este placerea? Este o veselie a sufletului si o excitare placuta in corp. asa spune Cicero cand traduce pe hedone cu voluptos. Nu este insa total exact. La Epicur, placerea este lipsa oricarei dureri si eliberarea totala de ceea ce ester au, iar rezultatul este linistea adanca a sufletului (ataraxia).

O precizare: nu orice placere este demna de naziunta inteleptului, dupa cum nu orice durere trebiue ocolita. Nuu se ocloeste, mai ales, acea durere care este urmata de o placere mai inalta. Epicur pretuieste mai ales placerea spirituala. El spune ca este peste putinta omului de a trai o viata placuta fara intelepciune; cine nuu poatra ceea ce este necesar pentru o viata intelepta, acela nu poate duce o viata placuta. De altfel el recomanda urmatoarele:

- totul cu masura

- lipseste-te bucuros de ceea ce nu ai

- fugi din calea placerilor costisitoare

Acesta este adevaratul sens si mesaj al epicureismului. Nu oricine ajunge la intelepciune, dar acela care ajunge nun o mai pierde niciodata. Viata fericita inseamna liniste caracterizata prin aceea ca inteleptul dispretuieste ceea ce i-ar tulbura linistea si isi stapaneste poftele. El priveste nebuniile vietii la fel ca zeul care asista la reprezentarea unei comedii sinister. Zeii si inteleptii se bucura de fericire.

 

 

Diogene Laertios: Placerea este scopul vietii

(“Despre vietile si doctrinele filosofilor”).

 

 

Aristip a fost un discipol infidel a lui Socrate. Daca Socrate stabilize ca scop al vietii fericirea sub forma virtutii, aristip hotaraste ca

bunul cel mai inalt etse placerea. Daca atingem placerea nun mai dorim nimic.

Cicero are o parere detestabila despre Aristip si se exprima brutal: ce clavier nenorocita, aceea a virtutii in slujba placerii.

Aristip pretuieste orice placere dar, Diogene Laertios, el ar fi pretiut mai mult placerile corporale. De accea orice mijloc care urmareste ca scop al vietii placerea este justificat. Bine este doar ceea ce ne procura placerea.singura fericire este placerea de satisfacerea imediata a dorintei. Aristip este indifferent fata de facultatea de a cunoaste, exacerbeaza facultatea de a dori si finalul ei: trecera in cat a dorintei si, prin satisfacera ei, procurarea placerii. Virtutea se transforma astfel in capacitatea de a avea placeri, iar intensitatea placerii o aflam in scuzatie si desfatare.

Toate vietuitoarele traiesc la limita a 2 stari: placerea (dorita de orice fiinta) si durerea (cea mai respingatoare dintre starile posibile). Placerile se diferentiaza in:

-          “placere in repaus” (care urmeaza dupa indepartarea durerii)

-          “placere in miscare” (actiunea care procura o placere imediata, ca atunci cand cineva insetat isi potoleste setea).

Ce intelege Aristip prin”placerea particulara” si fericire? Placerea este aceea pe care ne-o dorim, mai ales placerea in miscare, ea este scop in sine intrucat o dorim pentru eainsa si. Aici intervine nuanta care face diferenta: fericirea, ca suma a placerilor, nu o dorim ca pe un scop in sine, ci pentru ca ea reprezinta suma tuturor placerilor particulare si se justifica doar prin acestea din urma. Asa se intelege si de ce placerea este buna chiar daca ea provine din fapte necuvincioase. Ea este scopul, ei I se subordoneaza totul. Nuu exista placeri nobile si placeri vulgare; toate placerile sunt naturale si, prin urmare, au aceiasi calitate.

Conceptia lui Aristip seamana cu cea a lui Epicur fara sa fie si identical. Iata cateva deosebiri:

-          Epicur pune accent pe forma negative a placerii (adica pe absenta durerii); Aristip accentuiaza forma pozitiva a placerii, prezenta sa afectiva, placerea in miscare, caci suprimarea miscarii nu e durere, dupa cum absenta durerii nu e placere (lipsa durerii e asemena unui om care doarme)

-          Epicur cauta in final, ataraxia; Aristip pare sa se multumeasca mai curand cu placerea corporala, desi nun lipseste nici la el, intru totul, modelul inteleptului

  inteleptul lui Aristip este atasat de fiinta corporala, cel al lui Epicur de constiinta finite. Acesta din urma pleaca de la placerile trupului si ajunge la cele ale cugetului. Primul pleaca de la corp si ramane in preajma lui. De aceea mai curand lui I s-ar potrivi neintelegerea de care “se bucura” Epicar.

 

 

 

J. S. Mill: Principiul celei mai mari fericiri

(“Utilitarismul”)

 

 

Morala antica hedonista a lui Aristip si Epicur a fost preluata de timpurile moderne sub numele de utilitarism. E adevarat ca, pe langa o noua terminologie, morala celor antici a primit o dubla transformare: de metoda si de tehnica. Ceea ce la cei vechi era redat intr-o forma libera si sintetica, este explicat de moderni intr-o forma stiintifica si analitica. Fondul acestor morale este insa acelasi si se poate rezuma astfel: cat mai multe placeri in cat mai mult timp.

In clasica monografie, Mill a pus temeliile noii morale “hedoniste”, luandu-si ca metoda de investigatie experienta si ca obiect de cercetare, intregul domeniu al lumii empirice.

Fundamental moralei este utilitatea (sau principiul celei mai mari precizii). Potrivit acestui principiu, actiunile oamenilor sunt bune daca aduc fericirea si rele daca aduc nefericirea. Cand definesti fericirea, Mill este identic cu anticii. Astfel fericirea consta in placerea sau absenta suferintei, iar nefericirea in durere sau absenta placerii. De la inceput omul isi propune un singur scop: placerea si absenta suferintei. Un lucru este, astfel, dezirabil daca el este in sine o placere sau mijloceste una, inlaturand suferinta. Mill recunoaste ca o asemenea “teorie” a vietii poate provoca multe antipatii intrucat proclama placera ca scop supreme. Spune insa ca, “totusi, utilitaristii recunosc superioritatea placerilor spiritale, care, prin durata, certitudine, intensitate sunt mai puternice decat placerile corpului, darn u uita sa adauge ca acest primat consta mai curand in avantajele pe care le procura decat in natural or intriseca. Explica imediat: o fiinta inferioara isi poate satisface in totalitate setul de placeri (exclusive fiziologice in cazul animalelor), in vreme ce omul va fi mereu nemultumit de imperfecta realizare a dorintelor sale, caci dorintele, neimplinidu-se devin neplaceri. E adevarat ca acesta privatie se poate invata: “ e mai bines a fii un om nemumltumit decat un porc satisfacut” si continua: “iar daca imbecilul sau porcul sunt de alta parere, e finnd ca ei nu cunosc decat o parte a problemei” care este in consecinta principiul celei mai mari fericiri?”. Este o viata lipsita de durere, bogata in placeri, deopotriva din punct de vedere al cantitatii cat si al calitatii”.

 

 

Fericirea – scop sau mijloc ?

 

 

Primavara, oamenii se bucura atunci cand lumina soarelui incepe sa incalzeasca apmantul; lumina calda a soarelui este un lucru bun, de dorit, fiindca face plantele sa creasca. Continuand vom argumenta: cresterea plantelor este un lucru bun, fiind ca altfel nu ar mai exista viata pe pamant – si aceasta este un lucru bun. De ce? Multi oameni ar afirma ca viata este buna in sensul ca este folositoare pentru altceva, ci este buna in sine; pur si simplu e bines a existe viata.

Daca un lucru slujeste existentei altuia, el este uun mijloc, iar celalat este un scop; lumina soarelui este un mijloc pentru cresterea plantelor. In schimb viata este unn scop in sine. Kant, asa cum am vazut, considera ca si omul este un scop in sine. Banii, sanatatea, bunurile materiale, celebritatea, etc. sunt mijloace pe care oamenii le folosesc pentru asi procura satisfactii. Dar pentru ce isi doresc oamenii fericirea? Este placerea mijloc pentru altceva sau scop in sine? E de dorit fericire pur si simplu pentru ca e fericire sau pentru ca e folositoare ca sa obtinem ceva?

Iata ce spune Kant si Aristotel.