Download - Curs Morala III 2

Transcript
Page 1: Curs Morala III 2

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București

MORALĂ CREȘTINĂ

(pentru uz intern)

Teologie Pastorală

Anul III Semestrul II

Notițe de curs

BUCUREȘTI

2015

Page 2: Curs Morala III 2

2

Conștiința morală

Problematica faptelor este esențială în viața duhovnicească și ele sunt raportate la norme,

noi suntem raportați la revelație, ținând cont de două funcții fundamentale ale spiritului:

libertatea și conștiința morală subsumate simțului fundamental al omului.

Conștiința morală, prin fermiotatea exigențelor sale sau prin laxismul ei, dă dovadă de

nivelul moralității fiecărei persoane umane. Conștiința morală a fost din cele mai vechi timpuri

una dintre instanțele subiective, cu rol important în făptuirea binelui moral. Morala creștină nu

socotește că binele moral nu poate fi realizat prin concursul exclusiv al conștiinței morale care își

exercită funcțiunea asupra libertății morale. Nu negăm eficiența surselor naturale și nici funcția

centrală a conștiinței morale în comportamentul adecvat al omului. În orientarea noastră ținem

cont de facultățile spiritului uman, de funcționarea lor corectă, dar constatăm că nu numai funcția

lor în limita naturalului e necesară ci mai ales orientarea lor în funcție de norma morală obiectivă

– Revelația lui Dumnezeu - , în care constatăm existența legii morale: naturală și pozitivă.

Conștientizarea evenimentului Hristos și chemarea lui Hristos de a-L urma

supraactivează prin har puterea conștiinței morale și a celorlalte facultăți ale persoanei umane în

vederea înfăptuirii binelui moral. Norma supremă a moralității – Hristos, revelație. Fără această

normă supremă conștiința morală și libertatea morală ar rămâne candele pâlpâinde, voci fără

cuvânt. Credem că prin conștiința morală strălucește în om o lumină specială a lui Dumnezeu,

lumina lui Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu se exprimă prin conștiință.

Conștiința morală și conștiința psihologică

Conștiința psihologică este o funcție a spiritului uman, prin care omul are posibilitatea să

ia act de trăirile personale și să le raporteze la eul personal, stabilind pe de o parte raporturi între

aceste trăiri, fapte, cuvinte și eul omului, iar pe de altă parte raporturile între aceste diferite trăiri

și lumea în care trăiește. Prin conștiința psihologică omul conștientizaeză că are propriile procese

psihice, diferite de ale altor persoane și diferite de mediul în care trăiește. Prin conștiința

psihologică subiectul uman are posibilitatea de a accede prin introspecție, la conținuturile și

actvitatea propriei gândiri, exprimând aceste procese prin cuvânt, luând act de ele fără formulare

prin cuvânt, dar în egală măsură înțelegem că aceste procese interioare îi aparțin, supervizându-le

funcționalitatea. Conștiința psihologică procesează informațiile făcându-ne să luăm act de cele

petrecute în jur și în propria individualitate. Ea face selecția stimulilor făcând ca omul să se

concentreze în acțiunile sale asupra unora și ignorându-i pe ceilalți. Ea nu intră în zona

valorilor și proiectează atenția asupra unui lucru anume. De la conștiința psihologică individuală

se ajunge la conștiința psihologică colectivă. Conștiința psihologică e un prin nivel prin care

omul ia act de ceea ce este. Ea stă la baza conștiinței morale însă fără a se confunda cu ea. Prin

structura lui omul e o ființă relațională, înfăptuind aceasta cu ceea ce se află în sfera noastră.

Conștiința morală nu numai că ia act de ceea ce e în afara noastră ci se și pune în relație

axiologică (valorizează și e conștient de aceasta) cu ceea ce este în afara ei.

Page 3: Curs Morala III 2

3

Prin conștiința psihologică luăm cunoștință de noi înșine, iar prin cea morală de modul

nostru de existență în concordanță cu cele existente în jurul nostru asupra cărora facem o

judecată de valoare. De aici rezultă că prin conștiința moralaă nivelul de autocunoasștere și de

conștientizare individuală este pus în relație axiologică în perspectiva binelui.

Raportul dintre conștiința psihologică și conștiința morală

În situația în care conștiința psihologică e o funcție a spiritului care procesează

informațiile, face selecție între ele, care par interesante sau neinteresante, conștiința morală

afirmă dinamismul responsabil și creator al omului, prin raportarea la norma exterioară obiectivă.

Din momentul în care gândurile, faptele etc. le raportăm la norma acțiunii umane, când le

evaluăm ținând cont de valoare binelui, avem în vedere conștiința morală. Între cele 2 există un

raport cauzal și de întâietate temporală. Conștiința psihologică precede conștiința morală și

conduce spre ea. Adică nu există conștiință morală care să nu presupună conștiința prihologică.

Dar conștiința psihologică nu trimite în mod categoric la conștiința morală.

Conștiința psihologică constată fenomenele subiective, cuvintele și faptele exterioare,

fără a evalua bunătatei lor. Conștiința morală analizează nu numai fapta exterioară ci și calitatea

ei, dar și calitatea mobilelor care au dus la săvârșirea faptei, sau mobilele care împiedică

săvârșirea faptei. Iar calitatea pe care o dă acestora depinde de intensitatea cu care e prezentă în

conștiința morală norma moralității obiective.

Conștiința moralei este specifică omului. Numai „el” (omul) poate raporta faptele la legea

morală, raportare care presupune cunoașterea normei, a binelui, perseperea scopului faptei, ideea

de responsabilitate și calitatea mijloacelor prin care se efectuează fapta. Animalul face dovada

unor rudimente de conștiință morală. Percepe durerea și plăcerea, fără a le raporta la o lege

morală obiectivă și nu cunoaște onestitatea faptelor sale.

Conștiința psihologicî și conștiința morală țin de trăirile intime ale fiecărei persoane.

Datorită faptului că intimitatea reprezintă un grad înalt de identitate, conștiința psihologică (însă

nu a fiecărei persoane) poate deveni bază de pornire pt constatarea și evaluarea stărilor

psihologice și a faptelor celorlalte persoane.

Legea morală este criteriul obiectiv al faptelor fiecărei persoane, putându-se constitui în

criteriu de evaluare al faptelor tuturor. Nu stările psihologice individuale reprezintă baza de

evaluare a celorlalte persoane. Comportamentul fratelui se analizează prin raportarea la legea

morală, nu la subiectivismul conștiinței morale, ci la legea morală care este obiectivă.

Legea morală. Norma obiectivă a moralității

Conștiința morală este norma subiectivă a moralității. Aceasta acționează în mod corect

atâta timp cât se coordonează cu norma obiectivă. Prin împroprierea normei obiective a

moralității și participarea la exigențele ei, omul iese din domeniul factual în care riscă să trăiască.

Va confirma că universul, lumea sunt determinate de stările de spirit strict naturale, de pulsiunile

imediate sau de faptele săvârșite într-un anume context. Conștiința morală e funcția obiectivă

Page 4: Curs Morala III 2

4

prin care se traduce la nivelul fiecărei persoane legea morală obiectivă și prin care se înfăptuiește

ordinea morală în și de către fiecare persoană umană.

Conștiința morală este functia sufletească prin care omul raportează cuvintele, gândurile,

faptele sale nu numai la propriul său ego ci și la legea morală. (Conștiința morală este funcția

persoanei umane prin care aceasta raportează gândurile cuvintele, faptele sale în calitate de ființă

relațională liberă și responsabilă, în cazuri concrete, la norma morală obiectivă.) Deci conștiința

morală nu este o funcție de care să facem caz așa cum a făcut Sf. ap. Pavel când a zis, ”stați nu

vă atingeți, sunt cetățean roman”. Deci conștiința nu este o funcție la care facem recurs în situații

limită. Conștiința morală este o funcție care nu este precum conștiința psihologică prin care noi

raportăm mediul înconjurător la noi, locul niostru în mediul înconjurător sau raportul între

diversele stări ale spiritului nostru, ci este funcția care pornește de la conștiința psihologică

(conștiința morală presupune existența conștiinței psihologice), deci este funcția care raportează

întreaga persoană la norma morală obiectivă. Conștiința morală nu poate să fie sieși criteriu de

comportament. S-a încercat să se abuzeze de ea sau de termenul de ”conștiință”. Dacă prin

consștiința psihologică nu luăm act de modul nostru de a fiși a ne comporta, fără a face judecăți

de valoare, prin conștiinșa morală raportăm modul nostru de a ne comporta la ideea de bine

moral obiectiv, evaluându-l (acest mod de comportare) dacă este sau nu în concordanță cu

exigențele ființării întru bine.

Istoria conceptului de conștiința morală

În secolul al 5lea î. Hristos, sofiștii considerau că valorile morale nu erau altceva decât

convingeri individuale sau colective care își găseau originea în aprobarea lor de către cetățenii

societății. pentru acest motiv normele moralevariau în funcție de locuri și epoci, deci era

imposibil să dai acestor norme o bază obiectivă (sau cel mult aveau o bază obiectivă în măsura în

care erau aprobate de societate). În polisurile grecești legile cetății erau norme de comportament.

Cu socrate se face un pas mai departe și se dă o altă interpretare acestor norme de

comportament. Socrate consideră că binele se găsește în el însuși, dincolo de conveniențele

sociale. Astfel, binele ca realitate obiectivă, își are o prezență în fiecare din noi prin acel

”daimon”, despre care socrate spunea că nu poate să acționeze împotriva lui. El lăsa a se înțelege

că binele se găsea în el. Deci binele îl găsea ca o realitate obiectivă care se regăsea ăn acel

daimon. Ideea de bine după socrate este obiectul unei cunoașteri mai înalte decât celelalte tipuri

de cunoaștere și de știință și pentru acest motiv dreptatea și celelalte virtuți își trag unitatea și

avantajele tocmai din acest mod de cunoaștere specială a fiecăruia dintre noi. Deci binele exista

prin el însuși dar se cultiva printr-un continuu proces de autocunoaștere. Contemplarea binelui

este expresia celei mai înalte forme de cunoaștere, iar aceasta nu este posibilă decât prin

modelartea propriei persoane.

Platon preia existența în om a unei realități în funcție de care acționează, realitate datorită

căreia omul învață să nu depindă decât de el însuși pentru a-și orienta viața. deci socrate și Platon

pornesc de la afirmarea unui bine universal care în ceea ce privește cunoașterea lui este

importantă contemplarea. Acest daimon la Socrate sau efortul cu totul special pe care tu ca

persoană îl depui potrivit lui Platon încât să ajungi la un moment dat la un tip de autonomie care

să îți dea satisfacție. Omul ajunge la această autonomie când devine artizanul propriei sale

Page 5: Curs Morala III 2

5

filosofii. În măsura în care în el însuși omul potrivește conștiința de sine cu cea a ideilor, în

special cu cea a ideii de bine în așa măsură el își asigură un tip de autonomie conformă cu

demnitatea lui. În funcție de această potrivire a conștiinței de sine cu ideea de bine, Platon

formulează 2 puncte de vedere:

- fără să numească conștiința morală, consideră că funcția acesteia sau modul de

manifestare al ei pornește de la conș de sine printr-o introspecție îl face pe om să ajungă la

convingerea că în el se găsește criteriul evaluării binelui și răului, mai precis criteriul evaluării

frumosului, binelui.

- fără a numi conștiința morală, aceasta vine din cunoașterea valorilor sau ideilor

platoniciene exterioare, pe care nu individul și le dă, ci există în afara lui și pe care le atinge sau

la care ajunge urmând calea adevărului și a contemplației.

Teologia creștină s-a fondat pe acest punct de vedere afirmând că dacă binele nu își are

izvorul în Dumnezeu, el este exterior omului încât pe el se poate fundamenta ordinea morală

obiectivă dar în egală măsură el este și interior omului pentru că orientează conștiința acestuia.

Cei care au elaborat conceptul de conș au fost stoicii. Ei au elaborat doctrina despre

logos, care este totalitatea formelor de raționalitate existente în univers. Ei au constatat că

sufletele care se căiesc sunt nefericite.prin urmare trebuie găsit un principiu de armonie prin care

omul să poată realiza o unire interioară a propriei personalități și să se pună în armonie cu cea

cosmică. Universul înțeles ca armonie ecistă ca atare în funcție de logos (rațiunea universală)

care însuflețește printr-o lege veșnică.

Cum cunoaștem logosul și cum ne punem în legătură cu el? Cum să urmăm legea veșnică

potrivit căpreia funcționează universul pentru că fericirea individuală nu va exista decât în

măsura în care ne integrăm în această armonie universală (logos universal)? Ei consideră că ne

putem ăncadra în această ordine universală print-un principu de cunoaștere care există în om

(pentru că și el este rațional), principiu numit ”syneidhsis”. (syn=cu, eidisis=a vedea: funcția prin

care noi vedem/știm împreună realitatea. Vedem=știm). La Democrit această syneidisis este

echivalentă cunoașterii prin intermediul remușcărilor pentru cele rele săvârșite. Pentru Crisip

(ambii sunt stoici) primordial omului îi este constituirea sa și conștiința pe care omul o are despre

el însuși. În latină syneidisis este tradus prin ”constientia ”(Cicero). Prin această funcție -

syneidisis - logosul universal era coborât în rațiunea umană luând forma legii morale.

Creștinismul va înțelege prin acest cuvânt „a înțelege împreună cu Dumnezeu”. Urmând acest

principiu de coerență, cosmic și individualizat, omul îți va pune în lucrare înțelepciunea deci va

realiza fericirea. Comportamentul în funcție de acastă lege morală înseamnă confirmarea faptului

că tu te-ai integrat în logosul universal, în raționalitatea lucrurilor => ești o ființă fericită. Acesta

era punctul de vedere al stoicilor. Deci această integrare este o tehnică care se realizează prin

examenul de conștiință pe care îl face fiecare om și prin educație. Stoicii au dat o definiție

conștiinței morale: deus in nobis (zeul din noi).

În scolasticism conștiinței morale i s-au dat diferite denumiri metaforice: stea interioară,

scânteie divină a sufletului, altar interior în care Dumnezeu își face auzită vocea, ochiul lui

Dumnezeu etc. A fost înțeleasă ca un ghid obiectiv care îi permite omului să se orienteze

axiologic în funcție de bine și dreptate, asigurându-i omului accesul la bine și evitarea răului.

Prin conș morală omul are capacitatea să judece valoarea morală a faptelor sale și a faptelor

semenilor săi. Ea a ajuns sa fie unul dintre conceptele majore cu care operează etica. Acesta se

Page 6: Curs Morala III 2

6

situează într-un punct strategic al păersonalității etice în care se întâlnesc exaltarea și

consternarea.

Conștiința morală este centrul cel mai secret al omului, locul în care omul este singur cu

Dumnezeu, unde se face auzit glasul lui Dumnezeu. Prin fidelitatea față de conștiința morală

creștinii trebuie să caute cea mai corectă soluție pentru multele probleme de ordin moral pe care

le ridică atât viața privată cât și cea socială. În funcție de importanța pe care o acordă conștiinței

morale fiecare om arată nivelul maturității sale morale. Deci conștiința ne trimite atât la

intimitatea ființei umane cât și în legătură cu norma obiectivă a moralității.

Începând cu iluminismul asistăm la o schimbare a modului în care a fost înțeleasă

conștiința morală. (Gândirea creștină de la început până azi a făcut apel la conș morală ca la o

funcție subiectivă fără a fi absolutizată. Funcționalitatea ei corectă depinde de raporatea ei la

norma obiectivă a moralitații – revelația dumnezeiască.) aceștia (iluminiștii) au încercat să Îl

scoată pe Dumnezeu din viața omului, să cultive omul nou fără Dumnezeu, lansând ideea că

Dumnezeu este undeva departe. Au venit cu ideea că prezența lui Dumnezeu în om, care este

vizibilă, este conștiința, reiterând ceea ce s-a spus în antichitate, „deus in nobis” și au început a

vorbi despre conștiința morală în termeni absoluți, rezultând că atunci când spui conștiință să

recunoști că ai de-a face cu o realitate intangibilă- stâncă de granit- de care se strivesc toate

legile, ambițiile, aspirațiile. Aceast înseamnă o confuzie între conș morală și psihologică. Până

azi avem tratate în care se vorbește despre conștiință nu în modul în care o facem noi referindu-

ne la conștiința morală, vorbindu-se despre ea ca despre o funcție absolută a individului și

aceasta dă demnitate persoanei umane, deci conștiința acestuia trebuie respectată. Deci există o

grijă pentru conștiință, însă o conștiință neprecizată. Deci scoțându-L pe Dumnezeu din creație și

trebuind să pună ceva în loc, au pus conștiința. și astfel se invocă drept motiv al

comportamentului în societate conștiința. I s-a dat dreptul fiecărui om să se absolutizeze în

societate. De aici rezultă: sunt liber=fac ce vreau. Deci libertatea de conștiință își găsește

originea în demnitatea persoanei umane garantată de conștiința acesteia. Astfel este absolutizată

conștiința psihologică (=conștiința de sine). În măsura în care conștiința morală este înțeleasă ca

instanță judecătorească a cărei calitate nu este în mod continuu evaluată și confirmată de norma

obiectivă a moralității, apare riscul coborârii de la conș morală la cea psihologică, de unde și

riscul unor situații în care în numele conștiinței oamenii îți permit să-și exprime opoziția față de

orice normă obiectivă. În contextul în care am conștiința că mă reportez la Dumnezeu permanent

ca la o normă obiectivă a realității nu îmi pot permite să spun: nu mă interesează de celălalt. Aici

se ajunge prin relativizarea absolutului. Pentru că s-a scos absolutul a fost introdus acest surogat

de conștiință absolutizat. S-a ajuns la o „privatizare” a conștiinței morale, în sensul că omul

postmodern nu va mai fi obligat sp țină seama de exigențele care se impun fiecărei persoane spre

a putea trăi în interiorul societății. se ajunge la absolutizarea individualității și dispare ideea de

membru al unui trup, al unui organism. Privatizăm conștiința în sensul în care reacțiile mele nu

sunt ale unei conștiințe morale ci ale uneia psihologice, a faptului de a fi, de a exista. E conștiința

existenței tale. Dar pierzând dimensiunea dialogală știm oare ce înseamnă a exista? Sunt om în

măsura în care sunt orientat în totalitate către modelul meu și mă conturez după el. Direct

proporțional cu depărtarea de acest model, mă îndepărtez de ceea ce sunt. Suntem morți pentru

că nu mai avem o relație firească cu cel ce este Viața. Conștienți de faptul că omul nu poate fi

om decât în relație cu alte persoane putem înțelege de ce alegerile morale nu trebuie să fie strict

individuale, acte cu adevărat libere, omenești, decât în măsura în care se regăsesc într-o relație cu

totul specială cu semenii și Dumnezeu. Dacă vrem ca acestea să fie cu adevărat acte personale va

trebui să admitem că nu putem reduce instanța evaluării modului nostru de comportare la

Page 7: Curs Morala III 2

7

conștiința propriului eu. Trebuie să înțelegem că libertatea de conștiință și opinia de conștiință nu

sunt termenisau formulede care trebuie să abuzăm. Faptele, gândurile, cuvintele sunt acte

personale tocmai atunci când sunt puse în referință cu tot ceea ce ține de modul în care ne

mișcăm și activăm, mai ales în relație cu formele în care își fac prezența realități personale:

semenii noștri și Dumnezeu.

Conștiința, și chiar cea morală, nu poate fi normă obiectivă a moralității. conștiința

morală autentică nu ne sustrage de la dialogul rațional și axiologic cu norma morală obiectivă și

cu lumea în care trăim. Numai astfel conștiința morală trebuie să fie funția spiritului uman prin

care se oprește tendința spre arbitrar, utilizându-se ceea ce este cu totul specific uman. Când

vorbim de libertate de conștiință nu trebuie să o înțelegem ca pe libertatea lăsată conștienței de a

crede și a face ceea ce i se pare ei că este bine sau rău, fără a fi în relație cu ceea ce prin definiț ie

este con-știință. Libertatea de conștiință are garanțiile legilor, dar asta nu înseamnă că ne putem

permite orice nesocotind prezența celorlalți între noi sau a noastră în mijlocul lor. Pe baza

acesteia putem face uz de opinia de conștiință când considerăm că legile statului în care trăim mă

pune în situația să acționez încălcând exigențele conștiinței mele, exigențele convingerilor mele.

Aceste exigenșe niciodata nu se limiteaza la ceea ce eu ca individualitate vreau sa fac

neraportându-mă la cei ce sunt în jurul meu. Deci obiecțiunea de conștiință se poate invoca în 2

situații (pornindu-se de la libertatea de conștiință):

1. Când legea sau ordinul sunt în mod obiectiv rele (adică ele contravin exigențelor binelui

moral, ca realitate general cunoscută)

2. Când legea sau ordinul nu sunt în mod obiectiv rele, dar rănesc convingerile mele si

valorile socotite de fiecare subiect uman foarte importante daca nu chiar superioare celor

pe care mi le cere legea sau ordinul primit

Uneori se poate abuza de libertatea de constiinta atunci caând considerăm ca trebuie sa se

tina cont in mod categoric de ceea ce la un moment dat eu reprezint si de ceea ce vreau in acel

moment. Nu de putine ori, in asemenea situatii nu constiinta de sine si nu constiinta morala sunt

cele care motiveaza reactia mea ci mai degraba acel sine despre care vorbeste freud (în

psihanaliză) care practic este realitatea neconștientizată a persoanei noastre, a personalitatii

noastre. Conceptul de sine este elaborat de Groteck in 1822. El a fost preluat mai târziu de Freud

care socotește sinele ca fiind nivelul cel mai de jos al personalității umane care se manifestă

întotdeauna ca tendință de a se impune cu orice preț, ca formă de manifestare cu orice preț a

libidoului și ca tot ceea ce se găsește în subconștientul nostru. Nu de puține ori acest sine care nu

are nimic de-a face cu conștiința de sine, în lumea contemporană se impune sau abuzăm de

conceptul de libertate de conțiință căutând să impunem de foarte multe ori ceea ce vrea sinele,

acest etaj inferior al personalitații umane. Prin urmare, din momentul în care Dumnezeu ca

realitate de referință este scos din sufletul omului, in locul lui este indicat sa se aseze constiinta si

de atunci, din sec 18 pana astazi se cultiva această idee a absolutizarii a ceea ce numim

constiinta, această functie de control individual a personalitatii, ajungîndu-se la afirmarea chiar a

drepturilor conștiintei în situații cu totul aberante, in situații care cultiva arbitrarul, relativul, în

care nu conștiința este cea care de fapt cere drepturi ci sinele nostru. De această conștiință,

considerată o stâncă de granit, absolutizată, se izbesc toate aspirațiile pe care le avem sau toate

referințele pe care societatea le face asupra noastră, se izbesc toate exigențele pe care le

presupune existența noastră în societate și în istorie. Astfel se cultivă individualismul în așa

manieră încât suntem o societate de indivizi, de persoane care merg unele pe lângă altele fără să

Page 8: Curs Morala III 2

8

se întâlnească. Suntem scoși in felul acesta din ceea ce era gândit ca fiind societatea ca un întreg

în care toate părțile își aduc contribuția.

Termenul de ζσνειδηζις il gasim numai in Întelepciunea lui Solomon 17,10, în

Septuaginta. Incă din primele pagini ale scripturii se face referință la existența în om a unei

instanțe morale. Pentru a o denumi în VT se folosesc mai mulți termeni: minte, rărunchi, inimă.

În funcție de modul de funcționare al acestei instanțe morale omul înțelegea corectitudinea sau

incorectitudinea modului său de comportare. Exemple: căderea protopărinților, reacția lui Cain

după ce l-a omorât pe Abel, David după ce l-a ucis pe Urie. În egală măsură în Sf Scriptură se

află norme de manifestare ale instanței morale, numită mai târziu conștiință, situații în care omul

este oarecum felicitat de această instanță morală pentru modul în care a acționat în anumite

împrejurări. Iov, ps. 16, 3. Judecata conștiinței în VT este socotită ca un fel de voce a lui

Dumnezeu în adâncul din om. Nu găsim în VT însă un interes foarte pronunțat cu privire la

conștiință așa cum constatăm odată cu elaborarea conceptului de conștiință în gândirea greaco-

romană. Aceasta pentru că în spațiul ebraic omul conștientiză faptul că pentru el avea valoare

absolută voința lui Dumnezeu exprimată în Torra. Prin urmare nu el deținea criteriul obiectiv

absolut în funcție de care să își determine comportamentul. În toată gândirea greco-romană nu

avem cazuri în care comportamentul zeilor să fie determinant pentru omul obișnuit. Evlavia față

de zei se rezuma numai la obligația de a le jertfi, dar zeii nu reprezentau pentru nimeni un

criteriu obiectiv de comportare. În momentul în care în lumea greco-romană zeii nu reprezentau

criteriul obiectiv al moralității s-a accentuat factorul subiectiv - conștiința - în determinarea

comportamentului moral. În afară de tradiția ebraică nu avem cazuri în religiile antice în care

credinciosul să urmeze comportamentul zeilor. În felul acesta pt evreu exista un criteriu obiectiv

comun care facilita modul de comportare nu numai al individualității umane, ci al individualitații

umane în relație cu semenii; și la nivel individual și la nivel colectiv, între oameni și Dumnezeu.

Neexistând o normă morală obiectivă s-a accentuat funcția individuală subiectivă a

moralității și anume conștiința morală – perioada iluministă. Odată cu modernismul și cu

scoaterea lui Dumnezeu s-a pus tot mai mult în joc ideea conștiinței și s-a ajuns ca în numele

conștiinței să se poată face orice năzbâtie pentru că așa dictează conștiința. Se ia în calcul că

acești oameni care fac mereu recurs la conștiință și la libertatea de conștiință garantată de

legislația unor țări, își pot permite, făcând parte dintr-o minoritate să terorizeze majoritatea.

Această exagerare a conștiinței ca factor absolut în comportamentul individului s-a făcut într-o

epocă în care nu s-a știut că omul are un comportament determinat nu numai de ceea ce se

găsește în conștiință (psihologică) care duce spre conștiința morală și în care se spunea că ceea ce

nu se află în conștiință, nu există. Sfinții părinți au vorbit de „gând” (logismos) care nu este

același lucru cu „logos”. Acestea – gândurile- sunt produse ale minții umane sau imaginației care

nu au nimic de-a face cu raționalul. Sf părinți au făcut recurs la disciplinarea imaginației, această

funcție care reușește să compună din imaginile unor experiențe trecute imaginea unor fantasme

care nu există în realitate. Au pus accent pe disciplinarea imaginației ca să nu-și transforme viața

într-un fel de „fata morgana”.

În 1922 medicul austriac Groddeck a formulat conceptul de subconștient sau inconștient

prin care definea tot ceea ce există dincolo de conștiința noastră și care de cele mai multe ori ne

determină comportamentul. Ideea este preluată de Sigmund Freud care va face carieră prin

dezvoltarea acestuia. Acest concept este foarte mult folosit în psihanaliză. Freud adaugă și

conceptul de sine care este nivalul cel mai de jos al personalității adică nivelul în care se exprimă

cu foarte mare putere biologicul din noi care nu este interesat de criteriile axiologice. Acest sine

Page 9: Curs Morala III 2

9

este nivelul cel mai dezorganizat al psihismului uman compunîndu-se din dorința cu orice preț de

a-l domina pe celălalt sau a-și satisface ego-ul și prin informațiile noastre despre care gândim că

le-am uitat. Cu acest moment în gândirea psihologică și morală, aflăm că funcția conștiință nu

poate fi în orice împrejurare criteriu obiectiv al comportamentului nostru. Nu putem invoca

libertatea de conștiință în orice împrejurare pentru că nu întotdeauna controlăm, deci nu

întotdeauna controlăm modul nostru de comportare, ceea ce înseamnă că nu întotdeauna

controlăm psihismul uman în care intră și factorul conștiință și factorul sub(in)conștient. În egală

măsură, o conștiință care să se manifeste la nivel omenesc este o funcție care nu exclude relația

cu mediul, eul colectiv. Conștiința este supraeul, iar eul colectiv – mediul în care trăiesc,

societatea. E nedrept să consideri că tu ca individualitate ai dreptul să acționezi cum vrei pentru

că așa îți dictează conștiința. De aceea ideea libertății de conștiință trebuie aplicată ținând cont de

faptul că psihismul uman este mult mai complex. Dat fiind faptul că nu întotdeauna raportez

modul meu de manifestare la realitatea din jur, este viciat sau nu de ceea ce se găsește mult în

spatele a ceea ce eu consider că este factor conștient. Omul acționează de foarte multe ori

determinat de ceea ce aproape că nici nu știe. Din acest motiv în viața religioasă evreul

recunoștea că Dumnezeul lui este criteriu obiectiv. Deci chiar dacă factorul subiectiv mă

îndeamnă să acționez într-un anume fel, pentru mine norma obiectivă a moralității o reprezintă

Iahve, în care norma subiectivă – conștiința – se raportează. În VT însuși Iahva este cel care îl

instruiește și îi spune omului ceea ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Prin urmare cuvântul este

criteriul binelui și al răului. Primul apel al omului de la Dumnezeu este acela de a se pune în

ascultare față de cuvântul său. Când, întâmplător se face apel la realitatea conștiinței, ea este

văzută totdeauna în relație cu voința lui Dumnezeu. Iahve este cel care dă inimii cunoașterea și

numai de la el poate veni o inimp curată, o conștiință bună. Ideea că inima (conștiința) ar fi o

identitate autonomă în interiorul omului era encunoscută în VT. Inima (conștiința) era o realitate

limitată relativ.

În NT lucrurile se schimbă, dat fiind contextul în care acum se manifestă relația cu

Dumnezeu. Din Evanghelie înțelegem că Mântuitorul nu a folosit termenul de conștiință deși îi

avertizează pe ucenici cu privire la funcția conștiinței atunci când vorbește despre lumină și

întuneric (predica de pe munte Mt 6,42). Deci folosește pentru conștiință termenul de „lumină”.

Sau zice „dacă trupul tău este luminat, neavând nici o pată întunecată, va fi luminat în întregime

ca și când te-ar lumina făclia cu strălucirea ei (Luca 11, 36). Găsim termenul de ζσνειδηζις în

Faptele Apostolilor și în epistole de aprox 20 de ori. Sf. Ap. Ioan vorbește de inimă (conștiință)

care îl condamnă sau îl incurajează pe om rezumând felul acesta modul în care se exprima unul

crescut în interiorul tradiției ebraice ( I Ioan 3, 19-21). Sf Ioan folosește termenul de „παρρηζια”

care înseamnă libertatea de a vorbi franc. În situația în care conștiința nu te acuză de ceva, este

un tip de libertate scos în evidență de Sf Părinți și din abundență îl găsim la Sf Grigorie de

Nyssa.

Avem termenii de „ελεσθερια”, „προαιρεζεις”(puterea noastră de a cugeta liber). Parresia

– forma/libertatea de a vorbi cu cineva franc, de a-l privi în ochi dar nu într-un mod obraznic, ci

în modul de a nu te acuza nimic. Deci atunci când viața noastră este conformă cu poruncile

Evangheliei atunci vom avea libertatea de a-i vorbi lui Dumnezeu, și în acest mod vom găsi

odihnă inimilor noastre. Adică inimă=conștiință. Spune Sf. Ioan: „dacă ne osândește inima

noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și știe toatre. În iubire inima noastră nu ne

osândește. Astfel avem încredere în Dumnezeu.” (I Ioan 3, 19-21)

Page 10: Curs Morala III 2

10

Cel care dezvoltă un adevărat sistem de gândire în NT cu privire la conștiință este Sf. Ap.

Pavel care va scoate în evidență faptul că funcția conștiinței se găsește la toți oamenii, este

universală (Romani 2,14-15). Această discuiție are loc în contextul în care evreii erau acuzați de

un anume privilegiu că lor le-a descoperit Dumnezeu legea, iar Sf. Pavel zice că ceilalți oameni

nu sunt scuzați de la îndeplinirea poruncilor pentru că din fire fac cele ale legii. Problema nu se

pune dacă l-au cunoscut sau nu pe Dumnezeu, ci în ce măsură l-au cinstit după ce l-au cunoscut.

Prin urmare funcția acesta ne ajută să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Modul în care ne raportăm la

Dumnezeu determină caracterul moral. În egală măsură va spune Sf. Pavel: conștiința morală

este un factor incoruptibil. În acest sens, orientată spre legea dumnezeiască ea își va împropria

prescripțiile acesteia interiorizându-le. Ea citește legea lui Dummnezeu și o interpretează.

Întoarsă spre faptele omenești, conștiința numai așa va putea face o evaluare corectă a acestora

conform binelui real. În măsura în care nu am cunoștință de ceea ce este binele real, iar acesta

este Dumnezeu, în așa măsură eu pot să acționez în conformitate cu binele real. Altfel eu nu pot

acționa în conformitate cu ceea ce eu înțeleg prin conștiința mea nefertilizată de dumnezeire.

Numai în acest mod conștiința va putea fi considerată drept interpret al legii și judecător al

faptelor. Numai în măsura în care conștiința se raportează la binele real, numai în această măsură

conștiința poate fi un judecător real al faptelor. Deci conștiința morală pentru Sf. Pavel va fi un

martor al sincerității omenești (Rm. 9, 1). Când se pronunță cu privire la fapte, conștiința va avea

o funcție dublă: prima, de a asculta legea lui Dumnezeu, iar a doua, de a aplica mesajul sau

semnificația legii lui Dumnezeu la viața omului. Harul lui Dumnezeu restaurează în conștiință

ceea ce păcatul a răsturnat, a destructurat (II Cor 1, 13). Conștiința morală, care nu este o funcție

dezinteresată de ceea ce se petrece în jurul meu , determinată și de ceea ce se află pe orizontală în

raport cu mine, va țien cont, după Sf. Pavel, de om și de frații care au o conștiință mai slabă decât

a mea. Referitor la idolotite, sf Pavel considera că ele nu reprezintă o problemă pentru că idolii

nu există, însă pentru cei de lângă el și pentru slăbiciunea lor, acestea nu trebuiau consumate.

Deci se pune problema smintirii celor cu o conștiință mai slabă

Pe de altă parte conștiința morală obligă – Rm. 14, 2-21; I Cor. cap. 8. Sf. Pavel spune că

tot ceea ce nu e făcut după conștiință este păcat. În momentul în care conștiința are calitatea de a

se orienta spre legea morală și de a o interpreta și a o aplica în egală măsură are funcția de a se

apleca spre faptele noastre și a le evalua în momentul în care ea nu se atașează printr-un act de

fidelitate față de legea morală, ci îl lasă pe om să acționeze în afara fidelității față de Dumnezeu,

fapta respectivă este păcat, este în afara unei funcții care trebuie să se manifeste în mod natural

pe două coordonate: pe verticală – raportarea la Dumnezeu, norma morală oboectivă; pe

orizontală – prin raportarea la semeni. În măsura în care eu tai această raportare pe verticală și

îmi permit să fac anumite fapte, aceste fapte sunt considerate realmente păcat. Conștiința morală

este instanța ultimă a judecăților morale. Acest principiu va câștiga importanță din ce în ce mai

mare în cugetarea creștină ulterioară, încât se va scoate în evidență, plecând de la Sf Scriptură și

rolul credinței în buna funcționare a conștiinței morale (II Tim 2, 3; Tit 1, 15). Moralitatea se

apreciază așadar totdeauna în funcție de conștiință chiar și în raport cu autoritățile (Rm 13, 2-15),

iar pentru buna funcționare a acesteia, conștiința trecuie să fie marcată de fidelitatea pe care o

arată prin actul de credință, față de Dumnezeu.

Departe de a face din conștiință o funcție absolută a psihicului uman, Sf. Pavel va spune

că această funcție-instanță, conștiința, trebuie să fie educată. Așadar respinge ideea conform

căreia conștiința morală este un câștig imuabil al omului primit odată pentru totdeauna sau cu

care ne-am născut. Ea este supusă unei evoluții, un dat existențial variabil, după cum în procesul

evolutiv al omului intră toate funcțiile lui.

Page 11: Curs Morala III 2

11

În primul rând sf Pavel vorbește de conștiință bună (II Tim 1, 3; I Ptr 3, 16; FA 23, 1).

Puritatea conștiinței denotă absența greșelilor și ne obligă șa un anume comportament dpdv

moral, adică un comportament marcat de intenții corecte. Însă intenția corectă nu este

determinată în mod absolut de ceea ce eu am impresia că e corect ci de modul în care eu, prin

această funcție, mă raportez la norma obiectivă a moralității. de aceea credința are un rol

fundamental la curățirea conștiinței, la educarea ei. Sf Pavel îl îndeamnă pe timotei să se

înarmeze cu armele credinței și care îl vor determina să acționeze ca un om de conștiiță.

În al 2-lea rând Sf Pavel vorbește despre conștiința rea, întinată, anume acea conștiință

care se manifestă dar e intoxicată de rău (I Tim 1, 15; Rm 1, 25). Vorbește apoi de conștiința

bolnavă, aceea care dintr-o neputință nu va putea distinge binele de rău și din acest moment ea

încetează să mai fie ghidul vieții morale. Sf Pavel spune că apostații au conștiința rea pt faptul

că nu se mai găsesc în interiorul atmosferei creată de calitatea de om autentic credincios.

În al 3-lea rând, vorbește de conștiința slabă – cea care nu are o deschidere suficientă

pentru a distinge binele de rău.

În gândirea Sf. Pavel această funcție specifică omului, universală, este una cu autoritate,

dar autoritatea ei este una suficientă în măsura în care conștiința nu rămâne doar o simplă funcție

a spiritului raportată la ceea ce omul este ca om. Ea va avea, va căpăta calitatea de ghid real al

comportamentului în măsura în care nu doar are idee de existența binelui moral obiectiv, dar

numai în măsura în care se găsește într-un raport de integritate de credință față de Dumnezeu.

Conștiința poate fi un ghid numai în măsura în care este raportată la binele ultim, poate fi

instanță care ne acuză, care ne conduce, care ne determină viața în raport cu valorile

fundamentale (bine și rău), slabă, vinovată. Deci, nefiind o instanță absolută în individualitatea

umană, necesită educare - prin părinți, aproapele, prin autoritatea politică, prin Biserică.

Din cele expuse mai devreme vedem în Sf Scriptură, departe de a fi o stâncă de granit,

este o funcție cu totul specială a spiritului uman care are o autoritate distinctă de aceea a rațiunii,

fără a nega valoarea acesteia.

Poziţia şi fiinţa conştiinţei morale

Despre conştiinţa morală au vorbit aproape toţi filosofii. Încă din societatea antică exista

ideea mustrării de conştiinţă, ideea judecăţii. Exista un mediu în care se confirma faptul că omul

avea o funcţie cu totul specială care orienta comportamentul în funcţie de principiile morale

fundamentale.

Origen spunea despre conştiinţă: este călăuza sufletului şi educator al sufletului care îl

opreşte pe om de la rău şi îl conduce spre bine.

Tertulian spunea că ne putem ascunde de orice, numai de conştiinţa noastră nu.

Omul este dependent într-o mai mare măsură de ceea ce face decât de ceea ce gândeşte.

Esenţial este ca să vedem din modul de comportare fondul prolemelor. Nu te poţi menţine la

nivelul speculaţiilor şi să spui că acolo este omul autentic. Immanuel Kant considera conştiinţa

un factor subiectiv care îl ajută pe om în momentul contemplării unui act de existenţă a

cosmosului şi a prezenţei sale în cosmos. Se sugera existenţa lui Dumnezeu. Deci conştiinţa

morală este o funcţie a spiritului uman prezentă la orice om sănătos, funcţie care se manifestă

Page 12: Curs Morala III 2

12

întotdeauna determinată de valorile morale sau corelativ cu valorile morale. În măsura în care

afirmi şi eşti legat prin făptuire de valoarea binelui, funcţia aceasta este determinată foarte

puternic de intensitatea cu care eşti legat de această valoare. Noţiunile de bine şi frumos, de

adevăr şi bine moral, deci de frumos şi adevăr moral sunt traduse în fapte care sunt calificate

drept bune sau rele. Când spunem noţiunile de bine şi rău nu spunem şi valoarea de bine şi rău.

Răul nu are valoare. Sentimentul binelui şi al adevărului moral este anterior oricăror convenienţe

de ordin psihologic, cultural şi social. Chiar dacă uneori principiile morale sunt aplicare în mod

bizar, aceasta nu este un indiciu al lipsei simţului moral sau al lipsei conştiinţei morale, ci sunt

expresia unei slăbiri sau a unei pervertiri a acestui simţ moral. Conştiinţa este aşadar funcţia

sufletească a omului care pune în vederea acestuia responsabilităţile morale şi modul în care el

urmează sau trebuie să se comporte în funcţie de aceste responsabilităţi. Sigur că acţionarea în

funcţie de aceste responsabilităţi ţine de calitatea educaţiei pe care o primeşte, de calitatea

mediului în care trăieşte, de nivelul de cultură. Aşa se explică faptul că fără să nege conştiinţa,

începând cu iluminismul dar şi cu empirismul englez, autoritatea conştiinţei morale în calitatea

de judecător competent al binelui şi răului a fost pusă în discuţie încât s-au emis diverse teorii cu

privire la apariţia şi la existenţa conştiinţei morale. Pornim de la afirmaţia conform căreia

conştiinţa este o funcţie a spiritului uman care nu se confundă cu raţiunea deşi nu este străină de

ea. Nu se confundă cu voinţa sau cu viaţa afecivă, deşi nu e străină de acestea. Aşezată în

adâncul persoanei umane, conştiinţa morală conferă omului semnificaţia vieţii sale morale, deci

nu numai constatarea existenţei. Îi conferă omului conştiinţa existenţei unui plan dumnezeiesc

superior oricărei rânduieli omeneşti, plan în care şi în funcţie de care omul percepe sensul

vocaţiei sale în univers, neexcluzându-se de la acesta. Conştiinţa în om îşi exercită funcţiile sale

personale, mai ales funcţia libertăţii. Conştiinţa morală este într-adevăr instanţa subiectivă în faţa

căreia omul este chemat să îşi asume responsabilităţile sale fundamentale faţă de semeni, faţă de

el şi faţă de Dumnezeu. De aceea, sensul conştiinţei morale este unul sensibil credinţei religioase

şi conştiinţa morală are o dimensiune religioasă. Nu întâmplător unii filosofi considerau că ea

este o instanţă divină sau vocea lui Dumnezeu din om. Conştiinţa este o manifestare cu totul

specială a personalităţii umane şi în modul său de manifestare, persoana umană este reprezentată

cu tot ceea ce înseamnă ea. Pornindu-se de la această constatare şi gândind la fiinţa conştiinţei

morale s-au emis 2 puncte de vedere:

a. conştiinţa morală are originea exclusiv în personalitatea omului, ca realitate subiectivă

b. originea şi fiinţa conştiinţei morale o constituie societatea.

A. Conştiinţa morală are originea exclusiv în personalitatea omului, ca realitate subiectivă

Când vorbim despre subiectivitatea omului şi de originea conştiinţei, ne referim la

funcţiile sufleteşti ale omului. Având în vedere aceste funcţii s-au emis teorii cu privire la

originea conştiinţei umane în intelect, în puterea lui de judecată. Cu alte cuvinte pentru Toma

d’Aquino găsim afirmaţia că în alcătuirea funcţiei conştiinţei morale predominante sunt

elementele de ordin raţional, mai ales la puterea de judecată a informaţiilor şi la aprecieri. Fiind o

funcţie prin care normele generale ale moralitaţii se aplică la cazuri concrete este nevoie de o

putere de judecată foarte competentă. Sigur că e nevoie de o adevărată filosofie practică. Deci nu

putem nega acest aspect din modul de funcţionare a conştiinţei morale: prin informaţii

cunoaştem valorile morale, luăm cunoştinţă de datoriile morale, ne însuşim adevărurile care fac

obiectul cunoştinţei noastre. Aprecierile se aplică desigur la valoarea morală a faptelor, a

Page 13: Curs Morala III 2

13

gândurilor, a intenţiilor noastre şi al modului de comportare al altora cu privire la noi şi la mediul

înconjurător. Toate acestea au valoare deosebită în funcţionarea conştiinţei. Dpdv teologic

recunoaştem ponderea cu totul specială a puterii de judecată în funcţionalitatea conştiinţei

morale. În mod practic constatăm că nu oamenii cei mai inteligenţi fac şi dovada celui mai înalt

grad de conştiinţă morală. Există deci oameni cu un înalit simţ al moralităţii până a face dovada

unei culturi cu totul speciale a unei puteri de judecată cu totul specială. Ecistă oameni cu

adevărat inteligenţi, dar de multe ori clachează în situaţia în care sunt puşi să aleagă între

principiile morale. Dincolo de faptul că în conştiinţa morală există cu certitudine elemente

raţionale şi că este absolut nevoie ca în procesul de educare al acesteia să acordăm o pondere

deosebită aspectului teoretic, nu putem reduce conştiinţa morală la faptul că cea mai importantă

parte a conştiinţei morale o constituie elementele ce ţin exclusiv de inteligenţa omului. Aceasta

pentru că viaţa ne pune în situaţii concrete în care trebuie să acceptăm inversul: oamenii care nu

fac dovada unei inteligenţe cu totul speciale, şi care au un simţ moral mai dezvoltat decât al

acelora care confirmă teoria de mai sus.

O pondere deosebită în funcţionarea conştiinţei morale o are afectivitatea. Reprezentantul

de frunte al acestei teorii este Fer. Augustin. Conştiinţa morală presupne o participare afectivă a

personalităţii în actele pe care aceasta la are de îndeplinit. Cu alte cuvinte, ca să înfăptuieşti

binele, trebuie să-l iubeşti. Ca să împlineşti binele, trebuie să simţi bucuria împlinirii acestui

bine. Aceasta înseamnă o investire de afectivitate în respectivele acte. Nu negăm faptul că de

foarte multe ori ataşarea afectivă de valorile morale este mult mai eficientă decât raţionamentele.

De cele mai multe ori raţiunea nu poate explica raţionamentele puternice ale funcţiei emotive ale

personalităţii umane. Cu toate acestea, conştiinţa morală nu se reduce la nivelul angajamentului

afectiv sau nu este determinată de lipsa acestui angajament. După cum conştiinţa depăşeşte

puterea de judecată în acelaşi fel depăşeşte şi puterea afectivă fără a o exclude.

Există alte pucte de vedere potrviti cărora elementele volitive sunt determinante pentru

funcţionarea conştiinţei morale sau a apariţiei acesteia. Noi recunoaştem faptul că aceasta are

nişte calităţi volitiva (care ţin de voinţă), care îndeamnă persoana să accepte şi să înfăptuiască

binele. Omul normal are din fire anumite înclinări pt înfăptuirea binelui moral şi pt evitarea

răului. Este dotată cu un fel de instinct al comportamentului conform unor elementare principii

morale. Acest ,,instinct’’ este o piedică spontană pe care o simţim în faţa comiterii unei acţiuni

imorale/ un imbold pentru înfăptuirea unei fapte morale. Cu toate acestea conştiinţa morală nu se

identifică cu puterea voinţei, cu această predispoziţie pentru bine şi frumos. Referindu-se la ideea

că funcţia conştiinţei morale ţine exclusiv de individualitate şi acest imbold înrădăcinat mai

adând spre înfăptuirea binelui decât a răului, l-a determinat pe Jean Jacques Russeau că este

vorba despre un instinct divin cu care ne naştem, o facultate care funcţionează mai mult sau mai

puţin în mod automat, după cum funcţionează celelalte instincte sau simţuri, cum ar fi simţul

văzului. Transpunând acest punct de vedere în zona vitalistă şi la nivel raţional, Kant numea

conştiinţa morală raţiune practică. Nimeni nu poate nega existenţa intuiţiilor morale ale

conştiinşei morale, intuiţii care la rândul lor pot avea un caracter nativ sau evolutiv. Intuiţiile nu

sunt însă întotdeauna native, de unde putem spune că simţul moral deşi are motivaţii prifunde, nu

ete un instinct înnăscut. Copilul învaţă pe măsură ce creşte. Copilul se naşte imitând modul în

care trăieşte. Există, după cum spune ştiinţa, nişte celule oglindă care îl fac pe copil până la o

anumită vârstă să imite. Nu este exclus ca anumite mesaje pe care le avem în codul genetic să

intre în funcţiune mai târziu. Omul se naşte cu anumite potenţialităţi. Este greşit să credem că în

alcătuirea conştiinţei morale ar intra elemente exclusiv native. Aceasta datorită faptului că

conştiinţa morală nu e totalmente născută precum instinctul. Ea nu este perfectă imediat. Este

Page 14: Curs Morala III 2

14

perfectibilă şi educabilă. Pot fi oameni cu instincte desăvârşite, fără a devedi prin această că au o

conştiinţă morală deosebită. Aşadar conştiinţa nu e infailibilă, deşi are o funcţie cu totul specială

în personalitatea umană. În societate vedem oameni cu diverse neveluri de conştiinţă: laxă,

scrupuloasă, adormită, deşi fac dovada unor instincte sănătoase. Dacă am socoti că această fucţie

ar fi o realitate înnăscută, am ajunge la relativism şi chiar la nihilism. Pornim de la ideea că la

nivel subiectiv şi psihologic conştiinţa morală are elemente raţionale afective voliţionale, intuiţii

speciale, fără a se limita la vreuna dintre ele. Ea, cu toate că presupune educaţie, se manifestă

uneori dincolo de calitatea educaţiei pe care o primim. De aici rezultă că ea transcende toate

celelalte funcţii ale personalităţii umane, folosindu-le şi controlându-le pe toate, fiind în ultima

instanţă o mare taină.

B. Opinia conform căreia conştiinţa morală se formează în societate.

Există un punct de vedere sociologic conform căruia conşt morală este produsul societăţii

şi al experienşei pe care individul uman o are într-un context socio-culturalo-istoric. Cu alte

cuvinte societatea este cea care ajută persoana umană să-şi valorifice puterea morală. Noi nu

negăm că societatea are o pondere deosebită în modelarea conştiinţei, dar faptele sunt ale

subiectului moral, nu ale societăţii. Subiectul e cel care percepe toate evenimentele societăţii care

le individualizează şi le aplică. Nu suntem produsul societăţii precum conţinutul vaselor

comunicante. La nivel uman societatea întâlneşte o realitate care îşi impune cenzura în tot ceea

ce înseamnă act uman. Începând cu mecanica s-a emis ideea conform căreia omul este

determinat în tot ceea ce face. Astfel apar fizicieni cu teoria cuatică şi arată că nu prea este aşa.

Deci dacă lucrul acesta este posibil la nivel material, cu atât mai mult la nivel sufletesc. Nu

negăm faptul că societatea are o pndere deosebită în constituirea conştiinţei umane, dar nu putem

transfera totul precum Emille Durckheim, conform căruia societatea este determinantă în geneza

şi formarea calităţi conştiinţei umane. Freud va susţine că aceasta se constituie în funcţie de un

anume supra-ego pe care îl reprezintă societatea. Acest supra-eu este constituit într-un complex

de exigenţe, pe care individul le învaţă de la mediul ambiant – societate –, care îi permite

individului să trăiască în funcţie de anumite rânduieli precise. Aceste influenţe care uneori se

impun au drept obiectiv să formeze individului deprinderi care intră în subconştient şi care de

acolo determină comportamentul omului. Dr. Groddeck a emis conceptul de subconştient, iar

Freud l-a preluat şi l-a dus mai departe şi a făcut carieră din el. În acest proces de impunere a

unui anume mod de comportare s-a ajuns la afirmarea anumitor principii pe care individul, prin

obişnuinţă, începe să le aibă – în acest supra-eu s-ar găsi motivaţia conştiiţei morale. Freud

scoate în evidenţă şi faptul că există un anumit conflict între ceea ce individul vrea (sine – care

doreşte să se impună în orice împrejurare), fiind cenzurat de supra-eu, de societate. Există o

cenzură. Această cenzură în gândirea psihanalitică se poate tranforma într-o anumită instanţă pe

care o putem numi conştiinţa, dar în acelaşi timp şi efortul supra-eului de a impune individului

un anume mod de comportare creează anumite conflicte, iar Freud vede rezolvarea acestora

printr-o acţiune metodică asupra eului încât el să stipuleze cerinţele cele mai profunde ale eului

şi în elul acesta să se ajungă la o existenţa raţională a eului cu supra-eul, a individualităţii cu

societatea. Acest mod de coexistenţă este văzut de Sigmund Freud drept conştiinţă.

Parţial punctul de vedere al sociologilor şi cel psihanalitic îşi au motivaţia lor, dar nu

putem reduce functia constiintei la aprotul exl’clusiv al societetii asupra individualitatii. Exemple

concrete arată că sunt oameni care trăiesc într-un anume tip de societate şi fac dovada faptului că

aceasta nu i-a marcat. Aceasta nu înseamnă că ei nu sunt oameni de conştiinţă.

Page 15: Curs Morala III 2

15

Există şi punctul de vedere al istoricilor cf căruia modul de manifestare al conştiinşei

umane s-a transformat de-a lungul istoriei mergând de la moduri de manifestare rudimentare la

moduri din ce în ce mai complexe şi mai apropiate de ceea ce noi considerăm astăzi

comportament exclusiv uman. Acest punct de vedere merge mână în mână cu cel al empiriştilor,

care consideră că funcţia conştiinţei umane nu are nimic nativ în ea, ci totul este dobândit. Tot

ceea ce ţine de forme de manifestare ale contiinşei morale este achiziţionat după naştere în

funcţie de educaţie şi de adaptarea fiecărui ins la mediul în care trăieşte.

Pozitiviştii nu acceptă ideea că există conştiinţa morală naturală dar accesptă ideea de

conştiinţă morală dobândită, de unde fluctuaţiile de conştiinţă pe care le vedem în societate.

După Darwin conştiinţa morală este imanentă, rezultatul adaptării firii umane la condiţiile

variate prin care omul a trecut de-a lungul istoriei. Are parţial dreptate prin faptul că în ceea ce

priveşte forma de modelare a conştiinţei morale, adaptarea la mediu este o realitate. Pe de altă

parte se constată că adaptarea totalmente la mediu nu înseamnă progres. Blaga spune că este o

realitate adaptarea la mediu, dar pe de altă parte se constată că omul a venit pe un pilon care

înseamnă neadaptarea la mediu, fiind fiinţa cea mai neadaptată la mediu. Adaptarea la mediu

duce o fiinţă la lipsă de progres.

Deci pe de o parte conştiinţa presupune adaptarea la mediu, dar pe de altă parte

presupune nemulţumirea continuă faţă de mediul în care se află. Conştiinţa presupune ideea de

transcedere continuă a mediului înconjurător şi nu de mulţumire faţă de nivelul la care te afli la

un moment dat.

După Spencer conştiinţa morală este creaţia omenirii de-a lungul evoluţiei ei, o creaţie

transmisă fiecărei generaţii în mod succesiv fiind un câştig al său care se transmite indivizilor

speciei. După el conştiinţa morală a evoluat de la egoismul brut (expresia ,,trăieşte pentru tine’’)

la egoismul altruist (trăieşte pt tine dar şi pt alţii) ajungând la altruismul total, tradus prin

expresia trăieşte pt alţii. După Spencer acest altruism este ultima treaptă a evoluţiei conştiinţei

morale.

Nu putem nega faptul că de-a lungul istoriei funcţia conştiinţei morale prezintă o oarecare

îmbunătăţire. Este posibil ca în anumite condiţii socio-istorice conştiinţa să nu se fi manifestat la

nivelul exigenţelor pe care le vedem la o conştiinţă educată, sănătoasă. Conştiinţa a fost

întotdeauna influenţată de concepţia omului asupra universului, de concepţia omului aspura lui

însuşi, la societatea în care trăieşte, dar nu sugerează ideea că în ceastă situaţie s-a plecat de la

nimic. Ci s-a plecat de la un anume nivel existenţial în care erau luate în calcul principiile morale

fundamentale. Nu putem nga ideea că ân conştiinţa morală există anumite idei dobândite sau că

există valori pe car omul şi le-a împroprit de-a lungul istoriei şi în societăţile în care a trăit. Dar

ideea că originea ei se găseşte în evoluţia biologică a omului este o idee pe care nici cei ce o

susţin nu o pot susţine până la capăt.

Evoluţioniştii greşesc atunci când ne arată fondul primar invariabil prezent în fiecare om

şi dovedit în existenţa primelor principii. Condiţiile de mediu sociale şi celelalte nu dezvoltă

ceva pornind de la nimic, ci pornind de la normele conştiinţei morale prezente în primele

principii şi la o funcţie cu totul specială dovedită în om care receptează existenţa primelor

principii.

Page 16: Curs Morala III 2

16

Pornind de la aceste puncte de vedere ne putem permite să facem o serie de evaluări

precise din punct de vedere creştin, recunoscând că problema originii şi fiinţei conştiinţei a fost

şi a rămas una dintre cele mai discutate între prolemele morale.

Din punct de vedere creștin, conștiința morală este funcția prin intermediul căreia este

evaluat dpdv moral comportamentul persoanei umane chiar dacă principiile moralității nu sunt

peste tot și totdeauna aceleași. Simțul orientării noastre axiologice ține de firea noastră, dar cu

toate că în anumite contexte sociale unele fapte sunt considerate imorale de către cel care

locuiește în alt context social. Deci conștiința morală este o funcție a spiritului uman similară

funcției cunoașterii sau altor funcții ale spiritului uman. În ceea ce privește calitatea morală a

comportamentului uman, conșt morală presupune o anumită educație, influența mediului, ca și

celelalte funcții ale personalității. Dacă acceptăm ideea că omul este creația lui Dumnezeu cu tot

ceea ce îl reprezintă, la originea conștiinței umane stă lucrarea lui Dumnezeu, actul creator al lui

Dumnezeu. Deci Dumnezeu este Cel care l-a înzestrat pe om cu anumite funcții somato-psihice,

întrucât omul să fie apt pt împlinirea responsabilităților sale. Deci toate funcțiile ființei umane au

finalitatea lor. Așa e și cazul conștiinței morale. Ea este norma morală subiectivă a moralității

ființei umane și funcția care veghează la împlinirea de către fiecare om a normei morale

obiective.

Făcând o evaluare putem spune că conștiința morală nu se identifică cu conștiința

psihologică, dat fiind faptul că această conștiință psihologică e o funcție de cunoaștere, în timp

ce conștiința morală e una de apreciere, exprimând judecăți de valoare. Conștiința morală este un

martor, ea nu se angajează. Ne face să fim conștienți de ceea ce suntem, de modul în care ne

raportăm la mediul înconjurător, dar ea nu-și permite evaluări. Lucrul acesta îl face conștiința

morală, fiind judecătorul care apreciază. Pe de altă parte conștiința psihologică este un suport al

conștiinței morale. Conștiința morală nu se menține la nivelul noțiunilor generale de bine și de

rău. Ea este un tip de cunoaștere evaluatoare a faptelor concrete, coborând la nivelul principiilor

generale, al nivelul acțiunii concrete. Din această cauză se poate ca ea să nu aibă întotdeauna

siguranță, să nu fie mereu un judecător infailibil, dat fiind faptul că poate avea parte de o serie de

neputințe generate de firea umană căzută sau dobândite de fiecare în parte.

Deci conștiința desemnează atât simțul înnăscut cu privire la principiile generale, cât și

tot ceea ce i-a adus acestui simț existența fiecăruia într-un anumit climat cultural și duhovnicesc

și în ultimă instanță aplicarea conștiinței existenței valorilor superioare morale, precum și

aplicare cunoștinței valorilor morale la fapte concrete. Conștiința morală presupune o cunoaștere

și o aplicare a acesteia. Conștiința morală este un dar al lui Dumnezeu însă nu se confundă cu

funcția alegerii între contrarii sau între diferite forme de a realiza ceva. Deci când alegem ceva

înfăptuim o judecată, evaluăm. Determinarea către ceva sau altceva ține mai mult de voință. În

cazul acesta conștiința morală este puțin mai abstractă, ea girează acțiunea propriu-zisă, deci nu

se confundă cu însușirea voinței de a alege. Conștiința morală este un dar al lui Dumnezeu care

dă mărturie, care obligă și care judecă. Conștiința morală e un mod de a acționa al adâncului

ființei umane pentru că ea aplică un anumit tip de cunoaștere (cunoașterea valorilor morale) la

cazuri concrete. Este un act care dă mărturie plecând de la faptul că eu sunt săvârșitorul unei

fapte sau autorul faptelor mele trecute, prezente și viitoare. Cu privire la aceste fapte ea obligă,

prescrind săvârșirea faptelor respective sau interzice săvârșirea lor. În felul acesta ea este o

judecată de valoare sau o cunoaștere orientată axiologic sau determinată axiologic. Conștiința

morală este așadar un dar al lui Dumnezeu.

Page 17: Curs Morala III 2

17

1. Conștiința este un dar al lui Dumnezeu pe care îl are de la creație, pe care nu l-a primit

după căderea în păcat cum consoderă protestanții. Dacă înainte de păcat conștiința morală

nu era supusă remușcărilor, după fiecare păcat ea va depune mărturie cu privire la

dezbinarea din interiorul nostru, la păcatul nostru, la încălcarea legii lui Dumnezeu,

devenind în felul acesta un mijloc de pregătire pentru îndreptare. După păcatul

protopărinților conștiința morală a slăbit dpdv calitativ de aceea are nevoie să fie

însănătoșită fie prin revelație supranaturală (harul lui Dumnezeu) fie prin acțiuni

educative concrete. Pe de o parte se constituie din contribuția produsului celorlalte funcții

ale spiritului uman, dar în egală măsură este și terminalul axiologic a tuturor formelor de

manifestare a persoanei umane. Este darul lui Dumnezeu care nu exclude produsul

celorlalte funcții ale spiritului uman (viața afectivă, cunoașterea), dar în egală

măsură e și locul unde se produce contactul real între activitatea personală și faptul

concret în care activitatea mea personală este provocată să se pronunțe. Conștiința

este un dar care se află într-un proces de desăvârșire direct proporțional cu nivelul de

desăvârșire al persoanei umane întregi. Conștiința umană nu este o funcție a spiritului

uman alături de celelalte, dar nu le exclude pe acestea, ceea ce înseamnă că nu e

autonomă în raport cu celelalte funcții ale spiritului uman. Puterea ei vine de la modul în

care fiecare funcție a spiritului uman funcționează, dar așa cum toate funcțiile spiritului

uman sunt iluminate prin harul lui Dumnezeu și calitatea funcționării conștiinței morale

depinde de harul lui Dumnezeu, de intensitatea sau de lipsa intensității relației cu

Dumnezeu. Ea are o anumită dependență atât față de educația primită sau neprimită cât și

de mediul în care omul trăiește. Deci nu exclude contribuția educației și a mediului, dar

nu este nici produsul lor.

2. Conștiința morală nu este și nu poate fi produsul societății asupra omului. Nu negăm

faptul că poate fi influențată de societate, dar ea nu este o funcție indusă de societate.

Aceasta din pricină că mediul ambiant nu creează pornirea omului. Din nimic nu iese

nimic. Așa cum mediul ambiant nu este cel care creează din nimic celelalte funcții ale

spiritului uman. Conștiința umană poate fi acoperită de intuneric dat fiind faptul că nu

este Dumnezeu, dar nu poate fi nimicită pentru că este de la Dumnezeu. Autoritatea

incontestabilă a conștiinței se datorează originii sale divine. Deci superioritatea

conștiinței morale reiese din faptul că oricât de desăvârsite ar fi judecățile raționale, nu

sunt suficiente pt a aduce starea de fericirea a omului din moment ce ele sunt sancționate,

evaluate și condamnate de conștiința. Rațiunea nu controlează cu silogismele ei modul de

funcționare a conștiinței, în ciuda faptului că această funcție în adâncurile ei este profund

rațională. Chiar dacă conceptul de rațional nu este întotdeauna identic cu cel de logică, pe

lângă ceea ce este logic conștiința morală mai cuprinde și pe cel de axiologic, care

presupune responsabilitatea împlinită. Conștiința morală este funcția sufletească cu care

omul a fost dotat în vederea cunoașterii scopului și a responsabilității sale morale. Numai

prin ea omul dovedește înțelegerea necesității respectării legității în ordinea creată de

Dumnezeu, împlinirii responsabilităților în vederea realizării în lume a planului lui

Dumnezeu. Pentre acest motiv, a nu asculta de această facultate divină înseamnă a nu te

supune ordinii morale și în ultimă instanță voinței lui Dumnezeu.

Page 18: Curs Morala III 2

18

Felurile conștiinței morale

1. o primă evaluare a conștiinței morale se face în funcție de cuprinsul conștiinței morale:

obligatorie (când ea oprește sau interzice săvârșirea unei fapte după cum fapta

săvârșită ar fi în acord/dezacord cu legea morală divină

permisivă (se referă la îngăduirea săvârșirii faptei respective

2. cu privire la fapta săvârsită:

care aprobă, justifică și răsplătește fapta

care dezaprobă, acuză și pedepsește

3. dpdv al raportului cu legea morală:

dreaptă și sigură (cînd judecățile ei sunt conforme cu legea morală și când se

bazează pe raționamentul că împlinind fapta ne împlinim datoria pe care o avem în

calitatea de membri ai Bisericii). De aceea Sf. Pavel zice: ceea ce nu este din credință este

păcat. (Rm 14, 23). Este păcat pentru cel răscumpărat în Hristos și care este membru al

Bisericii să aibă alte criterii de comportament decât cele pe care le presupune starea de

fidelitate față de Dumnezeu - credința.

rătăcită (ale cărei judecăți sunt în dezacord cu legea morală obiectivă, îngăduind

ceea ce este oprit și oprind ceea ce este îngăduit)

îndoielnică ( în cazul în care conștiința găsește suficiente motive atât pt a săvârși

cât și pt a nu săvârși fapta). Este starea indecisă în care se găsește omul, fiind cauzată de

cunoașterea nedeplină a legii lui Dumnezeu. Această conștiința este foarte aproape de cea

eronată (dat fiind faptul că trebuie să știe că nu există două imperative morale, ci numai

unul care este voința lui Dumnezeu exprimată foarte clar în porunci.) în cazul în care

îndoiala este foarte puternică trebuie aleasă calea care exclude pericolul săvârșirii

păcatului.

4. dpdv al intimității modului de funcționare conștiința poate fi:

trează – se pronunța promt dacă o faptă trebuie sau nu săvârșită

adormită (laxă) – îngăduitoare cu existența și persistența răului, care îngăduie

săvârșirea unor fapte care însă nu trebuie confundată cu o conștiința generoasă.

Conștiința laxă este o deviere a simțului moral care poate avea mai multe motivații:

teoretică, senzitivă, afectivă

scrupuloasă – manifestată în situația în care cele mai mici greșeli sunt văzute ca

având o greutate exagerată. În cadrul conștiinței scupuloase putem avea de-a face cu

anumite deficiențe de tip neuro-psihic și constatăm cu scupulosul respinge de multe ori

libertatea, vede peste tot obligații pe care nu le împlinește ad literam. El va avea obsesia

greșelii din cauza lipsei de viziune asupra vieții lui morale sau a unei înțelegeri pelagiene

a vieții morale (ideea de perfecționism). Aceasta nu se confundă însă cu conștiința

delicată, aparținând unei persoane blânde, interesată permanent de progresul constant în

bine. Conștiința scupuloasă este una dominată de frică, ruptă de sentimentul comuniunii

cu Dumnezeu, de aceea nu se poate conduce după forța pe care ți-o dă ideea că

Dumnezeu le împlinește pe cele neputincioase. Aceasta poate fi obsesivă, punând

întrebări fără a aștepta un răspuns.

Page 19: Curs Morala III 2

19

Conştiinţa morală şi autoritatea

Conştiinţa morală nu este un fel de oracol care cu propriile sale puteri ar face să ţâşnească

adevărul şi binele pe care l-ar crea ea însăşi. Sf. Dorotei de Gaza spune că conştiinţa morală este

ceva dumnezeiesc, ca un fel de cugetare mai fierbinte şi luminoasă având calitatea unei scântei

care luminează mintea şi arată acesteia deosebirea dintre bune şi rău. El scoate în evidenţă faptul

că conştiinţa morală este ceva dumnezeiesc în om. Are funcţia să deosebească binele de rău.

Binele preexistă şi în egală măsură există şi răul. De aceea conştiinţa morală îşi permite să

intervină şi este numită de către sfânt ,,pârâşul nostru”. Ceea ce este specific conştiinţei morale

constituie faptul că ea caută să stabilească armonia între voinţa omului pe de o parte şi binele

recunoscut ca atare pe de altă parte. Are funcţia să îndemne pe om să caute acel bine înainte să

fie luată decizia de a trece la acţiune. În felul acesta conştiinţa în calitate de factor subiectiv şi

binele real calitate obiectivă se sprijină reciproc în înfăptuirea binelui moral ştiut fiind faptul că

binele real sau ontologic se fundamentează pe autoritatea lui Dumnezeu. În felul acesta putem

înţelege de ce conştiinţa morală în mod corect e exclusivistă.

Conştiinţa morală cere ea însăşi să fie ghidată şi educată. Ea este luminată de conştiinţa şi

de armonia creaţiei dar mai ales de plinătatea minunată a Fiului lui Dumnezeu actualizată prin

lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Ordinea şi armonia creaţiei sugerează primele principii ale

moralităţii, sugerează existenţa legii morale naturale. Revelaţia supranaturală va instrui conştiinţa

în perspectiva pe care i-o oferă credinţa în calitate de virtute care se manifestă ca act de fidelitate

faţă de cineva pe cera simţi că îl iubeşti: Sf. Dorotei spune ,,să ne raportăm la cel de lângă noi cu

iubire”. Revelaţia transmisă prin Biserică este prima autoritate de care conştiinţa morală trebuie

să ţină cont dat fiind faptul că, numai în actul de descoperire al lui Dumnezeu la care aderăm prin

credinţă avem garanţia că ceea ce înfăptuim este conform cu vocaţia noastră.

Conştiinţa trebuie să se supună Bisericii şi autorităţii civile atâta vreme cât aceasta are

legitimitate prin legea naturală continuată prin revelaţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte conştiinţa

morală are nevoie de ajutorul societăţii pentru a informa bine judecăţile sale. Nu de puţine ori

societatea civilă a vrut şi vrea să fie izvor creator al oricărui drept. În ceea ce ne priveşte

recunoaştem că o societate are putere şi unitate încât ca să trăim în ea trebuie să luăm act de

legile care o conduc şi care o stabilesc ca atare. Cu alte cuvinte legile unei societăţi nu trebuie să

oblige atâta timp cât sunt în dezacord cu legea morală obiectivă. Aceasta pentru că pentru a lua

deciziile morale adecvate, omul trebuie să facă apel la conştiinţa ultimă care este aceea

armonizată de legea morală şi nu exclusiv de legile civile. În conflictul care ar putea să apară

între legile civile şi conştiinţa morală putem vorbi de aplicarea a ceea ce se numeşte în dreptul

internaţional libertatea de conştiinţă şi obiecţia de conştiinţă. Cu alte cuvinte în momentul în acre

consider că societatea mă obligă să acţonez într-o manieră pe care eu o consider greşită din punct

de vedere al modului în care o înţeleg pot să apelez la obiecţia de conştiinţă şi să acţionez în

consecinţă.

Ascultarea şi libertatea conştiinţei morale

Recunoscând faptul că conştiinţa morală este una dintre funcţiile spiritului nostru care ţin

de calitatea noastră de fiinţe create de Dumnezeu, conştiinţa morală nu este funcţia care ne dă

Page 20: Curs Morala III 2

20

dreptul să ne comportăm cu o libertate absolută. Ea este o funcţie care e legată de realitatea

binelui nu una care caracterizează ea însăşi binele sau care se transformă în criteriul costituirii

binelui. Ea nu constituie binele. De aceea fiecare om trebuie să asculte de propria conştiinţă

morală adică să înfăptuiască binele în măsura în care conştiinţa morală face dovada că este

determinată de binele real sau binele obişnuit. În situaţia în care conştiinţa morală va fi raportată

numai la sinele fiecărui om riscă să decadă din ceea ce este, să devină o facultate a spiritului cu

toate şansele de a se înşela.

Sunt principii morale care trebuie cunoscute şi care trebuie înfăptuite şi în funcţie de care

ne ordonăm viaţa. Potrivit credinţei noastre aceste principii se găsesc în revelaţia naturală dar

mai ales în revelaţia supranaturală. Prin urmare se regasesc în legea morală naturală şi legea

naturală pozitivă: dumnezeiască şi omenească. Una din marele dificultăţi ale lumii contemporane

este aceea că în general lumea contemporană recunoaşte numai un anumit nr. foarte restrâns de

principii morale. Consecinţa acestei situaţii este aceea că se lasă prea multă libertate unor

conştiinţe în mod eronat vinovate şi rele cu bună ştiinţă. Statul are obligaţia să garanteze

libertatea de conştiinţă dar libertatea conştiinţei cât de cât sănătoasă, libertatea conştiinţei

care face dovada simţământului de bine, că se manifestă în perspectiva binelui real şi nu să

asigure libertăţi unor conştiinţe iresponsabile în numele libertăţii de conştiinţă. În consecinţă

trebuie reţinut faptul că autorităţile nu sunt scutite de eroare mai ales cele civile. Uneori pot avea

bune intenţii dar în egală măsură pot să şi greşească. Se poate greşi la nivel individual şi pentru a

justificarea ilegitimă faţă de autorităţi. Pentru acest motiv ştiut fiind faptul că omul este o fiinţă

căzută şi că toate funcţiile lui inclusiv conştiinţa sunt funcţii ale unei fiinţe căzute şi că el este o

fiinţă educabilă. În mod firesc înţelegem necesitatea educării până şi a conştiinţei morale.

Educaţia conştiinţei morale constă în: recunoaştem că aceasta este forul nostru subiectiv

care ne călăuzeşte în orientarea morală, care recunoaşte în egală măsură că este o funcţie care

ţine de o fiinţă căzută. Datorită acestui motiv şi datorită influenţelor diverse la care este supusă

fiinţa umană şi modul ei de reacţie indicaţiile conştiinţei morale nu sunt întotdeauna corecte.

Pentru acest motiv ea trebuie educată în aşa fel încât să se simtă orientată spre binele autentic,

spre binele ontologic intrând în joc valoarea credinţei Dumnezeu Însuşi fiind binele. Educaţia

conştiinţei face aşadar parte din întregul nostru efort de apropiere de Dumnezeu.

Obiectivul procesului de educare a conştiinţei este acela de a face ca faptele noastre să fie

în concordanţă cu conştiinţa morală şi cu norma morală obiectivă. Deci faptele noastre trebuie să

fie în concordanţă cu conştiinţa care este factor obiectiv şi cu exigenţele normei morale

obiective. Prin urmare orice act săvârşit în conformitate cu conştiinţa morală este un act

responsabil fără a fi neapărat bun. El va fi cu adevărat bun dacă va fi şi în conformitate cu norma

morală obiectivă, cu Dumnezeu. Este nevoie de o evaluare zilnică a modului în care conştiinţa

fucşionează şi se achită de resposabilităţile ei. Aici apare rolul duhovnicului. Pitagoreicii aveau

examen de conştiinţă zilnic.

Conştiinţa morală este supusă unor influenţe bune sau rele . pentru acest motiv treuie să

avem grijă ca asupra ei să se exercite influenţa celor bune adică exigenţa celor în conformitate cu

norma morală şi să o deprindem cu aceste bune influenţe. Sf. Dorotei de Gaza explicaţie la să nu

judecăm pe apoapele: ,, nu putem să-l judecăm pe aproapele atâta vreme cât nu cunoaştem taina

lui”; mediul asupra educaţiei, pilda cu cele două fete surori una cumpărată de o fecioară şi una de

o curtezană.

Page 21: Curs Morala III 2

21

Factorii care contribuie la cultivarea conştiinţei morale sunt: familia, societatea şi

Biserica. Societatea în general are o contribuţie deosebită în formarea sau deformarea conştiinţei

morale. Ea poate afecta calitatea credinţei şi calitatea actului de fidelitate faţă de Dumnezeu.

Sprijinul cel mai puternic în procesul de educare a conştiinţei morale rămâne credinţa dreaptă,

credinţa înclinată de puterea raţiunii şi de harul lui Dumnezeu, credinţa ca stare de fidelitate faţă

de cel şi ceea ce iubesc, credinţa faţă de Hristos şi evanghelia Lui. Credinţa autentică spulberă

îndoiala scrupulosului. Rugăciunea din credinţă reprezintă un mijloc excelent de consolidare a

conştiinţei morale. Pentru adevărata conştiinţă morală este nevoie ca omului să i se ofere o

educaţie adecvată în familie şi în şcoală din care desigur nu poate lipsi îndrumarea

duhovnicească. Duhovnicul are un rol foarte important. El îl va elibera pe scrupulos dar îl va

putea şi stimula pe laxist spre împlinirea menirii lor în lume şi în Biserică.

În procesul de educare a conştiinţei morale treuie să se urmărească mai întâi înlăturarea

aspectelor morbide ale manifestării omului în diverse situaţii în care s-ar găsi; ex: laxism,

scrupulozitate, superficialitate, indiferenţă. Toate acestea pentru a face loc virtuţilor în mintea

omului. Simultan conştiinţa trebuie păzită de lucururile rele şi încurajată să cultive viaţa în

funcţie de modelele demne de urmat. Educaţia conştiinţei morale presupune obişnuirea omului

cu ascultatea faţă de exigenţele legii morale dar pentru om această educaţie depinde de

deschiderea prin puterea de judecată a binelui real. Astfel conştiinţa va fi recunoscută ca vocea

lui Dumnezeu în noi, ca o scânteie cu totul specială, ca ,,ceva dumnezeiesc în noi’’ cum spune

Sf. Dorotei, ca putere de judecată superioară capacităţii de a raţiona în care la capacitatea

intelectuală afectivă şi emoţională se asociază dreptatea, mila, adevărul, bunătatea şi iubirea

reală.

În felul acesta conştiinţa morală va fi înţeleasă drept conştienţa interioară a judecăţii lui

Dumnezeu cu privire la om care poate fi în acelaşi timp promisiune, imitaţie şi chemare la

comuniunea eternă cu Dumnezeu. Numai înţeleasă în felul acesta conştiinţa morală poate să dea

garanţia funcţionării sale morale altfel va fi o funcţie la care să facem recurs atunci când ne

regasim în situaţii delicate sau de care să abuzăm atunci când vrem să fim independenţi de

oricine şi de orice.

Responsabilitatea nu poate exista decât în condițiile existenței libertății. dat fiind faptul

că în viața religioasă responsabilitatea este centrală, la baza acesteia trebuie să fie garanția

faptului că omul ete liber. În egală măsură libertatea omului trebuie înțeleasă în funcție de natura

lui. Fiecare formă de existență există ca atare potrivit unor constanțe (parametri) în care aceste

ființe au fost create. Prin urmare împlinirea fiecăreia dintre aceste ființe se realizează în interiorul

a ceea ce reprezintă natura lor. În cazul acesta, spune sf. Grigorie de Nyssa, omul nu poate să

regrete că nu este cal, nici broasca cum că nu este bou. Fiecare ființă creată își are împlinirea în

limitele ei. Noi ne încadrăm în rândul celor care cred că ființele au fost create după felul lor. De

la Sfinții Părinți aflăm că fiecare natură își are felul ei de libertate care coincide cu modul ei de

funcționalitate în limitele a ceea ce ea a fost creată. Noțiunea de libertate a fost în timp foarte

diferit înțeleasă. De aceea este nevoie să precizăm ce înțelegem prin libertate, prin acte sau fapte

umane libere și să clarificăm cât este omul de liber, în funcție de ce anume este liber și în funcție

de cine este liber.

Dacă înțelegem viața creștină ca pe un demers al omului în vederea desăvârșirii, iar

desăvârșirea o ânțelegem ca pe o viață eternă în împărăția lui Dumnezeu în funcție de maniera în

care firea noastră s-a modelat pentru a fi aptă de comuniunea cu Dumnezeu, atunci va fi necesar

să studiem natura libertății umane și capacitatea omului de a se manifesta ca ființă liberă în

Page 22: Curs Morala III 2

22

funcție de natura sa, în funcție de vocația naturii sale, în funcție de semeni, de societate, de

propria lui biologie, de propriul psihism, de realitatea existenței sale. Pentru un om care își

gândește natura fără perspectivă, libertatea este o funcție care să îi aducă îndată satisfacție sau

plăcere. Acest tip de satisfacție însă, limitat la plăcere este un fapt fără perspectivă pentru că

plăcerea nu are perspectivă, spre deosebire de bucurie care are perspectivă. Bucuria este căutată

de un om care își privește natura ca având perspectivă. Din punctul nostru de vedere omul are o

stare de libertate denumită de sf Părinți „ελεσθερια”, egală cu libertatea ontologică. Această

libertate presupune dezvoltare, nefiind o libertate statică, una care evoluează, dar și statornicire la

un aumit nivel existențial și ontologic. Omul a fost înzestrat și cu o libertate funcțională, acea

„προαιρεζεις” – funcția prin care ne autodeterminăm și acționăm într-o așa manieră încât să

câștigăm în domeniul elefteriei. Uneori se întâmplă însă contrariul. Liberul arbitru, προαιρεζεις,

poate acționa într-o așa manieră încât omul nu să se elibereze, ci să devină sclavul unei funcții

care ar trebui suprimate și astfel (suprimată) să asigure ascendența sau nivelul superior al stării

ontologice de libertate (ελεσθερια). Deci ελεσθερια este libertatea fundamentală a omului care

prin intermediul funcției liberei determinări a omului poate crește (creșterea nivelului libertății

funcționale) sau poate fi diminuată prin imprudenta manifestare a libertății funcționale

(προαιρεζεις – libertul arbitru).

Noi afirmăm că omul are o libertate ontologică în interiorul naturii sale, natura unei

persoane. Când se pune problema formelor de manifestare a libertății unei persoane acestea

presupun modalități nelimitate de acțiune. Persoana ca atare, dincolo de limitele presupuse de

natura ei, are capacitatea de a se manifesta în forme infinite. Libertatea funcțională poate depăși

ceea ce dpdv biologic pare a fi limitat. Omul nu este o simplă natură ca celelalte naturi ci are

posibilitatea ca prin formele de manifestare să acorde șansa modului liber de a acționa în varii

forme. Capcaitatea omului de a acționa în mod liber este un tip de libertate umană care îl face pe

om să acționeze în acte de voință cu sens. Deci voința este o funcție a spiritului uman care

demonstrează faptul că omul este o ființă care acționează. În cadrul voinței însă facem dinstincție

între faptele general umane și faptele moralmente libere.

Voința este facultatea prin care omul săvârșește atât acte conștiente, asupra lor

exercitându-și puterea de judecată și cărora le oferă un scop, cât și fapte care țin de modalitatea

de acțiune a oricărei ființe vii, fapte care țin de capacitatea omului de a acționa în calitate de

ființă vie. Aici putem tempera reflexele, excesele, automatismele și toate formele de acțiune, o

gândire preliminară, o acțiune constrânsă și o finalitate. Ele sunt tot fapte omenești pe care le

putem numi acte voluntare, în sensul restrâns al cuvântului, acte și fapte de care suntem

responsabili, care ne afectează subconștientul. Există o serie de automatisme care țin de om, dar

nu țin de specificitatea noastră. Noi suntem responsabili și considerăm acte morale propiru-zise

pe cele care țin de motricitate, de capacitatea omului de a acționa, dar cele pe care le numim acte

morale în sensul restrâns. Deci voința este funcția psihică prin care în mod liber și conștient, în

baza unei deliberări înfăptuim sau nu o acțiune sau alegem o anume soluție, soluția aleasă

presupunând totdeauna un sens. Produsul unui asemenea act de voință este actul moral. Din acest

punct de vedere actul de voință, pt a fi realmente un act voluntar, presupune înainte de a fi

înfăptuit:

deliberarea cu privire la motivele care îl determină pe om să acționeze - reflecție

decizia de a săvârși fapta - precizie

executarea hotărârii - acțiune

dar și actul propriu-zis – sens

Page 23: Curs Morala III 2

23

Dacă nu presupune aceste 4 caracteristici, poate fi o acțiune omenească, dar nu poate fi

act moral. În felul acesta se înțelege că voința, dar și faptele de voință se găsesc într-o relație

deosebită cu celelalte capacități de funcționare ale personalității umane. De aceea libertății i se

asigură un anumit tip de raționalitate. Libertatea funcțională presupune putere de judecată.

Căderea protopărinților a presupus un asemenea act de voință morală. În astfel de acte este

implicată întreaga personalitate și de aceea consecințele lui sunt răsimțite de întreaga

personalitate până în străfundurile ființei. Deci actul moral nu este simplă acțiune spontană ci

presupune deliberare și sens. Părinții Bisericii, fără a elabora sisteme de gândire, consideră că

firea omului și starea lui de libertate profundă poate fi afectată și de ceea ce noi înțelegem prin

act moral liber. Faptele cotidiene asupra cărora nu acordăm atât de multă atenție nu rămân

indiferente ființei umane, iar aici gândirea duhovnicească merge mai departe decât gândirea

etică. Actele de voință presupun puterea de judecată. Aceasta nu înseamnă că putem substitui

puterea de judecată cu voința. Actul de voință propriu-zis ține de capacitatea omului de a acționa

în mod intențional. E determinat de cauze conștiente și are ântotdeauna un scop. Dacă actul

voluntar propriu-zis pentru care suntem responsabili ar fi unul care duce la un anumit scop, fără

să presupună un proces de evaluare a cauzelor, a motivațiilor și a scopului, ar rămâne o funcție

instinctivă, un simplu reflex. și nu ar însemna niciodată că este un act voluntar. Așadar actul

voluntar nu este identic cu actele care țin de capacitatea de acțiune reflexă a personalității umane,

de simpla capacitate de a reacționa. Actele care intră în sensul larg de funcționare a voinței țin de

motricitatea reflexă - instinctivă. Actele de voință în sens restrâns presupun deliberare, acțiune și

scop – motricitate reflexivă (diferită de motricitatea reflexă). Aici (la motricitate reflexivă)

intervine puterea de judecată.

Prin motricitate reflexă înțelegem acea formă de acțiune sau de reacție care se realizează

ca răspuns la o stimulare și care va solicita consursul unui număr restrâns de grupe musculare, iar

dpdv al sistemului nervos este o reacție controlată la nivelul măduvei spinării sau al nucleelor

motorii din trunchiul cerebral. Motricitatea reflexă, fără implicarea puterii de judecată, este o

modalitate de acțiune neînvățată, programată genetic.

Pe lângă aceasta, există motricitate reflexivă sau intențională care ne pune în joc cortexul

atât în timpul filogenezei cât și în timpul ontogenezei subiectului (atât în ceea ce privește

legătura om cu om cât și pe linia devenirii noastre din momentul conceperii). Acest tip de

motricitate se îmbogățește și se diversifică odată cu specializarea și cu maturizarea creierului și

proporțional cu educația la care omul ia parte. În evoluția motricității intenționale putem observa

3 etape:

la nevertebrate, dincolo de reacțiile reflexe, reacționează și elemente emoționale care fac

ca aceste ființe să se adapteze la situații de natură afectivă care privesc comportamentul

alimentar sau sexual, teritorial

la mamiferele subumane specializarea căilor senzoriale și a ariilor vitale face ca animalul

să poată elabora un model al mediului său. Funcția asociativă permite animalului să

dispună de un plan mental al mediului său și să pună în joc 3 parametri esențiali:

obiectivul, spațiul și subiectul care se situează în acest spațiu raportat la obiect.

spre deosebire de toate celelalte vertebrate, omul poate elabora concepte privitoare la

mediul înconjurător, la activitățile pe care le poate realiza, vorbind expres aceste

conceptualizări. Deși o parte a motricității observabile la om este de același tip ca aceeași

observată la alte mamifere, la om aceste sisteme diferite de abilități nu sunt legate unele

de altele în funcție de ordinea apariției lor în cursul filogenezei.

Page 24: Curs Morala III 2

24

Etape filogenetice:

- la nivel mineral: existență

- la nivel vegetal: existență + viață

- la nivel animal: existență + viață + afectivitate

- la nivel uman: existență + viață + afectivitate + putere de judecată

În funcție de aceste trepte fiecare ființă acționează în conformitate cu cele acumulate în

devenirea istorică. La om, atât în timpul dezvoltării cât și la maturitate, aceste capacități

interferează și datorită acestei cooperări între sistemele ierarhizate, se realizează un mod de

acțiune intențional. De aceea de multe ori comportamentul uman poate fi imprevizibil.

Actul voluntar uman este motivatorial, mult mi complex decât actele instinctuale. Atât

actele instinctuale, cât și actele voluntare țin într-o anumită măsură de aceeași voință, dar dacă

pentru actele instinctuale nu este nevoie de putere de judecată și de postularea unui scop, actul

voluntar uman presupune putere de judecată, acțiune neconstânsă și un scop final. Fiind un act

motivat atât dpdv al cauzalității cât și al finalității, actul voluntar se deosebește de orice act

instinctiv (nativ, firesc, uneori inconsistent, dar cu un scop precis, de cele mai multe ori

necunoscut în detaliile sale), de obișnuințe (acte inițial voluntare, dar care prin repetiție au

devenit automatisme), de actele spontane (care se exercită fără voie, ca reacție la un stimul

puternic), de actele comise sub teroare, de actele iresponsabile datorită unei incapacități psihice

de a conștientiza fapta săvârșită.

Toate formele de activare ale persoanei umane presupun funcționalitatea voinței în sensul

larg al cuvântului, dar nu toate faptele noastre pot fi socotite acte voluntare în sensul restrâns al

cuvântului. Deși tot ceea ce face omul ca ființă vie înseamnă act omenesc, nu toate actele umane

sunt și acte voluntare. Prin urmare și responsabilitatea sau gradul de implicare și apreciere este

diferit. Deși ele nu rămân fără consecințe în noi înșine și chiar în mediul înconjurător.

Pe de altă parte când vorbim de libertatea morală nu confundăm capacitatea voinței

umane de a acționa fără vreo constrângere interioară sau exterioară (libertatea psihologică) cu

libertatea morală care este modul de acționare al voinței fără vreo acțiune de constrângere

exterioară, dar care presupune reflectare și orientare axiologică. Fapta morală e totdeauna o faptă

direcționată. Manifestarea voinței în funcție de anumite principii, dintre care cele etice sunt

primordiale, transformă libertatea psihologică (simplul mod de a acționa liber) în libertate

morală. Actul moral presupune autodeterminare și motivarea acesteia. Dacă actul respectiv nu

are motivație poate rămâne un act general uman, poate ține de libertatea psihologică, dar nu

poate fi un act moral și nu se poate încadra în libertatea morală.

În ceea ce privește actul propriu-zis: dacă actul moral este cel care presupune reflectare și

perspectivă și săvârșirea lui în condiții de reală libertate interioară și exterioară, avem de-a face și

cu acte voluntare nedepline. În măsura în care actul săvârșit are carențe în ceea ce privește

libertatea de exercițiu a persoanei sau face dovada unor carențe în motivare, nu se va putea vorbi

de deplinătatea actului moral, deci actul respectiv nu poate fi evaluat adevărat liber și

responsabil. Dintre piedicile actului voluntar enumerăm: violența (internă sau externă), frica,

ignoranța, de ordin rasial, de vârstă și educțional. Nu există sancțiune morală atâta timp cât

persoana n-a știut că este păcat. Piedicile care se ridică în fața actului voluntar nu suprimă

calitatea lui de act liber ci pe aceea de act responsabil. Aceste piedici care fac dintr-un act liber

responsabil un act moral nedeplin, nu fac din el un act determinat în mod absolut sau din om o

Page 25: Curs Morala III 2

25

ființă totalmente iresponsabilă ci toate cele enumerate mai sus arată că voința nu este aceeași în

orice tip uman și în orice împrejurare și nici pentru toți oamenii, de unde nici responsabilitatea

nu este identică pe pământ. În egală măsură înțelegem că voința nu este o funcție autonomă și

absolută, ci că ea, pt a funcționa la parametrii ei, are nevoie de repere cu autoritate. Voința

este o facultate a spiritului uman care există dar se și face, care se educă, se remodelează, care

trebuie să ducă undeva.

Morala creștină presupune o libertate direct proporțională cu starea de fapt a naturii

umane și a fiecărui ins în parte, de unde și puterea și limitele voinței, dar și libertatea la care

omul e chemat să ajungă. Libertatea dpdv creștin ne este aratată prin revelație și în mod

existențial, dar în egală măsură este și un proces care presupune continua eliberare. Libertatea

morală, în deplina ei modalitate de manifestare, este determinată de viitor, de sensul pe

care îl caut în calitate de om acționând într-un fel sau altul, luând în calcul reperele cu

actualitate. Dacă în definirea libertății morale creștine luăm în calcul structura psiho-somatică a

omului, biologia noastră, vom găsi suficiente puncte de vedere care ne prezintă libertatea ca

nefiind o libertate reală, dat fiind faptul că există „n” determinisme care arată că acționăm

determinat, încât există disputa cunoscută între determinism și libertate. Dacă judecăm libertatea

umană dpdv al trecutului vom găsi foarte multe justificări pentru acțiunile noastre, mai ales

pentru modul de acțiune neconform cu valorile eterne. În măsura în care actul meu liber este

călăuzit de repere cu autoritate, în funcție de acestea îmi găsesc libertatea. În consecință putem

afirma că ceea ce este în afară de credință este păcat. În măsura în care eu din iubire îl consider

pe Hristos ca fiind criteriu după care eu îmi determin faptele, nu mai pot invoca determinismele

de ordin cultural, social, biologic ca fiind responsabile de modul meu de a acționa. De aceea,

libertatea creștină se diferențiază de celelalte moduri de înțelegere ale ei axate fie pe

determinism, fie pe liberul arbitru.

Despre voință s-a scris si se vorbește foarte mult pentru că problema libertății omului este

una fundamentală. Este o realitate pe care și Dumnezeu o respectă într-un mod cu totul aparte.

De aceea se scriu și se fac studii serioase cu privire la modul în care este determinat sau unde

este omul mai liber dacă ar rămâne în limitele naturii sale. Înțelegem prin stare naturală acea

stare a omului care nu s-a integrat în Hristos.

Când vorbim de liberul arbitru se insistă pe lipsa de determinare interioară și exterioară a

omului. Este foarte greu să afirmi că omul nu are determinări interioare. Așa cum e foarte greu

săadmiți că omul nu are determinări exterioare(mediu, societate, educație). Astfel am emis

punctul de vedere conform căruia omul îșigăsește libertatea mai degrabă determinat de viitor

decât de trecut. Determinat de criterii precum autoritatea, criterii care îl determină în viitor

săacționeze într-un mod sau altul. Omul este cu adevărat liber în măsura în care îșiconstruiește

libertatea, nu determinat de firea lui, de fiziologia lui, ci determinat de conștiința faptului că are

vocația unei fericiri absolute. Cel despre care spunem că este criteriul de autoritate este Însuși

Dumnezeu,este Hristos în libertatea Căruia participam și noi alături prin atașament. Putem afirma

că ne regăsim în libertate în măsuraîn care ne împărtășim de Cel care este cu adevărat

independent și neafectat de nimeni.

Page 26: Curs Morala III 2

26

Liberul arbitru

Voința este funcția psihicului prin care omul acționează în mod conștient si motivat (nu

conștient și determinat) în vederea realizării unui scop, realizare care desigur presupune un

anumit efort. A acționa voluntar nu înseamnă a te lăsa în voia sorții ci înseamnă a consuma o

anumită energie. Prin urmare când vorbim de voința umană și de libertatea umană nu

căutămmotivarea actului voluntar într-o serie de reflexe necondiționate, în emoții, în instincte, în

trebuințe organice, cu alte cuvinte nu căutămvoința în simpla capacitate de a reacționa

nereflexiv. Dat fiind faptul căvoința este o funcție care presupune totdeauna conștiență,

conștiință, raționalitate si orientarea spre un scop precis. Prin conștiențăînțelegem capacitatea

omului de a raporta ceea ce face la eul său interior și de a ști ceea ce face. Fapta pe care o facem

nu intră în circuitul faptelor reflexe pe care le putem săvârșifără săgândim sau în circuitul

instinctelor care vrând nevrând trebuie să se potolească. Faptul de a avea conștiință arată că omu l

funcționeazădupă anumite rigori etice. Prezența unor rigori etice presupune o putere de judecată,

un scop bine determinat. Voința presupune ideea de rațiune, îndreptarea către un scop. Din acest

motiv, chiar dacă de multe ori sau sub anumite aspect din punct de vedere cauzal, actul de voință

poate fi socotit un act determinat, ceea ce dă calitatea actului de voință ca act moral,este

coeficiența de raționalitate de care acesta face dovadă și mai ales orientarea sa axiologică în

funcție de criteriul cu autoritatecare motivează actul voluntar. La o primă analizăorice act are o

finalitate. Dacă noi considerăm că orice scop presupune o valoare, această valoare trebuie să fie

determinată de criteriul cu autoritate de care este legată.Odefiniție în care libertatea este mod de

acțiunefărăconstrângere, fără libertate, fără dependență, nu se poate aplica omului. Dat fiind

faptul că o asemenea definițiesugerează suprema autonomie și suveranitate pe care le deține

numai Dumnezeu. De aceea Epictet considera că”dacă vrei să fii liber aplică-ți libertatea la ceea

ce depinde de tine, asupra opiniilor, asupra diverselor dorințe”. Așa căînainte de a desăvârși o

faptă omul trebuie să se întrebe ce vrea Dumnezeu ca eu să fac sau ce vrea El ca eu să nu fac. Tot

el spunea:”pentrua fi fericiți va trebui să potrivim voința noastră la voința lui Dumnezeu, să fim

ceea ce Dumnezeu vrea”. Epictet atrăgeaatenția că dacă extinzi libertatea la realități care nu stau

în puterea ta vei risca să fii neveridic.

Raportând conceptul de lipsă de constrângere la realitățile concrete putem recunoaște cel

puțin trei tipuri de libertate și anume:

-libertatea fizică- modul de acțiunefără o constrângere de ordin fizic, concept care poate

fi extins asupra multor realități. Această libertate trimite la ideea de spontaneitate. Desigur

spontaneitate se referă la ceea ce sunt. Acest concept de spontaneitate, sinonim cu cel de

libertate, sugerează ideea că este liber omul care nu este ținut să se miște potrivit firii (nu este în

firea omului sătrăiască în apă). Atunci cândacționează sub efectul unei forțe fizice faptele lui

scapăvoinței lui responsabile dat fiind faptul ca nu poți să fii responsabil de o faptă atât timp cât

ești constrâns săfaci. Intră în categoria faptelor morale nedepline. Pornind de la conceptul de

libertate fizica putem vorbi și de

-libertate socială pe care o regăsim și o avem în măsura în care actele mele libere nu

afectează pe cel de lângă mine sau în măsura în care actele celor de lângă mine nu lezează modul

meu de a acționa motivat,conștient cu putere de judecata și în vederea împlinirii unui scop.

Pornind de la ideea că libertatea morala este libertatea omului care acționeazăfărăconstrângere,

acestei libertăți i s-a dat numele de

Page 27: Curs Morala III 2

27

-liber arbitru care este modul de acționare în absența oricărei necesitați interne, în absența

oricărei determinări care ar împiedica modul în care omul își dovedește calitatea sa de ființă

activă. Omul poate produce surpriza de a refuza un mod de a acționa către care este îmbiat sub

toate aspectele. Acest lucru este posibil din lipsa de determinare și motivare interioară, dar și

opțiunea viitoare îi dau acestuia posibilitatea să aleagă într-un fel sau altul. Acestea îi dau voie

omului să-și exercite liberul arbitru. Acest tip de libertate despre care spunem că nu este

împiedicat de nici un fel de necesitate internă sau externă, dar în el există dovada faptului că are

motivații interne, determinări viitoare, mai poate fi un liber arbitru, o liberate în sensul că o

libertate ar trebui săștie modul de acțiunefără să avem o constrângere?

În lumea contemporană au apărut multe dovezi că liberul arbitru are multe determinări.

Unii chiar neaga existenta liberului arbitru, chiar de pe vremea lui Martin Luther. Conceptul de

liber arbitru este folosit din ce în ce mai rar, în locul lui folosindu-se conceptul de libertate

personală, libertate psihologică, spontaneitateexistențială etc. Noi folosim termenul de liberul

arbitru pentru că acesta este mai cunoscut în gândirea morală și pentru că adevenit un termen

tehnic.

Cu alte cuvinte, liberul arbitru este capacitatea voinței, ca funcție a spiritului, de a se

autodetermina în acțiunea ei fără vreo constrângere internă sau externă.

În sensul clasic alcuvântului, liberul arbitru este proprietatea exclusivă a naturii umane.

Prin urmareliberul arbitru este expresia demnității și specificității naturii umane și nu poate fi

pierdut atâta vreme cât omul va rămâne om. În caz de maladie capacitatea de liber exercițiu a

liberului arbitru poate fi știrbită, limitată, dar și în acele situațiiomul nu va fi privat de modul său

de a acționa liber (eutanasia). În perioada modernă liberul arbitru a fost confundat deseori cu

spontaneitatea încât a fost considerat capacitatea omului de a acționa în mod arbitrar,

nedeterminat de ceva sau de cineva. Împotriva acestui punct de vedere s-a ridicat în sec. al

XVIII-lea Voltaire care spunea că liberul arbitru, înțeles ca o funcție indiferentă de ceea ce se

petrece în jurul lui și ca indeterminare este un nonsens dat fiind faptul că el presupune un efort

fără a recunoaște că efortul are de fapt o cauză.

Căutând să se analizeze mai profund în ce constăacest liber arbitru s-a afirmat, în Evul

Mediu, că este vorba de appetitus rationalis, adică o poftă rațională de a acționa într-un anumit

sens. Această funcție își are rădăcina în puterea de judecată a omului. De aceea ea trebuie să

poarte întotdeauna marca raționalității. Puterea de judecată presupune cauze și finalități. Prin

urmare liberul arbitru nu poate fi niciodată identificat cu spontaneitatea lipsită de principii. El

este o dispoziție mentală a unei persoane care tinde să se concretizeze printr-o decizie și printr-

un mod de acțiune efectiv, conforme cu intențiile sale. Potrivit credinței noastre, trăsătura

fundamentală a persoanei este orientarea spre o altă persoană și în ultimă instanță spre

Dumnezeu. Înțelegând omul în felul acesta, ca ființă deschisă spre comuniune cu celelalte

persoane, putem afirma că liberul arbitru nu este numai funcția sau capacitatea reflexivă

aființeiumane de acționa pur și simplu, ci și o funcție care presupune iubire față de celălalt. Noi

nu putem să trăim într-o referință perpetuă la altă persoană dacă nu o iubim. Prin natura sa omul

sănătos iubește, nu este numai rațiune. Putem spune că liberul arbitru este o dorință a omului spre

bine și dat fiind faptul că omul este o ființă care se împlinește împreună cu alte persoane, liberul

arbitru este aceast ădorință de a împlini toate în perspectiva comuniunii cu binele personal.

Pentru acest motiv omul nu poate acționa în mod liber neluând act de celelalte aspecte ale lui în

calitate de persoana umană, și mai ales având impresia că se desăvârșește împlinind un bine

impersonal.

Page 28: Curs Morala III 2

28

Omul nu poate acționa cu adevărat liber atâta vreme cât din actul libertății sale și din

finalitatea acestuia sunt excluse binele, sub toate aspectele lui, și fericirea. Știut fiind faptul că în

ceea ce noi numim fericire omul nu poate trăi de unul singur, aceasta ne face să conchidem că

liberul arbitru fără constrângeri, în perspectiva lui, este determinat de prezența celorlalți semeni

și de conștiința faptului că se găsește în interiorul prezenței lui Dumnezeu ca bine și acționează

în perspectiva a ceea ce îi aduce starea de fericire. Voința, prin firea ei, tinde în mod special spre

fericire. Pentru acest motiv liberul arbitru este înrădăcinat în puterea de judecată prin care

cunoaște realitatea de așa manieră încât să înțelegem că prin cunoașterea adevărului și trăirea în

funcție de acest adevăr vom găsi libertatea: ”Și veți cunoaște adevărul și el vă va face liberi”

(Ioan 8,32) și ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14, 6). Prin exercitarea funcției liberului

arbitru, ca appetitus rationalis, o funcție care nu exclude prezenta semenilor, ajungem să

cunoaștem adevărul personal care îmi va da adevărata libertate. De aceea nu putem fi liberi decât

în Hristos, așa cum zice Sf. Pavel. Este un Adevăr care nu este al meu, ci eu sunt al Lui.

Cunoașterea adevărului moral, care în egală măsură este și bine, îl va pune pe om în situația de a

nu se înșela cu privire la valoarea unui anumit bine, adică binele obiectual, și în același timp cu

privire la cunoașterea binelui general numai sub auspiciile căruia omul poate să înțeleagă valoare

binelui obiectual, concret.

Omul își exercită liberul arbitru în mod real atunci când acționează cu adevărat bine și

face acest lucru atunci când acționează în funcție de predispoziția lui spre bine și spre comuniune

și care este una din constantele naturii sale. Acționează cu adevărat liber atunci când ia în calcul

acea conaturalitate, despre care vorbesc cappadocienii, dintre el și Dumnezeu încă din actul

creației. Sf. Grigorie de Nyssa spune că între noi și Dumnezeu este o anumită rudenie. Acționăm

cu adevărat liberi când acționăm ca rude ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a fost niciodată o

exigență departe de noi. Pentru ca principiul acțiunii să fie interior omului și ca acesta să

cunoască finalitatea actelor sale. În măsura în care finalitatea actelor umane nu se înscriu pe ceea

ce este specific omului, comunicarea și comuniunea cu alte persoane, și actele umane sunt cele

care îi dau sentimentul de independență, acestea nu creează libertate.

Liberul arbitru nu este alegerea fără cunoașterea perspectivelor și a motivațiilor alegerii

noastre. Omul raportează la binele comun orice bine particular. Când este pus în fața unei decizii

omul nu va evalua doar soluțiile pe care le presupune în acel moment, ci măsoară fiecare decizie

cu ideea de bine care se înfăptuiește prin decizia luată și prin actul săvârșit. A dispune de liberul

arbitru înseamnă că omul posedă puterea de a judeca în mod liber cu privire la decizia de a

acționa sau de a nu acționa, de a face sau de a nu face o anumită faptă și în egală măsură are

libertatea să facă acea faptă. În felul acesta liberul arbitru nu este numai o funcție a spiritului, ci

este și o putere. Este puterea de a alege și de a înfăptui.

În gândirea clasică această putere nu este una care s-ar fi găsit la egala distanță dintre

bine și rău, ci cea care era orientată în mod fundamental spre bine și fericirea eternă. Trebuie

reținut că omul nu este liber înainte să săvârșească o faptă. Libertatea umană nu este capacitatea

umană care se afirmă înaintea săvârșirii unei fapte, ci mai degrabă se confirmă după ce am

gândit, am acționat. Nu suntem liberi numai înaintea alegerii, ci mai degrabă în timpul actului de

alegere și de acțiune și mai ales după ce am ales și am acționat. Eliberați de determinismele

interioare care se găsesc înaintea săvârșirii faptei, oamenii simt că au îndeplinit libertatea după

ce au acționat într-un fel sau altul. Nu suntem liberi nimic făcând. Tocmai faptul că acționăm

confirmăm libertatea. Este o capacitate a firii, dar o capacitatea cu care însă nu ne naștem. Nu

este o capacitatea spiritului perfectă de la început, așa cum sunt instinctele. Ea se lucrează, se

Page 29: Curs Morala III 2

29

modelează. Aceasta ne face să înțelegem că liberul arbitru nu este funcția prin care

individualitatea umana își afirmă indiferența față de ceva sau cineva. Nu putem să ne considerăm

echidistanți față de bine și față de rău, ci putem fi echidistanți față de binele și de răul obiectual

în măsura în care ne raportăm la determinanta fundamentală, care e constituită de binele personal

și fericirea spre care aspirăm. Liberul arbitru este funcția și capacitatea prin care voința omului

biruie judecata practicăîn cazuri concrete.

Petru Lobardius: Liberul arbitru este facultatea rațiunii și a voinței umane prin care omul

alege binele cu ajutorul harului dumnezeiesc. Fără acest ajutor omul nu va putea niciodată să-și

exercite capacitatea de a alege binele sau răul.

Toma de Aquino: Această facultate purcede din puterea de judecată și din voință care se

unesc pentru a face posibil actul de alegere. Aceștia au formulat in mod filosofic opinia conform

căreia liberul arbitru nu este deplin dacă nu este realizat prin funcția raționalității. Ei vin pe linia

pe care toţi Părinții Bisericii au afirmat-o conform căreia actul de libertate este și putere de

judecată. Ideea că liberul arbitru nu presupune necesitatea harului va fi adâncită în filosofia

modernă. Dar ideea aceasta va favoriza absolutizarea subiectivismului libertății de alegere, iar

acest punct de vedere va distruge sistemul virtuților.

Virtutea presupune deprinderi care se împlinesc prin acte libere succesive, dar în egală

măsură presupune modele de urmat iar urmarea acestora presupune renunțarea la ceea ce noi am

putea accepta prin înțelegerea liberului arbitru din diferența care precedă săvârșirea binelui sau a

răului sau indiferența față de cei de lângă noi. E și produsul obișnuinței dar și o așezare

existențială în anumite rosturi ale ființei datorită împroprierii binelui ca ofertă generoasă din

partea lui Dumnezeu. Binele îl alegem pentru că se propune minții ca valoarea intrinsecă,

motivată și luminată de poruncile lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, liberul arbitru, ca să se

exercite în deplina lui funcționalitate, nu va fi niciodată o funcție indiferentă față de reperele cu

autoritate, ci le va presupune.

Pornind de la acest aspect al lucrurilor în gândirea morală a apărut ideea că libertatea

morală se va împlini în mod autentic în obligație. Omul de azi afirmă capacitatea de a fi liber

actul înfăptuirii binelui, dar această făptuire a binelui trebuie să pornească din spontaneitatea

celui care se simte în siguranță în interiorul binelui pe care îlsăvârșește. Săvârșim binele

simțindu-ne bine.

În evul mediu a apărut ideea de obligație morală în funcție de care trebuia să se determine

liberul arbitru. Acest tip de libertate presupunea 4 concepte:

1. conceptul de lege

2. conceptul de obligație

3. conceptul de conștiință

4. conceptul de păcat

Prin urmare legea, respectiv legea morală este sursa garantării oricărei libertăți. Dar

libertatea morală tinde spre o anumită autonomie, această libertate trebuind să fie respectată.

Astfel în interiorul acestei concepții în care pe de o parte libertatea se împlinește în funcție de

împlinirea anumitor obligații față de lege, în funcție de conștiință și evitând păcatul este o

libertate care îl pregătește pe om pentru integrarea în noua ontologie – Biserica. Creat după

chipul lui Dumnezeu, omul nu a primit de la Creator doar o funcție care îl pune în raporturi

Page 30: Curs Morala III 2

30

speciale cu restul creației. El este o persoană care constituie chiar pentru Dumnezeu un partener

de dialog. Ceea ce-l definește pe om și-l distinge de animalele stăpânite de el e tocami această

capacitate de relație cu Dumnezeu, de relație conștientă, care nu probează numai acte de

rugăciune, jertfe, ci se referă la întregul comportament uman. Exercițiul acestei capacități se

referă mai întâi nu la atitudinea sa cu privire la materia care îl înconjoară, ci la atitudinea în fața

lui Dumnezeu, la primirea sau refuzul pe care îl operează atunci când omul e în fața lui

Dumenzeu. Această viziune creează o anumită responsabilitate omului, încât pentru unii a o

simți înseamnă lipsă de purtare, dar pentru cei ce se mântuiesc, este foarma prin care omul se

integrează în planul inițial al lui Dumnezeu. Nu poți fi liber fără responsabilitate, așa după cum

nu poți să ai responsabilitate fără a avea conștiința că te poți mișca liber în fața unor repere cu

autoritate (legea, conștientizarea situației în care te găsești, păcatul). Libertatea umană este direct

proporțională cu firea omului. Aici este noutatea creștinismului cu privire la libertatea morală.

Libertatea morală în creștinism

În gândirea sf Părinți și a Bisericii omul are libertate direct prop cu natura. Prin urmare

nu putem vorbi la om de libertate absolută, precum o are Dumnezeu sub toate aspectele:

ontologic, existențial, moral, libertatea omului fiind direct prop cu statutul lui de ființă creată și

limitată. Dar omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu libertate pozitivă, care constă în alegerea

între bine și mai bine sau alegerea dintre diversele forme de înfăptuire a binelui. Având neșansa

să fie ispitit de satana omul consumă creația nu spre a se răni din ea, ci prin intermediul ei să

ajungă precum Dumnezeu dar fără Dumnezeu. Și aici omul cade din libertatea ontologică avută

la începutul creației, la sfârșitul căreia Dumnezeu a spus că toate erau bune foarte (λσαν καλα).

Procesul de mișcare al omului avea o direcție îmbrăcând forma asemănării cu Dumnezeu.

Conceptul de ομοιοζις este unul dinamic. Dacă omul a fost creat după chip și dacă el este ființă

vie, mișcarea lui nu poate fi negată, iar această mișcare a lui capătă perspectiva lui ομοιοζις ηοσ

Θεοσ. Prin urmare toate formele de alegere prin care omul a fost provocat înainte de păcat vizau

această perspectivă: să rămână în interiorul acelui „bune foarte”. Păcatul face ca omul să piardă

această libertate pozitivă și să capete liberul arbitru – capacitatea de a alege între bine și rău. Într-

o perspectivă omenească putem spune că omul este liber. Din perspectivă duhovnicească

(finalitatea demersurilor lui să se îndrepte către asemănarea cu Dumnezeu) alegerea dintre bine și

rău nu mai este pentru om adevărată libertate. Sf Grigorie Teologul spune: „ce libertate este

aceea să alegi tot timpul între două contrarii?” Nu liberul arbitru este forma specifică omului de

manifestare a libertății. creștinismul aduce și alte forme de înțelegere a libertății.

Prin moartea și învierea Lui, Mântuitorul Hristos a înlăturat credința în destin, a creat o

nouă ontologie – Biserica (spațiul în care omul intră într-un proces de recăpătare a lubertății

primordiale). Noi astăzi nu mai realizăm ce a însemnat pt lumea antică extraordinarul mesaj al

evangheliei, mesajul că omul putea alege Viața. Sf Părinți ai Bisericii au vorbit mult despre

libertate împotriva gnosticismului și a fatalismului antic. Ei au legat această libertate de relația

concretă între om și creator. De asemenea au insistat asupra responsabilității omului în răspunsul

său la chemarea Dumnezeiască. Dumnezeu îl invită pe om, nu i se impune în nici o împrejurare

niciodată. Sf Părinți au adus astfel 3 argumente:

Sf Vasile cel Mare spune că dacă omul n-ar fi fost liber el nu ar avea nici un merit dacă

va săvârși fapte bune fără să fi voit acest lucru.

Page 31: Curs Morala III 2

31

Sf Grigorie de Nyssa înțelegea libertatea ca fiind procesul de asemănare cu Cel care este

fără stăpân și suveran, asemănare dată în faptul creației. Folosind termenul de ομοιοζις arată că

libertatea este deodată ελεσθερια (stare de libertate), dar și ομοιοζις. Este o stare de libertate dar

este și proces. Sau este un proces care se manifestă în cadrul ființei căzute prin alegerea între

contrarii – προαιρεζεις. De aici putem concluziona că libertatea este o stare care presupune un

proces (înainte de căderea omului în păcat se manifesta ca alegere între bine și rău sau diferitele

posibilități de înfăptuire a binelui, iar după căderea omului în păcat presupune alegerea între

contrarii, fără ca această alegere ântre contrarii să fie adevărata și specifica libertate umană).

Libertatea specific umană trebuie să se reconstituie în Biserică princapacitatea de a alege între

bine și mai bine și diversele forme de înfăptuire a binelui. Aceasta presupune trăirea în interiorul

noii ontologii cu regulile aferente. Deci libertatea este și stare și funcție, funcție care avea

anumite perspective și forme de manifestare înainte de păcat, o funcție care capătă forme de

manifestare ușor diferite după păcat, dar care nu va exclude perspectiva creșterii în libertate.

Deci libertatea este modul dinamic de a exista în direcția împlinirii comuniunii cu Dumnezeu.

Omul care din libertate odată cu căderea în păcat, este restabilit în libertate în procesul de

asemănare cu Creatorul. Mântuitorul Hristos restaurează așadar libertatea ca mod de a fi în

procesuld e asemănare cu Dumnezeu, de unde și calitatea funcțiilor noastre sufletești și trupești

care prin modul lor de funcționare vor confirma procesul de asemănare cu Dumnezeu sau vom

facilita ca Dumnezeu să-și arate suveranitatea în noi.

Ca mod de a fi (ελεσθερια), libertatea în noi se împlinește continuu și se împlinește în

mod corespunzător de participare la suveranitatea lui Dumnezeu. În felul acesta evidențiem

faptul că ελεσθερια nu este numai produsul performanțelor noastre individuale, ci performanțele

noastre individuale nu au alt rol decât a ne face apți ca în noi să se manifeste suveranitatea lui

Dumnezeu. Din moment ce cunoști Adevărul, care este Calea și Viața, știi unde trebuie să umbli.

După cum se poate vedea, punctul de vedere al Bisericii este oarecum paradoxal. Biserica afirmă

pe de o parte că omul este liber pentru că altfel nu ar putea fi responsabil de faptele sale, dar pe

de altă parte afirmă că această libertate este a unei ființe create, că omul este o ființă căzută, cu o

fire afectată de consecințele căderii în procesul de asemănare cu Dumnezeu. Toate acestea arată

că liberatea îi este dată omului ca un talant față de care are responsabilitate. Însă depinde și de

alte realități personale: Dumnezeu, semenii. Această libertate este în ultimă instanță cea a unei

ființe supusă legilor biologice, dar și legilor cosmice, e afectată de suferințele fizice, de moarte,

dar în egală măsură este o libertate motivată de aspirațiile superioare pe care le are.

De aceea spunem că dpdv ontologic omul nu are libertate absolută (libertatea lui

Dumnezeu), ci una în limitele naturii sale, el deținând însă libertatea care îi oferă posibilitatea de

a săvârși în mod conștient binele. Libertatea absolută o deține numai Dumnezeu pentru că el

decide modul său de a fi dincolo de orice formă de dependența, de necesitate și de limitare și

libertatea de a crea din nimic. Omul nu are această libertate. Omul după căderea în păcat are

libertatea morală (liberul arbitru – προαιρεζειζ ) dar care este hotărâtoare pentru creșterea în

libertate – înțeleasă ca o continuă stare de eliberare de ceea ce îl impiedică pe om să participe în

mod intensiv și plenar la bucuriile comuniunii cu Dumnezeu. Libertatea întru participare la

comuniunea cu Dumnezeu este posibilă prin aceea că Dumnezeu i-a dat omului acces la

comuniunea cu Sine. Pogorându-se Dumnezeu dă omului harul Duhului Sfânt ca omul să poată

împlini poruncile Lui și să poată să intre în comuniune cu El. O libertate ca obligație nu se poate

împlini dacă omul ar fi lăsat singur la nivelul la care a ajuns prin cădere. De aceea Biserica

insistă ca membrii ei să fie oameni ai comuniunii, cuminecării. Optând și acționând pentru

integrarea în comuniunea cu Dumnezeu cel personal, omul se va lăsa cuprins în faptul de iubire a

Page 32: Curs Morala III 2

32

lui Dumnezeu, în libertatea absolută a lui Dumnezeu unde omul nu mai poate fi limitat de nimic,

nici de frica morții. astfel omul se poate împărtăși de libertatea absolută a lui Dumnezeu fără ca

aceasta să fie produsul funcțiilot sale psihice. Omul are acces la libertatea absolută prin

participare, nu prin natură, iar această participare corespunde celor mai profunde aspirații ale firii

umane autentice. Libertatea reală a creștinului nu constă în emanciparea individuală de la

legitatea funcționării tuturor celor create și existente în univers sau emanciparea față de ierarhia

valorilor care constituie criteriu cu autoritate în funcție de care omul își definește

comportamentul, ci cunoașterea și recunoașterea adevărului (In 17, 3; In 14, 6; I In 3, 4).

S-au iscat o serie de întrebări cu privire la libertatea omenească:

Cum este compatibilă libertatea omenească cu atotștiința lui Dumnezeu? Sf Părinți spun

că atotștiința lui Dumnezeu nu este cauza evenimentelor din lume.

Cum se împacă libertatea omului cu poruncile lui Dumnezeu? Dacă poruncile vor fi

înțelese drept căi spre trăirea în normalitate, nu va fi nici o problemă. Atât timp cât

libertatea nu va fi înțeleasă în afara ordinii create de Dumnezeu și nici ca dreptul de a fi

independent de aspirațiile profunde ale naturii umane, nu va fi nici o problemă într

poruncile lui Dumnezeu și libertatea umană. Înseamnă că această creație care nu este

absolută ci relativă, care depinde de cineva în modul ei de a fi, este pe linia modului de

acșiune a voinței lui Dumnezeu, și El își confirmă voința în porunci. De aceea omul care

înțelege sensul poruncii nu intră în nevroze în fața poruncii.

Care este raportul harului divin cu libertatea umană? Harul nu siluiește natura ci o

întărește, o restabilește în normalitate, o însănătoșește, astfel încât ea să poată acționa ca

o naturp liberă, adică neîmpiedicată să împlinească cele necesare pentru participarea la

Împărăția lui Dumnezeu. Libertatea omului este un semn că omul ete chipul lui

Dumnezeu. Libertatea de alegere este șansa pe care omul o are să adere în mod liber la

Dumnezeu și astfel să-și asigure desăvârșirea într-o deplină fericire. Chipul lui Dumnezeu

acționează cu adevărat liber atunci când, eliberat de pulsiunile instinctuale, de

contrângerile patimilor (constrângeri interioare) și de cele exterioare impuse de vreo

autoritate, dar și de neputințele unei firi care ea însăși suspină după desăvârșire (Rm. 8,

19-21). Omul va alege în mod conștient și liber în funcție de convingerile sale personale

și de vocația naturii sale. Prin botez are loc o devenire ontologică și nu una etică

presupusă de aște sisteme religioase. Numai în această nouă ontologie omul poate alege

în deplină cunoștință de cauză și liber.

Ajutată de har, firea umană se va repune în ordinea primordială încât și libertatea ei nu va

mai ceea ce ne place, ci împlinirea integrală și efectivă a ceea ce este propriu persoanei

constituită și instituintă încă de la facere într-un proces de asemănare cu Dumnezeu. Acest har

este cel care ni se oferă prin Sf. Botez și apoi în celelalte Sfinte Taine. Harul ne eliberează de

consecințele căderii protopărinților,dar ne și pune într-un proces de continuă eliberare de

tot ceea ce ne împiedică sau ne provoacă să acceptăm a fi împiedicați în procesul de

asemănare cu Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu atentează la libertatea omului ci ne ajută la

procesul de eliberare continuă, de limitările naturii căzute. Harul restaurează libertatea după cum

restaurează firea însăși. În felul acesta libertatea nu este numai morală (liber arbitru) ci este un

semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu, o proprietate ce îi dă persoanei umane puterea de a-și

Page 33: Curs Morala III 2

33

asuma responsabilitatea faptelor sale și a întregii sale existențe. Libertatea umană care presupune

libertate morală (ontodeterminarea) găsește asigurarea sa în creația omului după chipul lui

Dumnezeu (chip care înseamnă persoană capabilă de relație), un chip căruia Dumnezeu îi dă și

puterea de a avea inițiativa stăpânirii de sine, a disciplinării propriei motricități.

Libertatea se primește nu numai în modul de a acționa ci și în modul de a ne reține. Se

împlinește în modul de acțiune controlat, disciplinat, în fericirea promisă, fiind condioția oricărei

responsabilități. Libertatea autentică nu cunoaște condiția sa autentică decât în interiorul

iconomiei mântuirii. Căzut în păcat omul își va găsi libertatea în harul lui Dumnezeu care i se

conferă prin Tainele Bisericii și prin celelalte moduri de comuniune ale omului cu Dumnezeu. O

libertate care nu are asemenea perspectivă nu poate fi adevărată, chiar dacă are pretenția că este

înfăptuirea autodeterminării între principiile morale. Libertatea este o proprietate specifică

naturii umane în sensul că nu reprezintă un apanaj divin conferit omului, în sensul că omul nu

este prin sine libertate ci că este liber, adică este capabil de libertate, de ceea ce îl împiedică să

fie el însuși. Libertatea vine din demnitatea persoanei umane ca efect al reflectării efective în om

a slavei lui Dumnezeu, de o așa manieră încât chipul lui Dumnezeu să se găsească continuu în

procesul de asemănare cu el. Omul se manifestă la nivelul înălțimii sale specific umane atunci

când se comportă în cadrul acelei libertăți care îi permite se se dezvolte și se tindă spre

desăvârșire. Pentru acest motiv libertatea lui are nevoie de o anumită direcționare dată prin

porunci – ca formă de manifestare a voinței lui Dumnezeu.

Libertatea umană îşi are originea în creaţia omului după Dumnezeu. Creând un chip care

este persoană un chip viu(Sf. Vasile cel Mare) Dumnezeu dă şi putere de a avea iniţiativă şi

stăpânire peste faptele sale. Libertatea se împlineşte treptat şi în ultimă instanţă în starea de

fericire.

Căzând în păcat omul îşi recapătă normalitatea lui Dumnezeu. Harul este acela care îl

restabileşte pe om, cel care poate oferi mântuirea şi viaţa veşnică, aşa că Dumnezeu cheamă din

neexistenţă la existenţă lumea, iar condiţia existenţei lumii este mişcarea. Libertatea este un mod

de a fi dar este şi o funcţie. Libertatea este o funcţie specific umană. Omul nu este prin natura lui

libertate ci el este o fiinţă liberă capabilă de libertate şi eliberare. Acest tip de lbertate vine din

demnitatea persoanei umane ca efect al reflectării în ea a slavei lui Dumnezeu, slavă care

străluceşte în tot omul făcând din ea chip al lui Dumnezeu. Omul se va comporta la nivelul

înaltei sale demnităţi atunci când va acţiona în cadrul acestei libertăţi specifice. Libertate care îi

permite să se dezvolte şi să se împlinească după voia creatorului său. Pentru aceasta libertatea are

nevoie de indicatoare, de borne care să-i confere direcţia de mişcare. Aceste repere sunt

constituite de acţiunile pe care Dumnezeu le-a avut şi le are în viaţa omului.

Libetatea umană este o funcţie a carcterului personal al omului. Ea nu este suverană şi nu

îşi dă ei înseşi propriul început. Dumnezeu este cel care-i dă începutul -Facere 2, 17- Ne

sugerează că începutul libertăţii este dat de Dumnezeu şi libertatea nu este nelimitată ci se

sprijină pe poruncă. La rândul ei porunca nu este doar expresie a voinţei divine ci şi expresie a

binelui absolut. Aspiraţia după împlinirea binelui este centrul libertăţii. Împlinirea poruncilor nu

trebuie să o înţelegem ca pe un act de constrângere al libertăţii ci trebuie să înţelegem de fiecare

dată ca pe răspunsul corespunzător dat celei mai profunde aspiraţii umane care este aceea de

împlinire a binelui. Împlinirea poruncilor reprezintă astfel un act de eliberare. Libertatea nu se

găseşte în autonomia faţă de poruncile legii morale ci de împlinire a acesteia şi asumare a ei ca

singura cale de acces la binele real şi autentic care corespunde adevărului persoanei umane.

Libertatea autentică presupune rămânerea în Adevăr şi în Bine(Ioan 8, 31-32). Zăbovirea în

Page 34: Curs Morala III 2

34

Adevăr ne va face liberi. Omul ajunge la această demnitate în interiorul firii sale eliberându-se de

orice formă de senectute faţă de patimă prin alegerea liberă a binelui.

Libertatea la un anumit nivel este o capacitate nativă a omului care se cere dezvoltată,

moderată, protejată pentru a atinge adevărata statură umană. Presupune un efort conştient de

edificare începând cu cel psihologic şi continuând cu cel social şi cultural adică cu toate cele ce

nu ţin de noi ci ţin de alţii.

Libertatea autentică este un exerciţiu continuu al stăpânirii de sine prin anumite forme de

asceză. Stăpânire care presupune: asceză, luptă interioară, cultivarea virtuţilor, rugăciunea şi

comuniunea euharistică. Există şi cazuri de patologii ale libertăţii care aduc perturbări profunde

moralităţii şi modului de comportare liber al omului. Aceste forme patologice se datorează

diverselor forme de pătimire pe care le constatăm în om, sau în situaţiile în care persoana este

sub tutela celor din jurul său sau a organismelor sociale care vor lua decizii în locul său. Aceste

forme se datorează uneori şi unor maladii neuropsihice reale. Cu toate acestea, aceste forme de

maladie nu diminuează calitatea omului ca persoană. În cazul unor asemenea psihopatii bolnavul

nu mai poate să-şi obiectiveze răul. În cazul neuropatiilor şi psihopatiilor responsabilitatea

umană este scăzută dar nu este suprimată demnitatea persoanei. Am putea să creionăm câteva

însuşiri ale acestei libertăţi raportându-ne la Sf. Ap. Pavel şi anume: libertatea este un bun pe

care omul îl are, un bun mântuitor care conduce spre mântuire, care ne-a fost dăruit de

Dumnezeu în mod gratuit, un dar care îl eliberează pe om de toate forţele chiar şi de puterea

morţii ,, Cine mă va despărţi pe mine de moartea lui Hristos” spune Sf. Pavel. În felul acesta

libertatea este o funcţie a spiritului care vizează eshatologia.

Cinci calităţi importante ale libertăţii:

1) Libertatea creştină este o eliberare. Lucrarea de eliberare a lui Dumnezeu este foarte

des subliniată în VT (Ieşire 20, 2). Eliberarea din robia egipteană era punctul de la care

Dumnezeu pornea de fiecare dată când prezenta poporului exigenţele sale,, Adu-ţi aminte că Eu

te-am scos din pământul Egiptului”. Mântuitorul Iisus Hristos Se înscrie pe linia acestei eliberări

a omului(Luca 4, 18) cf. Iez. 58, 6. Prin urmare omul botezat îndreptat spre Hristos este obiectul

şi obiectivul acestui tip de eliberare aceasta referindu-se la eliberarea din păcat. Altă dată spune

Sf. Pavel eraţi robi ai păcatului acum suneţi eliberaţi şi aduceţi daruri care duc la sfinţire spune

Romanilor 6, 18-22. Cel eliberat în felul acesta se va înrola în lucrarea de eliberare pe care

Dumnezeu şi-a asumat-o El Însuşi faţă de ceilalţi oameni. După convertirea la creştimism Sf.

Pavel va vedea în Tora o anumită constrângere care de fapt nu îi aducea omului mântuirea

(Galateni 3, 23 unde spune că Legea nu a făcut altceva decât să semnaleze omului că este

păcătos. Acea lege impunea precepte bune prin ele însele dar care nu erau mântuitoare.

Supunerea faţă de Tora va fi înlocuită cu supunerea faţă de Duhul lui Hristos, supunere care

aduce eliberare.

2) Libertatea creştină se oferă tuturor. Libertatea creştină ne dă o nouă cetăţenie, ne face

membrii ai Bisericii ba mai mult organe sau mădulare ale trupului lui Hristos. Prin urmare

condiţia socială nu are nimic de a face cu libertatea regăsită de om în Biserică pentru că în

Biserică poziţiile sociale sunt depăşite.

3)Libertatea creştină este un dar şi un har. Libertatea trebuia să caracterizeze situaţia

omului înainte de păcat, dar cum toţi oamenii au păcătuit prin Adam, Dumnezeu oferă libertate

tuturor ca un semn al nemusuratei sale bunătăţi (Evrei 9, 26). Răscumpărarea lui Hristos şi

participarea fiecărui om la această răscumpărare lasă fiecărui om botezat prezenţa în el cu

Page 35: Curs Morala III 2

35

paharul umplut de Duhul Sfânt care devine principiu activ de plinătate în om. Astfel fiecare

creştin deţine puterea activă a Duhului Sfânt care produce un anumit tip de renştere a omului

întreg Galateni 5, 25. De aceea Sf. Pavel este puterea care conduce pe om spre bine. Eliberarea

ca mod de acţiune şi de împlinire a binelui este un efort de durată care se va împlini în împărăţia

eshatologică atunci când creaţia însăşi va fi eliberată de sclavia stricăciunii pentru a intra în

libertatea slavei lui Dumnezeu Ioan 8, 21.

4) Libertatea creştină este supunere totală faţă de Dumnezeu prin urmare cel care a fost

investit de puterile Duhului Sânt îşi schimbă comportamentul conform cu mediul în care el a fost

aşezat. În el aşadar a început procesul de îndumnezeire. Libertatea pe care a primit-o prin

moartea şi învierea lui Hristos nu este o proprietate ci condiţia slujirii (Ioan 6, 18-21). Aşadar

libertatea creştină nu este o libertate în sine ci o libertate care este întotdeauna orientată spre

cineva

5) Libertatea creştină este în vederea slujirii aproapelui. Slujirea aproapelui este cel de-

al doilea cod al iubirii creştine încredinţându-şi totalmente voinţa lui Dumnezeu cel botezat se va

angaja să-l iubească pe aproapele aşa cum îl iubeşte deja pe Dumnezeu. Libertatea creştină nu

este aşadar un absolut ci ea îşi va regăsi statutul său de mir într-o relaţia mult mai profundă cu

slujirea fraţilor(I Corinteni, 9, 13). Aşadar libertatea creştină nu este o facultate a spiritului celui

născut de botez care să-l lase pe confratele său să se piardă(I Corinteni8, 9). În felul acesta

libertatea creştină ocupă un loc cu totul special între două libertăţi: a lui Dumnezeu şi a

aproapelui care nu se înlocuie una pe cealaltă nici nu se găseşte una în faţa celeilalte ci libertatea

condiţionată de libertatea lui Dumnezeu şi de prezenţa aproapelui se conţin şi se includ una pe

cealaltă. Voinţa divină este ca o normă pentru voinţa omului. Înainte ca ea să se impună voinţei

omului ţine la sânul ei libertatea creştinului renăscut în Biserică prin botez. Voinţa divină este ca

o mamă care poartă la sânul său pe om cu tot ceea ce înseamnă el ca om.

Page 36: Curs Morala III 2

36

Păcatul

În limba română cuvântul păcat vine de la „pecatum” cu un sens foarte larg putând

însemna orice greșeală. În mod esențial păcatul este încălcarea cu liberă știință și voință a voii lui

Dumnezeu, pe când „a greși” nu înseamnă totdeauna o încălcare a legii lui Dumnezeu.

Noțiunea de păcat a intrat în sistemele morale odată cu revelația supranaturală în lumea

iudaică. Avem ideea de libertate în morala egipteană, dar nu ideea de păcat. În tradiția greco-

romană de asemenea. De aceea etica grecească permitea orice până la atingerea legilor cetății. în

mod expres rațiunea de păcat vizează reportul viu, personal cu un Dumnezeu personal, raport

care fiind violentat aduce consecințe ale căror limite nu le putem întrevedea. La evrei, spre

exemplu, există câteva cuvinte care desemnează păcatul („hattat”=eroare, îndepărtare de scopul

stabilit).

În limba greacă cuvântul evreiesc este tradus prin αμαρηια. Evreii mai aveau și cuvântul

„avon”=nedreptate, încălcarea unei norme; „hattam”=αδικια. Verbul „rașah” a fost tradus în

greacă prin κακοποιειν = a face rău. Modul de comportare pe care iudeii l-au gândit prin hattat

(îndepărtare de scop) duce în toate cazurile la „a înfăptui o răutate, a face rău”, prin urmare

păcatul nu are numai această nuanță de îndepărtare de finalitate, ci în măsura în care prin modul

de a acționa, a vorbi, a te comporta te îndepărtezi de la finalitatea funcțiilor prin care tu acționezi

la nivelul respectiv, înfăptuiești răul. În măsura în care prin modul de gândire te îndepărtezi de la

direcția pe care gândirea o are, din momentul în care prin modul tău de a acționa te îndepărtezi

de la semnificația „a face, a acționa”, nu numai că încalci sistemul de referință în care te găsești,

dar te duci în zona contrară binelui, deci înfăptuiești răul. De aici rezultă că a păcătui nu

înseamnă decât a face rău cuiva.

În NT avem „αμαρηια” (îndepărtare de scop), αμαρηιμα (actul păcătos) etc. în Sf

Scriptură păcatul este văzut ca neascultare (Fc 12, 16), idolatrie, ofensă adusă lui Dumnezeu și

aproapelui, nebunie, infidelitate față de Dumnezeu, ca dezordine a voinței omenești, care duce la

autoproslăvire în dauna lui Dumnezeu (In 12, 43). În ceea ce privește proveniența păcatului,

Mântuitorul spune că vine din inima omului și din ispita celui rău. Mântuitorul vorbea în

termenii culturii din interiorul căreia venea (inima, ca ceea ce este cel mai adânc în om). Păcatul

poate fi iertat dar el presupune pocăință. Iertarea se face prin darul lui Dumnezeu, prin

bunăvoința lui, neexcluzând însă efortul uman. În NT când este întrebat de câte ori să iertăm

păcatele aproapelui, Mântuitorul răspune de 70 de ori câte 7, nearătând nici un indiciu despre

condițiile iertării. Dar în altă parte spune: „de-ți va greși fratele tău, mergi și-l mustră pe el și

dacă se va pocăi, iartă-l.” Astfel iertarea este un dar care se conferă unei persoane pregătite să-l

primească prin μεηανοια. Această schimbare a minții presupune și o schimbare a modului de

comportare care reflectă cât și cum ți-ai schimbat mintea în perspectiva întâlnirii cu cel care te

iartă. În ultimă instanța revenirea din starea de anormalitatea în care te pasează păcatul are

nevoie de un „tu” pentru a te scoate, de o infuzie de personalitate care să te scoată sau să te ajute

să ieși ontologic din starea de anormalitate în care ai ajuns prin păcat. De aceea iertarea nu

presupune o generozitate necontrolată din partea celui care iartă, dar presupune o învrednicire a

celui iertabil încât energia iertării să fie eficientă în el. De aceea avem nevoie de pocăință,

penitență – refacerea drumului pe care l-am făcut în sens invers încât să regăsim normalitatea

Page 37: Curs Morala III 2

37

(Sf. Grigorie de Nyssa). În ultimă instanță n păcatul are ultimul cuvânt. Sf Vasile cel Mare spune

că iertarea trebuie acordată în funcție de starea cu care omul își cere iertare.

Păcatul se deosebește de imperfecțiune, de neputință sau de patimă. Păcatul este violarea

externă a legii. Nu orice păcat este delict, dat fiind faptul că putem păcătui și cu gândul. Păcatul

este un rău, dar sfera noțiunii de rău nu se suprapune cu sfera noțiunii de păcat. Răul nu este

neapărat și păcat al unei persoane care suferă în mod efectiv răul făcut de cineva sau produs în

mod accidental. Păcatul este o faptă rea. Dpdv moral, pentru ca o faptă rea să fie păcat ea trebuie

să reprezinte o abatere de la un scop moral bun și să fie voluntară. Răutatea unei fapte stă în

aceea că ea nu are un scop moral bun și creează suferințe. Așa cum nu toate suferințele sunt

păcate. Păcatul presupune vina, iar aceasta este impusă de faptul că fapta a fost săvârșită în mod

liber și conștient. Răul fizic suportat de cineva la un moment dat nu are întotdeauna drept cauză

păcatul acelei persoane, ci al alteia sau al societății. la baza răului fizic stă un rău moral mai

apropiat sau mai depărtat,pentru că răul fizic presupune absența acelui bine care trebuia să fie

prezent. Cu alte cuvinte, răul nu este o simplă absență a binelui, ci una a binelui care trebuia

să fie prezent. Acest rpău nu are fundament ontologic, ci se enipostaziază în ființele raționale

care au refuzat și refuză în mod voit comuniunea cu binele dumnezeiesc.

Păcatul este încălcarea liberă și conștientă a legii morale sau a voii lui Dumnezeu

exprimată în legea morală naturală și pozitivă. Ca o faptă să fie păcat, ea trebuie să

îndeplinească 5 condiții:

1. Îndreptat împotriva voinței lui Dumnezeu prin omitere sau comitere

2. Făptuitorul trebuie să fie conștient de răutatea faptei comise

3. Făptuitorul să fie în toate facultățile mintale

4. Făptuitorul trebuie să își dea consimțământul la comiterea faptei, în mod liber, nu prin

constrângeri

5. Fapta păcătoasă să fie evitabilă

În mod formal, morala de școală se ocupă cu studiul păcatului ca faptă comisă.

Spiritualitatea creștină însă include în categoria păcatului și gândurile și vorbele, ca și când

acestea afectează ontologic ființa umană. Pentru acest motiv textele ascetice sau întregul efort

ascetic al creștinului presupun, înainte de toate, curățirea gândurilor și atrage atenția asupra

modului în care oamenii comunică între ei prin cuvinte. Gândurile și cuvintele pot deteriora

ontologic persoana umană care se hrănește cu gânduri sau vorbe deșarte care devin obiectul unor

cuvinte deșarte, care pregătesc fondul de acțiune deșartă. Gândurile necurate vatămă ontologia

celui care face o fixație asupra lor sau celui căruia îi face plăcere compania unor asemenea

gânduri sau imaginații sau noțiuni, după cum noțiunile, ideile necurate formulate în cuvinte pot

afecta viața persoanei. Acestea sunt motivele pentru care nu numai fapta este păcat, ci și

cuvintele și gândurile, pentru care evitarea păcatului ca faptă trebuie precedată de curățirea

limbajului, de disciplinarea minții, a gândurilor și a imaginației. În ceea ce privește comiterea

păcatului, acesta înainte de a fi comis pare mult mai profund și mai interesant, tocmai datorită

gânduilor și imaginației. Noi trăim în imaginație mult mai profund decât în realitate. Ceea ce este

determinant pentru om este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede.