UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ IAŞI

Facultatea de ZOOTEHNIE

CONTABILITATE ŞI ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

Suport de curs pentru studenţi - Invăţămînt la Distanţă

2005

CUPRINS

CAPITOLUL I –IMPORTANŢA ŞI METODA CONTABILITĂŢII 1.1. Contabilitatea – componentă a evidenţei economice

1.2. Obiectul şi metoda contabilităţii CAPITOLUL II – BILANŢUL CONTABIL 2.1. Fundamentarea contabilă a patrimoniului 2.2. Conţinutul şi structura bilanţului 2.3. Tipurile de modificări ale bilanţului

CAPITOLUL III - CONTUL CONTABIL ŞI BALANŢA DE VERIFICARE 3.1. Importanţa, elementele şi forma contului 3.2. Regulile de funcţionare a conturilor 3.3. Corespondenţa conturilor, analiza contabilă şi dubla înregistrare în conturi 3.4. Clasificarea conturilor 3.5. Balanţa de verificare CAPITOLUL IV - DOCUMENTAREA OPERAŢIUNILOR ECONOMICE 4.1. Conţinutul şi funcţiile documentelor de evidenţă 4.2. Întocmirea documentelor de evidenţă 4.3. Clasificarea documentelor de evidenţă 4.4. Tipizarea şi verificarea documentelor de evidenţă 4.5. Circulaţia şi păstrarea documentelor de evidenţă CAPITOLUL V - INVENTARIEREA PATRIMONIULUI 5.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii 5.2. Clasificarea inventarierilor CAPITOLUL VI - CALCULAŢIA ŞI ROLUL EI ÎN PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR ECONOMICE

6.1. Conţinutul şi rolul calculaţiei în contabilitate 6.2. Calculaţia costurilor de producţie 6.3. Principiile calculaţiei contabile BIBLIOGRAFIE PLANUL DE CONTURI GENERAL

CAPITOLUL I IMPORTANŢA ŞI METODA CONTABILITĂŢII

1.1. Contabilitatea – componentă a evidenţei economice

Evidenţa economică este o componentă a sistemului informaţional prin care se

înţelege înscrierea într-o anumită ordine, cu respectarea unor principii bine stabilite, a

tuturor informaţiilor referitoare la fenomene economice care se desfăşoară într-un

anumit loc, într-o anumită perioadă de timp. Evidenţa economică s-a dezvoltat de-a

lungul timpului şi corespunde nivelului de dezvoltare al societăţii umane.

Contabilitatea face parte din evidenţa economică. Evidenţa economică

reprezintă un sistem de înregistrare, de urmărire cantitativă, calitativă şi valorică a

activităţii şi fenomenelor social-economice ce se produc într-un anumit timp şi loc.

Ea ocupă un loc central în sistemul informaţional şi constituie o pîrghie deosebit de

importantă în conducerea activităţii economice. Pentru a-şi îndeplini rolul, ea trebuie

să fie clară, precisă, simplă şi ţinută la zi.

Evidenţa economică cuprinde următoarele componente :

• Evidenţa tehnic-operativă ;

• Evidenţa statistică ;

• Evidenţa contabilă.

a) Evidenţa tehnic-operativă, constituie o parte a evidenţei economice care

înregistrează activitatea tehnică, tehnologică, în momentul producerii ei, la locul unde

s-a desfăşurat, motiv pentru care această evidenţă se numeşte şi evidenţă primară.

Informaţiile furnizate de această evidenţă pot fi, în funcţie de necesităţi şi cerinţe,

prelucrate şi utilizate de celelalte două componente (evidenţa statistică şi evidenţa

contabilă).

b) Evidenţa statistică, constituie a doua componentă a evidenţei economice care

realizează o informare postoperativă a rezultatelor activităţii de ansamblu a unităţilor

patrimoniale, pe baza datelor furnizate de evidenţa tehnic-operativă, contabilă sau

culese direct.

c) Evidenţa contabilă, componentă distinctă a evidenţei economice, furnizează

cele mai multe şi importante informaţii ale activităţii manageriale şi constituie

principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului unităţii şi

activităţii desfăşurate, ocupînd locul central în cadrul evidenţei economice. Ea

urmăreşte şi înregistrează neîntrerupt procesele economice şi rezultatele acestora, atît

la nivel de unitate precum şi, prin centralizare, la nivel de ramură şi pe total

economie.

Atît evidenţa contabilă cît şi evidenţa statistică se constituie ca discipline

distincte care poartă denumirea de Contabilitate, respectiv Statistică.

Importanţa contabilităţii ca parte componentă a evidenţei economice reiese şi

din funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Contabilitatea are două funcţii importante :

- funcţia de reflectare, oglindire fidelă a patrimoniului şi proceselor

economice care au loc, de gestiune şi control al patrimoniului unităţilor şi al

rezultatelor obţinute de către acestea.

- funcţia de informare cu date certe, a conducerii unităţii patrimoniale, cât şi a

asociaţilor, acţionarilor, băncilor, organelor fiscale, clienţilor , furnizorilor, altor

persoane juridice sau fizice.

În condiţiile economiei de piaţă, o parte din informaţiile contabile devin

transparente. Ele privesc situaţia patrimonială, rezultatele şi situaţia financiară,

relaţiile unităţi cu terţi şi sunt produsul contabilităţii financiare. Cealaltă parte a

informaţiilor contabile sunt confidenţiale , privesc numai conducerea unităţii şi sunt

produsul contabilităţii de gestiune. Separarea celor două categorii de informaţii

contabile generează dualismul în contabilitate.

Pentru a-şi îndeplini funcţiile contabilitatea trebuie să satisfacă anumite

cerinţe : să fie organizată şi condusă în mod corespunzător normelor legale, să fie

ţinută la zi, să fie clară şi precisă să cuprindă date complete care să fie furnizate la

timp conducerii unităţii şi celor interesaţi în cunoaşterea rezultatelor obţinute şi

gestionarea patrimoniului.

Dat fiind importanţa contabilităţii, atât pentru conducerea activităţii unităţilor

patrimoniale cât şi pentru îndeplinirea datoriilor faţă către bugetul de stat şi a altor

obligaţii, ea trebuie să fie condusă şi organizată după principii unitare pe întreaga

economie naţională. La noi în ţară, prin Legea contabilităţii nr. 82 din 24 Decembrie

din anul 1991, prin regulamentul de aplicare al acestei legi şi alte acte normative

elaborate de Ministerul Finanţelor, sunt stabilite normele generale şi unitare de

organizare şi conducere a contabilităţii generale, obligatorii pentru toţi agenţii

economici, persoane fizice sau juridice care au calitatea de comerciant.

Pentru exprimarea şi măsurarea fenomenelor social-economice, evidenţa

economică foloseşte unităţi de măsură numite etaloane de evidenţă :

- etalonul natural - se foloseşte pentru exprimarea cantitativă a fenomenelor

economice şi sociale, putînd fi utilizat pentru centralizarea acestor fenomene cînd ele

sunt asemănătoare. In cadrul acestui etalon se folosesc unităţi de măsură distincte

(naturale şi convenţionale), cum ar fi : kg, t, l, buc., cap, UVM, UN, PD, ha. a. n., etc. ;

- etalonul valoric – se foloseşte pentru exprimarea calitativă a fenomenelor

social-economice ; se mai numeşte şi etalon monetar sau bănesc. In cadrul acestui

etalon se foloseşte ca unitate de măsură moneda naţională (leul românesc). Etalonul

valoric permite centralizarea informaţiilor referitoare la fenomene social-economice,

indiferent de conţinutul acestora ;

- etalonul muncă – se foloseşte pentru exprimarea şi cuantificarea activităţii

umane în vederea calculării şi stabilirii drepturilor cuvenite pentru activitatea

desfăşurată. Acest etalon stă la baza elaborării normativelor, tarifelor şi a salariilor

personalului productiv. Etalonul muncă se diferenţiază pe ramuri ale economiei, în

cadrul acestora, în funcţie de importanţa şi complexitatea activităţii desfăşurate.

Cea mai mare parte a informaţiilor care alcătuiesc evidenţa unei unităţi

economice sunt furnizate de contabilitate. Contabilitatea se caracterizează prin :

- foloseşte un raţionament specific şi o terminologie proprie ;

- înregistrează numai informaţiile care sunt consemnate în acte doveditoare,

numite documente de evidenţă sau documente jusificative ;

- exprimarea fenomenelor social-economice se face, obligatoriu, şi în etalon

valoric.

Contabilitatea se ocupă de următoarele aspecte :

- înregistrează existenţa proprietăţii publice şi private reprezentată de patrimoniul

existent ;

- înregistrarea tuturor modificărilor pe care le suferă elementele patrimoniale în

timpul utilizării lor ;

- înregistrarea relaţiilor economice pe care le are unitatea, în interiorul ei cât şi în

afara ei. În interiorul unităţii relaţiile se stabilesc între unitate şi subunităţi şi

între unitate şi proprii angajaţi. Relaţiile din afara unităţii sunt relaţiile care se

stabilesc între unitate şi alte unităţi (clienţi şi furnizori), relaţii între unitate şi

bănci, relaţii între unitate şi stat concretizate în obliga-ţiile fiscale pe care le are

unitatea (impozite, contribuţii la asigurările sociale...) ;

- înregistrează pentru întreaga economie naţională şi relaţiile pe plan economic pe

care le are statul român cu diferite organisme internaţionale sau cu diferite alte

state ;

- înregistrează cheltuielile efectuate, veniturile obţinute, şi,pe baza acestora,

determină rezultatele economico-financiare obţinute într-o perioadă de timp

determinată.

Contabilitatea se aplică la nivel microeconomic (contabilitatea se ţine la nivel

de subunităţi şi unităţi economice) şi macroeconomic (contabilitatea se organizează,

prin centralizarea datelor, pe ramuri şi pe întreaga economie naţională). Aplicarea

contabilităţii în fie- care ramură a economiei naţionale trebuie să se facă ţinând cont

de particularităţile acestora. Din acest punct de vedere, în organizarea Contabilităţii

din agricultură trebuie să se ţină cont de particularităţile acestei ramuri :

- pămîntul constituie principalul mijloc de producţie în agricultură, fiind limitat ca

întindere şi stabil. Contabilitatea înregistrează pământul cu valori diferite în

funcţie de gradul de fertilitate, locul de existenţă şi eventualele amenajări

existente pe suprafaţa respectivă ;

- activitatea în agricultură are un caracter sezonier ;

- producţia agricolă se obţine într-o perioadă mare de timp ;

- în agricultură se folosesc într-o mai mare măsură propriile produse în reluarea

activităţii de producţie ;

- cantitatea şi calitatea producţiei agricole este influenţată de factorii naturali de

mediu.

Contabilitatea înregistrează proprietatea atât sub aspectul concret, real, al

existenţei elementelor patrimoniale, cât şi sub aspectul modului lor de formare, adică

apartenenţa şi provenienţa lor.

Contabilitatea înregistrează nu numai existenţa elementelor patrimoniale la un

moment dat ci şi toate modificările pe care le suferă fiecare element în parte.

1.2. Obiectul şi metoda contabilităţii

Obiectul de studiu al contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie bănească

a bunurilor mobile şi imobile, a disponibilităţilor băneşti, a titlurilor de valoare, a

drepturilor şi obligaţiilor unităţilor patrimoniale, precum şi mişcările şi modificările

intervenite, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, în urma operaţiunilor

patrimoniale efectuate.

Unitatea patrimonială este o colectivitate care dispune de un patrimoniu şi

desfăşoară o activitate specifică ei. Patrimoniul este format din totalitatea bunurilor

materiale şi băneşti exprimate valoric precum şi relaţiile determinate de formarea şi

micşorarea permanentă a acestora; care dă naştere la drepturi şi obligaţii.

Din punct de vedere al componenţei, elementele patrimoniale se împart în :

- elemente patrimoniale de tipul activelor imobilizate : imobilizările ne-

corporale (cheltuieli de constituire şi de cercetare, concesiuni, brevete şi alte drepturi

şi valori asimilate), imobilizărilor corporale (terenuri, clădiri şi construcţii speciale,

maşini şi utilaje, alte bunuri imobiliare), imobilizări financiare (titluri de participaţie,

creanţe imobilizate) ;

- elemente patrimoniale de tipul activelor circulante, formate din : stocuri

(materii şi materiale, obiecte de inventar, mărfuri etc.), mijloace băneşti, creanţe

(clienţi, debitori) şi alte elemente de tipul bunurilor şi relaţiilor care se găsesc în

activul posedat la unităţi ;

- elemente patrimoniale de tipul relaţiilor de pasiv : ale capitalurilor proprii

(capital social şi individual, prime legate de capital, fond de rezervă, fond de

dezvoltare, rezultatul exerciţiului, alte fonduri) şi ale datoriilor ( împrumuturi şi

credite, furnizori, creditori, obligaţi de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale, către salariaţi, acţionari sau asociaţi şi alte persoane fizice sau juridice) care

formează pasivul unităţii exceptînd sursele de provenienţă ale elementelor de activ.

CAPITOLUL II

BILANŢUL CONTABIL

2.1. Fundamentarea contabilă a patrimoniului

Prin "dublă reprezentare" se înţelege reflectarea în contabilitate cu ajutorul

datelor informate, în expresie valorică, a patrimoniului unei unităţi sub cele două

aspecte interdependente şi simultane ale lui - mijloacele economice (activele) şi

sursele acestora (pasivele) - existente într-o unitate economică la un moment dat.

Dubla reprezentare constituie o cerinţă esenţială a obiectului contabilităţii,

determinată de fenomenul dedublării patrimoniului în mijloace economice şi surse

economice şi care impune metodei contabilităţii, ca prin procedeele ei proprii să

asigure reflectarea concomitentă şi distinctă a acestor două componente diferite ale

patrimoniului oricărei unităţi economice.

Dubla reprezentare realizează una din principalele legături cauzale dintre

obiectul şi metoda contabilităţii, fapt ce îI conferă calitatea de principiu fundamental

al contabilităţii.

Pentru înfăptuirea acestui principiu metoda contabilităţii foloseşte ca procedeu

specific bilanţul contabil a cărei concepţie metodologică corespunde şi asigură

realizarea practică a cerinţelor dublei reprezentări.

Astfel, bilanţul contabil este conceput ca un tabel cu două secţiuni distincte

numite activ şi pasiv.

Activul bilanţului este secţiunea din stânga bilanţului în care se înscriu

mijloacele economice (activele) iar pasivul bilanţului este secţiunea din dreapta în

care se reflectă sursele mijloacelor economice (pasivele) existente într-o unitate

economică la un moment dat. Sub denumirea de "active" şi "pasive" de bilanţ se

regăsesc aşadar toate bunurile materiale şi nemateriale precum şi drepturile şi

obligaţiile care alcătuiesc un patrimoniu.

Activele de bilanţ (mijloacele economice) se împart în funcţie de caracteristicile

proprii, valoare, durată de utilizare şi mod de folosire în trei categorii : active

imobilizate, active circulante şi active de regularizare.

Activele imobilizate sunt bunuri şi valori economice a căror perioadă de

utilizare este mai mare de un an de zile şi participă la mai multe circuite economice.

Recuperarea şi transformarea în bani a valorii lor se face într-un interval lung

de timp. Aceste elemente nu se consumă la prima utilizare.

După natura şi conţinutul lor activele imobilizate se împart în trei grupe:

imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale sunt acele imobilizări care nu îmbracă forma de

bunuri materiale concrete. Din această categorie fac parte :

- cheltuieli de constituire (de fondare) cuprind cheltuieli cu înfiinţarea,

dezvoltarea şi fuzionarea unităţilor patrimoniale, care se amortizează (recuperează)

într-o perioadă de cel mult 5 ani ;

- cheltuieli de cercetare şi dezvoltare reflectă cheltuielile ocazionate de

elaborarea unor noi tehnologii, realizarea de noi produse şi alte obiective de cercetare

utile în activitatea unei unităţi. Ele se recuperează în maximum 5 ani ;

- cheltuielile comerciale reprezintă cheltuielile efectuate pentru păstrarea sau

dezvoltarea nivelului de activitate al unităţii (clientelă, vadul comercial, firma,

reclama, etc.). Aceste cheltuieli nu se amortizează ;

- concesiuni, brevete, licenţe ş.a drepturi şi valori similare cuprind cheltuieli

efectuate pentru achiziţia dreptului de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu, a

unui brevet, licenţă, etc., care se amortizează pe parcursul perioadei de utilizare ;

- alte imobilizări necorporale unde se includ programele informatice realizate în

unitate sau procurate din afara unităţii şi care se amortizează în trei ani.

Imobilizările corporale cuprind bunurile materiale pe care unitatea le utilizează

o prioadă mai mare de un an . Ele se găsesc sub formă de terenuri (intră aici diferite

categorii determinate diferenţiat după modul de utilizare, amplasare, grad de

fertilitate, etc.) şi mijloace fixe (clădiri şi construcţii speciale; maşini, utilaje şi

instalaţii de lucru; aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de

transport, animale de muncă din diferite specii; plantaţii viti-pomicole; unelte,

dispozitive, accesorii şi inventar gospodăresc).

În cazul în care bunurile materiale procurate sau create în unitate nu sunt

terminate, ele se include în categoria imobilizărilor în curs de execuţie.

Imobilizările corporale, cu excepţia terenului, îşi pierd în timp din valoare, ca

urmare a uzurii determinate de utilizarea lor, de acţiunea unor factori naturali şi

progresului tehnic. Recuperarea valorii lor se realizează prin amortizare.

Noţiunea de mijloace fixe defineşte majoritatea mijloacelor de muncă cum ar fi

maşini cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra obiectelor muncii în vederea

transformării lor potrivit scopului urmărit; clădirile şi construcţiile în cadrul cărora

sunt amplasate maşinile şi unde se desfăşoară procesul de muncă; mijloace de

transport pentru persoane şi bunuri, etc.

Între noţiunea de mijloace fixe şi mijloace de muncă există unele deosebiri

determinate de considerente practice sau de criterii stabilite prin norme juridice

(durata de funcţionare sau de folosinţă şi valoarea pe obiect a acestor mijloace

economice).

Sunt considerate mijloace fixe acele mijloace de muncă ce îndeplinesc

cumulativ următoarele două condiţii :

- au o durată de funcţionare sau de folosinţă mai mare de un an de zile ;

- au o valoare pe obiect peste o anumită limită stabilită prin lege.

Mijloacele de muncă ce nu îndeplinesc cumulativ aceste două condiţii, de

durată şi valoare, sunt considerate active circulante, mai exact obiecte de inventar.

Calitatea de mijloc fix a unui obiect este determinată şi de funcţia economică pe

care o îndeplineşte în activitatea economico-socială.

Astfel, o combină, o maşină de stropit sunt mijloace fixe numai pentru unităţile

patrimoniale care le folosesc ca mijloace de muncă. La unităţile care le-au produs,

aceste bunuri sunt produse finite încadrate în categoria active circulante materiale.

Pot exista situaţii când un obiect îşi schimbă funcţia sa economică, chiar în

cadrul aceleiaşi unităţi. De exemplu, în momentul obţinerii lui, un tractor este un

produs finit încadrat în categoria active circulante iar dacă unitatea nu îl vinde ci îl

foloseşte pentru nevoile proprii, tractorul respectiv devine mijloc fix.

Mijloacele fixe se caracterizează prin următoarele trăsături :

- participă în întregime şi de repetate ori în procesul de producţie, o perioadă

îndelungată, fără a se încorpora în conţinutul material al produsului la a căror obţinere

au participat ;

- mijloacele fixe se consumă treptat sub forma uzurii (învechirii) sau a pierderii

treptate a caracteristicilor iniţiale ceea ce face ca ele să nu fie înlocuite după fiecare

ciclu de producţie ;

- mijloacele fixe îşi păstrează, în mod relativ, volumul, forma fizică şi

caracteristicile tehnice de funcţionare iniţiale pe toată durata de folosinţă ;

- consumarea treptată a mijloacelor fixe sub forma uzurii implică transmiterea

treptată a unei părţi din valoarea lor în valoarea producţiei la obţinerea căreia

participă, sub forma amortizărilor şi apoi recuperarea ei prin vânzarea producţiei ;

- amortizarea treptată a valorii determină caracterul specific al rotaţiei

mijloacelor fixe, în sensul că mijloacele fixe circulă numai ca valoare, prin

intermediul amortizărilor ca valoare de întrebuinţare aceste mijloace economice

rămân neschimbate sau fixe, pe toată durata de folosinţă, de unde provine şi

denumirea de mijloace fixe.

Principalele operaţii privitoare la mijloacele fixe sunt : intrarea mijloacelor fixe

în unitate, amortizarea mijloacelor fixe, întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe şi

ieşirea mijloacelor fixe din unitate.

Mijloacele fixe pot intra în unitatea patrimonială atât la înfiinţare cât şi pe

parcursul desfăşurării activităţii unităţilor respective. Sub aspect patrimonial

mijloacele fixe pot intra în folosinţă permanentă sau temporară a acestor unităţi.

Mijloacele fixe pot intra în folosinţa permanentă a unităţilor prin investiţii, prin

aport în natură la formarea capitalului ş.a. căi.

Prin investiţii se înţelege un proces de realizare a unor mijloace fixe noi, de

perfecţionare sau modernizare a celor existente precum şi cumpărare de mijloace fixe.

Intrarea mijloacelor fixe în folosinţă temporară are loc prin încheierea pe o

perioadă de timp determinată, pe baza unui contract de închiriere, în schimbul unei

chirii egală, în principiu, cu amortizarea calculată de către unitatea care închiriază

mijlocul fix.

Mijloacele fixe care se folosesc în procesul de producere sau circulaţie pierde

treptat din caracteristicile iniţiale şi, în mod corespunzător pierde din valoarea lor.

Această pierdere reprezintă uzura mijloacelor fixe şi ea se recuperează prin

amortizare, adică prin operaţia de includere în costul producţiei sau în cheltuielile

producţiei a unor sume care reprezintă echivalentul valoric al uzurii stabilite după

anumite criterii, ea se recuperează (încasează) prin vânzarea produselor sau

mărfurilor, a lucrărilor sau serviciilor.

Mijloacele fixe folosite în activitatea de producţie înregistrează treptat o uzură

materială, datorită cvăreia scade capacitatea de producţie. În general, mijloacele fixe

se uzează în ansamblul lor. Totuşi anumite părţi ale acestora se uzează mai repede sau

mai încet, pentru că participă în mod diferit la procesul de producţie.

Acest proces de uzură neuniformă a diferitelor componente ale mijloacelor fixe

face necesară efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii. Reparaţiile au ca scop să

micşoreze efectul uzurii materiale a mijloacelor fixe şi să le menţină starea de

funcţionare pe toată durata de folosinţă.

Mijloacele fixe pot ieşi din unitate definitiv sau temporar. Ieşirea definitivă are

loc prin mai multe căi: vânzare, scoaterea din funcţiune ş.a. căi.

Vânzarea se face către alte unităţi sau persoane fizice.

Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe constă în scoaterea definitivă din

unitatea mijloacelor fixe ca urmare a expirării duratei lor de funcţionare şi constă

dintr-o serie de operaţii în funcţie de felul mijlocului fix: casare (maşini, utilaje)

demolare (pentru construcţiile de toate tipurile), reformă pentru animale.

Ieşirea temporară a mijloacelor fixe din unitatea patrimonială se face prin

închirierea altor unităţi sau persoane fizice.

Imobilizările financiare - reprezentate de sumele de bani excedentare investite

(plasate) pe termen lung la alte unităţI economice. Unitatea care le deţine încasează

dobândă, dividende, etc.

Din această categorie fac parte: titlurile de participare (acţiuni, obligaţiuni),

împrumut acordat pe termen lung, ş.a.

Activele circulante participă în procesul de producţie şi circulă alături de

activele imobilizate şi se găsesc într-o continuă mişcare şi transformare. Ele îşi

schimbă forma materială trecând succesiv, în rotaţia lor, prin cele trei etape de circuit

economic : aprovizionare, producţie şi desfacere.

Astfel, în faza de aprovizionare disponibilităţile băneşti se transformă în stocuri

de materiale, materii prime, în faza de producţie acestea se consumă integral

rezultând stocuri de produse, produşi care prin valorificare, vânzarea acestora

clienţilor , în faza de desfacere, devin temporar creanţe (clienţi) sau redevin

disponibilităţi băneşti.

Caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că perioada de rotaţie a

lor este mai mică de un an de zile.

Activele circulante sunt numeroase şi diverse putând fi grupate în trei categorii :

- active circulante materiale sau stocurile şi producţia în curs de execuţie ;

- active circulante băneşti (valori de trezorerie) ;

- active circulante în decontare (creanţe).

Stocurile şi producţia în curs de execuţie cuprind acele bunuri care au un

conţinut material şi care sunt fie folosite fie obţinute. Ele se prezintă sub formă de

materii prime, materiale consumabile, produse, ambalaje şi obiecte de inventar. În

unităţile agricole acestei categorii aparţin şi anuimalele şi păsările de producţie şi

reproducţie, animale tinere şi la îngrăşat precum şi coloniile de albine.

Materiile prime constituie substanţa principală care intră în componenţa

materială a produsului finit. De exemplu : lemnul se regăseşte în mobilă.

Materialele consumabile : seminţele şi materialul de plantat, furajele şi

aşternutul, îngrăşămintele chimice şi naturale, combustibili şi lubrefianţI, substanţe de

combatere a bolilor şi dăunătorilor, materiale diverse participă sau ajută la procesul

de producţie fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.

Aceste active circulante materiale se consumă la prima lor întrebuinţare,

modificânduşi forma iniţială. Ele îşi transmit integral valoarea lor în costul noilor

produse pentru obţinerea cărora s-au consumat.

Produsele constituie active circulante materiale obţinute ca rezultat al muncii şi

sunt reprezentate de : produse finite, semifabricate din producţia proprie, produse în

curs de execuţie (producţia neterminată), produsele reziduale, mărfurile.

Produsele finite sunt acele bunuri materiale care au parcurs în unitatea

economică toate fazele tehnologice, la sfârşitul cărora pot fi valorificate ca atare.

În agricultură, se consideră produse finite produsele principale (producţia

principală) şi produsele secundare (producţia secundară).

Producţia principală e reprezentată de următoarele categorii: Producţia

vegetală şi animală, produşi şi spor de creştere în greutate. Producţia principală, prin

valorificare, reprezintă principala sursă de venituri/profit a unei unităţI agricole. În

acelaşi timp producţia principală reprezintă principala sursă de hrană pentru oameni,

animale şi materie primă pentru industria prelucrătoare.

Producţia secundară rezultă în urma procesului de producţie indiferent de

voinţa omului. În agricultură, alături de producţia principală, aceste produse (paie,

gunoi) sunt valorificate într-o mai mare măsură decât în alte ramuri economice,

aducându-şi şi ele aportul la obţinerea veniturilor în unităţile agricole.

Semifabricatele (întâlnite de obicei în ramurile industriale, sunt reprezentate de

produse, bunuri care pentru a putea fi valorificate necesită cheltuieli de producţie

suplimentare care duc la creşterea costurilor de producţie.

Producţia neterminată e reprezentată de activitatea care se desfăşoară în unele

unităţI economice care au cicluri de producţie diferite de ciclurile economice.

În agricultură activitatea economică e delimitată în timp de intervalul 1.01 -

31.12, în timp ce activitatea de producţie se poate desfăşura pe mai multe cicluri

economice, situaţie pe care contabilitatea trebuie să o reflecte distinct.

În producţia vegetală se consideră producţie neterminată valoarea lucrărilor

efectuate în câmp, vii sau livezi după obţinerea producţiei. De exemplu : arătura,

însămânţările de toamnă, tăierile … Valoarea acestor activităţi înregistrate în anul

curent se transferă în anul următor când se utilizează în calculul costurilor de

producţie a produselor obţinute.

În zootehnie se înregistrează ca producţie neterminată valoarea cheltuielilor

făcute pentru animalele şi păsările puse la îngrăşat şi nevalorificate până la sfârşitul

anului, întrucât nu au atins greutatea optimă de valorificare.

Producţia reziduală cuprinde rebuturile, materiale recuperabile sau deşeurile

rezultate din procesul producţiei sau din valorificarea mijloacelor fixe şi a obiectelor

de inventar scoase din funcţiune.

Mărfurile reprezintă bunuri cumpărate de unităţile comerciale în scopul

revânzării lor către populaţie sau alte unităţi, fără nici o prelucrare suplimentară.

Ambalajele sunt bunuri utilizate pentru a proteja produsele/mărfurile de pierderi

sau degradări în timpul transportului/depozitării şi pentru comercializare. Sunt :

- ambalaje de producţie (cutii de conserve) ;

- ambalaje de circulaţie (saci de hârtie, cutii de carton, pungi plastic), ambalaje

de natura obiectelor de inventar (saci de cânepă, borcane, sticle) ;

- ambalaje de natura mijloacelor fixe (butoaie mari de lemn sau tablă, cisterne).

Obiectele de inventar, sunt acele mijloace de muncă ce nu îndeplinesc

cumulativ condiţiile de durată şi valoare pentru a putea fi încadrate la mijloace fixe

(în categoria mijloacelor fixe). Fie au o valoare pe obiect mai mică, decât limita

stabilită de lege pentru a se încadra în categoria mijloacelor fixe, indiferent de durata

de folosinţă, indiferent de valoarea lor sau ambele condiţii sub limita impusă. Intră în

această categorie : scule, uneltele mărunte, mobilier de birou, echipament de protecţie

(halate, cizme, ochelari, mănuşi), echipament de lucru (asemănător cu echipamentul

de protecţie, doar că, o parte din valoarea lor se suportă de angajaţii unităţii care îl

folosesc), construcţii şi amenajări provizorii (barăci, podeţe).

Creanţele sau activele circulante in decontare reprezintă sumele băneşti de

încasat/de primit de către o unitate economică de la altă unitate sau persoană fizică

pentru produsul sau marfa vândută (caz în care aceste unităţi se numesc clienţi) sau

pentru lucrări executate sau servicii prestate (caz în care aceste unităţi se numesc

debitori). Creanţele se numesc şi drepturi. Creanţele apar ca urmare a transmiterii

unor bunuri sau sume către alte unităţi sau persoane fizice. Creanţele iau naştere

datorită sistemului de încasări şi plăţi fără numerar, efectuate prin intermediul

băncilor. Acest sistem constă în faptul că, pentru vînzările/cumpărările de bunuri,

executarea de lucrări sau prestări de servicii cu decontare prin bancă, plata/încasarea

valorii acestora nu se realizează imediat şi direct ca în cazul plăţilor/încasărilor în

numerar, ci după un anumit interval de timp şi prin intermediul băncilor. În acest

interval de timp produsele sau mărfurile nu se mai află în unitate sub formă de active

circulante materiale dar nici nu s-au transformat în active circulante băneşti. Astfel de

active se află în curs de încasare sau de decontare.

Activele circulante băneşti, numite şi valori de trezorerie sau valori financiare,

cuprind toate valorile economice sub formă de bani sau care îndeplinesc funcţia de

bani. Din această categorie fac parte disponibilităţile băneşti şi plasamentele.

Disponibilităţile băneşti cuprind numerarul aflat în casieria unităţii, disponibilităţile

aflate la bănci în conturi curente şi în conturi de depozite, carnetele de cecuri cu

limită de sumă, acreditivele ş.a. valori. Disponibilităţile băneşti aflate în conturi

provin din următoarele surse : de la asociaţii sau acţionarii unităţii, reprezentînd

aportul în bani la formarea capitalului social, din împrumuturi de la bănci sau alte

unităţi. Din aceste sume se achită datoriile faţă de furnizori, impozitele şi taxele

datorate statului, contribuţiile la asigurările sociale, se rambursează creditele bancare

şi alte împrumuturi. Disponibilităţile băneşti din categoria ”alte valori” se referă la :

timbrele fiscale şi poştale, biletele de odihnă şi tratament, biletele de călătorie, etc. Cu

ajutorul disponibilităţilor băneşti se efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi care

pot fi de două feluri : încasări şi plăţi în numerar şi încasări şi plăţi fără numerar.

Încasările şi plăţile în numerar se efectuează prin casieria unităţii pentru nevoi curente

care nu pot depăşi o anumită limită numită plafon (sold) de casă. Plafonul de casă se

stabileşte anual în raport cu necesităţile unităţii. Peste plafonul de casă se pot păstra

bani în casieria unităţii, dar numai pentru un timp limitat, sumele băneşti necesare

pentru plata salariilor angajaţilor unităţii, a ajutoarelor materiale de boală,

deplasărilor, etc. Încasările şi plăţile fără numerar se realizează prin intermediul

băncilor, din disponibilităţile băneşti ale unităţii. Achitarea datoriilor şi încasarea

creanţelor se realizează pe calea decontărilor. Decontarea sau încasarea şi plata fără

numerar reprezintă un ansamblu de operaţiuni bancare prin care sumele datorate se

transferă din conturile de disponibilităţi băneşti ale unităţii plătitoare în conturile de

disponibilităţi băneşti ale unităţii încasatoare. Acest sistem de decontare s-a

generalizat datorită avantajelor pe care le prezintă : simplifică operaţiunile de încasare

a creanţelor şi de plată a datoriilor, se reduce considerabil necesarul de monedă în

circulaţie, scad cheltuielile cu confecţionarea, transportul şi vehicularea banilor,

asigură o deplină securitate a banilor şi altele.

Plasamentele cuprind : titlurile de plasament şi instrumentele de trezorerie.

Titlurile de plasament cuprind acţiuni şi obligaţiuni dobîndite pe termen scurt în

vederea realizării unui cîştig în momentul vînzării lor. Spre deosebire de titlurile de

participare, titlurile de plasament sunt înstrăinate într-un interval mai mic de un an.

Instrumentele de trezorerie reprezintă titluri de valoare achiziţionate cu scopul de a

proteja disponibilităţile băneşti sau de a realiza operaţiuni speculative. Din aceste

categorii fac parte : bonurile de tezaur, emise de Ministerul Finanţelor pe termen

scurt, certificatele de devize, ş.a.

Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut defini,t ele urmînd

să capete forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De exemplu :

cheltuielile înregistrate în avans, active în curs de clarificare, chirii, taxe, dobînzi

plătite anticipat, diferenţe nefavorabile din conversia datoriilor şi creanţelor în devize

(valută), etc.

Pasivele de bilanţ (sursele mijloacelor economice) arată provenienţa sau modul

de procurare şi destinaţia activelor. Avînd în vedere modalităţile diferite de procurare

a activelor, pasivele se împart în :

- pasive proprii şi asimilate celor proprii ;

- pasive străine (atrase şi împrumutate) ;

- pasive de regularizare.

Pasivele proprii şi asimilate celor proprii exprimă relaţii băneşti de procurare

a activelor unităţii din aportul asociaţilor sau acţionarilor, a statului sau persoanelor

fizice interesate, relaţii ce poartă denumiri diferite şi anume : capital, în cazul

unităţilor economice, fonduri, în cazul unităţilor bugetare. Capitalul arată sursele de

provenienţă a activelor, surse care pot fi proprii, reprezentate de capitalul social,

capitalul individual, rezervele de capital şi surse asimilate capitalului propriu,

reprezentate de fondul de dezvoltare, fondul de participare la profit, subvenţii pentru

investiţii, provizioane (surse asimilate create prin includerea unor sume în cheltuielile

de producţie în scopul acoperirii din profit a unor pierderi viitoare posibile.

Constituirea de provizioane reprezintă o amînare la plată a impozitului pe profit,

constituind un avantaj fiscal pentru unitate).

Pasivele străine sunt formate din sume atrase şi împrumutate. Acestea vor

trebui restituite, motiv pentru care pasivele străine se mai numesc şi datorii :

- datorii financiare - reprezentate de creditele bancare şi împrumuturile de la

terţi (de la alte unităţi sau persoane fizice). Creditele bancare pot fi : pe termen scurt

(pînă la un an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Acestea

sunt purtătoare de dobînzi şi garantate cu activele unităţii ;

- datorii comerciale - apărute în urma relaţiilor economice pe care o unitate le

are cu diverşi furnizori de bunuri materiale sau prestări servicii ;

- datorii fiscale, salariale şi sociale - arată obligaţiile sub formă de impozite şi

taxe faţă de bugetul statului, salariile cuvenite angajaţilor unităţii (şi alte drepturi),

contribuţia la asigurările sociale şi la fondul de şomaj şi alte datorii.

În categoria surselor împrumutate intră creditele bancare şi împrumuturile de la

terţi, iar în categoria surselor atrase intră obligaţiile băneşti ale unităţii faţă de alte

unităţi sau persoane fizice pentru materialelel, lucrările sau serviciile primite de la

aceste şi care nu au fost plătite, obligaţiile băneşti faţă de personalul propriu pentru

salariile datorate pînă la data plăţii lor şi obligaţiile băneşti faţă de stat pentru diferite

impozite şi taxe. Asemenea obligaţii băneşti se numesc atrase deoarece, pe perioada

cît durează decontarea lor, activele provenite din astfel de surse nu stau nefolosite, ci

sunt atrase în circuitul economic al unităţii. Sursele atrase sunt individualizate sub

diferite denumiri care arată felul unităţii sau persoanei faţă de care unitatea are

anumite obligaţii băneşti, ca de exemplu : furnizori, impozit pe salarii (datorat la

bugetul statului), datorii faţă de personal (personal remuneraţii datorate), datorii la

asigurările sociale, etc.

Pasivele de regularizare sunt surse economice care nu au un statut definitiv.

Din această categorie fac parte : veniturile înregistrate în avans (chirii, taxe, dobînzi

încasate anticipat) şi diferenţe favorabile din conversia creanţelor (drepturilor) şi

datoriilor în devize (valută). Ele repezintă nişte profituri latente.

2.2. Conţinutul şi structura bilanţului

Termenul de bilanţ, după unele opinii, vine de la cuvîntul italienesc “bilancia”,

care, la rîndul său, provine din cuvîntul latinesc “bilanx”, care are înţelesul ”cu două

talere”.

Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a

patrimoniului, conceput sub forma unui tabel cu două situaţii opuse şi alăturate

numite activ şi pasiv.

Denumirea de activ provine de la activele care se reflectă în partea stîngă a

bilanţului şi se bazează pe caracteristica mijloacelor economice de a fi active, de a se

afla într-o continuă mişcare şi transformare, de a se identifica cu însăşi activele

unităţii.

Denumirea de pasiv provine de la pasivele care se reflectă în partea dreaptă a

bilanţului şi care se bazează pe caracterul static al surselor economice a căror volum

şi structură nu se modifică decît ca efect al utilizării mijloacelor economice.

Activul bilanţului este secţiunea din stînga în care se înscriu elementele de

patrimoniu sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.

Pasivul bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi elemente

patrimoniale, dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.

ACTIV BILANŢ

PASIV

- active de bilanţ

(mijloace economice)

- pasive de bilanţ

(surse economice)

A = P

Pe lîngă mijloacele şi sursele economice, în bilanţul contabil se reflectă şi

rezultatele economico-financiare ale activităţii unităţii (numai în bilanţul de

închidere).

Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în expresie

valorică şi în mod grupat sub denumirea de posturi de bilanţ. Aceste posturi pot fi :

posturi de activ (cuprind active de bilanţ înscrise în stînga bilanţului - în activ) şi

posturi de pasiv (cuprind pasive de bilanţ înscrise în dreapta bilanţului - în pasiv).

Înscrierea posturilor în bilanţ nu se face întîmplător ci într-o anumită ordine,

impusă şi de importanţa fiecărui element. Înscrierea ordonată a posturilor în bilanţ se

face în aşa numitele grupe şi subgrupe de bilanţ.

Între totalul valoric al activului şi totalul valoric al pasivului există o egalitate

permanentă care se numeşte egalitate bilanţieră. Această egalitate contabilă reflectă

egalitatea valorică dintre totalul mijloacelor economice şi totalul surselor economice,

totaluri ce au rezultat din dedublarea patrimoniului economic privit în unitatea sa.

Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic astfel : A = P

Egalitatea bilanţieră constituie modul concret şi specific de manifestare a

principiului dublei reprezentări şi exprimă echilibrul permanent dintre cele două

aspecte ale patrimoniului economic - aspectul real (mijloacele economice) şi aspectul

abstract (sursele economice) - existente într-o unitate economică la un moment dat.

Bilanţul este un document contabil obligatoriu care se întocmeşte la anumite

intervale de timp, trimestrial, semestrial şi anual (la sfîrşitul anului).

Datele unui bilanţ servesc, pe de o parte, la sintetizarea şi generalizarea

elementelor patrimoniale existente la sfîrşitul unei perioade şi la caracterizarea

activităţii desfăşurate în unitate în acea perioadă, iar pe de altă parte, ca bază pentru

reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada următoare.

De aici şi termenul de ”bilanţ de închidere”, în care se oglindesc şi rezultatele

economico-financiare obţinute în perioada respectivă şi ”bilanţ de deschidere” (bilanţ

iniţial), pe baza căruia se reia ciclul contabil.

Bilanţul contabil ca procedeu al contabilităţii este un instrument de conducere

care prezintă situaţia reală a patrimoniului unei unităţi la un moment dat, precum şi

rezultatul economico-financiar reprezentat de profit sau pierdere. Din punct de vedere

contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor consumate şi care nu au putut fi

acoperite din veniturile proprii, deci sunt elemente de activ, în timp ce profitul

reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de cheltuieli, o importantă sursă de

finanţare, deci este un element de pasiv.

2.3. Tipurile de modificări ale bilanţului

Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în

diferite operaţii economice, produce anumite modificări în volumul şi structura

patrimoniului economic existent într-o unitate la un moment dat, reflectat în bilanţ.

Aceste modificări se concretizează în creşteri şi micşorări ale diferitelor categorii de

elemente patrimoniale, a căror reflectare în bilanţul contabil trebuie să ţină seama de

următoarele reguli generale, indiferent de conţinutul operaţiei economice, de

momentul efectuării ei şi de locul desfăşurării acesteia :

- fiecare operaţie economică modifică concomitent cel puţin două posturi de

bilanţ ;

- operaţia economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi valoare

(sumă) ;

- modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse, fie ca semn (+/-), fie ca

poziţie în bilanţ (activ/pasiv) ;

- indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu, după

înregistrarea unei operaţii economice se păstrează permanent egalitatea dintre activ şi

pasiv (conform egalităţii bilanţiere ca formă de manifestare a principiului dublei

reprezentări a patrimoniului).

Folosind simbolurile A - pentru activul bilanţului, P - reprezentînd pasivul

bilanţului şi X - mărimea modificării provocate de operaţia economică, aceste reguli

se pot scrie sub forma unor formule de modificare a bilanţului.

Întîlnim patru categorii de modificări a bilanţului în funcţie de natura

modificărilor produse de operaţiile economice :

I. Operaţii economice care generează modificăria numai în structura activelor,

constînd din micşorarea unei anumite categorii de mijloace economice şi creşterea,

concomitentă şi cu aceeaşi sumă, a altei categorii de mijloace economice, situaţia

patrimoniului rămînînd neschimbată. Aceste modificări se reflectă numai în activul

bilanţului, prin micşorarea (scăderea) valorică a unui post şi creşterea altui post,

concomitent şi cu aceeaşi sumă, pasivul bilanţului rămînînd neschimbat. Întrucît o

categorie de mijloace economice s-a micşorat şi alta s-a majorat cu aceeaşi sumă,

totalul mijloacelor economice nu se schimbă, rămînînd egal cu totalul surselor, adică

totalul activului rămîne neschimbat şi egal cu totalul pasivului bilanţului datorită

faptului că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime dar de sens contrar (una cu

plus şi alta cu minus).

Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot fi exprimate cu formula :

A +X - X = P

II. Operaţii economice care provoacă modificări numai în structura pasivelor,

constînd din creşterea unei anumite categorii de surse şi micşorarea concomitentă şi

cu aceeaşi sumă a altei categorii de surse economice. Aceste modificări se reflectă

numai în pasivul bilanţului prin creşterea unui post şi micşorarea altui post,

concomitent şi cu aceeaşi sumă, activul bilanţului rămînînd neschimbat. Fiind vorba

de o creştere a unei surse şi o micşorare concomitentă şi cu aceeaşi sumă a altei surse,

totalul surselor nu se schimbă şi astfel rămîne egal cu totalul mijloacelor economice,

adică totalul pasivului rămîne egal cu totalul activului bilanţului datorită faptului că şi

de data aceasta cele două modificări sunt de aceeaşi mărime dar de sens contrar (una

cu plus şi alta cu minus).

Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot fi exprimate cu formula :

A = P +X – X

Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări/formule permutative şi se

caracterizează prin aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului ci numai

structura acestuia.

III. Operaţii economice care determină modificări atît în volumul activelor cît şi

în volumul pasivelor, constînd din creşterea unei anumite categorii de mijloace

economice şi creşterea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei anumite categorii de

surse economice. Aceste modificări se reflectă în ambele părţi ale bilanţului prin

creşterea unui post de activ şi creşterea totodată şi cu aceeaşi sumă a unui post din

pasivul bilanţului. Această situaţie se explică prin faptul că cele două modificări sunt

de aceeaşi mărime, însă ambele au acelaşi sens (plus, cresc). Aceste modificări şi

menţinerea egalităţii bilanţiere pot di redate prin formula :

A +X = P + X

IV. Operaţii economice care generează modificări atît în volumul activelor cît şi

în volumul pasivelor, constînd din micşorarea unei anumite categorii de mijloace

economice şi micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei anumite categorii de

surse economice. Aceste modificări se reflectă în ambele părţi ale bilanţului, prin

micşorarea unui post de activ şi micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unui

post din pasiv, ceea ce provoacă o scădere a totalului activului şi a totalului pasivului,

în acelaşi timp şi cu aceeaşi, astfel că se păstrează egalitatea valorică dintre aceste

două totaluri. Ca urmare, egalitatea bilanţieră se menţine în continuare datorită

faptului că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime şi de acelaşi sens (minus,

scad). Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere se exprimă prin formula :

A - X = P - X

Ultimele două categorii de modificări poartă denumirea de mişcări/formule

opuse şi se caracterizează prin aceea că modifică valoarea totală a bilanţului (volumul

acestuia), în sensul şi cu suma operaţiunii economice înregistrate.

Cele patru operaţiuni economice tipice sunt operaţiuni economice simple. Din

această cauză fiecare dintre ele determină, de fiecare dată, modificarea numai a două

categorii de mijloace sau surse economice (posturi de bilanţ) sau numai o categorie de

mijloace economice şi o categorie de surse corespunzătoare. În bilanţ, fiecare din

aceste modificări a mijloacelor sau/şi surselor economice s-au reflectat prin

modificarea, de fiecare dată, fie numai a două posturi din activ sau din pasiv, fie a

unui post din activ şi a unui post din pasivul bilanţului. În afară de acestea există şi

operaţii economice complexe care determină modificarea a mai multor categorii de

active sau/şi pasive şi care influenţează asupra mai multor posturi din activul şi/sau

pasivul bilanţului. Avînd în vedere faptul că orice operaţie economică complexă este

formată din mai multe operaţii economice simple, modificările generate de asemenea

operaţii se pot încadra în una din cele patru formule de modificare a bilanţului. Oricît

de variate ar fi operaţiunile economice după conţinutul lor, ele provoacă modificări

asupra mijloacelor şi surselor economice care se reflectă prin modificări asupra

posturilor din bilanţ, corespunzător formulelor de modificare.

În concluzie, rezultă că bilanţul se poate utiliza numai pentru reflectarea situaţiei

economico-financiare a unei unităţi economice, existentă la un moment dat, după o

serie de operaţiuni economice care au fost înregistrate în contabilitate. Bilanţul

contabil nu prezintă şi modificările ce au loc în volumul şi structura mijloacelor şi

surselor economice. Acest lucru se realizează cu ajutorul unui alt procedeu contabil

pe care îl vom studia în continuare şi anume, cu ajutorul contului contabil sau

sistemul conturilor contabile.

CAPITOLUL III

CONTUL CONTABIL ŞI BALANŢA DE

VERIFICARE

3.1. Importanţa, elementele şi forma contului

Contul sau sistemul conturilor este cel mai reprezentativ procedeu al

contabilităţii. Însăşi contabilitatea a fost definită în trecut ca fiind ştiinţa conturilor iar

denumirea ei provine de la cont.

Noţiunea de cont înseamnă, de fapt, ”socoteală”, de la cuvîntul “compté” din

limba franceză sau “conto” din limba italiană, care au acelaşi înţeles. Conturile au

rolul de a grupa datele informaţionale pe feluri de mijloace şi surse economice.

Operaţiunile economice nu se înregistrează în contabilitate cu ajutorul bilanţului

ci, cu ajutorul conturilor deoarece întocmirea unui nou bilanţ după fiecare operaţiune

economică ar fi un lucru extrem de greoi datorită numărului mare de operaţiuni ce au

loc zilnic într-o unitate economică. În afară de aceasta, chiar dacă ar fi posibilă

întocmirea unui nou bilanţ după fiecare operaţiune economică (cu ajutorul

calculatorului), noul bilanţ ar reflecta situaţia elementelor patrimoniale la un moment

dat nu şi mişcarea (transformarea) acestora în urma tuturor operaţiunilor economice

care au avut loc.

Această necesitate de cunoaştere detaliată a situaţiei reale şi a tuturor

modificărilor suferite de elementele patrimoniale este rezolvată cu ajutorul conturilor.

Utilizarea conturilor este determinată şi de necesitatea adîncirii procesului de

sistematizare a informaţiilor contabile început în cadrul bilanţului, de cunoaştere

amănunţită a situaţiei reale şi a tuturor modificărilor suferite de elementele

patrimoniale.

Reflectarea în conturi a existenţelor mijloacelor şi surselor economice nu se

realizează global, ca în bilanţ, ci separat, pe fiecare element patrimonial în parte.

De asemenea, în conturi, alături de existenţe, se reflectă şi mişcările şi transformările

elementelor patrimoniale, tot separat pentru fiecare element în parte. În acest scop, în

contabilitate, pentru fiecare mijloc şi sursă economică se deschide cîte un cont

distinct cu ajutorul căruia se înregistrează existenţa iniţială, micşorările şi

transformările care au avut loc pe parcursul perioadei de gestiune, precum şi noile

existenţe, cele finale ale respectivului element patrimonial. Orice cont deschis în

contabilitate are un anumit conţinut economic în funcţie de elementul patrimonial a

cărui evidenţă o ţine şi care poate fi :

- un mijloc economic (de exemplu : un mijloc fix, un material consumabil, un

produs finit, disponibilităţi băneşti, creanţe, etc.) ;

- o sursă economică ce ne arată modul de procurare sau provenienţa anumitor

mijloace ale unităţii (de exemplu : capitalul social sau individual, credite bancare,

furnizori, personal remuneraţii datorate, etc.) ;

- un proces economic sau o fază a acestuia, cum ar fi : aprovizionare cu

materiale, vînzarea producţiei, creşterea animalelor, etc.

Totalitatea conturilor folosite după anumite reguli, pentru realizarea integrală a

obiectului contabilităţii, constituie sistemul conturilor.

Modificările pe care le suferă elementele patrimoniale datorită operaţiunilor

economice pot fi în sensul “+” (creşteri, sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul “-”

(micşorări, scăderi, ieşiri, reduceri, etc.).Contul trebuie să aibă o formă care să

permită înregistrarea operaţiunilor de “+” şi “-” în mod distinct, deci două secţiuni în

care să se înregistreze creşterile şi micşorările unui element patrimonial. Aceste două

secţiuni poartă denumirea de debit (situată în stînga contului) şi credit (situată în

dreapta contului), notate cu D/C. Pe lîngă aceste două secţiuni, pentru reflectarea

clară şi completă a mijloacelor, surselor şi proceselor economice, contul mai are şi

alte elemente componente care, în totalitatea lor, formează structura contului.

Elementele componente ale contului contabil sunt următoarele :

- denumirea şi simbolul contului ;

- explicaţia operaţiunii economice înregistrată în cont ;

- debitul şi creditul contului (secţiunile contului) ;

- rulajul contului ;

- soldul contului.

Denumirea şi simbolul contului

Fiecare cont trebuie să aibă o denumire care să exprime cu exactitate conţinutul

său economic şi care, de regulă, este chiar denumirea elementului patrimonial a cărui

evidenţă o ţine. De exemplu : cont Mijloace fixe, cont Materiale consumabile, cont

Furnizori, cont Capital social, cont Casa, etc.

Conturile au denumirea identică cu a posturilor de bilanţ.

Fiecare cont are şi un simbol format din trei sau mai multe cifre, care uşurează

munca de identificare şi folosire a conturilor.

Explicaţia operaţiunii economice înregistrată în cont

Aceasta poate avea o formă descriptivă (prezentarea pe scurt a operaţiei

economice şi indicarea documentului justificativ în care s-a consemnat efectuarea ei)

sau o formă contabilă (indicarea denumirii sau simbolului contului corespondent în

care se înregistrează concomitent aceeaşi operaţiune economică). Indiferent de formă,

explicaţia cuprinde şi data la care a avut loc operaţia economică înregistrată în cont şi

nu data înregistrării acesteia în formularul de cont.

Debitul (D) şi creditul (C) contului (secţiunile contului)

Debitul (situat în stînga) şi creditul (situat în dreapta) contului reprezintă

secţiunile contului, în care se înregistrează modificările de „+” şi „-” ale unui element

patrimonial. Expresiile “debit” şi „credit” derivă din cuvintele latine „debere” (a

datora) şi „credere” (a crede). Acestea sunt, prin urmare, expresii moştenite prin

tradiţie, care printr-un singur cuvînt indică partea stîngă şi partea dreaptă a unui cont.

A debita un cont înseamnă a înscrie o sumă în debitul contului, iar a credita un

cont înseamnă înregistrarea unei sume în creditul său.

Rulajul contului

Rulajul contului reprezintă totalitatea sumelor de acelaşi fel înscrise în cont,

într-o perioadă de timp, ca urmare a modificărilor (+/-) suferite de un element

patrimonial. Sumele înregistrate în debitul unui cont se numesc sume debitoare iar

sumele înscrise în creditul contului se numesc sume creditoare. Rulajul se stabileşte

pe baza sumelor debitoare şi creditoare înregistrate în cursul perioadei de gestiune şi

poate fi debitor sau creditor, în funcţie de partea contului în care a fost stabilit.

Soldul contului

Soldul contului arată existenţa la un moment dat a unui element patrimonial şi

se obţine prin diferenţa dintre totalul sumelor celor două secţiuni ale contului (D/C).

Soldul contului poate fi :

- debitor, dacă D > C ;

- creditor, dacă D < C ;

- zero, dacă D = C.

La un moment dat, un cont nu poate avea decît un singur sold, care poate fi

debitor sau creditor. Dacă D = C, contul respectiv nu are sold sau soldul este egal cu

zero. În asemenea situaţie contul se află în echilibru şi se spune despre el că este

soldat. Un cont fără sold îşi încetează funcţia sa contabilă, nu apare în bilanţ ca

element patrimonial (post de bilanţ), dar păstrează funcţia de documentare (justifică

modul de utilizare a respectivului element patrimonial).

În funcţie de perioadă, soldul poate fi iniţial sau final. Soldul iniţial se înscrie în

cont la începutul perioadei de gestiune şi se preia din bilanţul, putînd fi debitor sau

creditor, după caz. Soldurile finale se stabilesc la sfîrşitul perioadei de gestiune şi pot

fi, după caz, solduri debitoare sau creditoare. Se calculează după următoarele formule :

SFD = SID + RD - RC

SFC = SIC + RC - RD

în care :

- SFD ; SFC – soldul final debitor/creditor al contului ;

- SID ; SIC – soldul iniţial debitor/creditor al contului ;

- RD – rulajul debitor/ al contului ;

- RC – rulajul creditor al contului ;

Spre deosebire de bilanţ, care funcţionează numai în echilibru, conturile

funcţionează atîta timp cît au sold. Cînd nu mai au sold, adică atunci cînd sunt în

echilibru, conturile sunt închise rămînînd în continuare numai cu funcţie statistică şi

de documentare. La sfîrşitul perioadei de gestiune, unele conturi se închid (aşa sunt,

de exemplu, conturile de cheltuieli şi de venituri). Conturile de mijloace şi surse

economice, care la sfîrşitul anului au solduri finale debitoare sau creditoare, se

consideră închise prin transcrierea acestor solduri în activul, respectiv pasivul

bilanţului de închidere. La începutul anului, conturile se redeschid cu soldurile lor

finale, din anul precedent, care devin solduri iniţiale pentru noul an. Redeschiderea

conturilor se realizează prin transcrierea soldurilor iniţiale, din bilanţul de deschidere,

în partea conturilor din care ele au provenit.

Contul are o formă grafică specială. Necesitatea acestei forme este determinată

de faptul că modificările pe care le suferă elementele patrimoniale pot fi de două

feluri : creşteri şi micşorări. Contul trebuie să aibă o astfel de formă grafică ce să

permită înregistrarea în două părţi, separate şi opuse, a celor două feluri de

modificări. În felul acesta, datele informaţionale ce privesc existenţele şi creşterile se

însumează într-o parte a contului, iar datele informaţionale care privesc micşorările se

însumează în partea opusă a contului.

Conţinutul formei grafice a contului constă în modul cum sunt ordonate şi

grupate diferitele elemente ale contului. Aceste elemente se concretizează în diferite

categorii de date informaţionale, letrice şi cifrice, care sunt consemnate în anumite

coloane şi rubrici prevăzute în cadrul contului. Unele dintre aceste grupe de date

informaţionale au caracter general (data, documentul şi explicaţia operaţiunii

economice), iar altele sunt specifice conturilor (debitul, creditul şi soldul).

În funcţie de modul cum sunt organizate aceste două categorii de date

informaţionale (generale şi specifice) în cadrul contului, se cunosc mai multe forme

grafice de prezentare, cum sunt :

- forma grafică simetrică (clasică sau bilaterală), prezintă cele două secţiuni ale

contului faţă în faţă. Această formă de prezentare a contului se caracterizează prin

faptul că grupul de coloane pentru datele informaţionale generale (dată, document,

explicaţie) se repetă în ambele părţi ale contului, ceea ce constituie un dezavantaj al

acestei forme, concretizat în risipa de hîrtie pe care o generează. Un alt dezavantaj al

acestei forme este că nu permite şi înscrierea soldului, pentru stabilirea acestuia se fac

calcule suplimentare, extracontabile (în afara contului).

DEBIT Cont ___________________ CREDIT

Data

Documentul Explicaţii Suma Data Documentul Explicaţii Suma

- forma grafică asimetrică (unilaterală), prezintă cele două secţiuni ale contului

alăturat şi în plus mai prezintă şi soldul contului.Grupul de coloane pentru date

informaţionale generale apare o singură dată. Această formă are avantajul că

economiseşte spaţiul de scris prin existenţa unui singur grup de coloane pentru date

informaţionale generale, precum şi faptul că soldul se stabileşte foarte uşor, după

fiecare operaţie economică, direct în cadrul contului, fără calcule suplimentare

extracontabile ;

Cont ___________________

Date generale Nr. Data Documentul Explicaţii

DEBIT CREDIT SOLD

- forma grafică simplificată, folosită pentru uz curent, prezintă contul sub forma

literei T, la fel ca şi bilanţul, cu debitul în stînga şi creditul în dreapta.

D Cont ___________________ C

După toate cele prezentate, putem da o definiţie completă a contului, astfel :

CONTUL este procedeul specific contabilităţii, cu ajutorul căruia se urmăreşte, în

expresie valorică, uneori şi cantitativă, cronologic şi sistematic, existenţa şi mişcările

unui anumit element patrimonial (mijloc sau sursă economică), pe o perioadă

determinată de timp.

În practică, conturile se deschid pe fişe cu o liniatură specială, care permite

înregistrarea tuturor datelor informaţionale privind elementul pentru care s-a deschis

contul.

3.2. Regulile de funcţionare a conturilor

Prin regulile de funcţionare a conturilor se precizează în care din cele două părţi

ale fiecărui cont se înregistrează situaţia la un moment dat şi modificările elementului

patrimonial pentru care s-a deschis acel cont.

Pentru stabilirea regulilor de funcţionare a conturilor se ia ca punct de plecare

bilanţul contabil, care serveşte ca mijloc de înfăptuire, realizare a dublei reprezentări

a patrimoniului. Totodată, bilanţul constituie procedeul contabilităţii care se găseşte

în strînsă legătură cu celelalte procedee ale sale. În primul rînd, bilanţul are legături

cu conturile. Această legătură se realizează în ambele sensuri, de la bilanţ la conturi şi

de la conturi la bilanţ.

Legăturile de la bilanţ la conturi se realizează la începutul perioadei de gestiune,

cînd valorile înscrise la posturile de activ ale bilanţului iniţial, reprezentînd

existenţele iniţiale ale mijloacelor economice, se transcriu în debitul conturilor de

mijloace economice sub forma soldulurilor iniţiale debitoare ale acestor conturi.

Valorile înscrise în posturile de pasiv ale bilanţului iniţial, reprezentînd existenţele

iniţiale ale surselor economice, se transcriu în creditul conturilor de surse economice,

sub forma soldurilor iniţiale creditoare ale acestor conturi.

Legăturile de la conturi la bilanţ se realizează la sfîrşitul perioadei de gestiune,

cînd soldurile finale debitoare ale conturilor de mijloace economice, reprezentînd

existenţele finale ale mijloacelor economice, se transcriu în bilanţul final sub forma

posturilor de activ, iar soldurile finale creditoare ale conturilor de surse economice,

reprezentînd existenţele finale ale surselor economice, se transcriu în bilanţul final

sub forma posturilor de pasiv ale acestui bilanţ.

În ambele sensuri, datele informaţionale circulă numai între elementele

corespondente situate de aceeaşi parte a celor două procedee specifice ale

contabilităţii, adică :

- între activul bilanţului iniţial şi debitul conturilor de mijloace economice şi

invers, între debitul conturilor de mijloace economice şi activul bilanţului final ;

- - între pasivul bilanţului iniţial şi creditul conturilor de surse economice şi

invers, între creditul conturilor de surse economice şi pasivul bilanţului final.

Pentru stabilirea regulilor de funcţionare a conturilor se au în vedere primele

legături reciproce menţionate anterior, cele de la bilanţ la conturi.

Potrivit împărţirii bilanţului în două părţi distincte – activ şi pasiv – conturile se

împart şi ele în două clase distincte :

- clasa conturilor de activ, cele care s-au deschis pentru înregistrarea existen-

ţelor iniţiale de mijloace economice, pe baza datelor informaţionale preluate din

posturile de activ ale bilanţului iniţial ;

- clasa conturilor de pasiv, cele care s-au deschis pentru înregistrarea existen-

ţelor iniţiale de surse economice, pe baza datelor informaţionale preluate din posturile

de pasiv ale bilanţului iniţial.

Rezultă de aici că funcţia contabilă a conturilor este determinată de faptul dacă

acestea sunt conturi de activ sau de pasiv. Aceste conturi se mai numesc şi conturi

monofuncţionale, deoarece, aşa cum se va vedea în continuare, au în permanenţă o

singură funcţie contabilă.

Regulile generale de funcţionare a acestor conturi sunt următoarele :

Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita : se debitează cu

existenţele iniţiale şi cu creşterile şi se creditează cu micşorările de mijloace

economice ; pot avea numai sold debitor, reprezentînd existenţe de mijloace la un

moment dat.

Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita : se creditează cu

existenţele iniţiale şi cu creşterile şi se debitează cu micşorările de surse economice ;

pot avea numai sold creditor, reprezentînd existenţe de surse la un moment dat.

Schematic, aceste reguli generale de funcţionare a conturilor pot fi prezentate

astfel :

D CONTURI DE ACTIV C D CONTURI DE PASIV C

- Sold iniţial (existenţe iniţiale de mijloace economice) - Rulaj (creşteri de mijloace economice) Sold final (existenţe finale de mijloace economice)

- Rulaj (micşorări de mijloace economice)

- Rulaj (micşorări de surse economice)

- Sold iniţial (existenţe iniţiale de surse economice) - Rulaj (creşteri de surse economice) Sold final (existenţe finale de surse economice)

Din această reprezentare schematică, se vede că funcţia conturilor de activ este

diametral opusă funcţiei conturilor de pasiv. Această particularitate a funcţiilor

conturilor decurge din conţinutul economic diferit şi opus al conturilor.

Fiecare din aceste două categorii de conturi au în permanenţă o singură funcţie,

fie numai funcţia conturilor de activ, fie numai funcţia conturilor de pasiv, motiv

pentru care sunt considerate conturi monofuncţionale.

Pe lîngă acestea, există şi conturi bifuncţionale, a căror funcţionare prezintă

anumite particularităţi faţă de conturile monofuncţionale, cum ar fi aceea că încep să

funcţioneze uneori prin debitare şi alteori prin creditare, iar la sfîrşitul lunii pot avea,

după caz, fie sold debitor, fie sold creditor. Aşa este, de exemplu, contul 121 “Profit

şi pierdere”. Datorită acestor particularităţi, conturile bifuncţionale pot avea, uneori,

caracteristicile conturilor de activ, iar alteori, caracteristicile conturilor de pasiv, în

funcţie de natura soldului lor final.

Această particularitate a conturilor bifuncţionale face ca ele să constituie cea de-a

treia clasă de conturi, după funcţia contabilă, numai în cursul lunii, întrucît, la sfîrşitul

lunii, soldul lor final este elementul determinant care hotărăşte situaţia acestor conturi.

Aşa se explică faptul că, la sfîrşitul perioadelor de evidenţă, cînd se încheie bilanţul

contabil, există numai cele două clase de conturi, din punct de vedere al funcţiei

contabile, clasa conturilor de activ şi clasa conturilor de pasiv.

Pentru a evita orice confuzie care ar putea să apară între noţiunea de debit şi

aceea de activ, precum şi între noţiunea de credit şi aceea de pasiv, se precizează că

între aceste noţiuni există următoarele deosebiri esenţiale :

Activul reflectă totalitatea mijloacelor economice existente în unitate la un

moment dat, adică soldurile debitoare ale tuturor conturilor de activ, în timp ce

debitul reflectă existenţa şi creşterile unei singure categorii de mijloace economice,

în cazul în care contul este de activ, sau micşorările unei singure surse economice, în

cazul în care contul este de pasiv.

Pasivul reflectă totalitatea surselor mijloacelor economice existente în unitate la

un moment dat, respectiv soldurile creditoare ale tuturor conturilor de pasiv, în timp

ce creditul reflectă existenţa şi creşterile unei singure surse economice, în cazul în

care contul este de pasiv, sau micşorările unei singure categorii de mijloace

economice, în cazul în care contul este de activ.

3.3. Corespondenţa conturilor, analiza contabilă şi dubla

înregistrare în conturi

Necesitatea dublei înregistrări este impusă de faptul că fiecare operaţie

economică determină duble modificări în volumul sau în structura patrimoniului

economic al unităţilor economico-sociale şi ambele modificări trebuie să fie reflectate

în contabilitate, aşa cum se produc, simultan, prin mecanismul dublei înregistrări.

Orice operaţie economică ce afectează volumul patrimoniului economic

determină două feluri de modificări simultane, de aceeaşi mărime şi de acelaşi sens :

fie o creştere a volumului mijloacelor economice şi o creştere, concomitentă şi cu

aceeaşi sumă a volumului surselor economice, fie o micşorare a volumului

mijloacelor şi surselor economice. În fiecare caz în parte, ambele modificări trebuie

să fie înregistrate în contabilitate în acelaşi timp, cu ajutorul unor conturi diferite (o

modificare întru-un cont şi cealaltă în alt cont) şi în părţi opuse ale acestor conturi (o

modificare în debitul unui cont şi cealaltă modificare în creditul celuilalt cont).

În timpul desfăşurării proceselor economice, mijloacele economice existente la

un moment dat în unitate se transformă în alte mijloace economice, cu alte valori de

întrebuinţare, îşi schimbă forma de prezentare în diferite faze ale circuitului

economic, precum şi locul de păstrare sau depozitare, etc. Mijloacele care se

transformă se consumă, iar mijloacele care apar le substituie pe primele, le iau locul

acestora. Asemănător şi sursele mijloacelor economice existente la un moment dat,

sub influenţa anumitor operaţiuni economice, se pot transforma în alte surse. În

consecinţă, orice operaţie economică de transformare a patrimoniului economic

afectează structura mijloacelor sau surselor economice, determinînd alte două feluri

de modificări simultane, tot de aceeaşi mărime, dar de sens contrar : fie o micşorare a

mijloacelor economice care se consumă şio creştere a mijloacelor economice care

apar şi le substituie pe primele, fie o micşorare a surselor care se transformă şi o

creştere a surselor care apar şi le iau locul primelor.

Toate aceste feluri de transformări ale unor mijloace economice în alte mijloace

economice sau ale unor surse economice în alte surse economice determină

modificări de structură care trebuie să fie înregistrate simultan în contabilitate, în

fiecare caz în parte, tot cu ajutorul unor conturi diferite (într-un cont se înregistrează

micşorarea şi în altul creşterea corespunzătoare de mijloace economice sau surse

economice) şi tot în părţile opuse ale conturilor respective (o modificare în debitul

unui cont şi cealaltă modificare în creditul celuilalt cont).

Sintetizînd, dubla înregistrare poate fi definită ca fiind reflectarea concomitentă

şi cu aceeaşi sumă a unei operaţii economice în două conturi diferite şi în părţi opuse

ale acestora, respectiv în debitul unui cont şi în creditul altui cont.

Importanţa deosebită a dublei înregistrări constă în faptul că pe baza ei se

realizează înregistrarea cronologică şi sistematică a tuturor operaţiilor economice în

contabilitatea unităţilor patrimoniale. De aceea, dubla înregistrare a operaţiilor

economice în conturi este considerată ca fiind cel de-al doilea principiu fundamental

al contabilităţii în partidă dublă, alături de dubla reprezentare, de unde provine şi

denumirea acestei contabilităţi - în partidă dublă. Forma de exprimare a dublei

înregistrări este cifrică, valorică, la fel ca şi dubla reprezentare. După cum se ştie,

modul specific de manifestare a principiului dublei reprezentări se concretizează în

egalitatea bilanţieră, care exprimă corelaţia sau egalitatea valorică permanentă dintre

totalul mijloacelor şi totalul surselor economice existente în unitate la un moment dat.

Spre deosebire de acesta, modul specific de manifestare a principiului dublei

înregistrări se concretizează în egalitatea valorică permanentă dintre conturile

corespondente, care exprimă corelaţia sau egalitatea permanentă dintre mărimea

valorică a celor două modificări din cadrul fiecărei operaţii economice simple.

Dubla înregistrare a operaţiilor economice în contabilitate determină o legătură

reciprocă între conturile în care se înregistrează aceste operaţii. Această legătură

reciprocă între debitul unui cont şi creditul altui cont, stabilită în vederea înregistrării

în contabilitate a unei operaţiuni economice, se numeşte corespondenţa conturilor.

Conturile între care se stabileşte o astfel de legătură poartă denumirea de conturi

corespondente şi ele se determină pentru fiecare operaţie economică în parte. Toate

operaţiunile economice, fără nici o excepţie, trebuie să se înregistreze în contabilitate

pe baza dublei înregistrări, în cel puţin două conturi corespondente, care să

corespundă conţinutului economic al operaţiunii respective.

Importanţa corespondenţei conturilor constă în faptul că nici un cont din

contabilitatea în partidă dublă nu poate funcţiona singur ci, numai în corespondenţă

(în legătură reciprocă) cu un alt cont sau cu mai multe conturi.

Corespondenţa conturilor se stabileşte în funcţie de conţinutul economic al

operaţiunilor efectuate, care trebuie înregistrate în contabilitate. Astfel se asigură o

reflectare clară a operaţiunilor economice şi, pe această bază, se realizează

cunoaşterea, în orice moment, a conţinutului acestor operaţii prin simpla citire a

conturilor corespondente, fără să fie nevoie de cercetarea documentelor pe temeiul

cărora s-a făcut înregistrarea în conturile respective. De aceea este necesar, ca odată

cu înregistrarea unei sume în debitul sau creditul unui cont, să se menţioneze şi titlul

sau simbolul contului corespondent.

Caracterul unitar al corespondenţei conturilor este asigurat prin instrucţiunile de

aplicare a planurilor contabile generale, elaborate pe sectoare ale economiei naţionale

(sectorul economic, bănci şi instituţii bugetare). În aceste instrucţiuni sunt stabilite

corespondenţele fiecărui cont cu celelalte conturi, în funcţie de conţinutul economic

al conturilor.

Avînd în vedere natura conturilor folosite pentru înregistrarea fiecărei operaţiuni

economice în contabilitate, determinată de conţinutul acestor operaţiuni, pot exista

trei tipuri de corespondenţe între conturi şi anume :

- corespondenţă numai între conturi de activ, în cazul în care operaţia economică

ce se înregistrează produce modificări numai în structura mijloacelor economice ;

- corespondenţă numai între conturi de pasiv, cînd operaţia economică supusă

înregistrării generează modificări numai în structura surselor economice ;

- corespondenţă între conturi de activ şi de pasiv, dacă operaţiunea economică

ce urmează să fie înregistrată în conturi provoacă modificări atît în volumul

mijloacelor, cît şi în volumul surselor economice ale unităţii patrimoniale.

Toate operaţiunile economice, fără nici o excepţie, trebuie să se înregistreze în

contabilitate, pe baza dublei înregistrări, în cel puţin două conturi corespondente, care

să corespundă conţinutului economic al operaţiei respective.

Stabilirea corectă a conturilor corespondente are o importanţă deosebită în

munca practică de contabilitate deoarece, aşa cum s-a arătat, nu este permisă

înregistrarea unei anumite operaţiuni decît cu ajutorul conturilor care corespund

conţinutului ei economic.

În scopul determinării corecte a conturilor corespondente cu ajutorul cărora să

se înregistreze în contabilitate fiecare operaţie economică, este necesar ca aceasta să

fie supusă unei analize contabile.

Analiza contabilă constă în cercetarea distinctă a fiecărei operaţii economice, pe

bază de documente justificative, în scopul stabilirii conturilor corespondente şi a

părţii acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia respectivă,

concomitent şi cu aceeaşi sumă, potrivit principiului dublei înregistrări.

Analiza contabilă a operaţiilor economice se desfăşoară în următoarele etape :

- cunoaşterea naturii operaţiei economice care urmează să se înregistreze în

conturi, adică să se stabilească despre ce fel de operaţie economică este vorba :

încasare, plată, cumpărare, vînzare, intrare, ieşire, obligaţii, etc. ;

- stabilirea modificărilor determinate de operaţia respectivă în volumul sau

structura patrimoniului economic al unităţii, arătîndu-se concret ce mijloace, surse

sau procese economice se modifică, cu ce valoare şi în ce sens ;

- stabilirea conturilor corespondente cu ajutorul cărora se înregistrează operaţia

economică analizată, în funcţie de natura acestei operaţii, pornind de la denumirile

elementelor patrimoniului economic care se modifică ;

- aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor pentru stabilirea părţii fiecărui

cont (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia economică

respectivă ;

- alcătuirea formulei contabile cu ajutorul căreia se înregistrează operaţia

economică analizată în evidenţa cronologică şi care stă la baza înregistrării acestei

operaţii şi în evidenţa sistematică.

Aşadar, scopul final al analizei contabile îl constituie stabilirea formulei

contabile. Urmînd această cale sau etapele analizei contabile menţionate mai sus, se

asigură înregistrarea corectă a operaţiilor economice în conturi, iar soluţiile la care se

ajunge pe această bază sunt exacte.

Formula contabilă este forma de înregistrare a operaţiilor economice în

evidenţa cronologică, pe baza principiului dublei înregistrări şi a corespondenţei

conturilor, în ordinea în care aceste operaţii s-au efectuat.

Formula contabilă se prezintă ca o egalitate valorică între conturile

corespondente, alcătuită din următoarele elemente :

- denumirea şi simbolul contului care se debitează, scris în partea stîngă a

egalităţii, ca urmare a faptului că debitul apare în partea stîngă a oricărui cont ;

- denumirea şi simbolul contului care se creditează, scris în partea dreaptă a

egalităţii, întrucît creditul apare în partea dreaptă a oricărui cont ;

- suma, care exprimă valoarea operaţiei economice care se înregistrează în cele

două conturi corespondente ;

- semnul egal, care uneşte cele două conturi corespondente şi arată interdepen-

denţa şi corelaţia reciprocă dintre aceste conturi.

Suma s-a scris o singură dată tocmai pentru a releva faptul că în ambele conturi

corespondente (în debitul unuia şi în creditul celuilalt) se înregistrează aceeaşi valoare.

Exemplu de formulă contabilă :

301 Materiale consumabile

= 401 Furnizori 100.000.000

În munca practică de contabilitate, formula contabilă se scrie pe documentele

justificative, cu ocazia verificării şi prelucrării acestora. Scrierea pe documentele

economice a formulei contabile poartă numele de contare. Contarea se poate face şi

folosind, în locul denumirilor, simbolurile cifrice ale conturilor.

Formulele contabile se clasifică după mai multe criterii şi anume :

După numărul conturilor corespondente din care sunt constituite, formulele

contabile pot fi simple şi complexe :

- formula contabilă simplă cuprinde un singur cont corespondent care se

debitează şi un singur cont corespondent care se creditează şi se întocmeşte pentru

operaţiile economice simple, care determină modificarea numai a două elemente ale

patrimoniului economic, a căror reflectare se realizează cu ajutorul a două conturi

(exemplu, formula de mai sus).

- formula contabilă complexă cuprinde un singur cont corespondent care se

debitează şi două sau mai multe conturi corespondente care se creditează sau invers,

un singur cont corespondent care se creditează şi două sau mai multe conturi

corespondente care se debitează. Acest tip de formulă contabilă se întocmeşte pentru

operaţiile economice complexe, care determină modificarea concomitentă a mai mult

de două elemente ale patrimoniului economic, a căror reflectare se realizează cu

ajutorul a mai mult de două conturi.

Formulele contabile compuse, formate din două sau mai multe conturi cores-

pondente care se debitează şi două sau mai multe conturi corespondente care se credi-

tează, nu sunt admise în contabilitatea organizată în ţara noastră.

Exemplu de formulă contabilă complexă :

401 Furnizori

=

% 512 Cont curent 531 Casa

100.000.000 85.000.000 15.000.000

După semnificaţia sumelor ce le conţin, deosebim formule contabile cu sume

scrise în negru şi formule contabile cu sume scrise în roşu :

- formulele contabile cu sumele scrise în negru au semnificaţia generală de

adunare a valorilor pe care sumele respective le reprezintă şi sunt folosite pentru

înregistrările curente, ca formule simple şi complexe.

- formulele contabile cu sumele scrise în roşu au o semnificaţie particulară,

potrivit căreia valorile reprezentate de aceste sume se scad din sumele scrise în negru.

Aceste formule se pot utiliza pentru înregistrarea curentă a unor operaţii contabile de

închidere a anumitor conturi, de evidenţiere şi repartizare a unor diferenţe de preţ sau

pentru corectarea unor formule contabile greşite. În cazul în care nu există

posibilitatea de scriere a sumelor în roşu, aceste sume se pot scrie în negru, dar să fie

încadrate într-un chenar, sume care au aceeaşi semnificaţie ca şi sumele scrise în roşu.

După scopul pentru care se întocmesc se deosebesc două feluri de formule

contabile : pentru înregistrări curente şi de corectare sau stornare a unor formule

greşite.

- formulele contabile pentru înregistrări curente sunt folosite, în mod normal,

în contabilitate şi ele pot avea una din formele prezentate mai sus, simple sau

complexe.

- formulele contabile de corectare sau de stornare a unor înregistrări greşite, la

rîndul lor, pot fi : formule contabile de stornare în negru şi formule contabile de

stornare în roşu. Formula contabilă de stornare în negru se foloseşte pentru anularea

unor formule contabile greşite, pe baza principiului soldării conturilor şi constă în

inversarea formulei iniţiale care trebuie corectată, după care se întocmeşte formula

contabilă corectă. Formula contabilă de stornare în negru are dezavantajul că

denaturează rulajul conturilor, mărindu-l artificial cu sume care nu corespund unor

operaţii economice reale ci, unor operaţii de corectare. Uneori, această formulă duce

la stabilirea unor corespondenţe iraţionale între conturi. Formula contabilă de

stornare în roşu constă în repetarea formulei contabile greşite, însă cu sumele

încadrate într-un chenar, ceea ce înseamnă că aceste sume se scad, anulînd pe cele

greşite. Apoi se întocmeşte formula contabilă corectă. Principalul avantaj al formulei

contabile de stornare în roşu constă în faptul că elimină rulajele nereale şi

corespondenţele nefireşti dintre unele conturi, neajunsuri ale formulei contabile de

stornare în negru.

3.4. Clasificarea conturilor

Clasificarea conturilor constă în sistematizarea conturilor potrivit

caracteristicilor comune şi specifice ale acestora prin încadrarea lor într-un anumit

număr redus de clase, grupe şi subgrupe de conturi după anumite criterii, cu scopul de

a realiza o ordine în mulţimea şi varietatea conturilor folosite în contabilitatea

curentă.

Importanţa clasificării conturilor se manifestă în mai multe direcţii şi anume :

- permite studierea sistematică şi generalizată a conturilor, asigurînd

cunoaşterea legăturilor reciproce dintre ele ;

- dă posibilitatea asimilării cu uşurinţă a conţinutului economic şi a funcţiei

contabile a conturilor ;

- asigură înţelegerea structurii planurilor de conturi ale diferitelor sectoare ale

economiei naţionale ;

- înlesneşte însuşirea principiilor de elaborare a schemelor tip de bilanţ ;

- sub aspect metodologic, constituie un mijloc eficient de cunoaştere a

obiectului contabilităţii.

Clasificarea conturilor poate fi realizată după mai multe criterii, fiecare

criteriu caracterizînd sistemul conturilor dintr-un anumit punct de vedere. Totodată,

aceste criterii, luate împreună, asigură cunoaşterea temeinică a tuturor conturilor

folosite în contabilitatea curentă a unităţilor patrimoniale. În funcţie de criteriile

folosite, conturile se împart în clase, iar în cadrul acestora în grupe şi subgrupe de

conturi, ţinand seama şi de alte criterii secundare, care au o sferă de aplicare mai

redusă şi care completează cunoaşterea de ansamblu a sistemului de conturi supuse

clasificării.

Principalele criterii de clasificare a conturilor sunt : conţinutul economic,

funcţia contabilă, sfera lor de cuprindere şi altele.

Criteriul fundamental de clasificare a conturilor îl constituie conţinutul lor

economic. Caracterul ştinţific al acestui criteriu izvorăşte din interdependenţa dintre

elementele care alcătuiesc conţinutul economic al conturilor - respectiv mijloacele,

procesele şi sursele economice – şi conturile în care se reflectă aceste elemente. Din

acest punct de vedere, conturile se împart în următoarele patru clase : clasa

conturilor mijloacelor economice sau activelor, clasa conturilor surselor economice

sau pasivelor, clasa conturilor proceselor economice şi clasa conturilor speciale.

Aceste clase de conturi reflectă în conţinutul lor toate componentele

obiectului contabilităţii.

Alături şi în strînsă legătură cu criteriul fundamental – conţinutul economic -,

conturile se mai clasifică şi după funcţia lor contabilă, care este determinată de

conţinutul economic. Din acest punct de vedere, al funcţiei lor contabile, conturile se

împart în două clase : clasa conturilor de activ şi clasa conturilor de pasiv.

Aceste două criterii – conţinutul economic şi funcţia contabilă – luate

împreună, constituie fundamentul unic al clasificării conturilor.

Sistematizarea conturilor după funcţia lor contabilă este cea mai generală

clasificare, ce permite încadrarea în cele două clase – de activ şi de pasiv – a tuturor

conturilor.

Dacă regulile de funcţionare a conturilor se constituie într-un criteriu de

clasificare, conturile pot fi grupate în : conturi monofuncţionale şi bifuncţionale.

La rîndul lor, conturile monofuncţionale pot fi : conturi monofuncţionale de

activ, cele care funcţionează numai după regulile conturilor de activ, şi conturi

monofuncţionale de pasiv, cele care funcţionează numai după regulile conturilor de

pasiv.

Conturile bifuncţionale se caracterizează prin aceea că la un moment dat,

funcţionează fie după regulile conturilor de activ, fie după cele ale conturilor de

pasiv.

Din cele de mai sus se desprinde concluzia că, atît clasa conturilor de activ cît

şi clasa conturilor de pasiv, cuprind în structura lor cîte două grupe de conturi :

conturi de activ monofuncţionale şi conturi de activ provenite din conturi

bifuncţionale, respectiv conturi de pasiv monofuncţionale şi conturi de pasiv

provenite din conturi bifuncţionale.

Indiferent de conţinutul economic şi funcţia lor contabilă, conturile se mai

clasifică şi după sfera de cuprindere a acestora. Din acest punct de vedere se disting

două clase de conturi : clasa conturilor sintetice şi clasa conturilor analitice.

Clasa conturilor sintetice cuprinde toate conturile care au făcut obiectul

primelor două clasificări – după conţinutul economic şi funcţia contabilă.

Conturile sintetice reflectă mijloacele, procesele şi sursele economice, grupate

după caracteristicile lor generale, iar conturile analitice reflectă, concomitent

elementele acestor mijloace, procese şi surse economice, după însuşirile lor specifice.

În aceste condiţii, conturile sintetice sunt conturi de bază ale contabilităţii, iar

conturile analitice sunt dezvoltătoare ale conturilor sintetice. Numărul conturilor

analitice care se pot deschide în cadrul unui cont sintetic este determinat de natura

mijloacelor şi surselor economice reflectate în contul sintetic respectiv şi de

necesităţile de detaliere a cunoaşterii conţinutului economic al acestora. În fiecare

unitate economică funcţionează, în paralel şi în strînsă legătură, contabilitatea

sintetică şi contabilitatea analitică.

Regulile de funcţionare a conturilor sintetice sunt valabile şi pentru conturile

analitice corespunzătoare, deoarece în ambele categorii de conturi se înregistrează

aceleaşi elemente. Cu toate acestea, reflectarea operaţiilor economice în conturile

analitice prezintă unele particularităţi faţă de conturile sintetice. Astfel, spre deosebire

de conturile sintetice în care mijloacele şi sursele economice se înregistrează numai

valoric, în conturile analitice elementele acestor mijloace şi surse se pot reflecta fie

numai valoric, ca şi în conturile sintetice, fie cantitativ şi valoric, în funcţie de natura

elementelor respective.

Importanţa conturilor analitice constă în adîncirea procesului de sistematizare a

informaţiilor contabile, început cu ajutorul bilanţului şi continuat cu ajutorul

conturilor sintetice. În acelaşi timp, conturile sintetice servesc ca instrument de

grupare şi generalizare, prin centralizarea informaţiilor din conturile analitice ale

fiecărui cont sintetic. Atît sistematizarea cît şi generalizarea informaţiilor contabile cu

ajutorul conturilor sintetice şi analitice sunt posibile datorită legăturilor reciproce

care există între aceste conturi.

Caracteristicile generale ale clasei conturilor de active

Trăsătura distinctivă a clasei conturilor de active o constituie cuprinderea în

structura ei a mai multor grupe de conturi, delimitate în funcţie de mai multe criterii

şi anume : caracterul specific al rotaţiei mijloacelor economice şi rolul lor diferit în

procesul reproducţiei sociale, precum şi modul cum aceste mijloace participă la

crearea noilor valori de întrebuinţare, modul cum se consumă şi îşi transmit valoarea

în costul producţiei. După aceste criterii, clasa conturilor de active se împarte în trei

grupe de conturi : grupa conturilor de active imobilizate, grupa conturilor de active

circulante şi grupa conturilor rectificative ale activelor.

Conţinutul economic al conturilor din aceste grupe îl constituie existenţele şi

mişcările mijloacelor economice ale unităţilor patrimoniale. După funcţia contabilă,

conturile din primele două grupe sunt toate de activ, iar cele din ultima grupă, unele

sunt de activ şi altele de pasiv.

Grupa conturilor de active imobilizate, cuprinde trei subgrupe de conturi de

imobilizări : necorporale, corporale şi financiare.

Grupa conturilor de active circulante, ţinînd seama de formele pe care le

îmbracă succesiv mijloacele circulante în diferite stadii ale circuitului economic al

unităţii patrimoniale, cuprinde patru subgrupe de conturi : subgrupa conturilor de

stocuri (active materiale), subgrupa conturilor de disponibilităţi băneşti, subgrupa

conturilor de instrumente de trezorerie şi subgrupa conturilor de creanţe (active în

decontare).

Grupa conturilor rectificative ale activelor cuprinde acele conturi care au

rolul să rectifice, prin scădere sau adunare, valoarea contabilă a mijloacelor

economice, pentru stabilirea valorii reale a acestora. Folosirea lor se impune atunci şi

pentru acele mijloace economice a căror valoare contabilă diferă de valoarea reală.

Conţinutul economic al conturilor rectificative cuprinde o parte din valoarea

mijloacelor economice rectificative, fapt ce determină şi justifică încadrarea lor în

clasa conturilor de active. Acest conţinut se concretizează sub forma diferenţelor în

plus sau minus dintre valoarea contabilă, reflectată în conturile de active respective şi

valoarea reală a acestora.

Funcţia contabilă a conturilor rectificative de active este diferită, în sensul că

unele sunt conturi de activ, asigurînd corectarea valorii contabile prin adunare, iar

altele sunt de pasiv, contribuind la corectarea valorii contabile prin scădere.

Corespunzător celor două grupe de conturi de active, există două grupe de

conturi rectificative : subgrupa conturilor rectificative ale activelor imobilizate şi

subgrupa conturilor rectificative ale activelor circulante.

Caracteristicile generale ale clasei conturilor de pasive

Conţinutul economic al conturilor din această clasă îl constituie diferite

categorii de surse ale mijloacelor economice. După funcţia lor contabilă toate sunt

conturi de pasiv. Conturile surselor economice se împart după natura surselor pe care

le reflectă, în următoarele grupe şi subgrupe de conturi :

a) Grupa conturilor surselor proprii şi asimilate, cu trei subgrupe : grupa

conturilor de capital şi rezerve, subgrupa conturilor de fonduri şi subgrupa conturilor

de subvenţii ;

b) Grupa conturilor surselor străine, cu două subgrupe : subgrupa conturilor

de credite şi subgrupa conturilor de obligaţii faţă de terţi ;

c) Grupa conturilor rectificative ale pasivelor.

Caracteristicile generale ale clasei conturilor proceselor economice Avînd în vedere natura proceselor economice şi elementele esenţiale ale

autonomiei economico-financiare reflectate în contabilitate, conturile din această

clasă se împart în patru grupe distincte : grupa conturilor de cheltuieli, grupa

conturilor de venituri, grupa conturilor de rezultate financiare şi grupa conturilor de

gestiune internă.

a) Grupa conturilor de cheltuieli

Conţinutul economic al conturilor de cheltuieli îl constituie diferite feluri şi

categorii de cheltuieli, prin care se exprimă valoric consumul de muncă vie şi

materializată, pentru a se obţine diverse valori de întrebuinţare.

La randul ei, grupa conturilor de cheltuieli, în raport cu natura diferitelor

cheltuieli şi etapele formării costurilor de producţie, se împart în şase subgrupe de

conturi : subgrupa conturilor de cheltuieli de exploatare, subgrupa conturilor

cheltuielilor financiare, subgrupa conturilor cheltuielilor excepţionale, subgrupa

conturilor cheltuielilor cu amortizările şi provizioanele, subgrupa conturilor

cheltuielilor cu impozitul pe profit şi subgrupa conturilor delimitative de cheltuieli.

b) Grupa conturilor de venituri

Conţinutul economic al conturilor de venituri îl constituie veniturile realizate

de unitatea respectivă, structurate după natura lor. În grupa conturilor de venituri, se

disting cinci subgrupe de conturi : subgrupa conturilor de venituri din exploatare,

subrupa conturilor de venituri financiare, subgrupa conturilor de venituri

excepţionale, subgrupa conturilor de venituri din provizioane, plus o subgrupă de

conturi rectificative de venituri.

c) Grupa conturilor de rezultate financiare

Toate categoriile de cheltuieli şi venituri, din întreaga activitate a unităţii

patrimoniale se concentrează, la sfîrşitul perioadelor de gestiune, în contul “Profit şi

pierderi” şi anume : cheltuielile se reflectă în debit şi veniturile în creditul acestui

cont. Întrucît suma veniturilor poate fi mai mare decît suma cheltuielilor, precum şi

invers, suma cheltuielilor poate fi mai mare decît suma veniturilor, contul de rezultate

financiare poate avea : fie sold creditor, reprezentînd profit, fie sold debitor, reflectînd

pierdere. Ţinînd seama de acest sold, contul de rezultate financiare este bifuncţional.

Procesul formării şi utilizării profitului sau al acoperirii pierderilor se desfăşoară în

mai multe etape şi faze succesive. Acest fapt a impus împărţirea grupei conturilor de

rezultate financiare în două subgrupe : subgrupa conturilor de stabilire a rezultatelor

financiare, care sunt conturi bifuncţionale şi subgrupa conturilor rectificative a

rezultatelor financiare, care după funcţia contabilă, sunt conturi de activ.

d) Grupa conturilor de gestiune internă

Cuprinde trei subgrupe : subgrupa conturilor de decontări interne, subgrupa

conturilor de calculaţie a costurilor de producţie şi subgrupa conturilor privind

decontarea costurilor producţiei.

Caracteristicile generale ale clasei conturilor speciale

Din această clasă fac parte conturile în afara bilanţului şi conturile de închidere

a exerciţiului.

Conturile în afara bilanţului reflectă valorile materiale şi băneşti care aparţin

unităţii dar care se află temporar în circuitul ei economic, precum şi drepturile sau

angajamentele eventuale sau posibile ale acesteia. Denumirea de conturi în afara

bilanţului provine de la faptul că soldurile lor nu se scriu în bilanţ deoarece

elementele reflectate cu ajutorul lor nu fac parte din acest patrimoniu. Aceste conturi

au rolul să evite înregistrarea de două ori a aceloraşi valori, atît în contabilitatea

proprie, cît şi în contabilitatea altor unităţi, precum şi de a separa drepturile sau

angajamentele eventuale sau posibile de cele sigure sau certe. Ţinînd seama de

conţinutul lor economic, conturile din această grupă se împart în trei subgrupe :

subgrupa conturilor de angajamente primite, subgrupa conturilor de angajamente

acordate şi subgrupa altor conturi în afara bilanţului.

Conturile de închidere şi redeschidere a exerciţiului sunt : bilanţ de deschidere

şi bilanţ de închidere, care se soldează după închiderea, respectiv deschiderea

celorlalte conturi de bilanţ.

După ce s-a făcut contarea pe toate documentele întocmite într-o zi, operaţiunile

economice se înregistrează în evidenţa cronologică, în ordinea datei la care s-au

efectuat şi a numărului de ordine al documentelor în care ele sunt consemnate.

Evidenţa cronologică, realizată cu ajutorul conturilor, constă în înregistrarea în

contabilitate a tuturor operaţiilor economice efectuate într-o anumită perioadă de

gestiune, cu ajutorul formulelor contabile, care se înscriu una după alta, în ordinea lor

cronologică, fără a ţine seama de natura acestor operaţii şi fără a se face vreo

sistematizare a datelor informaţionale corespunzătoare.

Ordinea cronologică a formulelor contabile se stabileşte în funcţie de data

efectuării operaţiilor consemnate în documente şi a numărului de ordine al

documentelor.

Înregistrarea cronologică a operaţiunilor economice se realizează cu ajutorul

unui registru numit Registru Jurnal, care se prezintă sub formă legată sau sub forma

unor fişe şi foi volante. Într-o formă didactică, simplificată, acesta se prezintă după

cum urmează :

Evidenţa cronologică - Registrul Jurnal SUME Nr.

oper. Nr.

form. ctb.

Conturile corespondente DEBIT CREDIT

0 1 2 3 4

Evidenţa sistematică, realizată cu ajutorul conturilor, constă în înregistrarea

separată a datelor informaţionale, care reflectă situaţia fiecărui mijloc, sursă sau

proces economic, cu ajutorul a cîte unui cont distinct deschis pentru fiecare dintre

aceste elemente, iar în cadrul fiecărui cont, existenţele şi creşterile se înregistrează

separat de micşorările fiecărui mijloc, sursă sau proces economic, folosind în mod

diferit şi opus debitul şi creditul conturilor de activ faţă de conturile de pasiv.

Înregistrarea sistematică se realizează cu ajutorul unui registru numit Registrul

Cartea Mare, care se prezintă sub formă legată sau sub formă de fişe şi foi volante.

Evidenţa sistematică se realizează pe baza evidenţei cronologice, din care se

preiau datele informaţionale, cu respectarea regulilor de funcţionare a conturilor, în

sensul că orice cont care s-a debitat în evidenţa cronologică se debitează şi în

evidenţa sistematică cu aceeaşi sumă şi orice cont care s-a creditat în evidenţa

cronologică se creditează şi în evidenţa sistematică cu aceeaşi sumă.

Într-o formă didactică, simplificată, acesta se prezintă după cum urmează :

Evidenţa sistematică - Registrul Cartea Mare

D C D C D C

D C D C D C

Conturile prezentate mai sus într-o formă grafică simplificată, în realitate ar

putea arăta fie sub formă de pagini ale unui registru legat, fie sub forma fişelor

volante, deschise separat (cîte o pagină sau fişă) pentru fiecare cont în parte.

În multe cazuri, potrivit concepţiei moderne, evidenţa cronologică se îmbină cu

evidenţa sistematică, în cadrul unor registre combinate, în diferite forme şi variante

ale acestora.

La baza alcătuirii planului de conturi stă împărţirea conturilor în 10 clase.

Planul de conturi este un tabel al tuturor conturilor folosite de un anumit sector al

economiei naţionale. Corespunzător celor trei sectoare existente în ţara noastră –

sectorul întreprinderilor economice, sectorul bugetar şi sectorul bancar – există trei

planuri de conturi generale.

În cuprinsul planului de conturi, conturile sunt identificate prin denumirea lor

şi printr-un simbol cifric şi sunt încadrate într-o clasă şi grupă de conturi. Această

împărţire a conturilor în clase şi grupe se face în funcţie de stadiile circuitului

economic în care se găsesc elementele patrimoniului economic al unităţilor econoico-

sociale la un moment dat.

Simbolizarea cifrică a conturilor se realizează după metoda zecimală, potrivit

căreia conturile folosite într-un sector al economiei naţionale se împart în zece clase,

fiecare clasă se împarte în zece grupe şi fiecare grupă poate conţine cîte zece conturi

sintetice de gradul I, care, la rîndul lor, pot cuprinde fiecare cîte 10 conturi sintetice

de gradul II.

Clasele de conturi sunt simbolizate cu cifre de la 1 la 9, iar ultima clasă, cu

zero, ester liberă. Grupele de conturi, în cadrul acestor clase, sunt simbolizate cu două

cifre : prima reprezintă simbolul clasei, iar a doua împreună cu prima arată simbolul

grupei. Conturile sintetice de gradul I sunt simbolizate cu trei cifre : primele două

reprezintă simbolul claselor şi al grupelor, iar a treia cifră împreună cu primele două

constituie simbolul conturilor. Conturile sintetice de gradul II sunt simbolizate cu

patru cifre, primele trei cifre reprezentînd simbolul claselor, grupelor şi conturilor

sintetice de gradul I, iar a patra cifră, împreună cu primele trei, constituie simbolul

conturilor.

Pentru fiecare plan de conturi general există instrucţiuni de aplicare, respectiv

trei instrucţiuni de aplicare a celor 3 planuri de conturi generale pentru întreprinderile

economice, instituţiile bugetare şi unităţile bancare.

Instrucţiunile de aplicare a planului de conturi general cuprind o prezentare a

conţinutului economic, a funcţiei contabile şi a tuturor corespondenţelor contabile

posibile ale fiecărui cont sintetic în parte cu alte conturi, precum şi modul de

desfăşurare a acestora pe conturi analitice.

Pe baza acestor instrucţiuni se asigură înregistrarea uniformă a fiecărui tip de

operaţii economice, la toate unităţile patrimoniale de acelaşi fel şi organizarea unitară

a contabilităţii acestor unităţi.

3.5. Balanţa de verificare

Activitatea care se desfăşoară într-o unitate economică este vastă şi complexă şi

ea trebuie reflectată de către contabilitate în mod corect şi fidel. În acest scop, se

folosesc procedee specifice ca bilanţul contabil şi contul contabil. Pentru conducerea,

controlul şi analiza activităţii unităţilor economice este necesară centralizarea,

gruparea informaţiilor contabile menţionate de conturile contabile şi în acelaşi timp şi

asigurarea că aceste informaţii sunt corecte şi reflectă realitatea.

În acest scop se foloseşte un alt procedeu specific contabilităţii numit „balanţa

conturilor“ sau „balanţa de verificare“ care asigură verificarea exactităţii

înregistrării operaţiunilor economice în conturi, legătura dintre conturi şi bilanţ,

legătura dintre conturile sintetice şi analitice, precum şi centralizarea datelor

contabilităţii.

Balanţa de verificare se prezintă sub forma unui tabel şi conţine toate conturile

(sintetice sau analitice) utilizate de o unitate patrimonială, pe o perioadă de timp dată.

În acest tabel, conturile se scriu cu date referitoare la soldurile iniţiale, rulajele,

sumele şi soldurile finale.

Soldurile iniţiale se preiau din bilanţul iniţial (de deschidere) şi pot fi

debitoare pentru conturi „de activ“ şi creditoare pentru conturile „de pasiv“;

rulajele „debitoare“ şi „creditoare“ apar ca urmare a dublei înregistrări a

operaţiunilor economice în conturi, iar soldurile finale se calculează pentru fiecare

cont în parte, putând fi „debitoare“; „creditoare“ sau egale cu „zero“. Aceste solduri

finale stau la baza întocmirii unui nou bilanţ şi anume „bilanţul final“ (de închidere).

Legătura dintre bilanţ, cont şi balanţa de verificare poate fi redată astfel :

Bilanţ „iniţial“

ACTIV PASIV

posturi „de activ“

(solduri iniţiale debitoare)

(Sid)

posturi „de pasiv“

(solduri iniţiale creditoare)

(Sic)

A = P

Cont „de activ“ Cont „de pasiv“

DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT

Sold iniţial Rc (–) Rd (–) Sold iniţial

Rd (+) Rc (+)

D ≥ C = Sfd, 0 D ≥ C = Sfc, 0

(Sfd = Sid + Rd – Rc) (Sfc = Sic + Rd – Rc)

Balanţa de verificare

Total

Sid

= Total Sic

Total Rd = Total Rc

Total

Sfd

= Total Sfc

Bilanţ „final“

ACTIV PASIV

(solduri finale debitoare)

(Sfd)

posturi „de activ“

(solduri finale creditoare)

(Sfc)

posturi „de pasiv“

A = P

Balanţa de verificare se prezintă sub forma unui tabel în care se înscriu în

primul rând toate conturile cu denumirea şi simbolul lor, utilizate în perioada pentru

care se întocmeşte. Apoi se extrag din conturi datele necesare completării primelor

două serii de egalităţi, adică soldurile iniţiale debitoare care se înscriu pe coloana de

debit, soldurile iniţiale creditoare în coloana de credit, rulajele debitoare şi creditoare

în coloanele respective. Se verifică exactitatea datelor prin însumarea coloanelor şi

existenţa următoarelor egalităţi:

1.1. Total solduri iniţiale debitoare = Total solduri iniţiale creditoare

∑Sid = ∑Sic

pentru că reprezintă activul şi pasivul bilanţului iniţial.

2.2. Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare

∑Rd = ∑Rc

ca urmare a „dublei înregistrări în conturi“.

Dacă nu apar aceste egalităţi, se caută eroarea şi se corectează. După care se

trece la stabilirea pentru fiecare cont a soldului final, cu ajutorul formulelor:

Sfd = Sid + Rd – Rc

Sfc = Sic + Rc – Rd

şi înscrierea acestuia în coloana de debit sau credit, după cum este un sold final

debitor sau creditor.

Se verifică şi corectitudinea acestor calcule prin însumarea lor şi existenţa

egalităţii.

3.3. Solduri finale debitoare = Solduri finale creditoare

∑Sfd = ∑Sfc

pentru că reprezintă activul şi pasivul bilanţului final, în caz contrar se refac

calculele, până se obţine exactitatea lor.

CAPITOLUL IV

DOCUMENTAREA OPERAŢIUNILOR ECONOMICE

4.1. Conţinutul şi funcţiile documentelor de evidenţă

Din punct de vedere teoretic, al activităţii de concepţie, documentarea constă în

cercetarea fiecărui gen de operaţii economice pentru: determinarea caracteristicilor

esenţiale ale operaţiilor economice pentru : determinarea caracteristicilor esenţiale ale

operaţiilor economice care fac posibilă cunoaşterea acestora; stabilirea datelor

informaţionale reprezentative ale caracteristicilor respective ; precizarea modului de

culegere, consemnare şi organizare a acestor date în cadrul documentelor, pentru a

asigura folosirea lor optimă în procesul informaţional economic; proiectarea

formularelor de documente corespunzătoare fiecărui gen de operaţii economice ;

elaborarea instrucţiunilor de completare a acestor formulare.

Ca activitate practică, documentarea constă în examinarea fiecărei operaţii

economice, determinarea, culegerea şi consemnarea în documente a datelor

informaţionale reprezentative, care dau posibilitatea cunoaşterii acestor operaţii.

Sub aspect didactic, este necesar să fie studiate ambele laturi ale documentării,

într-o strânsă legătură.

Documentarea este o acţiune ce se materializează cu ajutorul documentelor

economice, motiv pentru care conţinutul ei ca activitate de concepţie se concretizează

în rezolvarea unei suite de probleme referitoare la aceste documente şi anume :

noţiunea, conţinutul, funcţiile, modul şi regulile de întocmire, clasificarea, tipizarea,

verificarea, circulaţia, clasarea şi păstrarea documentelor economice.

Documentele economice sunt acte scrise întocmite pentru operaţiile economice,

în momentul şi, de regulă, la locul efectuării lor, cu scopul de servi ca dovadă a

înfăptuirii acestor operaţii şi ca bază a înregistrării lor în evidenţa economică în

general şi în contabilitate în special.

Documentele economice constituie suportul material al datelor informaţionale

privitoare la operaţiilor economice efectuate în cadrul unităţilor patrimoniale, cu

ajutorul cărora se realizează culegerea, consemnarea, vehicularea, prelucrarea,

folosirea şi păstrarea acestor date.

Conţinutul documentelor economice se concretizează în elementele obligatorii

ale acestora, care trebuie să asigure reflectarea clară şi completă a operaţiilor

economice pentru care se întocmesc.

Dintre aceste elemente, unele sunt comune tuturor categoriilor de documente

economice, iar altele sunt specifice numai anumitor genuri de documente.

Ca elemente comune se consideră următoarele :

- denumirea documentului (factură, chitanţă, bon, etc.) ;

- denumirea şi adresa unităţii patrimoniale şi locul de producţie, atelierul,

secţia, ferma, şantierul, depozitul, serviciul sau biroul care a întocmit documentul ;

- data întocmirii documentului şi numărul de ordine al acestuia ;

- părţile şi persoanele participante la efectuarea operaţiei economice

consemnată în document ;

- conţinutul operaţiunii reflectată în document şi justificarea efectuării ei ;

- etaloanele informaţionale în care se exprimă conţinutul operaţiei respective;

- semnăturile persoanelor participante la efectuarea operaţiei economice

consemnate în document, a celor care l-au întocmit şi a persoanelor care răspund

pentru executarea, conţinutul, legalitatea, oportunitatea, necesitatea şi realitatea

operaţiei economice respective.

Elementele specifice diferă de la o categorie de documente la alta şi au un rol

completativ. De exemplu, factura conţine ca elemente specifice date privitoare la

comandă, contract, aviz de însoţire, scrisoare de trăsură etc.

Rolul documentelor se manifestă pe multiple planuri, potrivit diferitelor funcţii

pe care le au de îndeplinit.

- funcţia de consemnare, letrică şi cifrică, cantitativă şi valorică, a operaţiilor

economice efectuate în cadrul unităţilor patrimoniale ;

- funcţia de acte justificative, întrucît documentele stau la baza înregistrării în

contabilitate a operaţiilor economice consemnate în ele ;

Cu ajutorul documentelor se poate urmări activitatea economico-financiară a

întreprinderii sau instituţiei în cele mai mici detalii.

- funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniului economic, prin faptul că pe

baza datelor informaţionale consemnate în ele se stabileşte răspunderea gestionară a

persoanelor cărora li se încredinţează spre administrare operativă diferite valori

materiale şi băneşti ale unităţilor patrimoniale.

- funcţia de instrument principal al întăririi gestiunii economico-financiare,

deoarece documentele conţin datele necesare unui control riguros al realităţii

operaţiilor economice (au un rol deosebit în verificarea documentară a activităţii

desfăşurate de unităţile patrimoniale), al respectării disciplinei financiare, al

mobilizării rezervelor interne, etc. ;

Documentele privitoare la cheltuielile de producţie contribuie la calcularea

corectă a costului producţiei.

- funcţia juridică, întrucît cu ajutorul lor se stabilesc drepturile şi obligaţiile

băneşti ale unităţilor patrimoniale. În cazul unor litigii, lipsuri, etc., ele servesc şi ca

bază în cercetările organelor juridice.

Documentele leagă organic între ele cele trei forme ale evidenţei economice

(evidenţa operativă, statistica şi contabilitatea), care sunt organizate şi funcţionează

ca un tot unitar. Pentru înregistrarea unor operaţii, cele trei forme ale evidenţei

economice folosesc, în unele cazuri, aceleaşi documente.

Îndeplinirea acestor funcţii este condiţionată de calitatea documentelor, de

operativitatea întocmirii lor şi de viteza cu care circulă de la locul întocmirii şi până la

locul înregistrării şi valorificării lor.

Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt

consemnate în documentele contabile. După modul de întocmire şi rolul lor în cadrul

sistemului informaţional, decizional, documentele contabile se clasifică în :

- documente justificative ;

- documente de evidenţă contabilă ;

- documente de sinteză şi raportări.

4.2. Întocmirea documentelor de evidenţă

Modul de întocmire a documentelor se referă la faptul că documentele se

întocmesc pe formulare tip, în care sunt tipărite datele referitoare la elementele

invariabile, iar pentru date cifrice şi letrice care diferă de la o operaţie economică la

alta se lasă locuri libere. Completarea documentelor cu datele privitoare la elementele

variabile se poate face manual sau cu maşinile de scris, de contabilizat sau facturat şi

cu calculatoarele electronice.

Întocmirea manuală a documentelor se realizează numai cu cerneală, cu pastă

sau cu creion chimic, obţinându-se o productivitate scăzută şi o calitate inferioară.

Cu maşina de scris şi cu celelalte tipuri de maşini documentele se întocmesc

citeţ, mai rapid, ordonat şi mai exact.

În cazul completării documentelor cu ajutorul maşinilor de facturat sau

contabilizat şi cu calculatoarele electronice, odată cu scrierea datelor, se efectuează

automat şi calculele necesare iar rezultatele obţinute se scriu şi ele în documente,

relizându-se un randament mult mai mare în munca de întocmire a acestora.

Modul de întocmire a documentelor, manual sau cu maşinile şi tipul maşinii

folosite în prelucrarea informaţiilor culese cu ajutorul acestora, influenţează în mare

măsură organizarea şi amplasarea datelor informaţionale în cadrul documentelor. Din

acest punct de vedere documentele pot avea mai multe forme şi anume :

- documente cu coloane pentru răspunsuri ;

- documente a căror suprafaţă este împărţită în două, o parte pentru date letrice

şi alta pentru date cifrice ;

- documente sub formă de tabele.

Pentru fiecare gen de operaţii economice se foloseşte câte un model de

document, care are o formă şi o aranjare a datelor informaţionale corespunzătoare

specificului operaţiilor economice respective.

Pentru întocmirea corectă, completă şi la timp a documentelor, s-au stabilit o

serie de reguli de întocmire, care trebuie să fie respectate cu stricteţe. Astfel, în cazul

documentelor care se întocmesc în mai multe exemplare, pentru a servi concomitent

la serviciile interesate, toate exemplarele trebuie să poarte acelaşi număr de ordine.

Unele date cifrice din documente, în special din documentele de casă şi bancă,

trebuie repetate şi în litere.

Greşelile făcute cu ocazia întocmirii documentelor pot fi corectate numai cu

respectarea anumitor reguli. În documente nu sunt admise ştersături, răzături sau alte

asemenea procedee de corectare a erorilor. Corectarea trebuie să se facă în aşa fel

încât să se poată recunoaşte cu uşurinţă că ea a intervenit cu ocazia întocmirii

documentului, nu mai târziu, şi că cei care l-au întocmit au cunoştinţă de corectarea

respectivă. Pentru aceasta, rectificarea greşelilor în documente trebuie efectuată prin

ţăierea textului sau a sumei greşite, cu cerneală, printr-o linie, în aşa fel încâtsă se

poată citi ceea ce a fost greşit. Apoi se scrie deasupra textul sau suma corectă,

făcându-se menţiune pe documentul rectificat asupra acestui fapt, care se confirmă

prin semnăturile aceloraşi persoane care au semnat iniţial documentul.

În documentele de casă şi de bancă (cecuri, dispoziţii de plată, de încasare, etc.)

nu se admit ştersături. Dacă s-au făcut greşeli în astfel de documente, ele se anulează,

rămânând în carnetele respective, fără a se detaşa şi se întocmesc alte documente

corecte, cu alte numere de ordine.

Erorile descoperite în documente cu ocazia verificării lor ulterioare, de către

serviciul sau biroul contabilităţii, se aduc la cunoştinţa cel.or ce l-au întocmit, precum

şi părţilor interesate cu privire la operaţia economică consemnată în documentul

respectiv.

Întocmirea clară şi completă a documentelor, cu respectarea tuturor regulilor

privitoare la conţinutul şi forma lor, determină într-o măsură considerabilă şi

exactitatea datelor contabile.

Totodată, este necesar ca documentele să fie întocmite la timp, fapt care are o

importanţă mare pentru ţinerea la zi a contabilităţii, pentru conducerea operativă şi

pentru prevenirea lipsurilor sau deficienţelor activităţii unităţii patrimoniale.

4.3. Clasificarea documentelor de evidenţă

Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt

consemnate în documentele contabile de evidenţă. Documentele economice sunt de

mai multe feluri, ca urmare a diversităţii operaţiilor economice, consemnate în ele.

Clasificarea documentelor economice se face după mai multe criterii şi anume :

După natura operaţiilor pentru care sunt destinate, documentele economice

se grupează astfel :

- documente privind activitatea financiar - contabilă; în această grupă se

cuprindurmătoarele subgrupe de documente : documente privind mijloacele

fixe, materialele, produsele şi mărfurile, mijloacele băneşti şi în decontare,

procesele economice, salariile, sursele economice, rezultatele financiare ;

- documente pentru alte feluri de activităţi, care nu constituie acte

justificative ce stau la baza înregistrărilor contabile, cum ar fi cele privind

activitatea de cercetare, proiectare, investiţii, programarea şi urmărirea

producţiei, întreţinerea şi reparaţiile utilajelor, gospodărirea şi distribuirea

energiei electrice, documente privind activitatea de control tehnic de

calitate, personal, informatică, protecţia muncii, secretariat-administrativ ;

documente privind administrarea fondului locativ de stat, coordonarea

lucrărilor edilitare, stabilirea preţurilor şi tarifelor, fondul funciar.

După funcţia pe care o îndeplinesc, documentele economice se grupează în

documente de dispoziţie, documente justificative şi documente mixte :

- documentele de dispoziţie conţin dispoziţia sau ordinul de executare a unei

operaţii economice, ca de pildă : dispoziţia de plată, dispoziţia de livrare,

comanda, etc. Aceste documente nu fac dovada executării efective a

operaţiei respective şi de aceea nu pot servi ca bază pentru înregistrarea lor

în contabilitate ;

- documentele justificative cuprind date cu privire la executarea operaţiilor

economice, motiv pentru care se mai numesc şi documente de execuţie. De

exemplu: facturile, chitanţele, procesele-verbale de recepţie, bonuri de

consum, etc. ;

- documentele mixte cuprind date cu privire atât la dispoziţia, cât şi la

execuţia operaţiilor economice. Aceste documente sunt iniţial documente de

dispoziţie, iar prin completarea lor şi cu datele referitoare la executarea

operaţiilor respective,ele devin documente justificative. De exemplu : bonul

de consum întocmit cu ocazia lansării produselor în fabricaţie, care, după

eliberarea materialelor din magazie pentru consum şi completarea lui cu

datele privitoare la eliberare, devine document justificativ; dispoziţia de

livrare a produselor, care se completează cu avizul de însoţire, etc.

După numărul operaţiilor economice pe care le pot cuprinde, documentele

de evidenţă se împart în documente singulare şi cumulative sau centralizatoare :

- documentele singulare conţin date privitoare la o singură operaţie

economică, aşa cum este chitanţa, bonul de consum, factura, etc. ;

- documentele cumulative sau centralizatoare conţin fiecare, date privind mai

multe operaţii economice de acelaşi fel, dintr-o anumită perioadă de

gestiune. De aceea, pe lângă datele obligatorii comune tuturor categoriilor

de documente, acestea trebuie să mai conţină, ca date specifice: diferite

totaluri, cantitative şi valorice, perioada pentru care au fost centralizate

datele din documentele individuale şi numărul de prdine al acestora. În

cazul în care documentele individuale nu sunt anexate la documentul

centralizator, trebuie să fie indicat locul păstrării documentelor individuale

respective.

După momentul întocmirii şi rolul lor în cadrul procesului informaţional

economic, pot exista documente primare şi documente secundare :

- documentele primare se întocmesc, de regulă, în momentul şi la locul

efectuării operaţiilor economice şi au ca scop să facă dovada executării

acestor operaţii, îndeplinind rolul de documente justificative, deoarece ele

cuprind toate elementele de conţinut şi formă necesare şi obligatorii impuse

de acest scop. Exemplu : factura, chitanţa, bonul de consum, etc. ;

- documentele secundare se întocmesc pe baza documentelor primare sau

concomitent cu acestea, însă nu prin consemnarea letrică şi cifrică a

operaţiilor economice, ci printr-un sistem codificat, care asigură pregătirea

datelor informaţionale în vederea prelucrării lor în continuare, mecanizat

sau automatizat. De exemplu : cartelele şi benzile perforate, discurile şi

benzile magnetice şi dischetele etc. care au rolul unor instrumente tehnice

de introducere a datelor informaţionale în diferite tipuri de maşini pentru

prelucrarea mecanizată sau automatizată a acestor date.

După locul unde se întocmesc şi circulă, se deosebesc două feluri de

documente, interne şi externe :

- documentele interne se întocmesc în cadrul în cadrul unităţilor economice

pentru operaţii economice efectuate de acestea. Unele dintre aceste

documente circulă şi rămîn în interiorul unităţilor respective. De exemplu,

documentele care se întocmesc pentru consumurile de materiale, pentru

obţinerea de produse din producţie proprie, etc. Alte documente din această

grupă circulă în afara unităţii, la alte unităţi patrimoniale. De exemplu,

documentele întocmite pentru produsele expediate, lucrările executate sau

serviciile prestate clienţilor şi altele ;

- documentele externe se întocmesc în afara unităţii şi justifică raporturile

economice cu alte unităţi sau persoane fizice, cum sunt : facturile

furnizorilor, extrasele de cont de la bancă, mandatele poştele pentru banii

primiţi, etc.

După sfera de aplicare, se deosebesc documente generale sau comune şi

documente specifice :

- documentele generale sau comune se întocmesc în cadrul unităţilor

economice pentru consemnarea operaţiilor de acelaşi fel. În această

categorie se cuprind toate documentele privitoare la activitatea financiară şi

contabilă exeplificate în cadrul primei clasificări a documentelor făcută mai

sus (după natura operaţiilor pentru care sunt destinate) ;

- documentele specifice sunt determinate de particularităţile producţiei

fiecărei ramuri, subramuri sau chiar întreprinderi şi se folosesc numai în

anumite unităţi economice sau bugetare. De exemplu : “Nota de predare“

este un document folosit numai pentru predarea la magazie a produselor

obţinute din producţia proprie a întreprinderii productive ; în unităţile

comerciale sau bugetare acest document nu se utilizează. Fiecare ramură a

economiei naţionale foloseşte, pe lîngă documentele generale, şi o serie de

documente specifice.

După forma de prezentare, pot exista: documente tipizate şi netipizate :

- documentele tipizate se întocmesc pe formulare tip, uniforme şi strict

determinate, a căror folosire este obligatorie. Din aceată categorie fac parte

toate documentele generale sau comune, care se folosesc de către toate

unităţile patrimoniale ;

- documentele netipizate se întocmesc, fie pe formulare specifice fiecărei

unităţi sau ramuri economice, fie pe hîrtie simplă, fără nici un format tip

dinainte pregătit.

După regimul de tipărire şi folosire a formularelor utilizate la întocmirea

documentelor, se deosebesc documente întocmite pe formulare cu regim special, cu

reglementări exprese şi cu regim uzual :

- documentele întocmite pe formulare cu regim special care au un regim

aparte de tipărire, numerotare, gestionare, evidenţă şi folosire, precum şi în

ce priveşte îndosarierea şi păstrarea documentelor întocmite pe asemenea

formulare. Principalele categorii de formulare pentru documente cu regim

special sunt : chitanţele, recipisele şi alte documente de încasări în numerar,

cecurile şi alte instrumente similare, contractele pentru vînzări de mărfuri cu

plata în rate, avizele de însoţire şi alte documente privind livrarea valorilor

materiale, facturile, foile de parcurs, buletinele de cîntărire-analiză pentru

valori materiale, cartelele şi bonurile de masă, borderourile de achiziţii ;

- documentele întocmite pe formulare cu reglementări exprese de tipărire,

gestionare, numerotare, folosire şi justificare sunt : imprimate cu valoare

nominală (mărci poştale, timbre fiscale, bilete de călătorie, bilete de intrare

la spectacol şi altele similare); bonurile cantităţi fixe de carburanţi;

certificatele medicale pentru incapacitate temporară de muncă; carnete de

muncă; autorizaţii de funcţionare-transport; permise de călătorie şi alte

categorii de autorizaţii eliberate de organele în drept.

- documentele întocmite pe formulare cu regim uzual nu sunt supuse

anumitor restricţii privind tipărirea, numerotarea, gestionarea, folosirea şi

justificarea lor. În această categorie se includ toate documentele care nu au

fost cuprinse în primele două categorii de mai sus (cu regim special şi cu

reglementări exprese).

4.4. Tipizarea şi verificarea documentelor de evidenţă

Tipizarea documentelor economice constă în elaborarea formularelor tip sau

tipizate, de un format strict determinat, care simplifică întocmirea documentelor, prin

faptul că datele referitoare la elementele invariabile sunt tipărite dinainte, iar pentru

datele informaţionale variabile, care diferă de la o operaţie economică la alta, se lasă

locuri sau rubrici libere, care se completează manual sau cu diferite feluri de maşini

(de scris, de facturat, calculatoare). Totodată, se elaborează instrucţiuni precise

privind modul de întocmire a documentelor, în cazul utilizării acestor formulare

tipizate.

Înainte de a se înregistra în contabilitate, documentele economice trebuie să fie

supuse unei verificări minuţioase, care are ca scop descoperirea eventualelor erori,

acţiunilor ilegale sau incorecte, asigurîndu-se stfel exactitatea datelor informaţionale.

Verificarea documentelor se face sub trei aspecte şi anume : verificarea formei,

verificarea aritmetică şi verificarea de fond.

Verificarea formei constă în controlul întocmirii documentelor pe formulare

corespunzătoare naturii operaţiei economice, copletarea tuturor rubricilor, existenţa

tuturor semnăturilor persoanelor împuternicite să vizeze, dacă nu au avut loc

ştersături şi corecturi etc.

Verificarea aritmetică constă în controlul preluării corecte în documente a

datelor cifrice privind cantitatea, preţul etc. şi dacă s-au efectuat corect calculele

respective.

Verificarea de fond cuprinde controlul legalităţii, necesităţii, realităţii şi

oportunităţii operaţiilor economice consemnate în documente. Sunt considerate legale

numai acele operaţii care nu contravin legislaţie în vigoare şi sunt considerate

necesare numai acele operaţii economice care decurg din obiectivele unităţilor

respective, prevăzute în planul economico-financiar al acesteia. Verificarea realităţii

operaţiilor economice are ca scop să descopere eventuale operaţii economice care nu

s-au efectuat, deşi, ele sunt consemnate în documente. Prin verificarea oportunităţii se

urmăreşte dacă momentul ales şi locul stabilit pentru executarea unei operaţii

economice sunt cele mai eficiente.

4.5. Circulaţia şi păstrarea documentelor de evidenţă

Un rol important în organizarea raţională a muncii de contabilitate şi pentru

desfăşurarea conducerii operative în toate sectoarele de activiotate îl are circulaţia

documentelor economice.

Prin circulaţia documentelor se înţelege mişcarea succesivă a acestora din

momentul întocmirii sau intrării în unitate şi pînă la predarea lor în arhivă.

Circulaţia documentelor trebuie să se facă într-o anumită ordine dinainte

stabilită, nefiind permisă reţinerea documentelor în mod nejustificat de către un

organism sau altul.

Necesitatea circulaţiei documentelor este determinată de faptul că datele

informaţionale din aceleaşi documente sunt necesare mai multor organisme şi

persoane din unitate şi nu se poate asigura cîte un exemplar al acetora pentru fiecare

dintre utilizatori.

Organizarea circulaţiei documentelor trebuie făcută cu respectarea următoarelor

condiţii principale :

- mişcarea documentelor să se facă pe căile cele mai scurte şi printr-un număr

redus de verigi organizatorice, pentru ca informaţiile economice consemnate în

documente să servească în mod operativ tuturor factorilor de răspundere din unităţile

respective ca bază pentru luarea deciziilor ;

- în mişcarea documentelor prin diferite verigi organizatorice trebuie să existe

continuitate ;

- rezolvarea problemelor de prelucrare a datelor din documente trebuie să se

facă complet şi în termenul prevăzut în graficul de circulaţie a documentelor, care

serveşte la organizarea circulaţiei documentelor.

În graficul de circulaţie a documentelor se prevăd: verigile organizatorice ale

unităţilor prn care circulă documentele, lucrările care trebuie executate în fiecare

etapă a circuitului, termenele de executare şi persoanele care răspund de aceasta.

Faza finală a circulaţiei documentelor o constituie clasarea lor după ce au fost

complet şi definit rezolvate.

Clasarea constă în aranjarea documentelor într-o ordine strict determinată, în

scopul asigurării păstrării lor în bune condiţiuni şi pentru a putea fi uşor găsite în

vederea obţinerii informaţiilor necesare.

Clasarea documentelor în dosare se poate face după mai multe criterii şi anume :

- criteriul cronologic, adică în ordinea întocmirii documentelor ;

- criteriul alfabetic, ţinînd seama de denumirea unităţii la care se referă

documentele ;

- criteriul geografic, în funcţie de judeţul, municipiul sau oraşul unde îşI au

sediul unităţile corespondente ;

- criteriul pe grupe de operaţii economice consemnate în documente (mijloace

fixe, materiale, mijloace băneşti etc.).

Cel mai des se foloseşte o combinaţie între criteriul cronologic şi criteriul pe

grupe de operaţii.

Păstrarea documentelor poate fi de două feluri : pentru anul curent şi pentru anii

precedenţi.

Păstrarea documentelor pe anul curent se organizează în arhiva curentă a

fiecărui sector sau serviciu al unităţii, iar păstrarea documentelor din anii precedenţi

se organizează în arhiva generală a unităţii.

Consultarea, folosirea şi eliberarea unor copii şi extrase de pe documentele din

arhivă se poate face numai în condiţiile stabilite prin actele normative în vigoare.

Reconstituirea documentelor eventual pierdute se poate face, de asemenea, în

condiţiile prevăzute de lege.

Termenele de păstrare a documentelor se stabilesc tot prin acte normative, care

prevăd că, după un anumit număr de ani, documentele se scot din arhiva generală a

unităţii şi se predau la arhivele statului, dacă mai prezintă un anumit interes practic,

sau se dau la topit, cele care nu mai au utilitate practică.

CAPITOLUL V

INVENTARIEREA PATRIMONIULUI

5.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii

Inventarierea reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată

existenţa tuturor bunurilor cantitativ şi valoric sau numai valoric, după caz, existente

în patrimoniul unităţii la data la care aceasta se efectuează.

Are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei firme şi

cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile deţinute cu orice titlu

aparţinînd altor persoane juridice sau fizice.

Pentru efectuarea inventarierii firma are obligaţia să asigure în principal

următoarele :

- stabilirea perioadelor cînd se va face inventarierea ;

- organizarea şi numirea persoanelor care sunt împuternicite să efectueze

inventarierea ;

- pregătirea condiţiilor necesare efectuării inventarierii ;

- înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiilor aferente exerciţiului respectiv ;

- efectuarea faptică a inventarierii ;

- determinarea rezultatelor inventarierii şi valorificarea lor.

Inventarierea se efectuează la locurile de existenţă, de depozitare sau păstrare a

bunurilor prin numărare, cîntărire, măsurare sau prin alte mijloace de determinare a

existenţei faptice a acesteia. Toate bunurile inventariate, grupate pe gestiuni şi

categorii de bunuri se înscriu în liste de inventariere care se semnează de către

comisia ce efectuează inventarierea.

Bunurile aparţinînd altor persoane fizice sau juridice, cele aflate în custodie,

în consignaţie, pentru prelucrare, cele luate cu chirie – se inventariază şi se înscriu în

liste separate. Un exemplar din aceste liste se trimite, de regulă, şi persoanelor

respective, cărora le aparţin acele bunuri.

Pentru disponibilităţile băneşti aflate în conturi la bănci, precum şi pentru

creanţele şi obligaţiile faţă de terţi, acestea, cu ocazia inventarierii, sunt supuse, de

regulă, verificării şi confirmării pe baza extraselor de cont sau a punctajelor

reciproce, în funcţie de necesităţi.

Cu ocazia inventarierii, aceste elemente patrimoniale se evaluează astfel :

- bunurile de natura imobilizărilor, stocurilor şi celelalte bunuri se evaluează la

valoarea contabilă, respectiv preţurile la care acestea au fost înregistrate în

contabilitate la intrarea în patrimoniu. Diferenţele între soldurile scriptice

corespunzătoare bunurilor respective şi valoarea stocurilor constatate cu ocazia

inzentarierii se înregistrează în contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar, după

efectuarea în prealabil a compensărilor admise numai în cazul în care există riscul de

confuzie a bunurilor pentru aceeaşi perioadă de gestiune şi la acelaşi gestionar ;

- bunurile depreciate valoric se evaluează la valoarea de utilitate a fiecărui

element, în funcţie de utilitatea bunului în cadrul firmei şi de preţul pieţei.

Rezultatele inventarierii se consemnează într-un proces verbal de inventariere,

în care se consemnează, în principal :

- perioada şi gestiunile inventariate, cu menţiunea persoanelor care au efectuat

inventarierea ;

- plusurile şi minusurile constatate ;

- compensările efectuate ;

- bunurile depreciate valoric ;

- valorificarea rezultatelor inventarierii ;

- constituirea şi regularizarea provizioanelor, precum şi propuneri referitoare

la inventarierea patrimoniului firmei.

5.2. Clasificarea inventarierilor

Pentru instrumentarea inventarierii, ca mijloc de determinare şi verificare a

realităţii elementelor patrimoniului, se impune o clasificare a inventarierii folosind

următoarele criterii :

După sfera de cuprindere a elementelor patrimoniale :

- inventariere generală ;

- inventariere parţială.

Potrivit legii contabilităţii inventarierea generală se efectuează în următoarele

situaţii :

- la începutul activităţii ;

- cel puţin odată pe an pe par cursu funcţionării sale ;

- în cazul fuzionării sau încetării activităţii.

Inventarierea parţială se efecuează în cazul predării – primirii unei gestiuni

separate, a unor modificări de preţuri, etc.

După intervalul de timp la care se efectuează

- inventariere anuală ;

- inventariere periodică ;

- inventariere ocazională ;

- inventariere inopinantă.

CAPITOLUL VI

CALCULAŢIA ŞI ROLUL EI

ÎN PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR

ECONOMICE

6.1. Conţinutul şi rolul calculaţiei în contabilitate

Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în folosirea diferitelor

feluri, forme, metode şi principii de calcul economic, în vederea realizării laturii

cifrice, cantitative şi valorice, a obiectului contabilităţii.

Necesitatea calculaţiei în contabilitate se concretizează în determinarea, prin

calcul, a multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari prin care este

reprezentat obiectul contabilităţii.

Conţinutul calculaţiei contabile se concretizează în determinarea, prin calcul, a

multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari cu ajutorul cărora se

măsoară, caracterizează, organizează, controlează şi conduce activitatea unităţilor

patrimoniale. Dintre aceşti indicatori pot fi menţionaţi următorii :

- valoarea de inventar, expresia valorică a uzurii, valoarea rămasă, valoarea

reziduală, valoarea medie anuală şi valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe, precum şi

amortizarea acestora ;

- preţul de facturare, cheltuielile de transport-aprovizionare şi costul de achiziţie

al materialelor şi obiectelor de inventar ;

- salariile datorate personalului, impozitul pe fondul total de salarii şi

contribuţiile la asigurările sociale etc. ;

- cheltuielile de producţie, de circulaţie sau de administraţie ale unităţilor

patrimoniale ;

- veniturile şi rezultatele financiare ale unităţilor economice ;

- alţi indicatori economico-financiari.

Sfera calculaţiei contabile se extinde în toate etapele şi fazele procesului de

reflectare în contabilitate a patrimoniului economic al unităţii. Cele mai

reprezentative dintre aceste etape şi faze sunt următoarele :

- culegerea şi prelucrarea informaţiilor primare, cu ajutorul documentelor ;

- evaluarea elementelor patrimoniale, operaţiilor şi proceselor economice

consemnate în documente ;

- înregistrarea operaţiilor economice în evidenţa cronologică şi sistematică, cu

ajutorul conturilor ;

- verificarea exactităţii înregistrărilor contabile, prin intermediul balanţelor de

verificare ;

- controlul realităţii datelor informaţionale contabile cu ajutorul inventarierii ;

- întocmirea şi centralizarea bilanţului contabil şi a altor lucrări periodice de

sinteză contabilă ;

- alte lucrări contabile.

6.2. Calculaţia costurilor de producţie

După cum se ştie, calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii comun şi

altor discipline economice. Avînd în vedere această apartenenţă a calculaţiei la mai

multe discipline economice, conjugată şi cu alte criterii, calculaţia poate fi de mai

multe feluri şi se poate prezenta în diferite forme.

Astfel, din punct de vedere al perioadelor de gestiune pentru care se calculează

indicatorii economico-financiari ai activităţii unităţilor patrimoniale, există calculaţii

de program şi calculaţii efective.

Calculaţiile de program sau antecalculaţiile se realizează înaintea producerii

operaţiunilor şi proceselor economice şi au ca scop determi9narea diferiţilor

indicatori de program ai activităţii unităţilor patrimoniale.

Calculaţiile efective sau postcalculaţiile se realizează după înfăptuirea

operaţiilor şi proceselor economice şi urmăresc stabilirea indicatorilor efectivi ai

aceleiaşi activităţi a unităţilor patrimoniale.

La rîndul lor, calculaţiile efective, după metodologia folosită şi scopul urmărit,

pot avea următoarele forme : calculaţii contabile, calculaţii statistice, calculaţii de

analiză şi control a activităţii economico-financiare din unităţile patrimoniale.

Atît calculaţiile de program cît şi cele efective mai pot fi diferenţiate şi după

gradul de cuprindere în calcule a elementelor structurale ale indicatorilor economico-

financiari care fac obiectul acestei calculaţii. După acest criteriu se deosebesc :

calculaţii complete, ce iau în considerare toate elementele indicatorilor ce-i au de

stabilit, şi calculaţii parţiale, care folosesc numai unele dintre aceste elemente,

determinînd indicatorii respectivi numai pînă la un anumit nivel, inferior celui final.

Fiecare dintre felurile şi formele calculaţiilor menţionate mai sus, se bazează pe

o metodologie proprie de calcul a indicatorilor economico-financiari pe care îl

determină. În cazul contabilităţii, calculaţia se desfăşoară după cerinţele metodologice

specifice acestei ştiinţe, îndeosebi cele ale folosirii conturilor, balanţei de verificare şi

bilanţului contabil.

6.3. Principiile calculaţiei contabile

Calculaţia contabilă, ca şi celelalte procedee ale metodei contabilităţii, se

realizează după anumite principii, care evidenţiază esenţa acestei calculaţii. Astfel de

principii se referă la : determinarea obiectului calculaţiei, alegerea metodologiei de

calculaţie, corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice,

organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a

informaţiilor economice, asigurarea eficienţei economice a calculaţiei contabile.

Determinarea obiectului calculaţiei constituie punctul de plecare în realizarea

sarcinilor ce revin acesteia şi constă în delimitarea precisă, în timp şi spaţiu, a

conţinutului ei.

Calculaţia contabilă este strîns legată de reflectarea în timp şi spaţiu a obiectului

contabilităţii, intervenind atît în lucrările curente, cît şi în lucrările periodice ale

contabilităţii, intervenind atît în lucrările curente, cît şi în lucrările periodice ale

contabilităţii, precum şi în toate organismele din structura unităţilor patrimoniale. Ca

urmare, momentele activităţii curente şi perioadele de gestiune, structura

organizatorică şi tehnologia producţiei unităţilor patrimoniale au un rol deosebit în

realizarea calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii. De exemplu, este

important de ştiut dacă într-o unitate economică se calculează consumul de materiale

pe o lună sau pe un an, pentru o secţie sau pe întreaga unitate, pentru un produs sau

pentru toate produsele.

Asemănător se pun problemele în legătură cu toţi ceilalţi indicatori economico-

financiari, cuprinşi în obiectul calculaţiei contabile. Pentru fiecare dintre aceşti

indicatori sau pentru fiecare obiect al calculaţiei contabile este necesar să se

stabilească conţinutul, structura şi forma de exprimare, momentul sau perioada de

gestiune la care se referă, natura şi locul unde se înfăptuiesc procesele economice

pentru care se face calculaţie.

Alegerea metodologiei de calculaţie este o problemă foarte complexă, datorită

diversităţii indicatorilor economico-financiari cuprinşi în obiectul calculaţiei. Ca

urmare, este necesară o temeinică cunoaştere a caracteristicilor acestor indicatori în

vederea stabilirii celei mai corespunzătoare metodologii de calculaţie a lor.

Corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice este un

principiu izvorît din faptul că, în totalitatea ei, contabilitatea, inclusiv calculaţia

contabilă, face parte din sistemul informaţional economic şi astfel se integrează

organic cu celelalte componente ale acestui sistem - cu programarea economică, cu

statistica şi cu evidenţa operativă. Aceasta presupune existenţa unui permanent

schimb de date informaţionale între componentele respective, care trebuie să fie

determinate în mod unitar.

Corelarea calculaţiilor contabile este impusă şi de cerinţele muncii de analiză şi

control a îndeplinirii programelor economice, care se bazează pe o deplină

compatibilitate a indicatorilor de program cu indicatorii efectivi.

Organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a

informaţiilor economice este principiul care relevă caracteristicile specifice ale

calculaţiei contabile, realizate cu ajutorul şi în cadrul conturilor, balanţei de verificare

şi a bilanţului contabil. La baza acestei organizări stau principiile fundamentale ale

contabilităţii - dubla reprezentare a patrimoniului economic, dubla înregistrare a

operaţiunilor economice şi dubla centralizare a existenţelor, mişcărilor şi

transformărilor mijloacelor şi surselor economice. În aceste condiţii, specificul

calculaţiei contabile se manifestă prin metodologia concretă de calcul a rulajelor,

totalului sumelor debitoare, totalul sumelor creditoare şi soldul conturilor, a

egalităţilor şi corelaţiilor valorice din balanţele de verificare, dintre grupele,

subgrupele de mijloace şi surse economice şi dinte activul şi pasivul bilanţului.

Calculaţia contabilă, ca oricare altă activitate, trebuie să se realizeze în condiţii

de eficienţă, în sensul desfăşurării ei cu eforturi minime şi efecte cantitative şi

calitative maxime. Cheltuielile ocazionate de înfăptuirea calculaţiei economice în

general şi a celei contabile în special trebuie să se limiteze la strictul necesar, iar

rezultatele acestor calculaţii, adică indicatorii economico-financiari obţinuţi prin

calcule economice să fie corect stabiliţi şi prezentaţi verigilor interesate, în timp

optim şi într-o formă accesibilă.

REFERATE

1) Contabilitatea şi gestiunea patrimoniului unei Societăţi (Asociaţii) agricole.

2) Documentele şi registrele folosite de o Societate (Asociaţie) agricolă privind

activitatea desfăşurată.

BIBLIOGRAFIE

1. Valentina Capotă şi colab.

– Contabilitate, Editura „Niculescu“, Bucureşti, 2002.

2. Doina Cojoc – Elemente de contabilitate agricolă, Editura „Ion Ionescude la Brad“, Iaşi, 1999.

3. Doina Cojoc, V. Conţiu

– Contabilitate agricolă. Culegere de exerciţii contabile. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi, 1999.

4. Doina Cojoc, Gabriela Ignat

– Contabilitate, caiet de lucrări practice. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi, 2003.

5. * * * – Legea contabilităţii nr. 82/1991. Monitorul Oficial nr. 265/27.XII.1991.

PLANUL DE CONTURI GENERAL

CLASA 1 – CONTURI DE CAPITALURI

10 CAPITAL ŞI REZERVE 101 Capital social 1011 Capital subscris nevărsat 1012 Capital subscris vărsat 104 Prime legate de capital 1041 Prime de emisiune sau de aport 1042 Prime de fuziune 105 Diferenţe din reevaluare1 106 Rezerve 1061 Rezerve legale 1063 Rezerve statutare 1068 Alte rezerve 107 Rezultatul reportat 108 Contul întreprinzătorului individual 11 FONDURI1 111 Fondul de dezvoltare 112 Fondul de participare la profit 118 Alte fonduri 119 Repartizări la fondul de dezvoltare 12 REZULTATUL EXERCIŢIULUI 121 Profit şi pierdere 129 Repartizarea profitului 13 SUBVENŢII PENTRU INVESTIŢII 131 Subvenţii pentru investiţii 14 PROVIZIOANE REGLEMENTATE2 141 Provizioane reglementate 15 PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI 151 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 1511 Provizioane pentru litigii 1512 Provizioane pentru garanţii acordate clienţilor 1513 Provizioane pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe

exerciţii 1514 Provizioane pentru pierderi din schimb valutar 1518 Alte provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 16 ÎMPRUMUTURI ŞI DATORII ASIMILATE 161 Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni 162 Credite bancare pe termen lung şi mediu 1621 Credite bancare pe termen lung şi mediu 1622 Credite bancare pe termen lung şi mediu nerambursate la

scadenţă 1623 Credite externe guvernamentale

1 Se utilizeaza potrivit dispozitiilor legale. 2 Continutul si utilizarea conturilor din aceasta grupa se stabilesc in functie de dispozitiile legale.

1624 Credite externe garantate de stat 1625 Credite externe garantate de bănci 1626 Credite de la trezoreria statului 166 Datorii legate de participaţii 167 Alte împrumuturi şi datorii asimilate 168 Dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate 1681 Dobânzi aferente împrumuturilor din emisiunea de

obligaţiuni 1682 Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen lung şi

mediu 1686 Dobânzi aferente datoriilor legate de participaţii 1687 Dobânzi aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate 169 Prime privind rambursarea obligaţiunilor

CLASA 2 – CONTURI DE IMOBILIZĂRI

20 IMOBILIZĂRI NECORPORALE

201 Cheltuieli de constituire 203 Cheltuieli de cercetare şi dezvoltare 205 Concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare 207 Fond comercial 208 Alte imobilizări necorporale

21 IMOBILIZĂRI CORPORALE

211 Terenuri 2111 Terenuri 2112 Amenajări de terenuri 212 Mijloace fixe 2121 Clădiri 2122 Construcţii speciale 2123 Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru 2124 Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare 2125 Mijloace de transport 2126 Animale şi plantaţii 2127 Unelte, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe 2128 Active corporale mobile neregăsite în capitolele

anterioare 23 IMOBILIZĂRI ÎN CURS 230 Imobilizări necorporale în curs 231 Imobilizări corporale în curs 26 IMOBILIZĂRI FINANCIARE 261 Titluri de participare 262 Titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu 263 Alte titluri imobilizate 267 Creanţe imobilizate 2671 Creanţe legate de participaţii 2672 Împrumuturi acordate pe termen lung 2677 Alte creanţe imobilizate 2678 Dobânzi aferente creanţelor imobilizate 269 Vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare

28 AMORTIZĂRI PRIVIND IMOBILIZĂRILE 280 Amortizări privind imobilizările necorporale 2801 Amortizarea cheltuielilor de constituire 2803 Amortizarea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare 2805 Amortizarea concesiunilor, brevetelor şi altor drepturi şi

valori similare 2807 Amortizarea fondului comercial 2808 Amortizarea altor imobilizări necorporale 281 Amortizări privind imobilizările corporale 2810 Amortizarea terenurilor 2811 Amortizarea clădirilor 2812 Amortizarea construcţiilor speciale 2813 Amortizarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de lucru 2814 Amortizarea aparatelor şi instalaţiilor de măsură, control

şi reglare 2815 Amortizarea mijloacelor de transport 2816 Amortizarea animalelor şi plantaţiilor 2817 Amortizarea uneltelor, inventarului şi a altor mijloace

fixe 2818 Active corporale mobile neregăsite în capitolele

anterioare 29 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA IMOBILIZĂRILOR 290 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale 291 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor corporale 293 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor în curs 296 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor financiare

CLASA 3 – CONTURI DE STOCURI ŞI PRODUCŢIE ÎN CURS DE EXECUŢIE

30 STOCURI DE MATERII ŞI MATERIALE 300 Materii prime 301 Materiale consumabile 3011 Materiale auxiliare 3012 Combustibili 3013 Materiale pentru ambalat 3014 Pierse de schimb 3015 Seminţe şi materiale de plantat 3016 Furaje 3018 Alte materiale consumabile 308 Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale 32 OBIECTE DE INVENTAR 321 Obiecte de inventar 322 Uzura obiectelor de inventar 323 Baracasmente şi amenajări provizorii 328 Diferenţe de preţ la obiecte de inventar 33 PRODUCŢIA ÎN CURS DE EXECUŢIE 331 Produse în curs de execuţie 332 Lucrări şi servicii în curs de execuţie

34 PRODUSE 341 Semifabricate 345 Produse finite 346 Produse reziduale 348 Diferenţe de preţ la produse 35 STOCURI AFLATE LA TERŢI 351 Materii şi materiale aflate la terţi 352 Obiecte de inventar aflate la terţi 354 Produse aflate la terţi 356 Animale aflate la terţi 357 Mărfuri în custodie sau în consignaţie la terţi 358 Ambalaje aflate la terţi 36 ANIMALE 361 Animale şi păsări 368 Diferenţe de preţ la animale şi păsări 37 MĂRFURI 371 Mărfuri 378 Diferenţe de preţ la mărfuri 38 AMBALAJE 381 Ambalaje 388 Diferenţe de preţ la ambalaje 39 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA STOCURILOR ŞI

PRODUCŢIEI ÎN CURS DE EXECUŢIE 390 Provizioane pentru deprecierea materiilor prime 391 Provizioane pentru deprecierea materialelor consumabile 392 Provizioane pentru deprecierea obiectelor de inventar 393 Provizioane pentru deprecierea producţiei în curs de

execuţie 394 Provizioane pentru deprecierea produselor 395 Provizioane pentru deprecierea stocurilor aflate la terţi 396 Provizioane pentru deprecierea animalelor 397 Provizioane pentru deprecierea mărfurilor 398 Provizioane pentru deprecierea ambalajelor

CLASA 4 – CONTURI DE TERŢI

40 FURNIZORI ŞI CONTURI ASIMILATE 401 Furnizori 403 Efecte de plătit 404 Furnizori de imobilizări 405 Efecte de plătit pentru imobilizări 408 Furnizori – facturi nesosite 409 Furnizori – debitori 41 CLIENŢI ŞI CONTURI ASIMILATE 411 Clienţi 413 Efecte de primit 416 Clienţi incerţi 418 Clienţi – facturi de întocmit 419 Clienţi – creditori

42 PERSONAL ŞI CONTURI ASIMILATE 421 Personal – remuneraţii datorate 423 Personal – ajutoare materiale datorate 424 Participarea personalului la profit 425 Avansuri acordate personalului 426 Drepturi de personal neridicate 427 Reţineri din remuneraţii datorate terţilor 428 Alte datorii şi creanţe în legătură cu personalul 4281 Alte datorii în legătură cu personalul 4282 Alte creanţe în legătură cu personalul 43 ASIGURĂRI SOCIALE, PROTECŢIA SOCIALĂ

ŞI CONTURI ASIMILATE 431 Asigurări sociale 4311 Contribuţia unităţii la asigurările sociale 4312 Contribuţia personalului pentru pensia suplimentară 437 Ajutor de şomaj 4371 Contribuţia unităţii la fondul de şomaj 4372 Contribuţia personalului la fondul de şomaj 438 Alte datorii şi creanţe sociale 4381 Alte datorii sociale 4382 Alte creanţe sociale 44 BUGETUL STATULUI, FONDURI SPECIALE ŞI CONTURI

ASIMILATE 441 Impozitul pe profit 442 Taxa pe valoarea adăugată 4423 TVA de plată 4424 TVA de recuperat 4426 TVA deductibil 4427 TVA colectat 4428 TVA neexigibil 444 Impozitul pe salarii 445 Subvenţii 446 Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 448 Alte datorii şi creanţe cu bugetul statului 4481 Alte datorii faţă de bugetul statului 4482 Alte creanţe privind bugetul statului 4483 Datorii faţă de stat3 4484 Creanţe în legătură cu statul3

45 GRUP ŞI ASOCIAŢI 451 Decontări în cadrul grupului 4511 Decontări în cadrul grupului 4518 Dobânzi aferente decontărilor în cadrul grupului 455 Asociaţi – conturi curente 4551 Asociaţi – conturi curente 4558 Dobânzi – conturi asociaţi 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul 457 Dividende de plată 458 Decontări din operaţii în participaţie

3 Se utilizeaz\ potrivit instruc]iunilor Ministerului Finan]elor

4581 Decontări din operaţii în participaţii – activ 4582 Decontări din operaţii în participaţie – pasiv 46 DEBITORI ŞI CREDITORI DIVERŞI 461 Debitori diverşi 462 Creditori diverşi 47 CONTURI DE REGULARIZARE ŞI ASIMILATE 471 Cheltuieli înregistrate în avans 472 Venituri înregistrate în avans 473 Decontări din operaţii în curs de clarificare 476 Diferenţe de conversie – activ 477 Diferenţe de conversie – pasiv 48 DECONTĂRI ÎN CADRUL UNITĂŢII 481 Decontări între unitate şi subunităţi 482 Decontări între subunităţi 49 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA CREANŢELOR 491 Provizioane pentru deprecierea creanţelor – clienţi 495 Provizioane pentru deprecierea creanţelor – decontări în

cadrul grupului, unităţii şi cu asociaţii 496 Provizioane pentru deprecierea creanţelor – debitori

diverşi

CLASA 5 – CONTURI DE TREZORERIE

50 TITLURI DE PLASAMENT 502 Acţiuni proprii 503 Acţiuni 505 Obligaţiuni emise şi răscumpărate 506 Obligaţiuni 508 Alte titluri de plasament şi creanţe asimilate 5081 Alte titluri de plasament 5088 Dobânzi la obligaţiuni şi titluri de plasament 509 Vărsăminte de efectuat pentru titluri de plasament 51 CONTURI LA BĂNCI 511 Valori de încasat 5112 Cecuri de încasat 5113 Efecte de încasat 5114 Efecte remise spre scontare 512 Conturi curente la bănci 5121 Conturi la bănci în lei 5124 Conturi la bănci în devize 5125 Sume în curs de decontare 5126 Carnete de cecuri cu limită de sumă 518 Dobânzi 5186 Dobânzi de plătit 5187 Dobânzi de încasat 519 Credite bancare pe termen scurt 5191 Credite bancare pe termen scurt 5192 Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadenţă 5193 Credite externe guvernamentale

5194 Credite externe garantate de stat 5195 Credite externe garantate de bănci 5196 Credite de la trezoreria statului 5198 Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt 53 CASA 531 Casa 5311 Casa în lei 5314 Casa în devize 532 Alte valori 5321 Timbre fiscale şi poştale 5322 Bilete de tratament şi odihnă 5323 Tichete şi bilete de călătorie 5328 Alte valori 54 ACREDITIVE 541 Acreditive 5411 Acreditive în lei 5412 Acreditive în devize 542 Avansuri de trezorerie 58 VIRAMENTE INTERNE 581 Viramente interne 59 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA CONTURILOR DE

TREZORERIE 590 Provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament

CLASA 6 – CONTURI DE CHELTUIELI

60 CHELTUIELI CU MATERII PRIME, MATERIALE ŞI MĂRFURI 600 Cheltuieli cu materiile prime 601 Cheltuieli cu materiale consumabile 6011 Cheltuieli cu materialele auxiliare 6012 Cheltuieli privind combustibilii 6013 Cheltuieli privind materialele pentru ambalat 6014 Cheltuieli privind piesele de schimb 6015 Cheltuieli privind seminţele şi materialele de plantat 6016 Cheltuieli privind furajele 6018 Cheltuieli privind alte materiale consumabile 602 Cheltuieli privind obiectele de inventar 603 Cheltuieli privind baracamentele şi amenajările provizorii 604 Cheltuieli privind materialele nestocate 605 Cheltuieli privind energia şi apa 606 Cheltuieli cu animalele şi păsările 607 Cheltuieli privind mărfurile 608 Cheltuieli privind ambalajele 61 CHELTUIELI CU LUCRĂRILE ŞI SERVICIILE EXECUTATE

DE TERŢI 611 Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii 612 Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile 613 Cheltuieli cu primele de asigurare 614 Cheltuieli cu studiile şi cercetările 62 CHELTUIELI CU ALTE SERVICII EXECUTATE DE TERŢI 621 Cheltuieli cu colaboratorii

622 Cheltuieli privind comisioanele şi onorariile 623 Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate 624 Cheltuieli cu transportul de bunuri şi de personal 625 Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări 626 Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii 627 Cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate 628 Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi 63 CHELTUIELI CU IMPOZITELE, TAXELE

ŞI VĂRSĂMINTELE ASIMILATE 631 Cheltuieli cu impozitul pe salarii 635 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 64 CHELTUIELI CU PERSONALUL 641 Cheltuieli cu remuneraţiile personalului 645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială 6451 Cheltuieli privind contribuţia unităţii la asigurările sociale 6452 Cheltuieli privind contribuţia unităţii la ajutorul de şomaj 6458 Alte cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială 65 ALTE CHELTUIELI DE EXPLOATARE 654 Pierderi din creanţe 658 Alte cheltuieli de exploatare 66 CHELTUIELI FINANCIARE 663 Pierderi din creanţe legate de participaţii 664 Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate 665 Cheltuieli din diferenţe de curs valutar 666 Cheltuieli privind dobânzile 667 Cheltuieli privind sconturile acordate 668 Alte cheltuieli financiare 67 CHELTUIELI EXCEPŢIONALE 671 Cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune 6711 Despăgubiri, amenzi şi penalităţi 6712 Donaţii şi subvenţii acordate 6714 Pierderi din debitori diverşi 672 Cheltuieli privind operaţiile de capital 6721 Cheltuieli privind activele cedate 6728 Alte cheltuieli excepţionale privind operaţiile de capital 68 CHELTUIELI CU AMORTIZĂRILE ŞI PROVIZIOANELE 681 Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi

provizioanele 6811 Cheltuieli de exploatare privind amortizarea

imobilizărilor 6812 Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru

riscuri şi cheltuieli 6813 Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru

deprecierea imobilizărilor 6814 Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru

deprecierea activelor circulante 6862 Cheltuieli financiare privind provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli 6863 Cheltuieli financiare privind provizioane pentru

deprecieri 6868 Cheltuieli financiare privind amortizarea primelor de

rambursare a obligaţiunilor 687 Cheltuieli excepţionale privind amortizările şi

provizioanele 6871 Cheltuieli excepţionale privind amortizarea imobilizărilor 6872 Cheltuieli excepţionale privind provizioane pentru riscuri

şi cheltuieli 6873 Cheltuieli excepţionale privind provizioane pentru

deprecieri 6874 Cheltuieli excepţionale privind provizioane reglementate 69 CHELTUIELI CU IMPOZITUL PE PROFIT 691 Cheltuieli cu impozitul pe profit

CLASA 7 – CONTURI DE VENITURI

70 VENITURI DIN VÂNZĂRI DE PRODUSE, MĂRFURI, SERVICII PRESTATE ŞI DIN ALTE ACTIVITĂŢI

701 Venituri din vânzarea produselor finite 702 Venituri din vânzarea semifabricatelor 703 Venituri din vânzarea produselor reziduale 704 Venituri din lucrări executate şi servicii prestate 705 Venituri din studii şi cercetări 706 Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii 707 Venituri din vânzarea mărfurilor 708 Venituri din activităţi diverse 71 VENITURI DIN PRODUCŢIA STOCATĂ 711 Venituri din producţia stocată 72 VENITURI DIN PRODUCŢIA DE IMOBILIZĂRI 721 Venituri din producţia de imbilizări necorporale 722 Venituri din producţia de imobilizări corporale 74 VENITURI DIN SUBVENŢIILE DE EXPLOATARE 741 Venituri din subvenţii de exploatare 75 ALTE VENITURI DIN EXPLOATARE 754 Venituri din creanţe reactivate 758 Alte venituri din exploatare 76 VENITURI FINANCIARE 761 Venituri din participaţii 762 Venituri din alte imobilizări financiare 763 Venituri din creanţe imobilizate 764 Veniturin din titluri de plasament 765 Venituri din diferenţe de curs valutar 766 Venituri din dobânzi 767 Venituri din sconturi obţinute 768 Alte venituri financiare 77 VENITURI EXCEPŢIONALE 771 Venituri excepţionale din operaţii de gestiune 7711 Venituri din despăgubiri şi penalităţi 7718 Alte venituri excepţionale din operaţii de gestiune 772 Venituri din operaţii de capital 7721 Venituri din cedarea activelor 7727 Subvenţii pentru investiţii virate la venituri

7728 Alte venituri excepţionale din operaţii de capital 78 VENITURI DIN PROVIZIOANE 781 Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare 7812 Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 7813 Venituri din provizioane pentru deprecierea

imobilizărilor 7814 Venituri din provizioane pentru deprecierea activelor

circulante 786 Venituri financiare din provizioane 7862 Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 7863 Venituri din provizioane pentru deprecieri 787 Venituri excepţionale din provizioane 7872 Venituri excepţionale din provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli 7873 Venituri excepţionale din provizioane pentru deprecieri 7874 Venituri excepţionale din provizioane reglementate

CLASA 8 – CONTURI SPECIALE

80 CONTURI ÎN AFARA BILANŢULUI 801 Angajamente acordate 8011 Giruri şi garanţii acordate 8018 Alte angajamente acordate 802 Angajamente primite 8021 Giruri şi garanţii primite 8028 Alte angajamente primite 803 Alte conturi în afara bilanţului 8031 Mijloace fixe luate cu chirie 8032 Valori materiale primite spre prelucrare sau reparare 8033 Valori materiale primite în păstrare sau custodie 8034 Debitori scoşi din activ, urmăriţi în continuare 8035 Debitori din amenzi şi penalităţi 8036 Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii

asimilate 8037 Efecte scontate neajunse la scadenţă 8038 Alte valori în afara bilanţului 8045 Amortizarea mijloacelor fixe aferentă gradului de

neutilizare 89 BILANŢ 891 Bilanţ de deschidere 892 Bilanţ de închidere

CLASA 9 – CONTURI DE GESTIUNE

90 DECONTĂRI INTERNE 901 Decontări interne privind cheltuielile 902 Decontări interne privind producţia obţinută 903 Decontări interne privind diferenţele de preţ 92 CONTURI DE CALCULAŢIE 921 Cheltuielile activităţii de bază 922 Cheltuielile activităţii auxiliare 923 Cheltuieli indirecte de producţie

924 Cheltuieli generale de administraţie 925 Cheltuieli de desfacere 93 COSTUL PRODUCŢIEI 931 Costul producţiei obţinute 932 Costul producţiei în curs de execuţie