CUPRINS

CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE

CAPITOLUL I. Contractul internaţional de vânzare - cumpărare...................................2

1.1. Noţiune, obiect şi caracteristici ale contractului internaţional de vânzare – cumpărare. .2

1.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Viena..............................................................4

1.3. Forma contractului internaţional de vânzare – cumpărare...............................................9

1.4. Formarea contractului internaţional de vânzare - cumpărare.........................................10

1.4.1. Oferta de a contracta................................................................................................10

1.4.2. Acceptarea ofertei....................................................................................................12

1.4.3. Încheierea contractului.............................................................................................14

1.4.4. Proba contractului....................................................................................................15

1.5. Efectele contractului internaţională de vânzare – cumpărare.........................................15

1.5.1. Obligaţiile vânzătorului...........................................................................................16

1.5.2. Obligaţiile cumpărătorului.......................................................................................21

1.5.3. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor...................................................................25

CAPITOLUL II. Răspunderea în vânzarea internaţională.................................................27

2.1. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către

vânzător..................................................................................................................................27

2.2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea

cumpărătorului.......................................................................................................................29

CAPITOLUL III. Forme speciale de vânzare.......................................................................32

3.1. Vânzarea prin burse........................................................................................................32

3.2. Vânzarea prin licitaţii.....................................................................................................35

CAPITOLUL IV. Prescripţia în materie de vânzare – cumpărare internaţională de

mărfuri......................................................................................................................................38

CONCLUZII............................................................................................................................41

CAPITOLUL I.

Contractul internaţional de vânzare – cumpărare

1.1. Noţiune, obiect şi caracteristici ale contractului internaţional

de vânzare – cumpărare

Contractul de vânzare - cumpărare internaţională constituie o specie a contractului de

vânzare - cumpărare comercială1, care se particularizează în mod esenţial prin faptul că în

cuprinsul său există un element de extraneitate specific.

Acest element de extraneitate produce efecte la nivelul tuturor sau al majorităţii

elementelor contractului de vânzare comercială internaţională, făcând ca acest contract să

capete o fizionomie juridică şi economică specifică.

Contractul de vânzare comercială internaţională, constituie la rândul său, o instituţie

juridică extrem de complexă, supusă unor reglementări internaţionale diferite şi în lipsa sau în

completarea acestora prevederile interne din diferitele sisteme de drept naţionale, care

constituie „lex causae” în materie.

Obiectul contractului de vânzare – cumpărare comercială internaţională îl formează

marfa vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru

existenţa contractului, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în

circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor; să fie

determinat sau determinabil. Datorită cerinţelor specifice ale comerţului internaţional, bunul

nu trebuie să constituie proprietatea vânzătorului.

În practica comerţului internaţional, pentru determinarea obiectului contractului, se

face distincţie între bunurile fungibile şi bunurile nefungibile. La bunurile fungibile, obiectul

se stabileşte prin parametri calitativi şi cantitatea generală. La bunurile nefungibile, obiectul se

determină prin elemente precise şi amănunţite.

Preţul reprezintă valoarea lucrului vândut. Elementul esenţial al contractului este

preţul, care trebuie să fie determinat sau determinabil, sincer şi serios, şi să fie stabilit în bani.

Principala reglementare internaţională în materie o constituie Convenţia Naţiunilor

Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, eleborată sub auspiciile

1 I. L. Georgescu, „Drept comercial român.Teoria generală a obligaţiilor comerciale”, lucrare revăzută, completată de I. Băcanu, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, p. 125-236.2

UNCITRAL şi adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, ca act final al Convenţiei Naţiunilor

Unite, organizată cu acest scop, potrivit cu rezoluţia cu nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a

Adunării Generale a O.N.U. România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 24/1991.

Caracteristicile juridice ale contractului de vânzare-cumpărare se împart în două

categorii, după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice.

Contractul de vânzare - cumpărare internaţională de mărfuri are caracteristici juridice

comune2, fiind:

a) un contract sinalagmatic, bilateral;

b) un contract cu titlu oneros;

c) un contract comutativ.

Aşadar, contractul de vânzare - cumpărare internaţională întruneşte caracteristici din

dreptul comun, dă naştere unor obligaţii reciproce, care urmăresc interese patrimoniale,

întinderea drepturilor şi obligaţiilor vânzătorului şi cumpărătorului sunt cunoscute din

momentul în care s-a perfectat acordul de voinţă.

Contractul de vânzare - cumpărare internaţională are totodată caracteristici juridice

specifice, rezultând din operaţiuni de comeţ extern pe care le facilitează.

Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare - cumpărare sunt

comercialitatea şi internaţionalitatea. Contractul de vânzare internaţională are un caracter

comercial, deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile de comerţ exterior.

Comercialitatea contractului este determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. Contractul de

vânzare comercială are un caracter internaţional întrucât cuprinde elemente de extraneitate.

Internaţionalitatea contractului de vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o ţară la

alta şi naţionalitatea diferită a partenerilor.

În cadrul izvoarelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind legea uniform asupra

vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1964 cuprinde o soluţie deosebită. În

articolul 1 se precizează că legea se aplică contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între

părţi care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din

următoarele cazuri: când contractul prevede că marfa vândută face sau va face obiectul unui

transport, din teritoriul unui stat, în teritoriul altui stat; când actele care constituie oferta şi

acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile unor state diferite; când predarea lucrului vândut

2 Drăgan Jenică, op. cit., p. 116.

3

urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela în care s-au îndeplinit actele

constituind oferta şi acceptarea contractului.

Potrivit legii uniforme, sediul părţilor contractante reprezintă un criteriu principal şi

stabil, dar nu şi unul determinant. Legea mai prevede un criteriu complementar şi alternativ,

care constă în mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării

lucrului vândut.

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de

la Viena din 1980 consacră pentru stabilirea internaţionalităţii un singur criteriu. Prin alineatul

1 al articolului 1 se prevede că dispoziţiile Convenţiei se aplică contractelor de vânzare de

mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, când aceste ţări sunt state contractante sau

când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Pe plan internaţional, deosebirea între vânzarea civilă şi vânzarea comercială are o

semnificaţie minoră3. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincţie, încât ambele

vânzări sunt supuse unor norme identice. În măsura în care se pune totuşi problema, caracterul

comercial sau civil al vânzării se stabileşte după “lex contractus”.

În concluzie, vânzarea - cumpărarea comercială internaţională este un contract original,

care comportă caracteristici proprii şi probleme specifice.

1.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Viena

Principala reglementare internaţională în materia vânzării internaţionale de mărfuri a

fost adoptată la Viena, în anul 19804. Ea reprezintă o cale de mijloc, acceptată de principalele

sisteme juridice mondiale, în acestă materie. Astfel, convenţia la care facem referire este un

compromis între dreptul anglo-saxon („common-law”) şi cel romano-germanic.

A. Domeniul temporal de aplicare al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de

vânzare internaţională de mărfuri.

Convenţia a fost adoptată la Viena, în 11 aprilie 1980, ca act final al Conferinţei

Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizată în acest scop, în conformitate cu Rezoluţia 33/93 din

16.12.1978 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

3 Macovei Ioan, “Drept comercial internaţional”, Note de curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2009.

4 I.L. Georgescu, “Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială”.

Lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de Ion Băcanu, Editura Lumina Lex, 1994, p. 239-249; V. Babiuc, “Dreptul comerţului

international”, Editura Atlas, Bucureşti, 1994, p. 113-129; Drăgan Jenică, op. cit., 123-130.4

Convenţia de la Viena are 4 părţi: prima parte: Domeniul de aplicare şi dispoziţiile

generale; a II-a parte: Formarea contractului; a III-a parte: Vânzarea mărfurilor; a IV-a parte:

Dispoziţii finale.

Conform articolului 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă

la Convenţie, să declare că nu aderă la partea a II-a şi a III-a a Convenţiei.

Prevederile Convenţiei au caracter supletiv5, dedus din textul articolului 6, conform

căruia părţile la un contract de vânzare internaţională pot exclude aplicarea Convenţiei, chiar

dacă statul al căror persoane juridice sunt este stat contractant.

Convenţia a intrat în vigoare la 1.01.1988, prin aplicarea prevederilor artrticolului 99,

paragraful 1. Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol, paragraful 3, Convenţia de la Viena

înlocuieşte legea uniformă asupra formării contractului de vânzare internaţională de obiecte

mobile corporale, ambele adoptate la Haga în 1964 şi la care România nu a fost parte.

România a aderat la Convenţie prin Legea 24/1991, iar prevederile Convenţiei i-au

devenit aplicabile începând cu 1.06.1992. Aderarea s-a făcut la întreaga Convenţie, iar

România nu a făcut nicio rezervă sau declaraţie, chiar dacă unele din prevederile Convenţiei

sunt contrare dispoziţiilor din legislaţia internă.

Convenţia de la Viena se aplică, în ceea ce priveşte partea a II-a, care vizează formarea

contractului, numai ofertelor, respectiv propunerilor de a contracta, intervenite după intrarea sa

în vigoare în statele contractante. Partea a III-a din Convenţie, care vizează executarea

contractului de vânzare internaţională, se aplică exclusiv contractelor încheiate după intrarea

în vigoare a Convenţiei în statele contractante, prin aplicarea prevederilor articolului 100.

B. Domeniul de aplicare personal („ratione personae”).

În conformitate cu dispoziţiile articolului 1 punctul 1 lit. a) şi b) din Convenţia de la

Viena din anul 1980 prevederile acesteia se aplică, în mod alternativ, contractelor de vânzare

internaţională de mărfuri. Astfel ea va fi aplicabilă :

a) între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite. Convenţia nu defineşte

noţiunea de sediu, astfel încât sediul se determină conform dispoziţiilor sistemului de

drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. În cazul în care sistemul de

drept este dreptul român, noţiunea este definită în articolul 40 din Legea 105/1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

5 Drăgan Jenică, op. cit., p. 119.

5

State contractante sunt toate statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la

Convenţie, conform prevederilor articolului 91.

Din dispoziţiile articolului 1 alineat 1, lit. a), rezultă că primul criteriu de aplicabilitate

este acela al internaţionalităţii contractului de vânzare - cumpărare6. Alte criterii menţionate în

alin. 3 al articolului 1, cum ar fi naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţii

nu prezintă relevanţă pentru aplicarea Convenţiei. De asemenea, nu prezintă relevanţă nici alte

criterii, cum ar fi faptul că marfa e în tranzit internaţional, sau că locul încheierii sau executării

contractului este în state diferite, sau oferta ori acceptarea parvin din state diferite.

Pentru a funcţiona criteriul internaţionalităţii contractului, este necesar ca sediul

părţilor, aflat în state contractante diferite, să fie cunoscut până în momentul încheierii

contractului.

Situaţiile speciale în care o parte are mai multe sedii, sau nu are niciun sediu, sunt

reglementate în articolul 10 lit. a) şi b). Conform textelor, dacă o parte are mai multe sedii, se

ia în considerare sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul şi cu executarea sa,

ţinând cont de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de părţi în orice moment anterior

încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are sediu, criteriul este înlocuit

cu cel al reşedinţei sale obişnuite.

b) Convenţia de la Viena se aplică conform dispoziţiilor articolului 1 pct. 1 lit. b), atunci

când „normele de drept internaţional privat conduc la aplicare legii unui stat

contractant”. Astfel, Convenţia este aplicabilă şi în situaţia în care, deşi nici o parte,

sau numai una din părţi, îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept

internaţional privat trimite, prin punctul său de legătură, la legea unui stat contractant.

Pentru argumentul potrivit căruia Convenţia nu distinge, e admisibilă orice legătură a

normei conflictuale, atât subiectivă, cât şi obiectivă, cum ar fi, de exemplu, locul încheierii sau

executării contractului în state diferite.

Acest criteriu are un regim juridic special, în sensul că, prin aplicarea articolului 95 din

Convenţia de la Viena, orice stat poate declara, în momentul în care devine parte la Convenţie,

că nu aderă la acest criteriu. Într-o asemenea ipoteză, pentru statul care a făcut rezerva la

aderare, rămâne incident exclusiv criteriul prevăzut în articolul 1, paragraf 1, lit. a).

6 Macovei Ioan, op. cit., p. 46.

6

C. Domeniul de aplicare material („ratione materiae”).

Convenţia de la Viena se aplică exclusiv contractului de vânzări internaţionale de

mărfuri. Textul legii uniforme nu defineşte noţiunea de contract de vânzare, dar trăsăturile

esenţiale ale acestuia rezultă din reglementarea obligaţiilor părţilor contractante, prin articolele

30 şi 53 din convenţie.

De asemenea, Convenţia nu defineşte noţiunea de „marfă”. Din reglementarea

Convenţiei, în ansamblul său, rezultă că prevederile sale vizează vânzarea de bunuri mobile

corporale. Această concluzie rezultă implicit din faptul că înlocuieşte legile uniforme adoptate

la Haga în 1964 şi care se refereau, prin titulatura lor, la vânzarea de bunuri, respectiv obiecte

mobile corporale.

Reglementând domeniul material de aplicare al Convenţiei de la Viena, articolele 2 - 4

vizează două categorii de situaţii juridice:

a) enumerarea tipurilor speciale de contracte de vânzare internaţională de mărfuri, în

raport cu obiectul7 lor care formează sau nu obiectul Convenţiei.

Sunt considerate vânzări şi, în consecinţă, supuse prevederilor Convenţiei, contractele

de furnizare de mărfuri care urmează a fi fabricate sau produse. Conform articolului 3, în sfera

de reglementare intră contractele de vânzare internaţionaă având ca obiect bunuri viitoare.

Totuşi, nu sunt considerate vânzări contractele care au ca obiect bunuri viitoare, dacă

partea care le comandă furnizează, în mod esenţial, elementele materiale necesare fabricării

sau producerii lor.

Conform dispoziţiilor articolului 2 din Convenţie, aceasta nu guvernează următoarele

tipuri speciale de vânzări:

Vânzarea de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică. Sunt

exceptate situaţiile în care vânzătorul, în orice moment, înainte de încheierea sau cu

ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie împrejurarea că

mărfurile sunt cumpărate pentru această folosinţă specială. Excepţia este justificată în

considerarea faptului că aceste operaţiuni, în majoritatea sistemelor de drept, nu

constituie acte de comerţ şi sunt, în general, supuse reglementărilor privind protecţia

consumatorului.

Vânzarea la licitaţii. Această excepţie rezidă în faptul că vânzările la licitaţie sunt

supuse, de regulă, unor reglementări speciale, de drept intern, cu caracter imperativ. Pe

7 Drăgan Jenică, p. 120.

7

de altă parte, într-un asemenea tip de vânzare, cumpărătorul nu poate fi identificat

decât în momentul adjudecării, şi deci nu se poate cunoaşte dacă operaţiunea prezintă

sau nu un caracter comercial.

Vânzarea de sub sechestru sau efectuată în orice alt mod, de către autorităţile judiciare,

supuse unor reguli cu caracter imperativ, în majoritatea sistemelor de drept.

Vânzarea de valori mobiliare, de efecte de comerţ şi monede. Noţiunea de „valori

mobiliare” diferă în multe sisteme de drept, respectiv în această categorie unele

sisteme de drept includ şi creanţele, iar cesiunea de creanţă este exceptată expres de la

aplicarea Convenţiei.

Vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare, aeronave. Excepţia se bazează pe argumentul

că, în numeroase sisteme de drept, aceste bunuri sunt asimilate unor bunuri imobile şi

sunt supuse unor formalităţi de înregistrare, care le conferă un regim juridic special de

circulaţie.

Vânzarea de electricitate.

Excepţiile prevăzute de articolul 2 din Convenţia de la Viena sunt interpretate

restrictiv, conferindu-se prioritate prezumţiei de aplicare a Convenţiei.

b) precizează aspectele privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu intră sub

incidenţa prevederilor Convenţiei.

Convenţia nu guvernează toate elementele contractului de vânzare - cumpărare, ci

exclusiv aspecte legate de forma contractului şi drepturile şi obligaţiile părţilor. „Per a

contrario”, Convenţia nu reglementează nici validitatea contractelor, ori vreuna din clauzele

sale, respectiv nu reglementează problema uzanţelor comerciale aplicabile contractelor

comerciale.

De asemenea, Convenţia nu guvernează nici efectele pe care contractul le generează

asupra proprietăţii mărfii vândute. Problema juridică a transferului de proprietate asupra mărfii

va fi guvernată de dispoziţiile dreptului intern, determinat conform normei conflictuale a

forului.

Conform dispoziţiilor articolului 5, Convenţia de la Viena nu se aplică nici răspunderii

vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale, cauzate cumpărătorului persoană fizică, prin

fapta mărfii aflate în proprietatea sa.

8

1.3. Forma contractului internaţional de vânzare – cumpărare

În ceea ce priveşte forma contractului de vânazare - cumpărare internaţională, aplicând

principiul consensualismului, Convenţia stipulează reguli exprese cu privire la forma

contractului, precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi „nu este

supus nici unei alte condiţii de formă”8.

În baza articolului 29 din Convenţie, un contract „poate fi modificat sau reziliat prin

acordul părţilor”.

Un contract scris care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau

reziliere amiabilă trebuie făcută în scris „nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil într-

o altă formă”9.

Convenţia a adoptat principiul consensualismului datorită numeroaselor avantaje pe

care le prezintă comerţul internaţional, constând mai ales în satisfacerea cerinţelor de celeritate

şi de simplificarea a formalităţilor de încheiere a contractului. Principiul consensualismului

poate implica însă şi anumite dezavantaje, constând mai ales în nesiguranţa tranzacţiei

încheiate în afara unei forme scrise, ceea ce poate produce consecinţe grave pentru cel puţin

una dintre părţi în cazul ivirii unui litigiu. De aceea, în practica Convenţiei părţile limitează

deseori regula consensualismului prin impunerea “ad validitatem” a condiţiei formei scrise

pentru un element al consimţământului lor (de exemplu, pentru acceptarea ofertei), fie pentru

încheierea contractului ca atare.

Noţiunea de „înscris”, printr-o dispoziţie generală, dar care interesează mai ales

materia formei şi probei contractului, articolul 13 precizează că „în aplicarea prezentei

Convenţii, termenul înscris cuprinde, de asemenea, comunicările adresate prin telegramă sau

prin telex”.

Apreciem că, pentru identitate de raţiune, această noţiune ar putea include şi

comunicările efectuate prin mijloace de comunicare similare apărute după adoptarea

Convenţiei, şi anume cele prin telecopiator şi prin e-mail când i se ataşează o semnătură

electronică.

8 Art.11, Convenţia de la Viena 1980.

9 Art. 29, alin. 1, Convenţia de la Viena 1980.

9

1.4. Formarea contractului internaţional de vânzare – cumpărare

Convenţia utilizează noţiunea de „formarea contractului” pentru a acoperi întreg

procesul de realizare a consimţământului, iar formularea de „încheiere a contractului” numai

pentru momentul final al acestui proces.10

Faza „formării contractului” cuprinde: oferta, acceptarea ofertei şi încheierea

contractului.

1.4.1. Oferta de a contracta

Oferta de a contracta este definită în articolul 14 din Convenţia de la Viena „o

propunere de încheiere a unui contract” care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de

validitate.

a) să fie adresată uneia sa mai multor persoane determinate. În ceea ce priveşte oferta

adresată publicului, articolul 14 alin. 2 din Convenţie prevede că: ”o propunere

adresată unor persoane nedeterminate, este considerată numai ca o invitaţie de a oferta,

în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar

contrariul”.

b) să fie suficient de precisă. În literatură, o propunere a fost considerată suficient de

precisă dacă: denumeşte mărfurile şi expres sau implicit stabileşte cantitatea şi preţul,

sau oferă indicaţii care permit ca acestea să fie determinate.

c) să denote “voinţa” autorului ofertei de a se angaja juridic, în caz de acceptare. Potrivit

articolului 15 din Convenţie, oferta îşi produce efectele „când ajunge la destinatar”,

deci Convenţia adoptă sistemul recepţiei, în ceea ce priveşte momentul producerii

efectelor ofertei. Astfel, până la ajungerea la destinatar, oferta nu poate fi acceptată,

chiar dacă destinatarul ar fi cunoscut pe orice cale faptul că oferta a fost expediată.

Potrivit articolului 15 alin. 2 din Convenţia de la Viena „o ofertă chiar dacă este

irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelaţi timp

cu oferta”.

Convenţia utilizează noţiunea de „retractare” distinct de cea de”revocare” a ofertei. Pe

fond, cele două noţiuni exprimă aceeaşi instituţie juridică, şi anume aceea de renunţare a

ofertantului la ofertă, deodebirea dintre ele constând numai în sfera lor de aplicate la timp, faţă

10 Ion Cernăianu, „Formarea contractului în dreptul internaţional uniform”, în Studii de Drept Românesc, nr. 2/1990, p. 129-139.

10

de momentul ajungerii ofertei la destinatar11. Astfel, retractarea intervine numai atunci când

renunţarea ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta, pe când revocarea

operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului.

Convenţia adoptă regula revocabilităţii ofertei şi stabileşte cazurile de excepţie, în care

aceasta nu poate fi revocată.

În lumina „soluţiei regulă”, „o ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului

dacă revocarea soseşte la destinaţie înainte ca acesta să fi expediat acceptarea”.

Prevederile articolului 16 necesită două precizări:

momentul încheierii contractului se determină în conformitate cu prevederile

articolului 23, coroborate cu articolul 18, alin. 2 şi 3;

Convenţia instituie o condiţie suplimentară pentru ca oferta să poată fi revocată, şi

anume revocarea să fi ajuns la destinatar înainte de expedierea acceptării sale.

Prin urmare, observăm că se abandonează teoria recepţiunii12 în favoarea unui element

din sistemul expedierii, care face ca, practic, revocarea să nu poată avea loc decât până la un

moment anterior încheierii contractului. Această condiţie suplimentară este aplicabilă, desigur,

numai în cazul acceptării exprese, deoarece numai aici se pune problema expedierii acceptării.

Condiţia suplimentară consacră o soluţie care constituie o expresie a influenţei

sistemului anglo-saxon, unde teoria expediţiei acceptării guvernează însuşi momentul

încheierii contractului.

În cazul acceptării tacite, revocarea nu mai poate avea loc din momentul în care

acceptantul a efectuat actul de acceptare, deoarece în acel moment contractul este încheiat.

Potrivit articolului 16 din Convenţia de la Viena, cele două cazuri în care oferta nu

poate fi revocată sunt următoarele:

dacă se prevede că oferta este irevocabilă, prin fixarea unui termen determinat pentru

acceptare, sau într-o altă modalitate;

dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă, şi dacă a

acţionat în consecinţă.

Pentru determinarea intenţiei acceptantului, va fi luată în considerare noţiunea de

persoană rezonabilă, aflată într-o situaţie similară.

Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa a ajuns la ofertant.

11 Drăgan Jenică, op. cit., p. 124.

12 T. R. Popescu, “Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 168 şi urm.

11

1.4.2. Acceptarea ofertei

Potrivit articolului 18 din Convenţia de la Viena, acceptarea ofertei este definită ca

fiind o declaraţie sau o altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care exprimă

consimţământul acestuia cu privire la oferta care i s-a făcut. Definiţia cuprinde atât acceptarea

expresă, cât şi acceptarea tacită. Inacţiunea, respectiv tăcerea, nu echivalează acceptare.

Observăm că prin Convenţie se adoptă o regulă similară celei din dreptul român.

În practica arbitrală s-a considerat însă, că exclusiv inacţiunea nu produce efecte

juridice, fiind excluse excepţiile întemeiate pe lege, voinţa părţilor, uzanţe, sau obişnuinţele

stabilite anterior între părţi.

În cazul acceptării exprese, textul Convenţiei distinge între formarea contractului între

absenţi sau între persoane prezente.

În cazul contractului între absenţi13, acceptarea unei oferte produce efecte în momentul

în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului, respectiv ajunge la destinatarul său. Se

observă împrejurarea potrivit căreia Convenţia adoptă sistemul recepţiunii. Prin excepţie,

acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o conţine nu parvine ofertantului în termenul

de acceptare pe care acesta l-a stipulat, sau în absenţa unei clauze exprese într-un termen

rezonabil, ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare

folosite de ofertant.

Pentru ipoteza contractului între persoane prezente, Convenţia de la Viena prevede că

o ofertă verbală trebuie acceptată instantaneu.

Acceptarea tacită este reglementată prin alineatul 3 al articolului 18 şi constă în

îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care acesta poate dovedi că acceptă

oferta, fără însă a comunica actul de acceptare ofertantului. Actul de acceptare tacită poate

viza expedierea mărfurilor, sau plata preţului.

Momentul producerii efectelor acceptării tacite coincide cu momentul în care actul este

îndeplinit. Textul prevede şi o condiţie simetrică cu cea de la acceptarea expresă, şi anume ca

actul de acceptare tacită să fie efectuat în termenul de acceptare indicat de ofertant, sau, în

absenţa unui termen expres, într-un termen rezonabil, care se calculează ţinând cont de

împrejurările tranzacţiei şi rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de către ofertant.

Cu privire la conţinutul acceptării, Convenţia instituie o regulă, o excepţie de la regulă,

şi o excepţie la excepţie, care are drept consecinţă revenirea la regulă.

13 Drăgan Jenică, op. cit., p. 126.

12

Regula constă într-un răspuns care tinde să constituie acceptarea unei oferte, dar care

conţine completări, limitări, sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei reprezintă o

respingere a ofertei şi constituie o nouă ofertă. Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă.

În cazul excepţie, constituie acceptare şi un răspuns care tinde să fie acceptarea unei

oferte, dar conţine elemente adiţionale sau diferite faţă de conţinutul acesteia, care însă nu

alterează, în mod substanţial, termenii ofertei.

Convenţia consideră ca fiind elemente complementare sau diferite preţul, plata,

cantitatea şi calitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei

părţi faţă de cealaltă parte şi rezolvarea litigiilor.

Prin excepţie la excepţie se are în vedere un răspuns care, deşi nu alterează substanţial

termenii ofertei, nu va fi echivalat ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere

nejustificată, a relevat verbal diferenţele, sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în acest

scop (art. 19 din Convenţia de la Viena).

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a termenelor de acceptare, dacă ofertantul a

stabilit un termen de acceptare, acesta se calculează diferit, în raport cu mijlocul de

comunicare utilizat de ofertant, conform distincţiilor menţionate în articolul 20 din Convenţie.

Dacă termenul de acceptare a fost stabilit prin telegramă sau scrisoare, acesta începe să

curgă din momentul în care telegrama este predată pentru expediere sau de la data menţionată

pe plicul scrisorii.

Dacă termenul de acceptare este stabilit de ofertant prin telefon, telex, sau alte mijloace

de comunicare instantanee, termenul curge din momentul în care oferta parvine destinatarului.

Convenţia nu stabileşte modul de calcul al termenelor, acest aspect fiind reglementat

de sistemul de drept care constituie „lex causae” în speţă.

Acceptarea tardivă nu este definită expres în Convenţie, dar este unanim acceptat că

aceasta constituie o acceptare ce parvine destinatarului, după expirarea termenului menţionat

de ofertant, sau a termenului rezonabil.

Cu privire la efectele acceptării tardive, Convenţia distinge între două situaţii:

a) dacă acceptarea tardivă este datorată unei culpe a acceptantului, ea produce totuşi

efectele unei acceptări, dacă ofertantul îl informează de îndată pe acceptant că este de

acord, fie verbal, fie printr-un aviz sau o notificare pe care i-o adresează;

b) în cazul în care scrisoarea sau alt înscris echivalent conţinând o acceptare tardivă

demonstrează că aceasta a fost expediată în condiţii în care, dacă transmiterea ar fi fost

13

corectă, ar fi parvenit în timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efectele unei

acceptări regulate, cu excepţia cazului în care ofertantul îl informează pe destinatarul

ofertei că el consideră oferta caducă.

Conform textului articolului 21 din Convenţie, în acest caz, este reglementată situaţia

în care acceptantul a expediat acceptarea în termen şi ea ar fi parvenit ofertantului în termen,

dacă nu ar fi intervenit un viciu de transmitere.

Acceptarea poate fi retractată, dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care a

produs efecte juridice, sau chiar în acel moment. Cu alte cuvinte, întrucât efectul acceptării

este încheierea contractului, rezultă că retractarea acceptării poate avea loc cel mai târziu până

în momentul încheierii contractului.

Potrivit articolului 23 din Convenţie, contractul se consideră încheiat în momentul în

care acceptarea ofertei produce efecte juridice. Coroborând textele Convenţiei, desprindem

următoarele idei:

a) în cazul acceptării exprese, între persoane absente, momentul este acela în care

acceptarea parvine ofertantului (sistemul recepţiei);

b) în cazul acceptării exprese, între persoane prezente, momentul este cel al realizării

acordului de voinţă;

c) în cazul acceptării tacite, momentul în care acceptarea tacită a fost îndeplinită.

Cu privire la modificarea, respectiv rezoluţiunea contractului, respectând principiul

simetriei juridice, Convenţia statuează printr-o stipulaţie inserată în articolului 29 că un

contract încheiat prin acordul de voinţă al părţilor poate fi modificat sau reziliat de asemenea

prin acordul amiabil al părţilor. Cu alte cuvinte, sub aspectul formei şi probei actului de

modificare sau reziliere se aplică aceleaşi reguli juridice cu cele ale modalităţii de încheiere a

contractului.

1.4.3. Încheierea contractului

Contract internaţional de vânzare – cumpărare va fi considerat încheiat în momentul în

care acceptarea ofertei produce efecte juridice14.

Se consideră ca fiind momentul încheierii contractului de vânzare internaţională de

mărfuri:

14 Macovei Ioan, op. cit., p. 50.

14

a) în situaţia acceptării exprese “inter presents”, momentul realizării acordului de voinţă a

părţilor;

b) în cazul acceptării exprese “inter absentes”, momentul în care acceptarea parvine

ofertantului potrivit sistemului recepţiei;

c) în cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului coincide cu cel în care actul

de acceptare tacită a fost îndeplinit de către parte.

Un contract de vânzare internaţională de mărfuri poate fi modificat şi rezoluţionat

(reziliat) numai prin acordul amiabil al părţilor, deoarece respectivul contract a fost încheiat

prin aceeaşi voinţă.

1.4.4. Proba contractului

Cu privire la proba contractului, Convenţia de la Viena consacră principiul libertăţii

absolute a probei (din punct de vedere terminologic se impune precizarea că înscrisul pot fi

considerate şi mijloacele moderne de comunicare: fax, telex, telegrama, e-mail)15, în sensul că

un contract de vânzare internaţională poate fi dovedit prin orice mijloace, inclusiv prin

martori.

Conform articolelor 12 şi 96 din Convenţie, un stat contractant al cărui legislaţie cere

ca acest tip de contract de vânzare - cumpărare să fie încheiat sau constatat în scris, poate

oricând să declare că dispoziţiile articolelor 11 şi 29 nu sunt aplicabile, dacă una dintre părţi

îşi are sediul în acel stat. Suplimentar, prin articolul 12 se prevede că părţile nu pot deroga de

la dispoziţiile acestui articol, nici să-i modifice efectele, prevedere care conferă articolului 12

un caracter imperativ, fiind singurul articol din Convenţie cu acest caracter.

1.5. Efectele contractului internaţională de vânzare – cumpărare

Efectele contractului de vânzare - cumpărare internaţională se concretizează prin

obligaţiile care se creează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor16.

1.5.1. Obligaţiile vânzătorului

15 Drăgan Jenică, op. cit., p. 130.

16 Babiuc V., „Tratatul comerţului internaţional”, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994, p. 127.

15

Obligaţiile vânzătorului sunt reglementate în articolul 30 din Convenţia de la Viena.

Conform textului, vânzătorul se obligă, în condiţiile stabilite prin contract şi prevăzute în

Convenţie să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi să remită documentele

referitoare la marfă.

Obligaţia de transfer a proprietăţii asupra mărfii, deşi este menţionată în Convenţie, nu

este reglementată în conţinutul său. În consecinţă, cu privire la acest aspect, se va aplica

dreptul material stabilit cu titlul de „lex causae”.

Potrivit articolului 31 din Convenţie, obligaţia de predare a mărfurilor constă:

în predarea mărfurilor, în locul special determinat prin contract;

în absenţa unei asemenea menţiuni, locul predării coincide cu remiterea mărfurilor

către primul transportator pentru a le trimite cumpărătorului, în situaţia în care

contractul implică transportul mărfurilor;

în situaţiile care nu sunt vizate de paragraful 1 şi 2 al textului (situaţiile de mai sus), şi

contractul se referă la un bun individual determinat, sau la un bun determinat prin

caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată, sau care trebuie

fabricat ori produs (bunuri viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului, părţile

ştiau că mărfurile se găsesc sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special,

obligaţia de predare se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului,

în acel loc special;

în toate celelalte cazuri, obligaţia de predare constă în punerea mărfurilor la dispoziţia

cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său, la momentul încheierii

contractului. cu alte cuvinte, în cazul vânzătorului, plata este cherabilă.

Obligaţia de predare este însoţită şi de anumite posibile obligaţii adiacente ale

vânzătorului:

în cazul în care, în conformitate cu contractul sau Convenţia, vânzătorul remite

mărfurile unui transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate, prin aplicarea

unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport, sau prin orice alte

mijloace, vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului un aviz de expediţie, care să

specifice mărfurile;

dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să

încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul

16

menţionat contractual cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile

obişnuite pentru un astfel de transport;

dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe durata transportului,

el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la solicitarea acestuia, toate informaţiile de care

dispune şi care îi sunt necesare încheierii asigurării.

Prin articolul 33 din Convenţie se realizează o distincţie după cum momentul predării

îl constituie o dată fixă, sau o perioadă de timp. Dacă momentul predării este fixat prin

contract sau prin referire la contract, predarea se efectuează la data specificată. În cazul în care

este fixată prin contract o perioadă de timp, sau determinată prin referire la contract, predarea

se efectuează în orice moment, în cursul perioadei determinate, cu excepţia situaţiei în care,

din împrejurări, nu rezultă că alegerea datei îi revine cumpărătorului. Astfel, dreptul de a

stabili data exactă a predării aparţine, de regulă, vânzătorului. De asemenea, se are în vedere

şi situaţia predării într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului, în toate

celelalte cazuri care exced primelor două ipoteze.

În cazul în care vânzătorul este obligat să remită documente care se referă la mărfuri, el

trebuie să execute această obligaţie în momentul, locul şi forma prevăzute în contract. În caz

de remitere anticipată, vânzătorul păstrează, până în momentul determinat contractual, dreptul

de a remedia orice defect de conformitate a documentelor sub condiţia ca exerciţiul acestui

drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, şi nici cheltuieli care să nu fie

rezonabile.

Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea

defecte sau vicii. Prin conformitate se înţelege că bunul predat17 posedă calităţile şi

particularităţile prevăzute, expres sau tacit, în contract. Conformitatea se determină ţinând cont

de stipulaţiile contractuale privind cantitatea, calitatea şi tipul mărfii.

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei dispoziţii

contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: sunt proprii

întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; sunt adecvate oricărei

întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului în

momentul încheierii contractului; posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o

cumpărătorului ca eşantion sau model; sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit

17 Babiuc V., op. cit., p. 136-137.

17

pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsă, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi

proteja (art. 32).

În literatura juridică s-a arătat că atunci când bunurile care formează obiectul

contractului sunt fungibile, conformitatea este o noţiune funcţională. Dacă bunurile sunt

nefungibile, noţiunea de conformitate este conceptuală, având un caracter strict şi rigid.

Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe prin utilizarea unei unităţi

de măsură specifice. Ca elemente de determinare cantitativă, părţile pot folosi şi două unităţi

de măsură. Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau la destinaţie. Uneori, se poate

folosi şi o dublă determinare, cantitatea verificându-se atât la expediere, cât şi la destinaţie.

Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanţelor internaţionale, se atestă prin

următoarele documente: scrisoarea de trăsură internaţională, la transporturile pe cale ferată şi

aeriene; conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială, la transporturile pe apă; documentul

de transport, la transporturile cu mijloace auto; recipisa poştală, la transporturile poştale.

În cazul în care mărfurile sunt nefungibile, cantitatea se poate exprima cu exactitate,

din momentul încheierii contractului. La mărfurile fungibile, datorită caracteristicilor lor şi

mijloacelor de transport folosite, cantitatea se poate fixa cu o anumită aproximaţie. Prin

acordarea unei toleranţe de greutate, în plus sau în minus, limitele admise se încadrează între 2

şi 10%.18

În concluzie, cu privire la cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menţioneze

următoarele: locul unde se va determina; momentul determinării; modul de determinare a

cantităţii mărfii19.

Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la nivelul

tehnologiei moderne şi datorită cărora este preferată, satisfăcând în condiţii optime necesităţile

cumpărătorului.

Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau caracteristici

ale produsului. În contractul de vânzare internaţională, calitatea mărfii se poate stabili prin mai

multe metode: prin metoda văzut şi plăcut, cumpărătorul examinează marfa şi este de acord cu

achiziţionarea ei; în varianta după încercare, marfa este supusă unor verificări; încheierea

contractului este condiţionată de acceptarea calităţii mărfii de către cumpărător; prin

degustarea partizilor, pentru unele mărfuri alimentare; prin clauza “Tel Quell”, cumpărătorul

18 Macovei Ioan, op. cit., p. 57.

19 Drăgan Jenică. op. cit., p. 133.

18

este de acord să primească marfa aşa cum este; prin clauza “Rye Terms”, cumpărătorul va

primi marfa în starea în care se află la sosire, dar poate cere o bonificaţie dacă starea mărfii nu

este corespunzătoare; clauza “Sound Delivered” permite cumpărătorului să refuze marfa

avariată. Refuzul produce efecte numai dacă vânzătorul este anunţat în termenul contractual

stipulat; mostra este o parte reprezentativă a mărfii, pe care vânzătorul o pune la dispoziţia

cumpărătorului; tipul constituie o noţiune abstractă, faţă de care calitatea mărfii ce se livrează

trebuie să corespundă ori să se apropie cât mai mult.

În situaţia în care părţile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă unei anumite

calităţi, vânzătorul este obligat să livreze marfă de calitate medie, obişnuită care există în ţara

sa şi care corespunde destinaţiei prevăzute în contract.

Convenţia reglementează şi anumite aspecte speciale privind răspunderea vânzătorului

pentru lipsa de conformitate. Ca un aspect principal, se precizează că, dacă elementele

conformităţii mărfii nu au fost prevăzute în contract, vânzătorul nu este răspunzător pentru o

lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu putea să o ignore la momentul

încheierii contractului.

Sub aspect temporal, articolele 35 şi 36 instituie două ipoteze cu privire la răspunderea

vânzătorului pentru lipsa de conformitate, şi anume: vânzătorul este răspunzător de orice lipsă

de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă

această lipsă apare ulterior; vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care

apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, însă cu condiţia ca această să fie

imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligaţiile sale, inclusiv a unei obligaţii de garanţie,

prin care vânzătorul s-a angajat ca, pe durata unei anumite perioade de timp, mărfurile să

rămână adecvate oricărei întrebuinţări speciale, sau întrebuinţărilor normale.

În situaţia unei predări anticipate, când marfa nu este conformă, vânzătorul are dreptul

ca, până la data prevăzută pentru predare, fie să livreze partea sau cantitatea lipsă, fie să

livreze mărfuri noi, care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, sub condiţia ca

exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente sau cheltuieli

nerezonabile20.

Pentru a realiza un echilibru obligaţional, Convenţia, prin articolele 38 şi 39, stabileşte

şi în sarcina cumpărătorului anumite obligaţii legate de conformitatea mărfurilor.

20 Macovei Ioan, “Dreptul comerţului internaţional”, Volumul II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 46.

19

Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un

termen cât mai scurt, ţinând cont de împrejurări. În cazul în care contractul implică un

transport al mărfurilor, examenul de conformitate poate fi amânat, până când acestea ajung la

destinaţie. Dacă mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător, fără ca acesta să fi

avut, în mod rezonabil, posibilitatea să le examineze şi dacă în momentul încheierii

contractului vânzătorul cunoştea posibilitatea reexpedierii sau redirijării, examenul de

conformitate poate fi amânat până în momentul ajungerii mărfurilor la noua lor destinaţie.

De asemenea, cumpărătorul trebuie să denunţe lipsa de conformitate precizând natura

defectului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

Convenţia de la Viena instituie două termene de decădere:

a) denunţarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care

cumpărătorul a constatat, sau trebuia să constate defectul de conformitate;

b) cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate, dacă nu

o denunţă cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-

au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen este incompatibil

cu durata unei garanţii contractuale.

Vânzătorul nu se poate prevala de împrejurarea că cealaltă parte nu a procedat la

examinarea mărfurilor, sau nu a denunţat lipsa de conformitate, dacă aceasta se referă la fapte

pe care le cunoştea, sau nu putea să le ignore şi pe care nu le-a relevat cumpărătorului21.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este reglementată în articolul 41 din Convenţie,

în sensul că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui

terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în asemenea condiţii.

Excepţia prevăzută de text are o particularitate în cazul în care dreptul invocat de către terţ este

un drept de proprietate. Această particularitate derivă din Convenţie, care admite şi

posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile şi în ipoteza în care cunoaşte invocarea unui

drept sau pretenţii a unei terţe persoane. În concluzie, vânzarea este valabilă chiar dacă lucrul

vândut este proprietatea unei alte persoane, sub rezerva ca cumpărătorul să fi cunoscut şi

acceptat această situaţie juridică.

Soluţia diferă de cea prevăzută în dreptul intern al României, şi este preluată din

dreptul german. Dar este de remarcat faptul că România nu a făcut nicio rezervă la acest

aspect al Convenţiei.

21 Babiuc V., op. cit., p. 141.

20

O particularitate o reprezintă şi conţinutul acestei obligaţii în cazul în care evicţiunea

este bazată pe dreptul proprietăţii intelectuale. Reglementarea particulară a acestei situaţii se

esplică prin locul important al dr. proprietăţii intelectuale pe plan internaţional.

Potrivit articolului 42 din Convenţiei, vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de

orice drept sau pretenţie a unui terţ întemeiat pe proprietatea industrială, sau altă proprietate

intelectuală pe care o cunoştea sau nu putea să o ignore în momentul încheierii contractului,

sub condiţie ca acest drept sau pretenţie a terţului să fie întemeiată pe proprietatea industrială

sau altă proprietate intelectuală în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute

sau utilizate dacă părţile au avut în vedere, în momentul încheierii contractului, faptul că

mărfurile vor fi vândute sau utilizate în acel stat, sau în toate celelalte cazuri,în temeiul legii

statului în care cumpărătorul îşi are sediu.

1.5.2. Obligaţiile cumpărătorului

În contractul de vânzare-cumpărare internaţională, cumpărătorul are două obligaţii

principale: plata preţului şi luarea în primire a mărfii predate.

Plata preţului22 reprezintă obligaţia asumată de cumpărător pe care o execută în

schimbul mărfii primite. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi determinat sau

determinabil. Preţul determinat este prevăzut de către părţi, cu ocazia încheierii contractului.

El se înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă. În varianta fixă, părţile stabilesc un preţ unitar

pe unitate de produs sau un preţ forfetar pentru toată cantitatea de marfă contractată. În

varianta mobilă, părţile fixează un preţ de bază.

Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere

anumite criterii. Părţile pot conveni ca stabilirea preţului să se facă după cotaţiile la bursă,

preţul mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării, media cotărilor de pe diferite

pieţe sau preţul din ziua predării.

Articolul 55 din Convenţie instituie o regulă şi o situaţie specială supusă unei condiţii.

Regula este în sensul că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod

expres sau implicit, ori printr-o dispoziţie care să permită determinarea preţului. Această

prevedere este în concordanţă cu cea din articolul 14 paragraf 1 din Convenţie, conform căruia

oferta de a contracta este considerată suficient de precisă, şi deci valabilă, printre altele, în

cazul în care stabileşte preţul, sau dă indicaţii care să permită determinarea acestuia.

22 I. Rucăreanu, B. Ştefănescu, M. Pascu, E. Gluvacov, N. Şeclăman, „Dreptul comerţului internaţional”, A.S.E., 1981, p. 201.

21

Situaţia specială supusă unei condiţii constă în aceea că, dacă vânzarea este valabil

încheiată, fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil23, atunci Convenţia instituie o

prezumţie privind modul de determinare a preţului, care are valoarea unei determinări legale a

acestuia. Aşadar, această situaţie specială este supusă condiţiei valabilităţii contractului cu preţ

nedeterminat, sau chiar nedeterminabil. În Convenţie, însă, nu se precizează în mod direct

dacă o asemenea situaţie este valabilă sau nu. Această reticenţă a Convenţiei este în

concordanţă cu prevederile articolului 4 lit. b), conform căruia această Convenţie nu

cârmuieşte valabilitatea contractului, sau a vreuneia din clauzele acestuia. În această situaţie,

valabilitatea unui contract fără preţ determinat sau determinabil rămâne supusă sistemului de

drept care constituie “lex causae” în speţă. Numai în cazul în care „lex causae” aplicabilă

admite valabilitatea unui contract cu preţ nedeterminat sau nedeterminabil se aplică

determinarea legală a preţului, în baza Convenţiei. Această determinare, de valoarea unei

prezumţii legale relative, constă în aceea că părţile sunt considerate, în lipsa unor dispoziţii

contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în mod obişnuit, în momentul încheierii

contractului, în respectiva ramură comercială, pentru aceleaşi mărfuri, vândute în împrejurări

comparabile.

În cazul în care ”lex causae” este dreptul român (art. 1303, 1304 Cod civil), preţul

poate să fie determinat sau determinabil, ca o condiţie de validitate a obiectului acestui

contract. Se poate discuta, în legătură cu această prevedere, care este de ordine publică în

dreptul intern, sancţiunea fiind nulitatea absolută a contractului, dacă este sau nu de ordine

publică în dreptul internaţional privat, adică în raporturile juridice cu element de extraneitate,

care fac obiectul acestei ramuri. În acest sens, unii autori sunt de părere că vânzarea

internaţională de mărfuri, supusă dreptului român, cu titlu de „lex causae”, nu cere o asemenea

condiţie pentru validitate şi, ca atare, pentru vânzările internaţionale reglementate de

Convenţie este admisibilă determinarea legală a preţului. Ca o remarcă, dacă preţul este

stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, el va fi determinat, în caz de îndoială asupra sa, în

funcţie de greutatea netă.

În stabilirea preţului, se ţine cont şi de următoarele elemente: cantitatea la care se

calculează preţul; valuta în care se face plata; reducerile de preţ acordate cumpărătorului24.

23 Sitaru Al., „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 264.

24 Mcovei Ioan, op. cit., p. 59.

22

Preţul se calculează după cantitatea de marfă care se găseşte la locul şi în momentul

executării contractului. În practica comercială, cumpărătorul poate plăti preţul având în

vedere: greutatea mărfii în gara sau portul de încărcare; greutatea mărfii în gara sau portul de

destinaţie; greutatea mărfii care este conformă stipulaţiilor contractuale; greutatea mărfii brută

sau netă.

Preţul se exprimă în valuta convenită de către părţi. Dacă plata se face în altă valută

decât cea stabilită, în contract trebuie să se prevadă şi cursul valutar25.

Vânzătorul poate acorda cumpărătorului unele reduceri de preţ uzuale sau speciale. În

practica comercială, se utilizează două modalităţi de reducere de preţ: reduceri privind

calitatea şi integritatea mărfii; reduceri determinate de natura operaţiunilor care se fac în

legătură cu obiectul contractului.

În cazul în care livrările s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este previzibilă o

fluctuaţie a preţurilor mondiale, se poate adopta o scară mobilă sau glisantă de preţuri. La

livrările cu un ciclu mare de producţie, se vor lua în considerare şi fluctuaţiile preţurilor la

materiile prime folosite pentru obţinerea produsului.

Părţile pot preveni şi consecinţele scăderii sau urcării preţurilor. Prin inserarea

prevederii „fall-risk-clause” sau „hausse-baisse-clause”, preţul contractului se va modifica în

funcţie de situaţia pieţei.

Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern la care se adaugă în funcţie de

situaţia concretă un număr de elemente. Principalele componente ale preţului de vânzare sunt

cheltuielile de ambalare, de transport, de asigurare sau de procurare a unor acte prevăzute de

regimul legal al exporturilor sau importurilor.

Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Preţul

ambalajului se stabileşte potrivit clauzei inserate şi anume: “clauza netto”, după care costul

ambalajului este cuprins în marfă; “clauza netto” plus ambalaj, care arată că valoarea

ambalajului se calculează separat; clauza brutto per netto, care înseamnă că ambalajul se

socoteşte la preţul unitar al mărfii.

25 Drăgan Jenică, op. cit., 137.

23

Cheltuielile de transport sunt în funcţie de condiţia de livrare26. Ele se impart între

părţile contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în considerare termenii

Incoterms 200027.

Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vânzarea C.I.F.

(Cost, Insurance and Freight). Astfel, vânzătorul are obligaţia să procure, pe propria cheltuială,

o poliţă de asigurare maritimă, sub formă transferabilă.

Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisoane bancare şi

comerciale sau obţinerea unor documente constituie elemente ale preţului.

În practica internaţională, cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener, după cum

sunt impuse pe teritoriul ţării vânzătorului sau al ţării cumpărărtorului.

Data plăţii se prevede de părţi prin contract sau rezultă din uzanţe. Preţul se plăteşte la

momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. În

cazul în care data plăţii nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să plătească în momentul

punerii la dispoziţie a mărfurilor sau a remiterii documentelor reprezentative ale mărfurilor.

Cumpărătorul nu trebuie să plătească preţul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze

mărfurile, în afară de cazul în care în contract se prevede altfel (art. 58 al Convenţia Naţiunilor

Unite de la Viena din 1980).

Spre deosebire de dreptul comun, locul plăţii este determinat de principiul

portabilităţii. În absenţa unei stipulaţii contractuale diferite, preţul se plăteşte la sediul

vânzătorului. Dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau documentelor, plata

se va face la locul predării.

În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie

să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii (art. 57 al Convenţiei Naţiunilor Unite de

la Geneva din 1980).

Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere în mod

rezonabil cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. În raport de

natura livrării, cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţiile vânzătorului. În unele cazuri,

însă, cumpărătorul trebuie să procure mijloacele de transport şi să indice elementele mărfii.

Cumpărătorul poate fi obligat prin contract să specifice forma, măsura sau alte

caracteristici ale mărfurilor. Această obligaţie este precizată în articolul 65 din Convenţie

26 Costin Mircea, Deleanu Sergiu, “Dreptul Comerţului Internaţional”, Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

27 Reguli şi uzanţe comerciale, INCOTERMS 2000, Editura Percomex, Bucureşti, 2001.

24

numai sub aspect sancţionator, şi deci această problemă face parte din răspunderea

cumpărătorului.

1.5.3. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor

În dreptul român, transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător

are loc prin simplul efect al încheierii contractului (art. 971 şi art. 1295 din Codul civil).

Regula este facultativă, deoarece printr-o clauză expresă părţile pot să prevadă un alt moment

pentru transferul dreptului de proprietate28.

În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară. Diversitatea soluţiilor

poate fi grupată în următoarele două modalităţi: proprietatea se transmite în momentul

încheierii contractului; transmiterea proprietăţii se produce în momentul predării bunului

vândut.

În practica comerţului internaţional, stabilirea momentului transmiterii proprietăţii

mărfii asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul transferului proprietăţii se

determină de către părţi în funcţie de specificul contractului. În caz contrar, transmiterea

dreptului de proprietate va fi guvernată de “lex contractus”.

Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul proprietăţii.

Cu toate că articolul 30 enumeră transmiterea proprietăţii între obligaţiile vânzătorului,

Convenţia nu reglementează modalităţile de transfer.

Transferul dreptului de proprietate pune şi problema transmiterii riscurilor29. În unele

legislaţii, riscurile se transmit o dată cu dreptul de proprietate. Riscurile vor fi suportate de

către cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut. Pierderea sau deteriorarea fortuită

a bunului rămâne în sarcina creditorului obligaţiei imposibil de executat. În alte legislaţii,

transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate. Riscurile se transmit

cumpărătorului fie din momentul încheierii contractului, fie din momentul individualizării

bunului, fie din momentul predării bunului vândut.

În practica comerţului internaţional, părţile determină transmiterea riscurilor prin

includerea în contract a unor clauze tip uzuale. Potrivit Regulilor Incoterms 2000 fiecărei

modalităţi de vânzare îi corespunde un anumit moment, în care se produce transferul

riscurilor.

28 Macovei I., op. cit. Vol. II, p. 71.

29 Macovei Ioan, op. cit., p. 63.

25

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, riscurile se transmit de la

vânzător la cumpărător în momentul remiterii bunurilor. Pierderea sau deteriorarea survenită

după transferul riscurilor nu-l eliberează pe cumpărător de obligaţia de plată a preţului,

exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului.

În situaţia când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut să

le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferabile cumpărătorului din momentul

predării mărfii primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului.

Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, se consideră că mărfurile

sunt puse la dispoziţia cumpărătorului numai atunci când s-a făcut identificarea lor (art. 66 –

70).

Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer al riscurilor.

Intenţia părţilor trebuie să se manifeste în mod clar. În absenţa unei clauze exprese,

transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului.

Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate

cumpărătorului din momentul încheierii contractului. În raport de împrejurări, riscurile sunt în

sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a

emis documentele constatatoare ale contractului de transport.

Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să

ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau

deteriorarea este în sarcina vânzătorului.

În toate împrejurările, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile

nu au fost clar indentificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn distinctiv pe marfă,

prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.

26

CAPITOLUL II.

Răspunderea în vânzarea internaţională

2.1. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract

de către vânzător

Din dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1980 pot fi desprinse mijoacele de care

dispune cumpărătorul în cazul contravenţiei la contract de către vânzător. Sunt cuprinse trei

categorii de mijloace30:

A. Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător

Din acest punct de vedere Convenţia reglementează două subsituaţii:

a) Posibilitatea de a cere vânzătorului să execute obligaţia în natură. Cumpărătorul poate

cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligaţiile sale, cu excepţia cazului în care

s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Din formularea textului şi din

faptul că este menţionată prima, rezultă că această soluţie este preferată de Convenţie.

Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să predea

bunul sau documentele cu privire la marfă etc.).

Cu titlu de excepţie este situaţia în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu

executarea contractului, de exemplu, a solicitat rezoluţiunea.

b) Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către vânzător

a obligaţiei de conformitate. Cumpărătorul dispune de trei mijloace specifice, şi

anume: poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de

conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract la contract şi dacă această

predare este cerută de către cumpărător în momentul denunţarii lipsei de conformitate

sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare; poate cere vânzătorului

să repare lipsa de conformitate când o asemenea soluţie este rezonabilă în funcţie de

împrejurări; poate să reducă preţul proporţional cu diferenţa de valoare dintre marfa

efectiv predată şi marfa care ar fi trebuit să fie predată.

Vânzătorul are şi posibilitatea de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate

după data predării chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător. Astfel, vânzătorul

30 Macovei I., op. cit., p. 73-76.

27

poate chiar după data predării să repare pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate a

obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu atragă întârzierea nerezonabilă a executarii

contractului şi să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile.

B. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluţiunea.

Rezoluţiunea este o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează

la nivel de excepţie, pentru că ea duce la desfiinţarea contractului. Aceasta poate fi declarată

de cumpărător dacă se întruneşte una din următoarele două condiţii (alternative):

a) fie neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile sale constituie o

contravenţie esenţială la contract. Conform articolului 25, pentru a fi esenţială,

contravenţia trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume: să cauzeze celeilalte

părţi un prejudiciu şi acest prejudiciu să o priveze în mod substanţial pe cealaltă parte

de ceea ce aceasta era în drept să se aştepte de la contract, în afară de cazul în care

partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă cu aceeaşi

pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie nu l-ar fi prevăzut nici ea.

b) fie vânzătorul nu predă mărfurile nici în termenul suplimentar care i-a fost acordat de

cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul astfel acordat (art. 47 par. 1 şi

art. 49 din Convenţie).

În ipoteza în care vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a mărfurilor,

cumpărătorul poate să îi mai acorde un termen suplimentar pentru executare (un termen de

graţie convenţional). În cazul în care vânzătorul nu predă marfă nici în termenul suplimentar

oferit de cumpărător sau declară de la început că nu va executa, încălcarea devine esenţială şi

cumpărătorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului31.

Rezoluţiunea este extrajudiciară, ea se declară de către cealaltă parte (cumpărătorul, în

cazul la care ne referim), ceea ce constituie o derogare de la concepţia dreptului romanist unde

rezoluţiunea este pronunţată de instanţa de judecată.

Rezoluţiunea trebuie declarată de cumpărător printr-o notificare adresată vânzătorului

şi instanţa nu poate acorda termen judiciar de graţie.

C. Situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului

a) În cazul în care vânzătorul efectuează o predare partială a mărfurilor sau numai o parte

din mărfurile predate nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul beneficiază de

31 Florescu A. P. Dumitru, Liviu-Narcis Pârvu, op. cit., p. 121.

28

toate mijloacele reglementate de convenţie care se vor aplică însă numai cu privire la

partea lipsă sau neconformă iar cumpărătorul nu va putea să declare rezoluţiunea

întregului contract decât în cazul în care neexecutarea acelei părţi din contract

constituie o contravenţie esenţială pentru întregul contract.

b) Dacă vânzătorul efectuează o predare anticipată, înainte de termenul stabilit în

contract, atunci cumpărătorul are facultatea de a prelua marfa sau de a o refuza.

c) În cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,

cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar, dar dacă

acceptă trebuie să plătească acea cantitate excedentară la preţul din contract.

2.2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract

din partea cumpărătorului

În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile ce îi revin din

contract sau din convenţie, vânzătorul va putea să îşi exercite drepturile prevăzute la articolele

62 - 65 din Convenţie: să ceară executarea obligaţiilor de către cumpărător (art. 62) şi să

declare rezoluţiunea contractului (art. 64), sau să ceară daunele interese prevăzute la articolul

74 - 77.

Dacă recurge la un alt mijloc decât daunele interese, vânzătorul nu va pierde dreptul la

aceste daune interese, element prevăzut de articolul 61 paragraf 2 din Convenţie.

Prevederile Convenţiei privind interdicţia acordării unui termen de graţie pentru

cumpărător, cele privind posibilitatea pentru vânzător de a acorda cumpărătorului un termen

suplimentar pentru executare şi cele conform cărora vânzătorul nu poate, înainte de terminarea

acelui termen suplimentar, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de

încălcare a contractului de către cumpărător, sunt simetrice cu dispoziţiile stabilite în cazul

încălcării de către vânzător a obligaţiilor sale contractuale (art. 45 para. 3, art. 47, para 1, 2).

Articolului 65 reglementeză mijloacele speciale de care beneficiază vânzătorul în cazul

în care cumpărătorul nu şi-a executat obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale

mărfurilor:

29

A. Posibilitatea de a cere executarea obligaţiei de către cumpărător.

a) Vânzatorul poate să ceară cumpărătorului să-şi execute obligaţiile asumate prin

contract;

b) Vânzatorul poate cere cumpărătorului să plătească preţul, să preia marfa predată sau să

execute alte obligaţii contractuale;

c) Vânzatorul este obligat să nu se prevaleze de vreun mijloc incompatibil cu

cumpărătorului în baza convenţiei.

B. Posibilitatea de a declara rezoluţiunea contractului.

Ca mijloc de excepţie, rezoluţiunea contractului poate fi cerută numai în două situaţii32:

a) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă din contract sau

din Convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract;

b) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia

mărfurile livrate în termenul suplimentar acordat de vânzator sau declară că nu o va

face în termenul astfel acordat.

Caracterul de excepţie a acestei posibilităţi rezultă şi din articolul 64 paragraf 2,

simetric cu articolul 49 paragraf 2, care precizează că vânzătorul este decăzut din dreptul de a

declara contractul rezolvit dacă cumpărătorul a plătit preţul, cu două excepţii:

a) când cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a obligaţiilor sale, iar vânzătorul a

declarat rezoluţiunea înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc;

b) când cumpărătorul a săvârşit o altă contravenţie la contract decât executarea tardivă,

iar vânzătorul a cerut rezoluţiunea într-un termen rezonabil, calculat din momentul în

care vânzătorul a cunoscut sau a trebuit să cunoască această contravenţie, ori după

expirarea oricărui termen suplimentar acordat de către vânzător, conform articolului 63

paragraf 1, sau după ce cumpărătorul a declarat că nu îşi va executa obligaţiile nici în

acest termen suplimentar.

Convenţia consideră obligaţia de plată ca fiind primordială, în sensul că încălcarea

acesteia constituie, „de plano”, o încălcare esenţială a contractului, element prevăzut de

articolul 64 paragraf 1, iar în cazul în care este executată, rezoluţiunea contractului poate opera

numai în condiţii restrictive.

32 Drăgan Jenică, op. cit., p. 140.

30

Regimul juridic al rezoluţiunii pentru neexecutarea contractului de către cumpărător, în

cea mai mare parte, este identic cu cel aplicabil în cazul vânzătorului, şi anume:

rezoluţiunea nu este judiciară ci se declară de către vânzător;

declaraţia de rezoluţiune a contractului are efect numai după momentul notificării către

cumpărător (art. 26);

instanţa nu poate acorda cumpărătorului un termen de graţie, iar chiar în baza

Convenţiei, cumpărătorul este de drept în întârziere, în cazul neplăţii la scadenţă.

C. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută

obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă.

În cazul în care contractul prevede obligaţia cumpărătorului de a specifica forma,

măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau

într-un alt termen rezonabil, calculat de la primirea unei asemenea cereri din partea

vânzătorului, în acest caz vânzătorul poate să efectueze singur specificarea potrivit cu nevoile

cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. Vânzătorul trebuie să comunice specificarea

cumpărătorului şi să îi acorde un termen rezonabil pentru a face o specificare diferită. Dacă,

după primirea notificării, cumpărătorul nu se foloseşte de această posibilitate în termenul

astfel acordat, specificarea făcută de către vânzător devine definitivă33.

Această posibilitate acordată de Convenţie pentru vânzător nu prejudiciază în nici un

fel celelalte drepturi pe care acesta le are, în cazul încălcării contractului de către cumpărător.

33 Florescu A. P. Dumitru, Liviu-Narcis Pârvu, op. cit., p. 128.

31

CAPITOLUL III.

Forme speciale de vânzare

3.1. Vânzarea prin burse

Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea bursei este

considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor

mondiale.

Bursa34 este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor, pentru a

negocia mărfuri fungibile ori valori mobiliare, după o procedură specială, sub supravegherea

unei autorităţi. Operaţiunile la bursă se încheie fie pentru mărfuri care nu sunt prezente,

reprezentate doar prin mostre sau descrise prin anumite caracteristici, fie pentru mărfuri

viitoare. La bursă se vând şi se cumpără numai titlurile prin care se efectuează transferul de

proprietate asupra partizilor de mărfuri.

Absenţa mărfurilor de la locul tranzacţiei permite realizarea unor operaţiuni pur

speculative.

Bursele îndeplinesc următoarele funcţii:

a) constituie o piaţă principală pentru unele mărfuri sau valori, prin concentrarea cererii

sau ofertei;

b) facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor;

c) asigură acoperirea din timp a cerinţelor de materii prime;

d) permite transmiterea sau divizarea riscurilor;

e) înlesneşte realizarea operaţiunilor speculative;

f) influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor;

g) reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic.

În raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în două categorii: burse generale,

la care se negociază mărfuri şi efecte de comerţ; burse specializate, la care se tranzacţionează

grupe de mărfuri, anumite produse sau numai valori mobiliare.

Având în vedere obiectul lor, bursele se clasifică în următoarele grupe: burse de

mărfuri, burse de valori şi burse pentru operaţiuni ajutătoare. Bursele de mărfuri sau de comerţ

sunt o piaţă pentru produse fungibile, înrudite calitativ, substituibile şi conservabile.

34 Florescu A. P. Dumitru, Liviu-Narcis Pârvu, op. cit., p. 81.

32

La bursele de mărfuri se negociază metale, cereale, cauciuc, zahăr, cafea, cacao, etc.

Dacă mărfurile nu sunt identice se stabileşte o calitate tip şi prin uzanţe sau regulamentul

bursei se prevăd devierile posibile şi diferenţele de preţ. În cazul în care pentru unele produse

volumul de tranzacţii prezintă o pondere deosebită, bursa devine caracteristică. Bursele

caracteristice determină cantităţile de mărfuri oferite şi stabilirea preţurilor. Activitatea lor se

desfăşoară în zonele producătoare sau în zonele de mare consum, unde îndeplinesc şi rolul de

redistribuitor al acestor mărfuri. Bursele de valori sau de fonduri au ca obiect efecte de comerţ.

La bursele de valori se negociază acţiuni, obligaţiuni, cambii, bonuri de tezaur, certificate de

depozit şi orice alte tiluri de credit. Tranzacţiile se încheie pe bază de indicaţii, fără

prezentarea şi verificarea titlurilor de valoare. Bursele pentru operaţiuni ajutătoare comerţului

internaţional pot fi de asigurări sau de navlosiri.

În funcţie de forma de organizare, se deosebesc două tipuri de burse şi anume: burse

private, înfiinţate şi organizate de particulari; burse înfiinţate şi administrate de stat.

După admiterea participanţilor, bursele sunt de două categorii: burse la care

participarea nu este limitată sau se face pe bază de bilet de intrare; burse la care sunt admişi

numai cei care au calitatea de membrii.

Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni. Ele prezintă în mod periodic dări de seamă

publice. Capitalul social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate. Ele conferă

dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende.

Bursele sunt conduse de către un comitet, care are un preşedinte ales. Comitetul de

bursă exercită următoarele prerogative: îndeplineşte sarcinile curente; menţine ordinea la

bursă; supraveghează respectarea uzanţelor şi regulamentului bursei; reprezintă bursa faţă de

terţi35.

Intermediarii sau agenţii de schimb care participă la operaţiunile de bursă se împart în

două categorii: brokeri şi dealeri sau jobberi. Brokerul este un mijlocitor care primeşte ordine

de la persoane din afara bursei. Remuneraţia sa constă din comisonul pe care îl încasează în

urma tranzacţiei efectuate. Dealerul poate încheia operaţiuni şi pe cont propriu. Legătura cu

clientul se realizează prin intermediul brokerului. Câştigul dealerului este format din

diferenţele de preţ.

35 Drăgan Jenică, op. cit., p. 145.

33

La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri. Pentru mărfurile şi valorile negociate

la bursă, nivelul cotaţiilor se determină zilnic. Listele care cuprind cursul operaţiunilor se

numesc cota bursei. Cotaţiile se publică şi se afişează în holul bursei.

În funcţie de realizarea tranzacţiilor, cotaţiile sunt de două feluri: cotaţii efective şi

cotaţii nominale. Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor încheiate într-o anumită

perioadă. Cotaţiile nominale sunt preţurile mărfurilor cotate curent la bursă, fără să se încheie

tranzacţii, o perioadă de câteva zile, din lipsă de cerere sau de ofertă.

Având în vedere modul de calcul există următoarele cotaţii: medii, limită şi de

lichidare. Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor maxime sau media preţurilor minime a

mărfurilor comercializate la bursă. Cotaţiile de lichidare se stabilesc de oficiile de decontare

pentru realizarea operaţiunilor la termen.

După momentul publicării, cotaţiile pot fi: cotaţii oficiale şi cotaţii neoficiale.

Cotaţiile oficiale se comunică după încheierea şedinţei de dimineaţă, fiind utilizate

pentru perfectarea contractelor pe termen lung. Cotaţiile neoficiale se comunică după

încheierea şedinţei de seară, oferind un indiciu pentru tendinţa preţurilor bursiere.

Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie, cotaţiile se înregistrează şi se transmit în

toată lumea. Tot cotaţiile se publică în presă şi se afişează în holul bursei.

Clienţii fiind informaţi în timp util, pot lua operativ deciziile necesare.

Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic. La unele burse

se ţin şi două şedinţe pe zi. Mărfurile sau efectele de comerţ trebuie înscrise oficial la bursă.

Înscrierea se face de către un comitet special, care stabileşte şi limita valorică minimă a

operaţiunii. Sub supravegherea sindicului bursei, agentul de schimb fixează cursul de

deschidere şi de închidere. De asemenea, calculează şi cursul sau preţul unitar al zilei.

Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali, care

se află în jurul unui perimetru circular, denumit “ring” sau “corbeille”.

Momentul perfectării operaţiunii este marcat de agenţii de schimb prin expresiile „am

cumpărat” şi „am vândut”. La unele burse, stabilirea cotaţiei este modernizată prin folosirea

unor sisteme electronice. Întreaga desfăşurare a operaţiunii este controlată de către sindic în

calitate de şef al agenţilor intermediari. Împreună cu membrii din comisia cotei, sindicul

alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii, care sunt consemnate în registrul de procese-

verbale36.

36 Drăgan Jenică, op. cit., p. 146.

34

Tranzacţiile, care se încheie iniţial oral, sunt perfectate în formă scrisă. Concretizarea

înţelegerii se face printr-un contract-tip care prevede obiectul tranzacţiei, condiţiile de calitate,

unitatea de măsură, termenele de livrare, modul de cotare a preţurilor şi lichidarea

operaţiunilor37.

3.2. Vânzarea prin licitaţii

Licitaţia este o vânzare către cel care oferă preţul cel mai mare sau, invers o cumpărare

de la cel care îşi oferă marfa la preţul cel mai mic. Prin urmare, există licitaţii întemeiate pe

preţuri crescătoare şi licitaţii întemeiate pe preţuri descrescătoare.

Licitaţia bazată pe preţuri crescătoare constă în comunicarea pe care o face licitatorul

despre lotul de mărfuri şi preţul nominal de începere a licitaţiei. Cumpărătorii prezenţi ridică

acest preţ, urmărindu-se în permanenţă care este ultimul din cumpărători care a oferit preţul

cel mai mare. Marfă se adjudecă aceluia dintre cumpărători care a oferit ultimul, preţul sau. În

ipoteza în care acest preţ nu satisfice pe vânzător, regulile stabilite la unele licitaţii, permite

acestuia să-şi retragă marfă de la licitaţie, urmând ca după licitarea celorlalate mărfuri să fie

supusă din nou licitării.

Licitaţia bazată pe preţuri descrescătoare are loc prin comunicarea unui preţ maxim de

la care se porneşte, licitatorul anunţând apoi preţuri din ce în ce mai mici, până când unul

dintre cumpărători oferă primul, unul din preţurile anunţate, adjudecându-se astfel marfă.

Licitaţiile internaţionale contituie o piaţă specială care concentrează ofertă şi cererea

de mărfuri netipizate. De aceea licitaţiile în raport cu bursele prezintă o serie de caracteristici:

mostrele sau mărfurile se găsesc la locul unde se desfăşoară licitaţia; programul de funcţionare

nu este continuu.

Funcţia licitaţiilor în practică comerţului internaţional constă în valorificarea

mărfurilor care nu pot fi încadrate în tipurile uzuale folosite la bursă. Datorită acestui fapt,

mărfurile supuse licitaţiei trebuie să fie vizionate de către eventualii cumpărători.

În ceea ce priveşte modul de organizare a licitaţiilor, acesta este determinat de legea

ţării unde se ţine licitaţia, iar în ceea ce priveşte legea aplicabilă licitaţiei, Legea romană (legea

nr.105/1992) în articolul 90 prevede că "vânzarea prin licitaţie, prin burse sau târguri este

supasa legii statului unde are loc încheierea pe această cale a contractului, afară numai dacă

37 Florescu A. P. Dumitru, Liviu-Narcis Pârvu, op. cit., p. 88.

35

legea statului respectiv, admite că părţile să aleagă prin acord legea aplicabilă şi ele au

procedat explicit la o asemenea alegere".

Licitaţiile se clasifică după următoarele criterii38:

a) după posibilităţile de participare licitaţiile se împart în două grupe:

- licitaţii deschise sau publice la rândul lor pot fi judecătoreşti sau benevole (voluntare),

la care pot lua parte orice firmă, organizaţie, comerciant, etc., interesaţi;

- licitaţii închise, limitate sau restrictive, la care pot participa numai firmle, organizaţiile

invitate de către organizatori.

b) după periodicitatea organizării sunt de două feluri:

- licitaţii periodice (se organizează, se desfăşoară la anumite perioade);

- licitaţii ocazionale (se organizează ad-hoc).

c) după poziţia sau calitatea organizatorilor licitaţiile prezintă mai multe forme

- licitaţii pentru vânzări de mărfuri;

- licitaţii pentru cumpărare de produse, instalaţii şi atribuire de lucrări de construcţii

montaj.

d) după cum la ele poate participa oricine (orice firmă) ori sunt chemate să participe

numai anumite firme, adică invitate în acest scop, în cadrul comerţului internaţional

licitaţiile sunt de două feluri:

- deschise (publice);

- închise.

Licitaţiile închise se organizează de regulă când este vorba de cumpărarea unor utilaje

speciale sau unicate care sunt foarte scumpe şi atunci când prestigiul unor firme din domeniu,

al unor firme specializate, face inutilă prezenţa altora mai puţin recunoscute. Uneori în cadrul

licitaţiilor închise pot exista cazuri excepţionale, când organizatorul licitaţiei convoacă o

singură firmă care, de obicei, deţine monopolul producerii unor utilaje, iar cumpărătorului îi

este prohibita prin legea Ţării sale, încheierea unui contract obişnuit (adică fără licitaţie)

pentru achiziţionarea de la o asemenea firma a utilajelor care îl interesează. Această formă de

licitaţie este denumită licitaţia unică.

Licitaţiile închise sunt folosite pe scară foarte largă, mai ales în ţările în curs de

dezvoltare, contractele încheiate în acest mod fiind duble (numeric) faţă de cele încheiate la

licitaţiile deschise.

38 Drăgan Jenică, op. cit., p. 148-149.

36

În comerţul internaţional licitaţiile sunt organizate fie direct de către firmele

producătoare, ori cele comerciale, fie de către instituţii specializate în acest domeniu. În ţările

în curs de dezvoltare, la organizarea licitaţiilor participa, în multe cazuri, şi băncile comerciale

care finanţează firmele cu activitate de comerţ exterior.

O formă practicată tot mai des de participanţii la licitaţiile internaţionale constă în

prezentarea ofertelor lor prin intermediul unor firme din ţară unde se organizează licitaţia, mai

ales că, în unele ţări această formă de ofertă (brokeraj) este obligatorie prin lege.

În comerţul internaţional se practică frecvent licitaţiile prin intermediul unor firme din

ţara unde se organizează licitaţia (brokeraj). Firma-autohtonă, mandatată de firma străină îi

prezintă acesteia toate informaţiile utile. Aceste firme îndeplinesc pentru cele străine

formalităţi tehnice şi comerciale, acţionând ca agent şi furnizând informaţii despre situaţia

pieţei interne, nivelul concurenţei, condiţiile şi termenele de desfăşurare a licitaţiei sau alte

date economico-juridice.

În vederea îndeplinirii obligaţiilor din oferte, ofertanţii trebuie să depună, de regulă,

anumite garanţii sub forma unei scrisori de garanţie bancară, sau participanţii sunt obligaţi să

depună, înainte de licitaţie, o cauţiune, care în mod obişnuit este de până 10% din valoarea

ofertei.

Orice licitaţie se termină cu adjudecarea mărfii către acela care a câştigat licitaţia. În

acest caz organizatorul, pe baza specificaţiei tehnice, transmite comanda ferma către furnizor,

în condiţiile de livrare şi plata menţionate în "condiţiile licitaţiei". Furnizorul verifica dacă

respectiva comanda corespunde condiţiilor de participare la licitaţie, specificaţiei tehnice a

produselor licitate, condiţiilor şi modalităţilor de plată şi în urma acestei verificări, remite

clientului confirmarea de comandă. Pentru a se evita eventualele neînţelegeri dintre părţi se

pot încheia contracte scrise.

37

CAPITOLUL IV.

Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri

Prescripţia extinctivă39, este reglementată în dreptul român prin Decretul nr. 167/1958,

care stabileşte un termen general de trei ani, aplicabil şi în raporturile de comerţ internaţional

în cazul în care nu există norme juridice derogatorii.

În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea

prescripţiei, din cauza reglementărilor diferite în legislaţiile naţionale.

În Franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile

născute între comercianţi, cu câteva excepţii pentru care termenul se reduce la doi ani. În Italia

este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia se

reduce la cinci ani sau la un an. În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării

mărfurilor, chiar dacă cumpărătorul a descoperit mai târziu defectele mărfii livrate, cu excepţia

cazului în care s-a stabilit un termen mai lung de garanţie, sau a constatării unor manopere

dolosive din partea vanzătorului. În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de

mărfuri şi executări de lucrări, iar pentru aspecte referitoare la calitate prescripţia este de şase

luni pentru lucruri mobile şi de un an pentru imobile. În Anglia există prescripţie de şase ani,

cu caracter general şi de 12 ani pentru obligaţiile care sunt consemnate în acte autentice. În

SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, care

se reduce însă la şase luni pentru livrarea produselor din stoc. Aceste termene pot fi reduse sau

mărite prin inţelegerea părţilor.

În domeniul internaţional, prescripţia este reglementată prin Convenţia asupra

prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la New York în anul

1974 şi modificată prin protocolul încheiat la Viena în anul 1980.

Convenţia de la New York asupra prescripţiei are un caracter supletiv. În acest sens, se

stipulează că părţile pot deroga de la Dispoziţiile Convenţiei incluzând în contract o clauză

contrară sau o altă reglementare. Convenţia se aplică în următoarele situaţii:

a) în momentul încheierii contractului de vînzare, părţile îşi au sediul în state

contractante;

39 Alexandru Şerban Stănescu, Dragoş-Alexandru Sitaru, Claudiu-Paul Buglea, „Dreptul comerţului internaţional. Tratat”, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2008.38

b) regulilor de drept internaţional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui

stat contractant.

Termenul de prescripţie stabilit de Convenţie este de 4 ani. Prin textul articolului 23 se

prevede că, fără a ţine seama de dispoziţiile Convenţiei, orice termen de prescripţie expiră cel

mai târziu la 10 ani după data la care a început să curgă în conformitate cu reglementările

convenite. Acest termen începe să curgă de la data la care acţiunea poate fi exercitată.

Termenul nu este suspendat prin adresarea unei notificări către cealaltă parte, dar

introducerea unei acţiuni arbitrale determină efecte de această natură. Pentru fiecare obligaţie

cu executare succesivă termenul începe să curgă de la data neexecutării ei, iar în caz de

rezoluţiune a contractului începe să curgă termenul de la data încunostinţării celeilalte părţi.

Convenţia stabileşte şi unele reguli în această materie: prima regulă, prevede că

acţiunea rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care

această încălcare s-a produs; a doua regula priveşte introducerea acţiunii pentru

neconformitatea lucrurilor, care poate fi exercitată începând cu data la care lucrul a fost efectiv

remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului refuzată de către cumpărător; a treia

regulă vizează introducerea acţiunii în cazul dolului care poate fi exercitată începând cu data la

care faptul a fost sau trebuia în mod raţional descoperit; a patra regulă prevede că în cazul

viciilor ascunse ale lucrului vândut, termenul de prescripţie al acţiunii sprijinite pe garanţie

începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează

exercitarea acţiunii sale şi, cel mai târziu, începând cu data expirării garanţiei. Ultima regulă

vizează acţiunea în rezoluţiune a contractului, termenul de prescripţie curge la data la care

declaraţia de rezoluţiune adresată celeilalte părţi.

Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a

unui contract prevăzând prestaţii speciale sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre

obligaţiile cu executare succesivă, începând cu data la care neexecutarea ce le afectează s-a

produs. Cu toate acestea, potrivit legii aplicabile contractului, când o parte declară

rezoluţiunea contractului următor acestei neexecutări, termenul de prescripţie a tuturor

obligaţiilor este adresată celeilalte părţi.

Convenţia de la New York prevede trei cauze de încetare a curgerii termenului de

prescripţie şi anume:

a) îndeplinirea de către creditor a unui act introduuctiv al oricărei proceduri împotriva

debitorului;

39

b) îndeplinirea de către creditor a oricărui act întreruptiv de prescripţie conform legii

statului unde debitorul îşi are sediul;

c) recunoaşterea de către creditor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.

În ceea ce priveşte modificarea termenului de prescripţie, acesta se prelungeşte când

intervin anumite împrejurări ce nu sunt imputabile creditorului şi pe care nu le putea evita ori

învinge, fiind în imposibilitatea de a face să curgă cursul prescripţiei. Conform prevederilor

articolului 2140, începând din momentul în care aceste împrejurări au încetat să existe,

termenul de prescripţie se prelungeşte cu un an.

Termenul de prescripţie nu poate fi modificat, nici cursul său nu poate fi schimbat

printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea unui acord între ele. Cu caracter derogatoriu,

debitorul poate, în cursul prescripţiei, să prelungească acest termen printr-o declaraţie scrisă

adresată creditorului, care poate fi reînnoită.

Efectul termenului de prescripţie constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut şi

nici nu devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de

prescripţie. Acest efect priveşte numai prescripţia dreptului la acţiune al creditorului, nu şi a

dreptului de a cere executarea silită. Cu toate acestea, efectul prescripţiei nu se produce în

situaţiile: cînd prescripţia nu este invocată de către partea interesată sau când dreptul este

invocat pe cale de excepţie.

Termenul de prescripţie se calculează astfel încât să expire la miezul nopţii al zilei a

cărei dată corespunde celei la care termenul a început să curgă. În lipsa unei date

corespunzătoare, termenul expiră la miezul noţii din ultima zi a ultimei luni a termenului, prin

referire la ora oficială de la locul unde a fost angajată procedura. Dacă ultima zi a termenului

este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanţă judiciară, împiedicând ca procedura să fie

începută în jurisdicţia unde creditorul angajează o procedură judiciară sau revendică un drept,

termenul de prescripţie este prelungit în aşa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care urmează

zilei de sărbătoare sau de vacanţă judiciară.

40 LEGE nr.24 din 12 martie 1992 pentru aderarea Romaniei la Conventia asupra prescriptiei in materie de vanzare internationala de marfuri,

incheiata la New York la 14 iunie 1974, şi la Protocolul de modificare a conventiei, incheiat la Viena la 11 aprilie 1980.40

CONCLUZII

Până să se ajungă la realizarea acordului de voinţă al părţilor care dă naştere, după cum

se ştie oricărui contract şi deci şi contractului comercial internaţional, care însumează drepturi

şi obligaţii corelative, comercianţii desfăşoară o serie de activităţi premergătoare şi

pregătitoare cum ar fi prospectarea pieţii, urmărirea evoluţiei acesteia, participarea la târgurile

şi expoziţiile internaţionale care prezintă interesul dorit şi altele asemenea.

În momentul în care acest interes devine imediat comerciantul caută să îl concretizeze

prin încheierea unui contract, adică să atingă scopul dorit prin intermediul instrumentului

juridic prin care se derulează schimburile de mărfuri, servicii, capitaluri, cooperarea

economică internaţională şi tehnico-ştiinţifica. Încheierea unui astfel de contract este o

activitate deosebit de complexă care presupune respectarea unui anumit proces, de o anumită

durată, în cadrul căruia negocierea îşi are locul bine stabilit chiar dacă potrivit unor opinii

doctrinare, prin natura sa, nu se înscrie în suita activităţilor precontractuale ce au loc, de

regulă, după lansarea ofertei, sau uneori chiar şi după ce partenerul şi-a dat acceptarea care

însă nu este pură şi simplă, ci pare o contraofertă.

Contractul internaţional se particularizează prin modul specific de negociere, formare

şi derulare, determinat, în esenţă, de incidenţa factorului de extraneitate. Totodată, în practică

se utilizează mai multe tipuri şi forme ale contractului comercial internaţional, etalonul fiind

reprezentat de contractul de vânzare internaţională de mărfuri.

Executarea acestor contracte prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru părţile

contractante, dar şi pentru economia naţională a ţărilor cărora ele aparţin.

Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor internaţionale reprezintă o importantă

operă în uniformizarea dreptului comerţului internaţional. Ori de câte ori legea ce guvernează

contractul este neclară sau prezintă lacune, mai ales în cazul tranzacţiilor interstatale,

instantele şi tribunalele arbitrale le pot utiliza. Acestea pot fi aplicate şi când părţile nu au ales

nici o lege care să guverneze contractul dintre ele, pentru a interpreta sau completa

instrumentele legale uniforme internaţionale sau pentru a interpreta sau completa legea

internă. Principiile pot servi de asemenea drept model pentru legiuitorii naţionali şi

internaţionali.

Dintre mijloacele oferite de tehnica juridică pentru realizarea adaptării conţinutului

contractelor de lungă durată la cerinţele progresului tehnico-economic, în practica comercială 41

internaţională sunt folosite, în general, două tipuri de clauze, şi anume: clauze denumite de

menţinere a valorii contractului şi, ca atare, a echilibrului dintre prestaţiile reciproce, şi clauze

de adaptare, tinzând să realizeze o reajustare globală a raporturilor juridice dintre părţi.

Derularea contractului internaţional de vânzare-cumpărare presupune îndeplinirea

obligaţiilor părţilor contractante, respectiv livrarea mărfii de la exportator/vânzător la

importator/cumpărător şi efectuarea plăţii de către importator/cumpărător, în favoarea

exportatorului/vânzătorului.

Riscurile contractuale în comerţul internaţional produc o serie de consecinţe negative

asupra contractanţilor, fapt ce impune necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări

nefaste, o principală modalitate de realizare a acestui obiectiv fiind colaborarea părţilor.

Obligaţia de cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părţile să depună eforturi

conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului, în măsura posibilă, la situaţia

normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenţei

pentru a-l readapta la noile împrejurări.

Contribuţia semnificativă adusă de noul Cod de procedură civilă în materie de arbitraj

şi de arbitraj international prin noile prevederi sunt mult mai adaptate cerinţelor actuale

privind iniţierea şi organizarea arbitrajului, inclusiv a celui internaţional, cerinţe impuse de

schimburile comerciale dintre statele Uniunii Europene, ca şi de legislaţia în această materie a

Uniunii Europene. Este de aşteptat ca în materie de arbitraj instituţionalizat instituţiile

existente în prezent în România ce pot fi investite cu soluţionarea litigiilor arbitrale să

surprindă prevederile esenţiale din material arbitrajului (inclusiv a celui internaţional) şi să le

includă în propriile reguli de arbitrare, eliminând, pe cât posibil, unele contradicţii (nedorite)

dintre aceste reguli proprii, pe de o parte, şi principiile sau uzanţele devenite obişnuite în

practica arbitrală (internaţională), pe de altă parte. De asemenea, ni se pare că implicarea

instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul, în unele situaţii când intervenţia instanţei este

obligatorie sau reprezintă o opţiune valabilă pentru părţile în litigiu, este mult mai bine

reflectată în noua reglementare. Pentru arbitrii ca şi pentru practicienii în materie de arbitraj,

aceste noi reglementări sunt de natură să contribuie la eficientizarea actului de judecată

arbitrală, cu condiţia de a fi aplicate atât în litera cât şi în spiritul prevederilor respective.

42

BIBLIOGRAFIE

1. Babiuc V., „Tratatul comerţului internaţional”, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994.

2. Beleiu Ghe., „Drept Civil Român - Introducere în Dreptul Civil, Subiectele Dreptului

Civil”, Ediţia a VI a, Editura Şansa, Bucureşti, 1999.

3. Bîrsan, D. A. Sitaru, “Dreptul comerţului international”, vol. I, Universitatea din

Bucureşti, 1988.

4. Căpăţană O., “Litigiul arbitral de comerţ exterior”, Bucureşti, Editura Academiei,

1978.

5. Căpăţână O., B. Ştefănescu, „Tratat de drept al comerţului internaţional”, vol.I., Partea

generală, Editura Academiei, Bucureşti,1985.

6. Căpăţână Octavian, Brânduşa Ştefănescu, „Tratat de Drept al Comerţului

Internaţional”, vol II, Partea Specială, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987.

7. Costin M., S. Deleanu, „Dreptul comerţului internaţional”, vol. I şi II, Editura Lumina

Lex, Bucureşti 1994 şi 1995.

8. Costin M.N., M.C. Costin, “Dreptul comerţului international”, vol. I, Editura

„Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999.

9. Costin Mircea N., Sergiu Deleanu, „Dreptul Comerţului Internaţional, Partea specială”,

Editura Lumina Lex Bucureşti, 1997.

10. Costin Mircea, Deleanu Sergiu, “Dreptul Comerţului Internaţional”, Lumina Lex,

Bucureşti, 1997.

11. Costin Mircea, Sergiu Deleanu, „Dreptul Comerţului Internaţional”, vol II-Partea

Specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

12. Drăgan Jenică, „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2005.

13. Florescu A. P. Dumitru, Liviu-Narcis Pârvu, “Contracte de comerţ internaţional”,

Ediţia II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

14. Georgescu I.L., “Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale.

Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială”, lucrare revăzută, completată şi

adusă la zi de Ion Băcanu, Editura Lumina Lex, 1994.

43

15. Macovei Ioan, “Drept comercial internaţional”, Note de curs, Universitatea „Alexandru

Ioan Cuza” Iaşi, 2009.

16. Macovei Ioan, “Dreptul comerţului internaţional”, Volumul II, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2009.

17. Mazilu Dumitru, “Dreptul comerţului internaţional, Tratat”, vol.II, Editura Lumina

Lex, 2001.

18. Mazilu Dumitru, „Dreptul Comerţului Internaţional”, Partea Specială, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2000.

19. Nestor I., „Probleme privind arbitrajul pentru comerţ exterior în ţările europene”,

Bucureşti, Editura Academiei, 1962.

20. Popescu Tudor R., „Dreptul Comerţului Internaţional”, Ediţia a II a, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

21. Popescu Tudor R., Ion Flondrea, „Dreptul Comerţului Internaţional”, Constanţa, 2000.

22. Rucăreanu I., B. Ştefănescu, M. Pascu, E. Gluvacov, N. Şeclăman, „Dreptul

comerţului internaţional”, A.S.E., 1981.

23. Scurtu Ştefan, „Dreptul comerţului internaţional”, Eitura Universitaria, Craiova, 2003.

24. Sitaru A., „Dreptul comerţului internaţional – Tratat”, vol. I, Editura Actami,

București, 1996.

25. Sitaru Al., „Dreptul comerţului internaţional”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

26. Stănescu Alexandru Şerban, Dragoş-Alexandru Sitaru, Claudiu-Paul Buglea, „Dreptul

comerţului internaţional. Tratat”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

27. Vonica Romul Petru, „Dreptul contractelor comerciale”, Editura Holding Reporter,

Bucureşti 1999.

44