Partea I

Teoria clasică a comerţului internaţional

Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

Adam Smith, economist britanic, a scris în anul 1776 una dintre operele cele mai influente ale timpului său, Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Aceasta s-a bazat pe o viziune realistă a lumii, şi anume că lucrurile sunt ghidate de legi care nu sunt supuse controlului uman.

Mai precis, el a susţinut că economia - comerţul şi industria - sunt guvernate de legi naturale, iar orice încercare a omului de a gestiona schimburile poate determina interferarea cu cursul natural al dezvoltării economice. Mai mult decât atât, el a susţinut că în cazul în care aceste legi sunt lăsate să acţioneze fără interferenţe, ar apărea o economie raţională, mult mai productivă şi echitabilă decât orice ar fi putut fi atins prin aplicarea unor principii mercantiliste.

Smith A. formulează teza ce avea să rămână cunoscută în literatura economică drept “teoria avantajelor absolute”. Potrivit acesteia, avantajele obţinute prin schimburile comerciale cu străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile absolute înregistrate în producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept singura cauză a comerţului dintre ţări.

După Smith, la baza comerţului dintre naţiunile lumii stă avantajul absolut. Dacă o ţară este mai eficientă decât alta (adică dispune de un avantaj absolut) în producerea unui bun, în schimb este mai puţin eficientă decât cealaltă (are un dezavantaj absolut) în producerea altui bun, atunci ambele ţări pot câştiga, specializându-se fiecare în producerea bunului la care deţine avantaj şi schimbând între ele surplusul producţiei.

Avantajul absolut - fie că este vorba de unul natural, cuprinzând condiţiile climatice, resursele naturale sau abundenţa de forţă de muncă, fie că este vorba de unul dobândit ce se referă la tehnologia unui produs sau unui proces de fabricaţie - a fost asociat de Adam Smith ideii de specializare. Este aproape de domeniul bunului simţ că dacă o ţară are condiţii favorabile pentru a produce, să spunem, cereale, cum este cazul României, iar alta deţine mari rezerve de petrol, cum este, de exemplu, Irakul, atunci producţia totală poate fi sporită dacă România produce numai cereale, iar Irakul produce numai petrol.

Adam Smith intuieşte una din cauzele principale care determină direcţiile specializării naţiunilor şi, implicit, comerţul dintre naţiuni: diferenţele privitoare la costurile producţiei. El pune însă aceste diferenţe exclusiv pe seama productivităţii factorului muncă, considerat a fi unicul factor de producţie generator de bogăţie (economie unifactorială).

Concepţia lui Smith se întemeiază astfel pe teoria valorii-muncă conform căreia: (1) munca este unica sursă a valorii; (2) ea este omogenă; (3) prin urmare, într-o economie închisă (care nu exportă şi nu importă nimic), bunurile se schimbă între ele în funcţie de cantitatea de muncă utilizată la producerea lor. În ciuda limitelor ei, teoria valorii-muncă şi-a demonstrat totuşi o anumită utilitate prin explicitarea unor concepte ca: specializarea, câştigul din comerţ, raportul productivitate-salarii etc., a căror importanţă în susţinerea teoriei comerţului internaţional nu mai trebuie subliniată.

Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic, care ia în consideraţie două ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri: vinul şi stofa.

Teoria avantajelor absolute Marfa

ŢaraVin Stofă

Anglia 200 ore 100 orePortugalia 100 ore 200 ore

Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă, iar stofa cu 100 ore. La rândul ei, Portugalia poate produce aceeaşi cantitate de vin cu 100 ore de muncă şi aceeaşi cantitate de stofă cu 200 de ore muncă.

În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producţia de vin, pe care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din acelaşi motiv, în producţia de stofă. Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare marfă va creşte, iar comerţul exterior va permite celor două ţări partenere să-şi sporească bunăstarea.

Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia în consideraţie, adică atunci când o ţară dispune de avantaje absolute la unele marfuri şi de dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situaţie inversă. Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne referim la situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută faţă de străinătate la producţia unor mărfuri inferioare sub aspectul gradului de prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute este mai mic, specializarea internaţională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul gradului de valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea fi mai avantajată specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul costurilor interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii, valabilitatea explicaţiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când superioritatea absolută faţă de străinătate pentru unele produse este dublată de superioritatea absolută faţă de celelalte bunuri autohtone.

Teoria costurilor comparative – David Ricardo

Contribuţiile lui David Ricardo la studierea schimburilor economice dintre state formează şi astăzi substanţa principală a întregii teorii despre comerţul internaţional.

Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată de Ricardo D.: diferenţele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o explicaţie şi nu oferă nici un criteriu de orientare a specializării şi schimburilor internaţionale atunci când o ţară dispune de avantaje absolute faţă de străinătate în producţia tuturor mărfurilor.

Sesizând principala insuficienţă a concepţiei lui Smith şi preluând o serie de teze formulate de Torrens R., Ricardo, în lucrarea sa din 1826 Principiile economiei politice şi ale impunerii, definitivează teoria costurilor comparative. În accepţiunea ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaţionale nu constă în diferenţele de cost absolut, ci în diferenţele dintre costurile comparative pentru acelaşi produs, în ţări diferite.

Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo formulează faimosul său exemplu în termenii următori: “Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări, încât pentru a produce stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an, iar dacă ar încerca să obţină vinul, s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin exportul de stofă. Pentru producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o produce…”. Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă raţionamentul pe baza unui model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi două produse.

Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru fiecare produs, diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută în producţia tuturor bunurilor, iar partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută generală. Concret, se consideră că:

Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120 de lucrători) şi stofa cu 100 de ore;

Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă şi de postav cu 90 de ore de muncă.

Teoria costurilor comparative

Marfa Ţara

Vin Stofă

Anglia 120 100 Portugalia 80 90

Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre cele două ţări nu ar avea nici o motivaţie. Dacă am accepta acest raţionament, atunci ar trebui să admitem că între o ţară care deţine avantaj absolut în producerea tuturor bunurilor şi una care deţine dezavantaj absolut în producerea tuturor bunurilor nu poate exista un comerţ reciproc avantajos. În acest caz, cu greu am putea explica de ce există relaţii comerciale între Statele Unite şi ţările Americii Centrale, între Japonia şi Bangladesh, între

Africa de Sud şi Angola, etc. Ele însă există. Practica infirmă principiul lui Adam Smith. Numărul situaţiilor pe care acesta le poate explica este foarte mic. Pentru toate celelalte, economistul englez David Ricardo dezvoltă o nouă teorie având la bază avantajul comparativ. Ea are aplicabilitate generală, principiul lui Adam Smith nefiind decât un caz particular.

Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de specializare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se specializează şi exportă acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în literatură sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de esenţă a diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în diferenţele dintre ţări sub aspectul costurilor comparative.

Teoria neoclasică a comerţului internaţionalRenovarea neoclasică are ca punct esenţial eliminarea teoriei valorii-muncă din analiza

comerţului internaţional şi adoptarea fie a raţionamentului marginalist axat pe “curbele de indiferenţă” şi “costurile de substituţie”, fie a teoriei factorilor de producţie. Rezultatele acestei evoluţii sunt cele două variante contemporane ale teoriei costurilor comparative:

- teoria costurilor de oportunitate sau de substituţie;- teoria dotării cu factori de producţie vehiculată în literatură sub denumirea

de “modelul H-O-S” (Heckscher – Ohlin – Samuelson).

Teoria dotării cu factori de producţie H-O-S

Economiştii suedezi Heckscher Eli (în 1919) şi Ohlin Bertil (în 1933), prin articolul intitulat “The effect of foreign trade on the distribution of income”, merg mai departe în încercarea de explicare a avantajului comparativ, argumentând faptul că sursa acestuia o reprezintă diferenţele în dotarea cu factori de producţie.

Respingând teoria valorii bazată pe muncă, specifică clasicismului (liberal şi marxist), autorii neoclasici au construit modelul H-O pe temelia teoriei subiective a preţurilor, având ca punct de plecare aprecierile subiective ale consumatorului privind utilitatea sau satisfacţia datorată consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun economic la un moment dat.

Aderând la teoria subiectivă a preţurilor (teoria utilităţii marginale), dar preocupaţi, în special, de teoria economiei pură, aceşti autori s-au interesat nu atât de conţinutul şi mărimea absolută a preţurilor, ci de raporturile dintre ele, pentru a afla în ce proporţie se schimbau bunurile produse în diverse ţări pe piaţa mondială şi cu ce rezultate pentru partenerii implicaţi în tranzacţiile respective (avantaje relative sau dezavantaje). În aceste condiţii, suportul modelului H-O a fost teoria interdependenţei preţurilor tuturor bunurilor comercializate pe piaţa mondială. Se porneşte de la premisa că ţările nu dispun de aceeaşi dotare relativă cu factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative de producţie. Sunt avuţi în vedere doi factori, munca şi capitalul.

Dacă notăm capitalul cu K şi munca cu L, şi, dacă, prin ipoteză, presupunem că ţările din Nord au un stoc relativ de capital K/L superior celor din Sud, putem spune că ţările din Nord sunt relativ abundente în capital şi că ţările din Sud sunt relativ abundente în factorul muncă. Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenţi sunt ieftini, ţările din Nord dispun de capital ieftin, iar ţările din Sud de forţă de muncă ieftină. Impactul diferenţelor de costuri relative ale factorilor influenţează preţurile produselor în funcţie de intensitatea relativă a factorilor utilizaţi în fabricarea lor. Se porneşte de la ipoteza că ţările dispun de aceeaşi tehnologie, chiar dacă nu utilizează aceleaşi tehnici de producţie. Astfel, bunurile pot fi produse folosind tehnici de producţie alternative, coeficienţii input-output fiind flexibili şi dependenţi de preţul relativ al factorilor de producţie. De pildă, pentru a produce textile, putem presupune că producătorii au de ales între diferite procedee tehnice, combinând în mod diferit capitalul şi munca. Producătorii din Nord vor fi interesaţi să aleagă tehnici de producţie intensive în capital, datorită abundenţei de utilaje şi preţului ridicat al mâinii de lucru, în vreme ce producătorii din Sud vor alege tehnici intensive în factorul muncă, din motive contrare celor din Nord. Să considerăm două produse sau sectoare, de pildă autoturisme şi textile, şi să pornim de la ipoteza conform căreia, oricare ar fi locul de producţie, autoturismele folosesc tehnici intensive în capital, iar textilele, tehnici intensive în muncă.

Abundenţa factorilor şi avantajul comparativMunca Capitalul K/L L/K

Nord Sud Nord Sud Nord Sud Nord Sud

Textile 4 6 3 2 0,75 0,33 1,33 3

Autoturisme 2 3 8 6 4 2 0,25 0,5

Sursa: Adaptat de autor după J-L. Mucchielli, op.cit, pag.46

Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunţa astfel: O ţară dispune de avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport cu partenerul său comercial. În aceste condiţii, comerţul internaţional corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor exporta produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de factori abundenţi şi vor importa bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în cazul ei, sunt deficitari). Ca urmare, apare o tendinţă de egalizare a remunerării factorilor de producţie.

În exemplul de mai sus, ţările din Nord au un avantaj comparativ în producerea de autoturisme, iar cele din Sud în textile. În analiza lui Heckscher şi Ohlin, tendinţa de egalizare a remunerării factorilor de producţie nu apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pe Paul Samuelson să reia această problemă.

Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump. În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori abundenţi contra factorilor rari.În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor compensează parţial imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să egalizeze preţurile absolute şi relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze salariile, rata dobânzii şi renta funciară. Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru satisfacerea cererii suplimentare de export creşte cererea de factor relativ abundent şi ieftin şi, în consecinţă, preţul acestuia urcă, iar importurile măresc, de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât preţul acestuia va avea tendinţă de scădere.

Paradoxul lui Leontief

Primul autor care, în anii 50, a fost tentat să testeze modelul HOS, a fost Leontief W.. Plecând de la observaţia că SUA reprezintă o ţară abundentă în capital, a pus la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile americane sunt mai intensive în capital decât importurile. Pentru a-şi elabora testul, Leontief a construit o balanţă input-output pentru economia americană. Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru materiile prime sau pentru produsele intermediare. De exemplu, producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, material plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rândul lor, sunt folosite de diferitele industrii în procesul de producţie. În acest fel, modelul input-output permite cunoaşterea nevoilor de capital şi muncă în producţia fiecărei ramuri.

Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industrii exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un sold comercial negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu 1 milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculat reducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de aceste variaţii. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând, ramurile importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituire a importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producţie naţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1 milioane dolari suplimentari.

În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar disponibiliza 182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital. În fapt, obţinem un raport M/K pentru industriile exportatoare superior aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare, exporturile apar mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opus celui aşteptat a fi obţinut prin aplicarea modelului H-O-S, de unde numele sub care a rămas cunoscut acest test, de „paradoxul lui Leontief”.

Leontief a încercat să ofere o explicaţie vis-à-vis de acest rezultat aparent paradoxal. Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decât a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al treilea factor de producţie specific SUA, managementul, care a permis muncii să fie mult mai productivă decât în alte părţi. Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi altor ţări, precum India, Franţa, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind când o confirmare a paradoxului, când a modelului H-O-S.

Noi abordări ale teoriei comerţului internaţional Teoriile moderne ale comerţului internaţional se bazează pe studierea rolului firmelor

în derularea schimburilor comerciale internaţionale, pe existenţa pe piaţă a concurenţei imperfecte dominată de monopoluri, oligopoluri şi analizează noi factori: calitatea bunurilor şi a serviciilor, tehnologia, mărcile de fabrică, comerţ sau serviciu, precum şi denumirile de origine, fidelitatea consumatorilor faţă de anumite produse.

Evoluţia complexă a comerţului internaţional, influenţată de aceşti factori nu poate fi explicată prin teoriile clasice. Pornind de la realităţile economice contemporane, există tot mai multe preocupări ale economiştilor de a concepe modele noi care dovedesc că participarea ţărilor la schimburile comerciale internaţionale constituie o cerinţă a dezvoltării.

Teoria rivalităţii strategice globale La sfârşitul anilor `70, Krugman şi Lancaster au dezvoltat, independent, modele

privind comerţul cu produse diferenţiate, adoptând noţiunea de „concurenţă monopolistică” enunţată de către Chamberlin.

Concurenţa monopolistică este o structură de piaţă în care există un număr mare de firme care produc bunuri diferenţiate şi în care există caracteristici atât ale pieţei concurenţiale cât şi ale monopolului. ”Idealul bunăstării fiecăruia … corespunde unei concurenţe monopolistice… aceasta pare a fi consecinţa directă a recunoaşterii faptului că fiinţele umane sunt indivizi cu gusturi şi dorinţe variate şi în plus, dispersate în spaţiu.”

Krugman a plecat în analiza sa de la preferinţa individualilor pentru varietatea în consum, în timp ce Lancaster, în contrast, introduce heterogenitatea consumatorilor.

Teoria rivalităţii strategice globale aparţinând economiştilor Krugman P. şi Lancaster K. cercetează influenţa pe care o au rivalităţile dintre marile companii transnaţionale asupra comerţului internaţional şi pleacă de la premisa că acestea au la dispoziţie mijloace importante de obţinere şi menţinere a unor avantaje competitive durabile:

Deţinerea unor drepturi de proprietate intelectuală Investiţiile în cercetare-dezvoltare Dezvoltarea economiilor de scară şi de gamă Valorificarea curbei de experienţă Drepturile de proprietate intelectuală constituie un instrument de

dezvoltare economică: „Proprietatea intelectuală este un instrument aflat în serviciul dezvoltării economice şi al obţinerii bogăţiei, al cărui potenţial nu a fost exploatat în întregime în toate ţările mai ales în ţările în curs de dezvoltare”.

Multe ţări în curs de dezvoltare şi-au perfecţionat şi adaptat sistemele de proprietate intelectuală la noile realităţi economice, cu scopul de a impulsiona derularea unui comerţ corect ce contribuie la dezvoltarea economiilor naţionale. Deţinerea de către firme a unor

mărci de comerţ sau de notorietate, a unor brevete sau a unor denumiri de origine protejate prin drepturile de proprietate intelectuală conferă acestora avantaje competitive durabile asupra concurenţilor lor. De cele mai multe ori consumatorii îşi manifestă comportamentul în consum prin asocierea produsului cu numele mărcii sau cu locul de unde provine. Astăzi marca este creatoarea unui avantaj competitiv intangibil şi este un ultim tărâm al competiţiei moderne.

De asemenea, firmele care vor apărea primele pe piaţă cu produse ce încorporează rezultate ale activităţii de cercetare-dezvoltare (intensive tehnologic) vor deţine avantaje competitive pe pieţele pe care le vor domina şi vor beneficia de mesaje rapide din partea consumatorilor, ceea ce le va permite să-şi adapteze rapid eforturile de cercetare-dezvoltare la exigenţele consumatorilor de pe piaţa internă şi apoi de pe cea externă.

De regulă, întreprinderile din industriile foarte competitive nu excelează în crearea de noi tehnologii deoarece tehnologia este un bun public şi, în special, din cauza a ceea ce se numeşte non-rivalitate. Ideea de bază este aceea că, la nivelul său fundamental, tehnologia reprezintă cunoştinţe umane; volumul de cunoştinţe al unei persoane nu se epuizează dacă persoana respectivă transmite altcuiva cunoştinţele. De aceea, cunoştinţele se consideră că au caracter de non-rivalitate. Însă valoarea unei cunoştinţe pentru o persoană se poate reduce prin transmiterea ei. De exemplu, dacă o singură persoană ştie cum să realizeze fuziunea la rece, atunci ea va putea obţine o avere din comercializarea acelei cunoştinţe; dacă toţi ceilalţi posedă informaţia deţinută de persoana respectivă, averea care se poate obţine va fi distribuită între milioane de persoane. În al doilea caz, toată lumea beneficiază de această informaţie – vom avea o nouă sursă de energie cu costuri reduse – dar nimeni nu va deveni mai bogat decât ceilalţi.

Economiile de scară există în general atunci când costul mediu scade odată cu creşterea nivelului producţiei. Scara minimă de eficienţă este reprezentată de acel nivel al producţiei la care costul total mediu este minimizat, iar economiile de scară sunt epuizate.

Trebuie făcută distincţia între economiile de scară pe termen scurt şi cele pe termen lung. Economiile de scară pe termen lung se referă la situaţia în care firmele p ot modifica toate inputurile. Pe termen lung, relaţia dintre producţie şi costuri depinde de tehnologie. Conceptul de economii de scară, care este bazat pe comportamentul costurilor, este strâns legat de conceptul de randamente de scară, care au la bază tehnologia. Există randamente de scară crescătoare, dacă creşterea tuturor inputurilor cu o proporţie constantă determină creşterea producţiei cu mai mult decât proporţia dată. La preţuri date ale inputurilor şi a nivelului producţiei, existente înainte de fuziune, dacă tehnologia conduce la creşterea randamentelor de scară, atunci expansiunea de producţie care rezultă va fi însoţită de reduceri ale costurilor medii (există economii de scară în producerea bunului). Mai mult, pe termen lung, cu toate inputurile variabile, costurile medii pot fi reduse şi mai mult prin re-optimizarea mixului de inputuri după realizarea fuziunii (proporţiile relative utilizate de echipament şi de alte inputuri).

Economiile de scară produc, în schimb, o modificare a structurii pieţelor produselor, afectând modul de manifestare al concurenţei. Pentru a analiza efectele economiilor de scară asupra pieţelor, trebuie să precizăm ce fel de creştere a producţiei implică reducerea costurilor medii. Deosebim conform lui Krugman şi Helpman:

(1) economii de scară interne, în care costul mediu este determinat de dimensiunile firmei producătoare, nu neapărat şi ale industriei de care aparţine. În cazul economiilor de scară interne eficienţa firmelor creşte ca urmare a creşterii volumului producţiei lor în parte.

(2) economii de scară externe, care apar atunci când costul mediu unitar depinde de dimensiunile întregii ramuri industriale, nu neapărat şi de dimensiunile firmelor în parte. Aceste ramuri industriale se compun, de regulă, dintr-un număr mare de companii, concurenţa dintre acestea fiind foarte aproape de concurenţa perfectă. În aceste ramuri industriale, firmele mari sunt avantajate, concurenţa pe piaţă fiind de natură imperfectă. Datorită acestor deosebiri analiza comerţului internaţional se va face separat pentru economiile de scară externe;

(3) economiii de scară dinamice, care sunt asociate cu acumularea de cunoştinţe şi "capital uman". Măsura în care economiile dinamice se manifestă depinde de cât de mult este transferată tehnologia, precum şi măsura în care această tehnologie poate fi în continuare dezvoltată pentru a se potrivi condiţiilor locale. 

Economiile de gamă apar atunci când este avantajos să produci bunuri care sunt legate într-un anumit mod, în cadrul aceleiaşi uzine, decât să produci cantităţi similare din fiecare bun în uzine care produc un singur bun. Aceste economii pot să apară, de exemplu, atunci când producerea mai multor bunuri necesită un input „public”. De exemplu,

producerea lânii şi cărnii de oaie necesită ca input oaia, producerea cărnii de vacă şi a pielii necesită ca input vaca.

Dacă sunt fabricate două bunuri A şi B, atunci economiile de gamă pot fi exprimate astfel: Costul (A) + Costul (B) > Costul (A + B)

Această relaţie sugerează faptul că suma dintre costurile de fabricare a bunului A şi cele ale bunului B, atunci când sunt produse separat, este mai ridicată decât atunci când cele două bunuri A şi B sunt fabricate împreună.

Teoria avantajului competitiv - Porter M.Competitivitatea măsoară capacitatea firmelor de a crea eficient produse şi servicii

utile, într-un mediu mondializat, într-o manieră care să amelioreze nivelul de viaţă şi de angajare.

Competitivitatea firmelor depinde de mai mulţi factori, unii dintre aceştia fiind sub controlul lor, alţii nu. Factorii externi care nu se află sub controlul firmelor sunt:

- rata internă a inflaţiei şi relaţia sa cu ratele de inflaţie din alte ţări – cu cât acesta este mai mare cu atât bunurile vor fi mai puţin competitive;

- rata de schimb reală – cu cât va fi mai ridicată valoarea euro în relaţie cu alte valute, cu atât mai scumpe vor fi exporturile, făcându-le mai greu de vândut, în timp ce importurile vor fi ieftine, încurajând cumpărarea pe piaţa internă;

- rata de creştere economică a ţărilor în care firmele sunt rezidente;- politicile economice urmărite pentru a asigura un mediu economic stabil;- puterea sindicatelor şi abilitatea lor de a asigura salarii mari, bonusuri, o săptămână

mai scurtă de muncă;- măsura în care Uniunea Europeană, guvernele naţionale şi alte organizaţii publice

furnizează asistenţă şi suport pentru afaceri;- măsura în care guvernele naţionale pot atrage investiţii străine directe;- calitatea şi extinderea măsurilor educaţionale, în special educaţia superioară.

Factorii interni care influenţează competitivitatea unei afaceri includ:- stadiul activităţii de cercetare-dezvoltare;- costurile de producţie şi preţul final cerut;- metodele de producţie şi practicile manageriale – de exemplu firma caută să

producă mai eficient cu pierderi minime sau pieţele sale de desfacere sunt suficient de mari pentru a asigura economii de scară?

- nivelul productivităţii;- investiţiile în echipament nou;- calitatea bunurilor produse şi reputaţia lor;- caracteristicile privind design-ul;- punctualitatea datelor de livrare;- calitatea şi extinderea serviciilor post-vânzare;- structura bunurilor produse.

Plecând de la premisa că, cu cât se iau în calcul mai mulţi factori, cu atât acurateţea evaluărilor creşte, Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului din Lausanne alcătuieşte şi dă publicităţii "Raportul anual al competitivităţii în lume", cuprinzând un top mondial al naţiunilor, alcătuit pe baza a 330 de criterii cu ajutorul cărora poate fi definită competitivitatea. Clasificarea cuprinde peste 20 de naţiuni, datele fiind combinate cu percepţii ale conducătorilor de firme privind competitivitatea ţărilor lor, rezultate din anchete anuale.

Începând cu anul 1980, Japonia a ocupat permanent primul loc în ierarhia mondială a competitivităţii. În 1991 ea s-a clasat prima la 6 din cele 8 criterii. Principalele ei atuuri au fost calitatea producţiei şi tehnologia avansată. Japonia s-a aflat mereu în fruntea automatizării industriei mondiale (inclusiv prin introducerea roboţilor). Toate acestea, la care s-ar mai putea adăuga o forţă de muncă receptivă la inovare, au asigurat Japoniei o productivitate superioară în raport cu alte ţări. Totodată, japonezii au dovedit o excelentă capacitate de valorificare a rezultatelor cercetării fundamentale, transformând inovarea în produse de succes, într-un ritm nemaiîntâlnit nicăieri altundeva; nici chiar în Statele Unite care au depăşit Japonia în ce priveşte cheltuielile destinate cercetării şi dezvoltării. Pentru anul 2010, cele mai competitive ţări au fost Elveţia, Suedia, Singapore, SUA. România a ocupat locul 67.

Preluând o seamă de contribuţii valoroase aduse teoriei comerţului internaţional în anii '80, lucrarea lui Michael E. Porter "The Competitive Advantage of Nations" (1990) este una de referinţă, influenţa ei asupra gândirii economice contemporane fiind considerabilă.

Porter dezvoltă teoria avantajului competitiv naţional, perceput ca fiind capacitatea naţiunii-mamă de a stimula inovarea şi creşterea calităţii la nivelul firmelor sale. Succesul în competiţia internaţională este, în opinia lui Porter, determinat de patru factori fundamentali, specifici atât firmelor, cât şi naţiunilor, ce se găsesc într-o relaţie strânsă, asemenea structurii unui diamant: (1) situaţia factorilor de producţie; (2) situaţia cererii; (3) existenţa industriilor colaboratoare sau furnizoare şi (4) strategia, structura şi rivalitatea firmelor.

Componentele acestui sistem sunt intercondiţionate, evoluţia lor depinzând de masa critică pe care ele o creează la nivelul economiei. Tratarea distinctă a fiecărui factor dă posibilitatea adoptării unei politici naţionale generatoare de creştere economică.

Determinanţii avantajelor competitive naţionale

1) Determinanţii factoriali arată poziţia unei ţări din punctul de vedere al factorilor de producţie de care are nevoie pentru a concura într-o anumită industrie. Teoria economică modernă a avantajelor competitive demonstrează că elementul determinant pentru ca o ţară să fie competitivă nu este dotarea naturală cu factori de producţie (aşa cum susţineau teoriile clasice şi neoclasice), ci crearea şi apariţia de noi factori sau îmbunătăţirea celor existenţi. Porter clasifică factori de producţie în următoarele categorii:

a) resurse umane – definite prin cantitate, nivel de pregătire, costuri ale forţei de muncă, programul de muncă, atitudinea faţă de muncă, disciplina

b) resurse naturale – pământul, apa, resursele minerale, pădurea (pot fi incluse aici şi clima, poziţia geografică abundenţa şi accesibilitatea acestor resurse)

c) resursele de cunoştinţe – au în vedere suma cunoştinţelor ştiinţifice, tehnice şi de marketing referitoare la producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor care se regăsesc în sistemul universitar, institute de cercetare, sistem informaţional şi bănci de date

d) resurse de capital – mărimea şi costul capitalului disponibil pentru producţie determinat de rata economisirilor din respectiva economie şi structura pieţei financiare naţionale, diferite de la un sat la altul, în pofida globalizării pieţelor de capital

e) infrastructura – cuprinde sistemele de transport, poştă şi telecomunicaţii, sistemele de plată şi transfer al banilor, dar şi elemente de infrastructură ce determină atractivitatea unei ţări, pentru calitatea vieţii şi a condiţiilor de muncă (cultură, sănătate).

2) Cererea internă – piaţa internă, în pofida globalizării, joacă în continuare un rol important în formarea avantajelor competitive. Exigenţa şi structura pieţei interne, determină nivelul calitativ al produselor (vezi cazul industriei germane constructoare de autoturisme, unde câteva firme de renume mondial, au beneficiat din plin de pe urma exigenţei cererii de pe piaţa internă). Situaţia este diferită în ţările dezvoltate, care impun standarde internaţionale plecând de la satisfacerea cererii interne faţă de ţările în dezvoltare şi cele în tranziţie care-şi dezvoltă factorii de producţie preponderent pentru a se alinia la standardele internaţionale. O piaţă exigentă şi sofisticată menţine preocuparea producătorului pentru a corespunde acestor exigenţe, iar fluxurile comerciale şi de investiţii directe contribuie la structurarea şi dezvoltarea pieţei interne. Dacă exigenţele de pe piaţa internă anticipează şi nivelul cererilor de pe alte pieţe, atunci firmele naţionale dobândesc avantaje competitive. Pentru o economie în tranziţie, care nu dispune practic de o tradiţie în

funcţionarea pieţei interne, o contribuţie esenţială la formarea pieţei interne o pot aduce investiţiile străine directe, care transferă tehnologii şi procese deja consacrate într-o serie de alte economii dezvoltate.

În cazul unei ţări mari, cu piaţă de dimensiuni ridicate este stimulată dezvoltarea şi se pot face investiţii în producţia pe scară largă a bunurilor, în timp ce în cazul unei ţări mici, cu o piaţă limitată singura şansă pentru a ajunge la o economie de scară este extinderea pe pieţele externe.

Piaţa internă poate dezvolta avantajele competitive ca urmare a internaţionalizării cererii interne şi distribuţiei produselor naţionale în străinătate. Atunci când printre consumatorii interni se regăsesc şi o serie de persoane străine, atât în calitate de beneficiari ocazionali (turişti sau oameni de afaceri) cât şi permanenţi (filiale ale transnaţionalelor străine), iar exigenţele acestora sunt ridicate, acest fapt determină firmele naţionale să-şi îmbunătăţească produsele. Există şi situaţia inversă în care exigenţele aparţinând unor pieţe sunt transmise şi altor pieţe prin pregătire, demonstraţii, etc. Efecte pozitive pentru competitivitate rezultă din concurenţa inovatoare din interiorul branşei indigene, prin căile relativ scurte de comunicare şi similitudinea culturală în ţara de origine a întreprinderii, când se ajunge la un schimb curent de idei şi concepţii. Dacă se adaugă la concurenţa mare din interiorul ţării de asemenea încă o concentrare spaţială şi împletituri pe partea de schimbare a întreprinderilor şi industriilor strâns unite, atunci se formează, după Porter, „mănunchiuri de întreprinderi”, care au influenţa deosebit de favorabilă asupra celorlalte elemente ale „diamantului”. Astfel de „mănunchiuri de întreprinderi” pot apare în oraşe (de exemplu Detroit pentru industria americană furnizoare de automobile, maşini şi piese de schimb auto), regiuni (de exemplu Silicon Valley) sau pe zone mai extinse.

3) Industriile din amonte şi aval – care furnizează subansamble pentru obţinerea produsului finit, contribuie la creşterea competitivităţii internaţionale a producătorului dacă sunt situate în aceeaşi ţară, uşurând astfel accesul rapid la materialele componente. Dacă aceşti furnizori sunt competitivi şi la nivel internaţional ei trebuie sprijiniţi să exporte, deoarece pot aduce avantaje suplimentare. O ţară devine cu atât mai competitivă cu cât are o industrie pe orizontală şi pe verticală mai concentrată şi mai specializată, care pot aduce noutăţi, dar contribuţia ei la creşterea productivităţii internaţionale depinde şi de celelalte condiţii.

4) Strategia, structura firmelor şi promovarea concurenţei – determină competitivitatea internaţională a unei ţări prin modul în care acestea sunt organizate şi conduse, prin obiectivele propuse şi strategiile aplicate. Diferenţele între ţări sunt prezente la nivelul pregătirii, obiectivelor, stilului de lucru şi abordărilor managerilor. Pentru avantajele competitive naţionale este esenţială coordonarea obiectivelor firmei cu cele ale proprietarilor, acţionarilor şi managerilor. Comportamentul şi obiectivele firmei diferă şi în funcţie de mediul în care acţionează; dacă ea operează într-un sistem bazat pe proprietate divizată între un număr mare de acţionari (tipic pentru SUA) care au rol neînsemnat în conducerea firmei sau într-un sistem bazat pe o proprietate concentrată la nivelul investitorilor instituţionali, care au un rol mult mai important în administrarea firmei. Obiectivele individuale sunt importante în măsura în care motivează managerii şi lucrătorii să-şi perfecţioneze pregătirea şi să depună eforturi pentru crearea şi menţinerea de avantaje competitive. Crearea şi menţinerea de avantaje competitive, sunt indisolubil legate de existenţa unei concurenţe reale şi puternice care determină întreprinderile să promoveze pe piaţă produse noi şi să descopere noi pieţe care să stimuleze creşterea.

5) Cadrul natural şi climatul internaţional, independent de cadrul şi politicile naţionale, poate influenţa obţinerea de avantaje competitive. Acestea constau nu numai în dotarea naturală cu factori de producţie şi poziţia geografică pe care o ţară le are sau nu, dar şi în evoluţia climatului internaţional pe care nu poate să-l influenţeze (modificările la nivelul preţurilor internaţionale, evoluţia pieţelor internaţionale, evenimentele politice, invenţiile întâmplătoare, etc.). Dobândirea de avantaje competitive este determinată şi de calităţile poporului respectiv, înclinaţia către căutări permanente şi spirit antreprenorial, capacitatea de asimilare a noului, etc.

6) Acţiunea guvernamentală – poate influenţa starea factorilor de producţie prin investiţii publice sau prin subvenţii, iar piaţa internă prin norme şi standardele consum sau prin achiziţii guvernamentale. Importantă este abordarea globală a sistemului de condiţii de competitivitate printr-o acţiune guvernamentală coerentă în scopul îmbunătăţirii avantajelor competitive ale ţării.

Dinamica „diamantului”

Numai ţările care au un „diamant” care funcţionează bine, adică la care elementele individuale ale „diamantului” sunt amplificate reciproc pozitiv, posedă, după părerea lui Porter, avantaje concurenţiale naţionale de lungă durată, care le înlesnesc obţinerea unei competitivităţi la nivel internaţional. Părerea sa asupra acestui aspect este că nici o ţară nu se află în situaţia de a fi în mod “egal de competitivă” în toate domeniile. O competitivitate la nivel internaţional, şi-o creează numai acele industrii sau întreprinderi, care mai întâi au putut să răzbată într-o luptă concurenţială autohtonă deosebit de dinamică. Astfel s-a ajuns ca în ţările cele mai bogate să existe întotdeauna domenii, care pe plan internaţional să nu aibă nici un succes sau aproape nici unul.

Avantajele competitive sunt rezultanta unui sistem care se autoreglează şi autoperfecţionează continuu, care reprezintă capacitatea unei ţări de a-şi lărgi şi îmbunătăţii avantajele. Odată create, avantajele competitive ale unei ţări se materializează ulterior prin intermediul exporturilor, contractelor de licenţă şi investiţiilor străine.

Economiile naţionale trec printr-un număr de stadii de dezvoltare care reflectă sursele caracteristice ale avantajului unei ţări în competiţia internaţională precum şi natura şi mărimea ramurilor industriale de succes. Porter identifică patru stadii distincte ale avantajelor competitive în cadrul creşterii economice:

- stadiul avantajelor bazate pe dotarea factorială;- stadiul avantajelor bazate pe investiţii;- stadiul avantajelor bazate pe inovare;- stadiul avantajelor bazate pe bogăţia naţională.În stadiul iniţial, al avantajelor bazate pe dotarea factorială, în mod virtual toate

ramurile industriale cu succes internaţional îşi datorează avantajul aproape în exclusivitate factorilor de producţie elementari. În acest stadiu, economia unei ţări este sensibilă la ciclurile economice mondiale şi fluctuaţiile ratelor de schimb care determină cererea şi preţurile relative. O astfel de economie este vulnerabilă, de asemenea, la pierderea avantajului factorial în favoarea altor ţări şi la modificarea întâietăţii industriale. Cu toate că deţinerea unor resurse naturale abundente poate susţine un venit pe cap de locuitor ridicat pentru o anumită perioadă de timp, o economie bazată pe dotarea factorială are o slabă bază pentru creşterea susţinută a productivităţii muncii.

Acest stadiu a caracterizat toate economiile la un moment al evoluţiei lor. Prin acest stadiu au trecut, sau mai trec, unele ţări prospere, dar cu resurse naturale abundente, cum sunt Australia sau Canada precum şi majoritatea ţărilor în dezvoltare. Combinaţia ramurilor orientate spre piaţa internă, într-o economie bazată pe dotarea factorială poate fi lărgită în timp prin substituirea importurilor care este rezultatul protejării pieţei interne de concurenţa externă. Totuşi, ramurile industriale care substituie importurile sunt lipsite de avantaje competitive în contextul internaţional, iar dacă protecţionismul este extins el poate determina reducerea productivităţii naţionale datorită ineficienţei sale.

În stadiul următor, al creşterii economice bazată pe investiţii, avantajul competitiv naţional are la bază dorinţa şi capacitatea unei ţări şi a firmelor sale de a investi masiv. Esenţială pentru atingerea acestui stadiu este capacitatea unei naţiuni de a absorbi şi îmbunătăţi tehnologiile şi metodele de producţie străine avansate şi nu doar de a le aplica, ceea ce deosebeşte acest stadiu de stadiu anterior. În acest stadiu, avantajul comparativ provine din îmbunătăţirea factorilor de producţie a strategiilor întreprinderilor, a structurii industriale şi a concurenţei. Deşi firmele continuă să deţină avantaje în ceea ce priveşte costurile factorilor de producţie de bază, avantajele competitive se extind, incluzând factori cu cost redus, dar mai avansaţi (ex: forţa de muncă înalt instruită şi specializată) şi existenţa unor mecanisme de creare a factorilor avansaţi cum sunt instituţiile de învăţământ şi institutele de cercetări. În acest stadiu, intervenţia statului în susţinerea investiţiilor poate fi substanţială. Un asemenea model de creştere economică necesită un consens naţional care să favorizeze investiţiile şi creşterea economică pe termen lung, faţă de consumul curent şi distribuirea veniturilor. De exemplu, acest consens a fost explicit în Japonia sau Coreea şi ulterior în Taiwan, Hong Kong, Spania sau într-o mai mică măsură Brazilia. Este demn de reţinut însă că nu toate ţările care au ales această cale au şi reuşit în demersul lor.

În cel de-al treilea stadiu, al creşterii bazate pe inovare, avantajele competitive ale unei ţări provin nu doar din adaptarea şi îmbunătăţirea tehnologiilor şi metodelor de fabricaţie noi ci mai ales din crearea acestora. Avantajele competitive bazate pe costul factorilor de producţie devin din ce în ce mai rare. În schimb, dezavantajul unor factori stimulează inovaţia. Economiile aflate în acest stadiu au sectorul intern al serviciilor mai dezvoltat decât în cazul ţărilor ce aparţin unor stadii anterioare. Modelul creşterii economice bazate pe inovare este cel mai rezistent la fluctuaţiile macroeconomice şi evenimentele externe. Ramurile industriale sunt mai puţin vulnerabile la şocuri privind costurile şi

fluctuaţiile ratelor de schimb, deoarece ele concurează pe baza tehnologiilor avansate şi a diferenţierii produselor. Globalizarea strategiilor firmelor constituie de asemenea un tampon împotriva acestor fluctuaţii. Proliferarea succesului în mai multe ramuri reduce dependenţa de oricare sector singular. Rolul guvernului în acest stadiu este diferit faţă de stadiul precedent. Impulsul spre inovare, calificarea pentru aceasta şi direcţionarea acestora trebuie să vină in mare parte din sectorul privat. În schimb, eforturile guvernului sunt cel mai bine orientate spre sprijinul indirect cum ar fi stimularea creării de factori şi mai avansaţi, creşterea calităţii cererii interne, încurajarea formării de noi firme, menţinerea concurenţei interne. Prin acest stadiu au trecut spre exemplu ţări precum Marea Britanie la jumătatea secolului al XIX, SUA, Germania, Suedia la începutul secolului XX, Japonia şi Italia în anii 70 sau “tigrii asiatici” în deceniile nouă şi zece ale secolului trecut.

Aceste stadii ale creşterii economice competitive include îmbunătăţirea continuă a avantajelor competitive şi sunt asociate cu creşterea continuă a prosperităţii economice. Spre deosebire de acestea, stadiul creşterii economice bazate pe bogăţia naţională este o fază care conduce în ultimă instanţă la declin. O economie care se bazează pe o bogăţie realizată în trecut, nu poate să se menţină. Aceasta deoarece motivaţia investitorilor, a managerilor şi a indivizilor se modifică în direcţii care subminează investiţiile şi inovarea susţinute. Sunt urmărite alte obiective, inclusiv cele de ordin social, care capătă prioritate faţă de cele care au susţinut progresul economic. În această fază firmele încep să piardă din avantajul competitiv deţinut la nivel internaţional. Cauzele acestei pierderi include atenţia mai mare acordată menţinerii poziţiei obţinute decât întăririi ei, scăderea motivaţiei pentru a investi, capacitatea unor companii puternice de a influenţa politica guvernului, etc. Încrederea în concurenţă scade atât în privinţa companiilor cât şi în cazul sindicatelor, care îşi pierd “gustul” pentru asumarea riscurilor. Motivaţia lucrătorilor scade pe măsură ce veniturile obţinute ating niveluri ridicate. Acest stadiu reprezintă declinul prosperităţii economice (şi pare să fie caracteristic unor ţări precum Marea Britanie sau Germania, în prezent sau în trecutul relativ apropiat).

Noua teorie a comerţului - P. KrugmanNoua teorie a comerţului se poate defini ca o abordare a schimburilor internaţionale

din perspectiva a două aspecte (absente în teoria tradiţională): randamentele crescătoare şi concurenţa imperfectă. Fără a se analiza avantajele comparative, această teorie plasează randamentele crescătoare la originea explicaţiilor specializării şi schimburilor internaţionale. Noua teorie permite, pe de o parte, analiza schimburilor între acele ţări care au dotări identice iniţiale la nivelul resurselor şi un nivel tehnic comparabil, şi, pe de altă parte, permite înţelegerea dezvoltării schimburilor intra-industrie. În lucrarea Market Structure and Foreign Trade, elaborată de P. Krugman şi E. Helpman, concurenţa imperfectă se repoziţionează ca temă centrală a teoriei comerţului internaţional.

Paul Krugman a fost câştigător al Premiului Nobel pentru Economie în anul 2008 ca urmare a contribuţiei aduse teoriei comerţului internaţional. Înainte de lucrările sale, teoria privind comerţul (Ricardo, Hecksher-Ohlin) se baza pe analiza avantajului comparativ între ţări având caracteristici diferite, cum ar fi exportul de produse agricole dintr-o ţară deţinând o productivitate relativă ridicată în producţie de bunuri agricole către o ţară având o productivitate relativă ridicată în bunuri manufacturate, în schimbul produselor industriale. Totuşi, în secolul XX, o parte tot mai mare din volumul comerţului s-a realizat între ţări cu caracteristici similare, situaţie mai greu de explicat doar prin avantajul comparativ. Explicaţia oferită în acest sens de către Krugamn a fost propusă în anul 1979 şi presupunea două ipoteze cheie:

- consumatorii preferă o diversitate de mărci;- producţia favorizează economii de scară.Preferinţa consumatorilor pentru diversitate explică supravieţuirea versiunilor diferite

de maşini cum ar fi Volvo şi BMW. Însă, datorită economiilor de scară, nu este profitabil să extinzi producţia lui Volvo în toată lumea; în schimb, ea este concentrată în câteva fabrici şi câteva ţări (chair una singură). Această logică explică cum fiecare ţară se poate specializa în fabricarea câtorva mărci din fiecare tip de produs, în loc să se specializeze în tipuri diferite de produse.

Comerţul intra-industrial versus inter-industrial Schimburile comerciale internaţionale pot fi privite din două perspective:

- comerţ intra-industrial, cu produse similare aparţinând aceleiaşi industrii, diferenţiate din punct de vedere calitativ,

- comerţ inter-industrial, cu produse aparţinând unor ramuri industriale diferite şi omogene în cadrul fiecărei ramuri economice.Economiile de scară (interne) sunt principala sursă a concurenţei imperfecte pe piaţa

mondială. Pentru a beneficia de ele, statele sunt nevoite să se specializeze într-un număr restrâns de produse manufacturate. Producerea de către fiecare stat în parte a tuturor produselor nu este rentabilă, şi, prin urmare, ele vor alege să producă o gamă mai restrânsă de bunuri aparţinând diferitelor industrii şi să comercializeze o parte din acestea în schimbul altor produse.

Comerţul intra-industrial se fundamentează pe prezenţa economiilor de scară şi pe diferenţierea calitativă a produselor. Comerţul inter-industrial reflectă avantajele comparative ale statelor comercializante, date de dotarea lor diferită cu factori de producţie (muncă, capital, resurse naturale, tehnologii); natura acestuia este explicată de teoria neoclasică.

Comerţul inter-industrial se desfăşoară între ţările care au avantaj comparativ în ramuri economice diferite, volumul lui fiind cu atât mai mare cu cât sunt mai pronunţate diferenţele dintre ţările comercializante. Cea mai mare parte a schimburilor comerciale dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sunt de natura comerţului inter-industrial. Comerţul intra-industrial este mai mare între statele cu înzestrare factorială similară. Ţările dezvoltate au devenit tot mai similare privind nivelul tehnologic şi dotarea cu capital şi forţă de muncă calificată. De aceea nu se poate afirma despre nici una dintre ele că deţine un avantaj strict într-una din industrii.

Volumul comerţului intra-industrial şi a celui inter-industrial dintre oricare două ţări reflectă gradul de similitudine al acestora. Lancaster K. aprecia că, comerţul inter-industrial reflectă avantajele comparative naturale ale statelor, iar comerţul intra-industrial reflectă avantajele comparative dobândite (prin intermediul economiilor de scară). 1

Comerţul dintre statele industrializate dezvoltate este în cea mai mare parte un comerţ intra-industrial. Teoria neoclasică prezice natura comerţului internaţional inter-industrial: fiecare stat exportă produsele care încorporează o cantitate mai mare din factorul relativ abundent şi importă produsele intensive în factorul deficitar. Structura comerţului intra-industrial, în schimb, este imprevizibilă. Aceasta poate fi determinată de tradiţiile, istoricul statelor sau de un alt factor extraeconomic. Comerţul intra-industrial, spre deosebire de cel inter-industrial, permite creşterea productivităţii tuturor factorilor de producţie. Aceasta ne explică de ce liberalizarea comerţului cu produse manufacturate în perioada postbelică a întâlnit cele mai mici obstacole.

Potrivit modelelor Heckscher-Ohlin şi Ricardian, ţările se specializează în producţie. Ca urmare, comerţul va apare numai între industrii. Modelul Heckscher-Ohlin presupune că economiile naţionale care au capital din abundenţă se vor specializa în îmbrăcăminte, producţie care va fi importată de către economia străină. Invers, economia străină care are forţă de muncă abundentă se va specializa pe producţia de alimente, care va fi importată de către economia naţională.

Imbrăcăminte Alimente

Comerţul internaţional în condiţiile inexistenţeieconomiilor de scară

In condiţiile inexistenţei economiilor de scară, comerţul internaţional ar presupune un simplu schimb de îmbrăcăminte contra alimente.

Comerţul internaţional caracterizat de economii de scară şi concurenţă monopolistică

1 Lancaster K., 1980, “Intra–industry Trade Under Perfect Monopolistic Competition”, Journal of International Economics, pag. 151 – 175

Economia naţională(capital abundent)

Economia terţă(forţă de muncă abundentă)

Să presupunem acum că industria de îmbrăcăminte ar fi caracterizată de modelul concurenţei monopolistice. Ca urmare a diferenţierii produselor, fiecare ţară produce diferite tipuri de îmbrăcăminte. Datorită existenţei economiilor de scară, pieţele mari sunt de dorit: ţara străină exportă anumite tipuri de îmbrăcăminte, iar ţara internă exportă alte tipuri. Comerţul apare astfel în cadrul industriei de îmbrăcăminte, luând forma comerţului intra-industrial. Dacă ţara internă are capital din abundenţă, ea încă mai are un avantaj comparativ în domeniul fabricării de haine. Va trebui, ca urmare, să exporte mai multe haine decât importă. Presupunem, în plus, că în industria fabricării alimentelor comerţul internaţional continuă să fie caracterizat de avantaje comparative.

Ĩmbrăcăminte Alimente

ComerţInter-industrial ComerţIntra-industrial

Comerţul internaţional caracterizat de economii de scarăşi concurenţă monopolistică

Dacă industria de îmbrăcăminte este caracterizată de modelul concurenţei monopolistice, atunci economia naţională şi cea străină vor realiza produse diferenţiate. Ca rezultat, chiar dacă economia naţională este un exportator net al hainelor, ea va importa şi haine în acelaşi timp, determinând apariţia comerţului intra-industrial. Căştigurile provenite din comerţul inter-industrial reflectă avantajul comparativ, iar cele provenite din comerţul intra-industrial reflectă economiile de scară (costuri mai scăzute) şi o mai mare posibilitate de alegere pentru consumatori.

Modelul concurenţei monopolistice nu prezice ţara în care se va localiza fiecare firmă, dar existenţa avantajului comparativ în producerea bunurilor diferenţiate va determina ca o ţară să exporte mai mult din acel bun decât importă. Importanţa relativă a comerţului intra-industrial depinde de cât de similare sunt ţările. Astfel, ţările cu cantităţi relativ similare de factori de producţie vor tinde să aibă relaţii comerciale intra-industriale, iar ţările cu cantităţi relativ diferite de factori de producţie vor avea relaţii comerciale de tip inter-industrial.

Aproximativ 25% din comerţul internaţional este de tipul intra-industrial potrivit clasificărilor industriale standard. Însă unele industrii sunt caracterizate de un comerţ intra-industrial mai preponderent decât altele: acele industrii necesită cantităţi mai mari de forţă de muncă calificată, tehnologie şi capital fizic.

Partea a II-a

În funcţie de gradul de integrare dintre părţile care cooperează, există următoarele tipuri de cooperări inter-firme:

Contractarea serviciilor (otsourcing)

contractualăLicenţierea (alianţe non-equity)

Împărţirea resurselor şi competenţelor

Alianţe Achiziţionarea parţială fără control (<50%)

colaborativă

Societăţile mixte

Achiziţii şi fuziuni Creşterea

gradului de

Economia naţională(capital abundent)

Economia terţă(forţă de muncă abundentă)

integrare

Outsourcing

Outsourcing-ul poate fi definit ca utilizarea strategică a unor resurse externe pentru desfăşurarea unor activităţi care, în mod tradiţional, sunt efectuate cu personal şi resurse interne. Outsourcing-ul constituie de fapt o strategie prin care o organizaţie încredinţează funcţionalităţi majore unor furnizori externi, specializaţi în anumite servicii, care devin astfel "valued business parteners" (parteneri furnizori de servicii cu valoare adăugată).

Outsourcing are loc atunci când firmele preferă să procure serviciile de la alte firme în loc să le producă intern. De exemplu, firmele pot externaliza serviciile contabile către firme specializate sau pot menţine acest serviciu în cadrul firmei. Decizia de a externaliza o anumită activitate a firmei depinde de costurile relative a producţiei interne sau externe pentru un anumit input. Astfel, firma va alege producţia internă dacă beneficiile nete depăşesc pe cele asociate producţiei externe.

Costuri reduse de exploatareCel mai important motiv pentru care companiile apelează la outsourcing este

reducerea cheltuielilor de exploatare. In plus, companiile care doresc să facă totul pe cont propriu trebuie să suporte cheltuieli mult mai mari pentru cercetare, dezvoltare, marketing şi lansare. Accesul la o structură mai rentabilă din punct de vedere al costurilor oferită de un furnizor extern, cât şi avantajele datorate specializării, sunt de fapt cele mai pregnante motive tactice pentru care companiile apelează la outsourcing.

Se îmbunătăţeşte focusul companieiCompaniile pot să se concentreze pe o gamă mai largă de segmente de business, în

timp ce unele detalii operaţionale sunt lăsate pe seama unui expert extern. Pentru multe companii, singurul motiv pentru care apelează la outsourcing este faptul că diferite tipuri de activităţi necesită o mare parte din timpul şi atenţia conducerii companiei. De cele mai multe ori, rezolvarea problemelor generate de aceste activităţi se blochează undeva într-un aşa-numit "decision gridlock", la nivelul managementului. Acest lucru generează pierderi financiare care vor afecta viitorul companiei.

Se câştigă acces la capabilităţi Apelând la serviciile unor furnizori specializaţi, companiile au acces implicit la

investiţiile acestora în tehnologie, metodologie şi oameni - investiţii realizate pe parcursul unor perioade de timp considerabile. Printre capabilităţile acestor furnizori se numără şi experienţa câştigată în domeniul respectiv, prin lucrul cu diverşi clienţi cu necesităţi similare.

Resurse interne disponibile pentru alte scopuriDe cele mai multe ori, resursele redirecţionate prin outsourcing sunt oamenii. Prin

încredinţarea operaţiunilor adiacente unor firme din exterior, compania poate redirecţiona aceşti angajaţi spre alte activităţi cu o valoare adăugată mai mare. Angajaţii ale căror forţe se îndreptau înainte spre interior, acum se pot îndrepta spre exterior, direct spre client.

Funcţii de business non-criticeOutsourcing-ul este modalitatea prin care se poate reduce capitalul care trebuie

investit în activităţile adiacente ale unei afaceri. Orice companie are de ales: poate achiziţiona resursele necesare prin cheltuieli mari, într-o perioadă scurtă de timp şi cu rezultate incerte, sau poate delimita exact costurile implicate, prin urmărirea unor proceduri specifice, conforme cu un proiect discutat şi aprobat anterior, pe o perioadă de timp bine determinată. Mai mult decât atât, existenţa unor garanţii pentru proiectul în desfăşurare este un factor extrem de important atunci când o companie alege calea outsourcing-ului.

Împărţirea riscurilorCompaniile care apelează la outsourcing, devin în scurt timp mai flexibile, mai

dinamice şi mai dispuse să se schimbe pentru a face faţă noilor transformări impuse de economia actuală. Riscurile asociate investiţiilor pe care o companie le face în diverse zone de business sunt enorme. Pieţele de desfacere, competiţia, legislaţia, condiţiile financiare şi tehnologiile se schimbă cu o viteză ameţitoare. A ţine pasul cu aceste schimbări - mai ales

că acestea implică şi investiţii semnificative în resurse - este foarte dificil. In momentul în care se apelează la outsourcing, aceste riscuri se împart între mai multe companii. Un furnizor de servicii specializate nu face investiţii în numele unei singure companii, ci în numele tuturor clienţilor săi. Prin partajarea acestor investiţii, riscurile suportate de o singură companie se reduc considerabil.

Imbunătăţirea producţiei şi eliminarea întârzierilorMai multe formulare/documente sunt procesate într-un timp mai scurt în afara

companiei şi, în acest fel, resursele companiei se pot îndrepta spre activităţile de bază. Contractele prevăd termene clare de livrare a produselor sau de finalizare a proiectelor, orice întârziere devenind astfel responsabilitatea companiei de outsourcing. In plus, etapele componente ale unui proiect în derulare pot fi urmărite îndeaproape.

ScalabilitateO soluţie rentabilă care începe moderat poate fi dezvoltată exponenţial, fără

creşterea cheltuielilor şi a resurselor umane. Proiectarea unui astfel de produs se poate executa modular, astfel încât viitoarele adăugiri sau ajustări de concept să poată fi implementate cu uşurinţă. Costurile pot fi uşor de urmărit şi partajat, iar replicarea la o altă scară a soluţiilor deja existente devine un proces cu mult mai simplu şi cu un deviz final mult redus.

Beneficii adiţionale - soluţii specializate, complete, la un nivel profesionist- uşurinţa în instalare şi configurare- aplicaţii integrate, puternice, flexibile şi sigure- creşterea acurateţii, productivităţii şi eficienţei- reducerea sau chiar eliminarea necesităţilor de stocare- un moral mai ridicat al angajaţilor - aceştia vor fi implicaţi mai intens în

activităţile în care sunt calificaţi, ceea ce le va creste respectul de sine.Beneficiile majore se pot înregistra nu numai în ce priveşte reducerea costurilor, ci şi

în ceea ce priveşte receptivitatea companiilor. Cu alte cuvinte, redefinirea postului, plus o mai bună utilizare a oamenilor şi a resurselor la nivel de companie, au mari şanse să joace un rol important în luarea unei decizii privind încredinţarea anumitor procese interne unor firme specializate.

AKELA, unul din principalii furnizori romani de servicii software-outsourcing şi soluţii software la cheie, a fost inclusă în clasamentul mondial „The Offshore 100” apărut la începutul anului 2006, realizat de către compania americană specializată în consultanţă outsourcing NeoIT şi publicaţia Managing Offshore, alături de firme multinaţionale cunoscute precum Accenture, IBM, CapGemini, HP sau Infosys.

In cadrul aceluiaşi studiu, AKELA a fost declarată printre primii 5 furnizori din Europa Centrala şi de Est. Clasamentul “Offshore 100” ia in considerare abilităţile de lider ale companiilor, spiritul inovator şi performanţele deosebite ale furnizorilor globali de servicii outsourcing. Studiul a acoperit 13 ţări din întreaga lume reprezentând cele mai populare destinaţii pentru externalizarea de servicii software offshore, precum India, Filipine, China, Europa Centrală şi de Est, Mexic, etc. IBM a fost desemnată compania cu cea mai importantă activitate de outsourcing din lume.

Mizând pe cele mai recente tehnologii şi intuind dinamica pieţei, AKELA deţine o poziţie foarte puternică pe piaţa de software outsourcing şi soluţii la cheie din România: compania a anunţat o cifră de afaceri de 1.5 milioane de EURO pe 2004, şi venituri de 2.3 milioane EURO pe 2005.

Printre noii clienţi contractaţi se numără Orange, Airbus/Operantis, TechTeam Global Services, Quask, Kiwari, Reportive, Guillemot Corporation, Ipsos Interactive, IATA – International Air Transport Association, Deceuninck (VBP).

Alianţele contractuale fără participare la capital

Denumite pe plan internaţional non-equity alliance, acestea sunt înţelegeri contractuale prin care o companie poate furniza, produce sau distribui bunurile sau serviciile altei firme, fără a împărţi acţiunile. Cele mai cunoscute alianţe contractuale fără participare la capital sunt:

- acordurile de licenţiere – prin care se acordă accesul legal la tehnologie şi know-how pentru fabricarea şi comercializarea unui produs în schimbul unei sume de bani;

- francizarea – o parte furnizează o franciză care constă într-un pachet de mărci, know-how, exclusivitate locală şi suport managerial în schimbul unor sume de bani;

- contracte de fabricare: coproducţia – partenerii se înţeleg să fabrice fiecare o parte din produsul finit complex din punct de vedere tehnic, sau o parte din gama de produse care vor fi schimbate reciproc între parteneri; subproducţia – o firmă

principală (ordonator) apelează la un subproducător pentru a fabrica anumite componente care vor fi apoi preluate de ordonator şi incluse in produsul finit; proiectele la cheie (eng. turnkey projects) – contracte care presupun construirea unei facilităţi şi punerea ei in folosinţă; aranjamentele buy-back – o parte furnizează echipament sau instalaţii care vor fi plătite de cealaltă parte prin produsele realizate de respectivul obiectiv construit sau in valută (detaliate pe larg în următorul capitol);

- aranjamente de distribuţie: contracte de cumpărare pe termen lung – o firmă se obligă prin contract să furnizeze materii prime pe perioade lungi de timp, între 3-10 ani; cooperarea în marketing şi achiziţionare, care poate îmbrăca numeroase forme, iar cele mai importante dintre acestea vor fi descrise în capitolul următor.

Studiu de caz – Licenţierea prin POLO RALPH LAUREN

Compania Polo Ralph Lauren este lider în domeniul desingn-ului marketingului şi distribuţiei produselor de înaltă clasă: accesorii, îmbrăcăminte, parfumuri, mobilier, aparatură. Dintre mărcile cele mai cunoscute ale companiei amintim Polo by Ralph Lauren," "Ralph Lauren Purple Label," "Black Label," "Blue Label," "Lauren by Ralph Lauren," "Polo Jeans Co.," "Rugby," "Chaps" şi "Club Monaco”.

Alianţele strategice non-equity încheiate de firma Ralph Lauren se realizează prin intermediul licenţierii. Utilizează 29 de înţelegeri de licenţiere la nivel naţional, printre care Reebok. La nivel internaţional, numărul contractelor de licenţă depăşeşte 350, iar a angajaţilor 13.000. Activitatea de licenţiere poate fi prezentată astfel:

Subproducţia

În literatura noastră de specialitate, subproducţia internaţională cuprinde totalitatea operaţiilor ce decurg din relaţiile contractuale între o firmă principală producătoare a unui bun sau grupe de bunuri numită ordonator şi diverse firme executante numite subcontractori sau subproducători, prin care cei din urmă se obligă să producă, pe baza documentaţiei tehnologice a ordonatorului, produse finite sau subansamble, uneori chiar executarea unor lucrări parţiale, prelucrarea unor semifabricate care sunt livrate apoi contra-cost ordonatorului şi care urmează să fie încorporate în produsul finit pe care acesta îl fabrică.

Subproducţia, ca formă de cooperare economică internaţională poate fi utilizată atât pentru realizarea de produse finite, fiind vorba în acest caz de subproducţia de capacitate datorată unor cauze de conjunctură şi concurenţiale, cât şi producerea de subansamble, în special atunci când este vorba despre o subproducţie de specialitate ce are la bază îmbinarea unor structuri diferite, complementare de producţie. Rezultă că subcontractarea este structurală sau complementară.

Subproducţia de capacitate Subproducţia de capacitate (conjuncturală, concurenţială) constă în producerea de

către subproducător pentru ordonator a unui produs finit, pe care acesta îl preia şi îl comercializează sub propria sa marcă.

În convenţia survenită între parteneri, ordonatorul îi fixează subproducătorului normele tehnice şi condiţiile de execuţie într-un document intitulat caiet de sarcini. Acest caiet de sarcini este însoţit de un prototip al produsului realizat de ordonator. În contractul de subproducţie se mai include şi graficele de livrare către ordonator a produselor fabricate de subproducător, condiţiile de livrare, cine suportă cheltuielile de transport.

Avantajele sunt importante pentru ambii parteneri.Ordonatorul poate satisface cu promptitudine cererea. Pentru ordonator un mijloc de

a evita investiţiile în noi capacităţi. Riscul deteriorării eventuale a conjuncturii se transferă prin subproducţia de capacitate de la ordonator la subproducător.

Ordonatorul obţine un important beneficiu suplimentar la vânzarea mărfurilor fabricate de subproducător, rezultat din diferenţa dintre preţul plătit şi cel încasat de el.

Subproducătorul beneficiază de o anumită asistenţă tehnică şi financiară, regularitatea comenzilor, îi dau posibilitatea programării şi organizării eficiente şi precise a producţiei, precum şi realizării de acumulări, contribuie la sporirea exportului unor produse manufacturate şi obţinerea de valută, la îmbogăţirea experienţei de management şi formarea unor cadre de conducere, la ridicarea nivelului tehnic al producţiei.

Înafara acestor avantaje, partenerii care cooperează se pot confrunta şi cu unele inconveniente şi neajunsuri.

Ordonatorii sunt nemulţumiţi de faptul că subproducătorii nu dispun întotdeauna de personal specializat şi de condiţii tehnice corespunzătoare din care cauză producţia livrată de ei nu este conformă cu specificaţiile stabilite. Subproducătorii nu respectă adesea graficele de livrare a produselor.

Subproducţia de capacitate este o cooperare conjuncturală, ea îşi are sorgintea, mai ales în fluctuaţiile conjuncturale ale pieţei internaţionale.

Subproducţia de capacitate este o cooperare concurenţială; cei doi parteneri produc acelaşi produs finit.

Ordonatorul, acordă de regulă subproducătorului, o anumită asistenţă tehnică. Această asistenţă tehnică este însă limitată şi astfel dozată încât să nu întărească forţa de concurenţă a subproducătorului. Asistenţa financiară acordată de ordonator urmăreşte un dublu scop pe de o parte, menţinerea în activitate a subproducătorului în perioada de valabilitate a contractului, pe de altă parte, ordonatorul urmăreşte prin asimilare înghiţirea ei.

În concluzie, în cazul subproducţiei de capacitate (conjuncturală, concurenţială), relaţia ordonator-subproducător este marcată de preponderenţa elementului ierarhic, de subordonare, în dauna celui funcţional de conlucrare.

Studiu de caz: Subproducţia de capacitate CAMPINA INTERNATIONAL – SC COVALACT SA

Părţile

Ordonator - întreprinderea principală producătoare CAMPINA INTERNATIONAL membră a grupului olandez CAMPINA BV, care:

• este o companie internaţională de cooperare în domeniul produselor lactate • produce în Europa: lapte, iaurt, brânză şi unt.• activează în peste 100 ţări• Biroul central este la Zaltbommel (Olanda)• are 6.940 angajaţi Subproducător – firma secundară executantă - S.C. COVALACT S.A. S.C. COVALACT S.A. produce şi comercializează, prin distribuitorii săi din Bucureşti, Braşov,

Bacău, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Rm. Vâlcea, lapte şi produse  lactate proaspete, creme de brânză şi iaurturi cu fructe, unt de masă, etc. 

Obiectul contractuluiContractul are drept scop realizarea produsului finit iaurtul CAMPINA FRUTTIS. În cooperare

cu S.C. COVALACT S.A, iaurtul este produs pentru piaţa românească după standardele CAMPINA.

Obligaţiile părţilorÎn cadrul acestei subproducţii de capacitate atât ordonatorul CAMPINA INTERNATIONAL cât şi

subproducătorul S.C. COVALACT S.A au o serie de obligaţii: Ordonatorul: - asigură asistenţa tehnică necesară : două linii de producţie – iaurt au fost puse la dispoziţia

firmei COVALACT. Împreună cu grupul CAMPINA, a fost finalizată o investiţie în valoare de 1,5 milioane de euro, din care 500.000 euro este contribuţia COVALACT. Este vorba de două linii tehnologice destinate să realizeze pentru piaţa internă şi în condiţii de igienă conform normelor Comunităţii Europene produse de calitate marca FRUTTIS. Aceste produse au ieşit pe poarta fabricii începând din luna august 2003 şi în prezent se află răspândite în toate magazinele de specialitate;

- asigură formarea şi specializarea cadrelor care participă la acţiunea de cooperare. În perioada 12-18 octombrie 2003, CAMPINA Olanda, în colaborare cu AGROCONSULTANCY (un grup olandez de consultanţă) şi cu partenerul său de afaceri SC COVALACT S.A., a organizat un schimb de experienţă cu fermierii polonezi din zona Varşoviei; - asigură comercializarea integrală a produselor. Sub marca CAMPINA produsele iaurt de băut, iaurt fruttis, iaurt natural sunt comercializate pe piaţa românească de către partenerul olandez; - verifică dacă producţia îndeplineşte standardele de calitate CAMPINA.

Subproducătorul: - realizează în exclusivitate producţia de iaurt marca CAMPINA.

CAMPINA CAMPINA CAMPINA IAURT NATURAL IAURT FRUTTIS IAURT DE BĂUT

Subproducătorul se obligă prin contract să realizeze întreaga producţie după standardele CAMPINA. - asigură materia primă de calitate. Laptele livrat se află într-un proces de sensibilă îmbunătăţire la indicii fizico-chimici. Astfel, grăsimea medie e de 3,75%, iar proteina de 3,2%. Procentul de lapte cu aciditate mai mare de 19º Törner la recepţie a fost în ultimele luni sub 0,1%. Cu toate acestea, mai este mult până se va ajunge la nivelul de exigenţă al Comunităţii Europene, şi se încearcă îmbunătăţirea igienei mulsului şi a condiţiilor de transport de la furnizori până la unitatea de prelucrare;

- livrează firmei CAMPINA cantitatea de produse pe care aceasta s-a obligat prin contract să o preia;

- respectă graficele de livrare a produselor. S.C. COVALACT S.A pune la dispoziţia partenerului CAMPINA cantitatea de produse realizată şi stabilită prin contract, pentru ca aceasta din urmă să realizeze comercializarea produselor pe piaţa românească.

Subproducţia de specialitateSubproducţia de specialitate (denumită şi structurală sau complementară) reprezintă

înţelegerea dintre un ordonator şi unul sau mai mulţi subproducători, în virtutea căreia ultimul produce un subansamblu component, reper, piesă etc., care urmează să se includă în corpul de bază al produsului fabricat de ordonator.

Subproducţia se extinde mai ales pentru procesele de producţie care presupun tehnici variate şi complexe, cum sunt industriile mecanice, electrotehnice, de prelucrare.

Întreprinderea ordonatoare recurge la subcontractarea de specialitate, atunci când nu vrea să integreze o activitate care poate fi efectuată cu cheltuieli mai reduse de către întreprinderile din altă ţară. Subcontractarea de specialitate poate fi antrenată şi de un alt motiv, şi anume, calitatea mai ridicată a producţiei.

Subproducţia constituie un mijloc de simplificare a structurilor întreprinderilor şi de uşurare a organizării şi funcţionării lor. Totodată ordonatorul este scutit să organizeze stocarea de subproduse şi de piese care-i parvin în flux continuu de la subproducător şi, în consecinţă, nu va mai investi în amenajarea de depozite.

Subproducţia de specialitate este o cooperare structurală şi are un caracter durabil, deoarece afectează structura internă a întreprinderilor. Subproducţia de specialitate este în acelaşi timp o cooperare complementară, deoarece se bazează pe complementaritatea tehnică a partenerilor. În acest caz, noţiunea de subordonare este înlocuită de noţiunea de substituire.

Marele avantaj al subcontractantului constă în faptul că el beneficiază de supremaţie pe o piaţă relativ întinsă, din punct de vedere geografic.

Subproducătorul poate beneficia de o anumită asistenţă tehnică din partea ordonatorului, care este interesat în perfecţionarea tehnică a piesei (produsului, operaţiunii). De asemenea, nu este exclusă asistenţa financiară a ordonatorului. Riscurile asistenţei financiare în cazul subproducţiei de capacitate nu dispar complet în cazul subproducţiei complementare, dar se diminuează.

În concluzie, în cadrul subproducţiei de specialitate relaţia ordonator – subproducător este dominată de aspectele de ordin funcţional.

Studiu de caz: Subproducţia de specialitate MERCEDES - SIMONI RACING

Părţile Părţile implicate sunt ordonator - MERCEDES şi subproducător - SIMONI RACING.

Obiectul contractului Îl reprezintă linia de produse Simoni Racing care cuprinde: volane sportive, huse de piele

pentru volane, schimbătoare de viteză, huse de piele pentru schimbătoare şi frână de mână, huse scaun faţă, pedale din aluminiu, capace de rezervor “carbon look”, neoane interior/exterior, antene grile aluminiu. Produsele vor fi executate conform mostrei aprobate de către ordonator.

Durata contractului Este de 24 luni, începând cu ianuarie 2004, cu o specificaţie privind termenul primei livrări -

iulie 2004. În contract se include o clauză privind posibilitatea prelungirii colaborării între părţi, care devine legală cu trei luni înaintea expirării contractului.

LivrareaEste asigurată de către subproducător, prima livrare urmând a fi efectuată în iulie 2004.

Fiecare livrare va conţine 250 de produse, fiecare produs fiind ambalat în cutii separate pentru a nu se deteriora.

PlataSe va efectua în Euro, în contul subproducătorului, în termen de 20 zile după recepţionarea în

bune condiţii a produselor şi primirea facturii. Întârzierea plăţii sumei datorate atrage plata unei penalităţi de 0.3% pentru fiecare zi de întârziere.

Recepţia produselor Se va face pe bază de proces verbal de predare-primire, întocmit în două exemplare originale

după verificarea calităţii şi cantităţii produselor, semnat de reprezentanţii pe deplin autorizaţi ai fiecărei părţi. Ordonatorul are dreptul să refuze întreaga cantitate de produse solicitate, în cazul în care 10 % din numărul de produse sunt deteriorate sau nu au fost executate în conformitate cu cerinţele sale.

Obligaţiile ordonatorului:- să plătească subproducătorului contravaloarea produselor solicitate la termenul stabilit de

cele două părţi;- să respecte comanda pe care a stabilit-o cu subproducătorul;- să anunţe din timp schimbările care survin în efectuarea comenzii;- să primească un expert al subproducătorului pentru asistenţa tehnică.

Obligaţiile subproducătorului:- să realizeze produsele ce fac obiectul colaborării între părţi, după aprobarea mostrei, şi să

le pună la dispoziţia ordonatorului;- să nu dezvaluie unei terţe părţi nici una dintre informaţiile pe care ordonatorul le pune la

dispoziţia sa;- să nu utilizeze logo-ul şi sigla subproducătorului pe produsele ce fac obiectul colaborării,

decât cu condiţia obţinerii prealabile scrise a ordonatorului, pentru a evita producerea oricăror confuzii;

- să asigure garanţia calităţii produselor;- se obligă să înlocuiască pe cheltuiala sa produsele refuzate de ordonator în termen de 7

zile lucrătoare de la data semnării procesului verbal de predare-primire.

Coproducţia În literatura de specialitate, coproducţia în întreprinderi separate se mai numeşte şi

cooperare industrială între parteneri egali, pentru că presupune egalitatea lor atât ca poziţie, cât şi ca aport în contractul de cooperare. Această egalitate presupune că fiecare dintre ei contribuie cu părţi importante la fabricarea produsului şi nu cu accesorii minore, piese sau faze de prelucrare.

Această egalitate, însă, nu trebuie înţeleasă absolut, pentru că există şi situaţii în care un partener are un aport de capital mai mare şi, atunci, celălalt partener va compensa într-un alt domeniu (specialişti, materiale, etc.). Dacă se menţin, totuşi, inegalităţile,

compensarea se va realiza prin participarea, în mod diferit, proporţional cu aportul la capital, la repartizarea profitului sau al produselor fabricate sau prin alt sistem de compensaţie. Acest fapt explică faptul că în această formă de cooperare nu există raporturi de dependenţă sau subordonare între parteneri.

Coproducţia în întreprinderi separate se organizează în două variante: coproducţia organică coproducţia prin programe comune de producţie sau partajarea gamei de

producţie.

Coproducţia organicăCoproducţia organică constă în înţelegerea dintre doi parteneri din ţări diferite, de a

fabrica independent anumite subansambluri, componente, piese, etc. ale unui articol sau obiectiv complex sub aspect tehnic şi de a-şi livra elementele fabricate pentru a efectua asamblarea în vederea obţinerii produsului finit.

Se bazează pe o specializare de tip organologic, pe piese, subansambluri, organe, faze de prelucrate.

Obiectul coproducţiei poate fi un bun imobil sau un bun mobil. În cazul în care obiectul coproducţiei este un bun imobil, asamblarea lui se face la locul de amplasare, prin livrarea de către fiecare din parteneri a componentelor fabricate şi participarea în comun la operaţiunea de asamblare.

Dacă produsul finit este o maşină, un utilaj etc. asamblarea se poate realiza în trei modalităţi:

- asamblarea în întreprinderile ambilor parteneri, prin livrarea reciprocă a subansamblurilor fabricate de fiecare;

- asamblarea în întreprinderea numai a unuia dintre parteneri;- asamblarea într-o terţă ţară.Contractul de cooperare sub forma coproducţiei de tip organic cuprinde reglementări

şi clauze privind trei aspecte mai importante şi anume:- responsabilităţile părţilor în legătură cu know-how-ul utilizat şi eventual, licenţa de

producţie;- clauze specifice sau un protocol special prin care se reglementează

comercializarea produselor rezultate din coproducţie;- grafice de livrare menite să asigure sincronizarea fabricaţiei şi prevenirea timpilor

morţi, a locurilor înguste.

Studiu de caz: Coproducţia organică AIRBUS INDUSTRIES – KASKOL GROUP

Părţile contractante Airbus Industries (Franţa) şi Kaskol Group (Rusia) au încheiat un contract de coproducţie, al

cărui punct de plecare l-a constituit contractul anterior de subproducţie existent între cele două întreprinderi de o bună perioadă de timp.

Grupul Kaskol din Rusia (unul dintre cele mai profitabile holdinguri private, a cărui activitate se bazează pe industria aeronavelor şi a materialelor necesare de înaltă tehnologie) a fost selectat de Airbus ca partener în implementarea primei sale faze de cooperare cu industria aerospaţială rusească. În acelaşi timp, cooperarea cu Airbus, bazată şi pe o tradiţie de excepţie a industriei aviatice ruseşti, va facilita apropierea grupului Kaskol de întreprinderile vest europene cu acelaşi profil, ca şi accesul direct pe piaţa internaţională a produselor şi materialelor ruseşti .

Obiectul contractuluiObiectul contractului de coproducţie industrială prin programe comune de producţie este noul

model de avion superjumbo Airbus A 380, atât de marfă, cât şi de pasageri, cu posibilitatea extinderii şi asupra modelului A 400M – pasageri.

Durata contractului este de 4 ani, cu desfăşurare în perioada 2002-2006, incluzând şi o cooperare în domeniul cercetării – dezvoltării (construirea unui centru comun de cercetare şi inginerie în Moscova, cu experţi ai ambelor întreprinderi).

Obligaţiile părţilorFiliala Kaskol – Hydromash, care a furnizat materiale pentru componentele avioanelor Airbus

de câţiva ani, abia în perioada 2001 – 2002 a observat potenţialul pe care îl poate dezvolta prin gradul de implicare mai mare în programul Airbus.

Producţia lui A 380 a debutat în Rusia, în cadrul sucursalei Hydromash, cu fabricarea aripilor după cum urmează:

- baza aripilor din aluminium;- carcasa aripilor din CFRP (carbon fibre reinforced plastics), adică plastic întărit cu fibră de

carbon.Filiala Airbus Industries de la Bremen (Germania), specializată în fabricarea aripilor înguste, a

părţilor din metal şi a componentelor trenului de aterizare, este de asemenea responsabilă pentru producerea sistemului computerizat pentru trenul de decolare/aterizare.

Celelalte părţi ale avionului se realizează la Toulouse, pe componente, ce includ corpul cu carlinga, motorul şi sistemul de computerizare al bordului. Modul de fabricaţie şi procesul de formare se bazează pe tehnologia CIAM (Computerised Integrated Automated Manufacturing), adică fabricare automatizată, computerizată şi integrată, adaptată pentru Airbus, după modelul spaţial Kaskol.

De-a lungul perioadei 2002 – 2006 cooperarea dintre Kaskol Group şi Airbus Industries se va extinde şi asupra materialelor compozite, prin folosirea fibrelor de carbon de 12 şi 24k la fabricarea carcasei fuselajelor laterale. Kaskol compensează lipsa de aport financiar prin furnizarea în valoare aproximativ egală de materiale şi componente de înaltă tehnologie, prin punerea la dispozitie a experţilor, a resurselor materiale de care dispun, a tehnologiei (inclusiv sistemelor de computerizare, automatizare).

Contribuţia la cooperare a fiecărei întreprinderi se prezintă astfel:

Airbus Industries Kaskol Group- extruziunile - produse plate şi rotunde din titan- sistemul de computerizare al bordului - materiale compozite, în special fibre

de carbon- producerea fuselajelor cu interval

singular- producerea ansamblului turbinei de

joasă presiune- sistemul computerizat pentru trenul

de decolare / aterizare- 20.000 tone de foi de aluminium

- corpul cu carlingă şi motor - folosirea tehnologiei CIAM- experţi şi forţa de muncă

Preţul de vânzare la care s-au încheiat contractele este de 250 milioane de dolari americani pentru A 380 – pasageri, la nivel asemănător cu alte avioane de pasageri de capacitate asemănătoare, dar cu marea diferenţă a materialelor folosite (fuselaje mai uşoare prin utilizarea fibrei de carbon).

Coproducţia prin programe comune de producţie

Constă în înţelegerea dintre agenţi economici din ţări diferite, privind partajarea gamei de produse, adică fabricarea de către fiecare a unui segment al nomenclatorului de produse, urmând apoi un schimb, astfel încât fiecare partener să dispună de întreaga gamă de produse. Coproducţia prin programul comun de producţie are o aplicare tot mai răspândită în industria chimică şi farmaceutică, în industriile mecanice, în general în ramuri care se caracterizează printr-o largă gamă de produse.

Are la bază diviziunea internaţională intraramură a muncii, adică specializarea pe produse finite. Contractul de coproducţie prevede printre altele: cantitatea de produse; recepţia tehnică şi condiţiile de livrare; graficul de livrare şireglementări privind desfacerea mărfurilor.

Avantajele coproducţiei pot fi sintetizate:- coproducţia potenţează forţa productivă a muncii, deoarece fiecare partener va

executa acele subansambluri, sau va fabrica acele articole pentru care este mai bine specializat şi dotat tehnic;

- calitatea superioară a produselor – partenerii se angajează în producerea de subansambluri sau produse finite în a căror fabricaţie dispun de specialişti mai buni şi de tradiţie;

- coproducţia are un caracter stabil şi durabil;- prin coproducţie, se poate realiza valorificarea superioară a unor factori de

producţie complementari;- coproducţia nu afectează autonomia părţilor contractante.Coproducţia între parteneri din ţări separate prezintă însă şi unele dificultăţi şi

inconveniente. Asamblarea produsului, se poate face, fie la una din părţile contractante, fie la amândouă, fie la cumpărător. Acest fapt implică o riguroasă sincronizare a executării subansamblurilor şi o maximă promptitudine în livrări. Adesea însă, se încalcă graficul de livrări, ceea ce poate provoca perturbări în procesul de producţie al partenerului. Un alt inconvenient constă în faptul că, fluxul informaţional şi transferul de documentaţii şi tehnologii între ei este limitat.

Studiu de caz: Coproducţia prin programe comune de producţie HIMALAYA HERBAL HEALTHCARE - ROWA PHARMACEUTICALS LTD.

Părţile contractanteHIMALAYA HERBAL HEALTHCARE a fost fondată în 1930, iar astăzi este una dintre cele mai

mari companii farmaceutice multinaţionale din lume, având ca obiect de activitate producţia de medicamente rezultate din îmbinarea proprietăţilor curative ale plantelor cu formulele moderne farmaceutice, cu testele toxicologice şi de siguranţă ale medicinei moderne.

Produsele acestei companii se împart în patru categorii: farmaceutice, îngrijire personală, sănătatea consumatorului şi sănătatea animalelor. Printre produsele cele mai cunoscute se regăsesc Liv 52, Bonnisan, Himcocid, Mentat, Tentex Royal.

ROWA PHARMACEUTICALS LTD este o companie fondată în Irlanda în 1959 şi este specializată în fabricarea de produse farmaceutice. Printre cele mai cunoscute se regăsesc Tradol (Tramadol Hydroclorhide) şi Minox (Minocycline).

Forma de coproducţie pe care cele două firme au adoptat-o este coproducţia prin programe comune de producţie deoarece în general această variantă de coproducţie este mai mult utilizată în ramurile care produc o gama largă de produse (industria chimică, farmaceutică, mecanică, în industriile care produc mijloace de transport), bazându-se în special pe o specializare intraramură a muncii.

Obiectul contractuluiObiectul contractului este reprezentat de producţia în comun a unor produse

farmaceutice şi comercializarea acestora conform prevederilor contractuale, precum şi extinderea relaţiilor în domeniul cercetării-dezvoltării.

Obligaţiile părţilor şi clauze contractualeHimalaya Herbal Healthcare şi Rowa Pharmaceuticals Ltd. fabrică separat un segment al

nomenclatorului de produse farmaceutice, urmând ca printr-un schimb reciproc, fiecare să dispună de întreaga gamă de produse pe care o va comercializa apoi în mod autonom.

Astfel, ca urmare a contractului de coproducţie, Himalaya Herbal Healthcare fabrică următoarele produse: Koflet, Septilin, Renalka, Reosto, Menosan, Cystone, Himcospaz, Geriforte. Produsele pe care le realizează Rowa Pharmaceuticals sunt Diltam, Enap, Verap, Parox, Zolnod, Mefac.

Pieţele de desfacere pe care cele două companii le împart între ele în baza unei înţelegeri suplimentare sunt India, Singapore, SUA, Bulgaria, Belgia, Canada, Costa Rica, Grecia, Guatemala, Italia, Olanda, Kenya, Malaesia, Macedonia, Nigeria, Noua Zeelandă, Polonia, Portugalia, Rusia, România, Spania, Africa de Sud, Spania, Sri Lanka, Marea Britanie, Uzbekistan, Venezuela.

Tehnica si tehnologia sunt rezultatul unei activităţi comune de cercetare care este completată de propriile programe de cercetare. In ceea ce priveşte programele comune de cercetare, acestea au vizat diferite niveluri:

• protecţia materiilor prime• formulare şi dezvoltare • imuno-farmacologieAvantaje ale coproducţieiDintre avantajele care decurg din această formă de coproducţie se numără: - fiecare partener fabrică produsele pentru care este cel mai bine specializat şi dotat

tehnic asigurând o productivitate a muncii mai mare, reducerea costurilor;- se realizează valorificarea superioară a unor factori de producţie complementari

(îndeosebi materii prime, capacitate de producţie şi tehnologie);- fiecare dintre părţi este deplin autonomă în organizarea producţiei în firma proprie;- pentru fiecare dintre cele două companii apare posibilitatea de a pătrunde pe pieţe

inaccesibile până acum;- creşterea competitivităţii pe piaţa internaţională;- creşterea calităţii produselor determinată de cooperarea şi în cercetare, beneficiind în

acelaşi timp de costuri de producţie relativ mai scăzute.Un dezavantaj al acestei cooperări ar fi nerespectarea graficului de livrare de către parteneri

sau a calităţii produselor realizate. Astfel, fiecare parte contractantă are obligaţia de a livra la termenele stabilite produsele din gamă care îi revin spre fabricare, către celălalt partener. Cele două firme trebuie să convină de comun acord asupra unui program de livrare a produselor. Ele trebuie să comunice în permanenţă, pentru a evita diferitele probleme de stocaj care ar putea interveni. Fiecare partener răspunde pentru acele componente pe care le fabrică în propria întreprindere.

Alianţe cu achiziţionare parţială de acţiuni Achiziţionările parţiale fără control (eng. equity alliance) sunt alianţe încheiate între

partenerii care deţin diferite procente din acţiunile unei noi afaceri. Acestea se împart în două tipuri: - achiziţionarea parţială (atunci când o companie cumpără o cotă minoritară din

acţiunile altei firme, ex: Viacom deţine 35% din Infinity Broadcasting)- tranzacţii încrucişate de acţiuni (eng. cross equity tranzaction (în care fiecare

partener schimbă acţiuni cu cealaltă, ex. EDS şi Ariba).

Studiu de caz: Alianţa RENAULT – NISSAN

Părţile contractante Încă de la înfiinţare, în 1898, firma RENAULT a fost liderul european în producţia de

automobile. În acelaşi timp, compania NISSAN, fondată în 1934, reprezintă simbolul procesului de

industrializare în Japonia, datorându-şi succesul pe piaţa mondială performanţelor tehnologice deosebite.

Obiectivul alianţeiSemnată la 27 martie 1999, alianţa Renault-Nissan este prima de acest gen din industria de

autovehicule şi implică o companie franceză şi una japoneză, fiecare cu o cultură de afaceri şi o poziţie de piaţă bine definite (în 2002, Renault îşi majorează cota deţinută din acţiunile firmei Nissan la 44,4%, iar aceasta la rândul ei achiziţionează 15% din pachetul de acţiuni al Renault).

Scopul punerii în comun a avantajelor competitive în domeniul producţiei, achiziţiilor, cercetării-dezvoltării, marketing-ului şi instruirii personalului a fost maximizarea profitului, reducerea

costurilor şi un grad mai mare de penetrare a pieţei mondiale. Prin intermediul alianţei, cele două companii au avut astfel oportunitatea înfiinţării de unităţi de producţie şi marketing în diverse ţări industrializate ale lumii.

Alianţa dintre cele două mari firme se bazează pe determinare, încredere reciprocă, respectarea identităţii şi independenţei partenerului, corectitudinea faţă de terţi şi poziţia egală a partenerilor, completată de reguli stricte privind funcţionarea şi confidenţialitatea.

- nu în ultimul rând, este necesară menţionarea schimburilor de personal la nivel regional. În prezent, producţia globală comună este de aproximativ 5 mil. autovehicule pe an şi

reprezintă peste 9% din oferta mondială, din care Renault deţine 4,2%, iar Nissan 4,9%. Alianţa se numără printre primii 5 producători mondiali de autovehicule, incluzând mărci de renume: Nissan şi Infiniti ale grupului Nissan şi Renault, Dacia şi Samsung ale grupului Renault. Volumul mare al vânzărilor şi complementarităţile industriale ale celor două companii au permis alianţei să aibă o evoluţie ascendentă pe piaţa globală a autovehiculelor.

Societăţile mixte

În această alianţă, două sau mai multe firme creează o firmă independentă prin combinarea unor părţi din activele proprii. În cadrul societăţilor mixte fiecare partener deţine 50% din acţiuni.

Societăţile mixte pot fi împărţite la rândul lor în: - solution joint venture - când două sau mai multe firme formează o societate nouă

pentru a exploata oportunităţile de afaceri (ex: GE Capital şi BankOne au creat Monogram Credit Services);

- platform joint ventures - doi sau mai mulţi parteneri realizează că deşi colaborează împreună, le lipsesc anumite competenţe foarte importante pentru a atinge obiectivele propuse şi, pentru a se adapta rapid, ei formează o societate mixtă care cumpără o companie care deţine competenţele lipsă. Aceste tipuri de societăţi evoluează cel mai bine atunci când oportunitatea este foarte largă, iar orizontul de timp pentru exploatarea ei este scurt (ex: achiziţionarea comună a firmei Midlands Electricity din Marea Britanie de către General Public Utilities şi Cinergy).

Diferenţa dintre alte forme de alianţe şi societăţile mixte este datorată caracterului instituţional al celei din urmă. Societatea mixtă este o entitate independentă din punct de vedere legal, un „copil” creat cu un anumit scop de către „părinţi” independenţi legal, care deţin poziţii egale.

În literatura română de specialitate societatea mixtă este definită ca fiind persoana juridică de naţionalitatea ţării sediu, constituită pe baze contractuale, prin participarea cu aport de capital a doi sau mai mulţi parteneri (persoane fizice sau juridice) provenind din ţări diferite, având ca scop desfăşurarea unei activităţi economice profitabile.

Caracteristicile societăţilor mixte pot fi reprezentate sumar:- societatea mixtă este persoană juridică de sine stătătoare, diferită de persoanele

juridice care au constituit-o, scopul ei este maximizarea profitului pe termen scurt şi lung, prin folosirea profitabilă a condiţiilor oferite de ţara sediu ;

- are naţionalitatea ţării sediu şi se supune normelor legale în vigoare în această ţară ;

- are management şi structură proprie, plan de activitate propriu, diferite de cele ale firmelor care au constituit-o ;

- pot desfăşura o gamă variată de activităţi în domenii dintre cele mai diverse.

Motivaţiile privind cooperarea prin societăţi mixte pot fi sintetizate astfel: Ţara receptoare de capital străin are în vedere atragerea investiţiilor străine

pentru: dezvoltarea unor sectoare sau ramuri economice; introducerea de tehnologii avansate, de metode moderne de management; crearea de profesii noi; ocuparea forţei de muncă; creşterea exporturilor şi stimularea competiţiei pe piaţa naţională şi internaţională.

Motivaţiile companiilor de a alege societatea comună, ca formă preferată de cooperare ar putea fi sintetizată:

- nevoia de capital, materii prime, tehnologie, echipament, în special în situaţiile în care sunt investiţii mari;

- nevoia de resurse umane, îndeosebi manageri care să conducă după principii moderne şi eficiente;

- accesul pe piaţa locală şi pe pieţe învecinate;

- asocierea cu un partener local oferă posibilitatea de a cunoaşte situaţia economică şi politică a ţării gazde;

- noua societate comună poate beneficia de multe facilităţi, cum ar fi scutirea sau reducerea de taxe vamale la importul de tehnologie, echipament, materii prime, scutiri de impozit pe profit, obţinerea unor credite mai avantajoase, obţinerea de garanţii din partea statului;

- împărţirea riscurilor şi a costurilor;- prin societăţi mixte producţia se poate adapta la cerinţele şi exigenţele tehnice,

de calitate, prezentare şi ambalare ale pieţei;- asimilarea şi valorificarea progresului tehnic mondial, prin aportul adus de

partener şi astfel reducerea unor importuri prin fabricarea acestora în ţară.

După obiectul de activitate, societăţile mixte pot fi grupate în:1. Societăţi în domeniul cercetării dezvoltării. In activitatea de cercetare

fundamentală se întâlnesc rar, deoarece profitabilitatea lor nu poate fi anticipată, iar riscul este mare, ca şi nevoia de capital, dotare şi forţă de muncă înalt calificată.

În domeniul cercetării aplicate, acestea au o frecvenţă de apariţie mai mare; ele sunt caracterizate prin faptul că partenerii care cooperează sunt firme puternice din punct de vedere financiar, iar activitatea se desfăşoară cu tehnologii avansate şi cu posibilităţi certe de aplicare.

În martie 2002 a avut loc anunţarea societăţii mixte SONY ERICSSON MOBILE COMMUNICATIONS AB, dintre corporaţia Sony – mega producător de electronice de larg consum şi Ericsson AB – lider în telecomunicaţii, având ca scop reducerea costurilor de telecomunicaţii prin intermediul activităţii comune de cercetare şi, astfel, lărgirea targetului consumatorilor, creşterea nivelului de recunoaştere a ambelor mărci, acces rapid la noi pieţe.

2. Societăţi comune în domeniul explorării şi exploatării resurselor naturale. Sunt printre primele societăţi mixte care s-au constituit. De obicei, asocierea se face cu parteneri locali din ţara în care se exploatează resursele respective. Scopul lor îl reprezintă valorificarea profitabilă a unor resurse în apropierea pieţelor de desfacere.

In 1998, societatea mixtă TS ROMDRILLING, formată de Rompetrol şi TS Tekhnoservice (Kazahstan) a semnat un acord pentru a derula opreraţiuni de forare în vestul Kazahstanului, valoarea proiectului fiind de peste 52 de milioane de dolari. România produce numai şase milioane de tone de ţiţei pe an şi este interesată să se aprovizioneze cu petrol din Orientul Mijlociu, regiunea Caspică şi Siberia.

3. Societăţi mixte în inginerie şi construcţii. Se practică în mod frecvent între întreprinderi mici şi mijlocii şi se combină cu alte forme de cooperare.

S.C. MULTI TRADE GROUP S.A. este o societate mixtă româno-italianã ce se prezintã drept partenerul ideal în oferirea unor soluţii complete privind construcţiile şi amenajãrile „la cheie”. S.C. MULTI TRADE GROUP S.A. s-a înfiinţat în anul 1994, ca societate mixtă româno-italiană, având ca obiect principal de activitate furnizare de echipamente, materiale, dotări şi amenajări interioare. De-a lungul timpului, de la obiectul de activitate principal : “amenajări interioare” s-a trecut la “proiectare, construcţii şi amenajări interioare cu predarea la cheie a obiectivului”.

4. Societăţi mixte în producţie au o pondere remarcabilă. Obiectivele lor pot fi: producţia în comun a anumitor bunuri, penetrarea pe o anumită piaţă prin asocierea cu o firmă deja prezentă pe piaţa respectivă, anihilarea efectelor protecţioniste ale ţării sediu, reducerea costurilor de transport sau folosirea reţelei de distribuţie a partenerului local, a know-how-ului.

În mai 2004 s-a înfiinţat societatea mixtă HITACHI-OMRON TERMINAL SOLUTIONS CORP., între Hitachi Ltd şi Omron Corporation din Japonia. Noua companie are ca obiect de activitate proiectarea, dezvoltarea, producţia şi vânzarea de automate, sisteme terminale şi alte echipamente informaţionale.

5. Societăţile mixte în comercializare au cea mai largă răspândire, prezentând peste 50% din totalul societăţilor. Practica internaţională evidenţiază existenţa unor societăţi al căror obiect de activitate îl reprezintă numai cumpărarea sau numai achiziţionarea în comun.

SC „FRESH AIR” SA este o societate mixtă româno-austriacă, cu sediul în România, constituită în martie 1996, între SC York International din Austria şi SC fresh Air din România. Obiectul de activitate al societăţii mixte îl reprezintă comercializarea în România a următoarelor produse: echipamente pentru încălzire, ventilaţie, aer condiţionat şi instalaţii frigorifice.

6. Societăţi mixte în servicii reprezintă un fenomen relativ nou. Domeniile concrete în care se realizează această cooperare sunt: băncile, transporturile, consultanţa, ingineria, instituţiile financiare, asigurările, telecomunicaţiile, sateliţii, transmisiunile TV şi reţelele de date.

În octombrie 2004 s-a semnat de către GeoPost Yurtici Kargo din Turcia şi Cargus din România o înţelegere privind constituirea unei societăţi mixte GEOPOST CARGUS, care să opereze în Bucureşti.

Obiectul de activitate al societăţii mixte este reprezentată de furnizarea de servicii internaţionale de curierat rapid aerian şi de transport express combinat.

Cartelurile Cartelurile sunt recunoscute ca fiind tipul cel mai dăunător de comportament

anticoncurenţial. Mai mult, ele nu oferă nici un beneficiu economic sau social care să justifice pierderile pe care le generează, din acest motiv fiind condamnate în toate legislaţiile de concurenţă.

Cartelul reprezintă un acord prin care un grup de firme, producătoare sau distribuitoare ale aceluiaşi produs, fixează anumite preţuri de vânzare sau împart piaţa. Obiectivul cartelului constă în ridicarea preţurilor, prin înlăturarea sau reducerea concurenţei. In cazul cartelului, producătorii individuali se pun de acord în cadrul unei organizaţii centralizate unice care ia deciziile pentru toţi membrii cu privire la volumul producţiei şi la politica preţurilor şi care le aduce, în acest fel, câştiguri monetare. Este vorba de o cooperare pentru obţinerea unor profituri mai mari şi pentru scăderea gradului de risc al afacerilor.

Câştigurile pot fi uriaşe aşa cum am văzut în anii `70, când Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC) a restrâns producţia, ridicând preţul petrolului, ceea ce a dus la crearea unei bogăţii enorme în ţările exportatoare de petrol.

Studiu de caz: Cartelul vitaminelor

Ca urmare a unei investigaţii deschise în 1999, Comisia Europeană a constatat că 13 companii europene şi din afara continentului participau la un cartel în domeniul vitaminelor, care viza eliminarea concurenţei pe pieţele vitaminelor. Rolul central în acest cartel era deţinut de firmele Hoffmann–La Roche şi BASF, care erau şi cei mai importanţi producători de vitamine. După cum se cunoaşte, vitaminele reprezintă elemente vitale ale nutriţiei umane, fiind adăugate în produsele alimentare, vândute direct în farmacii, sau utilizate în industria cosmetică. Numai în spaţiul european la nivelul anului 1998, afacerile cu vitamine se ridicau la 800 milioane euro.

Participanţii din cadrul cartelului au fixat preţul pentru diferitele vitamine, au alocat cote de vânzare, au făcut înţelegeri asupra creşterilor de preţ şi au publicat liste de preţuri în conformitate cu înţelegerile lor. Ei au pus la punct, în acelaşi timp, un mecanism de monitorizare şi aplicare a acordurilor şi au participat la reuniuni regulate pentru implementarea planurilor lor.

Prin intermediul cartelului, firma Hoffmann-La Roche a acţionat ca şi reprezentant al producătorilor europeni în cadrul reuniunilor şi a negocierilor organizate în afara continentului european. Firma a fost şi cel mai important beneficiar al schemelor de înţelegeri, fiind cel mai mare producător de vitamine la nivel mondial (cca. 50% din piaţă).

Comisia a considerat că acest cartel al vitaminelor a încălcat serios legislaţia de concurenţa, pe o perioadă mai lungă de cinci ani. Firma Hoffmann-La Roche a primit cea mai mare amendă - 462 milioane euro, firma BASF – 296 milioane euro şi alte 11 firme au fost, de asemenea, amendate.

Achiziţia – definire, caracteristiciDin punct de vedere tehnic, achiziţia constă în preluarea unei companii sau a unei

unităţi independente de către o altă companie cu scopul de a lărgi patrimoniul acestei entităţi economice. Achiziţia internaţională constă în preluarea /transferarea activelor şi a operaţiunilor unei companii naţionale sau filiale implantate în ţara-gazdă de către o companie străină, prima devenind o filială sau sucursală a celei din urmă.

Din perspectiva controlului exercitat asupra companiei achiziţionate, achiziţiile internaţionale pot lua trei forme:

• achiziţii minoritare: controlul companiei străine vizează între 10 şi 49% din numărul voturilor companiei achiziţionate;

• achiziţii majoritare: controlul companiei străine vizează între 50 şi 99% din numărul voturilor companiei achiziţionate;

• achiziţii complete sau integrale: control de 100%.Figura următoare ilustrează posibilele direcţii de integrare şi diversificare:

Integrare verticală în amonte

Compania A

Integrare orizontală

Conglomerat Integrare verticală în aval

Integrarea orizontală apare atunci când o firmă achiziţionează o altă firmă care este angajată în acelaşi tip de activitate (ex. achiziţionarea de către VW a producţiei de maşini Bentley).

Integrarea verticală în aval apare atunci când o firmă achiziţionează o altă firmă situată spre finalul liniei de producţie către consumator (ex. stabilirea distribuitorului de către fabricanţii de maşini).

Integrarea verticală în amonte – apare atunci când o firmă achiziţionează o altă firmă situată la începutul lanţului de producţie, către stadiul materiilor prime (ex. firma De La Rue, cea mai mare în domeniul tipăririi bancnotelor, a preluat Portals, o firmă care fabrică hârtia pentru bancnote).

Conglomeratul – apare atunci când o firmă se diversifică în activităţi total diferite (ex. compania de ceasuri Swatch care împreună cu Mercedes-Benz a propus fabricarea maşinii Swatchmobile).

Studiu de caz – Achiziţionarea Connex de către Vodafone

Părţile

Vodafone a achiziţionat Mobifon şi operatorul ceh Oskar Telecom pentru 4,4 miliarde de dolari. Tranzacţia s-ar fi încheiat poate de mai mult timp dacă Vodafone nu ar fi investit sume consistente pentru achiziţionarea de licenţe de telefonie 3G. Prin achiziţionarea Connex, compania britanică a mai câştigat încă o piaţă pentru furnizarea de astfel de servicii. Operatorul român va funcţiona sub aceeaşi marcă până în luna septembrie 2005.

Vodafone deţinea deja 20,1% din Mobifon, iar acum a cumpărat 79% din acţiunile operatorului român. Restul de actiuni, de 0,9%, sunt controlate de vicepremierul George Copos, prin firma Dargate Ltd. din Cipru. Copos a deţinut un pachet de aproape 2% din acţiuni la momentul înfiinţării companiei, în 1996.

La vremea tranzacţiei, Vodafone era lider mondial în telefonia mobilă cu operaţiuni în 27 de ţări de pe 5 continente, având în total 416 milioane de utlizatori, din care 152 milioane reprezintă partea sa. Vodafone mai deţine operaţiuni în Europa Centrală: 100% din Vodafone Ungaria şi 20% din Polkomtel din Polonia, tranzactia ClearWave fiind prima achiziţie după preluarea controlului companiei Vodafone Japonia în 2002.

Connex, lider al pieţei de telecomunicaţii mobile din România şi prima reţea de servicii video mobile din România, este marcă înregistrată a Mobifon S.A., compania care a introdus serviciile GSM în România, la 15 aprilie 1997.

Connex înregistra la 30 iunie 2005 - 5.250.621 de clienţi şi continua să fie cel mai important furnizor de servicii de Internet din România, cu peste 235.000 de clienţi ai serviciului de Internet dial-up şi 6.000 de linii dedicate/VPN în sectorul business. Connex este cea mai mare investiţie greenfield din România, atingând în anul 2004 o valoare a investiţiilor de 1 miliard de dolari. In acelaşi timp, Connex produce 1% din Produsul Intern Brut al României.

AvantajeAceste achiziţii vor crea valoare adăugată pentru investitori şi vor fi pozitive pentru clienţi.

Achiziţiile sunt de asemenea în linie cu strategia de a creşte investiţiile în centrul şi estul Europei. Connex va beneficia de sinergiile datorate apartenenţei la un operator global prezent pe cinci continente, care ar putea fi un avantaj competiţional deosebit.

În afara serviciilor tradiţionale, vor fi disponibile şi serviciile de telefonie 3G, pe care Vodafone le-a promovat masiv în ultima perioadă. De aceea, se consideră că după preluarea Connex va insista pe implementarea telefoniei 3G, mai ales că deja are licenţă. Tarifele pe care le va practica pe piaţa românească nu pot fi anticipate.

Fuziunea – definire, caracteristici

Compania B

Compania D

Compania C

Compania E

Din punct de vedere tehnic, fuziunea constă în combinarea a două sau mai multe companii cu scopul de a crea o entitate economică prin unificarea patrimoniilor. Fuziunea internaţională implică unificarea a două entităţi juridice de naţionalitate diferită.

O fuziune apare atunci când două companii se unesc de bună voie pentru a forma o nouă afacere. In acest caz ele caută câştiguri rezultate din sinergie. Sinergiile sunt specifice fuziunii, adică trebuie să se realizeze o dată cu fuziunea propusă şi să nu se poată obţine în absenţa ei. Natura conceptului de sinergie este foarte simplă: există sinergie atunci când valoarea unei combinaţii este mai mare decât suma părţilor sale, sau conform principiului lui Ansoff, „2 + 2 = 5". Acestea pot apare atunci când două companii împart obiective comune, iar câştigurile de pe urma formării unei singure afaceri sunt mai mari decât dacă cele două companii ar opera separat pe piaţă.

Un aspect este reprezentat de economiile de scară, care determină reducerea costurilor unitare cu cât nivelul producţiei este mai ridicat. Deoarece noua companie rezultată din fuziune va fi mai mare decât oricare din fostele companii, atunci oportunităţile pentru obţinerea de economii de scară vor fi inevitabil mai ridicate. Aceasta se aplică fuziunilor pe orizontală. Pot exista economii de scară în termeni de acces la resursele financiare şi în termeni de marketing şi acestea se vor aplica dacă compania se integrează pe verticală dar şi pe orizontală. Bineînţeles, dacă va creşte riscul unor practici anticoncurenţiale, atunci fuziunea propusă va fi investigată şi supusă politicii de concurenţă.

O fuziune poate avea loc prin contopire, prin absorbţie şi de facto: Contopirea are loc atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici independenţi

se reunesc într-un nou agent economic şi încetează să mai existe ca persoane juridice distincte.

Absorbţia are loc atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta din urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca persoana juridică.

Fuziunea de facto este combinarea activităţilor a doi sau mai multor agenţi economici independenţi care, deşi îşi păstrează personalitatea juridică, în absenţa unui act juridic legal, creează un grup care se manifestă concurenţial ca o singură entitate economică. Premise de realizare a unei fuziuni de facto pot fi: existenţa unei conduceri unice, permanente, a agenţilor economici respectivi; compensarea internă a profiturilor şi pierderilor între agenţii economici respectivi; răspunderea comună a agenţilor economici respectivi faţă de terţi; sau deţinerea încrucişată de acţiuni între agenţii economici respectivi.

Fuziunile tind să arate o performanţă mai bună atunci când firmele care fuzionează produc bunuri similare şi/sau sunt active pe pieţe similare (fuziunile orizontale), atunci când cash-ul este utilizat ca mijloc de plată (în locul capitalului) şi când stilurile de conducere sunt mai apropiate. Aceste criterii, deşi robuste din punct de vedere empiric, par a fi insuficiente ca mecanism de proiectare a fuziunilor anticoncurenţiale.

Examinând schimbările care au avut loc în volumul vânzărilor după realizarea fuziunii, jumătate dintre fuziuni sunt profitabile şi numai jumătate din acestea sunt de natură expansionistă. Anderson Consulting confirmă acest rezultat, argumentând că fuziunile au numai 50% şansă de succes. Rămâne dificil de interpretat un asemenea rezultat – jumătate din numărul total de fuziuni nu sunt profitabile. O explicaţie des întâlnită a acestui rezultat este faptul că managerii pot să nu maximizeze în mod strict profitul, susţinând interesele lor proprii, în direcţia cheltuirii veniturilor acţionarului. În special în companiile mari, în care conducerea este împărţită între mii de acţionari, managerii pot avea o putere destul de mare pentru a urmări propriile lor obiective, cum ar fi maximizarea vânzărilor, reducerea riscurilor legate de fluxurile de numerar, sau, pur şi simplu, construirea unui imperiu pentru a creşte reputaţia lor personală. În aceste circumstanţe, managerii pot urmări realizarea unei fuziuni nu pentru a maximiza valoarea companiei, ci propria lor utilitate. Eşecul fuziunilor poate rezulta fie pentru că părţile care fuzionează au supraevaluat cererea, fie pentru că au subestimat constrângerile de concurenţă (sau costurile integrării lor).

Studiu de caz – Fuziunea Procter & Gamble – Gilette

Părţile

Procter & Gamble este renumit pentru produsele sale de marcă, mai ales în sectorul produselor chimico-casnice, produselor de înfrumuseţare, produselor de igienă pentru familie şi copii, incluzând "Ariel", "Pringles", "Oil of Olay",”Tampax", "Always", „Pampers", "Fairy", "Head & Shoulders" şi "Pantene".

Gilette este un producător multinaţional de produse de consum, activ pe piaţa lamelor şi a aparatelor de ras, a produselor de igienă orală, folosind mărci ca "Gilette", "Oral B" şi "Duracell". După efectuarea concentrării, părţile vor deţine 21 de mărci, cu o cifră de afacere corespunzătoare de 1 miliard de USD fiecare. Ca urmare a fuziunii, 6000 de angajaţi Gillette vor fi daţi afară.

Implicaţiile fuziuniiComisia Europeană a aprobat conform Regulamentului privind concentrările economice

propunerea de absorbţie a companiei Gilette de câtre Procter & Gamble, ambele companii provenind din Statele Unite ale Americii. Autorizarea concentrării este condiţionată de renunţarea la divizia de periuţe electrice de dinţi a companiei Procter & Gamble. Cum concentrarea va reuni doi lideri mondiali, producători de bunuri de consum de marcă, investigaţia condusă de Comisie s-a concentrat asupra potenţialelor efecte anticoncurenţiale provenind din portofoliul larg de produse oferite de părţi. Investigaţia a arătat totuşi că şi după efectuarea tranzacţiei, părţile nu se vor situa în poziţia să impună distribuitorilor condiţii nefavorabile care să se repercuteze asupra consumatorilor. Singurul motiv de îngrijorare din punct de vedere al impactului anticoncurenţial, în sectorul periuţelor electrice de dinţi, ar putea fi rezolvat prin angajamentele asumate de părţi de a vinde componenta de periuţe de dinţi electrice a companiei Procter & Gamble. În lumina acestor angajamente, Comisia a ajuns la concluzia că operaţiunea nu va împiedica în mod semnificativ concurenţa efectivă în Spaţiul Economic European sau pe o parte substanţială a acestuia.

Având în vedere numărul ridicat de mărci foarte cunoscute pe care ambele părţi le vor putea oferi după fuziune, Comisia a investigat de asemenea cu atenţie dacă fuziunea va da naştere unor "efecte conglomerate" anticoncurenţiale (care pot apărea dacă, de exemplu, distribuitorii en detail pot stoca anumite mărci cu condiţia de a stoca şi alte mărci din aceeaşi gamă de produse a furnizorului). Investigaţia s-a concentrat în special asupra posibilităţii ca produsele concurenţilor să fie in mod nedrept excluse de pe piaţă, în detrimentul consumatorilor. Investigaţia a acoperit, printre altele, probleme concurenţiale potenţiale care ar putea apărea ca urmare a ofertei de produse legate, a rabaturilor sau a promoţiilor. Comisia a mai examinat de asemenea dacă implicarea părţilor în managementul şi deciziile de alocare a raftului ("category management") distribuitorilor en detail i-ar putea situa în poziţia de a obţine controlul asupra rafturilor consumatorilor, dăunând în consecinţă concurenţei şi consumatorilor.

Investigaţia asupra pieţei afectate a arătat că activităţile celor doi agenţi economici se suprapun într-o mare măsură doar pe piaţa periuţelor de dinţi electrice, acolo unde Procter & Gamble oferă produse sub marca "Spin Brush", dublată de mărcile "Blend-a-Dent", "Blend-a-Med", "Blendi", "Crest" sau "AZ" Gilette vinde periuţe electrice de dinţi sub marca "Oral B". Procter & Gamble s-a angajat să vândă întreaga sa divizie Spin Brush şi să acorde o licenţă pentru co-brandurile utilizate pentru aceasta. Cum angajamentul acoperă întreaga divizie de periuţe electrice, acest fapt va înlătura îngrijorarea privind concurenţa de pe această piaţă.

Noua companie devine astfel cea mai mare companie de produse de tip FMCG (Fast Moving Consumer Goods) din lume. Concentrarea va crea unul dintre cei mai mari producători de bunuri de consum, având o cifră de afaceri de aproximativ 50 de miliarde de euro. In ceea ce priveşte impactul regional şi în România a fuziunii între P&G şi Gilette nu se pot emite supoziţii încă, în special dat fiind că integrarea celor două afaceri se află doar la început.