Download - Ceva Rasp La Deontologie

Transcript
Page 1: Ceva Rasp La Deontologie

1. Izvoarele deontologiei funcţionarului public:1. Principalul izvor de drept este Constituţia, legea supremă în stat; 2. Legea ca act juridic al Parlamentului, aici avem în vedere Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr. 158 din 04.07.2008, Legea privind Codul de conduită a funcţionarului public nr. 25 din 22.02.2008 ect.; 3. Alte categotii de acte normative (Tratatele iternaţionale la care RM este parte, Hotărîri de Guvern, Actele autorităţilor Publice centrale şi locale), inclusiv regulamentele de ordine interioară pri care se prescriu norme speciale privind funcţionarii; 4. Izvoarele nescrise, cutuma sau normele cutumiare care au căpătat în timp forţă de lege (mai ales în domeniul diplomaţiei).

2. Principiile deontologiei funcţionarului public:Principiile fundamentale ale serviciului public: serviciul public se bazează pe principiile legalităţii, profesionalismului, transparenţei, imparţialităţii, independenţei, responsabilităţii, stabilităţii şi loialităţii.

3. Principiul “capacitatea de a exercita putere”. Clasificarea puterii:

Primul principiu deontologic este capacitatea de a exercita putere. Oricare om ce pretinde a fi manager, trebuie în primul rând sa fie pregătit pentru a-şi asuma responsabilităţi, mai mult decât atât, să fie conştient, că este în drept să beneficieze doar de acele drepturi pe care le poate justifica cu acţiuni responsabile din partea sa.  Specialistii în domeniu evidentiaza cinci forme de putere: • puterea de recompensa - capacitatea unui individ de acâstiga de la alt individ anumite gratitudini în schimbul unui anumit comportament.• puterea coercitiva - consta în capacitatea unui individ de a administra altui individ pedepse şi acesta se conformeaza acestui fapt.• puterea legitima - este cea, care se bazează pe faptul, că un individ recunoaşte dreptul altui individ de al influenţa. • puterea de referinţă - se bazează pe identificarea unui individ de către altul drept valoros şi în drept sa-l influenteze. • puterea de competenta - provine de la cunoştinţele personale ale unui individ net superioare altuia, care recunoaşte acest fapt şi este gata să se conformeze indicaţiilor primului.4. Principiile competenţei riguroase, supremaţiei normelor etice, grijei pentru bunăstarea omului:Înca din vremurile antice problema deontologiei conducatorului a fost obiectul discuţiilor celor mai luminate minţi. Cei mai notorii filozofi ai lumii antice – Socrate şi Platon – au dezbatut-o. Pe primul plan a fost evidenţiat principiul competenţei riguroase. Atât Socrate, cât şi Platon formulează cerinţa potrivit căreia conducătorul trebuie să fie instruit, afirmaţie valabilă pentru toate timpurile. Socrate, se pronunţa pentru modestia intelectuală: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, însemna pentru el “Fii conştient de cât de puţin ştii”. Platon însă interpretează înţelepciunea, ca pe o reclamare a domniei sofocratiei. În opinia lui numai filosoful erudit este în stare sa cârmuiasca. Este cunoscut sensul celebrei sale cerinte, ca anume filozofii trebuie sa devină regi, iar regii – filozofi formaţi desavârsit. Normele de etică, normele morale vizează în exclusivitate relaţiile dintre oameni.Grija pentru bunăstarea omului este pentru manager o valoarea etica şi devine un principiu deontologic, deoarece măsura eficienţei activităţii lui este pâna la urmă cea a bunăstării oamenilor.

5. Principii de bază în comportamentul funcţionarului public:Legalitatea, imparţialitatea, independenţa, profesionalismul, şi loialitatea (Legea privind Codul de conduită a funcţionarului public nr. 25 din 22.02.2008). Literatura de specialitate de mai vorbeşte şi despre alte principii după cum urmează: - egalitatea de tratamen faţă de toţi beneficiarii serviciului public; - apărarea principiului supremaţiei Constituţiei şi respectul legii; - apărarea prestigiului instituţii pe care o reprezintă; - manifestare de discreţie profesională privind toate informaţiile de care ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiilor sale; - apărarea, respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale, private a beneficiarilor de servicii publice; - exprimarea de credinţă şi fidelitate faţă de ţara căreia îi aparţine; - supunerea faţă de superiorul său ierarhic.

6. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public -document care specifică normele de comportament ale funcţionarului public:Prezenta lege reglementează regimul general al funcţiei publice, statutul funcţionarului public, raporturile juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile publice (în cele ce urmează – raporturi de serviciu), precum şi alte raporturi ce decurg din acestea. Scopul prezentei legi constă în asigurarea

Page 2: Ceva Rasp La Deontologie

realizării unui serviciu public stabil, profesionist, imparţial, transparent şi eficient în interesul societăţii şi al statului. Conform acestei legi funcţionarul public obligaţii care tind stpre formarea comportamentului acestuia, spre exemplu: a) să respecte Constituţia, legislaţia în vigoare, precum şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor; c) să fie loial autorităţii publice în care activează; d) să îndeplinească cu responsabilitate, obiectivitate şi promptitudine, în spirit de iniţiativă şi colegialitate toate atribuţiile de serviciu; e) să păstreze, în conformitate cu legea, secretul de stat, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei publice, cu excepţia informaţiilor considerate de interes public; f) să respecte normele de conduită profesională prevăzute de lege; g) să respecte regulamentul intern.

7. Codul de conduită al funcţionarului public:Codul de conduită a funcţionarului public, aprobat prin Legea nr. 25 din 22.02.2008, reglementează conduita funcţionarului public în exercitarea funcţiei publice. Codul are  drept scop stabilirea unor norme de conduită în serviciul public şi  informarea cetăţenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte funcţionarul public în vederea oferirii unor servicii publice de calitate; asigurarea unei administrări mai bune întru realizarea interesului public; contribuirea la prevenirea şi eliminarea corupţiei din administraţia publică şi crearea unui climat de încredere între cetăţeni şi autorităţile publice. Conform normelor de conduită a funcţionarului public prevăzute de capitolul III al aceste legi, funcţionarul public este obligat: să asigure  informarea  activă, corectă şi la timp a  cetăţenilor asupra  chestiunilor de interes public şi să asigure accesul liber la informaţie; să asigure protecţia proprietăţii publice şi să evite  orice prejudiciere a  acesteia; funcţionarul public este obligat să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinînd autorităţii publice, numai în scopul desfăşurării activităţilor aferente funcţiei publice deţinute; funcţionarul public trebuie să asigure, potrivit atribuţiilor ce îi revin, folosirea eficientă şi conform destinaţiei a banilor publici; funcţionarului public îi este interzis să utilizeze bunurile autorităţii publice pentru a desfăşura activităţi publicistice, didactice, de cercetare sau alte activităţi neinterzise de lege în interes personal; să aibă  o conduită care să nu prejudicieze imaginea  ţării şi a autorităţii publice pe care le reprezintă; Funcţionarului public îi este interzis să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri sau alte avantaje care îi sînt destinate personal sau familiei, rudelor, prietenilor, persoanelor fizice sau juridice cu care are sau a avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care îi pot influenţa corectitudinea în exercitarea funcţiei publice deţinute sau pot fi considerate drept  recompensă în raport cu atribuţiile sale  de serviciu; funcţionarul public este obligat să evite conflictul de interese;

8. Răspunderea juridică a funcţionarului public:Răspundere juridică a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VII al Legii nr. 158 din 04.07.2008 „Cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public". Pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară, civilă, administrativă, penală, după caz. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici ca formă a răspunderii juridice, este stabilităde autoritatea administrativă prevăzută de lege, respectiv de conducătorul autorităţii direct la propunerea şefului subdiviziunii în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public. Constituie abateri disciplinare: a) întîrzierea sistematică la serviciu; b) absenţele nemotivate de la serviciu mai mult de 4 ore pe parcursul unei zile lucrătoare; c) intervenţiile în favoarea soluţionării unor cereri în afara cadrului legal; d) nerespectarea cerinţelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidenţialităţii informaţiilor de care funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei; e) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu; f) neglijenţa repetată sau tergiversarea sistematică a îndeplinirii sarcinilor; g) acţiunile care aduc atingere prestigiului autorităţii publice în care activează; h) încălcarea normelor de conduită a funcţionarului public; i) desfăşurarea în timpul programului de muncă a unor activităţi cu caracter politic specificate la art.15 alin.(4); j) încălcarea prevederilor referitoare la obligaţii, conflict de interese şi restricţii stabilite prin lege; k) încălcarea regulilor de organizare şi desfăşurare a concursului, a regulilor de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici; 1) alte fapte considerate ca abateri disciplinare în legislaţia din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici. Pentru comiterea abaterilor disciplinare, funcţionarului public îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui

Page 3: Ceva Rasp La Deontologie

an; e) suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani; g) destituirea din funcţia publică. Răspunderea administrativă a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Răspunderea civilă (materială) intervine atunci cînd, printr-o faptă ilicită în legătură cu ori în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, funcţionarul public cauzează un prejudiciu direct serviciului public în care îşi desfăşoară activitatea sau particularilor (persoanelor fizice şi juridice). Răspunderea materială constă în stabilirea obligaţiei de reparare - daunei efectiv cauzate. Răspunderea administrativă intervine atunci cînd, în timpul executării funcţiei sale, funcţionarul public săvîrşeşte o contravenţie administrativă, adică nu îndeplineşte sau îndeplineşte defectuos o funcţie. Sancţiunile administrative sunt prevăzute de Codului Contravenţional al Republicii Moldova. Acestea pot fi aplicate pentru săvîrşirea contravenţiilor administrative cum ar fi: încălcarea legislaţiei muncii, încălcarea legislaţiei funciare, încălcarea regulilor şi a normelor sanitaro-igienice şi sanitaro-antiepidemice, abuzul de putere sau abuzul de serviciu, tăinuirea faptelor de corupţie şi de protecţionism ect. Răspunderea penală a funcţionarului public survine în cazul săvârşirii de către acesta a unei infracţiuni, adică a unei fapte (acţiuni sau inacţiuni) prejudiciabile, prevăzute de legea penală, săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală.

9. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, nr. 90-XVI din 25.04.2008 şi normele deontologice:Prezenta lege stabileşte acţiuni de prevenire şi de combatere a corupţiei, asigurînd apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, intereselor publice, securităţii naţionale şi înlăturarea consecinţelor actelor de corupţie. Prevederile acestei legi se aplică: a) funcţionarilor publici, persoanelor cu funcţii de demnitate publică, personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică şi celui din autorităţile publice autonome sau de reglementare, concurenţilor electorali, persoanelor de încredere ale concurenţilor electorali, altor persoane prevăzute de legislaţie; b) persoanelor care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală; c) persoanelor publice străine şi funcţionarilor internaţionali. Conform art. 5 din acesată lege garanţiile prevenirii corupţiei sînt politicile şi practicile din domeniul respectiv care reprezintă un complex de măsuri legislative, instituţionale, economice, sociale şi morale, realizate prin reglementarea: a) organizării activităţii autorităţilor publice;    b) conduitei funcţionarilor publici, a persoanelor cu funcţii de demnitate publică şi a altor persoane care prestează servicii publice;    c) organizării expertizei anticorupţie a proiectelor de acte legislative şi a proiectelor de acte normative ale Guvernului, discutării publice a proiectelor elaborate, evaluării riscurilor instituţionale de corupţie; d) modului de formare şi de administrare a finanţelor publice; e) participării societăţii civile şi accesului la informaţie în procesul decizional; f) accesului la informaţia despre măsurile de prevenire a corupţiei şi rezultatele aplicării lor; g) sectorului privat al economiei naţionale; h) prevenirii legalizării veniturilor obţinute ilicit; i) activităţii politice şi procesului electoral. Deasemeni acestă lege enumără actele de corupţie şi actele conexe acestora (art. 16) pentru săvîrşirea cu vinovăţie a cărărora persoanele fizice şi juridice pot fi trase la răspundere conform Codului Penal.

10. Legea cu privire la conflictul de interese nr. 16-XVI  din  15.02.2008 şi prevederile ei :Această lege reglementează incompatibilităţile şi restricţiile impuse persoanelor care exercită funcţii de demnitate publică, funcţii publice, soluţionarea conflictelor de interese, precum şi modul de prezentare a declaraţiei cu privire la conflictul de interese. Conform acestei legi - conflict de interese este conflictul dintre exercitarea atribuţiilor funcţiei deţinute şi interesele personale ale persoanelor prevăzute la art.3, în calitatea lor de persoane private, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obiectivă şi imparţială a obligaţiilor şi responsabilităţilor ce le revin potrivit legii. Subiecţi ai declarării intereselor personale conform acestei legi sînt: a) persoanele care deţin funcţii de demnitate publică prevăzute în anexa la Legea nr.199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică; b) membrii Consiliului de observatori al Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania “Teleradio-Moldova”; deputaţii în Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; directorul general adjunct al Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină; c) conducătorii şi adjuncţii acestora din cadrul autorităţii administrative (instituţiei publice) subordonate organului central de specialitate, din cadrul întreprinderii de stat sau municipale, societăţii comerciale cu capital de stat majoritar, instituţiei financiare cu capital de stat total sau majoritar; d) persoanele cu funcţii de conducere şi de control în instituţiile din cadrul sistemului de învăţămînt de stat şi sistemului de sănătate publică; e) personalul din cabinetul

Page 4: Ceva Rasp La Deontologie

persoanelor cu funcţii de demnitate publică; f) funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special. Persoana prevăzută la art.3 va informa imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la data constatării, în scris, şeful ierarhic sau organul ierarhic superior despre: a) interesul, al său ori al persoanelor apropiate, legat de decizia pe care trebuie să o ia personal sau la luarea căreia trebuie să participe, ori de acţiunea pe care trebuie să o întreprindă în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu; b) calitatea, a sa ori a persoanelor apropiate, de fondator, acţionar, asociat, membru al consiliului de administraţie, membru al comisiei de control sau de revizie a unei persoane juridice (comerciale sau necomerciale), dacă această persoană juridică a primit de la organizaţia publică în care activează bunuri, inclusiv mijloace băneşti, credite garantate de stat ori de autoritatea administraţiei publice locale sau o comandă de achiziţie publică. Soluţionarea conflictului de interese se efectuează prin examinarea situaţiei de conflict de interese, prin determinarea şi aplicarea soluţiei adecvate pentru soluţionarea pozitivă a conflictului de interese. Candidatul la alegerea, numirea sau confirmarea în funcţia publică, precum şi persoana prevăzută la art.3 sînt obligate să identifice şi să declare interesele personale relevante. Declaraţia de interese personale se depune în termen de 15 zile de la data angajării, validării mandatului ori numirii în funcţie, după caz. Declaraţia de interese personale se depune anual pînă la data de 31 martie. Conform art. 25 din acestă lege neîndeplinirea de către persoana responsabilă de colectarea declaraţiilor de interese personale a obligaţiilor prevăzute de prezenta lege constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit legislaţiei aplicabile persoanei respective, iar Nedeclararea conflictului de interese în condiţiile art.9 constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit legislaţiei aplicabile persoanelor respective.

11. Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public. Incompatibilităţi şi restricţii:Legea nr. 158 din 04.07.2008 „Cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public" prevere drepturile generale ale funcţionarului public: a) să examineze probleme şi să ia decizii în limitele competenţei sale; b) să solicite, în limitele competenţei sale, şi să primească informaţia necesară de la alte autorităţi publice, precum şi de la persoane fizice şi juridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma lor juridică de organizare; c) să-şi cunoască drepturile şi atribuţiile stipulate în fişa postului; d) să beneficieze de condiţii normale de muncă şi igienă de natură să-i ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică, precum şi de un salariu corespunzător complexităţii atribuţiilor funcţiei; e) să se adreseze Guvernului asupra cazurilor de încălcare a legislaţiei referitoare la funcţia publică şi la statutul funcţionarului public, cu excepţia funcţionarilor publici care activează în cadrul autorităţilor publice indicate la art.8 alin.(2) lit.d), care sînt în drept să se adreseze conducătorilor autorităţilor publice respective; f) să beneficieze de stabilitate în funcţia publică deţinută, precum şi de dreptul de a fi promovat într-o funcţie publică superioară, deasemenea şi dreptul la opinie al funcţionarului public, dreptul funcţionarului public de a vea calitatea de membru al partidelor politice sau organizaţiilor social-politice legal constituite, cu excepţiile prevăzute de lege, sau dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate şi alte organizaţii, sau dreptul de acces la informaţie. Pe lîngă drepturi funcţionarul public au şi nişte obligaţii stipulate de acceeaşi lege: a) să respecte Constituţia, legislaţia în vigoare, precum şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor; c) să fie loial autorităţii publice în care activează; d) să îndeplinească cu responsabilitate, obiectivitate şi promptitudine, în spirit de iniţiativă şi colegialitate toate atribuţiile de serviciu; e) să păstreze, în conformitate cu legea, secretul de stat, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei publice, cu excepţia informaţiilor considerate de interes public; f) să respecte normele de conduită profesională prevăzute de lege; g) să respecte regulamentul intern. Funcţionarii publici de conducere de nivel superior, precum şi funcţionarii publici de conducere sînt obligaţi să încurajeze propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea. Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor (ordinelor, poruncilor, indicaţiilor obligatorii spre executare) primite de la conducătorul său direct şi de la conducătorul autorităţii publice în care îşi exercită funcţia publică. Dacă funcţionarul public are dubii cu privire la legalitatea unei dispoziţii, acesta este obligat să comunice în scris autorului dispoziţiei dubiile sale, precum şi să aducă la cunoştinţa conducătorului ierarhic superior al acestuia astfel de situaţii. Funcţionarul public este obligat să prezinte, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate. Funcţionarul public este obligat să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese. Dacă e să ne referim la incompatibilităţi atunci în conformitate art. 25 din lege prevede: 1) Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decît cea în care a fost numit. 2) Funcţionarul public nu este în drept să desfăşoare

Page 5: Ceva Rasp La Deontologie

alte activităţi remunerate: a) în cadrul autorităţilor publice, cu excepţiile prevăzute de lege; b) în funcţie de demnitate publică sau în funcţie din cadrul cabinetului persoanei care exercită funcţie de demnitate publică, cu excepţia cazului în care raporturile de serviciu sînt suspendate pe perioada respectivă în condiţiile legii; c) prin contract individual de muncă sau prin alt contract cu caracter civil, în cadrul societăţilor comerciale, cooperativelor, întreprinderilor de stat sau municipale, precum şi al organizaţiilor necomerciale, din sectorul public sau privat, a căror activitate este controlată, subordonată sau în anumite privinţe este de competenţa autorităţii în care el este angajat, cu excepţia activităţilor ştiinţifice, didactice, de creaţie şi de reprezentare a statului în societăţile economice. Modul de cumulare a acestor activităţi cu funcţia publică se stabileşte de Guvern. (3) Funcţionarul public poate cumula, în cadrul autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, atribuţiile funcţiei sale cu atribuţiile funcţiei publice temporar vacante, fapt confirmat prin actul administrativ al conducătorului. (4) Funcţionarul public nu poate fi mandatar al unor terţe persoane în autoritatea publică în care îşi desfăşoară activitatea, inclusiv în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită. (5) Alte incompatibilităţi şi conflicte de interese se stabilesc prin legislaţie specială. (6) Situaţia de incompatibilitate prevăzută la alin.(2) şi (4) urmează să înceteze pe parcursul unei luni din momentul apariţiei acesteia. Dacă nu a eliminat situaţia de incompatibilitate în termenul prevăzut, funcţionarul public este destituit din funcţie. Dacă e să ne referim la restricţii în ierarhia funcţiei publice, atunci art. 26 prevede: (1) Funcţionarul public nu poate exercita o funcţie publică în subordinea nemijlocită a unei rude directe (părinte, frate, soră, fiu, fiică) sau a unei rude prin afinitate (soţ/soţie, părinte, frate şi soră a soţului/soţiei) în cadrul aceleiaşi autorităţi publice. (2) Aceeaşi prohibiţie se aplică şi în situaţia în care conducătorul superior nemijlocit al funcţionarului public are calitatea de persoană ce exercită funcţie de demnitate publică. (3) Persoanele care se află în situaţiile prevăzute la alin.(1) şi (2) vor întreprinde acţiuni în vederea încetării raporturilor ierarhice nemijlocite în termen de 2 luni. (4) În cazul în care condiţiile alin.(3) nu se respectă, funcţionarul public se transferă într-o funcţie care ar exclude o astfel de subordonare, iar dacă transferul nu este posibil, acesta este eliberat din funcţia publică deţinută.

12. Comportamentul în cadrul convocărilor şi şedinţelor festive:Şedinţiele festive sînt convocate cu prilejul unor evenimente de rezonanţă majoră şi, în mare parte, au scopul de a identifica aspectul pozitiv al activităţii instituţiei. Organizarea unor asemenea şedinţe în instituţiile organelor administraţiei publice actualizează necesitatea cunoaşterii protocolului aplicării simbolurilor statale. în scenă (sau locul care este în spatele prezidiului) este arborat Drapelul de Stat al Republicii Moldova. Cînd Drapelul de Stat al Republicii Moldova se arborează alături de un singur drapel de stat străin, drapelul Republicii Moldova va fi aşezat în stînga, iar drapelul străin - în dreapta (privind drapelele din faţă). Drapelului de stat i se acordă totdeauna locul de onoare, din dreapta vorbitorului şi din stînga publicului. Cînd sînt arborate drapelele mai multor ţări, toate trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni şi să fie arborate la aceeaşi înălţime în linie dreaptă. Drapelul de Stat al Republicii Moldova va fi întotdeauna în stînga, iar celelalte - în ordinea alfabetică a denumirii ţării. La intonarea imnului naţional, toate persoanele prezente se ridică în picioare, iar persoanele cu grad militar, trebuie să stea în poziţie de salut. Factorul de decizie - conducătorul, acestei şedinţe prezintă asistentei, oaspeţii veniţi la manifestare în ordinea descreşterii locului lor în ierarhia statală, indicînd posturile pe care ei le deţin. Dacă au fost primite telegrame de la Preşedintele ţării, Preşedintele Parlamentului, Primul-Ministru, lor li se dă citire înainte de a i se oferi cuvînt raportorului.

13. Organizarea şedinţelor operative şi tematice. Practică comportamentală:În cadrul şedinţelor operative, sînt convocaţi sistematic colaboratorii unei instituţii (sau conducătorii subdiviziunilor) şi sînt puse in discuţie subiecte ce ţin de sarcinile operative pentru o anumită perioadă (pentru o săptămînă sau o lună). Aceste şedinţe au, ca regulă, o agendă stabilă care am putea s-o rezumăm la: "Ce s-a realizat? Cum s-a realizat? Ce^urmează să facem? Cum vom face?" Cînd organizăm şedinţa operativă, trebuie să ne îngrijim în mod deosebit de regulamentul derulării ei. Este util să fie stabilit, că luările de cuvît nu vor depăşi 3 minute. Şedinţele operative sînt organizate conform unui orar prealabil stabilit pe care îl cunosc toate persoanele vizate. Trebuie Rezonabil ar fi să fie stabilită o anumită oră, într-o anumită zi cînd se organizează asemenea şedinţe. Punctualitatea este o exigenţă prioritară. La ora stabilită toată lurnea este pe loc. Conducătorul şedinţei intră exact la ora fixată, salută pe cei prezenţi şi anunţă subiectele puse în discuţie. Este incorectă tradiţia stabilită de unii funcţionari, care încep să moralizeze din start cu fraze de genul: Nu se face nimic! Mă zbat să vă pun la lucru, dar voi nicidecum nu vă lăsaţi convinşi! Am vorbit de atîtea ori despre aceasta, dar

Page 6: Ceva Rasp La Deontologie

pînă în prezent nu constatăm nici o schimbare! etc. Ar fi logic şi corect din punct de vedere psihologic să se înceapă prin constatarea subiectului discuţiei, mai apoi, fără a apela la aprecieri dezaprobatoare, să se ofere cuvîntul pentru a relata ce s-a făcut celui care este responsabil de activitatea respectivă. După o relatare succintă a acestuia, conducătorul ce prezidează şedinţa îi adresează vorbitorului întrebările de care este nevoie pentru concretizarea tuturor aspectelor. Şedinţa operativă nu poate insera dezbateri ample asupra unor probleme, ea poartă un caracter aplicativ. Dacă a apărut . necesitatea unor asemenea dezbateri, este organizată o şedinţă tematică. Şedinţa tematică întruneşte un număr mai larg de persoane (nu numai conducătorii subdiviziunilor, ci şi alţi colaboratori care cunosc bine problema pusă în discuţie) pentru a dezbate o problemă anumită, formulată în ordinea de zi. Şedinţa tematică nu are restricţii de durată şi vorbitorii sînt pregătiţi pentru prezentarea discursurilor. Evident că şi ceilalţi prezenţi pot lua cuvîntul la subiectul dezbătut. De regulă, este un raportor care elucidează punctele esenţiale ale problemei şi precizează aspectele la care se solicită participarea celor prezenţi. Deseori, raportorul este însuşi conducătorul instituţiei. Este rezonabil ca prşedintele şedinţei să atenţioneze asistenţa asupra necesitatătii ca luările de cuvînt să fie succinte şi să fie neapărat scoase în evidenţă propunerile pe care le face vorbitorul. Pentru a face convingătoare luările de cuvînt în cadrul şedinţelor, recomandăm funcţionarilor să ţină cont de cîteva reguli importante: -Vorbeşte tare, articulează sunetele ca să fii auzit de toţi cei prezenţi în şedinţă; -Fii sincer în cele ce relatezi; -Adresează mesajul celor aflaţi în sală; -Convinge ascultătorii că cele relatate de tine sînt in t eres an te, pen tru ei; -Personalizează mesajul, adaptează-l la ascultători; -Vobeşte în limbajul acceptat şi utilizat de cei prezenţi; -Ai grijă cum finalizezi discursul, felul în care finalizaţi discursul este oportun pentru impresia ce-o veţi crea la ascultători.

14. Mecanisme de protegare psihologică în cadrul comunicării conflictuale:Pentru realizarea unui comportament controlat, funcţionarul public nu trebuie să apeleze doar la efortu: volitiv, dar să cunoască şi să aplice tehnici speciale de protecţie psihologică care îi vor permite să-şi menţină calmul chiar şi în situaţiile în care este provocat de interlocutor. În primul rînd, fiecare funcţionar trebuie să fie conştient că transferul de stări emoţionale (magnetizarea emoţională) poate fi realizat plenar doar cu condiţia că partenerii se privesc direct în ochi. Ţinînd cont de acest fapt, trebuie să ne îngrijim de felul în care este amplasat scaunul pe care îl vom oferi interlocutorului. Psihologii au conchis că situaţiile în care interlocutorii se află faţă în faţă generează concurenţă, respectiv, în condiţiile constatării unui asemenea amplasament apar controversele, confruntările care pot, la rîndul lor, să contribuie la declanşarea unei scene conflictuale. Stăpînul biroului va avea grijă să amenajeze astfel spaţiul oferit vizitatorilor, încît aceştia să ocupe o poziţie în axă oblică faţă de el. Ideal este un amplasament al partenerilor în semiprofil unul în raport cu celălalt, care permite în mod firesc să se privească unul pe celălalt şi, totodată, să poată fiecare să orienteze privirea în faţa sa, fără a crea impresia că s-a întors de la partener. Pentru instaurarea unui climat psihologic adecvat intenţiilor, este important să se ţină cont de distanţa ce separă interlocutorii. O distanţă de pînă la 45 cm poate fi acceptată doar de persoane apropiate, care se agreează reciproc. în oricare altă situaţie apare riscul nemulţumirii, disconfortului psihologic. în cazul unor audienţe cu persoane cunoscute (pe care le agreăm) este acceptabilă distanţa (46 cm - 1,22 m), care permite strîngerea de mîini şi varierea mesajului verbalizat pînă la şoaptă. Pentru audienţele cu persoanele necunoscute este binevenită distanţa socială (1,22 m — 2,40 m) care justifică o tonalitate oficială şi impune necesitatea unor rigori de protocol (formule oficiale de adresare, discreţia notării în agendă etc). În cazurile în care în audienţă vin concomitent mai multe persoane, este indicată distanţa publică apropiată (2,40 m - 8,00 m) care permite realizarea comportamentului conformat exigenţelor statutului social, dispersarea atenţiei pentru a discuta pe parcurs atît cu foţi, cît şi cu fiecare în parte. În cazul în care am constatat că partenerul începe să ne provoace repulsie, apelăm la tehnici mai sofisticate. Tehnica "dialogului ascuns" constă în comentarea în minte a celor relatate de partener. Spre exemplu, el declară: "De o lună vin la voi şi pînă în prezent n-am izbutit să intru la D-voastră, din cauza birocraţiei ce domină "n această instituţie!'1, iar D-voastră reproşaţi în gînd: "Oamenii de treabă află la secretară cînd pot veni în audienţă, dar nu aleargă în van cînd le vine cheful să mă vadă". Un aseTneriea "dialog intern creează aparenţa unei echităţi, deoarece s-ar părea că vă spuneţi reciproc lucruri puţin plauzibile, numai că partenerul le spune cu voce tare, pe cînd D-voastră - în gînd. O asemenea tehnică este mai puţin indicată unor indivizi impulsivi, deoarece pentru ei apare pericolul că ar putea să treacă de la rep icile spuse în gînd la cele pronunţate cu voce tare. Această tehnică poate fi realizată şi în forma scrisă, adică pe parcursul evoluării interlocutorului simulaţi că faceţi notiţe la subiectul *discuţiei, dar, de fapt, schiţaţi replicile de răspuns. O altă tehnică utilă pentru a

Page 7: Ceva Rasp La Deontologie

înfrîna impulsurile agresive în cadrul audienţelor "este cea a "peretelui "de sticră"." Privind partenerul, ne străduim să ne abstragem de la cele ce spune şi încercăm să ne imaginăm că el verbalizează cu totul altceva. Spre exemplu, cîntă un cîntec de dragoste. Discrepanţa pe care o constatăm între expresia feţei lui şi textul cîntecului este nostimă şi nu vă mai poate face să vă enervaţi. În situaţiile în care partenerul este deosebit de expresiv în furia lui, apelaţi la tehnica "zidului de piatră". Construiţi imaginar un zid de piatră între D-voastră şi partener, lâslnd să se vadă doar părul (vîrful capului) lui. Urmărind cum se mişcă chica adversarului, va trebui să apelaţi la un efort de vojntă pentru a nu începe să rîdeţi. Tehnicile de mai sus ne ajută să ne păstrăm calmul, dar solicită de la cel care vrea să le aplice prezenţa imaginaţiei şi capacitatea de a repartiza atenţia. Cele relatate ne vor permite să realizăm pe parcursul audienţelor un comportament controlat şi să facem optimă rezultativitatea audienţei. Trebuie însă să fiţi conştient de faptul că important este la finele audienţei să facem rezumatul întîlnirii.

15. Audienţele şi comportamentul funcţionarului public:Este important să concepem audienţa drept: un proces de comunicare directă, al cărui rezultat depinde de înţelegerea reciprocă a partenerilor. Un aspect important pentru rezultativitatea audienţelor este cel al timpului rezervat planificat pentru ele. Este rezonabil ca audienţele să fie organizate de două ori pe săptămînă. Într-o zi, ele vor fi organizate în prima jumătate a zilei, în alta - în a doua jumătate, pentru a oferi vizitatorilor posibilităţi reale de a se înscrie în audienţă, ţinlnd cont de programul lor de muncă. Majoritatea factorilor de decizie beneficiază de prezenţa unei secretare, care participă activ la pregătirea audienţelor. Evident, timpul programat pentru fiecare solicitant este preconizat în funcţie de caracterul problemei, ce va fi pusă în discuţie pentru a fi rezolvată. Secretara notează numele solicitantului şi îl informează despre data şi ora concretă cînd va fi primit în audienţă. Acest lucru va fi prima mărturie a respectului faţă de solicitant. Bunăvoinţa, respectul de care dă dovadă secretara faţă de solicitant îl orienteză şi pe acesta pentru un comportament adecvat pe parcursul audienţei. E necesar să enumerăm şi alte lucruri, care determină dispoziţia solicitantului şi îl pericliteazăi emoţional, cum sînt spre exemplu: necesitatea de a oferi respectivului un loc pe scaun sau în fotoliu pentru perioada de aşteptare, sau aducerea unor scuze pentru faptul că timpul programat pentru audienţă va fi oferit cu întîrziere, sau că audienţa este amînată pentru altă dată din motive obiective. Indiferent de caracteristica vizitatorului, factorul de decizie îl tratează cu multă amabilitate, dîndu-i bineţe, oferind-i loc şi .manifestînd maximă atenţie la cele ce va spune respectivul. Este important să i se permită vizitatorului să verbalizeze motivul audienţei. Audienţa necesită din partea factorului de decizie nu numai competenţă, dar şi mobilizare maximă, control perfect asupra comportamentului.

16. Temperamentele. Caracterirtice native (înnăscute) care predetermină comportamentul individului:Temperamentul - dimensiunea dinamico-energetică care se exprimă prin particularităţi ale activităţii intelectuale şi afectivităţii, cît şi comportamentul în exterior. Deosebim 4 tipuri clasice de temperament: COLERICUL – persoană emotivă, irascibilă, oscileaza între entuziasm şi decepţie, cu tendinţă de exagerare în tot ceea ce face, gîndurile şi emoţiile se succed cu repeziciune; SANGVINICUL – se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru. Astfel de persoane au buna dispoziţie, se adaptează uşor, mobilitate exagerată se apropie de nestatornicie; FLEGMATICUL - inexpresiv şi lent, calm. Puţin comunicativ, greu adaptabil, obţine performanţe în muncile de lunga durata; MELANCOLICUL - lent, inexpresiv, emotiv şi sensibil, încredere redusa în fortele proprii.

17. Comportamentul funcţionarului public la activităţile oficiale :Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter internaţional au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă.  În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale. În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă. Funcţionarului public îi este interzis să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, destinate personal acestuia sau familiei sale, cu excepţia cadourilor simbolice, celor oferite din politeţe sau primite cu prilejul anumitor acţiuni de protocol şi a căror valoare nu depăşeşte limitele stabilite de Guvern.

Page 8: Ceva Rasp La Deontologie

Codul bunelor maniere Înainte de a aborda unele aspecte ce ţin de bunele maniere, vom atrageatenţia asupra faptului că normele de protocol se aplică şi la activităţileprivate, aceasta datorită distincţiilor sociale care există între oameni. Laacţiunile private normele de protocol vor ţine seama de vîrstă, sex, stareacivilă şi gradul de rudenie al participanţilor. Se va lua în consideraţie meritulpersoanelor şi distincţiile (civile şi militare) pe care le au, pentru a-itrata corect. De asemenea, vom reacţiona adecvat în cazurile în care asistăpersoane oficiale sau alţi invitaţi importanţi. La o reuniune de familie vomrespecta cu stricteţe criteriile distinctive, oferind prioritate celor în vîrstă,apoi celor mai tineri, femeilor faţă de bărbaţi, persoanelor căsătorite faţă decelibatare şi rudelor mai apropiate faţă de cele îndepărtate.La o activitate socială ordinară, primele vor fi, conform ordinii de precăderi,femeile căsătorite, urmate de femeile celibatare, bărbaţii căsătoriţi,bărbaţii celibatari. Acordîndu-le locul care le revine în fiecare grup, vomţine cont de vîrstă şi merite (distincţii). Numai în cazuri aparte un domn arputea să aibă priorităţi faţă de o doamnă. Doamnele se bucură de aceleaşionoruri şi atenţii pe care le au soţii lor conform rangului pe care îl deţin.Cuplurile matrimoniale nu se vor aşeza împreună, ci vor fi intercalate cualţi invitaţi de acelaşi rang. Femeile celibatare vor ceda prioritatea celorcăsătorite, excepţie constituind cazurile cînd acestea au ranguri şi titluri. Încadrul instituţiilor sau organizaţiilor unde prestează servicii, femeile îşi vorocupa locul conform funcţiei.Cît priveşte foştii posesori ai titlurilor nobiliare, ei vor ocupa locul ce lecorespunde în societate, de priorităţi se vor bucura numai la reuniunile şifestivităţile organizate de societăţile lor.Respectînd criteriile de mai sus, ne vom simţi comod în orice circumstanţe,fie vorba de prezentări, prezidări, distribuirea locurilor la o masă sau într-unmijloc de transport, organizarea vizitelor, recepţiilor sau a altor activităţi.

LEGENr. 25din 22.02.2008

privind Codul de conduită a funcţionarului public

Publicat : 11.04.2008 în Monitorul Oficial Nr. 74-75 art Nr : 243 Data intrarii in vigoare : 01.01.2009

Parlamentul adoptă prezenta lege ordinară.Capitolul IDISPOZIŢII GENERALEArticolul 1. Obiectul, scopul şi domeniul de aplicare (1) Codul de conduită a funcţionarului public (denumit în continuare Cod) reglementează conduita funcţionarului public în exercitarea funcţiei publice. (2) Codul are drept scop stabilirea unor norme de conduită în serviciul public şi informarea cetăţenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte funcţionarul public în vederea oferirii unor servicii publice de calitate; asigurarea unei administrări mai bune întru realizarea interesului public; contribuirea la prevenirea şi eliminarea corupţiei din administraţia publică şi crearea unui climat de încredere între cetăţeni şi autorităţile publice.(3) Normele de conduită prevăzute de Cod sînt obligatorii pentru toţi funcţionarii publici.(4) Orice încălcare a Codului constituie abatere disciplinară căreia i se aplică prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi statutul funcţionarului public.Capitolul IIPRINCIPIILE

Page 9: Ceva Rasp La Deontologie

DE CONDUITĂ A FUNCŢIONARULUI PUBLICArticolul 2. Principiile de conduită a funcţionarului publicÎn exercitarea funcţiei publice, funcţionarul public se călăuzeşte de următoarele principii: a) legalitate;b) imparţialitate;c) independenţă; d) profesionalism;Articolul 3. Legalitatea(1) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, funcţionarul public este obligat să respecte Constituţia Republicii Moldova, legislaţia în vigoare şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.(2) Funcţionarul public care consideră că i se cere sau că este forţat să acţioneze ilegal sau în contradicţie cu normele de conduită va comunica acest fapt conducătorilor săi.Articolul 4. Imparţialitatea(1) Funcţionarul public este obligat să ia decizii şi să întreprindă acţiuni în mod imparţial, nediscriminatoriu şi echitabil, fără a acorda prioritate unor persoane sau grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. (2) Funcţionarul public trebuie să aibă un comportament bazat pe respect, exigenţă, corectitudine şi amabilitate în relaţiile sale cu publicul, precum şi în relaţiile cu conducătorii, colegii şi subordonaţii.(3) Funcţionarul public nu trebuie să determine persoanele fizice sau juridice, inclusiv alţi funcţionari publici, să adopte comportamente ilegale, folosindu-se de poziţia sa oficială.Articolul 5. Independenţa(1) Apartenenţa politică a funcţionarului public nu trebuie să influenţeze comportamentul şi deciziile acestuia, precum şi politicile, deciziile şi acţiunile autorităţilor publice.(2) În exercitarea funcţiei publice, funcţionarului public îi este interzis: a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice şi a altor organizaţii social-politice;b) să folosească resursele administrative pentru susţinerea concurenţilor electorali;c) să afişeze, în incinta autorităţilor publice, însemne sau obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora;d) să facă propagandă în favoarea oricărui partid; e) să creeze sau să contribuie la crearea unor subdiviziuni ale partidelor politice în cadrul autorităţilor publice. Articolul 6. Profesionalismul(1) Funcţionarul public are obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitudine şi corectitudine. (2) Funcţionarul public este responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu faţă de conducătorul său nemijlocit, faţă de conducătorul ierarhic superior şi faţă de autoritatea publică.Articolul 7. Loialitatea(1) Funcţionarul public este obligat să servească cu bună-credinţă autoritatea publică în care activează, precum şi interesele legitime ale cetăţenilor.(2) Funcţionarul public are obligaţia să se abţină de la orice act sau faptă care poate prejudicia imaginea, prestigiul sau interesele legale ale autorităţii publice.Capitolul IIINORMELE DE CONDUITĂ A FUNCŢIONARULUI PUBLICArticolul8.Accesullainformaţie (1) Funcţionarul public, potrivit atribuţiilor ce îi revin şi conform legislaţiei privind accesul la informaţie, este obligat:a) să asigure informarea activă, corectă şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public;b) să asigure accesul liber la informaţie;c) să respecte termenele prevăzute de lege privind furnizarea informaţiei.(2) Funcţionarul public este obligat să respecte limitările accesului la informaţie, în condiţiile

Page 10: Ceva Rasp La Deontologie

legii, în scopul protejării informaţiei confidenţiale, a vieţii private a persoanelor şi a securităţii naţionale, precum şi să asigure protecţia informaţiilor deţinute faţă de accesul, modificarea sau distrugerea lor nesancţionate.(3) Comunicarea cu mijloacele de informare în masă în numele autorităţii publice este realizată numai de către funcţionarul public abilitat cu acest drept.Articolul 9. Utilizarea resurselor publice(1) Funcţionarul public este obligat să asigure protecţia proprietăţii publice şi să evite orice prejudiciere a acesteia. (2) Funcţionarul public este obligat să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinînd autorităţii publice, numai în scopul desfăşurării activităţilor aferente funcţiei publice deţinute. (3) Funcţionarul public trebuie să asigure, potrivit atribuţiilor ce îi revin, folosirea eficientă şi conform destinaţiei a banilor publici.(4) Funcţionarului public îi este interzis să utilizeze bunurile autorităţii publice pentru a desfăşura activităţi publicistice, didactice, de cercetare sau alte activităţi neinterzise de lege în interes personal.Articolul 10. Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale(1) Funcţionarul public care reprezintă autoritatea publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţămînt, conferinţe, seminare şi alte activităţi este obligat să aibă o conduită care să nu prejudicieze imaginea ţării şi a autorităţii publice pe care le reprezintă.(2) Funcţionarul public aflat în deplasare de serviciu este obligat să aibă un comportament corespunzător regulilor de protocol şi să respecte legile ţării gazdă.(3) În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarului public îi este interzis să exprime opinii personale privind aspectele naţionale sau disputele internaţionale.Articolul 11. Cadouri şi avantaje(1) Funcţionarului public îi este interzis să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri sau alte avantaje care îi sînt destinate personal sau familiei, rudelor, prietenilor, persoanelor fizice sau juridice cu care are sau a avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care îi pot influenţa corectitudinea în exercitarea funcţiei publice deţinute sau pot fi considerate drept recompensă în raport cu atribuţiile sale de serviciu. (2) Funcţionarul public poate accepta, conform normelor de politeţe şi de ospitalitate unanim recunoscute, semne de atenţie şi suvenire simbolice a căror valoare nu depăşeşte un salariu minim pe ţară, stabilit prin hotărîre de Guvern.(3) Cadourile acceptate cu încalcarea dispoziţiilor alin.(2) se transmit în gestiunea autorităţii publice respective în modul prevăzut de lege.(4) Dacă funcţionarului public i se propune un avantaj necuvenit, el trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi asigura protecţia:a) să refuze avantajul necuvenit; acesta nu trebuie acceptat pentru a fi folosit ca probă;b) să încerce să identifice persoana care i-a făcut propunerea;c) să-şi asigure martori, de exemplu, colegii de serviciu;d) să înscrie detaliat aceste acţiuni într-un registru oficial special;e) să raporteze imediat această tentativă superiorului său ori, direct, autorităţilor competente;f) să-şi desfăşoare activitatea în mod normal, în special cea pentru care i s-a oferit avantajul necuvenit.Articolul 12. Conflictul de interese(1) Funcţionarul public este obligat să evite conflictul de interese.(2) Orice conflict de interese declarat de către un candidat la funcţia publică trebuie să fie aplanat pînă la numirea sa în funcţie.(3) Procedura privind declararea şi soluţionarea conflictelor de interese este reglementată de legislaţia cu privire la conflictul de interese.Articolul 13.Obligaţiile funcţionarului public cu funcţiede conducere(1) Funcţionarul public cu funcţie de conducere are obligaţia să promoveze normele de conduită şi să asigure respectarea acestora de către funcţionarii publici din subordine. (2) În exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor publice de conducere, funcţionarul public are obligaţia:a) să asigure egalitatea de şanse şi tratament în ceea ce priveşte cariera funcţionarilor publici din

Page 11: Ceva Rasp La Deontologie

subordine; b) să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, în cazul în care propune sau aprobă promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii ori acordă stimulente materiale sau morale, excluzînd orice formă de favoritism sau discriminare;c) să evite criteriile discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii neconforme cu normele de conduită prevăzute de Cod în accesul sau promovarea în funcţia publică;d) să întreprindă acţiunile necesare pentru prevenirea corupţiei în rîndul funcţionarilor publici din subordine, precum şi să poarte răspundere pentru eşecurile survenite ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a acţiunilor în cauză.Capitolul IVDISPOZIŢII FINALEArticolul14 (1) Prezenta lege intră în vigoare la 1 ianuarie 2009.(2)Guvernul:a) în termen de 6 luni de la data publicării prezentei legi:- va aduce actele sale normative în concordanţă cu prevederile prezentei legi;- va asigura revizuirea şi aducerea actelor normative departamentale în conformitate cu prezenta lege;b) va întreprinde alte măsuri de punere în aplicare a prezentei legi.

PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Marian LUPU

Nr.25-XVI. Chişinău, 22 februarie 2008.

CAPITOLUL VIII

NORMA JURIDICĂ

1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale 

Termenul „normă”, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc „nomos” care înseamnă ordine.

Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli de conduită, a unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creaţia oamenilor, iar complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, precum şi diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor, fiind factori de determinare a varietăţii acestora.

Deşi normele sociale sunt diverse şi variate, acestea prezintă şi anumite trăsături comune, cum ar fi:

- normele sociale (morale, etice, religioase) au ca trăsătură principală generalitatea;

- normele sociale reglementează existenţa în comun a indivizilor;

- normele sociale au rol în organizarea vieţii sociale pe baze raţionale;

- normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le stabilesc anumite modele de conduită, le impun conduite-tip;

- normele sociale au rol în orientarea acţiunii şi conduitei indivizilor; 

- normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu ordinea socială;

- normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru comportamentele deviante de la cerinţele impuse;

Page 12: Ceva Rasp La Deontologie

- normele sociale reflectă realităţile social-economice ale epocii căreia îi aparţin; 

- normele sociale au caracter dinamic, evolutiv, influenţate de evoluţia societăţii.

Normele sociale [1] pot fi definite ca fiind acele reguli de conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să fie atât eficientă cât şi pozitivă.

Datorită diversităţii acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, exista o varietate de norme sociale.

Normele sociale se pot clasifica [2] în următoarele categorii generale, în funcţie de domeniile în care acţionează, astfel:

- norme acţionale – ce vizează activitatea oamenilor în raporturile lor cu natura şi societatea. În această categorie de norme sociale sunt incluse: norme de ordin tehnico-productiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc.

- norme comportamentale – ce vizează comportamentul indivizilor în societate, în cadrul raporturilor dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale. Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, etc.

- norme organizaţionale – care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc.

Normele sociale au rol în menţinerea ordinii sociale, a capacităţii societăţii de a controla conduita indivizilor, de a asigura continuitatea activităţii şi vieţii sociale, în scopul stabilirii şi menţinerii unei stări de echilibru. [3] Normele sociale prescriu modelul de comportament al indivizilor în condiţii sociale determinate, cu scopul de a obţine un rezultat eficient şi dezirabil.

2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice

2.1. Noţiunea normei juridice

Norma juridică este elementul constitutiv al dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. [4] Norma juridică este elementul primar al dreptului, elementul său constitutiv.

Norma juridică ordonează şi reglementează comportamentul uman, relaţiile interumane, conform cu idealurile şi valorile societăţii. Ea este etalonul conduitei umane impusă de puterea publică, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor societăţii.

Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte componentă a ordinii sociale, garant al afirmării, menţinerii şi al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia esenţială a echilibrului social. 

Normele juridice sunt reguli de conduită care reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror atingeri ce li se pot aduce.

Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul, care este pluralul. 

Norma de drept nu se prezintă ca o simplă regulă de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii, descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică se adresează unor subiecte generice, cărora le controlează, dirijează sau le limitează libertatea, prin stabilirea de obligaţii, prohibiţii sau permisiuni. Norma juridică conţine ceea ce trebuie să facă un subiect de drept, ceea ce are dreptul să facă, i se recomandă sau este obligat să facă.

Page 13: Ceva Rasp La Deontologie

În această privinţă, este reprezentativă precizarea jurisconsultului roman Modestin după care: “Legiis virtus haec: est imperare, vetare, permitere, premire” adică “forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.”

Pentru o corectă şi completă înţelegere a normei juridice se impune, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura sa. 

2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice [5]

2.2.1. Norma juridică are caracter general 

Încă din antichitate, Ulpian afirma că: “dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte”, adică dreptul, norma juridică care-l alcătuieşte, vizează un număr nedeterminat de cazuri.

Jurisconsultul roman Julian explica generalitatea şi impersonalitatea normelor juridice în opera sa, astfel: “nici legile, nici senatusconsultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.

Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz concret”.

Caracterul general al normei juridice îi permite să-şi îndeplinească funcţia sa, aceea de a asigura siguranţa şi certitudinea desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i conţinutul, vor putea să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. Există norme juridice care stabilesc conduite tip pentru toţi locuitorii unui stat şi care au cel mai înalt grad de generalitate, precum şi norme ce se adresează unor clase de persoane (militari, funcţionari publici, pensionari), unipersonale (preşedintelui ţării, primului ministru etc.). Există şi situaţii când se creează norme juridice pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală cum ar fi, de exemplu, normele juridice dintr-un decret prezidenţial prin care sunt decorate sau avansate în funcţie anumite persoane strict determinate. Pentru aceste considerente, putem afirma că este generală noţiunea de „normă judiciară”, şi nu fiecare normă juridică din clasa normelor juridice are această trăsătură.

Se apreciază că, atât caracterul general cât şi cel impersonal al normei juridice rezultă din repetabilitatea lor.

Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în timp şi spaţiu.

Caracterul, general al normei juridice o deosebeşte de actul individual, care este concret, personal.

2.2.2. Norma juridică are caracter impersonal

Caracterul impersonal al normei juridice constă în faptul că ea nu se adresează unei persoane anume, ci este incidentă unui subiect generic, unor categorii de persoane.

Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalităţii persoanelor în faţa legii. Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor.

Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu se înţelege că acestea se vor aplica exclusiv pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi situaţiile în care se poate afla un subiect de drept.

Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în următoarele categorii:

Page 14: Ceva Rasp La Deontologie

- norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept (de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.);

- norme juridice ce se adresează unei singure categorii de subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.);

- norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.);

- norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de frontieră, etc.).

Prin caracterul impersonal, norma juridică se deosebeşte de actul individual care este personal.

2.2.3. Norma juridică are caracter tipic

Caracterul tipic al normei juridice rezultă din faptul că ea stabileşte modelul comportamental, tipul de conduită pe care destinatarii săi trebuie să-l urmeze.

Conduita tipică pe care o prescrie norma juridică, stabileşte drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor de drept, în mod generic. Norma juridică, constituie astfel, criteriul de orientare şi apreciere al conduitei umane, standardul după care o conduită este apreciată ca fiind licită sau ilicită, adică conformă sau nu normei care a prescris-o.

Norma juridică prescrie o conduită unică pentru subiectul de drept, situaţie în care ea constituie criteriul unic de apreciere a conformităţii conduitei subiectului de drept cu dispoziţiile normative.

2.2.4. Norma juridică este obligatorie

Obligativitatea este un caracter esenţial al normei juridice ce rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie a cărei eludare este interzisă, un comandament impus de autoritatea publică, un imperativ a cărui respectare este obligatorie. Caracterul obligatoriu al normelor juridice este impus de instanţe exterioare subiecţilor destinatari.

Fără caracterul obligatoriu, normele de drept, şi-ar pierde scopul lor de norme sociale menite să stabilească ordinea de drept în societate. Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul său, acela de a da garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate, asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor [6].

Pentru ca obligativitatea normei juridice să fie eficientă, ea se bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere. Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate a respectării lor, încă din cele mai vechi timpuri.

În antichitate, Sofocle afirma că: “niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”.

W. Shakespeare a constatat că obligativitatea normei juridice este deosebit de însemnată, pentru că, “acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei, nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.

Alţi autori [7] consideră că mijlocul de asigurare a respectului şi desăvârşirii realizarea dreptului este o obligaţie.

Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea produce efecte juridice din momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei din vigoare (continuu) în mod necondiţionat. 

Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare

Page 15: Ceva Rasp La Deontologie

(public ori privat), de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde, sau de conduita imperativă ori permisivă a acestora.

Ea constituie o garanţie fundamentală a exercitării drepturilor subiective către titularii acestora, precum şi a tragerii la răspundere juridică a celor ce le nesocotesc.

În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun următoarele precizări:

- normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt imperative, prohibitive sau permisive;

- nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a actului în care este cuprinsă norma de drept;

- caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar.

Există în literatura juridică de specialitate, părerea conform căreia, obligativitatea normelor juridice este pusă la îndoială în privinţa normelor dreptului internaţional, lucru motivat prin: absenţa instanţelor judecătoreşti înzestrate cu forţă de constrângere şi lipsa sancţiunilor eficiente. Deşi războiul a fost considerat multă vreme ca fiind cea mai severă sancţiune pentru încălcarea normelor internaţionale, este totuşi o sancţiune riscantă şi ineficientă. Alături de sancţiuni cum ar fi: boicotul, embargoul, ruperea relaţiilor diplomatice, pretenţia statelor de a fi respectate le determină de fapt să respecte obligaţiile impuse prin normele internaţionale.

2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitiv

Regula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”. 

Caracterul coercitiv este inerent normei de drept, el o individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase).

Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi aparţin în special justiţiei şi administraţiei.

2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptiv

Caracterul prescriptiv al normei juridice constă în faptul că ea stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop.

Norma juridică prescrie o conduită obligatorie, imperativă, fiind o normă prescriptivă şi nu declarativă. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat.

2.2.7. Norma juridică are un caracter bilateral

Norma juridică nu implică doar o conduită unipersonală, ci un raport intersubiectiv, un raport între două subiecte. Deşi norma juridică este o prescripţie generală, tipică şi impersonală, ea se adresează omului în raport cu semenii săi.

Norma juridică are un caracter bilateral atunci când reglementază un raport în care unui subiect i se impune o obligaţie, iar celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv8. Normele publice pot avea un astfel de caracter şi când nasc acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), pentru că şi în aceste cazuri se au în vedere anumite relaţii, chiar dacă nu sunt imediate. Aşadar, norma juridică are un caracter bilateral indiferent dacă actul juridic este unilateral sau bilateral.

Page 16: Ceva Rasp La Deontologie

2.2.8. Norma juridică are un caracter volitiv

Potrivit caracterului volitiv al normelor juridice, acestea depind de voinţa oamenilor, ele sunt creaţia şi produsul voinţei şi conştiinţei lor. 

Caracterul volitiv al normei juridice înseamnă că aceasta reprezintă voinţa legiuitorului, impusă tuturor destinatarilor. Legiuitorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac, el este obligat în reglementarea relaţiilor sociale să ţină seama de cerinţele realităţii obiective, de voinţa destinatarilor acestora. Spre deosebire de normele juridice interne care sunt produsul voinţei generale, normele juridice externe sunt rezultatul voinţei comune a statelor.

2.2.9. Norma juridică generează efecte juridice

Norma de drept generează efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi impersonală), ele fiind de fapt rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin aplicarea normei de drept.

2.2.10. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea juridică

Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a celui vinovat, fiind singura normă însoţită de sancţiune juridică.

În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară. Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate.

2.2.11. Norma juridică are caracter repetabil

Spre deosebire de actul juridic individual al cărui efect încetează prin executarea lui într-o situaţie dată, norma juridică se aplică în mod repetat, continuu. Aceasta înseamnă că atâta vreme cât norma juridică există, respectiv, din momentul intrării până în cel al ieşirii din vigoare, ea se aplică constant, fără întrerupere, tuturor situaţiilor pe care le reglementează.

Menţionăm că, norma juridică este repetabilă, adică se repetă în aplicare ori de câte ori o persoană îndeplineşte condiţiile de subiect de drept prevăzute impersonal de o normă juridică generală.

Norma juridică este repetabilă, deoarece exclude orice condiţionare ipotetică.

3. Structura normei juridice

Norma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi o structură logico-juridică (internă) [9].

Structura tehnico-legislativă (externă), este construcţia externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică. Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni, secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri.

Structura logico-juridică (internă), este partea stabilă şi internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale acesteia.

Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi

Page 17: Ceva Rasp La Deontologie

sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi deduse pe cale de interpretare 10 sau prin coroborarea mai multor norme.

Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de structura tehnico-legislativă a acestora.

3.1. Elementele normei juridice

A. Ipoteza

Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte la care se referă conţinutul dispoziţiei.

Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite criterii astfel:

a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ determinată (subînţeleasă).

Ipoteza strict determinată, stabileşte expres condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice.

De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se poate desface căsătoria o constituie aşadar, existenţa unor motive temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În acest exemplu, ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală.

În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”, ipoteza este de asemenea, absolut determinată.

Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu sunt prevăzute cu exactitate, precis, ele se subînţeleg, rezultă din contextul reglementării.

De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii faptei şi subiectul care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.

b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea există: ipoteză simplă şi ipoteză complexă.

Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice.

Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani”.

Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care este oprită căsătoria, respectiv:

Page 18: Ceva Rasp La Deontologie

între cel ce adoptă sau ascendenţii săi pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte; între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.

Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”, constituie un exemplu de ipoteză complexă.

Un alt exemplu folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”. 

Subiectele la care se referă ipoteza normei juridice pot avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc.

Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 alin.2 din Constituţie prevede că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Ipoteza normei juridice este un element structural important şi necesar, deoarece conferă dispoziţiei efectivitate, califică fapta şi făptuitorul stabilind atât calitatea cât şi cantitatea sancţiunii juridice.

B. Dispoziţia

Dispoziţia este considerată ca fiind elementul esenţial, de bază al normei juridice.[11] 

Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care prescrie conduita tip pe care trebuie să o urmeze destinatarii săi în anumite împrejurări. Aşadar, dispoziţia normei juridice prescrie tipul de conduită ce trebuie urmat către destinatari atunci când sunt întrunite condiţiile descrise de ipoteză. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită, interdicţia sau permisiunea unei conduite.

În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:

a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi:Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă de la care nu se poate deroga;

Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege o variantă sau alta de conduită care prevăd alternative de conduită pentru subiectul generic.

Dispoziţiile normelor penale sunt, de regulă, subînţelese, drepturile şi obligaţiile corelative ale destinatarilor genere fiind stabilite.

b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se grupează în:

Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii sunt dispoziţii imperative, obligatorii, pentru că impun executarea unei acţiuni fără a se putea deroga.

Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip, care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii privind încheierea căsătoriei.

Page 19: Ceva Rasp La Deontologie

Astfel, art.5 din Codul familiei prevede că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.

Art.27 alin.4 din Constituţia României prevede că: „Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”

Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele pot rezulta în mod logic [12]. 

Dispoziţiile prohibitive şi dispoziţiile onerative sunt dispoziţii imperative, fiind comandamente a căror nerespectare atrage sancţiunea juridică.

Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care să o urmeze; ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană majoră poate dispune de bunurile sale prin testament”; sau art.685 din Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu, art.54 prevede că: “Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”; art.57 Codul familiei prevede, astfel: “Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”; art.1170 din Codul civil român, prin dispoziţia sa permisivă stabileşte: „Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi şi prin jurământ.”

Codul muncii (Legea nr.53/2003) prevede la art.146 alin.1 astfel: „Concediul de odihnă poate fi întrerupt la cererea salariatului, pentru motive obiective.”

În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive, legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc. 

Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia familiei şi a contractelor. Aceste norme juridice sunt lipsite de un element structural, respectiv, sancţiunea, astfel încât, atunci când subiecţii cărora li se adresează nu vor adopta conduita precizată, aceştia nu sunt sancţionaţi.

Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar dacă nu se hotărăsc, instanţa de judecată va interveni şi va suplini voinţa lor.

În acest sens, Codul familiei prevede în art.40. că în situaţia desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită de norma juridică), sau dacă instanţa nu a încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut înainte de căsătorie. De asemenea, art.36. din Codul familiei cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de divorţ dispune că: soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în conformitate cu legea.

Caracteristica importantă a normelor supletive o constituie aşadar, faptul că, atunci când subiectele de drept nu folosesc libertatea, permisivitatea acordată de legiuitor, norma juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ.

Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Dispoziţiile permisive, de stimulare şi de recomandare nu au sancţiune juridică ca şi element structural.

c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de generalitate, dispoziţiile se clasifică în:

Page 20: Ceva Rasp La Deontologie

Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei guvernează, de regulă, o anumită ramură de drept

Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi, guvernează, de regulă, o categorie de relaţii dintr-o ramură de drept.

Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de dispoziţii prezintă interes pentru că, de aceasta se ţine seama în aplicarea regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la special” [13].

Dispoziţiile de excepţie - reprezintă o completare a dispoziţiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte: “Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.

Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe intenţia legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele cuprind o reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau specială.

Dispoziţia normei juridice este un element esenţial, lipsa acestuia putând lipsi de conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin stabilirea conduitei acestora într-o direcţie utilă socialmente.

C. Sancţiunea [14]

Persoanele care violează norma juridică sunt reprimate, sancţionate. Sub incidenţa sancţiunii juridice cad acei destinatari ai dispoziţiilor din normele de drept care se abat, se împotrivesc.

Sancţiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei juridice.

Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei normei de drept; ea constituie reacţia autorităţii normative faţă de destinatarii dispoziţiilor sale. Ea constituie un avertisment pentru cei tentaţi să încalce dispoziţia unei norme juridice, cărora le indică dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită, acest avertisment poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic.

Sancţiunea, este consecinţa actelor de violare a legii de încălcare şi destabilizare a ordinii stabilite şi vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia, prevenirea încălcării ei în viitor.

Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială trebuie să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase. 

Sancţiunea este considerată a fi un element important al normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi eficacitate. [15] 

De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea ordinii de drept.

Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit), globalitatea (se aplică pentru toate faptele ilicite prevăzute de lege) efectivitatea, fidelitatea, echitatea etc. 

Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol educativ (se aplică o singură dată) pentru că urmăreşte îndreptarea

Page 21: Ceva Rasp La Deontologie

celui vinovat şi preventiv determină abţinerea de la săvârşirea de fapte antisociale şi un rol represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul.

Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele criterii:

a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în:

- sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare;

- sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii asupra persoanei vinovate;

- sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite.

b) După natura şi după gravitatea lor, distingem:

- sancţiuni penale – sunt măsuri de constrângere prevăzute de legea penală (pedepse - măsuri de siguranţă şi măsuri educative), aplicate persoanelor care au săvârşit fapte incriminate de aceasta;

- sancţiuni civile - care au un rol reparator şi vizează direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc.

În literatura juridică [16] de specialitate sancţiunile civile se clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii: pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea succesorală, decăderea) şi pedepse prin care se micşorează patrimoniul persoanei sancţionate (amenzi civile, prestaţii către stat).

- sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contravenţională, munca în folosul comunităţii,.

- sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Codul muncii din 2003 stabileşte la art.264 următoarele sancţiuni disciplinare: avertismentul scris, suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă de cel mult 10 zile lucrătoare, retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător pentru o durată de cel mult 60 de zile, reducerea salariului de bază cu 5-10% şi după caz şi a îndemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. În situaţia în care, prin Statutele profesionale aprobate prin lege specială va fi stabilit un alt regim sancţionator, se va aplica acesta.

c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica astfel:

- sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate univoce precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune….orice convenţie contrară este nulă”.

- sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili cuantumul sancţiunii. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”

- sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă, art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”, deci, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune sau altul.

Page 22: Ceva Rasp La Deontologie

- sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174 din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

Aplicarea sancţiunilor juridice este un act de putere a statului, realizat de organele competente, cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Pentru alte detalii privind normele sociale a se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.248-249.; Ion Craiovean, op.cit., 1998, pag.111-112.

2. Pentru o altă clasificare, a se vedea Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus, Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag.47-48.

3. Normele juridice sunt considerate ca fiind reguli sociale de ordonare a convieţuirii şi colaborării dintre oameni liberi, deoarece ele au sens şi înţeles numai dacă sunt destinate indivizilor liberi, a se vedea B. Russel, Idealurile politice. Puterea, Bucureşti, 2002, pag.61-62.

4. Pentru alte definiţii date normei juridice, a se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nicolae G. Nedelcu, op.cit., pag.15; Ioan Ceterchi, op.cit., pag.334; Nicolae Popa, op.cit., pag.159; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.183., Sofia Popescu, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1996, pag.119.; D. Claudiu Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1999, pag.239.

5. Gh. Mihai, în op.cit., pag.318-322, face o analiză amplă a acestei trăsături.

6. Marii cărturari ai omenirii, Platon, Sofocle, W. Shakespeare, au acordat o atenţie deosebită caracterului obligatoriu al normelor juridice, pe baza unor astfel de considerente.

7. I. Mircescu, Curs de drept civil, Bucureşti, 2000, pag.114.

8. De exemplu, norma de drept care stabileşte obligaţia părintelui de a-şi întreţine copilul, generează un raport în care obligaţiei părintelui îi corespunde dreptul copilului de a pretinde întreţinere.

9. A se vedea în acest sens, Ioan Ceterchi, op.cit., pag.334; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.183 şi urm.; Gheorghe C. Mihai, Radu Motica, op.cit., pag.25 şi urm.

10. În art.949 Cod civil care prevede că: “poate contracta orice persoană care nu este declarată necapabilă de lege”, sancţiunea nu este prevăzută expres, ea se deduce prin interpretare logică, în sensul că, o persoană declarată necapabilă de lege nu poate contracta.

11. În literatura de specialitate, dispoziţia normei juridice este considerată: “miezul normei juridice”, “partea cea mai importantă”, “esenţa normei juridice”.

12. De exemplu, în dreptul penal se descriu în norma juridică, faptele şi pedepsele, dispoziţia prohibitivă rezultând logic, în sensul că cei ce nu doresc să fie pedepsiţi, trebuie să se abţină de la comiterea faptelor respective.

13. Vezi, V. Pătulea, Raportul dintre normele juridice generale şi cele speciale, în rev. Dreptul nr.1/1991, pag.8-18.

14. Nicolae Ghimpa, Responsabilitatea civilă, delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1946, pag.17.

15. A se vedea, Gh. Mihai, op.cit., pag.374-375.

16. A se vedea pentru aprofundare, Gheorghe Boboş, Gheorghe Vlădica Raţiu, Răspunderea, Reponsabilitatea şi Constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996 şi Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Page 23: Ceva Rasp La Deontologie