Conceptia lui Eugeniu Sperantia despre drept

“Nu poate fi justiţie şi ordine într-o societate în care indivizii sunt lipsiţi de consecvenţă logică, dar nici disciplină şi consecvenţă individuală nu poate fi într-o societate lipsită de ordine şi justiţie. Ambele forme, ambele aspecte ale spiritului cresc organic, împreună.”

“Normativitatea este inerentă vieţii spirituale. Viaţa socială este o emanaţiune a spiritului omenesc. De aceea viaţa socială este implicit încercuită în norme. Rigurozitatea logică a acestor norme se accentuează cu cât viaţa socială, evoluând, se depărtează de circumstanţele pur animale în care a luat naştere şi se pătrunde mai mult de influenţele pe care le suferă de la nevoia de normativitate inerentă spiritului.”

Eugeniu Sperantia(18 mai 1888, Bucureşti - 11 ianuarie 1972, Bucureşti) este fiul

Elenei şi al scriitorului Theodor D. Speranţia. In vremea sa a fost un teoretician modern,poet,prozator,estetician si memoralist. Înarmat cu o concepţie filosofic- idealistă,de nuanţă moderată, raţionalistă, el s-a situat pe poziţii mai progresiste decât mulţi contemporani şi universitari între care trăia, îndreptându-şi critica împotriva idealismului subiectiv. Cu deosebire combătea pe acei care încercau explicaţii neştiinţifice asupra originilor dreptului sau reînvierea unor doctrine de mult apuse şi îi ironiza pentru atitudinile retrograde şi desuete.

Preocupat de mai multe domenii ale științei sociale,în domeniul stiintelor juridice pornește de la idea că dreptul reprezintă o realitate socială.Din acest motiv,ginditorul afirma că sociologia și științele sociale speciale pot furniza o bogată informație necesară cunoașterii vieții juridice.E.Sperantia într-o anumită măsură “balanseaza” între sociologie și drept,aducînd elementul sociologic în drept și

elementul juridic în sociologie. Aria sociologiei dreptului este dispersată şi se întinde în întregul proces de cercetare a fenomenelor abordate din cadrul vieţii sociale, cu îndepărtate rădăcini istorice. Cu alte cuvinte, ce se naşte din conţinutul acesteia, este un produs al socialului şi cu finalitate pentru acesta. Constituie un moment esenţial fixarea dreptului în realitatea socială care îl determină şi-l vitalizează. Convingerea autorului român, de factură axiologică, nu era lipsită de realism. Scrierea unei istorii a

sociologiei dreptului românesc se asociază observării faptelor sociale, dar şi ideii de cercetare a gândirii şi literaturii domeniilor (sociale si drept) în perioada modernă, cu deosebire secolul pe care îl încheiem. Dezvoltarea societăţii, a instituţiilor sociale, economice, politice, administrative şi juridice, a statului în ansamblu, prezintă în acest interval anumite particularităţi, cu nuanţări specifice totodată.

În secolul al XVIII- lea implicaţia socială şi morală (stadiu în care se găsea noţiunea de dreptate) se transformă într-una istorică şi politică, tinzând a fi şi una juridică prin ridicarea normelor la rang de drept, asigurat şi apărat prin forţă şi violenţă, la nevoie. Foarte elocvente şi convingătoare sunt documentele aduse apoi în istorie de evenimentele răscoalei de la 1821 dar cu deosebire ale revoluţiei din 1848, constituind premise ale instituirii unor norme juridice sau de drept. Iar Eugeniu Speranția arată că schimbarea şi prefacerea ordinei juridice nu este determinată de promovarea la conducere a unor persoane care ar voi să schimbe legile “ci de obicei aceste prefaceri sunt consecinţe ale unor revoluţiuni ideologice”

Dintre operele sale mai importante mentionăm:

"Definiția și preistoria filosofiei" (1914),

"Legile și formele gandirii" (1934),

"Curs de filosofia dreptului" ,

“Principii fundamentale de filosofie juridical” (1936), ”Introducere în filosofia dreptului” (1946), “Viata,spirit,drept și stat” (1938).

Dreptul, ca şi întreaga componentă juridică a vieţii sociale, este un fenomen deosebit de complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective ale existenţei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configurează şi valorilor pe care le promovează.

Cuvantul drept (şi corespondențele sale în alte limbi – droit, diritto, dereche, dereito, Recht) derivă din latinescul derectus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduit, fără specificarea conţinutului. În limba română, însă, ca de altfel şi în numeroase alte limbi, termenul drept este folosit în două sensuri şi anume: cea care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit şi drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adica dreptul) ce aparţine unei persone (fizice sau juridice) în termenul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.

Înscriindu-se în curentul de gândire neo-kantiană, profesorul Eugeniu Speranția consideră ca cea mai adecvată definiţie a dreptului, este cea care-l înfăţişează ca “ un sistem deductive de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat”.

Dreptul, în viziunea lui Speranția, este o operă socială,individual-colectivă, o operă vie, necesară şi de aceea eficientă în relaţiile sociale. Originea dreptului o vede circumscrisă în realitatea socială. Apariţia şi formarea dreptului este, de bună seamă, un proces complex căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii omeneşti sunt încă destul de difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase, etc. Ele sunt studiate în special de etnologia juridică.

Între realitate şi spiritul creator el pune semnele egalităţii, vede o identitate care se determină reciproc în planul valorilor, scriind: “Dacă indivizii formează cadrul sau terenul pe care se dezvoltă şi trăieşte simplexia valorilor, atunci: morfologia studiază influenţa cadrului asupra valorilor, iar fiziologia socială studiază acţiunea valorilor asupra cadrului.”

Dreptul, în accepţiunea lui, trebuie să fie un înalt moment al echităţii, al întronării spiritului justiţiar în viaţa socială, al dreptăţii şi corectitudinii sociale.

Gânditorul constată că în sec XIX folosofia dreptului a fost contestată "de triumful efemer al materialismului și de triumful îndreptățit al empirismului”,și încearcă să-și aducă contribuția sa la reabilitarea filosofiei dreptului.El pornește de la ideea că “a cauta cauza,originea și istoria dreptului în genere,este cercetare științifică;pe cînd a căuta posibilitatea principală și destinația generală,această e cercetare filosofica”. E.Speranția încearcă să contureze obiectul filosofiei dreptului care are sarcina de a stabili fundamentul finalității și justificării morale,esența și factorii determinanți ai dreptului și al enciclopediei juridice care se ocupă de problemele unei introduceri în filosofia dreptului. Problemele:1.definiția dreptului ca realitate socială; 2.clasificarea dreptului; 3.originea și evoluția istorică a dreptului; 4.principii ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea dreptului; 5.istoria doctrinelor generale și filosofice în drept; Ginditorul încearcă să demonstreze importanța filosofiei dreptului în activitatea juridică practică,în crearea dreptului și aplicarea lui.Legislatorul trebuie să aibă în vedere nu numai prevederile legale dar și valorile filosofice. E.Speranția a încercat să demonstreze că elaborarea normelor este un fenomen firesc în viața socială.El susține că ele propun o unitate de scopuri,valori,necesități care trebuiesc respectate în interiorul colectivității omenești,dar și o necesitate de supunere la norme,necesitate ce există în oameni.Necesitatea normei în viața socială se datorează faptului că spiritul proiectează spontan în afară procedeul pe care-l folosește pentru obținerea ordinei și armoniei din sine insusia.Norma introduce în viață socială exigențele rațiunii sau a spiritului armonizat cu sine însuși. E.Speranția diferențiază valori conceptuale nelimitate care pot fi satisfacute oricui și valori materiale care sunt limitate și care provoacă competiție între oameni,dand naștere conflictelor între

aceștia.Acest conflict pune în pericol raporturile sociale,deci de aici rezultă că societatea are nevoie de niște norme care să oprească această competiție sau măcar să diminueze efectele secundare. Speranția recunoaște rolul important al moralei în viața socială,mai ales ca un factor decisiv în educarea oamenilor în spiritual respectării legilor. Gânditorul recunoaște că există dovezi suficiente care să demonstreze faptul că poate exista norme ce apără interesele individuale independente de atitudinea societății.Aceste norme fac parte din drept deoarece provin din rațiunea umană. De asemenea,acesta specifică că aceste norme,acest drept nu vă este recunoscut niciodată de dreptul obiectiv deoarece este o creație a societății pentru societate și are drept scop un maximum de sociabilitate posibilă. În afară de cele trei elemente are și treiconditii: 1.un subiect de drept; 2.un organ care garantează; 3.o eventuală și posibilă lezare împotriva căreia intervine garanția. .Dreptul subiectiv face ca dreptul obiectiv să se aplice,să trăiască.Mai întîi apare interesul individual,iar pentru organizarea lui apare normă. Dreptul obiectiv există pentru a consacra și apăra dreptul subiectiv. Speranția încercînd să explice obligativitatea normelor adoptate de legislator recurge la însuși legislatorul.Legea este produsul voinței tuturor.Adevărata libertate apare atunci cînd individul se supune legii,deoarece numai așa acționează conform propriei voințe.Scopul activității legislatorului e că dreptul să acționeze în interesul păcii sociale. Este de menționat că marele filosof a încercat să descopere legile evoluției dreptului.El evidențiază 14 legi ce guvernează acest proces dar care pot fi reduse la două: 1.Legea evoluției dreptului,analog cu orice proces vital. 2.Legea afirmării progresive a dreptului,împreună cu acea a spiritualității omenești. Astfel,statul este prin originea sa o dezvoltare,o amplificare a nevoii de justiție.Statul tinde să devină un scop în sine.Scopul principal și fundamental al statului,după Eugeniu Speranția,este de a asigura și a apăra aplicarea consecventă a unui anumit ansamblu de principii referitoare la viața socială,adică realizarea unei justiții concepută într-un anumit mod. Semnificația operei de filosofie a dreptului studiat de Speranția, constă în contribuția sa la întemeierea unei astfel de discipline în România și în legitimarea locului și rolului ei în cadrul disciplinelor filosofiei și dreptului,în știința și cultura românească.

Bibliografie:

1.Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic orthodox, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe romane,Bucuresti, 1990.2.Momeilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria Generala a Dreptului, Univ. din Bucuresti, Bucuresti, 1883.

3. Teodor Taneo, Sociologul Eugeniu Sperantia, Ed. Virtus Romania Redidiva, Cluj-Napoca, 1993.