Părintele Arhim. Andrei Coroian:Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Parascheva cea
milostivăFecioara cu inimă de mamă
Sfânta preacuvioasa Maica noastră Paraschiva este una dintre cele mai
distinse ,,Doamne cereşti”, din acelea care fac parte din alaiul sfintelor
fecioare, apropiate Maicii lui Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. Ea se
aseamănă Împărătesei cereşti, fiind mult-milostivă şi în acelaşi timp mult iubită
şi venerată de către credincioşii creştini. Sfânta Cuvioasă Paraschiva
păzeşte şi ocroteşte cetatea Iaşilor de peste trei sute şaizeici de
ani [anul acesta se împlinesc trei sute şaizeci şi doi de ani de la aducerea
moaştelor sale (1641-2013)] şi adună în capitala Moldovei sute de mii, şi chiar
milioane de închinători în cursul unui an calendaristic şi bisericesc.
Dar ea este nu numai ,,grabnic ajutătoare” şi ,,mult folositoare” celor
ce i se roagă şi îi cer ajutorul, ci şi un model de viaţa sfântă în toată
plenitudinea ei. Gândirea şi trăirea duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ne-a lăsat
această scurtă învăţătură, mult repetată de marele părinte şi învăţător
duhovnicesc contemporan, Cleopa Ilie, anume că pentru a te mântui,
neexcluzând învăţătura Bisericii ortodoxe: ,,credinţă, har şi fapte bune”,
mai este necesar:
“să ai faţă de Dumnezeu o inimă şi un comportament de fiu; către
aproapele tău (adică către orice om din lume) să ai o inimă şi un
comportament de mamă; iar faţă de tine însuţi să ai inimă, atitudine şi
comportament de judecător“.
În Sfânta Paraschiva se
oglindeşte desăvărşit această învăţătură atât de profundă de sintetizatoare şi
cuprinzătoare în acelaşi timp a Sfinţilor Părinţi. Tânără copilă şi-a descoperit
vocaţia de fiu (fiică) duhovnicească a Părintelui ceresc, aprinzându-şi
iubirea faţă de Fiului Său, dulcele Mire ceresc, Iisus Hristos.
S-a născut la anul 1025, într-o familie evlavioasă şi bogată, dintr-un sat de pe
malul Bosforului, numit Epivat, astăzi Selim-Paşa. La numai opt anişori aflată
în biserica satului la Sfânta Liturghie, din citirea Sfintei Evanghelii, a
reţinut cuvintele Mântuitorului:
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34),
şi a înţeles că i se adresează personal, trecând la aplicarea lor practică
în viaţa sa de zi cu zi.
A început a se ruga lui
Dumnezeu ore în şir, unindu-se duhovniceşte cu El, dar mai ales a
început să arate mila şi iubirea Lui faţă de cei săraci cu care
Atotputernicul se identifică, împărţindu-şi săracilor şi scăpătaţilor
hainele ei frumoase şi luminoase. De fiecare dată pleca de acasă
îmbrăcată ca o prinţesă şi se întorcea înapoi îmbrăcată în zdrenţe
murdare, spre marea supărare şi dezamăgire a iubitorilor săi părinţi.
Aceştia au ameninţat-o, au pedepsit-o şi au bătut-o, dar totul a fost în
zadar.
La treisprezece-paisprezece ani a fugit de-acasă la o mănăstire, fară ca
părinţii să o mai afle vreodată. Atât de mult s-a aprins în inima şi-n
sufletul ei iubirea dumnezeiască încât avea un singur gând şi un singur
dor arzător, care îi stăpânea fiinţa: acela de a urma lui Iisus Hristos,
Fiului lui Dumnezeu, în simplitate, în sărăcie, în suferinţe şi în
sfinţenie, şi aceea de a fi o fiică ascultătoare Părintelui Său.
Uitând cu totul de casa părintească, de părinţii care ar fi vrut să o căsătoarească
şi de fratele său Eftimie, care mai târziu şi el s-a călugărit şi ajuns episcop, s-a
dedicat unor nevoinţe uimitoare pentru vârsta ei. Postea aspru,
gustând păine şi apă doar la două–trei zile; priveghea toată noaptea
făcând rugăciunii cu lacrimi şi multe metanii până la pământ; dormea
pe jos şi practica multe alte nevoinţe pusniceşti pe care le practică
bărbaţii sfinţi, îmbunătăţiţi.
De acolo, la vâsta de
douăzeci de ani a mers în Ţara Sfântă şi a mai trăit vreme de patru-
cinci ani pustnică în pustia Iordanului. Aici a suportat frigul, foamea,
arşiţa dogoritoare din Orient, dar mai ales multele ispite aduse de
către draci. Stim ce înseamnă aceasta din vieţile multor sfinţi, cu ce
îndârjire îi loveşte satan pe acei care se dedică postului şi rugăciunii
neîncetate în locuri izolate. Stim cum pe un mare sfânt cuvios
contemporan, Gheron Iosif Isihastul din sfântul munte Athos, ani de-a
rândul demonii îl băteau fizic, cu bâte şi ciomege, provocându-i răni
foarte dureroase pentru timp îndelungat. În aceste dureri sfinţii sunt
mângâiaţi doar de Dumnezeu sau Maica Domnului.
Sfânta Paraschiva a suportat şi ea cu tărie aceste răni, dureri şi
lovituri, din marea ei iubire pentru Domnul. Iar El o mângâia cu harul
Său şi o iubea pentru curăţia, înţelepciunea şi iubirea ei jertfelnică.
La doar douăzeci şi patru
de ani i-a trimis veste printr-un înger luminos că o cheamă la Sine, spre
a-I fi mireasă în cămara de nuntă cea cerească. Îngerul i-a spus să se
întoarcă în locurile natale şi acolo să-şi dea sufletul. Aşa a făcut! A mai
trăit un an acolo, unde altădată fusese prinţesă, ca o străină cerşetoare.
Apoi a murit şi a fost îngropată în cimitirul străinilor. După un timp oarecare
sfintele ei moaşte au fost descoperite în chip minunat în urma unei
vedenii pe care un creştin milostiv cu numele Gheorghe a avut-o. Acesta
a îngropat în acelaşi cimitir un marinar în acelaşi mormânt, neştiind despre
trupul neputrezit şi înmiresmat al Sfintei Paraschiva, iar noaptea a văzut-o în
vedenie pe sfântă în chipul unei împărătese plină de strălucire
cerească, spunându-i:
“Să duci moaştele mele la loc de cinste în biserică”.
Aşa s-a întâmplat,
sfintele ei moaşte au stat în biserica ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”
din Epivat o sută şaptezeci şi cinci de ani, unde au făcut nenumărate
minuni şi vindecări de boli. În anul 1235 au fost mutate la Târnovo, capitala
imperiului româno-bulgar unde, de asemenea, au făcut multe minuni. După o
sută şaiezeci de ani au fost mutate la Belgrad, unde au stat o sută
douăzeci şi cinci de ani, de unde în anul 1520 au fost duse la
Constantinopol. De aici ele au fost aduse la Iaşi de către domnitorul
Vasile Lupu la anul 1641. Acesta tocmai isprăvise în anul 1639 frumoasa sa
ctitorie ,,Biserica Sfinţii Trei Ierarhi” şi pe propria sa cheltuilă a plătit datoriile
Patriarhiei Ecumenice către Înalta Poartă, o sută cinzeci de pungi de galbeni şi,
apoi, încă cinzeci către Sultan, primind moaştele sfintei Paraschiva de la
Patriarhie şi permisiunea de la Înalta Poartă pentru a le aduce în Moldova.
Primirea Sfintei
Paraschiva la Iaşi a fost făcută cu multă evlavie de către domnuitor,
mitropolitul Varlaam, şi întreg clerul şi poporul din Moldova.Aici, la
Iaşi, Cuvioasa stă de trei sute şaizeci doi de ani, devenind ocrotitoarea
Moldovei şi cea mai iubită sfântă de pe cuprinsul Ţării noastre. Aici a
făcut şi face cele mai multe minuni, dintre care cea mai mare este desigur
cea de la 26-17 dec. 1888, cand, în urma unui incendiu, a fost ars Paraclisul,
unde se păstrau sfintele moaşte, de la Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi. O mare
minune: flăcările au mistuit totul din biserică, s-au topit candelabre,
sfeşnice, cădelniţe, chiar şi racla de argint, dar moaştele au rămas
neatinse. Ele, spre marea minune şi spre întărirea credinţei
credincioşilor, stăteau învăluite în jăratec şi neatinse. Doar lemnul, perna
şi veşmintele de sub sfântul ei trup au fost puţin atinse de fum. Martori oculari
spun că Sfânta stătea pe jăratec în mijlocul flăcărilor ca o împărăteasă
pe tron.
Din multele minuni şi vindecări pe care le face Sfânta Cuvioasă Paraschiva celor
care îi cer ajutorul am aminti doar două.
În anul 1955 o familie din Iaşi aveau certuri şi neînţelegere în casă. Înr-o seară,
femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi,
copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la sfânta Paraschiva şi s-a rugat
cu lacrimi ca să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând omul acasă,
după o oră, bate cineva la uşă. Era soţia! Avea chpul palid şi
îngândurat.
– Unde ai fost femeie? Ce s-a întâmplat?
a întrebat-o soţul.
– Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid,
a răspuns femeia.
– De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar
la orele 8 (20) seara, pe când venea un tren cu mare viteză, fiica
noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede de mână şi
mă aruncă afară de linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda
iadului. După, m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a
izbăvit de acel cumplit păcat şi m-am întors acasă.
– Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră dormea, iar eu mă
rugam la Cuvioasa Paraschiva. Ea era aceea, nu fiica noastră! Ea te-a
salvat! Să-i mulţumim că te-a salvat de la o dublă moarte, sufletească
şi trupească.
Şi s-au rugat împreună. De
atunci a existat multă pace, armonie şi bucurie duhovnicească în acea familie.
A doua este cea întâmplată unui inginer din Iaşi, bolnav de plămâni.
Fiind internat în spital pentru operaţie, mama sa se ruga pentru el.
Timp de două săptămâni medicii au amânat operaţia, iar apoi au
consatata că tumoarea dispăruse în chip miraculos. Atunci i-au spus
bolnavului:
– Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie! Nu mai aveţi nimic,
întoarceţi-vă sănătos acasă. Cineva se roagă lui Dumnezeu pentru
Dumneavoastră!
Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Paraschiva este grabnic ajutătoare şi mult
folositoare celor ce îi cer ajutorul. Ea este fecioara cu inimă de mamă, care
a iubit desăvâşit pe Dumnezeu, închinându-i fecioria ei, dar şi pe
oameni, ca o mamă bună. Acelaşi lucru îl face şi din cer, de aproape o
mie de ani. La Iaşi, ea uneşte cerul cu pământul. An de an, milioane de
oameni se întâlnesc acolo cu Dumnezeu şi îşi împacă sufletul cu El, prin
mijlocirile ei.
Sfinţii aceasta fac: duc lumea la cunoştinţa lui Dumnezeu şi o împacă
cu El, iar pe Dumnezeu îl fac milostiv, blând şi iertător, şi-L împacă cu
lumea. Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Paraschiva a chemat şi alţi
mari sfinţi în această lucrare a ei spre o mai mare bucurie a
credincioşilor. De aceea, în ultimii douăzeci de ani, au fost aduse la Iaşi
multe alte sfinte moaşte spre mângâierea pelerinilor şi întărirea
credinţei adevărate în Dumnezeu.
De aceea, cu recunoştinţă, ne îndreptăm gândurile noastre spre Sfânta
Paraschiva, şi ne rugăm ei cu bucurie şi mulţumire să mijlocească iertarea
păcatelor noastre, să vindece, cu darul ei primit de la Hristos, bolile noastre
sufleteşti si trupeşti, să ne călăuzească pe calea curăţiei şi a fecioriei mult
plăcută lui Dumnezeu, să ne călăuzească pe calea răbdării, a bunătăţii, a
milosteniei şi a blândeţii, să sporim prin mijlocirea rugăciunilor ei şi prin plida
vieţii ei credinţa noastră şi iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Ca şi în
cer, când o vom vedea să-i cântăm:
Bucură-te, Sfântă Cuvioasă Paraschiva mult folositoare!
***
Doxologia:
Ionela-Cristina Răciu: Sfânta Parascheva, mă mai recunoști în marea pelerinilor?
Mi-aduc aminte că pe la începuturile studenției aterizam ca o pasăre obosită la
rândul de închinători, cam întotdeauna apăsată de una sau alta din grijile de om
mare – căci așa mă considerau toți, dintr-odată, și cum să le spun că-mi venea
să fug unde văd cu ochii, de frică și intimidare? Instinctiv, număram cam câți
oameni sunt înaintea mea, calculam cât mai durează până plec spre
casă, ajungeam la racla Sfântei Parascheva, spuneam o rugăciune scurtă în
gând, primeam mir pe frunte de la vreun părinte și o luam din loc val-vârtej.
Sfânta a avut răbdare cu mine și m-a primit mult timp așa. Eram
„plângăreața cu petițiile”: „dacă se poate, Cuvioasa, te rog să trec
sesiunea asta cu bine, că nici de data asta n-am terminat de învățat toate
cursurile”. „Am nevoie de niște bani de taxă, te rog, fă cumva, de unde știi tu,
trimite-mi…” „Mi-e dor de mama, mi-e dor de nu mai pot de-o mângâiere,
alină-mă tu.” Câte și mai câte! Alteori, rugăciunea mea suna a disperare, aș
putea spune chiar obrăznicie: „Nu mai pot! Nu mai pot, nu mai găsesc nici o
portiță, chiar n-ai de gând să faci nimic de data asta?!”.
Modul în care Sfânta Parascheva a lucrat în viața mea a fost uneori
foarte discret, voalat, iar alteori am văzut limpede cum lucrurile se
așezau parcă milimetric, în așa fel încât să-mi fie bine. Și nu doar pe
moment, ci în perspectivă. Am început să pricep de ce mama mi-a zis
odată, la un hram, după ce ne-am închinat la moaștele Cuvioasei și ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul: „Cristina, indiferent ce-o să ți se întâmple în viața asta, nu
contează c-o să fie vorba de bucurii sau necazuri, să ții minte un lucru: Sfânta
Parascheva este prietena ta cea mai bună, care n-o să te
dezamăgească niciodată!”.
Viața a făcut să înțeleg ce
înseamnă situațiile care ne aduc la marginea răbdărilor. Căci în lumea asta sunt
oameni care au mâncat, cred, cuptoare întregi de pâine înmuiată-n lacrimi
amare! TotSfânta m-a învățat să mă deschid spre oameni, să-i văd ca pe
copiii care au fost cândva, ca peinimi care poartă doruri, nevoi, dureri,
daruri. Sfânta m-a școlit cu răbdare despre acceptarea voii și lucrării lui
Dumnezeu în viața mea. M-a cucerit câte un pic, în timp, și am înțeles căSfânta
Parascheva chiar nu mă părăsește niciodată, nici măcar atunci când eu
parcă uit de puterea mijlocirii sale.
Lângă racla Cuvioasei Parascheva am purtat cele mai de preț discuții cu mine
însămi și cu Dumnezeu. Am înțeles că Sfânta mă așteaptă să-i duc toate
cererile și nevoile mele, să las la picioarele ei bocceluța cu poveri, dar că e
important să fac asta necondiționat, fără să-mi lipesc inima de un anumit
rezultat. Simt că e suficient să-i spun ce mă doare – ori doar atât, că mă
doare –, iar ea se va ocupa de problema mea într-un mod neașteptat de
frumos și imposibil de bănuit. În lumea sfinților, ședințele de rezolvare a
crizelor omenești se țin altfel ‒ în capul mesei e Hristos, prezent nemijlocit, iar
Sfânta Parascheva mijlocește pentru noi rugându-L față către Față. Grabnic
ajutătoare și deosebit de convingătoare! Din minunile pentru care dau
mărturie mii și mii de oameni am aflat că Sfânta a recuperat case pierdute,
a vindecat bolnavi fără speranță – de la boli mentale, atacuri cerebrale,
cancer terminal, până la cazuri care au scăpat fără operație –, a găsit lucruri
pierdute sau furate, a reunit familii destrămate, a dăruit prunci soților,
a luminat mințile elevilor și studenților, de au făcut carte și au ajuns
oameni în viață, a rânduit căsătorii binecuvântate, a apărut în vis sau
aievea oamenilor, schimbându-le pentru totdeauna inimile și sensul
vieții. Și încă neștiute sunt atâtea dintre minunile și intervențiile ei!
Săptămâna trecută, într-o seară, intru în catedrală și fac rapid o cruce. Am
întârziat cam mult cu treburile zilei, ușile se închiseseră la fix, acum era și trei
minute. Dar, a nu-știu-câta-oară, cineva a deschis și m-a chemat înăuntru. Fără
ca eu să mă agit, fără să ciocănesc, fără ca nimeni să știe că aștept pe-afară. E
modul în care lucrează Sfânta. În liniște, discretă, elegantă, fără
brizbrizuri duhovnicești. E pur și simplu stilul ei, inconfundabil.
În catedrală era lumină multă, candelabrele erau aprinse ca duminica la
Liturghie. Nu mai erau alți închinători. Numai Cuvioasa, părintele de la raclă și
doamna care termina de făcut curățenia. Liniște deplină și o încremenire a
timpului. Tihnă și bucuria de a mă ruga în genunchi, lângă Sfânta Parascheva,
fără ca nimeni să mă grăbească, fără ca nimic să mă distragă. Venisem tot așa,
cu cârca de probleme, de griji. Mă gândeam că acuși începeforfota hramului
Cuvioasei, agitația, „dezordinea” de care se plâng mulți în oraș ‒ deranjați,
iată, nu de valurile de gunoaie din urma concertelor în aer liber, ci de mirosul
busuiocului și de pelerinii care se mai așază uneori pe bănci, cu bagajele lângă
ei, să-și mănânce bucata de pâine sub cerul liber.
Sărutând mâinile Sfintei, mintea mea s-a golit. Era de parcă liniștea din catedrală a năvălit toată, ca aerul de munte, în mine. M-am simțit acasă, împreună cu prietena mea cea mai bună, am simțit că-i aparțin, că mă iubește cu o dragoste fără hotar, fără condiții și fără sfârșit. Și am înțeles că așa cum mă primește pe mine ca să-mi odihnească sufletul, așa cum mă umple de daruri și de bucurie prin simpla închinare la moaștele sale, cinstite de Dumnezeu cu harul Său, la fel se întâmplă cu fiecare dintre pelerinii care-i trec pragul pe parcursul anului și la sărbătoarea hramului. Se împrietenește cu fiecare și vorbește pe limba lui, om cu om primește ceea ce nădăjduiește să primească ‒ dragostea care nu dezamăgește niciodată.Să mă mai întreb atunci de ce oamenii stau câte o zi și-o noapte la
rând, să se închine pentru câteva clipe? De ce vin de peste tot din țară
ori își iau concediu special ca să vină din America sau din Franța sau de
oriunde mai vin, pentru a participa la hramul Sfintei?
Anul acesta, la procesiunea
„Calea Sfinților” a plouat torențial. Ieșea abur când deschideam gura să
vorbesc. În fața mea, din hainele fraților de rugăciune șiroia ploaia ca din
streașină. S-a umplut bulevardul, din mal în mal, nu doar de șuvoaie de apă, ci
și de fluviul cald al pelerinilor care cântau troparul Sfintei Parascheva,
mergând în urma cinstitelor sale moaște, aleSfintei Maria Magdalena și
ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ieșiseră mame și medici la toate
ferestrele Maternității „Cuza”, pe lângă care a trecut convoiul, și cântările
pelerinilor au luat-o-n sus, urcând etajele clădirii, răspândindu-se odată cu
lumina pe la geamuri, plutind în aer odată cu tămâia. Ploaia pogora peste noi,
iar rugăciunile noastre urcau la cer. Mi-a trecut prin minte oare ce-i face pe
toți oamenii aceștia să fie aici, atât de drepți, de bucuroși, de ce și-au luat cu
ei copiii, nepoții, de ce zâmbesc și slavoslovesc, deși le-au înghețat mâinile pe
lumânări sau pe mânerul umbrelei?
Este darul sfinților și-al lui Dumnezeu! Într-o mare de oameni, Sfânta
Parascheva ne recunoaște pe toți cei care ne-am îndreptat vreodată un
gând cât de mic spre ea, ne așteaptă ca pe prietenii cei mai dragi, să o
sărbătorim de ziua ei și îi cheamă s-o cunoască pe toți cei care încă nu știu ce
daruri le-a pregătit ea deja.
Miezul lui octombrie e vremea culegerii roadelor duhovnicești care să ne
hrănească până la hramul de anul viitor. Să-i ducem Sfintei Parascheva în
dar rugăciuni, flori și inimi deschise, ca să plecăm încărcați cu har, cu
binecuvântare, cu ajutor dumnezeiesc, cu minuni în toate buzunărașele
sufletului și cu încredințarea că acolo, Sus, Cineva ne iubește și a
rânduit ca aici, pe pământ, îmbrățișarea Sfintei Parascheva să ne
cuprindă pe toți!
***
A auzit Cuvioasa Parascheva rugăciunea tuturor
Omul apăsat de povara grijilor materiale păşeşte cu greu pe cărarea
îngustă şi anevoioasă care duce la mântuire. Ezită, se poticneşte şi,
dacă nu imploră sprijinul sfinţilor, este tentat să pornească pe căile
bătătorite ale patimilor înșelătoare.
În infinita Sa înţelepciune, Dumnezeu a rânduit ca moaştele sfinților să
fie răspândite, ca nepreţuite daruri, în toată lumea creştină.
Prin prezenţa la Iaşi, în Catedrala Moldovei, a moaştelor Sfintei
Parascheva, noi, românii (şi nu numai), am dobândit o vistierie du-
hovnicească fără de preţ, un etern izvor de ajutor, atât în alungarea
pământeştilor ispite, în depăşirea dificultăţilor materiale, a suferinţelor
trupeşti, cât şi în răstignirea numeroaselor patimi.
În sfânta catedrală s-au rostit, de-a lungul vremii, rugăciuni cât nisipul mărilor:
în gând, în şoaptă, în duioase gesturi de smerenie, în stropi fierbinţi de lacrimi,
în glas de acatist, în arşiţa privirilor pierdute, în suspine disperate, individuale
sau colective.
A auzit Cuvioasa Parascheva rugăciunea tuturor, dăruind, după taina
rânduielilor divine, flori ale bucuriilor imediate sau mai îndepărtate, ca
nişte cununi ale răbdării. Aici, s-au adăpat cu putere şi speranţă orfani,
văduve, studenţi, soţii înlăcrimate, purtând jugul căsniciei împletit cu
durere, suferinzi în haina disperării sau a resemnării, nedreptăţiţi
osânditi de semenii lor, tineri căsătoriţi dorindu-şi copii, nevinovaţi
copleşiţi de mrejele vrăjmaşului şi acoperiţi de stropii prea fierbinţi ai
stresului zilnic.
Toţi cei care au alergat la „buna sfătuitoare“, „mâna vindecării“,
„liman lin şi neinviforat“, „turnul biruinţei“, în fiecare an, pe 14 octom-
brie, ascultă chemarea inimii, revărsându-se în râul de pelerini. În
pofida multor obstacole, pelerinii îşi exprimă lângă sfintele moaşte
recunostinta, se întăresc cu „hrana duhovnicească“, se simt mai bogaţi
lângă acest „mărgăritar nepreţuit“, apoi se întorc acasă, „propovă-
duind cu mărire şi cântări toate minunile“ dobândite ca nişte flori
tainice ivite dintr-un „crin răsădit în grădina cea de sus“.
La moaştele Sfintei Parascheva, „trandafir neatins de viermele
trufiei“, rugătorii vor fi mereu ca un râu ce îşi întoarce valurile de
mulţumire către „izvorul vieţii şi al milostivirii“. Ei, închinătorii, în-
demnaţi de scânteia conştiinţei, nu vor da uitării promisiunile făcute:
să-şi spele haina patimilor, să fie mai generoşi, să îngenuncheze citind,
cât mai des, acatistul Sfintei, cea „vrednică mijlocitoare către Domnul“.
Prof. Maria Olaru, Iaşi
(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale
închinătorilor, volumul I, Editura Doxologia, 2011, pp. 17-18)
Top Related