Specializari: PSIHOLOGIEPSIHOPEDAGOGIE SPECIALA PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEIANUL I

SEMESTRUL I

ANUL UNIVERSITAR 2010-2011

1

Tema nr. 1 Psihologia ca stiinta si ca profesie

1. Psihologia ca stiintã2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Ramurile aplicative ale psihologiei

1.1. Definirea psihologiei ca ştiinţă

Psihologia este una dintre ştiinţele umaniste, poate cea mai reprezentativă dintre ele prin originalitatea şi complexitatea naturii obiectului său de cercetare. Psihologia este ştiinţa care ne învaţă să cunoaştem omul şi ne ajută să-l înţelegem. Ca domeniu al cunoaşterii umane, ea a fost încă de la început tributară filosofiei din care s-a desprins treptat.

Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt marile curente care au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra vieţii psihice.

Spre sfârşitul secolului XIX, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, iar la sfârşitul secolului XX şi apoi în decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au rafinat metodele de investigaţie.

Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece cuvântul psihologie este compus din două particule psyche (suflet) şi logos (ştiinţă) s-a afirmat că psihologia este ştiinţa sufletului. Deşi definiţia este oarecum tautologică, ea are mai ales o valoare operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic.

Tipuri de definitii ale psihologiei ca stiinta

1. Definiţii etimologiceCei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului.

Deoarece cuvântul PSIHOLOGIE este compus din douã particule psyche (psihic) si logos (stiintã) s-a afirmat cã psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum tautologicã are mai ales o valoare operationalã, orientând cercetãtorii spre descifrarea si detalierea termenului de psihic.

2. Definitii comprehensive-încearcã sã surprindã elementele esentiale ale psihologiei ca stiintã

-W.Wundt- Psihologia= stiintã a experientei imediate-W. James- Psihologia= stiintã a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor reale

2

-Kulpe- Psihologia=stiintã a faptelor în mãsura în care ele depind de subiect

Psihologia este o ştiinţă care se ocupă de studiul fenomenelor şi capacităţilor psihice, urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative.(Paul Popescu-Neveanu)

După opinia lui M. Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o formulare generală despre obiectul de cercetare, metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste elemente, M.Zlate defineşte psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane.

3. Definiţii explicativ-culturale:1. Psihologia reprezintă studiul faptelor morale şi al inteligenţei, fiind ştiinţa sufletului (Littre)2. Psihologia are mai multe semnificaţii ca ştiinţă şi anume:a) studiul ştiinţific al vieţii mentale (memorie, gândire, inteligenţă),b) cunoaşterea empirică a sentimentelor celuilalt,c) analiza sentimentelor, a stărilor de conştiinţă,d) ansamblulde sentimente, modalităţi de a gândi şi de a acţiona caracteristice unui individ sau unui grup de indivizi (J.Dubois)e) psihologia este ştiinţa care studiază procesele mentale şi emoţionale şi comportamentulf) psihologia este suma acţiunilor, trăsăturilor atitudinilor, modelelor de gândire sau a stărilor sufleteşti ale unei persoane sau ale unui grup (D.B.Guralnik)

4. Definiţiile filosofice sunt cele care caută să explice conceptul sau ideile despre psihologie.1. Psihologia este ştiinţa sufletului sau a spiritului. Acest punct de vedere cuprinde mai multe aspecte ce trebuie considerate separat.a) o anumită manieră de a se comporta, de a reacţiona la impresiile din afară (psihologia comportamentului)b) faptul de a avea conştiinţa propriilor idei, emoţii, tendinţe (psihologia conştiinţei),c) atitudinea reflexiv-critică faţă de propria persoană (psihologia reflexivă şi cea critică),d) ansamblul de stări sau dispoziţii psihice ale unei persoane sau ale unui grup de indivizi (psihologie socială)

Definiţiile menţionate mai sus pun problema complexităţii acestei ştiinţe, dar evidenţiază şi dificultatea de a o delimita şi defini, dintr-un singur punct de vedere.

3

3. Locul psihologiei în sistemul stiintelor

Într-un secol si jumãtate (înfiintarea primului Laborator de psihologie experimentalã la Leipzig-1879), psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiintã pânã la obtinerea statutului de stiintã centralã în rândul tuturor celorlalte stiinte.

Cu timpul, conceptiile cu privire la locul psihologiei în sistemul stiintelor s-au organizat si integrat, conducând la elaborarea unor modele explicativ-interpretative.

a). Modele triunghiulare1929- Karl Buhler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta

din urmã fiind amplasatã la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor naturale

1978-P.E.Meehl lanseazã distinctia între psihologia hard si psihologia soft, potrivit cãreia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al comportamentului, stiintele sociale au accentuat studiul influentelor subiective.

1961-Clasificarea triunghiularã a stiintelor –KEDROV care subdivide stiintele umaniste în stiinte sociale si stiinte filosofice, fãcând loc în triunghiul sãu alãturi de psihologie si altor stiinte tehnice, matematice, logice. Kedrov clasifica stiintele dupã principiul subordonãrii (al dezvoltãrii ) si al obiectivitãtii (al reflectãrii). Cât priveste psihologia, ea ocupã un loc aparte în triunghi: mai aproape de filozofie dar fiind legatã de toate celelate trei vârfuri ale triunghiului.

b) Modelul circularJ. Piaget , la cel de-al XVIII-lea Congres International de Psihologie (Moscova,

1966) propunea un model circular al stiintelor.Punctul de pornire al clasificãrii lui J.Piaget îl constituie relatia dintre subiect si obiect

în procesul cunoasterii. Dacã în matematicã si fizicã se reflectã obiectul real, latura lui cantitativã, în biologie deja apre si latura subiectivã, fapt care îl pregãteste pe subiect sã devinã obiect al cercetãrii, proces ce se reia în psihologie si sociologie. Linia circularã se încheie în epistemologie si geneticã prin relatia psihosociologiei cu logica si matematica, relatia dintre acestea din urmã realizându-se prin intermediul structurilor operatorii ale subiectului.

Concluzia lui Piaget: psihologia ocupã o pozitie centralã, si nu numai ca produs al tuturor altor stiinte, dar ca sursã posibilã de explicatie a formãrii si dezvoltãrii lor. 1. Modelul interpenetrãrii stiintelor

Multã vreme în interpretarea relatiilor dintre stiinte a predominat ideea interdisciplinaritãtii. Matei Dogan si Robert Pahre avanseazã ideea cã nu cercetarea interdisciplinarã atotcuprinzãtoare este în mãsurã sã asigure inovarea stiintelor, ci dimpotrivã interpenetrarea ( hibridarea) lor.Referindu-se direct la psihologie, autorii prezintã numeroase exemple de hibridare între aceasta si alte stiinte, fapt care a dus la aparitia unor noi stiinte sau ramuri ale psihologiei:

4

psihologia socialã, psiholingvistica, psihologia muncii, psihopatologia. Acestea la rândul lor se pot divide: de exemplu psihologia organizationalã este o ramurã a psihologiei sociale care are ca surse teoria managementului si organizãrii, fluxuri importante din psihologia socialã, psihometrie, sociologie. 2. Modelul clasificãrii stiintelor

M.Zlate propune o grupare a stiintelor în patru categorii:1. stiinte fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia)

interpretat ca fiintã bio-socio-spiritual2. ,3 stiinte referitoare la principalele tipuri de activitãti îndeplinite

de om (educationale, economice, manageriale, sportive, etc.)4. stiinte maximal preocupate de asigurarea integritãtii fizice si psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria)

La confluenta dintre aceste stiinte, psihologia generalã si-a delimitat propriile ei ramuri aplicative.

Pozitia deosebitã a psihologiei în sistemul stiintelor, la intersectia celorlalte, în centrul sau în vârful lor, favorizeazã dupã opinia lui Pavelcu, pendularea spectaculoasã a interpretãrilor între psihologizare a numeroase discipline la o extremã si depsihologizare a psihologiei la cealaltã extremã. Se pare, de aceea cã mai importantã decât distinctia categoricã a stiintelor este cooperarea lor.

5

2. Obiectul de cercetare al psihologiei

Obiectul psihologiei poate fi analizat din perspectiva următoarelor orientări: orientarea psihanalitică, orientarea behavioristă, orientararea umanistă.

2.1. Orientarea psihanaliticăDin perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îşi au

izvorul în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul. Psihicul este o lume aparte, interioară, formată din trăiri exclusiv subiective: el este izolat de lumea externă şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind redusă la trăirea lui. Psihicul este o realitate primară, nemijlocită, el constituie o lume închisă în sine, un bun personal al fiecărui individ.

Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al cercetării. Cum însă dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii propriilor lui funcţii psihice nu şi a altor persoane, atunci, pentru a se putea realiza şi acest deziderat, introspecţioniştii recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane.

Introspecţia îşi are originea în Germania la Leipzig, W.Wundt înfiinţând în 1879 primul Laborator de psihologie experimentală.

Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor de conştiinţă, de aceea introspecţia a fost denumită psihologia conştiinţei.

Introspecţia a fost vehement criticată încă de la apariţia ei, iar pe considerentul practicării ei, psihologia a fost contestată ca ştiinţă. În ciuda acestor limite, psihologia introspectivă s-a dezvoltat tot mai mult, a pătruns în universităşi, în laboratoare, în cercetările concrete, iar introspecţia ca metodă de cercetare a devenit metoda regală de studiu a psihologiei. Rămânând însă închisă dintr-o perspectivă idealistă, şi mentalistă, fiind în esenţă reducţionistă (reducea întreaga viaţă psihică doar la o parte a ei), introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei. În felul acesta s-a conştientizat că viaţa psihică interioară funcţionează nu doar la nivelul conştient ci şi la alte niveluri.

Sigmund Freud este cel care propune inconştientul obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de aparat psihic, elaborează o viziune dinamică asupra componentelor acestuia şi pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului, schimbând însăşi finalitatea psihologiei.

Înainte de 1920, aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunând de trei nivele supraetajate: inconştientul, preconştientul, şi conştientul, rolul esenţial revenindu-i inconştientului. După Freud, inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în structura biologică, somatică a organismului. El considera că inconştientul funcţiona după principiul plăcerii, căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii, în timp ce conştiinţa acţionează după principiul realităţii, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui plan de acţiune, a unor situaţii problematice. Atâta timp cât între aceste instanţe există un

6

echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se desfăşoară firesc. Când intervin însă dezechilibrări, schimbări de forţe, distorsiuni, apar noi modele interacţionale care de obicei sunt de ordin patologic. Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, deci indiferent de condiţiile permisive ale mediului social, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconştient. Odată refulate ele nu dispar, nu rămân inactive, ci acţionează cu mai multă forţă asupra individului, cer şi cu mai multă tărie să fie satisfăcute. Ele pot fi satisfăcute sub forma unor acte comportamentale curioase, ciudate sau absurde numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de citit si scris, stângăcii), sub forma visului şi în cazuri mai grave sub forma unor acte nevrotice. În cazul nevrozelor, metoda psihoterapeutică propusă de Freud a fost denumită metoda psihanalizei şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene în vederea dizolvării şi înlăturării lor.

Dacă până în 1920 accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate, odată cu lucrarea „Sinele si Eul” din 1922, Freud se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe care le analizează mult mai amănunţit şi nuanţat. Aparatul psihic este împărţit în trei organizări structurale denumite: Sine, Eu si Supraeu sau Id, Ego si Superego. Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului. Eul este o porţiune a Sinelui care sub influenţa lumii exterioare, a mediului înconjurător suferă o dezvoltare specială în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea exterioară.

Esenţa concepţiei lui Freud poate fi sintetizată în următoarele idei:-ea reprezintă o încercare de explicare a funcţionării psihismului legat de biologic, genetic, metapsihologic care privilegiază registrul intrinsec al psihicului;-dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient, refulare, conflicte, libidou), elementul de bază, de coeziune rămâne legătura dintre ele.

1.2.2. Orientarea behavioristă

J.B.Watson este considerat părintele acestui curent, al unei noi orientări psihologice denumită behaviorism. În concepţia lui Watson, pentru a deveni o ştiinţă practică, utilă, deschisă, populară, accesibilă tuturor, psihologia ar trebui să realizeze următoarele deziderate: să schimbe obiectul de studiu al psihologiei, sa înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul; să schimbe metoda de investigare: introspecţia cu metode obiective, să schimbe finalitatea, să propună formularea unor legi ale comportamentului.

Comportamentul, considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un ansamblu de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează iar psihologia reprezintă studiul cuplului Stimul-Reacţie.

Behaviorismul clasic ca nouă orientare psihologică corespunde în mai mare măsura spiritului american concret şi practic, firii mult mai active şi dinamice a americanilor decât

7

introspecţia, concepţie pasivă şi academică . Meritul cel mai mare al behaviorismului este acela ca leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor. Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care trăieşte. Mai târziu concepţiile behavioriste au fost exacerbate. Psihologia behavioristă a fundat cele două ideologii considerate ca incompatibile liberalismul şi comunismul, ambele bazându-se pe aceeasi concepţie despre individ, şi interpretat ca organism maleabil în faţa voinţei, ca şi o ceară moale, obiect de control şi de stăpânire de sine şi niciodată subiect pentru el însuşi.

P. Janet arăta că psihologia nu este altceva decât studiul acţiunilor umane, ştiinţa conduitei sau şi mai exact studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni.

Janet introduce în psihologie termenul de conduită, înţelegând prin aceasta din urmă totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către exterior, cât şi totalitatea principiilor de organizare şi reglare a ei. Conduita este ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la cele mai complexe, orientate spre un scop şi încărcate de un sens. În concepţia psihologului francez, conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa interioară subiectivă.

Psihologia conduitei ar trebui să satisfacă după opinia lui Janet două condiţii fundamentale: să facă loc fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară, ca o complicare a actului care se supraadaugă acţiunilor elementare; să se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinţe, reflexii, raţionamente, experienţe.

Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului, ca la behaviorism ci angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul. Ea nu depinde numai de stimulare, ci şi de reglare, evidenţiind reacţiile care există între acţiunea externă şi condiţiile interne prin care se reflectă exteriorul. Janet propune şi o nouă metodă de studiere a conduitei, oarecum diferită de metodele obiective de laborator şi anume metoda clinică, privită ca un fel de studiu de caz individual dintr-o perspectivă dinamică deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într-un număr mare de şedinţe.

Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului ca un mare sistem aflat în perpetuă organizare şi sporindu-şi continuu capacitatea de autoreglare.

1.2.3. Orientarea umanistă

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, A.Maslow (1908-1970), ca a treia forţă în psihologie, încă de la început, psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente şi practicate în Occident (behaviorismul şi psihanaliza), considerate incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica concretă, reală a omului contemporan.

8

Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor care aderă la noua orientare şi care exprimă de fapt scopurile ei: centrarea atenţiei pe experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea explicaţiilor teoretice şi a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu experienţa însăsi şi semnificaţia ei pentru persoană; accent pe unele calităţi umane cum ar fi alegerea, creativitatea, valorizarea şi autoactualizarea, opuse conceperii omului în termeni reductionişti; accent în selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de semnificaţii: preocuparea pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane, pentru dezvoltarea potenţialului inerent oricărei persoane; accent pe persoană care are o poziţie centrală fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existenţe şi în relaţiile sale cu alte persoane şi cu grupurile sociale.

În studiul personalitătii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective şi proiective cum ar fi cunoaşterea directă, prin percepţie, metoda înţelegerii configurale, metoda familiarizării cu, metoda autoobservaţiei, cea a autoevaluării.

ConcluziiAceste abordări se află raporturi de interdependenţă, ele fiind elective şi

complementare. Concluzionând, arătăm că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul activităţii psihice a omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care acţionează.

9

Capitolul IILegile psihologiei

O ştiinţă îşi legitimează propriul statut prin existenţa legilor, adică a acelor raporturi necesare, esenţiale, repetabile, generale şi obiective între fenomenele studiate. Încă de la început prezenţa legilor psihologiei a fost contestată.

2.1. Specificul legilor psihologiei

Cei care au contestat legile psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie legi cu aceleaşi proprietăţi ca în ştiinţele exacte, adică legi în care o cauză să conducă întotdeauna la obţinerea aceluiaşi efect, evident în condiţii strict determinate. Nu se înţelegea faptul că datorită complexităţii obiectului de cercetare al psihologiei, acest lucru nu este posibil.

Legile psihologiei sunt probabiliste, legi în care un fenomen numit cauză duce numai cu o anumită probabilitate la obţinerea altui fenomen numit efect. Nu este exclus ca aceeaşi cauză să ducă la apariţia mai multor efecte. Cei care au contestat existenţa şi caracteristicile legilor psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie numai legi de tip cauzal. Dar acest lucru nu mai este posibil deoarece însăşi noţiunea de cauzalitate a suferit o profundă restructurare. În psihologie legile au caracter teleologic sau finalist.

Psihologul francez M.Pradines (apud. Zlate M.) a evidenţiat existenţa a trei tipuri de legi:

legi de funcţionare a fenomenelor psihice (ex. legi ale senzaţiilor: adaptarea, contrastul, proiecţia, ale gândirii, memoriei sau imaginaţiei);

legi de compoziţie, organizare sau structură (legea formei cele mei bune, legea constantei perceptive-Wertheimer)

legi de dezvoltare-legi psihogenetice: legea dezvoltării stadiale a psihicului copilului-J.Piaget.

Cei care au negat legile psihologiei s-au aşteptat ca acestea să fie pur psihologice. Realitatea demonstrează că ele au conotaţii fiziologice, fizicaliste sau sociologice. Este firesc să fie aşa din moment ce psihicul este expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte forme existenţiale. Nu caracterul pur sau impur al legilor psihologiei este fundamental, ci existenţa legilor ca atare.

Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat, ci şi dintr-un anume mod de funcţionare a lor. Acţionând concomitent, întretăindu-se unele pe altele, ele îşi relativizează efectele sau şi le restructurează total.

2.2. Rolul descrierii şi al explicaţiei în psihologie

Descrierea joacă în psihologie acelaşi rol pe care îl joacă şi în celelalte ştiinţe. A descrie un fenomen psihic (un proces, o activitate, o însusire psihică) înseamnă a răspunde mai întâi la întrebarea ce este şi apoi cum se desfăsoară fenomenul respectiv?

10

Pentru ca descrierea să fie efectuată corect este necesară stabilirea descriptorilor, a criteriilor în funcţie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate.

Descrierile sunt de două tipuri: calitative si cantitative.Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea lor în

termeni observabili şi acţionali. Alături de operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori, descrierile calitative presupun şi categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii, concomitent cu acceptarea neglijării tuturor celorlalte deosebiri.

Descrierile cantitative introduc relaţiile cantitative dintre fenomenele studiate afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica analizată.

Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi constă în răspunsul la întrebarea de ce? Ea urmăreşte surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice şi a comportamentelor, formularea legilor cauzale, a ipotezelor explicative. Pentru ca explicaţia psihologică să fie cât mai corectă şi mai completă este necesară specificarea sistemului explicativ care constă: în alegerea variabilelor studiate (reţinerea unora şi excluderea altora, acestea din urmă fiind variabile nonidentificabile); stabilirea limitelor sistemului (mai ales a acelor variabile exogene care nu sunt explicate prin alte elemente ale sistemului) şi lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ.

2.3.Tipuri de explicaţii în psihologie

J. Piaget descrie următoarele modele explicative: reducţionismul psihologic: reducţionismul intra- psihologic reduce reacţiile şi

conduitele complexe ale individului la un principiu cauzal ce rămâne neschimbat în cursul transformărilor

reducţionismul extrapsihologic constă în explicarea psihologicului prin recurgerea la realităţi ce depăşesc propriile sale frontiere. Ex: explicaţii constructiviste, explicaţii de tip comportamentalist, centrate pe coordonarea legilor învăţării în sisteme ce vizează asimilarea unor conduite noi, explicaţii genetice, explicaţii abstracte.

Serge Moscovici se referă la următoarele modele: modele explicative paradigmatice al căror rol esenţial este de a propune o viziune

globală asupra relaţiilor şi comportamentelor umane, ex. Teoria câmpului-Kurt Lewin

modele explicative fenomenologice care îşi propun să descrie şi să explice o familie de fenomene bine cunoscute

Deşi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul fenomenelor şi legilor la care se referă, încercând să le surprindă esenţa, nici unul dintre ele nu reuşeşte să cuprindă exhaustiv multitudinea fenomenelor şi legilor psihologice.

11

Capitolul IV4. Metodele psihologiei

4.1. Cercetarea psihologică ştiinţifică

Orice cercetare ştiinţifică în psihologie presupune parcurgerea următoarelor etape:-precizarea scopului cercetării în funcţie de care se alege tema;

Principalele criterii în baza cărora se alege tema sunt: dobândirea unei experienţe personale care este considerată de către cel în cauză că prezintă larg interes; dinamica evoluţiei unui fenomen, proces, însuşire psihică; remedierea unor deficienţe comportamentale;-informarea bibliografică: tehnica documentării;

Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie să cuprindă lucrări reprezentative pentru domeniul investigat: studii, monografii, articole din reviste de specialitate. Tehnica documentării este complexă, în cadrul acesteia două operaţii fiind indispensabile: citirea şi consemnarea celor citite în fişe (analitice - citate, comentariile noastre - şi sintetice - conţin câte o idee din lucrarea citită);-formularea ipotezei (de la grecescul hypo-sub, thetis-aşezare, poziţie: supoziţie, presupunere)-este un enunţ care cuprinde concomitent întrebarea şi răspunsul probabil, cercetarea urmând să se pronunţe asupra corectitudinii lor şi dacă se validează să fie transformate în idee generalizatoare. Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde atât de pregătirea teoretică cât şi de o serie de factori psihologici ai personalităţii cercetătorului: creativitate, spontaneitate, tenacitate.-metodologia cercetării cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor, demersul logic (inductiv, deductiv), eşantionul (clasele, numărul de elevi, sexul, vârsta, mediul de provenienţă) şi, în unele cazuri, eşantionul de control (martor).

Tendinţa utilizării unilaterale a unei singure metode ca şi convingerea că unele sunt infailibile trebuie evitate. Cu toate că observaţia şi experimentul sunt modalităţi fundamentale de investigare a personalităţii, cercetarea rămâne incompletă dacă nu se apelează şi la convorbire, chestionar, studiul produselor activităţii, al documentelor şcolare, anamneza, fiecare furnizând date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat.-prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor se poate face atât prin operaţii de analiză, sinteză, comparaţii, raţionamente cât şi prin metode statistice pentru calcularea valorilor centrale (media aritmetică, mediana), valori care exprimă abateri faţă de tendinţa centrală (abaterea centrală, abaterea standard).-redactarea lucrării: structura şi dimensiunea sunt în funcţie de subiect; de regulă se porneşte de la motivarea alegerii temei, rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei. Urmează partea experimentală în care se avansează ipoteze, se prezintă metodologia cercetării,

12

interpretarea faptelor, formularea concluziilor. Se anexează materiale ilustrative, listele bibliografice utilizate;-valorificarea cercetării: în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat, iar în plan socioprofesional, lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă.

3.2. Conceptul de metodă. Specificul metodelor psihologiei

Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale, drum către ceva), metoda este definită în psihologia românească de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei -observaţională, experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii sociale.

3.3. Clasificarea şi descrierea metodelor psihologiei

Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de intervenţie, informare, interpretare şi acţiune. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:-caracterul lor: obiective şi subiective;- specificul realităţilor investigate: calitative şi cantitative;- natura relaţiei cercetător-subiect: directe şi indirecte;-scopul lor: metode de recoltare a informaţiilor, metode de prelucrare şi interpretare a acestora, metode de investigaţie intensivă şi extensivă, metode de diagnoză şi prognoză, metode de cercetare şi metode alicative (psihoeducationale, psihoterapeutice);- caracterul ştiinţific: metode intuitive, empirice şi metode ştiinţifice.

Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-ştiinţifice de la care acesta porneşte, reunite sub denumirea de metodologia cercetării. Principalele metode ale psihologiei sunt:- Observaţia- Experimentul- Convorbirea- Ancheta psihologică- Metoda biografică- Metoda analizei produselor activităţii- Metodele psihometrice

ObservaţiaObservaţia ca metodă de cercetare psihologică, constă în urmărirea intenţionată şi

înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului

13

(sau ale grupului) ca şi al contextului situaţional al comportamentului fără nici o intervenţie din afară.

Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt: - ce observăm (conţinutul observaţiei); - care sunt formele observaţiei;- de ce anume depinde calitatea observaţiei;- care sunt condiţiile unei bune observaţii;- cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei;-care sunt limitele şi avantajele observaţiei.

Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile bio-constituţionale ale individului ca şi trăsăturile fizionomice, precum şi de simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, cea motorie, mnezică, inteligentă ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale.

Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii:-orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia;-prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională, observaţia sistematică;-prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă, observaţia indirectă sau mediată, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;-implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă, observaţia participativă;-durata observării: continuă sau discontinuă;-obiectivele urmărite: integrală sau selectivă.

Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului: capacitea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul său de sugestibilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei, categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau, pur şi simplu, factorii sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează.

Condiţiile unei bune observaţii sunt:-stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;-selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare;-elaborarea unui plan riguros de observaţie, -consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;-efectuarea unui număr optim de observaţii;-utilizarea grilelor de observaţie.

Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia şi aceluiaşi fapt de către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de observaţie elaborate, realizarea cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator pe baza unor grile de observaţie. Unul dintre avantajele observaţiei este că permite surprinderea manifestărilor spontane comportamentale ale individului, în condiţiile lui

14

obişnuite de viaţă şi activitate, oferind, mai ales, date de ordin calitativ. În schimb, un dezavantaj îl constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenului studiat; în acelaşi timp se poate înregistra numai aspectul global, fenomenologic al comportamentului, fără discriminări analitice şi fără determinări cauzale.

ExperimentulDupă Greenwood, (1945) experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale prin

integrarea unor situaţii contrastante, controlabile. Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la minimum. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei, cele cărora cercetătorul le va studia variaţia în cursul experimentului. De exemplu, numărul de cuvinte reamintite după citirea unei liste de cuvinte, timpul în care se parcurge un text, numărul de erori într-o probă, reprezintă variabile dependente. Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă, ele fiind legate de decizia experimentatorului, care în mod deliberat le-a introdus în experiment.

Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:- Experimentul de laborator- Experimentul natural- Experimentul psiho-pedagogic Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială, anume creată în camere special amenajate, dotare cu aparatură de laborator, condiţii şi programe de desfăşurare a experimentelor bine determinate, deseori obligatorii.

Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un cadru obişnuit, familiar de existenţă şi activitate a individului.

Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri:-constatativ: urmăreşte fotografierea, consemnarea situaţiei existente la un anumit moment dat;-formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea schimbării comportamentului, schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea finală. De exemplu, dacă intenţionăm să verificăm superioritatea unui procedeu didactic, predăm la o clasă folosind noul procedeu iar la o alta modelul tradiţional; comparând performanţele elevilor înainte de introducerea noului procedeu cu cele obţinute după folosirea lui şi, mai ales, cu cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod tradiţional, vom şti dacă noul procedeu este eficient sau nu.

15

ConvorbireaConvorbirea este un dialog angajat între cercetător şi subiectul investigat care

presupune: relaţia directă de tipul "faţă în faţă", abilitatea cercetătorului pentru a obţine angajarea autentică a subiecţilor în convorbire; empatia cercetătorului. Spre deosebire de observaţie şi experiment prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor subiectului.Formele convorbirii sunt:-convorbirea standardizată, dirijată, structurată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale;-convorbirea semistandardizată sau semidirijată cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor;-convorbirea liberă, spontană, asociată, în funcţie de particularităţile situaţiei în care se desfăşoară, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar şi de particularităţile momentului când se face.

Ancheta psihologicăAncheta, ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor

informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode.

Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei, folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape:- stabilirea obiectului anchetei;- documentarea;- formularea ipotezei, - determinarea populaţiei (a universului anchetei);- eşantionarea;- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;- pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);- redactarea definitivă a chestionarului;- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operaţii sau prin autoadministrare);- defalcarea (depuierea) rezultatelor;- analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate;- redactarea raportului final de anchetă.

Cercetătorul trebuie să stabilească:

16

-conţinutul întrebărilor, de regulă acestea putând fi: factuale sau de identificare, solicită date obiective despre subiect (cum ar fi vârsta, sexul, studiile); de cunoştinţe; de opinii şi atitudini; de motivaţie;-tipul întrebărilor: cu răspunsuri dihotomice, închise (da-nu); cu răspunsuri libere, lăsate la initiaţiva subiectului; cu răspunsuri în evantai-mai multe răspunsuri din care subiectul alege una, două care i se potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizează în funcţie de valoarea ce le-o acordă.

Cercetătorul trebuie să evite o serie de greşeli în formularea întrebărilor, ca de pildă întrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, tehnicist, specializat, cuvinte ambigui, cu dublu înţeles, cuvinte vagi (,,cam aşa’’, ,,de regulă’’); întrebări tendenţioase, care sugerează răspunsul, întrebări prezumtive care presupun cunoşterea dinainte a ceva despre cel investigat, întrebări ipotetice care atrag după ele un anumit tip de răspuns, de obicei afirmativ.

Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). Există interviuri individuale şi de grup, clinice, (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată).

Metoda biograficăAceastă metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele

evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi despre semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ, atât de necesară în stabilirea profilului personalităţii sale. Este prin excelenţă evenimenţială, concentrându-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, a relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi evenimentele mijloc. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie şi cauzogramă - îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de evenimente.

Cel mai adeseori biografia ia, fie forma jurnalelor de însemnări, fie forma anamnezei, ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia, focalizată pe depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).

Metoda analizei produselor activităţiiEste una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia şcolară.

Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigaţie psihologică. Prin aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun copiii (coerenţa planului mental, forţa imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor,

17

deprinderilor, priceperilor şi aptitudinilor, etc), stilul realizării (personal sau comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învăţare (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii). Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea unor criterii după care să evalueze produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea - incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea - simplitatea, expresivitatea - nonexpresivitatea produselor realizate.

Metodele psihometriceAceastă grupă de metode vizează, cum reiese şi din denumirea lor, măsurarea

capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice.

Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului strângerea unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:-validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune;-fidelitatea: să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare;-standardizarea: să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării. De regulă, se standardizează: conţinutul probei (acelaşi test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor subiecţilor); modul de conduită a cercetătorului faţă de subiect (se recomandă utilizarea aceluiaşi instructaj verbal, a aceloraşi conduite faţă de toţi subiecţii), timpul de aplicare al probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii, aceasta în cazul testelor cu timp determinat);-etalonarea: stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură pentru rezultatele obţinute în vederea cunoaşterii valorii lor.

Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:-după modul de aplicare: individuale, colective;-după materialul folosit: verbale, neverbale;-după durata lor: cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului;-după conţinutul măsurat;-după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament.

Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor recomandări:

-crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care urmează a fi aplicate sau, cel puţin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi;

-utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice, ci a unei baterii de teste;

-corelarea rezultelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin aplicarea altor metode;

-corelarea rezultelor testelor cu rezultatele obţinute în activitatea practică.

18

Capitolul VPsihicul-domeniu de cercetare în psihologie

Tipuri de abordări ale psihicului

1. Abordarea plană, orizontală a psihicului2. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice3. Abordarea sistemică

4. 1. Abordarea plană, orizontală a psihicului

Abordarea plană sau orizontală a psihicului a fost dezvoltată de-a lungul istoriei psihologiei prin curentul asociaţionist, neoasociaţionist şi ulterior conexionist.

Psihologia asociaţionistă diviza psihicul în funcţii sau facultăţi elementare. Viaţa psihică era concepută ca o asociere sau concomitenţă a unor capacităţi sau funcţii psihice cum ar fi atenţia, memoria, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, etc. Între reprezentanţii curentului asociaţionist menţionăm: Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, David Hartley, James Mill.

Profesorul Zlate consideră că o asemenea viziune atomistă, bazată pe decupajul artificial al funcţiilor psihice şi mai ales pe amalgamarea lor nu putea să nu îşi manifeste slăbiciunile teoretice şi mai ales inaplicabilitatea în anumite domenii particulare ale psihologiei, cum ar fi psihologia medicală.

4. 2. Abordarea structural-dinamică a psihicului:nivelurile activităţii psihice

Sigmund Freud contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea topografică a psihicului, implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice. Aparatul psihic este compus după opinia lui dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconştient, preconştient, conştient.

Nivelul conştient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă adaptarea continuă a individului la mediul înconjurător. La acest nivel se realizează o reflectare cu ştiinţă, adică o reflectare în care individul dispune de informaţii pe care le poate utiliza, înţelege, descifra, interpreta. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea

19

este pură subiectivitate, din faptul că ea se manifestă în experienţele personale nefiind de regulă accesibilă altuia.

Ce înseamnă a fi conştient? Cele mai frecvente răspunsuri la această întrebare au fost: a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii; a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze; a fi conştient înseamnă a te putea adapta suplu la noile solicitări.

Funcţiile conştiinţei-funcţia informaţional-cognitivă (organizarea conştientă este o reflectare cu ştiinţă) - individul îşi dă seama; este o funcţie informaţional-operaţională sau operaţional-cognitivă deoarece individul operează nu numai în plan acţional, ci şi în plan mental cu informaţii.-funcţia finalistă-conştiinţa implică o reflectare cu scop, calitatea scopurilor, claritatea şi precizia lor depinzând de particularităţile individului şi de acţiunile sale. -funcţia anticipativ-predictivă –scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă; se anticipă rezultatul acţiunilor.-funcţia reglatoare-caracterul planificat al organizării conştiente.-funcţia creativ-proiectivă-omul reflectă realitatea cu scopul de a o modifica, de a o adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei.

Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman şi conştiinţă, deşi la aceasta participă toate funcţiile şi procesele psihice. Ea este o sinteză creatoare, o integrare de fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt conştiente şi unele nici nu devin fapte de conştiinţă, dar toate formează un câmp în cadrul căruia prin corelări între fenomene şi semnificaţie apar efecte specifice conştientizării.

Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenţa unei conştiinţe afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginaţiei, îndeosebi a celei de tip creativ iar caracterul planificat exprimă rolul gândirii, al voinţei.

În caracterizarea subconştientului ca nivel de organizare a psihicului s-au conturat mai multe concepţii. Subconştientul este caracterizat ca fiind compus dintr-o serie de elemente care au aparţinut conştiinţei dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort dar care se află într-o stare latentă de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să depăşească pragurile conştiinţei. El este o rezervă şi o bază pentru activitatea conştientă. Subconştientul are un anumit grad de transparenţă, motiv pentru care poate fi considerat o conştiinţă implicită.

P.Popescu- Neveanu susţine că subconştientul prezintă două trăsături principale: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea. Subconştientul este sediul expresiilor emoţionale de tip neurovegetativ: paloarea, înroşirea feţei, tremuratul vocii, etc. Trecerea timpului, emoţiile, distragerea de la activitatea respectivă, fac ca amintirile, obişnuinţele reactivate să nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconştient.

20

Psihologul român Paul Popescu Neveanu analizează următoarele trăsături ale subconştientului: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu ea; subconştientul nu doar conservă, ci poate prelucra, restructura, crea. Sub influenţa unor factori: timpul scurs între introducerea în subconştient şi evocare, emoţiile, distragerea de la activitatea respectivă, amintirile, automatismele vor fi modificate de subconştient tocmai datorită noilor relaţii în care acestea intră.

Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice definit în maniere foarte diferite. Inconştientul reprezintă ansamblul conţinuturilor nonprezente în câmpul actual al conştiinţei. În sens topic el este sediul conţinuturilor refulate, cărora li s-a refuzat accesul la nivelul sferei “preconştient/conştient”. Caracteristicile inconştientului sunt următoarele: este rezervorul pulsiunilor, dispune de o mare energie pulsională, pulsiunile conţinute în sfera inconştientului sunt supuse acţiunii cenzurii. Din punct de vedere topic, distingem la inconştient trei niveluri, subliniate în special de C. G. Jung, ca o completare a teoriei inconştientului a lui S. Freud:

inconştientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare (instincte, trebuinţe etc.);

inconştientul personal, care cuprinde istoria personală a individului, experienţele trăite de persoană, conflictele patologice, amintirile din copilărie, frustrările, stările complexuale;

inconştientul colectiv, în care sunt depozitate amintirea experienţelor emoţionale ale întregii umanităţi, reprezentate prin arhetipuri.

Activitatea inconştientă se realizează prin: activităţi automatizate, algoritmice, prezentate de toţi indivizii umani şi activităţi haotice, impulsive care scapă controlului.

Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri: rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului; rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare

şi recombinare de tip spontan; rol de asigurare a unităţii Eului, prin aceea că este principalul depozitar al unor

categorii de informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care, prin organizare specifică participă la evoluţia conştiinţei sau cum afirma Mihai Ralea, inconştientul dă conştiinţei seva de viaţă de care are nevoie, acordându-i momente de repaus şi reorganizare.

Între cele trei niveluri sunt interacţiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relaţii dinamice de implicaţie în însăşi structura fiinţei noastre conştiente. Inconştientul nici nu poate exista fără structura conştiinţei cu care este cosubstanţial.

După anul 1920, Freud, recunoscând unele limite ale concepţiei sale îi aduce o serie de corective. Ca urmare, în noua structură topică a aparatului psihic format din Sine, Eu şi Supraeu, locul central va reveni Eului.

În timp ce Sinele, partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor înnăscute şi al dorinţelor refulate se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale

21

trebuinţelor şi emoţiilor. Eul se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu realitatea externă. Spre deosebire de activitatea inconştientă a Sinelui, activitatea Eului este concomitent conştientă, preconştientă şi inconştientă, ea constând în percepţia externă şi internă, în procesele intelectuale, dar şi în dirijarea şi controlarea mecanismelor de apărare. Eul este cel care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile, controlează accesul în conştiinţă şi în sfera acţiunii, asigură în final funcţia sintetică a personalităţii.

Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive întâlnite de către individ de-a lungul vieţii sale, forţe ce sunt de ordin social, moral, parental (în esenţă constrângătoare) în limitele lui se formează Supraeul. De obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii idealizaţi.

Dacă Eul este determinat în principal de experienţa proprie şi actuală a individului, Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influenţele sociale şi parentale), Eul conciliator între aceste instanţe şi realitatea externă, devine principalul nivel de organizare a vieţii psihice. Psihanaliza este creaţia lui S. Freud şi această doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte specifice: existenţa pulsiunilor ca elemente constitutive fundamentale ale vieţii psihice a individului. Conceptul de refulare sau de respingere de către Eul conştient a tendinţelor pulsionale din sfera inconştientului; noţiunea de inconştient, reprezentând instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare ale individului (instincte, trebuinţe, tendinţe, complexe, simptome nevrotice).

Fig.nr.1 Instanţele sistemului psihic uman

4.3. Abordarea sistemică. Sistemul psihic uman

Teoria generală a sistemelor, dezvoltată de Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) este o orientare teoretică ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice în psihologie. După Bertalanffy sistemul este orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (nonîntâmplătoare).

Definiţia evidenţiază următoarele caracteristici ale sistemului:-sistemul conţine un anumit număr de elemente;-esenţială nu este natura substanţial calitativă a elementelor, ci configuraţia şi relaţiile dintre ele şi, în special, relaţia de feed-back sau de conexiune inversă;-elementele se asociază în subsisteme, iar subsistemele legate şi corelate între ele formează sistemul; de exemplu în psihologie senzaţiile, percepţile, gândirea, memoria asociate între ele formează subsistemul cognitiv; acesta corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivaţional şi

22

volitiv formează sistemul psihic uman la care se adaugă sistemul de personalitate reprezentat de temperament, aptitudini şi caracter; la rândul lui sistemul de personalitate devine subsistem în raport cu sistemul social;-noţiunile de sistem şi de element sunt mobile, modificabile: ceea ce într-un cadru de referinţă este un element, într-un alt complex apare ca subsistem, încadrat într-un sistem şi invers;-importantă este nu poziţia de sistem sau de elemente, ci relaţia, interacţiunea şi dependenţa lor reciprocă;-sistemul deschis permite atât configuraţii diferite între elementele din interiorul sistemului, fie că ele sunt materiale, energetice sau informaţionale, cât şi relaţii cu alte sisteme care pot chiar modifica configuraţia interioară a sistemului iniţial.

Prezentăm, din sociologia şi psihologia românească, o altă definiţie, mai recentă, a sistemului, foarte utilă în conturarea conceptului de sistem psihic uman.

După Lazăr Vlăsceanu (1982), sistemul constă în mulţimea de elemente componente, în ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente.

Abordarea sistemică a psihicului uman a fost pregătită de teoria sistemului funcţional din fiziologie (P. K. Anohin, 1970), structuralismul psihologic (gestaltism: R. Mucchielli, J. Piaget), cibernetică (N. Wiener, 1948) şi îndeosebi de teoria generală a sistemelor (L. von Bertalanffy). Cu mult înainte de Bertalanffy, cel care a atras atenţia asupra caracterului de sistem al psihicului a fost medicul român Ştefan Odobleja (1902 - 1978). În 1938-1939 el publică în limba franceză două volume intitulate Psihologia consonantistă. Prin adjectivul ''consonantistă'' Odobleja desemnează tendinţa specifică diferitelor tipuri de sisteme, deci şi a celui psihic, către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. Consonanţa reprezintă o acţiune cu caracter reglator atât între elementele componente ale sistemului, cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme exterioare lui. Ori, pentru a putea ajunge la asemenea rezultat, sistemul dat trebuie să comunice cu exteriorul, să întreţină schimburi energetico-informaţionale, să-şi elaboreze chiar, un model interior al mediului extern. Cu un cuvânt, sistemul trebuie să interacţioneze cu alte sisteme. Această interacţiune presupune, pe de o parte, dependenţa sistemului de exterior (de ceea ce intră în el), pe de alta parte, afirmarea unei finalităţi proprii sistemului dat (prin ceea ce iese din el). Între verigile de intrare şi cele de ieşire - termeni folosiţi ca atare de Odobleja -este introdusă relaţia de tip circular, aceasta nefiind altceva decât conexiunea inversă.

Conexiunea inversă sau feed-back-ul, alături de noţiunile de reglare şi deviaţie, cele de control şi programare sunt noţiuni esenţiale pentru cibernetică definită de Norbert Wiener ca ştiinţă a controlului şi comunicării la om, animal şi maşină. Influienţele ciberneticii asupra psihologiei pot fi evidenţiate prin analiza naturii informaţionale a psihicului şi, mai ales, caracterului integrator-sistemic.

23

Dintre multiplele definiţii ale sistemului psihic uman ne vom opri asupra următoarelor două:

Sistemul psihic reprezintă un ansamblu autoreglabil de stări şi procese structurate pe baza principiilor semnălizării, reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio-temporară, generalizare, definţie dată de M. Golu, A. Dicu (1972).

Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii, după concepţia lui P. Popescu-Neveanu (1987).

Cele două definiţii enunţate anterior cuprind principalele caracteristici ale sistemului psihic uman:-caracterul informaţional - energizant al sistemului psihic uman apare din însăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul că omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat permanent de noi informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele este nevoit să-şi elaboreze mecanismele informaţionale sau cognitive de recepţionare a informaţiilor- senzaţii, percepţii, reprezentări, de organizare, operare şi restructurare a lor- gândirea, de stocare sau prelucrare a lor-memoria, de combinare şi recombinare-imaginaţia. Importantă nu este doar informaţia ci şi modul de operare cu ea, astfel încât, mai corect ar fi să vorbim de caracterul operaţional informaţional- al sistemului psihic uman. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale. Sistemul psihic uman dispune de stări şi procese cu diferite grade de organizare şi structurare ce le diferenţiază calitativ între ele, acordându-le o notă de valoare. În acest caz, aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe prim plan. Sintetizând, putem spune că sistemul psihic uman este informaţional-operaţional, stimulator-energizant şi axiologic. -Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că sistemul psihic uman este un sistem prin excelenţă dinamic, neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist este demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare al unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. Interacţionismul dintre componentele sistemului se evidenţiază nu doar în procesul organizării calitative a acestora, ci şi în cel al destructurării lor. Relaţiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidenţiază, poate, şi mai pregnant caracterul interactiv al acestuia.-Interacţiunea sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propriile sale componente ci şi între el, luat ca întreg şi exterior, aşa încât putem sublinia o altă caracteristică a lui şi anume faptul că este ambilateral orientat. -Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferenţiere şi

24

specializare. De exemplu, copilul trece de la inteligenţa senzorio-motorie, la cea preoperaţională, apoi de la cea operaţional-concretă la cea a operaţiilor formale, îşi formează gândirea logică şi abstractă, pe bază de judecăţi şi raţionamente ( J. Piaget).-Sistemul psihic uman nu funcţionează global, nediferenţiat, ci şi pe nivele, conţinuturile sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul, subconştientul şi inconştientul.-Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că, pe măsura constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influienţelor perturbatoare; sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care-şi pierd utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul, îl dezorganizează.-Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şi autoreglare. Sistemul psihic uman are funcţia de autoorganizare, adică de a-şi elabora noi forme, noi modele sau funcţii interne. Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducaţia, autodepăşirea sunt comportamente specifice prin care se exprimă funcţia autoorganizatoare a psihicului.-Sistemul psihic uman este un sistem deschis privind schimburile energetice şi informaţionale cu mediul, sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicaţional. -Sistemul psihic uman este un sistem închis privind reglarea şi echilibrul sistemului. Pe măsura constituirii sale are tendinţa de închidere, dobândind mai multă libertate, mai multă autonomie faţă de mediu datorită posibilităţilor constructive şi transformatoare exercitate faţă de influenţele externe (ex. înţelegerea, creativitatea în gândire, etc.). Modificările evolutive reclamă un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice, dezorganizând echilibru şi totodată pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă.

Structura sistemului psihic uman

După opinia lui Mihai Golu, a aborda sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili elementele componente ale sistemului psihic uman; a preciza relaţiile dintre elementele componente; a recurge la o distincţie între sistemul respectiv şi alte tipuri de sisteme. Adoptând o astfel de poziţie psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice, ca elemente componente ale sistemului psihic uman în procese, activităţi şi însuşiri psihice.Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă, plurifazică specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare cât şi a structurilor şi mecanismelor operaţionale.

Procesele psihice se clasifică în:-cognitive: senzoriale: senzaţii, percepţii, reprezentări logice: gândire, memorie, imaginaţie-afective: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni, afecte-volitive: voinţa

25

Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale. Principalele activităţi psihice sunt: limbajul, învăţarea, munca, creaţia. Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale, stabile ale personalităţii; sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât procesele psihice.

Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt: temperamentul, aptitudinile şi caracterul. Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor activităţilor şi însuşirilor psihice, ele sunt încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau perturbatoare ale proceselor, activităţilor şi însuşirilor psihice. Acestea sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.

În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti, M. Zlate introduce conceptul de mecanism psihic în locul celui de fenomen psihic.

Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor structuri ca elemente componente şi implică ideea de mişcare, de dinamism, mecanismul fiind considerat o forţă motrice.

Mecanismele psihice se clasifică astfel:-mecanisme informaţional-operaţionale cu : mecanisme de recepţionare şi prelucrare primară a informaţiilor: senzaţii, percepţii, reprezentări şi mecanisme de prelucrare secundară şi de transformare a informaţiilor: gândire, memorie, imaginaţie;-mecanisme stimulator-energizante ale activităţii: motivaţie, afectivitate;-mecanisme de reglaj psihic: limbajul, atenţia, voinţa;-mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii: temperament, aptitudini, caracter.

26

Fig. nr. 2 Clasificarea proceselor psihice

Capitolul VIProcesele psihice cognitiv-senzoriale

Senzaţiile

5.1. Definirea şi specificul psihologic al senzaţiilor

Nevoia de adaptare a organismului, necesitatea acestuia de a face faţă unor solicitări exterioare din ce în ce mai complexe au dus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor, la structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe.

Aşa încât, la un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în mulţimea celor indiferenţi, recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi, dar care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi. Această nouă capacitate este sensibilitatea.

27

Senzaţiile sunt procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizează însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor (organele de simţ).

5.2. Clasificarea şi proprietăţile senzaţiilor

Până în secolul al XIX-lea, senzaţiile au fost clasificate după criterii morfologice, după organele de simţ, vorbindu-se de cinci categorii de senzaţii, corespunzătoare celor cinci organe de simţ. Modalitatea operatorie era, deci, de la organ la funcţie.

Apoi se trece la criterii funcţionale, adică de la funcţia senzorială la căutarea organului care o îndeplineşte. Aşa s-a procedat cu sensibilitatea kinestezică, vestibulară, organică.

În ultimul secol, criteriile funcţionaliste sau morfologice de clasificare a senzaţiilor au fost înlocuite cu criterii situaţionale, care presupun luarea în considerare a condiţiilor şi direcţiilor recepţiei.

Astfel, Sherrington a identificat: senzaţiile de contact, care se produc în condiţiile intrării în funcţiune a receptorilor

de contact, şi senzaţiile de distanţă, ce presupun activarea receptorilor de distanţă. Încadrarea unor receptori într-o grupă sau alta s-a dovedit a fi dificilă. De exemplu,

văzul (ochiul) este un receptor de distanţă, dar în cazul lui contactul retinei cu cuantele de lumină absorbită este evident.

Tot Sherrington a clasificat senzaţiile, după locul unde sunt amplasaţi receptorii lor, în:

senzaţii exteroceptive; senzaţii interoceptive; senzaţii proprioceptive.

A.A. Uhtomski (apud. Zlate M.) a clasificat senzaţiile după natura stimuliIor receptaţi (mecanici, fizici, chimici, fiziologici) în: senzaţii cutanate; senzaţii vizuale şi auditive; senzaţii gustative şi olfactive; senzaţii proprioceptive şi interoceptive.

Un alt criteriu este specializarea interioară a senzaţiilor Din acest punct de vedere identificăm: modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu, în interiorul senzaţiilor cutanate

există modalităţi tactile, termice, algice; în sensibilitatea gustativă, întâlnim modalităţi pentru dulce, acru, sărat, amar; în sensibilitatea proprioceptivă intră senzaţiile somatoestezice, cele kinestezice etc.) şi

modalităţi senzoriale intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit, vorbindu-se chiar despre capacitatea de a "pipăi cu ochii").

În funcţionalitatea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi la care ne vor referi în continuare.a) Calitatea senzaţiilor

28

Problema principală care se ridică în legătură cu această particularitate este următoarea: cărui mecanism îi poate fi atribuită calitatea experienţei noastre senzoriale?

Clifford T. Morgan (1949), apud. Zlate consideră că aceste mecanisme sunt următoarele:

selectivitatea receptorilor (unii receptori sunt mai sensibili la un tip dat de stimuli, alţii sunt sensibili la alte categorii de stimuli;

energia specifică a organelor de simţ; opusă acestei concepţii este teoria fibrelor nonspecifice, potrivit căreia calitatea unui stimul se imprimă receptorului independent de proprietatea particulară a acesteia.

b) Intensitatea senzaţiilorAceastă proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea stimulilor care le provoacă.

Nu există însă o relaţie simplă, termen cu termen, între atributele (calitatea) senzaţiei şi atributele stimulului. Dacă între intensitatea unui sunet şi intensitatea senzaţiei auditive relaţia este directă, nu acelaşi lucru s-ar spune despre relaţia dintre intensitatea unui stimul termic şi calitatea senzaţiei produsă de acesta care, tocmai în funcţie de mărimea intensităţii stimulului poate fi o senzaţie obişnuită termică sau una de durere. Intensitatea unei senzaţii este însă reglată nu doar de intensitatea stimulului, ci şi de amplitudinea influxului nervos.

Intensitatea senzaţiei trebuie apreciată nu doar în funcţie de forţa fizică a stimulului, ci şi de alţi factori, cum ar fi:

condiţiile concrete în care are loc recepţia (aceeaşi cantitate de excitant poate fi percepută ca lumină puternică în condiţii de întuneric şi abia sesizată într-o cameră luminoasă);

gradul de excitabilitate a sistemului nervos (o anumită valoare va avea aceeaşi cantitate de intensitate pentru un sistem nervos excitabil şi cu totul alta pentru un sistem nervos slab sau inert);

existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi (în stare de foame, chiar şi cea mai mică stimulare alimentară este trăită foarte intens de individ).

c) Durata senzaţieiAceastă proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei, senzaţiile

persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. Sunt însă şi cazuri când ele pot persista şi după încetarea acţiunii stimulului. În aceste condiţii, apar aşa-numitele imagini consecutive. d) Tonul afectiv al senzaţiei

Este caracteristica generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor.

În concluzie, pot fi sintetizate câteva aspecte ale senzaţiilor:a) aspectul cognitiv, reprezentativ care constă în oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare, tradus în fiecare aspect specific al fiecărui organ senzorial. Este vorba mai întâi de

29

o caracteristică de ordin calitativ, dar şi de una intensivă, senzaţia putând avea o intensitate mai mare sau mai mică.b) aspectul afectiv. Orice senzaţia are o tonalitate afectivă agreabilă sau dezagreabilă. Aceasta are ca efect unele reacţii ale organismului. c) aspectul motor, activ. Variate mişcări permit producerea şi discriminarea senzaţiilor.

5.3. Legile senzaţiilor

a) Legea intensităţiiExistenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra

organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate.

Cantitatea minimă de intensitate a stimulului, capabilă a produce o senzaţie, poartă denumirea de prag absolut minimal. În cazul senzaţiilor vizuale, aceasta este de 1-2 cuante, în cel al senzaţiilor auditive de 16-20 vibraţii pe secundă etc.

Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul aceleaşi modalităţi senzoriale ci, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, declanşează fie durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă denumirea de prag absolut maximal.

Capacitatea de admisie şi de discriminare se înscriu între aceste două limite. Zona optimă de recepţie se constată la acel nivel de intensitate al stimulilor care sunt, statistic, mai frecvenţi sau mai semnificativi în raport cu reperele existenţei şi activităţii. Pragul absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilităţii şi s-a formulat următoarea lege a sensibilităţii absolute: cu cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers, cu cât el este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai mică.

Pragul diferenţial priveşte valorile liminar discriminative ale stimulului, adică relaţia dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale.

b) Legea adaptării Creşterea sau scăderea sensibilităţii, concordant cu modificarea condiţiilor de mediu,

poartă denumirea de adaptare senzorială. Adaptarea este un fenomen relaţional, deoarece ia în considerare nivelul iniţial al

sensibilităţii, porneşte de la un nivel dat al acesteia, luând apoi valori diferite în funcţie de intensitatea şi durata stimulului.

Ea depinde şi de anumite particularităţi morfofuncţionale ale organelor de simţ, ca şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării informaţionale. De obicei, la stimulii puternici

30

sensibilitatea scade, iar la cei slabi, creşte. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea adaptării în uşor şi greu adaptabili, primii fiind cei tactili, termici, olfactivi, vizuali, ceilalţi auditivi şi algici. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în accentuarea sensibilităţii, creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi, ce acţionează succesiv sau simultan.

c) Legea sensibilizării Presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea

specifică a altor segmente, învecinate sau îndreptate, ale aceluiaşi analizator. De exemplu, excitarea porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii centrale a celuilalt ochi. Sensibilizarea presupune şi creşterea sensibilităţii unui analizator ca urmare a excitării adecvate a altui analizator. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din retină.

d) Legea depresiei Presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la

sensibilizare. e) Legea sinesteziei Se referă la unele efecte de intermodelare informaţională, la apariţia unei imagini într-

o modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. De exemplu, stimulenţii acustici produc efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată sau de vedere sonoră). Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice. Sinestezia stă la baza talentului artistic.

f) Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a intensităţii: stimulii slabi, dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici, dar nesemnificativi.

g) Legea compensăriiInsuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la

perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei. La orbi şi la surzi, se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.

h) Legea condiţionării social-istorice Deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale, la om ele sunt superioare deoarece

suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. Aceştia, adâncesc, cizelează, perfecţionează unele modalităţi senzoriale; (vulturul vede de la distanţe foarte mari, dar omul distinge sute de nuanţe de griuri datorită perfecţionării profesionale); schimbă ponderea acestora (evită ponderea senzaţiilor vizuale obiective, în dauna celor olfactive); conduce la apariţia unor modalităţi senzoriale noi.

31

Capitolul VIIPercepţia

6.1. Caracterizarea psihologică a percepţiei

În literatura de specialitate, profesorul M. Zlate descrie următoarele accepţiuni ale conceptului de "percepţie":

a) percepţia ca activitate; b) percepţia ca deformare a obiectului; c) percepţia ca expresie a personalităţii

a) Percepţia ca activitate

Cunoaşterea realităţii înconjurătoare nu are loc sub forma senzaţiilor izolate, ci sub forma percepţiilor, imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor

J. Piaget foloseşte termenul de "activitate perceptivă". "Numim activitate perceptivă, scria el, orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget, 1963, p. 16). Explorările simple sau polarizate, transpoziţiile de mărimi, de forme în spaţiu şi timp, anticipările, schematizările etc. sunt tot atâtea forme de activităţi perceptive care, în funcţie de felul cum sunt folosite, se soldează cu decentrarea, dar şi cu apariţia unor deformări sau "iluzii secundare". R. Frances (1963) preferă termenul de "conduite perceptive". El arată că percepţia presupune două conduite: cea de identificare şi cea de diferenţiere, în prima stimulul fiind legat de un răspuns generic, asimilat deci, (în experienţa anterioară a subiectului), în a doua, având loc compararea între două sau mai multe obiecte, simultan prezente, în care subiectul încearcă să descopere particularităţile care le apropie sau le disting unele de altele.

Caracterul de activitate al percepţiei a fost şi mai bine intuit de îndată ce s-a încercat surprinderea unor "faze", pe care ea le parcurge. B. Bourdon, în Noul tratat de psihologie de sub redacţia lui G. Dumas, diferenţa, încă din 1936, faza identificării primare şi faza identificării secundare, prima referindu-se mai ales la recunoaşterea semnalelor, cealaltă la înţelegerea lor. O altă distincţie admite existenţa a trei etape: cea a senzaţiei brute (percepţia unei simple pluralităţi); cea a percepţiei formei; cea a conştiinţei unui sens (aceasta din urmă corespunzând identificării secundare) (Bourdon, 1936, p. 6-7).

32

Exact peste 30 de ani, Forgus (1966), considerând că percepţia este "procesul extragerii informaţiilor", stabilea cinci etape pe care le parcurge percepţia: detecţia, discriminarea, rezoluţia, identificarea, manipularea formelor identificate (Forgus, 1966, p. 1; p. 15-16), fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de acţiuni perceptive distincte.

Trecerea de la o fază la alta echivalează cu extragerea progresivă a informaţiei. Primele două faze sunt determinate senzorial, următoarele trei presupun participarea învăţării şi experienţei. Acţiunea devine, astfel, nu numai mijloc de realizare a percepţiei, ci elementul ei constitutiv fundamental.

Acţiunile perceptive, arată Piaget, nu sunt de natură operaţională ca cele care caracterizează inteligenţa, dar compoziţia lor, relevă reguli diverse, în parte influenţate de experienţă. Rolul lor în cunoaştere este imens, deoarece prefigurează noţiunile. Regularităţile proprii activităţii perceptive anunţă deja mecanismele de compoziţie care vor deveni operatorii de îndată ce va apărea reversibilitatea totală. Aceasta este ceea ce explică diferenţa dintre "constantele" perceptive şi schemele operaţionale de "conservare".

Considerarea percepţiei ca activitate, depăşeşte definirea ei empiristă în manualele tradiţionale de psihologie ca fiind o reflectare directă (nemijlocită) a realităţii, o copie a obiectului luat în multitudinea însuşirilor lui.

În realitate, percepţia nu este un simplu efect al acţiunii stimulului, ci un rezultat al implicării active a subiectului.

Prin activismul său, percepţia apare ca fiind un mecanism reglator, esenţial al activităţii adaptative. Constructele perceptive servesc drept cadre de referinţă pentru acţiunile noastre, ca semnale ce permit anticiparea situaţiilor ce vor veni, ca modalităţi de orientare şi controlare a activităţii.

b) Percepţia ca deformare a obiectului

L. Bellak (1950) vorbea de "varierea obiectului după dispoziţiile perceptorului", iar Louis Millet (1972), despre "alterarea" obiectului. La formularea acestei accepţiuni s-a ajuns pornindu-se de la studiul iluziilor perceptive, definte ca percepţii deformate.

Cercetările au demonstrat însă că iluziile percepute apar, de regulă, atunci când intervin o serie se factori perturbatori la nivelul obiectului, al subiectului şi al relaţiei dintre subiect şi obiect. S-a demonstrat şi faptul că iluziile se corectează în cadrul activităţii. De aceea, mai raţional este să vorbim nu de variabilitatea obiectului, ci de invariabilitatea sa, de stabilitatea sa, constanţa sa în cursul varierii punctelor de vedere din care se fac percepţiile noastre (Ombredane, în: Michotte, Piaget, Pieron, 1955), apud. Zlate.

c) Percepţia ca expresie a personalităţii

Această accepţiune, extensivă, a fost schiţată de J. Nuttin (1955). Termenul de percepţie desemnează nu doar priza de conştiinţă imediată, ci una globală a omului în contact

33

cu lumea. Unii psihologi, arată Nuttin care preferă să ia în considerare complexitatea reală a contactului cognitiv cu lumea, renunţă la menţinerea distincţiei, mai mult sau mai puţin abstracte, între elaborarea senzorială, intelectuală, imaginativă şi afectivă a faptelor imediate. În aceste condiţii, pe prim plan trece studierea rolului factorilor de personalitate în contactele cognitive ale omului. Se pare că percepţia este preferată pentru un asemenea studiu. Omul trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă, aşa încât comportamentul său va fi influenţat nu doar de "lumea" în sine, ci şi de felul cum este ea percepută.

6.2. Legile percepţiei

Faptul că percepţiile dispun de o serie de legităţi a fost cel mai bine argumentat şi demonstrat, experimental, de către gestaltism, orientare psihologică care a apărut ca o reacţie împotriva asociaţionismului, concepţie simplistă şi empiristă ce considera percepţiile ca rezultat al asocierii senzaţiilor. În locul elementelor este în pus întregul, în locul asociaţiei este pusă structura dinamică polivalentă. Forma totală, întregul (gestaltul) este nu rezultatul sintezei, ci un fapt primar, un produs al organizării, iar organizarea, procesul care duce la gestalt. Reprezentanţii gestaltismului (W. Kohler, M. Wertheimer, K. Koffka), consideră percepţia ca fiind o formă, primordial în ea este întregul, elementele (senzaţiile), neavând o existenţă reală, independentă. Percepţia trebuie tratată, de aceea, după legile formei şi nu după legile asociaţiei.

Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei descrise de profesorul Mielu Zlate astfel:

a) Legea integralităţii perceptive Exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului, ea

operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Gradul de elaborare a unităţii perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.

b) Legea structuralităţii perceptive Arată că însuşirile obiectului numai împreună, organizate şi ierarhizate creează efecte

de percepţie; totodată, ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare concentrare informaţională. Înregistrarea traseelor vizuale, în percepţia unor obiecte, relevă această caracteristică.

c) Legea selectivităţii perceptive Este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii, al faptului că nu toate

obiectele sunt percepute - ci doar unele, nu toate însuşirile obiectului - ci doar o parte a acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ. d) Legea constanţei perceptive

Constă în menţinerea invarianţei imaginii, chiar şi atunci când există variaţii ale obiectului perceput; dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea la cea mai mică şi

34

neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul şi a poziţiei lui în câmpul perceptiv, atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult mai îngreunate.f) Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului

Semnalează faptul că se percep mai bine, rapid şi corect obiectele care au o anumită valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele indiferente.

Capitolul VIIIReprezentarea

7.1. Caracterizarea psihologică a reprezentării

a) Conţinutul informaţional Multă vreme reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit, indivizibil al

conştiinţei, o creaţie pur subiectivă a individului. Spre deosebire de percepţie, a cărui conţinut informaţional îl constituie însuşirile, dar exterioare, fenomenale, accidentale ale obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile concrete ale obiectelor însă mai importante mai caracteristice pentru obiect.

Prin faptul că reprezentarea reuşeşte să descifreze ceea ce este caracteristic pentru un obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte, pregăteşte saltul spre esenţial ca apanaj al gândirii (M. Zlate , 2000).

b) Forma ideal-subiectivă Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub

formă de imagini. Ebbinghaus, studiind comparativ imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare,

arată că aceasta din urmă este: mai ştearsă, palidă, cu vivacitate şi claritate reduse; mai instabilă, fluctuantă, apărând şi dispărând cu repeziciune; mai fragmentară, lacunară, lipsind din ea multe amănunte.

Aceste caracteristici sunt puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a obiectului. Chiar dacă ar fi aşa, nu se poate să nu luăm în considerare şi alţi factori. De exemplu, vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza formării reprezentării, semnificaţiei (mare sau mică, acordată de subiect), trăsături lor de personalitate ale subiectului, particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se diminuează semnificaţia unor elemente.

Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. După cum arată profesorul M. Zlate cuvântul asigură structurarea elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.

35

Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia însuşirilor, cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului uman. Cu cât omul acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui, ca urmare probabilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intense creşte. Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. De altfel, s-a demonstrat că reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de micromişcări, iar dacă mâna este împiedicată să execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin antrenarea ei în alte tipuri de mişcări, cum ar fi, de pildă, efectuarea unor mişcări sacadate), se împiedică şi apariţia reprezentărilor.

7.2. Proprietăţile reprezentărilor

a) Figurativitatea

Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi saturaţie informaţională.

Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată ar fi schematizarea şi generalizarea, coerenţa şi congruenţa obiectului individual se păstrează în timp ce ideea gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată în configuraţiile obiectuale.

b) Operativitatea

Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget, care defineşte reprezentarea ca reconstrucţie operatorie. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales ideomotricitatea. Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului (prin prescurtări şi comprimări), dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică (a transformării simultaneităţii într-o succesiune coerentă). Acest lucru nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale limbajului exterior.

c) Panoramizarea

B. F. Lomov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv.

Denise Jodelet (1988), enumeră şi alte proprietăţi: caracterul integrat; capacitatea de a reuni sensibilul cu ideea, perceptul cu conceptul; caracterul simbolic şi semnificativ (strâns legat de cel figurativ), caracterul constructiv; caracterul autonom şi creativ; caracterul social.

36

7.3. Clasificarea şi rolul reprezentărilor în cunoaştere

Reprezentările pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. după analizatorul predominant, reprezentările sunt vizuale, auditive, kinestezice,

gustative, vestibulo-vibratoare-viscerale etc.; după tipul de activitate în care sunt implicate, identificăm reprezentări: artistice,

literare, muzicale etc.; după gradul lor de generalitate, se împart în: reprezentări individuale şi generale; după procesul psihic în cadrul căruia se realizează sunt reprezentări ale memoriei

şi reprezentări ale imaginaţiei, primele evocând fapte pe care le-am cunoscut anterior, celelalte fapte pe care nu le-am perceput;

după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar, se împart în voluntare şi involuntare.

În timp, o mare atenţie se acordă reprezentărilor sociale. Introduse în literatura de specialitate de către E. Durkheim, reprezentările sociale (sau colective cum le denumea el) au cunoscut o perioadă de eclipsă pentru ca în 1960 să fie redescoperite de psihologia socială prin Serge Moscovici, care le înţelegea ca produse şi procese de elaborare psihologică şi socială a realului.

Ele sunt" o formă de cunoaştere specifică, de cunoaştere de sens comun" sau" o formă de gândire socială".

După cum arăta profesorul M. Zlate, reprezentările joacă un rol în foarte important în cunoaştere. Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin, material concret pentru majoritatea proceselor psihice.

Astfel, ele pot completa noile percepţii, constituie ,,materia primă" pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Procesele logice, raţionale, fără acest suport intuitiv ar fi goale, seci, rupte de realitatea concretă. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate.

Capitolul VIIIProcesele psihice cognitiv superioare

Gândirea

8.1 Definirea şi caracterizarea psihologică a gândirii

37

Gândirea poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi voinţa de a rezolva o problema. Desfăşurându-se larg, în mai multe faze – discursivitate, şi apelând la resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate, voinţă), gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.

Centralitatea gândirii constă în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii (pentru a se trece de la particular la general, de la aparenţă la esenţă). Ea are rol coordonator „de stat major” al sistemului care orientează, conduce şi valorifică celelalte procese şi funcţii (percepţiile devin observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles, voinţa îşi precizează scopurile, planurile pe baza raţionamentelor). Procesualitatea gândirii constă în faptul că ea trece de la o secvenţă la alta la anume produse: idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau mijloace pentru noi demersuri ale gândirii. Dacă faptele singulare nu sunt obiect al gândirii ci al proceselor senzoriale, gândirea operează cu invarianţi, cu constante. Se pune problema ce reprezinta invarianţii din multitudinea obiectelor şi fenomenelor care se divid in clase şi categorii.

Nu se poate face o delimitare între senzorial şi logic pentru că procesele senzoriale se intelectualizează – integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare (conceptele figurale). Insuficienta cunoaştere a structurii gândirii – gândirea nu se reduce la singular, operează cu invarianţii relaţionali şi obiectuali, dar ontologic nu există decât prin individual, particular.

Psihologia tradiţională prin profesorul Paul Popescu Neveanu oferă o definire descriptiv-explicativă: gândirea este considerată procesul psihic de reflectare a insuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract, cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Aceasta definiţie precizează conţinutul informaţional şi unele caracteristici ale gândirii.

Psihologia contemporană oferă o definiţie operaţională: gândirea reprezintă un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare, verificare a informaţiilor, bazat pe abstractizare, generalizare şi subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea sarcinilor posibile (M. Golu).

Cele două definiţii sunt complementare şi pe baza lor putem identifica principalele caracteristici psihologice ale gândirii descrise de profesorul M.Zlate :

caracterul informaţional – gândirea prelucrează, interpretează informaţiile, diferenţiază categoriile, relaţiile obiective, le reproduce şi le corelează;

caracterul mijlocit – gândirea nu operează direct asupra realului ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii evocate de memorie, e mijlocită de limbaj care ajută la interiorizarea şi exteriorizarea informaţiilor;

caracterul mijlocitor – mijloceşte celelalte procese, conferă înţeles, se mijloceşte pe sine prin produsele sale.

38

8.2. Specificul psihologic al gândirii

Termenul de gândire a cunoscut numeroase accepţiuni şi interpretări. La începutul secolului trecut, sfera conceptului era foarte largă. Termenul respectiv era folosit pentru denumirea tuturor proceselor psihice superioare. Gândirea conceptuală a fost considerată mai târziu o forma superioară de inteligenţă. Aceasta presupunea: înlăturarea pentru un anume timp a tendinţei de acţiune şi proiectarea acesteia la nivel mental; implicarea raţionamentului în proiectarea acţiunilor anticipate ca eficiente.

Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gândirii (preconceptuală, concretă, formală) sunt anumite părţi, stadii ale inteligenţei care începe prin a fi senzaţia motorie şi ajunge să fie reflexivă, formală la adolescenţă. Pierre Oleron propune pentru termenul de gândire pe cel de „activităţi intelectuale”. Acestea se realizează dupa „circuite lungi”, deci nu sunt imediate, ca reflexele. Ele necesită elaborare şi folosire de scheme, de modele simbolice. Principalul mijlocitor al lor este limbajul. Numai unele dintre activităţile intelectuale au caracter de gândire.

P.P.Neveanu considera ca gândirea este dimensiunea distinctivă a intelectului, cea mai importantă pentru psihic, aceasta pentru că introduce modificări în informaţie, face trecerea de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract. Are rol de dispecer, de „stat major” pentru că: antrenează toate celelalte resurse psihice în procesul cunoaşterii şi pentru că orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese psihice.

8.3. Structura şi laturile gândirii

Gândirea are două mari componente: informaţională – reprezintă latura de conţinut (dispune de „unităţi informaţionale”

despre obiecte, fenomene, situaţii) operaţională – funcţională, implică transformări ale informaţiilor în scopul obţinerii

unor produse cu ajutorul cărora se depăşeşte situaţia problematică.Latura informaţională este reprezentată de ansamblul noţiunilor şi conceptelor care

sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor.Conceptele prezintă câteva trăsături definitorii: un concept este un răspuns comun la o clasă de fenomene a căror membri manifestă

câteva trăsături comune. conceptul este un prototip al obiectului (Rosch). conceptele sunt produse ale raţionamentelor. conceptele reprezintă condensări ale experienţei trecute. nu sunt date senzoriale ci sisteme bazate pe răspunsurile noastre la diferite situaţii. ele reunesc datele senzoriale independente şi sunt ajutate de cerinţe şi de simboluri.

39

În opinia profesorului M.Zlate, conceptele sunt „sisteme de răspunsuri” învăţate, cu ajutorul cărora organizăm şi interpretăm datele primite prin percepţii, influenţează comportamentul şi ne permit să aplicăm automat experienţa noastră la situaţiile prezente.

L.S.Vâgotski introduce termenul de „piramida noţiunilor” pentru a ilustra organizarea şi ierarhizarea lor. Creierul are tendinţa de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta tendinţă este solicitată de nevoile adaptării, ale vieţii şi este posibilă datorită gândirii.

Gruparea se realizează mai întâi între obiectele ce servesc aceluiaşi obiectiv (ex. copilul distinge părinţii săi de alţi oameni străini, etc.).

În comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai complexă, deşi aceasta poate duce treptat la formarea lui (ex. categoria „articole de încălţăminte” este formată din obiecte diferite: pantofi, cizme, ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii îl reprezintă formarea de scheme cognitive. Omul, folosind limba, realizează abstractizări, adică sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea unor relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia noţiunilor.

Noţiunile încorporează două categorii de relaţii semantice: relaţii de predicaţie – referitoare la caracteristicile conceptului; relaţii de subordonare – privind raportul noţiunii cu altele mai generale (balena este

mamifer, vertebrat).Noţiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare

selectivă sau integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de fenomene, obiecte sau relaţii.

Fiind un integrator categorial, noţiunea este întotdeauna generală, dar se situează la diverse niveluri de generalitate (ex. roşu – culoare; ciocârlia – pasăre – fiinţă,etc.).

Unele noţiuni sunt mai aproape de concret. Aceasta a permis ca sistemul cognitiv global, la care a ajuns omenirea, să poată fi reprezentat printr-o piramidă a conceptelor, universal valabilă, în care dispoziţia pe verticală a integratorilor este fixă şi absolut exactă, nefiind îngăduit să se inverseze vreo poziţie (ex. a noţiunii de gen cu cea de specie: câine – animal).

Conceptul sau noţiunea este trăită subiectiv ca o semnificaţie ce se refera la o clasă de fapte ale existenţei. De aceea conceptul nu se poate rupe de judecăţi şi raţionamente pentru că ori de câte ori încercăm o definiţie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se află în raporturi de subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un loc de întălnire între diverse dimensiuni conceptuale.

Sunt relevate 2 categorii de concepte: concepte empirice – potenţiale sau cotidiene, specifice copilului şi şcolarului, nu

dispar în totalitate la adulţi. La orice om, indiferent de vârsta, o mare parte din cunoştinte au un caracter empiric. M.Zlate arată ca în conceptele empirice persistă trăsături concrete, particulare, însuşiri locale, dependente accidentale, neesenţiale. Ele sunt sărăcăcioase în conţinut, fragile, labile, altele sunt rigide, toate puternic individualizate cognitiv, acţional şi mai ales afectiv.

40

concepte ştiintifice – cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, în conţinutul lor impunându-se semnificaţia obiectivă a acestora; ele reflectă legităţile realităţii existenţei, permit elaborarea definiţiilor.

O noţiune empirică maturizată poate fi exprimată printr-o definiţie. În schimb, noţiunea ştiintifică nu se finalizează, ci debutează cu o definiţie logică, deci cu o precisă integrare în sistem. Noţiunile se formează în condiţiile dezvoltării psihice prin acumulare de experienţă, prin comunicarea cu alţii, prin însuşirea limbii şi culturii. Procesul formării piramidei conceptelor presupune cu deosebire, constituirea progresivă a operaţiilor de abstractizare şi generalizare.

8.4. Operaţiile gândirii

Ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de transformare a informaţiilor, de relaţionare, prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor în scopul ajungerii la noi cunoştinte formează latura operaţională a gândirii.

Gândirea operează cu 2 categorii de operaţii:1.Operaţii fundamentale de bază, prezente în orice act de gândire; constituie scheletul ei (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparaţia).2.Operaţiile speciale sau instrumentale care se folosesc numai în anumite acte de gândire, se particularizează în funcţie de conţinut şi cuprind:

Operaţiile algoritmice în care operaţiile sunt orientate în aceeaşi direcţie iar efectuarea corectă a unei operaţii sprijină corectitudinea operaţiei următoare.

Operaţiile euristice care corespund principiului „economiei gândirii euristice”. Au o desfăşurare arborescentă, din fiecare „nod” subiectul trebuie să aleagă una; ele corespund principiului autoorganizării gândirii.

Există mai multe modalităţi de rezolvare a problemelor: modalităţi reproductive – modalităţi stereotipizate; modalitati productive de gândire – descoperă un nou principiu de relaţionare a

datelor, ceea ce aduce o nouă soluţie;Cele două modalităţi de gândire divergentă şi convergentă se completează şi duc la

formarea unor structuri cognitive ale gândirii. Acestea sunt sisteme organizate de informaţii şi operaţii bazate pe ordonare, diferenţiere interioară, operativitate.

Aceste structuri se caracterizează prin: completitudine – pot fi mai sărace, mai articulate, mai dezarticulate, mai extinse. operativitate – mai flexibile, mai rigide; grad de formare – sunt deja conştiente sau în formare; finalitate – se soldează cu efecte adaptative sau nu.Operaţiile fundamentaleAnaliza constă în separarea mintală, dintr-un întreg a însuşirilor sau părţilor sale.

41

Sinteza este operaţia inversă analizei, constând în unificarea mintală, într-un întreg a unor părti sau însuşiri.

In orice proces de gândire ambele operaţii acţionează concomitent. Analiza presupune „desfacere”, descompunere iar sinteza reconstituire, recompunere de relaţii, scheme, ducând nu la un obiect singular ci la un obiect intelectual, care are sau nu un corespondent în realitate.

Abstractizarea este operaţia mintală prin care desprindem o anumită însuşire a unui obiect sau fenomen fără să ţinem seama, în momentul respectiv de celelalte însuşiri. Celelalte însuşiri care nu ne interesează le ignorăm.

În cazul abstractizării întâlnim două cazuri: reliefare, reţinere de însuşiri; omitere a unor trăsături.

De exemplu, în rezolvarea unei probleme de geometrie, dacă avem de demonstrat ceva în legatură cu un triunghi dreptunghic, mintal facem abstracţie de alte însuşiri (mărimea unghiurilor, dimensiunea laturilor, etc.), abstractizăm doar prezenţa unghiului drept şi dimensiunile triunghiului.

8.5. Activităţile gândirii

ÎnţelegereaDatorita gândirii, omul desprinde semnificaţiile obiectelor, fenomenelor, acţiunilor cu

care se întâlneşte, prin raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinte asimilate şi sistematizate.

Esenţial pentru înţelegere este modul în care se conjugă informaţia stocată cu informaţia nouă, prima îndeplinind rolul de cod faţă de cea de a doua. Pentru ca înţelegerea să se realizeze adecvat, este necesar sa intervină o selecţie, fie în activarea vechilor cunostinţe, fie din punctul de vedere al trierii noilor informaţii. Sarcinile înţelegerii pot avea diferite obiective: o simplă identificare, descoperirea unei cauze, a unei interdependenţe, surprinderea unor corelaţii, etc. Demersurile înţelegerii au un caracter specific, modul de înţelegere corespunde unei specializări a gândirii.

În funcţie de gradul de dificultate (distanţa între cunoştintele vechi şi datele noi) înţelegerea se realizează spontan sau printr-un proces de durată desfăşurat multifazic, discursiv.

Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cognitive şi presupune o prescurtare a operaţiilor de decodificare.

Înţelegerea discursivă se realizează treptat, necesită eforturi conştiente, are în vedere decodificarea dimensiunilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea integrală, în final producându-se o restructurare mintală.

42

În studiul fiecărei discipline intervine înţelegerea discursivă, eşalonată pe ani şcolari. In acest caz apar de regulă dificultăţi prin decodificarea înţelesului unor segmente de conţinut sau în corelarea acestora. Intervin obstacole cognitive „nu înţeleg bine, nu-mi este clar”. Astfel, procesul înţelegerii dobândeşte structura unei rezolvări de probleme.

Rezolvarea de problemeA rezolvă o problemă înseamnă a recurge la transformări, la reorganizări, restructurări.

Restructurarea implică o operaţie de „recentrare”. Behavioriştii explică rezolvarea de probleme în termenii stimul-răspuns. Un stimul se poate asocia cu diverse răspunsuri, cel mai uşor cu cel din vârful piramidei. Psihologia genetică (Piaget) consideră că rezolvarea de probleme se face prin „umplerea golurilor”. Problema apare când intervine ceva nou, atunci când acesta e integrat în structurile operatorii vechi, care se extind, se completează, apare posibilitatea rezolvării.

I.Radu şi M.Miclea propun următorul model: problemele au un caracter psihogenetic. Structurile cognitiv-operatorii sunt un rezultat al dezvoltării genetice; problemele au o funcţie constituantă ele pot genera noi structuri; problemele dispun de o schemă „vectorială”.

Gândind asupra situaţiilor, subiectul întâmpină unele dificultăţi, se confruntă cu obstacole pe care se străduieşte să le depăşească prin mijloace cognitive. Acesta este un proces de rezolvare a problemelor şi constituie domeniul performant de lucru al gândirii.

Problema este, deci, ca un „obstacol” cognitiv, ca o barieră, o dificultate teoretică sau practică. Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, pentru că dificultatea se prezintă ca o lacună a cunoaşterii. Înainte de problemă, apare situatia problematică, atunci când subiectul constată că procedeele obişnuit uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. Problema este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa, iar asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul ca şi demersurile cognitive şi tehnice în acest scop conturează domeniul rezolvării problemelor.

După gradul de structurare există următoarele categorii de probleme: probleme bine definite, care se rezolvă prin strategiile algoritmice şi probleme slab definite care implică strategii euristice.V.Reitman având în vedere următoarele criterii: măsura specificării datelor iniţiale din

situaţia problematică; măsura specificării scopului, deci a stării finale; necesarul de operaţii de transformare, propune o tipologie cu următoarele 5 categorii de probleme:

productiv-necreative – necesită doar o gândire reproductivă, sunt rezolvate prin strategii;

demonstrativ-explicative sau inovativ-creative – în care starea finală e bine specificată, se cere demonstrarea, dovedirea, găsirea cauzalităţii;

euristic-creative – în care atât începutul cât şi sfârşitul sunt slab delimitate, au grad mare de ambiguitate, solicită capacităţi cognitive înalte;

inventiv-creative – tipice pentru creaţia tehnică actuală, asemănătoare cu cele euristic-creative, dar cu starea iniţială mai bine specificată;

43

de optimizare – cu starea iniţială bine definită dar cu cea finală necunoscută.

Fazele procesului rezolutiv: punerea problemei – implică o reformulare a ei prin care se anticipează legăturile

posibile între cunoscut şi necunoscut; de felul cum este pusă problema depinde în mare măsura rezolvarea ei. Este o etapă analitică, presupune înţelegerea conflictului, definirea variantelor posibile de combinare a datelor;

formularea ipotezei – atât asupra soluţiei cât şi a procedelor de rezolvare. Dacă sunt mai multe variante rezolutive ipotetice, se testează pentru alegerea celei optime iar modelul rezolutiv se lucrează sintetic;

etapa executivă – a soluţionării efective a problemei. B.Zörgo propune 3 categorii de strategii de rezolvare a problemelor: anticipativ-exploratorii anticipativ-rezolutive executiveProblemele foarte complexe se fragmentează în subprobleme, în modele de soluţii care

reprezintă variante furnizate de gândirea divergentă. Aşa se lucrează în cosmonautică, în fizică, şi tehnica nucleară, în cercetările oncologice sau în cele privind flagelul SIDA.

Capitolul IXMemoria

9.1. Caracterizarea psihologică şi dinamica memoriei

Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice, ci se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice, pe

44

măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei. În funcţionarea sa, informaţiile se îmbină şi se corelează în permanenţă, într-o manieră selectivă, impusă de sarcinile şi solicitările externe.

Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze principale: a) engramarea sau encodarea (memorarea în accepţiunea tradiţională); b) păstrarea sau conservarea; c) reactualizarea.

a. Engramarea (encodarea) reprezintă în sine un ansamblu de operaţii de ordin logic-informaţional, biofizic şi biochimic, în urma cărora, conţinuturile proceselor cognitive (percepţie, gândire, imaginaţie), afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din segmentul temporal al prezentului în cel al trecutului. Această fază se poate desfăşura în două forme: fără existenţa unui scop special de reţinere - memorare neintenţionată sau involuntară, şi - în virtutea unui scop special de reţinere - memorare intenţionată, voluntară.

Ambele forme se evaluează, în principiu. pe baza aceloraşi indicatori, ca, de pildă: volumul materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială; volumul total al materialului engramat la finele unui anumit interval de timp; rapiditatea întipăririi; exactitatea întipăririi; completitudinea.

Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Astfel, parcurgând un anumit drum printr-un oraş, după un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri, intersecţii, monumente etc., deşi nu ne-am propus la început un asemenea scop.

Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte captatori autonomi, extrag din fluxul actual al informaţiilor şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le introduc în "repertoriul" anterior, unde se păstrează un interval mai mare sau mai scurt de timp.

Adeseori, asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără reperele şi delimitările spaţio-temporale corespunzătoare, ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri, să nu putem spune exact cum şi de unde le-am recepţionat. Se dovedeşte, astfel, că o importantă parte din tezaurul informaţional de care dispune o persoană adultă s-a obţinut şi fixat prin intermediul memorării neintenţionate.

Datele observaţiei şi experimentale ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt influenţate pozitiv de următorii factori:

gradul de noutate al materialului, pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente, obiecte etc. dintr-un context (fond); intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare; locul elementelor materialului - stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau

scop). Pe lângă aceşti factori obiectivi şi controlabili, memorarea neintentionată este

condiţionată şi de caracteristicile mecanismelor memoriei în sine. Acestea prezintă un registru valoric relativ întins, după nivelul pragurilor de impresionabilitate şi al capacităţii de admisie-engramare.

45

Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă şi capacitatea bazală de engramare-stocare a creierului.

Memorarea intenţionată (voluntară) se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau sarcinii de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat. Scopul de a memora poate fi impus de subiectul însuşi sau formulat din afară, de către experimentator sau instructor. In acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul memorării neintenţionate.

Toate procesele psihice specifice - percepţia, gândirea (analiza logica, evaluarea, înţelegere), voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.

In cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare "element" al materialului în vederea fixării cât mai exacte, rapide şi complete. Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe, randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară.

In plan experimental, studiul memorării voluntare s-a realizat cu ajutorul a două tipuri de material: material fără sens (ex. silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale, figuri complexe, cum este, de pildă, figura Rey, ale cărei elemente nu pot fi reunite sub o denumire unică) şi material cu sens (verbal, numeric, imagistic).

În psihologia clasică, se considera că în forma sa pură capacitatea mnezică poate fi testată numai cu un material fără sens. Pe această direcţie, au mers cercetările lui H. Ebbinghaus, care a stabilit câteva importante particularităţi ale dinamicii memoriei şi ale funcţionării sale interne.

Pentru reţinerea integrală a unui material, se impune prezentarea lui repetată, de atâtea ori este necesar, până când subiectul reuşeşte să reproducă întregul material-test.

După numărul repetiţiilor necesare pentru reţinerea unui material se determină cea de a doua dimensiune importantă a memorării, şi anume, promptitudinea sau rapiditatea.

Ea, de asemenea, poate lua valori diferite de la un individ la altul şi în funcţie de natura şi lungimea materialului folosit.

Repetiţia este o variabilă esenţială care condiţionează nu numai faza engramării (memorării), ci şi pe cea a păstrării sau a conservării.

De aceea, utilizarea ei se supune unor exigenţe diferite: în faza de memorare, se recomandă repetiţiile concentrate, pentru a scurta timpul de fixare a materialului-test; în faza păstrării sau a conservării, sunt indicate repetiţiile eşalonate, cu frecvenţă monoton-descrescătoare (mai dese în perioada imediată după memorare şi mai rare pe măsura îndepărtării, în timp, de momentul iniţial).

Memorarea voluntară este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate, care variază în funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului. Astfel, într-o situaţie, materialul trebuie reţinut integral, în ordinea dată, în componenţa dată, fără nici o modificare, pentru a fi reprodus întocmai, în forma în care a fost prezentat (este cazul numerelor de telefon, al denumirilor, al formulelor); în alte situaţii, materialul se cere a fi memorat selectiv, în

46

elementele şi părţile sale esenţiale, reproducerea lui putându-se realiza într-o manieră mai liberă, cu propriile cuvinte. Ca urmare, precizia şi fidelitatea trebuie determinate prin raportare la contextul şi instrucţiunile după care s-a realizat memorarea.

Pe traiectoria procesului de memorare voluntară, apare aşa-numitul efect al listei. Esenţa acestuia rezidă în aceea că, în prezentarea serială a informaţiei (materialului), cel mai bine se reţin începutul şi sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc - mijlocul seriei. Explicaţia constă în inducţia negativă anterogradă şi retrogradă, care se produce de la segmentele iniţiale către cele următoare şi de la cele terminale către cele anterioare. Ca urmare, apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în zona segmentului de mijloc. Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că, pentru o organizare optimă a procesului de învăţare, trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi. Structurarea trebuie realizată în serii scurte. Cu alte cuvinte, un material foarte lung, pentru a putea fi uşor şi bine reţinut, se impune a fi împărţit în mai multe segmente omogene. Memorarea lui se va putea desfăşura prin îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic (global): a) parcurgerea o dată - de două ori, a materialului în întregul lui; b) memorarea succesivă pe părţi, astfel că reproducerea părţii memorate actualmente să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior, c) parcurgerea din nou a întregului material.

Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare, unde funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei activităţi. Tocmai în contextul dat, ea se va elabora şi structura din punct de vedere operaţional.

b. Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea în tezaurul memorativ, un timp cât mai îndelungat, a informaţiei şi experienţelor stocate anterior. Principalul indicator al ei este trăinicia, care include două componente: pe de o parte, profunzimea sau intensitatea engramărilor, iar pe de alta, durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare.

Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de particularităţile psiho-individuale ale subiecţilor, de caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi organizare logică, formă de prezentare, semnificaţie, grad de familiaritate sau de noutate, complexitate) şi de frecvenţa actualizării şi utilizării ulterioare. În principiu, condiţia principală a unei păstrări trainice a unui material o dată învăţat este repetarea lui periodică sau utilizarea în cadrul activităţii ulterioare. În cazul repetării, se dovedeşte că cel mai eficient este procedeul combinării repetiţiilor concentrate - în perioade de fixare şi imediat după aceea. şi eşalonate, în perioada ulterioară, mai îndepărtată. Pentru a-şi spori eficienţa de consolidare, este recomandabil ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea materialului, în forma lui de organizare internă, creându-se astfel o bază neurofiziologică mai largă de integrare. Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în care se formulează scopul memorării (fixării): pe termen scurt (imediat), pe termen mediu sau pe termen lung. Aceasta, fireşte, depinde de valoarea instrumental-adaptativă a informaţiei şi experienţelor care fac obiectul învăţării într-o situaţie sau alta. Este evident că, întrucât nu toate

47

informaţiile şi experienţele au o valoare adaptativ-instrumentală egală în timp, o diferenţiere şi ierarhizare a lor în procesul învăţării se impun ca absolut necesare.

Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea ce am memorat anterior îl au factorii emoţional-afectivi şi motivaţionali.

Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau rezonanţa materialului în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în memorie. În virtutea acţiunii mecanismelor de apărare a Eului, informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectiv-motivaţională pozitivă se fixează mai trainic decât cele cu rezonanţă negativă. Absenţa oricărei încărcături afectogene sau motivaţionale duce întotdeauna la o fixare superficială şi de scurtă durată.

Trăinicia implică şi alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării: completitudinea, fidelitatea şi exactitatea. Completitudinea este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce sa memorat anterior; ea este maximă când valoarea raportului este 1 şi scade proporţional cu reducerea acesteia, putând tinde spre zero. Fidelitatea exprimă raportul de corespondenţă structurală între materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă transformările care se produc în timp asupra materialului stocat nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial). In fine, exactitatea este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate anterior şi cele păstrate în decursul timpului; dacă se aplică întregului material, exactitatea presupune păstrarea lui absolut în forma iniţială în care a fost memorat. Exactitatea implică fidelitatea, dar fidelitatea nu implică în mod necesar exactitatea: pot să păstrez un material cu un grad scăzut de exactitate, omiţând unele elemente nesemnificative sau modificând altele.

Prin specificul său de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient, noi neavând control direct asupra conţinutului său, ci numai indirect, prin intermediul reactualizării. Nici prin observaţie externă, nici prin introspecţie nu se poate realiza o monitorizare conştientă a ceea ce se întâmplă în interiorul acestei faze. Imaginea şi descrierea ei se obţin pe baza comparării "intrărilor" (ce a fost stocat) cu "ieşirile" (ce s-a reactualizat).

Datele pe care ni le oferă o asemenea metodă ne arată că păstrarea nu este nici pe departe o componentă pasivă a sistemului mnezic, aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări, care, în raport cu un segment sau altul al tezaurului memorativ, pot fi împărţite în pozitive sau antientropice şi negative sau entropice. Cele dintâi conduc la o mai bună consolidare şi conservare a conţinutului asupra căruia se efectuează; cele din urmă, dimpotrivă, determină o slăbire şi o dezintegrare din repertoriul funcţional a conţinutului pe care-l ating. Ca un efect secundar al transformărilor antientropice avem reminiscenţa. Ea constă nu numai în păstrarea nealterată a materialului stocat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui, ca urmare a punerii în relaţii logice şi instrumentale cu alte conţinuturi informaţionale tezaurizate. Fenomenul reminiscenţei se manifestă cel mai frecvent şi cu amplitudine maximă în raport cu acele genuri de material care se fixează pe un fond aperceptiv mai bogat şi mai compatibil din punct de vedere modal şi structural. De asemenea, el apare mai frecvent în contextul

48

memoriei logice decât în cel al memoriei mecanice. Cu cât un conţinut informţional sau o experienţă de viaţă sunt mai trainic consolidate şi păstrate, cu atât pragul lor de reactualizare este mai scăzut, şi viceversa. Din acest punct de vedere, tezaurul memorativ are o organizare stratificată: în partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de reactualizare mari, inclusiv cele ce au coborât sub limita activării, trecând în zona uitării; în partea superioară, se situează straturile cu praguri de reactualizare scăzute, cel mai mic prag tinzând către valoarea zero.

c. Reactualizarea constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul experienţei anterioare.

Ea este oglinda celorlalte două faze - memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu obiectiv de evaluare a lor. Atât realizarea fixării materialului dat, cât şi modul în care s-a păstrat de-a lungul unui interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l amintească. După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri: spontană sau involuntară şi deliberată sau voluntară.

Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Se ştie, de exemplu, cât de dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a conştiinţei de amintiri, imagini şi idei care ţâşnesc din rezervorul memoriei. Aceasta se interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a sistemului mnezic, care-şi activează în mod automat ,,ieşirea", pentru a-şi perfecţiona şi consolida organizarea internă (tezaurul elaborat anterior). O formă aparte a reactualizării spontane, care evidenţiază o dată în plus complexitatea funcţională a memoriei, o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă. Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie, de exemplu, numele unei persoane pe care o întâlnim ocazional, denumirea unei localităţi, a unui obiect etc., cu toate că facem un efort mental serios în acest sens. După un timp oarecare, într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări, informaţia respectivă apare instantaneu, ca din senin, şi se instalează frumos în centrul conştiinţei, obligându-ne s-o luăm în seamă. Şi mai spectaculos se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen. Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor, nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan, cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile sau chiar le par foarte simple.

Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice - de învăţare, de muncă, de creaţie etc. - în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un anumit scop şi într-o anumită ordine. Elementele care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite criterii de compatibilitate atât cu operaţiile actuale ale activităţii, cât şi cu scopul final ce trebuie atins. Aşa se face că ele sunt supuse verificării/evaluării, şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se

49

procedează la găsirea şi reactualizarea altora. După funcţionalitatea elementelor solicitate, reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.

Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele. Subiectul singur nu poate să le relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu putem relata conţinutul unei întâmplări petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se prezintă nişte elemente ajutătoare; nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am vizitat cândva, dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor; nu ne amintim numele-persoanelor de la o întrunire la care am participat dar le recunoaştem în fotografie etc. O parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere. Dar, şi în această ipostază ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă, comportamentul în situaţii ,,recunoscute" desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut noi.

Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. Trăinicia păstrării achiziţii lor anterioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de funcţionalitate scăzut, devenind astfel accesibile apelului sau semnalului de reactualizare. Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de promptitudine, completitudine, fidelitate şi exactitate. Trebuie menţionat că deşi valorile acestora sunt condiţionate de caracteristicile păstrării, ele depind şi de dinamica internă a reproducerii propriu-zise.

Promptitudinea reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de reproducere şi se măsoară în intervalele de timp dintre momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei solicitate. La subiecţii lenţi sau inerţi, valoarea acestor intervale este semnificativ mai mare decât la subiecţii rapizi, chiar dacă informaţia solicitată se află depozitată pe aceeaşi poziţie de consolidare şi funcţionalitate.

Completitudinea este un parametru cu o condiţionare şi mai complexă. Pe de o parte, ea este determinată fireşte, de completitudinea păstrării; pe de altă parte, însă depinde de raporturile de inducţie negativă ce se creează între secvenţele actuale şi cele imediat următoare ale fluxului reproducerii.

Reproducerea poate avea, aşadar, grade diferite de completitudine: completitudine de identitate, când materialul este reprodus întocmai în forma

în care a fost memorat; completitudine în hiper, când la materialul original se adaugă elemente

suplimentare, compatibile cu cele de bază; completitudine în hipo, când materialul original se reproduce cu omiterea

unor elemente nesemnificative; completitudine structurală, când materialul iniţial este reprodus într-o formă

transformată de o manieră personală (originală), fără a se altera structura lui logică.

50

Un grad de completitudine poate fi considerat adecvat sau inadecvat în funcţie de situaţie. De pildă, în cazul depunerii unei mărturii într-o instanţă judiciară sau al actorului care-şi interpretează rolul pe scenă, adecvată va fi completitudinea de identitate şi mai puţin adecvate toate celelalte; dimpotrivă, în formularea răspunsului la un examen devine mai adecvată completitudinea structurală, care se întemeiază pe o înţelegere în profunzime a materialului asimilat şi pe integrarea lui în schemele mentale proprii ale subiectului.

Dacă intrăm mai adânc în analiza fenomenelor mnezice, ajungem la concluzia că în cazul reproducerii este vorba mai mult de reconstrucţie, decât de o duplicare a ceea ce s-a engramat anterior.

Efectul operaţiilor de reconstrucţie devine şi mai pregnant în reproducerea materialului memorat neintenţionat (involuntar). Puşi să relatăm despre obiecte aflate anterior în câmpul nostru vizual, despre conţinutul discuţiei dintre două sau mai multe persoane la care am asistat, despre diferite întâmplări la care am fost martori, vom putea oferi doar date parţial exacte şi doar aparent complete; vom omite elemente care efectiv au figurat în ,,materialul original" şi vom adăuga de la noi altele care nu au figurat în nici un fel. Mai mult decât atât: două sau mai multe persoane puse să relateze despre acelaşi eveniment sau despre aceeaşi întâmplare la care au asistat vor da răspunsuri nu numai diferite sub aspectul completitudinii, dar posibil şi contradictorii, sub aspectul veridicităţii. Aşadar, reproducerea nu este o simplă revenire în actualitate a conţinutului păstrării, ci este o componentă cu mecanisme şi legi proprii de funcţionare. În cadrul ei se realizează o complexă şi contradictorie interacţiune între operaţiile de reactualizare şi cele de elaborare-construcţie organizare aparţinând inteligenţei, imaginaţiei şi gândirii. De aceea, analiza dinamicii ei pe diverse compartimente ale experienţei stocate anterior ne permite să formulăm ipoteze şi concluzii cu privire nu numai la memorie, ci şi la activitatea mentală în ansamblu.

9.2. Formele memoriei

În psihologia clasică, începând cu studiile lui H. Ebbinghaus, M. Mayer şi W. Stern, s-a făcut constatarea că funcţia mnezică are o organizare eterogenă, punând în evidenţă o diversitate de modalităţi şi forme de manifestare.

Pentru delimitarea lor, au fost introduse patru criterii, care-şi păstrează valabilitatea şi astăzi, şi anume: a) prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar,b) prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele şi secvenţele materialului;c)aferentaţia dominantă;d) factorul timp.

a. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a două forme ale memoriei:

51

memoria involuntară (neintenţionată) şi memoria voluntară (intenţionată). Caracteristica involuntar-voluntar se extinde asupra tuturor celor trei faze ale

procesului memoriei, pe care le-am analizat mai sus. Aşadar, memoria involuntară este aceea care, în toate cele trei faze -engramare,

păstrare, reactualizare - se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient focalizat. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar "elemente" pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că, la un moment dat, câmpul conştiinţei ne este invadat de "amintiri".

Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează zilnic, fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei, cu informaţii, impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos. Forţa ei de manifestare este atât de mare, încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite.

Acest fapt a fost demonstrat prin cercetări experimentale speciale, dar el poate fi ilustrat prin exemple din experienţa comună. Astfel, ştim din experienţă că învăţarea unei formule sau a unei definiţii se însoţeşte de exerciţii, care nu constituie obiect special de memorare. Totuşi, la sfârşit, la o verificare, se constată că putem să reproducem nu numai formula sau defniţia pe care ne-am străduit să le reţinem, dar şi multe date, elemente din exerciţiile pe care le-am făcut. În mod asemănător în reţinerea identităţii unor obiecte, pe lângă formă, ca însuşire principală ce face obiectul memorării voluntare, neintenţionat se reţin şi însuşiri secundare - culoare, mărime, poziţie spaţială etc.

Desfăşurându-se spontan, memoria involuntară nu poate fi studiată experimental în mod nemijlocit, prin instruirea directă a subiectului.

Ea se cercetează în mod indirect, folosindu-se sarcini formulate după modelul exemplelor prezentate mai sus. Posibilitatea realizării în paralel a memoriei involuntare şi a celei voluntare ne sugerează ipoteza că funcţionarea sistemului mnezic este structurată la două niveluri de activare:

un nivel de activare specifică focalizată, care susţine memoria voluntară şi un nivel activare nespecifică (difuză şi fluctuantă), care susţine memoria

involuntară. Acest din urmă nivel poate fi, la rândul său, mai ridicat sau mai scăzut, în funcţie de

implicarea subiectului în situaţia mnezică: contemplare pasivă sau acţiune directă cu şi asupra elementelor situaţiei. Deşi obiectele date în situaţie nu sunt cu totul indiferente pentru memorie, ele nu dobândesc o semnificaţie şi un loc în materialul memorat prin ele însele, ci prin intermediul activităţii pe care subiectul o desfăşoară cu ele (Zincenko, 1939; Katona, 1940; Rozanova, 1953).

În cercetările sale, A. Smimov (1966), re1uând ideile lui Claparede (1915), a demonstrat că activismul subiectului este cel mai important factor al memoriei involuntare.

52

Memoria voluntară este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a omului, ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice, începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare.

Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare, în vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară, sau de către subiectul însuşi, şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii.

Capitolul X Imaginaţia

10.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a imaginaţiei

Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de dispută şi de controversă.

In timp ce unii psihologi (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas. P. Popescu-Neveanu) recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice, alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces distinct.

Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător, în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre memorie, reprezentări şi gândire, iar în altele este pur şi simplu omisă.

53

Astfel, în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere, atât modul de operare (procedeul), cât şi produsul. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină.

Cotidian, termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri:a) se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a reuşit să rezolve o problemă concretă oarecare într-o manieră originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);b) în domeniul comunicării verbale, termenul "imaginaţie" se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală);c) în fine, în sens tradiţional, imaginaţia este "capacitatea de a combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie creatoare).

Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie), care vedea în imaginaţie o aptitudine, ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate, dar diferite de percepţii, ce constituie material al gândirii (gândirea în imagini).

Observăm, însă, că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun faptul că ele desemnează moduri diferite de operare ale intelectului, mai puţin racordate la realitate decât cele ale gândirii.

Din acest punct de vedere, imaginaţia se interpune între gândirea realistă, critică (logică) şi gândirea autistă, supusă exclusiv legilor afectivităţii.

Pe baza celor prezentate mai sus, M.Golu desprinde atributele-cheie pentru identificarea şi definirea imaginaţiei. Acestea sunt:

1) generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini "pure", fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului);

2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei), realizând combinări, amplificări, multiplicări, reordonări etc.;

3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final (ieşirea din tipare şi şabloane, depăşirea schemelor rutiniere);

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic, al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor generate în procesul imaginaţiei.

Din punct de vedere neurofiziologic, imaginaţia are la bază un "spaţiu combinatoric liber", care se constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive, permiţând desfăşurarea neîngrădită a activităţii mentale asupra ,,realităţii imagistice". Aceste zone sunt legate prin aferenţe şi eferenţe speciale cu structurile subcorticale, în care se integrează şi se activează fluxurile informaţionale de natură afectivă şi motivaţională primară. Prin aceasta, se asigură calea de acces a continutului inconştientului în structura şi dinamica imaginaţiei. Acest aspect a fost exploatat de psihanalişti, îndeosebi de C. J. Jung,

54

care vedea originea imaginaţiei exclusiv în inconştient, toate produsele ei fiind interpretate drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate şi metamorfozate.

10.2. Formele imaginaţiei

Imaginaţia reproductivă Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor

experienţei anterioare. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza sa de reactualizare. Imaginile, ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor, sunt net diferite, prin pregnanţă şi calităţi subiective, de imaginile aceloraşi lucruri elaborate de imaginaţie. Dacă memoria se subordonează, în funcţionarea sa, legii corespondenţei biunivoce şi a fidelitătii, "reproducerea" trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul", imaginaţia, chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare, se subordonează legii transformării.

În termenii teoriei reglării, aceasta înseamnă că, în vreme ce memoria este guvernată de mecanismul feed-back-ului negativ, care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei anterioare pe cât posibil nealterate, imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv, care acţionează constant în direcţia îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza cărora se elaborează.

Datorită acestui mecanism, imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu, intern, astfel încât putem spune că modul său specific de a fi este dinamic, transformativ.

Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern, din partea sferei afectiv-motivaţionale. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar rămâne fără efect, dacă nu ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv.

In forma ei superioară, imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie, ajungând la un real, pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct.

În acest caz, intervine nu doar modificarea unei evocări, ci construirea unor reprezentări noi, adecvate situaţiei desemnate numai verbal, precum şi transformări compoziţionale.

Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte ştiinţifice sau beletristice, în timpul căreia se generează, în paralel, o suită de imagini, aidoma unui "film mental". Aceasta devine un factor psihologic, care facilitează înţelegerea conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa afectivă. Dacă în studiul unor discipline, precum fizica, geografia, biologia, istoria etc. nu apar în minte modele imagistice ilustrative, continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu realitatea.

Imaginaţia reproductivă se realizează, de regulă, spontan, dar ea beneficiază şi de reglajul voluntar, în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o concentrare deosebită. În genere, se poate constata că, pe măsură ce materialul de bază şi "tema-stimul" se îndepărtează de concret, trecând în domeniul abstractului formal, imaginaţia

55

reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot mai mult efortul voluntar, pentru a se realiza.

Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte, având un rol important în legarea acestora de realitate, în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme de ordin teoretic sau practic.

Caracterul transformator al imaginaţiei reproductive este demonstrat şi de faptul că, în cadrul uneia şi aceleiaşi teme, apar deosebiri interindividuale semnificative, ceea ce nu se întâmplă în cazul reproducerii memorative. Acest lucru se verifică şi atunci când "tema imaginaţiei" presupune păstrarea unui fir logic călăuzitor, cum este cazul reconstruirii epocilor sau a unor evenimente istorice.

Nota de subiectivitate a imaginaţiei reproductive se evidenţiază nu numai în artă, ci şi în ştiinţele zise exacte. Lordul Kelvin, mărturiseşte că niciodată nu a reuşit să rezolve problemele care l-au făcut celebru, până nu şi-a construit un plan mental, un model concret al relaţiilor fizice cât mai adecvat situaţiei, dar care rămânea numai ca instrument de lucru nemărturisit al laboratorului gândirii sale creatoare. Deşi îi spunem reproductivă, în evaluarea calitativă a acestei forme de imaginaţie, trebuie să operăm cu criteriul noutăţii şi al originalităţii (în compararea intersubiectivă). Şi cu cât asemenea caracteristici sunt mai pregnante, cu atât imaginaţia reproductivă se apropie mai mult de cea creatoare, între ele neexistând o barieră despărţitoare rigidă.

Imaginaţia creatoareAceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia

umană, în general. Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric, ca, de pildă: gradul de originalitate, gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final. Transformările ce se aplică materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor criterii, urmărindu-se respectarea şi satisfacerea lor la cote cât mai înalte. Astfel, sub aspect reflectoriu, imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a noului, din perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) - extern.

Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om, pentru societate.

Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale - biologice şi materiale - şi terminând cu cele spirituale - de cunoaştere, estetice etc. Ca organizare şi dinamică, imaginaţia creatoare, este reglată esenţialmente voluntar, conştient, elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă, care intervin în diferite momente, având un caracter secundar şi subordonat. Iluminările, viziunile, ideile spontane care punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu "tema" sau "produsul" pe care dorim să-l obţinem. Iar acest plan călăuzitor, care îmbină într-

56

o formulă sui generis principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale, îmbracă o formă diferită în funcţie de domeniul de aplicaţie: ştiinţă, tehnică, artă etc. Astfel, în domeniul ştiinţific şi cel tehnic, planul respectiv este structurat pe criteriile adecvării produsului la exigenţele şi criteriile realităţii, ale practicabilităţii; în domeniul artistic, el este schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. Produsul imaginaţiei creatoare de tip ştiinţific sau tehnic, oricât ar fi de original şi inedit, nu poate contrazice legile generale ale ştiinţei şi tehnicii, el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute până atunci. Atât ştiinţa, cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală, dată de stadiul şi forma reală de structurare şi dezvoltare la momentul dat; alta posibilă, exprimată de tendinţa dezvoltării interioare.

Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia.Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea

lor într-o nouă schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi, inexistente la "obiectul" iniţial. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată, ea vizând o transformare mai mult sau mai puţin radicală a ceva dat, existent deja.

Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi relaţii existente, dar ascunse şi inaccesibile schemelor operatorii.

Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar, în schimbarea unghiului de abordare a unui fenomen, în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi. A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit înainte şi pe care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada, a găsi o ieşire originală dintro situaţie dificilă); a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate secvenţele (a inventa o istorie); a recurge la ceva fals, în special pentru a se disculpa, pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea de la o întâlnire).

Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare a noului, cât şi produsul final obţinut.

In invenţie, originalitatea, ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt decât în inovaţie.

După A. Koestler, fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea deprinderilor, a obişnuinţelor (strategii, şabloane, conformism) şi adoptarea unei noi viziuni asupra lucrurilor, fie aceasta în ordine practică, fie în ştiinţă şi artă.

A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile.

La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de artă. Tipul secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru

57

oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă.

Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii adultului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru cercetător este important să simtă atractie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde ,,raiduri" imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului.

Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică, din punctul de vedere al legilor creaţiei.

Cercetătorul creativ, ca şi artistul sau tehnicianul, întruneşte în sine tendinţe opuse paradoxal: pe de o parte, capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli, definindu-şi o măiestrie, pe de alta - dispoziţia către eliberarea de orice metode, reguli, dogme şi operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii, care să permită elaborarea unor noi metode.

Capitolul XI Motivaţia

11.1. Conceptul de motivaţie. Caracterizarea psihologică a motivaţiei

În privinţa motivaţiei nu există o unitate de aprecieri, de definiri. Dacă pentru unii specialişti ai psihologiei experimentale motivaţia este neînsemnată, pentru alţii este fundamentală.

Pentru J.Nuttin motivaţia reprezintă aspectul dinamic al relaţionării subiectului cu lumea, este orientarea activă a comportamentului spre situaţii, obiecte preferate. Pentru acelaşi psiholog, termenul de motivaţie desemnează aspectul dinamic, direcţional, selectiv al comportamentului.

58

Motivaţia este aceea care face ca un subiect să se orienteze, să prefere o categorie de obiecte şi nu alta. Ea reprezintă un ansamblu de factori interni care determină comportamentul. După M.Golu motivaţia leagă persoana de lume, o menţine în sfera determinismului exterior, ceea ce este vital pentru om.

În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului pentru diferite obiecte. Aşa se dezvoltă nevoia de substanţe nutritive, de oxigen, de anumite condiţii de temperatură, umiditate, presiune, de semnale informaţionale care urmează a fi recepţionate şi apoi prelucrate, nevoia de mişcare, acţiune, relaxare, de comunicare, de realizare. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuinţe, condiţii ale vieţii, procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările fie de tipul privaţiunilor, fie de cel al exceselor, intervenite în sistemul organism, fie în sistemul de personalitate.

Alături de trebuinţe se dezvoltă şi impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată), intenţii (implicări proiective ale subiectului in acţiune), dorinţe (trebuinţe devenite conştiente), valenţe (orientări afective spre anumite rezultate), tendinţe (forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precis).

Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl determină, îl instigă pe individ pentru a şi le satisface formează sfera motivaţiei. Aceasta constituie o nouă categorie de stimuli şi anume stimulii interni. Unii autori au definit motivaţia ca o „cauză internă” a comportamentului.

Unele dintre formele motivaţiei s-au format în decursul filogenezei şi sunt date omului prin naştere. Cele mai multe se formează, însă, în cursul vieţii, fiind dependente atât de particularităţile mediului extern cât şi de specificul stărilor de necesitate interne existente deja. Practic, ele nu sunt altceva decât stimulările externe care, acţionând repetat asupra individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare au fost interiorizate şi transformate în condiţii interne (ex. dacă unui copil i se repetă frecvent „trebuie să te speli pe mâini, să-ţi faci lecţiile”, acest stimul se va interioriza).

Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice a întregii sale dezvoltări psihice. Motivaţia prin caracterul ei propulsativ şi tensional răscoleşte, sedimentează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului.

11.2. Funcţiile motivaţiei

1. Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic.

Este specifică trebuinţelor care au o dinamică deschisă: debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescută, poate ajunge chiar la stări de mare încordare pentru a se finaliza prin satisfacerea lor. In acest caz starea de necesitate apare dar nu declanşează încă acţiunea.2. Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Ea este mobilul care alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată.

59

3. Functia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie este dependentă, în egală măsură, de energizare şi direcţionare.

11.3. Teorii ale motivaţiei

1. Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie, multe comportamente fiind explicate prin intermediul lor. În esenţă, aceste teorii presupun stabilirea unor inventare, a unor liste de trebuinţe. H.Murray pornind de la investigarea unor caracteristici ale personalităţii stabileşte o listă de trebuinţe corespunzătoare unor tipuri de comportamente motivate social cu aplicabilitate în numeroase domenii: trebuinţe primare sau viscerogenice şi trebuinţe psihogenice.

Aceste modele au fost criticate de A.Maslow deoarece acesta consideră că motivele enumerate au o probabilitate egală de a se manifesta deoarece apariţia lor este condiţionată de o serie de factori: starea individului, gradul de satisfacere a trebuinţelor.

2. Teoriile holist-umaniste propuse de A. Maslow vizează structurarea, ierarhizarea şi organizarea trebuinţelor. Bazată pe etaje suprapuse, de motive crescânde ca importanţă, piramida lui Maslow are cinci niveluri distincte. O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu satisfăcută; o trebuinţă nu apare ca motivaţie, decât dacă cea inferioară ei a fost satisfăcută; succesiunea trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita satisfacerea în întregime şi durabilă a trebuinţei anterioare; apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare vechi, nu se realizează brusc, năprasnic, ci gradual. Teoria lui Maslow oferă posibilitatea explicării funcţionaării simultane a trebuinţelor, fenomenelor de compensare, de submotivare sau supramotivare.

3. Teoria dinamico-evolutivă a motivaţiei a fost propusă de C. Mamali. Ea se bazează pe evoluţia sistemului motivaţional al indivizilor ca urmare a interacţiunii dintre ei. Balanţa motivaţională este dată de raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi respectiv de nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi.

Modelul relaţional al motivaţiei a fosst elaborat de J.Nuttin. Motivaţia este concepută în termeni psihologici şi nu psihofiziologici sau psihopatologici, adică relaţional şi comportamental. Punctul de plecare al acestui model teoretic îl reprezintă relaţiile preferenţiale pe care omul în comportamentul său le stabileşte cu lumea. Trebuinţele de creştere, autoactualizare, autorealizare, interacţiunea, schimbarea, progresul alături de cele de altruism, plăcere, satisfacţie în muncă îşi găsesc funcţionalitatea în contextul relaţiilor biologice, psihologice şi cognitive, pe care individul le întreţine cu lumea înconjurătoare.

11.4. Structura motivaţiei

60

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei motrice cele mai puternice reflectând echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. Trebuinţele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi imbolduri specifice. În funcţie de geneza şi continutul lor trebuinţele se clasifică în:1. trebuinţe primare – înnăscute, care asigură integritatea fizică a organismului. Acestea cuprind la rândul lor: trebuinţele biologice sau organice – de foame, de sete, sexuale şi trebuinţele fiziologice sau funcţionale – de mişcare, relaxare, descărcare. Acestea sunt comune pentru om şi animal, dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural.2. trebuinţe secundare – formate în decursul vieţii si cu rol de asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului; acestea cuprind:

trebuinţe materiale – de locuinţă, confort, unelte, instrumente; trebuinţe spirituale – de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei

personalităţi; trebuinţe sociale – de comunicare, de anturaj, de cooperare, etc.A.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinţe pe care le organizează într-o „piramidă a

trebuinţelor”. Pe baza acestei piramide putem explica înlănţuirea trebuinţelor, trecerea de la unele la altele. El precizează că o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este satisfacută continuu. Aceasta înseamnă că trebuinţa care motivează comportamentul este cea nesatisfacută. O trebuinţă nu apare ca o motivaţie decât, dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută. Acest lucru sugerează existenţa unei ordini, a unei succesiuni în satisfacerea lor, sau, cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană.

Fig.nr.3: Piramida trebuinţelor după A.Maslow

TREBUINŢE DE AUTOACTUALIZARE

TREBUINŢE ESTETICEnevoia de ordine, de frumos

TREBUINŢE DE CUNOASTEREnevoia da a şti, de înţelegere

TREBUINŢE DE STIMA SI STATUTlegate de apreciere, nevoia de realizare

TREBUINŢE DE AFILIERElegate de apartenenţă, dragoste

TREBUINŢE DE SECURITATE

TREBUINŢE FIZIOLOGICE

61

Motivele – constituie reactualizări si transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv. Alături de motivele conştiente există şi unele motive inconştiente care îndeplinesc un rol important în activitate. Spre deosebire de trebuinţa care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul declanşează comportamente corespunzătoare de satisfacere.

De aceea, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine şi orientează acţiunea. De aici decurg şi cele două segmente ale motivului: energizant şi dinamogen; orientativ şi direcţional. Între cele două segmente există o strânsă interacţiune, de aceea subiectul trebuie să urmărească susţinerea lor reciprocă.

Motivele sunt extrem de variate: individuale şi sociale; inferioare şi superioare; minore şi majore; egoiste şi altruiste. În structura personalităţii, ele se întrepătrund şi formează adevărate reţele, configuraţii sau constelaţii de motive. Acest fapt explică de ce aceeaşi stimulare pe unul îl îndeamnă la acţiune, îl ambiţionează, iar pe altul nu. Dacă un individ se apucă de multe activităţi şi nu finalizează corespunzător nici una dintre ele, înseamnă ca el nu şi-a format încă interesele.

Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele deoarece implică organizare, constanţă şi eficienţă. In structura lor psihică intră elemente cognitive, afective şi volitive. Există interese generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi extraprofesionale (de timp liber) sau o multitudine de interese clasificate în funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă: tehnice, literar-artistice, sportive, etc. Indiferent de domeniu, deosebit de importante sunt interesele creative caracterizate prin căutarea unor soluţii noi, a unor procedee inventive, originale.

Convingerile sunt idei puternic ancorate în structura personalităţii, intens trăite afectiv, care impulsionează spre acţiune. Sunt convingeri, numai acele idei care reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine subiectivă, care îl ajută să distingă între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună. Sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţiile şi cu trăsăturile lui de personalitate. Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea subiectului, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile sale. Convingerile marchează comportamentul, îl orientează, de aceea sunt virulent apărate, mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. În aceste împrejurări devin idei-forţă. Dacă sunt foarte puternice, ele pot acţiona chiar şi împotriva instinctului de conservare.

Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă. Sunt considerate anticipări, generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial. Idealul este construit de individ în funcţie de particulărităţile lui proprii, cu timpul reuşeşte să devină o valoare personală şi astfel motivează comportamentul.

11.5. Formele motivaţiei

62

Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativăPrima este produsă de stimulările premiale (lauda, încurajarea) şi se soldează cu efecte

benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane (ex. angajarea în activitate), cea de-a doua formă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea, blamarea, pedepsirea) şi se asociază cu efecte de evitare, respingere, abţinere.

Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecăAceastă clasificare are în vedere sursa producătoare a motivaţiei. Dacă sursa

generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui personale, atunci este vorba de o motivaţie directă sau intrinsecă. Specificul acestei motivaţii constă în satisfacerea ei prin îndeplinirea acţiunii adecvate (ex. când cineva citeşte o carte pentru că îl interesează învaţă din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de investigaţie). Spunem că toate acestea au la baza o motivaţie intrinsecă.

Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau chiar impusă de o altă persoană, daca ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate, atunci este o motivaţie indirectă sau extrinsecă.

Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou, pentru schimbare. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive (dinlăuntrul percepţiei gândirii, memoriei, imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuală din aproape în aproape. Datorită ei se trece de la explorare la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific, pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege, explica, rezolva.

Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor persoane, de a se simţi bine în compania altora. Aceste forme sunt inegal productive. Motivaţia pozitivă, intrinsecă, cognitivă, sunt mult mai productive decât motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă. Această apreciere este valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor motivaţionale amintite.

Capitolul XIIAfectivitatea

12.1. Definirea şi caracterizare psihologică a proceselor afective

Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc anumite relaţii, unele de susţinere, satisfacere, altele sub formă de confruntări, de ciocniri. Rezultatele, efectele acestor relaţii sunt procesele afective.

63

P.P.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect, pentru că numai în această relaţie obiectul dobândeste semnificaţie, în funcţie de durata şi gradul satisfacerii trebuinţelor. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, etc., nesatisfacerea sau contrazicerea lor conduce la neplăcere, indignare, tristeţe, etc.

În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin asociere cu mişcarea, energia, dinamica, transformarea.

Emoţia este o mişcare sau o vibraţie, în acelaşi timp organică, psihică şi comportamentală, este o energie ce susţine adaptarea, fiind implicată în demersurile adaptative şi dobândind configuraţiile procesului adaptativ. Ea exprimă o stare de tensiune cu efecte de atracţie sau de respingere, trăirea subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele pe care subiectul le exprimă, în raport cu lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială le adresează subiectului.

J.Piaget considera că afectivitatea şi inteligenţa sunt inseparabile. În viziunea sa, afectivitatea este o sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, nu şi structura sa. În timp ce în procesele cognitive operează cu instrumente specializate (ex. gândirea cu operaţiile de analiză, sinteză; imaginaţia cu procedeele de aglutinare, diminuare, divizare), în procesele afective omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă.

În psihologia contemporană se consideră că orice proces cognitiv are implicaţii emoţionale şi orice emoţie nouă se leagă de un conţinut cognitiv.

Acest lucru a permis unor autori precum Festinger să trateze corelativ, în unitate aceste două fenomene. Piaget susţinea că viaţa emoţională şi cea intelectuală constituie o adaptare continuă şi aceste două laturi nu numai că sunt paralele dar sunt şi interdependente, întrucât emoţiile exprimă interesul şi semnificaţia acordată acţiunilor a căror structură defineşte intelectul.

Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, în procesele afective, subiectul se subordonează relaţiei într-un fel „sieşi”, pentru că el introduce o anumită valoare, semnificaţie. Deşi procesele afective sunt declanşate prin acte cognitive (ex. citirea unei cărţi, vizionarea unui film, ascultarea unui concert, reamintirea unei întâmplari), ele nu se reduc la acestea. Esenţiale nu sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor ci organizarea motivaţională, raportul obiectului (perceput, gândit) cu satisfacerea sau nu a trebuinţelor subiectului.

Întrucât viaţa emoţională este adaptare, ea presupune o continuă asimilare, modelarea structurilor prezente după cele anterioare.

Dezacordul dintre raţional şi emoţional poate duce la dezadaptare tranzitorie în condiţiile în care un nivel superior de elaborare cognitivă se cuplează cu emoţii primare, violente, oarbe. Este situaţia tipică în care impulsivitatea nu face loc chibzuinţei. Dacă însă sub raportul nivelului şi al sensului între emoţional şi intelectual intervine un acord, adaptarea se dezvoltă ascendent.

64

Afectivitatea capătă uneori proprietăţi motivaţionale (ex. sentimentul poate deveni forţa energetică, de propulsare pentru realizarea activităţii). Pe de altă parte motivul (ex. să promovez cu notă mare) poate deveni afectiv şi tensional pentru realizarea scopului (V.Pavelcu). Alţi autori deosebesc cele 2 fenomene susţinând că motivul are un caracter vectorial, iar procesul afectiv unul de „câmp”, emoţia este atât cauză cât şi efect al motivaţiei. P.P.Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o situaţie dată iar motivele – procese afective condensate, cristalizate, „solidificate” (ex. mă duc să văd filmul „x” pentră că doresc sa revăd actorul, să urmăresc transpunerea în peliculă a unui roman îndrăgit, etc.).

Inteligenţa emoţională (Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni:a) cunoaşterea propriilor emoţii ,b) conducerea emoţiilor,c) automotivarea,d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi),e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale.Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale.

Ea include conştiinţa de sine, controlul impulsurilor, persistenţă, entuziasm, motivaţie, empatie şi abilităţi sociale.

Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă, o capacitate ce afectează profund toate celelalte abilităţi, facilitându-le sau interferând cu ele.

12.1. Proprietăţile proceselor afective

Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M.) după cum urmează: Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul

polului pozitiv, fie în jurul polului negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei procesele afective operează în perechi: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, iubire-ură, etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic (unele mobilizând sau demobilizând subiectul), încordat sau destins (unele sunt tensionale altele relaxante).

Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Intensitatea proceselor afective variază în funcţie de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului dar şi de complexitatea afectivă a subiectului. Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea, amplificarea semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care stabilim relaţia. O asemenea creştere a intensităţii trăirilor afective trebuie să se producă în anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea activităţii. De aceea este necesar nu numai un optimum motivaţional ci şi un optimum afectiv.

65

Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Ele pot dura un an, doi, toată viaţa sau numai câteva clipe (ex. frica, groaza, persistă şi după ce a trecut pericolul; dragostea, ura, pot fi nelimitate).

Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz este trecerea de la stadiul primar, nespecific, la stadiul secundar, specific; în cel de-al doilea este vorba de trecerea de la o emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un altul (ex. de la dragoste la ură şi invers).

Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”, se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale.Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt: Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale

feţei (ex. deschiderea ochilor, poziţiile sprâncenelor, mişcările buzelor, etc.). Prin intermediul mimicii se exteriorizează mirare, dezamăgire, tristeţe, indignare, etc.

Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul (ex. ţinuta, mersul, gesturile – mersul sprinţar trădează bucurie, nerăbdare, etc.).

Modificările de natura vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei, vasoconstricţie, vasodilataţie, soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie.

Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, se corelează, se subordonează stărilor afective, conduc la formarea conduitelor emoţional-expresive (ex. conduita expresivă a bucuriei – privire ageră, sclipitoare, faţa iradiază tonus, este colorată, ţinuta dreaptă, etc.). Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă prin imitaţie. La orbii din naştere, expresivitatea este săracă, ştearsă. Expresiile emoţionale le putem dirija sau provoca voluntar, le putem simula şi pot fi folosite convenţional, pentru a le transmite chiar dacă nu le trăim în mod real (ex. mimăm mirare, bucurie, tristeţe, afecţiune, supărare, fără a trăi intensitatea lor). Există o convenţionalizare socială a expresiilor, a conduitelor emoţionale.

Expresiile emoţionale îndeplinesc următoarele roluri: rol de comunicare (facem cunoscută celorlalţi, starea traită de o persoană aşa cum

dorim). rol de a influenţa conduita altora (ex. „x” manifestă frică pentru a nu rămâne

singur; manifestă spaimă pentru a fi ajutat). rol de contagiune, de a influenţa pe alţii, de a provoca stări pozitive sau negative

colective. rol de accentuare sau de diminuare, a stării trăite (râdem pentru a ne exterioriza,

plângem pentru a ne descărca).

12.3. Clasificarea proceselor afective

66

Clasificarea trăirilor afective se realizează după o multitudine de criterii, printre care enumerăm:

proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate); gradul lor de conştientizare; nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din

nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea convingerilor, idealurilor).În baza lor, procesele afective se împart în 3 categorii: primare, complexe, superioare.A. Procesele afective primare – au un caracter elementar, spontan, slab organizate,

sunt mai aproape de biologic, de instinct, mai puţin elaborate cultural, de aceea scapă controlului conştient.

În categoria lor includem:a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale care colorează, care însoţesc orice act de cunoaştere. O senzaţie, o reprezentare, o amintire, o idee trezesc în noi stări afective de care adeseori nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile generează nu doar acte cognitive ci şi afective (de plăcere, de insatisfacţie).a2) Trăirile afective de provenienţă organică – sunt cauzate de buna sau slaba funcţionare a organelor interne (ex. în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale apar stări de indispoziţie, în hepatită predomină euforia, în maladiile pulmonare predomină stările de iritare).a3) Afectele – sunt forme active, simple, impulsive, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă, cu desfăşurare vulcanică. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, de râs în hohote sunt astfel de afecte; ele se află foarte aproape de instincte. Sunt însoţite de o expresivitate bogată, se manifestă direct, necontrolat, uneori pot duce la fapte necugetate. Controlul conştient nu este total exclus, de aceea omul este considerat responsabil de acţiunile efectuate sub imperiul afectelor.

B. Procesele afective complexe sunt în mare măsură conştientizate, intelectualizate.b1) Emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate

de însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, au o orientare bine determinată – spre o persoană, spre un obiect. Se concretizează în: bucurie, tristeţe, simpatie, ură, admiraţie, dispreţ, speranţă, deznădejde, plăcere, dezgust, etc. Se manifestă în comportamente mai nuanţate, rafinate, în principal după tipare şi convenienţe socioculturale.

b2) Emoţiile superioare – sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară subiectul. Ele pot apare în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului, în comportamentul moral. Presupun evaluări, acordarea unor semnificaţii valorice. Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun învăţării, existând chiar o formă de învăţare afectivă.

b3) Dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durată relativă. Sunt mai vagi, nu au orientarea precisă a emoţiilor. Deşi pot avea o cauză sau mai multe,

67

individul nu-şi dă seama momentan de aceasta. Dispoziţiile negative generează comportamente pesimiste iar cele pozitive, optimiste. Dacă dispoziţiile se repetă, se pot transforma în trăsături de caracter.

C. Procesele afective superioare se caracterizează prin repetare valorică, situată nu la nivel de obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de personalitate.

Sentimentele sunt trăiri intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social-istoric. Ele iau forma atitudinilor afective care se păstrează chiar toată viaţa. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita unei persoane. Sentimente ca dragostea, ura, invidia, gelozia, admiraţia, îndoiala, recunoştinta, includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.

Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele influenţează mult imaginaţia, percepţia, gândirea şi mai ales atenţia.

Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor. Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. În China, în Japonia, dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. În Europa lucrurile sunt altfel. A.Camus în romanul „Străinul” relatează că unuia din personajele sale, acuzate de crimă, i se imputa şi faptul de a nu fi plâns la moartea mamei sale, ca dovadă a insensibilităţii faţă de oameni. La noi, în popor, se angajează în unele cazuri, bocitoare pentru a jeli mortul cât mai expresiv. Deci sentimentele cunosc moduri diferite de exteriorizare.

Există o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectivă prin care individul preţuieşte valorile. Astfel, „dreptatea ca valoare” se bazează pe sentimentul egalităţii între semeni, „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice, „adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate.

Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un înalt nivel de maturitate au rolul unor axe principale. Faptul se aplică prin aceea ca sentimentele-valori prin stabilizare devin trăsături de caracter; simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de părinţi, faţă de autorităţi, de dascăli sau altruismul îşi are izvoarele în dragostea faţă de om, în sentimentul îndatoririlor sociale, etc. Varietatea sentimentelor este extrem de mare. De aceea o clasificare a sentimentelor este foarte dificilă. Se pot face câteva diviziuni. Pornind de la gradul de complexitate distingem:

sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin biologic sau strict personal.

sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective, benefice din punct de vedere social.

În această categorie sunt incluse 3 mari grupe: sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, al

dragostei faţă de om, faţă de muncă, al patriotismului, al apartenenţei la comunitate, al responsabilităţii.

68

sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură, artă, mediul social, de creaţia artistică.

sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte, aspiraţia de a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii, de a soluţiona, de a descoperi ceva nou.

12.4. Funcţiile afectivităţii

H.Pieron şi P.Janet apreciază că emoţiile dezorganizează conduita. Alti psihologi, dimpotrivă, consideră că emoţiile, prin faptul că mobilizează energetic întregul organism, organizează conduita.

V.Pavelcu mediază cele 2 orientări considerate unilaterale şi apreciază că afectivitatea îndeplineşte două roluri: pe de o parte emoţia restabileşte echilibrul, prin derivare, prin risipirea forţelor inutile, asigurând liniştire, rezolvarea conflictului, iar pe de altă parte ea reprezintă un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, stările de furie, de groază, paralizează, îl fac pe subiect să devină agresiv, necontrolat. Funcţia esenţială a proceselor afective este de a pune organismul în acord cu situaţia, de a adapta, de a regla conduita.

Procesele afective au funcţia de a susţine energetic, de a furniza forţa necesară formării şi operării cu produsele proceselor cognitive: imagini, concepte, idei. Ele potenţează, sprijină, „regizează” schimburile cu ambianţa. Chiar frustrarea, stresul, dacă au intensitate moderată, nu doar dezorganizează conduita ci pot fi orientate şi spre performanţe, creaţie.

Capitolul XIIIComunicarea şi limbajul

13.1. Specificul psihologic al comunicării şi limbajului

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că, atât în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la preocuparea "tradiţională" a lingviştilor şi

69

psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei, logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc.

S-au constituit discipline noi, precum semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane.

După apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei, comunicarea s-a impus ca problemă majoră de cercetare, cu extindere aproape în toate sferele cunoaşterii ştiinţifice. Raporturile de evaluare în plan pragmatic s-au inversat de la dominaţia substanţei şi energiei, trecându-se la dominaţia informaţiei. Astăzi, este aproape unanim acceptată teza că puterea nu mai înseamnă să deţii prioritatea în domeniul substanţei şi energiei, ci în cel al informaţiei. Aceasta explică larga utilizare a celor trei termeni mentionaţi mai sus precum şi lipsa de unitate în interpretarea conţinutului lor.

În psihologie, situaţia nu este mult diferită, întâlnindu-se ambele tendinţe, atât cea de a-i considera echivalenţi, cât şi cea de a-i delimita riguros. Din punctul nostru de vedere, susţinerea identităţii semantice a acestor termeni este la fel de neîntemeiată sub raport metodologic şi ştiinţific, ca şi îngustarea sferei unuia sau altuia din ei, până la a cuprinde doar un segment îngust al realităţii de referinţă.

Considerăm că termenul cel mai general, cu sfera de cuprindere cea mai largă, căruia trebuie să i se subordoneze ceilalţi doi, este cel de comunicare, în accepţiunea pe care i-o dă teoria comunicării şi cibernetica, anume aceea de modalitate de legătură în spaţiu şi timp între un "obiect-sistem" şi mediul extern, ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca "transfer de informaţie de la sistemul sursă (emitent) la un sistem-receptor (destinatar). Potrivit acestei accepţiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, respectiv al sistemelor socio-umane, cum se susţinea în mod tradiţional, ci şi al sistemelor fizice şi biologice, la nivelul cărora se realizează procese de reglare. Cum toate sistemele reale se grupează în deschise sau semideschise, ele posedă firesc şi proprietatea comunicării (cu mediul extern şi între un sistem şi altul).

Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces.Relaţia se defineşte ca legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul. Emitentul generează şi transmite semnale prin varierea şi modularea unei stări sau însuşiri a sa. Pentru a genera semnale, sistemul emitent trebuie să posede un minimum de stări, ce se pot succeda sau alterna; acest minimum este de cel puţin două stări distincte. Se dovedeşte că, chiar în cazul în care un sistem dispune de un alfabet cu doar două litere, dacă posedă o capacitate dezvoltată de codificare, poate realiza o infinitate de combinaţii pentru transmiterea oricărui gen de mesaj.

Aşadar, capacitatea comunicaţională de transmitere a emitentului depinde de disponibilitatea lui de combinare a literelor (elementelor, stărilor) alfabetului de bază.

70

Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează şi prelucrează (decodează) semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub acţiunea lor starea sa iniţială. Cea mai simplă ipostază de receptor o întâlnim la nivelul interacţiunii obiectelor fizice neînsufleţite şi ea este reprezentată de proprietatea corpului primitor de a-şi schimba forma, structura fizico-chimică sau poziţia spaţială sub acţiunea corpului-emiţător. Calitatea în sine a comunicării este determinată esenţialmente de capacitatea de recepţie şi prelucrare (decodare, interpretare) a destinatarului. Astfel, în raport cu aceeaşi sursă (emitent), doi sau mai mulţi destinatari vor realiza conţinuturi informationale diferite.

Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune, fără discuţie, de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare decodare. Iar în cazul în care, în calitate de emitent, este tot un subiect uman, relaţia de comunicare dobândeşte cel mai bogat şi diversiftcat conţinut. Ipostaza de emitent şi cea de destinatar nu au un caracter invariant şi predeterminat, ci unul relativ, modificabil, cei doi termeni putându-şi schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare. Astfel, dacă sistemele relaţionate le notăm cu SI şi S2, va rezulta că atunci când SI îndeplineşte rolul de emitent, S2 se află în ipostaza de destinatar (momentul t1, să spunem), iar când S2 este emitent, SI devine destinatar (momentul t2). Interşanjabilitatea ne apare evidentă şi obişnuită în cadrul comunicării interumane, în acea formă specifică ce poartă denumirea de dialog.

Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.

Procesul de comunicare se caracterizează prin: frecvenţă şi periodicitate, prin amplitudine sau intensitate; prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie trei laturi esenţiale: latura cantitativă, statistică, latura semantică şi latura pragmatică.

13.2. Formele limbajului

Ca formă specifică a activităţii de comunicare, limbajul verbal este organizat şi funcţionează după principiul input-output, în cadrul lui, delimitându-se trei verigi principale:a) veriga aferentă (recepţia);b) veriga eferentă (emisia);c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-before.

a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care începe, în ontogeneză, formarea sistemului verbal de comunicare. Iniţial, până la însuşirea alfabetului şi a deprinderii cititului, această verigă se realizează în cadrul analizatorului auditiv şi ea presupune mai multe niveluri de integrare, cu roluri distincte:

nivelul fonetic elementar, care asigură constituirea modelelor interne ale sunetelor limbii, ca invarianţi ce permit recunoaşterea şi identificarea categorială a acestora, în pofida varierii intensităţii, înălţimii şi timbrului cu care sunt exprimate;

71

nivelul fonetic secvenţial, prin care se asigură formarea modelelor interne ale cuvintelor ca etaloane de comparaţie şi identificare a cuvintelor recepţionate, fie separat, unul câte unul, fie în cadrul seriilor propoziţionale;

nivelul fonetic structural-supraordonat, în cadrul căruia se stabilesc repere pentru recunoaşterea identităţii propoziţiilor; nivelul decodării semantice, care permite formarea şi consolidarea legăturii designative dintre cuvinte şi conţinuturile informaţionale determinate de reflectarea obiectelor şi fenomenelor externe, devenind, posibilă înţelegerea fluxurilor orale.

In ontogeneză, primele care se formează şi se consolidează sunt nivelurile integrării fonetice, în timp ce nivelurile integrării semantice pe cuvinte şi propoziţii se constituie relativ târziu. In experimentele efectuate de M.Golu (1958, 1959), privind rolul reglator al cu-vântului, efectuate pe copii în vârstă de 6-11 ani, a fost pus în evidenţă acest decalaj. Până la 10 ani, rolul dominant în declanşarea răspunsurilor motorii îl avea latura fonetică - intonaţia şi intensitatea comenzilor; de-abia după această perioadă, rolul principal în declanşarea şi coordonarea acestor răspunsuri începe să treacă de partea laturii semantice, a conţinutului informaţional propriu-zis.

Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem funcţional- auzul verbal sau fonematic - în raport cu o anumită realitate lingvistică: limba maternă sau limba străină care constituie obiect de învăţare. A doua componentă a verigii aferente a limbajului este cea vizuală, care se elaborează şi intră în funcţiune în raport cu mesajele codate în forma grafică - litere sau grafeme. Ea are o schemă structurală similară cu componenta auditivă. Astfel, în cadrul ei, se delimitează aceleaşi niveluri integrative:

nivelul figural elementar, în cadrul căruia se constituie modelele interne "imagistice" ale literelor corespunzătoare sunetelor limbii şi care asigură ulterior identificarea lor în text;

nivelul figural secvenţial, care constă în stabilirea legăturilor integrative între imaginile singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor, pe baza cărora devine posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate);

nivelul integrării seriale supraordonate, în limitele căreia se elaborează scheme de conectare, într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei;

nivelul decodării semantice, care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi continutul informaţional

Perceptia limbajului scris se dezvoltă mult mai târziu decât percepţia limbajului oral şi numai cu condiţia ca subiectul să înveţe în mod special şi sistematic alfabetul şi cititul. În cazul analfabetismului, această componentă a verigii aferente nu se dezvoltă.

b. Veriga eferentă (emisia) este cea care asigură producerea independentă de către un subiect a limbajului oral sau scris, în formă de răspunsuri la stimuli externi sau de mesaje, adresate unui potenţial destinatar. Ca şi cea aferentă, ea are o organizare multinivelară. În pri-mul rând, în cadrul ei, se impune delimitarea componentelor structurale de bază: componenta motrică ce rezidă în capacitatea subiectului de a efectua mişcări cu aparatul fono-articulator

72

şi buco-facial, precum şi cu membrele superioare, care sunt instrumentele principale prin care se finalizează "output-ul" sistemului verbal- oral şi scris; componenta constructiv-praxică, prin intermediul căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-secvenţiale şi integrarea lor în scheme logice, corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei grafice a literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele. Cele două componente nu pot fi identificate, ele având conţinuturi şi mecanisme neurofiziologice diferite. Dacă pentru realizarea componentei motrice, mecanismele intră singure în funcţiune, pe măsura maturizării, pentru componenta constructiv-practică, mecanismele trebuie să se formeze şi aceasta durează o bună perioadă de timp, ele devenind integral funcţionale de abia la sfârşitul vârstei de 3-4 ani. Şi după aceea, vor mai trece câţiva ani până să atingă nivelul optim de consolidare şi automatizare. In al doilea rând, organizarea internă a verigii eferente se realizează sistemic: unităţile musculare şi mişcările simple secvenţiale, pe parcursul procesului comunicării verbale, se articulează selectiv, potrivit modelelor-etalon, impuse din afară de adult, şi formează pattern-uri obiectual-instrumentale corespunzătoare sunetelor verbale (foneme) şi literelor alfabetului (grafeme), apoi cuvintelor (ca unităţi de bază ale vocabularului) şi seriilor sintactico-semantice (propoziţiilor, discursurilor). Pentru desfăşurarea normală a limbajului oral şi scris este necesară integritatea structural-funcţională a tuturor acestor trei niveluri şi interacţiunea lor logic coordonată.

c. Veriga de autoreglare asigură adecvarea reciprocă a celorlalte două verigi de bază, aferentă şi eferentă, prin conexiunea inversă (feedback) de tip kinestezico-auditiv (pentru limbajul oral) şi kinestezico-vizual (pentru limbajul scris).

Se reglează, corespunzător situaţiei de comunicare date, parametrii cantitativi ai verigii eferente - viteză, intensitate, tempou, ritm etc. De asemenea, prin conexiune anticipativă (feed-before), se realizează cursivitatea vorbirii şi a scrierii, fiecare secvenţă parcursă acţionând ca semnal selector şi declanşator al secvenţei următoare. Eliminarea din diferite cauze a verigii de reglare duce întotdeauna la tulburări serioase ale dinamicii şi acurateţii vorbirii şi scrierii, până la a deveni neinteligibile pentru cei din jur.

Funcţiile limbajului verbalProblema rolului şi funcţiilor limbajului în tabloul general al comportamentului uman

a stat permanent în centrul atenţiei psihologilor, indiferent de orientarea metodologică în care se încadrau.

Modul de abordare şi soluţiile propuse variază semnificativ de la o şcoală psihologică la alta cât şi de la un autor la altul. K.Buhler distinge trei funcţii principale ale limbajului, şi anume: a) funcţia expresiv-emoţională, prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului; b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra celor din jur;c) funcţia referenţială, designativă sau cognitivă prin care cuvintele desemnează conţinutul activităţii de cunoaştere.

73

Alţi autori, precum P.Janet şi A.Ombredane, leagă funcţiile limbajului de nivelurile sale integrative şi le deduc din acestea. Existând mai multe niveluri integrative, se consideră că este firesc să existe şi mai multe funcţii. Clasificarea acestora va depinde însă de criteriile alese. Identificând funcţiile limbajului cu utilizările sale, A.Ombredane (1951) le aşează într-o serie ierarhizată după criteriul primitiv-spontan-elaborat-voluntar. El desprinde cinci utilizări sau funcţii principale: afectivă, ludică, practică, reprezentaţională şi dialectică (discursivă).

Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. Ea constă în exprimarea spontană, involuntară sau deliberată, voluntară a conţinutului şi semnului trăirilor emoţionale şi pulsiunilor. Latura cea mai intim legată de trăirile emoţionale actuale este cea fonetic-intonaţională. Modificarea înălţimii şi intensităţii sunetelor, exclamaţiilor şi cuvintelor, a ritmului şi tempoului vorbirii sunt toate expresii ale unei trăiri de un anumit semn şi de o anumită intensitate. Deosebit de relevante, în asemenea situaţii, devin expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le adreseză agentului cauzator al trăirii respective. În funcţie de semnul trăirii, expresiile respective vor avea un caracter sancţionator, injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire. Corespunzător, relaţia interpersonală va urma un curs pozitiv, constructiv, de apropiere şi armonie, sau unul negativ, destructiv, antagonic, de îndepărtare şi exc1udere reciprocă.

Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, îndeosebi cu veriga pozitivă, tonică a trăirilor. Ea rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere, de relaxare, de satisfacţie. Această funcţie se manifestă de timpuriu în copilărie, în forma repetiţiilor ritmate, ajustărilor şi contrastelor fonetice, combinaţiilor de efect. La vârsta adultă jocul verbal devine o modalitate curentă de distracţie: schimbul de glume, de vorbe de duh, construcţii de cuvinte şi expresii, corelări fonetice şi semantice, ca modalitate de procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale.

Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă prin colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule concise şi energice, comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ, unde cele mai multe condiţii sunt cunoscute. Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi în conduita individuală, sub forma autocomenzii - de automobilizare sau de autointerdicţie, a blamării şi aprobării de sine, a vorbirii ritmice, sincopate, care marchează momentele acţiunii şi-i relevă articulaţiile etc. În viziunea actuală, utilizarea practică a limbajului se subsumează funcţiei lui mai cuprinzătoare - cea de reglare.

Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce, în momentul dat, este absent, fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Limbajul reprezentaţional se orientează în două direcţii; pe de o parte, spre figurarea concretă şi singulară, aspect prin care se aseamănă cu opera de artă, a cărei semnificaţie este imediat accesibilă, pe de altă parte, spre aluzia fondată pe un sistem de convenţii, a căror însuşire anterioară este necesară. In reprezentări nu pot fi cuprinse noţiuni abstracte, dar sunt din plin prezente elementele aluzive şi sugestive.

74

Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe descrieri şi povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte. In ontogeneză, ea se structurează mai târziu decât celelalte, prezentate mai sus, şi se corelează cu formarea operaţiilor formale ale gândirii. Prin funcţia dialectică, limbajul verbal devine principalul instrument care mediază şi face posibilă cunoaşterea conceptual-abstractă.

Analizând datele oferite de clinică, A.Ombredane a constatat că în afazii are loc o regresiune de la funcţia superioară sau dialectică (prin care se construiesc şi se exprimă raţionamentele) către funcţiile inferioare, subordonate, ale simplei descrieri situaţionale sau ale reacţiilor emoţionale, impulsive. Pe această bază, autorul mai sus citat formalizează şi o reciprocă: dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii, acestea devenind mai conturate, mai rafinate şi saturate în conţinuturi informaţionale specifice.

In psihologia contemporană, în delimitarea şi definirea funcţiilor limbajului, se porneşte de la teoria generală a comunicării şi cea a comenzii -controlului (reglării). Celebrul lingvist şi psihanalist Roman Jacobson (1960) apelează la termenul "centrare" a mesajului, pentru a pune în evidenţă raportul dominant care exprimă o anume funcţie. Astfel, mesajul centrat pe emitentul însuşi reflectă funcţia expresiv-emoţională a limbajului; când mesajul este centrat pe subiectul receptor, în prim plan apare funcţia conativ-persuasivă a limbajului; centrarea mesajului pe referent, adică pe obiectul desemnat, evidenţiază ca dominantă funcţia denotativă, reprezentaţională, în esenţă cognitivă; centrarea limbajului pe modalităţile sale de construcţie, de combinare transformare, scoate în prim plan funcţia sa poetică; în fine, centrarea mesajului asupra elementelor codului, corespunzător preocupării de a înţelege şi a fi înţeles ("ce vreţi să spuneţi" - ,,nu în sensul acesta...", "am vrut să spun..." etc.) ne aduce în faţă funcţia metalingvistică.

Respectând spiritul comunicării şi reglării, precum şi determinaţiile generale ale sistemului psihic uman, putem sintetiza funcţiile principale ale limbajului: comunicativă; designativ-cognitivă şi reglatoare.

Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura intrinsecă a omului de a se relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern. Prin geneza sa, limbajul verbal este un instrument de mediere şi realizare a comunicării specific umane. Ea se constituie într-o situaţie care presupune relaţionarea celor doi factori - emiţătorul şi receptorul sau destinatarul, raportaţi la un referent comun (obiectul comunicării) şi centraţi pe acelaşi model informaţional -intern. Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane, între o persoană şi un grup, între două grupuri, între om şi maşină, între om şi animal. Prin limbajul verbal, omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. Comunicarea îndeplineşte, totodată, rolul de liant, de factor de articulare şi coeziune a indivizilor în viaţa socială, a omului şi maşinii în cadrul activităţii de muncă. Ca fiinţă socială, omul are nevoie stringentă de anturaj, de prezenţa celorlalţi semeni şi de a intra în "dialog" cu ei. Când această condiţie normală este încălcată (izolare socială), individul uman îşi satisface nevoia de comunicare, vorbind cu sine însuşi sau cu o peroană imaginară.

75

Din perspectiva cognitivă, limbajul verbal participă ca factor de organizare şi orientare a proceselor psihice de cunoaştere, el constituind matricea pe care se structurează şi funcţionează sistemul operaţiilor logice, judecăţile şi raţionarnentele.

Unii autori, reprezentanţi ai pozitivismului logic, au mers atât de departe cu accentuarea rolului limbajului în activitatea de cunoaştere, încât au conchis că structurile logice trebuie căutate şi deduse din limbaj. La rândul său, ipoteza relativismului lingvistic, formulată de Whorf, susţine că limitele cunoaşterii sunt identice cu limitele limbajului. Deşi pare mai apropiată de spiritul cercetărilor psihologice, ea nu a fost confirmată, cunoaşterea având o sferă mai întinsă de cuprindere decât ceea ce poate acoperi limbajul verbal, iar structurile ei îşi au propriile lor scheme de organizare, care nu se suprapun întotdeauna peste schemele gramaticale ale limbii. Desigur, orice gândire se realizează şi există într-o limbă, dar substanţa ei nici nu decurge, nici nu se reduce la limbă. Unitatea dintre limbă şi gândire este una funcţională şi nu substanţialcalitativă, de aceea, ea nu este absolută, ci relativă, nu este monolită, ci contradictorie - nu există o concordanţă deplină între nivelul de dezvoltare a gândirii şi cel al dezvoltării limbajului, nu este inextricabilă, ci supusă destrămării, disocierii - în anumite boli psihice, precum schizofrenia, destrămarea structurilor operatorii ale gândirii nu este însoţită şi de destrămarea structurilor verbale.

Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. In plan intern, limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale proprii a individului. Integrarea verbală se impune ca lege specifică a dezvoltării şi organizării, în conţinut şi formă, a tuturor proceselor psihice conştiente. Prin intermediul limbajului, se realizează asimilarea sistemelor de cunoştinţe, de valori, de principii şi norme, de etaloane şi criterii de comparaţie, de deprinderi şi pattern-uri comportamentale, constituite istoriceşte şi obiectivate în diferite forme ale culturii şi civilizaţiei umane. Apoi, prin intermediul cuvântului, se exprimă autocomenzi ("trebuie să fac cutare lucru", "trebuie să încep cutare activitate", "trebuie să merg în cutare loc", "trebuie să mă stăpânesc", "trebuie să ripostez" etc.), autoîncurajări ("nu mă dau bătut", "să mai încerc o dată", ,,o să reuşesc", "am trecut peste greutăţi şi mai mari" etc.), autorecompense ("bravo", "foarte bine", "am dovedit ce pot", "aşa o să procedez şi în viitor" etc.), autosancţiuni , autoblamări.

Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză, iniţal prin latura sa sonoră (până la 3-3,6 ani), şi apoi prin cea semantică (după vârsta de 5 ani). La adult, acest rol se realizează în unitatea ambelor laturi, fiecare având contribuţia sa specifică: cea semantică în organizarea, planificarea şi selecţia comportamentelor adaptative, cea sonoră în potenţarea comportamentelor actuale (influenţă dinamico-energetică).

In plan extern, funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea şi modelarea atitudinilor şi conduitelor celor din jur, în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre. Având în vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă. Cuvântul, luat în unitatea laturii sonore şi semantice, îl folosim permanent în raporturile noastre cu cei din jur, în vederea provocării unor comportamente, stopării unor comportamente în derulare, mo-

76

dificării direcţiei de desfăşurare a unei activităţi, modificării atitudinilor şi stărilor de spirit, accentuării unor divergenţe şi conflicte sau aplanării şi stingerii acestora. Şi în plan extern, funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi imperative, instrucţiuni, atenţionări, avertizări, persuasiuni, sancţiuni, recompense (laude). In concluzie, trebuie să subliniem că între cele trei funcţii ale limbajulut este o strânsă interacţiune; ele sunt complementare, se presupun şi se întregesc reciproc.

Formele limbajului verbal

Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la delimitarea principalelor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern.

Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se realizează în două forme: limbajul oral şi limbajul scris.

Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali verbo-motori. După specificul schemei de comunicare limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu, monolog şi dialog. Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine, în mod normal, această formă de manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil (până la 5 ani), prin care se exteriorizează intenţiile şi se consemnează desfăşurarea secvenţelor activitătii curente. La adult vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional ca de exemplu; în cazul izolării mai îndelungate de contactul cu cei din jur sau în stări patologice, de blocare a mecanismelor de control ale limbajului intern -logoreea.

Monologul presupune existenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă (propoziţie) ci posibil, doar la sfârşit.

De regulă monologul este centrat pe o anumită temă şi el are ca obiectiv informarea-instruirea auditoriului într-o problemă oarecare: lămurirea sau convingerea acestuia de ceva (cum este de pildă discursul politic sau predica religioasă) sau, relaxarea şi catarsisul (cum se întâmplă în terapie şi teatru).

Pentru a-şi atinge obiectivul propus, oratorul sau interpretul trebuie să adapteze conţinutul şi forma discursului ca şi maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de vârstă ale auditoriului. Aici artificii1e stilistice pauzele, intonaţia, accentele şi argumentaţia sunt variabilele care condiţionează efectul final al monologului.

Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare - emitentul şi receptorul - şi are caracter de schimb reciproc de mesaje.

În înlănţuirea acestora se poate face distincţie între mesajul inductor (provocativ) care porneşte de la emitent şi mesajul răspuns care vine din partea receptorului.

77

Dialogul poate fi structurat şi liber-situaţional. În primul caz, dialogul se axează pe o problemă anume, şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord consens sau rezultat final. Desfăşurarea lui va depinde de pozitia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie, respectiv, dacă părţile au interese opuse sau convergente.

În politică şi viaţa socială dialogul structurat poate fi socotit unul din mijloacele cele mai adecvate şi eficiente de atenuare şi rezolvare a stărilor tensionale şi de întărire a încrederii reciproce şi a coeziunii comunitare. În ştiinţă, dialogul, în forma dezbaterilor şi disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă motorul principal al progresului conceptual-teoretic.

Capitolul XIVAtenţia

14.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a atenţiei

Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi fenomene din care numai o parte sunt necesare la un moment dat pentru adaptare. Schimbările de comportament înregistrate în acest proces evidenţiază noţiunea de atenţie.

Atenţia un loc aparte în strucutura şi dinamica sistemului psihocomportamental al omului. Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum percepţia, reprezentarea, gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult decât atât ea nu are nici o existenţă şi o desfăşurare independentă, în sine ci numai sau eminamente sau în contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice.

Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a energiei psihice asupra obiectelor, fenomenelor ori sarcinilor, în scopul realizării optime a activităţii.

Atenţia este un proces de activare, tonificare, mobilizare, orientare selectivă şi concentrare focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi

78

facile sau şi a unei intervenţii eficiente în adaptarea psihocomportamentală. (Paul Popescu-Neveanu)

În concepţia lui M. Golu, atenţia poate fi definită ca proces fiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-comportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă.

Ea este, înainte de toate o condiţie primară, de fond o stare de pregătire psihofiziologică generală, ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă, principial declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern).

Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică. Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta. Forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental, este reflexul necondiţionat de orientare. (P. Anohin, E. Sokolov, K.Pribram), detrminat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a organismului.

Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată, el constând în acest caz în crearea stării de aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii anterioare a unui semnal (de avertizare), sau în crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune motorie pe baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau luminoase)- starea de start. În ambele cazuri reflexul necondiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor montaje perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi optimiza desfăşurarea actelor senzoriale sau motorii specifice.

Componenta fiziologică se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenţie involuntară sau necondiţionată. Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei şi a reglării voluntare care se activează prin deliberare şi comenzi specifice la presiunea situaţiilor externe sau a condiţiilor interne. Pentru a se putea menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectiv-preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominanţă funcţională la nivelul creierului.

În această formă, componenta psihică se suprapune peste ceea ce numim atenţie voluntară şi postvoluntară. În plan subiectiv, atenţia voluntară este conştientizată ca stare de încordare, de concentrare, de efort neuropsihic, iar în plan psihocomportamental- prin selectivitate şi autoorientare impuse, deliberate, în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor senzoriale, intelectuale şi motorii. În acelaşi timp, atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de luptă cu influenţele perturbatoare, de distragere şi împrăştiere. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub control a desfăşurării activităţii. Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare, consolidare şi automatizare şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă), atenţia pe fondul căreia se defăşoară acea activitate funcţionează oarecum de la sine, fără ca subiectul să depună un efort neuropsihic special în acea direcţie. Afirmăm atunci că din voluntară ea a

79

devenit postvoluntară, situându-se nu în afara activităţii specifice, ci în interiorul ei. Se poate admite că o activitate devine cu atât mai eficientă, cu atât atenţia implicată în reglarea ei se integrează mai intim şi mai durabil, în schema ei internă de organizare, şi viceversa este cu atât mai fluctuantă cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de organizare.

14.2. Formele atenţiei

Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional, ci prezintă un tablou complex, eterogen care se manifestă în trei forme principale. După intenţia şi efortul solicitat, după complexitatea mecanismelor prin care este declanşată, atenţia se clasifică în atenţie involuntară, atenţie voluntară şi postvoluntară.

Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările din ambianţa familiară.

Studiind mecanismele activării, D.E. Berlyne a demonstrat că unele caracteristici formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele. Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate: eterogenitatea (un câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite, de exemplu litere, cifre, figuri geometrice incită mai rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit din elemente de acelaşi gen), asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea, intensitatea mare.

Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un stimul nou, puternic, brusc se interpune acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară susţinută de reflexul necondiţionat de orientare.

Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare- investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea activităţilor adaptabile specifice.

Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată asupra unui obiect, sarcini sau a unei activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus.

Atenţia post-voluntară – apare la unii subiecti datorită repetării neschimbate a condiţiilor de activitate; ea este „deprinderea de a fi atent”.

14.3. Calităţile atenţiei

80

Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului nervos, de vârsta şi antrenamentul subiectului, de dotarea lui psihologică. Calităţile atenţiei sunt: concentrarea; stabilitatea; volumul – cantitatea de obiecte cuprinse în câmpul atenţiei; mobilitatea – capacitatea de a deplasa intenţionat sau post-voluntar atenţia de la un obiect la altul; această comutare variază de la o persoană la alta, fiind mai mici – atenţie mobilă sau mai mari – atenţie rigidă. Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei, care este involuntară şi deci nocivă; distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe diferite activităţi sau obiecte diferite (ex. şoferul urmăreşte traficul, manevrează automobilul, vorbeşte la telefon, etc.)

Atentia poate fi îngreunată sau facilitată de procese afective ca frica, sentimentul datoriei, pasiunea, nepăsarea, indiferenţa. Atât forma involuntară cât şi cea voluntară, sunt favorizate de motivaţie. Concentrarea energiei psihice a atenţiei organizează procesele cognitive într-o direcţie specifică, precisă: un obiect este perceput clar, o idee este înteleasă bine, etc. Bolile psihice, patologia sunt redate prin atenţie exagerată – obsesiile, ideile fixe; sau atenţie atrofiata – oscilaţia de la o activitate la alta.

Capitolul XV Voinţa

15.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei

Voinţa reprezintă un proces reglatoriu de mobilizare prin limbaj a energiei psiho-nervoase pentru depăşirea obstacolelor şi îndeplinirea scopurilor propuse.

Voinţa este o capacitate şi un proces de conducere a activităţii sub toate aspectele ei. (P.P.Neveanu) Este un sistem de autoreglaj superior, întrucât este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare ce implică scopul şi un plan elaborat conştient, organizarea forţelor proprii prin stăpânirea unora şi mobilizarea şi angajarea convergent finalistă a altora.

Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi acţiona, dar şi capacitatea de a amâna, frâna, inhiba tendinţele spre acţiune. Ea comportă aşadar o putere de impulsiune şi o putere de inhibiţie. (M.Zlate)

Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul voluntar.

Cei mai multi gânditori au căutat explicarea proceselor voliţionale în afara lor, în alte fenomene psihice, mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă. Numitorul comun la care s-a

81

ajuns la un moment dat, fără ca acesta să reprezinte o soluţie pentru „natura voinţei” îl reprezintă sinteza între afectivitate şi raţionalitate.

H. Pieron atribuie calificativul de voluntar numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El aprecia că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai pronunţat cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a tendinţelor intelectuale.

Pierre Janet susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social, care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern.

Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului este deosebit de important. Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. Voinţa este o capacitate a personalităţii în acţiune. Este o funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii, implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii.

Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei iar din punct de vedere instrumental, se conectează la susbsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi:

intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi

mediată de un model mental) deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre

avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi) efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct

proporţională cu dificultatea obstacolului)Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi dezvoltă

mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu are însă un sens fizic, obiectual ci unul psihologic, relaţional, desprinzâdu-se şi individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului- cu capacităţile şi disponibilităţile lui- cu situaţiile pe care este pus să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe acelaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective- grad de complexitate, nivel de dificultate, noutate.

Astfel, dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct, automat, fără o concentrare intensă şi prelungită (ex. rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic sau efectuarea acţiunii de a ne îmbrăca), în alta atingerea scopului devine posibilă numai după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar în care se includ atât verigi psihice interne (atenţia, memoria, gândirea), cât şi verigi motorii externe.

82

Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiinţei în cursul ontogenezei prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri.

Simpla forţă fizică sau nervoasă, ca dat natural, nu este suficientă pentru a avea şi o voinţă puternică. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare, de un tip de sistem nervos puternic, dar care cu toate acestea, au o voinţă slabă, nefiind în stare să se angajeze într-un efort susţinut pentru depăşirea unor dificultăţi pentru rezolvarea unor sarcini mai dificile.

În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau în plan motor (munca intelectuală şi munca fizică), dar şi actul voluntar integral, include ambele verigi, atât intelectuală cât şi motorie (fizică), chiar dacă în proporţii diferite.

Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. Presupunând aşadar un însemnat consum energetic, efortul voluntar duce inevitabil şi la fenomenul de oboseală (musculară, neuropsihică) a cărui amplitudine depinde de intensitatea şi durata efortului şi de tipul de sistem nevos al subiectului (la un acelaşi efort, o persoană cu tip puternic de sistem nervos va obosi mai puţin decât una de tip slab de sistem nervos).

Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii, efortul voluntar trebuie încadrat în limite rezonabile, pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor oboselii zilnice, ce pot deveni dăunătoare stării de sănătate (surmenajul, astenia).

15.2. Structura actului voluntar

Ca formă şi expresie al nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale:

a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente- motivul, mijlocul şi scopul –cu posibilitatea transformării, la nevoie a fiecăruia dintre ele în obiect de analiză specială şi de evaluare,

b) prezenţa condiţionării atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei, condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanetă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte şi posibilităţi, pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.

De aici decurge şi caracterul serial discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului voluntar.

Se pot evidenţia ca având ca specific propriu, următoarele cinci faze:1. actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop,

83

2. analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor prezente la un moment dat în câmpul conştiinţei,

3. deliberarea sau luarea hotărârii,4. executarea hotărârii,5. evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).

1. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de necesitate, care se individualizează în forma motivului. Motivul este supus analizei şi evaluării prin raportare la context, la condiţiile obiective externe.

2. Lupta motivelor are uneori caracter dramatic, subiectul aflându-se uneori într-o dilemă, pentru a cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică, efortul voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în acestă fază. Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o continuă luptă a motivelor (a frământărilor, dorinţelor, grijilor), ceea ce-i reduce considerabil capacitatea de relaţionare cu lumea (aşa se întâmlă în cazul nevrozelor, al depresiilor).

3. În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit şi nu se poate încheia într-o stare de disipare energetică lipsită de orientare. Pentru a se înscrie în direcţia de acţiune a legii autoreglării optime, această fază trebuie să se coreleze şi să fie controlată retroactiv printr-un proces de deliberare şi formulare şi adoptare a unei hotărâri.

Hotărârea constă în alegerea şi admiterea pentru a fi satisfăcut printr-o acţiune adecvată a unui singur motiv şi atingerea unui scop în circumstanţele date şi în momentul dat.

4. Odată hotărârea luată, urmează faza finală a actului voluntar, cea de execuţie, prin care se ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului. Aceasta constă în transformarea hotărârii în acţiune. Acţiunea se poate desfăşura în plan intern (acţiune mentală), atunci când scopul constituie rezolvarea unor probleme sau efectuarea unui proces de învăţare sau în plan extern (acţiunea motorie), atunci când realizarea scopului reclamă operarea asupra unor obiecte sau situaţii din afara noastră.

Execuţia nu este o simplă formalitate şi ea nu se desfăşoară automat. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, implică un efort susţinut din partea subiectului, pentru a face faţă şi a depăşi diversele dificultăţi care pot apărea pe parcurs. Se întâlnesc frecvent situaţii în care acţiunea declanşată rămâne nefinalizată tocmai datorită insuficientei mobilizări şi perseverenţe, constatând că diferitele tentative se izbesc de obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente, subiectul abandonează şi renunţă definitv la acţiune.

5. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică mai sus sintetizate, psihologia contemporană, de inspiraţie cibernetică introduce o a cincea fază, evaluativ corectoare optimizatoare. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală.

Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de bază, asigurând prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială), forma globală se manifestă la finele actului voluntar, asigurând informaţia inversă despre gradul de reuşită şi despre posibilele consecinţe (autoreglarea globală, sistemică).

84

Faza evaluativ corectoare, optimizatoare conferă actelor voluntare un caracter evolutiv perfectibil, integrându-le în legea generală a organizării dinamice. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare care are un caracter automat, realizându-se pe baza influenţei necondiţionate a efectului asupra stimulului, autoreglarea actelor voluntare are caracter conştient discursiv, depinzând de funcţia de planificare şi reglare a conştiinţei.

15.3. Însuşirile voinţei

Voinţa este un proces superior format în timpul vietii, spontan sau dirijat dar în dependenţă de întreaga dezvoltare a personalităţii. Formarea ei presupune interiorizarea actului de comandă-supunere.

Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa, perseverenţa, consecvenţa, fermitatea, independenţa.

1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească temperând, amânând sau frânând trebuinţe sau stări interne bulversante, de intensitate mai ridicată. În acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.

2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri.

3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită în concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă.

4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, pentru a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor reper clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În acest context persoana care posedă o asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii

85

este influenţabilitatea sau oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi decizii cât şi de influenţele celor din jur.

5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără sprijijn din partea altcuiva.

Independenţa în sensul pozitiv al termenului, dă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.

Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

BIBLIOGRAFIE

1. Allport G.W., Structura si dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1991;

2. Atkinson R., L., Atkinson R., C., Smith E. E., Bem D.,J., Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002,

3. Birch A., Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, 4. Chelcea S., Un secol de psihosociologie, Editura INI Bucureşti,, 1998;5. Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996;6. Doron R., Parot F., Dictionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;7. Dragu, A., Structura personalităţii profesorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.-

Bucureşti, 1996;8. Ey H., Conştiinţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1983;9. Eysenk H., Eysenck M., Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, Bucureşti,

1998;10.Freud S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanalizã, Psihopatologia vietii

cotidiene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;11.Golu M., Dicu A., Introducere în psihologie, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1972;12.Golu Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 200213.Hayes Nicky, Orrell Sue, Introducere in psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997;

86

14.Osterrieth, P., Introducere în psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1976;

15.Popescu-Neveanu, Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1986;16.Radu Ion (coordonator), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-

Napoca, 1991;17.Sillamy N., Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996,18.Şchiopu, Ursula, Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997;19.Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 198220.Zlate M., Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura Şansa, 1997;21.Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, , Bucureşti, Editura Hyperion 1991;22.Zlate, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.23.Zlate M., Psihologia la răspântia dintre milenii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

87

88