8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 1/134

INTRODUCERE

Şi s-a uitat Dumnezeu la toateŞi tare se mai potriveau.

S-au spus multe despre „meseria de părinte”, s-au scris nenumărate articole şi cărti, continuăsă apară mereu noi curente de idei în încercarea de a răspunde eternei întrebări a oricărui părinte: „Ce trebuie să fac?… ”Această carte nu-şi propune să realizeze imposibilul, cu atât mai mult cu cât este foarte greusă găseşti un răspuns adecvat acestei întrebări. Fiecare copil este unic, iar „sfaturile” trebuieadaptate unor situaţii specifice, singulare.S-ar putea ca, în locul lui „Ce trebuie să fac?”, să fie mai înţelept să ne întrebăm „Cum trebuiesă fiu?”.Intenţia noastră este aceea de a vă prezenta câteva repere, care ne par esenţiale pentru reuşitaîn cea mai importantă lucrare a vieţii: aceea de a ne creşte copiii astfel încât să devină adulţifericiţi, experimentând încă din „pântecele mamei” sentimentul că sunt acceptaţi şi iubiţi.

Răspunsurile pe care le veţi găsi în această carte sunt doar câteva deschideri menite să văajute să trăiţi cu încredere şi mai puţină îngrijorare experienţa unică a vieţii de părinte.

1

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 2/134

1

 AŞTEPTÂND SĂ DEVII PĂRINTE 

Parcă s-a rupt în el un vad care oprea mulţumirea deplină să năvălească printre simţuri

şi gânduri. Faţa îi radia de o bucurie nouă şi nu mai ştia ce evenimente noi şi zilnice să picteze prinţesei lui care, hai s-o spunem, era insarcinată. Se şi imagina cum va merge cu băiatul lui pe stradă şi, cum în rolul lui de tată, avea să-i răspundă la un milion cincisute de întrebări pezi.” Şi ce ! De-abia aştept !” îşi zicea el, mergând în vârful picioarelor, ca să nu o trezească pescumpa lui domniţă .” O să fie surprinsă că am venit mai devreme de la serviciu. Dacă etrează îi dau buchetul de frezii şi costumaşul de bebeluş, albastru, că am eu intuiţia că e băiat.Dacă doarme mititica, o las să se odihnească că n-a putut toată noaptea să doarmă , că tot s-afoit cel mic, nerăbdător să vină mai repede la lumină.Dar stai aşa . Cine să fie la Aura îndormitor, căci se aude o discuţie amicală ?” se întrebă viitorul tată. Se opri atent în faţa uşi cutoate antenele ridicate pentru recepţie. „ Dragul meu, să ştii că te iubesc şi te aştep să vii înviaţa mea cât mai repede. S-ar putea ca soţiorul meu să fie gelos că împart dragostea şi cutine, dar sunt sigur că va accepta.” se auzi acea caldă declaraţie de dragoste . În faţa uşii,Andrei , soţul prinţesei lui, încremeni. Florile îi tremurau în mână şi nu-i venea să creadă ceaude. Cum ? Tânăra lui soţie să mai aibă un iubit ? Chiar aşa , însărcinată , să mai aibă unamant? Şi câtă încredere i-a arătat. A vrut să-i facă o surpriză atât de plăcută cu florile şicostumul de bebeluş şi ea să-l trădeze într-un mod atât de ruşinos. Strânse din maxilar şi intrăfurios, pregătit pentru cea mai amară despărţire..

- Cum îţi permiţi să mă înşeli , tocmai acum când aveam cea mai mare încredere întine? Unde este amantul căruia i-ai făcut acea penibilă declaraţie de dragoste?

- Iubitule, ce e cu tine ? Ce-ţi trece prin minte? spuse ea nedumerită.- Pe mine mă întrebi ? Am auzit tot ce i-ai spus! Dacă nu este aici, atunci ai vorbit cu el

la telefon. Unde este telefonul ? strigă el îmbătat de mânie.- Dragule, ce este cu tine ? Nu este nici un telefon în dormitor. Nu e felul tău să tecomporţi aşa.

- Nu-ţi dai seama că m-au ars cuvintele acelea care sunt doar pentru mine şi niciodată pentru un alt bărbat ? De ce vrei să mă distrugi! spuse el cu durere.

Deodată ea îşi dădu seama ce e în mintea lui şi începu să râdă. Se apropie de el şi-lîmbrăţişă cu tandreţe şi înţelegere.- Scumpul meu gelos. Sigur că am un amant! Cu cine crezi că discutam eu ? îl mângâie

ea.- Spune-mi tu, zise el năucit şi confuz. Simţea că îi scapă ceva, şi mai simţea că misterul

trădării avea să se împrăştie.

- Ai intrat în dormitor şi nu l-ai văzut pe amicul meu de conversaţie ? Uite-l ! arătă easpre casa unde cel micuţ stătea ghemuit,în culcuşul lui, dincolo de privirile viitorilor  părinţi.Ştiai că eu vreau fată, dar acum exersam şi pentru alternativa băiatului tău.

El închise ochii şi respiră adânc. Pricepuse.Tocmai băiatul lui să-i facă o aşa figură ? Deaceea se şi apucă să râdă de nătăfleţenia lui. Ridică buchetul aruncat şi costumaşul de

 bebe, o îmbrăţişă şi i le dărui celei care merita toată dragostea. Apoi , ridică un degetameninţător spre burta mămicii şi spuse cu o bucurie greu de descris:- Dacă de pe acum îmi creezi emoţii aşa de mari, dar când vei ieşi la soare, îţi dai seama

câte o să păţesc din cauza ta ?

Această lucrare este consacrată copilului. Dar când începe copilăria? Multă vreme nu se

2

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 3/134

vorbea de bebeluş decat după naştere. Dar această mică fiinţă care soseşte printre noi are dejaun trecut de nouă luni.A aştepta un copil… este ca o poveste de dragoste; este un vis care prinde formă, un dar pecare ni-l oferă Creatorul vieţii, dar şi un fluviu de nedumeriri şi întrebări despre viaţa dinaintede naştere, această viaţă care intrigă şi fascinează.

Laurence Pernaud, în cartea sa J’attend un enfant ( Aştept un copil ), realizează o descrierecompletă şi amănunţită a acestei aşteptări pentru a deveni părinte. Am sintetizat în acestcapitol câteva din ideile care mi s-au părut a fi esenţiale pentru ca viitorii părinţi să-şi aşteptecopilul cu seninătate şi să poată găsi o parte pozitivă chiar şi în neplăcerile sau transformările

 pe care sarcina le impune. Sper că veţi găsi răspunsuri la nedumeririle pe care le aveţi legatede sarcină şi că vă veţi putea bucura de acest timp unic, privilegiat, pe care-l aveţi înaşteptarea ca „visul” să prindă forma copilului dumneavoastră.

I. A AŞTEPTA ÎN DOI

„Prin  maternitate o femeie îşi împlineşte integral destinul său fiziologic... Sarcina şimaternitatea vor fi trăite în mod diferit, după cum ele se vor derula în revoltă, resemnare,satisfacţie sau entuziasm.” (Simone de Beauvoir, Le deuxième sexe)

„Aştept un copil...” Există puţine cuvinte care să aibă atâta rezonanţă în mintea unei femei.Din momentul în care află că este însărcinată, sentimente numeroase şi contradictorii îiinvadează sufletul.Ea nu poate spune niciodată: „Sunt foarte fericită” sau „Nu este deloc momentul”. Bucuria seamestecă cu teama de necunoscut, o eventuală decepţie se amestecă totuşi cu mândria de a ficapabilă să dea naştere unui copil. Şi acestor sentimente li se adaugă, amestecate, bucuria de aavea un copil cu bărbatul iubit, emoţia de a ne găsi în faţa unui eveniment plin de consecinţe,sentimentul de neputinţă în faţa unei situaţii necunoscute dacă este vorba de primul copil, dar şi curiozitatea de a trăi aventura aceasta a maternitatii, îngrijorarea în faţa propriului corp încontinuă transformare, teama ca soţul să nu se îndepărteze datorită acestei transformări etc.Dar, în toate cazurile, domină o certitudine: nimic nu va mai fi ca înainte.Chiar dacă bărbatul nu poate spune într-un sens propriu „Aştept un copil” (el va spune maidegrabă: „Voi fi tata” sau „Voi avea un copil”), chiar dacă femeia poartă copilul în corpul ei,mama şi tatăl îşi aşteaptă amândoi copilul în mintea lor.Psihologic, afectiv, intelectual, un copil se aşteapta în doi, astăzi mai mult decât în trecut. Dar,

 pentru ca această aşteptare în doi să nu rămână numai o formula, trebuie ca fiecare săînţeleagă reacţiile celuilalt, ceea ce nu este întotdeauna uşor: viitoarea mămică are adeseori

temeri, ezitări pe care nu le dezvăluie, iar viitorul tată, de multe ori, atitudini care derutează.Despre mameUnele femei se schimbă complet atunci când sunt însărcinate. La altele, maternitatea nuschimbă nimic: nici caracterul şi nici comportamentul. Fiecare femeie are maniera sa de adeveni mamă, manieră care depinde de educaţia sa, de natura şi caracterul ei. Dar, în afaracâtorva extreme, viitoarea mama are o psihologie particulară care evoluează cu timpul.Această evoluţie este atât de intim legată de evoluţia fizică, încât ne face să divizăm sarcina,din punct de vedere psihologic, în trei trimestre, la fel cum o divizam din punct de vederefiziologic.

 Primul trimestru - incertitudine şi ambivalenţă Chiar dacă e fericită că e însărcinată, femeia ezită între bucurie şi teamă. Nu este încă vorba

3

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 4/134

de teama de naştere, ci despre o teamă difuză, la care contribuie mai multe elemente: teama denecunoscut (mai ales la primul copil), ignoranţa în legătură cu ceea ce se întâmplă, neliniştecu privire la viitor (cum vor face faţă problemelor materiale pe care le aduce sosireacopilului), îndoieli în ceea ce priveşte capacităţile ei de fi mamă, mai ales dacă propria samamă a fost neglijentă, sau din contră, prea perfecţionistă, teama ca soţul să nu se îndepărteze

în timpul celor nouă luni, teama de un accident (căci majoritatea avorturilor au loc în primeleluni) etc. În toate domeniile, acest prim trimestru este marcat de ambivalenţa sentimentelor.Acest amestec de bucurie, refuz, teamă, caracterizează primul trimestru. Dacă la începutrefuzul domină, în general totul se schimbă când viitoarea mamă simte copilul mişcând.Teama de necunoscut creează în femeie un fel de regresie; ea se simte lipsită de apărare şi maidependentă. Este mai emotivă, mai fragilă, fizic şi psihologic; de asemenea, aşteaptă caceilalţi să se ocupe mai mult de ea, să o protejeze. În general, ea simte dorinţa de a se apropiade mama sa, dar şi de alte femei care au avut copii. Are nevoie ca mama să-i povesteascădespre copilăria ei, să-i dea sfaturi (până la o anumită limită însă dacă aceasta din urmă devineagasantă, relaţia riscă să se tensioneze), uneori chiar să mănânce mâncărurile preferate dincopilărie.

Ambivalenţa aceasta de sentimente, combinată cu neplăcerile pe care le poate provoca,reprezintă unul din motivele schimbărilor care intervin în starea emoţională, adeseori deneînţeles pentru anturaj.

2. Al doilea trimestru - o perioadă de echilibruEste posibil să încerci să-i explici unui bărbat starea de spirit a unei viitoare mămici, dar estecu neputinţă să descrii sentimentele unei femei care simte pentru prima dată copilul mişcândîn ea.Emoţia este atât de puternică, atât de profundă, încât femeia nu vorbeşte uşor despre aceasta,ca şi cum pudoarea ar împiedica-o. Odată cu aceste prime mişcări, începe între ea şi copilul eiun dialog unic, misterios, care va înceta odată cu naşterea, dar care, în realitate, va continuatoată viaţa.Pentru femeile care la început acceptă cu greu ideea că vor avea un copil, această perioadă a

 primelor mişcări este capitală. Adeseori, acest semnal, venit din partea copilului, alungă oriceezitare.Prezenţa copilului acţionează asupra gândurilor şi asupra imaginaţiei, dar şi asupra corpului:greţurile dispar, insomniile la fel, pofta de mâncare revine.

3. Trimestrul al treileaÎn primul trimestru, copilul era mai întâi o speranţă, apoi o certitudine; în al doilea, adevenit prezenţă; în al treilea trimestru, copilul este centrul exclusiv al gândurilor, intereselor 

şi preocupărilor mamei.Acest interes centrat pe copil este trăsătura specifică a acestui ultim trimestru. Este importantca tatăl să fie informat despre aceasta, altfel riscă să sa se simtă agasat, gelos, chiar exclus. Înîntregime preocupată de copilul care se va naşte curând, viitoarea mama are tendinţa să seizoleze de anturaj, chiar şi de cei pe care-i iubeşte cel mai mult.Copiii simt acest lucru şi caută prin toate mijloacele să atragă atenţia mamei: refuză să seîmbrace şi să mănânce singuri, nu vor să adoarmă dacă mama lor nu este lângă ei, se trezescnoaptea, încep să facă pipi în pat. Tatăl este chemat să restabilească echilibrul, explicându-lecopiilor că mama e obosită pentru că bebeluşul se va naşte în curând, fără însă să insiste preamult pentru a nu le stârni prea devreme gelozia faţă de noul venit.

Naşterea unui tatăUnii bărbaţi se simt taţi chiar din ziua concepţiei. Pentru alţii, revelaţia se produce în ziua

4

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 5/134

 primei ecografii. Alţii îşi descoperă paternitatea în ziua când îşi ţin pentru prima dată copilulîn braţe. Iar alţii, în fine, devin conştienţi de paternitatea lor doar la câteva luni după naştereacopilului. Paternitatea nu se naşte într-o singură zi; naşterea unui tată se face în etape.Ideea că va avea un copil provoacă în bărbat numeroase sentimente, adeseori contradictorii. El

 poate resimţi bucurie, emoţie, mulţumire, mândrie, dar şi teamă, nelinişte, îngrijorare în

legătură cu capacităţile sale de a fi tată, frustrare (nu va mai avea aceeaşi libertate), semne deîntrebare în legătură cu posibilităţile materiale etc.Faţă de soţia lui, el va simţi admiraţie, recunoştinţă, tandreţe, dar şi un sentiment deînstrăinare faţă de această femeie care e în continuă schimbare. Uneori, când ea se simte rău,el se simte vinovat, devine responsabil şi încearcă să o ajute. De multe ori, bărbaţii au tendinţasă-şi supraprotejeze soţiile, sufocându-le cu sfaturi, intervenind chiar pe lângă medici, sauinsistând ca soţia să doarmă mai mult, să mănânce mai mult etc. Aceste comportamente sunttotuşi mai uşor de suportat decât aparenta nepăsare a altora, care se îndepărtează - poate dincauza temerilor -, închizându-se în carapacea egoismului şi lăsând-o pe femeie să se descurcesingură într-o situaţie care consideră că o priveşte exclusiv. Alţii se simt excluşi, dezarmaţi înfaţa labilităţii emoţionale a femeii, pe care nu mai reuşesc s-o înţeleagă.

Copilul - între vis şi realitateAm dori să încheiem acest capitol destinat implicaţiilor psihologice ale aşteptării în doi cucâteva ganduri legate de felul cum ne imaginăm acest copil care urmează să vină şi care va fiimplicaţia imaginaţiei noastre asupra modului în care îl vom primi, accepta şi iubi pe acestcopil. Ambii părinţi au tendinţa să proiecteze în mintea lor imaginea unui copil, aşa cum îlvăd ei, mergând chiar până la a-şi imagina cum va arăta, ce temperament va avea etc.A visa nu este rău, dar poate fi dăunător atunci când investim copilul care va veni cu niştetrăsături şi calităţi precise, pe care poate acesta nu le are. Riscăm astfel să fim dezamăgiţi şi săacceptăm greu o realitate total diferită de aşteptările noastre.De exemplu, un tată care îşi doreşte neapărat o fetiţă şi are dificultăţi în acceptarea faptului căva avea un băiat, va putea avea dificultăţi în a-l accepta şi iubi pe acest băiat. Sau, deexemplu, o mamă care-şi doreşte un băiat, pentru că are deja o fetiţă, va fi mirată să constatecă a doua fetiţă se comportă ca un băiat. Fără să vrem, noi îi transmitem copilului decepţia pecare o trăim şi aceasta se va oglindi în comportamentul său. Este inutil deci să faceţi portretulcopilului înainte de vreme: de cele mai multe ori, realitatea, darul pe care Dumnezeu ni-l face

 prin acest copilaş, este ceea ce ne lipsea pentru a ne întregi ca familie. Nu uitaţi că fiecare copil este unic. El nu va fi niciodată copia unuia dintre părinţi. Mai multdecât atât, e posibil ca aparenţa fizică să fie total opusul a ceea ce ne-am fi aşteptat.Acordându-i acest drept de a fi unic, din punct de vedere fizic, intelectual, temperamental şiemoţional, îi veţi dărui paşaportul pentru o bună dezvoltare şi pentru o copilărie fericită.

II. PREGĂTIREA FIZICĂ ŞI FIZIOLOGICĂ PENTRU A DEVENI MAMĂ

 Semnele sarcinii - sunt cele pe care orice femeie le poate percepe şi cele vizibile la unexamen medical.Cel mai important semn este amenoreea sau absenţa menstruaţiei. O întârziere a menstruaţiei

 poate fi datorată altor factori , cum ar fi:- anumite infecţii, boli;- călătorii, schimbări de climă, efort fizic intens;- un şoc emoţional;

- perioada pubertăţii şi a menopauzei când apar dereglări ale ciclului menstrual.Altfel spus, putem afirma că o femeie care are menstruaţie nu este însărcinată. În schimb, nu

5

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 6/134

 putem spune că o femeie care nu are menstruaţie este sigur însărcinată.Există anumite simptome şi neplăceri care pot să apară la începutul sarcinii: scădereaapetitului sau creşterea acestuia cu preferinţa pentru anumite gusturi sau alimente, greţuri,vărsături, mai ales dimineaţa, modificări ale percepţiei mirosului (anumite mirosuri devininsuportabile), arsuri la stomac, somnolenţă, creşterea volumului sânilor, constipaţie, secreţie

excesivă de salivă.

Testele de sarcinăToate testele utilizate în prezent caută în urină sau în sânge existenţa unui hormon secretat deou: H.C.G. - hormonul gonadotropin corionic. Aceste teste pot fi realizate acasă sau într-unlaborator.Testele pe care le puteţi practica singură, acasă , sunt examenul urinii şi urmărirea curbei detemperatură.Examenul de urină urmăreşte prezenţa în urină a H.C.G. Este simplu de realizat, cu ajutorulunui test cumpărat din farmacie. Testele comercializate actual sunt foarte fiabile. Un răspuns

 pozitiv reprezintă certitudinea unei sarcini.Un răspuns negativ nu exclude însă posibilitatea

unei sarcini, căci un test făcut prea devreme poate să fie negativ, din cauza absenţei unei dozesuficiente de hormoni de sarcină în urină.Urmărirea curbei de temperatură poate fi un test în măsura în care aveţi un ciclu regulat. Înmod normal, în ziua ovulaţiei temperatura creşte, ca apoi să revină la normal în ziua dinainteamenstruaţiei. În cazul unei sarcini, nu mai are loc această scădere, temperatura corpuluirămânând crescută. Pentru cele care vă cunoaşteţi bine temperatura, această metodă permitecea mai rapidă detectare a sarcinii: din ziua a 16-a de temperatură crescută puteţi bănui osarcină, iar în ziua a 20-a de temperatura crescută şi după o săptămână de întârziere amenstruaţiei, puteţi fi sigure că sunteţi însărcinate.Testele de laborator urmăresc în sânge atât prezenţa, cât şi dozarea H.C.G. Aceste dozărisanguine permit un diagnostic de sarcină mai precoce decât testele urinare. Ele permit deasemenea precizarea vârstei sarcinii, ceea ce poate fi foarte util în cazul unor ciclurineregulate.Este important să cunoaşteţi cât mai rapid rezultatul, pentru că trebuie să vă luaţi anumite

 precauţii în timpul primelor trei luni de sarcină, perioadă în care embrionul are cea mai marenevoie de a fi protejat, fiind foarte fragil. Toate organele bebeluşului se vor constitui în

 primele două luni, de unde interesul deosebit de fi prudentă în această perioadă. Chiar înaintede a şti precis dacă sunteţi însărcinată, din prima zi de întârziere a menstruaţiei, nu mai luaţinici un medicament fără recomandarea medicului, evitaţi să vizitaţi bolnavi contagioşi, nufaceţi vaccinuri sau radiografii, nu mâncaţi carne crudă sau incomplet fiartă ori prăjită, spălaţi

 bine legumele şi fructele pe care le consumaţi crude.

Schimbări în viaţa cotidiană  La locul de muncă Să vorbim puţin despre serviciu. Ce incidenţă poate să aibă el asupra viitorului sarcinii, deciasupra copilului? Au avut loc multe anchete în legătură cu acest subiect. Iată câteva dinconcluziile lor:

- efectuat în condiţii normale, fie în exterior, fie la domiciliu, lucrul nu dăuneazăsarcinii;

- când o femeie lucrează în exterior - cum este cazul a 70% din femeile însărcinate – eaeste mai în măsură să aibă grijă de sănătatea ei, pentru că e mai bine informată de cătreanturaj;

- există anumiţi factori care măresc riscurile de prematuritate, cum ar fi o muncă fizicăgrea, deplasări lungi şi obositoare.

6

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 7/134

Factorii care prejudiciază sănătatea mamei şi a fătului sunt: traseu lung şi obositor până lalocul de muncă; statul în picioare mai mult de 4 ore pe zi (şi nu 6 ore cum se credea înainte)sau poziţii penibile: braţele ridicate, aplecată, în genunchi, lucru pe maşini cu vibraţiiimportante, ridicări de greutăţi de peste 10 kg, zgomot puternic şi permanent, frig,manipularea de produse toxice.

Când mai multe din aceste elemente sunt asociate, riscul de prematuritate creşte. În acest caz,consultaţi medicul, pentru a vă recomanda o schimbare temporară a locului de muncă sau /şireducerea perioadei de lucru.Pentru femeile casnice, exceptând problemele legate de transport, munca exagerată acasăconstituie, în mod evident, un risc ce poate declanşa o naştere prematură. Nu vă angajaţi întreburi gospodăreşti dificile, mai ales în ultimul trimestru de sarcină. Încercaţi să segmentaţilucrul pe care-l aveţi de făcut, alternând perioadele de activitate cu momente de relaxare şiodihnă.În sfârşit, fie că lucraţi în exterior sau acasă, va trebui să vă luaţi două măsuri de precauţiesuplimentare în ceea ce priveşte viaţa dumneavoastră cotidiană:

- evitaţi orice sursă de contaminare eventuală, adică abţineţi-vă de la vizitarea unor 

 bolnavi atinşi de afecţiuni contagioase;- feriţi-vă de pisici, deoarece pot să vă transmită toxoplasmoza (infecţie parazitară,

dăunătoare numai pentru femeia însărcinată neimunizată, căci riscă să provoace fătuluio afecţiune neurologică cu întârziere mintală şi leziuni oculare). Încă din primele zilede sarcină este necesară efectuarea unei analize sanguine care determină dacă sunteţiori nu imunizată contra acestei boli. Dacă nu aveţi imunitate, nu vă speriaţi. Evitaţiînsă, pe toată perioada celor nouă luni de sarcină, o eventuală contaminare: consumaţicarnea bine preparată termic, eliminând produsele pe bază de carne crudă (şuncă,salam etc), spălaţi foarte bine fructele şi legumele şi, încă o dată, feriţi-vă de contactulcu pisicile.

Somnul Dacă puteţi, dormiţi măcar opt ore pe noapte. La începutul sarcinii, veţi simţi o mare nevoiede odihnă. Datorită schimbărilor pe care le declanşează o sarcină, nevoile de recuperare prinsomn sunt ridicate.Încercaţi să vă organizaţi ziua în aşa fel, încât să aveţi posibilitatea de a vă odihni puţin şi laînceputul după-amiezii.Puteţi dormi în orice poziţie, fără teama că-l veti strivi sau deranja pe bebeluş. El este într-unadăpost sigur.

 Baia şi duşul 

În timpul sarcinii, transpiraţia este crescută. A cincea parte din eliminările de apă se realizează prin glandele sudoripare, care secretă transpiraţia. Ele ajută rinichii care sunt suprasolicitaţi îneliminarea rezidurilor mamei şi ale fătului.Băile nu sunt contraindicate în timpul sarcinii cu excepţia existenţei unui risc de naştere

 prematură, despre care vă poate informa medicul sau moaşa care vă urmăreşte în timpulsarcinii.Baia are un efect sedativ general. Dacă aveţi dificultăţi în a adormi, faceţi baie seara. Dacătranspiraţi mult, săraţi apa de baie.Duşul este mai stimulant decât o baie. Pentru a reduce riscul unui accident, aşezaţi unantiderapant pe fundul căzii sau duşului.Secreţiile vaginale sunt mai abundente în timpul sarcinii, de aceea este important să efectuaţi

două toalete locale pe zi.

7

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 8/134

CălătoriileMultă vreme se credea că o femeie însărcinată trebuie să se deplaseze cât mai puţin. Astăzi,tot mai multe femei însărcinate se deplasează zilnic la lucru sau pleacă în concediu. Nu estevorba de a interzice deplasările, ci de a respecta totuşi anumite principii:

1. Trebuie să evitaţi călătoriile dacă aveţi o sarcină cu probleme. Dacă trebuie neapărat

să vă deplasaţi, cereţi avizul medicului.2. În vederea alegerii mijlocului de transport, e bine să ştiţi că nu sunt atât de periculoasetrepidaţiile maşinii sau trenului, cât oboseala care apare în timpul călătoriilor lungi.Această oboseală se asociază cel mai adesea cu rămânerea timp îndelungat în poziţieşezândă.

3. Chiar dacă vă simţiţi bine, întrebaţi medicul înainte de a face călătorii lungi.4. Nu vă programaţi plecări în vacanţă pentru ultimele două luni de sarcină. Există riscul

declanşării unei naşteri premature şi cred că v-ar plăcea ca fericitul eveniment să aibăloc la spitalul pe care l-aţi ales şi nu într-un vârf de munte!

5. Dacă aveţi de făcut o călătorie lungă, preferaţi trenul sau avionul în locul maşinii, careeste mult mai obositoare. (Cele mai multe companii aeriene vând bilete femeilor 

însărcinate până în luna a opta de sarcină)

Sportul şi exerciţiile fiziceS-ar putea să faceţi parte din categoria femeilor care nu fac nici un pic de mişcare fizică.Chiar dacă vă surprinde, e timpul să treceţi la exerciţiu. De ce?

1. Exerciţiile fizice facilitează buna derulare a sarcinii: o mai bună circulaţie a sângelui,cea mai bună oxigenare, o poziţie tonică a corpului, care permite purtarea copiluluifără oboseală;

2. Ele pregătesc corpul pentru o naştere mai uşoară, pentru că muşchii sunt întăriţi, iar articulaţiile bazinului capătă supleţe;

3. Dacă practicaţi exerciţii regulate în timpul sarcinii, după naştere vă veţi regăsi supleţeaşi talia normală mult mai uşor.

Mersul pe jos şi înotul sunt sporturile ideale în timpul sarcinii. Încercaţi să mergeţi o jumătatede oră în fiecare zi. Veţi căpăta o bună deprindere, de care bine ar fi să nu vă lipsiţi niciodată.Există şi alte exerciţii pe care le puteţi face, fără să exageraţi, evitând oboseala extremă şiriscul căzăturilor. Există anumite sporturi care trebuie absolut evitate: echitaţia, sporturile deechipă, jogging-ul, judo, schiatul.

Alimentatia in timpul sarciniiPentru ca din câteva celule minuscule, imperceptibile cu ochiul liber, să crească un bebeluş deaproximativ 3 000 grame şi 50 de centimetri, este nevoie de toate substanţele nutritive pe care

şi le ia din sângele mamei: calciu şi proteine, fier şi vitamine, grăsimi şi fosfor etc.De aici decurge importanţa mare pe care o are alimentaţia femeii în timpul sarcinii. Copilulare nevoi precise care trebuie satisfacute, iar viitoarea mamă la fel. Trebuie sa mâncăm mai mult? Trebuie să mâncăm diferit atunci când aşteptăm un copil?Să vorbim în primul rând despre cantitate. Este prima întrebare pe care şi-o pun, în general,viitoarele mămici. Mai multe generaţii au trăit cu ideea că, odată însărcinată, trebuie sămănânci cât pentru doi. Aplicând această credinţă, rezultatul a fost o îngrăşare inutilă şi chiar 

 periculoasă a viitoarelor mămici. Apoi, auzind de pericolele unei supraalimentări sistematice,astăzi unele viitoare mămici mănâncă foarte puţin pentru a nu lua prea mult în greutate. Undeeste justa măsură?

O alimentaţie corectă din punct de vedere cantitativ este aceea care furnizează organismuluienergia de care are nevoie. O femeie de talie şi greutate medie, care nu exersează o muncă

8

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 9/134

deosebit de obositoare, trebuie să aibă un aport zilnic de aproximativ 2.000 de calorii.Şi când este însărcinată? Nu-i trebuie decât foarte puţin în plus: 2.100 de calorii pe zi şi lasfârşitul sarcinii puţin mai mult: 2.250 (în afară de anumite cazuri precise). Aceste caloriisumplimentare corespund nevoilor bebeluşului şi creşterii metabolismului bazal al mamei.Dar 250 de calorii în plus pe zi reprezintă o creştere de 15%, deci suntem destul de departe de

dublu!Există câteva excepţii, când o femeie însărcinată are nevoi mai crescute decât cele amintite:- o femeie foarte tânără care este încă în creştere, va avea nevoie de 2.500 de calorii pe

zi, crescând esenţial cantitatea de lapte şi brânzeturi;- o femeie care depune o muncă fizică grea are nevoie, de asemenea, de 2.500 de calorii

 pe zi, crescând raţia de glucide, lipide, vitaminele B şi C;- o femeie care are mai mulţi copii va avea nevoie de un aport nutitiv crescut, mai ales

în vitamine, folaţi şi săruri minerale;- o femeie care aşteaptă gemeni va trebui, începând cu cea de-a doua jumătate a sarcinii,

să consume mai multe alimente bogate în săruri şi vitamine.

 De ce nu e bine să mâncăm prea mult?O creştere ponderală exagerată în timpul sarcinii poate avea consecinţe nefaste. Iată trei dintreacestea:

1. Există un anumit raport între o creştere ponderală excesivă şi toxemia gravidică (ocomplicaţie de sarcină ce se manifestă prin edeme, creşterea tensiunii arteriale,albuminurie - prezenţa de proteine în urină). Această toxemie va influenţa dezvoltareacopilului, care riscă să vină pe lume cu o greutate inferioară mediei, bolnăvicios şi

 firav;2. Cu cât veţi lua mai mult în greutate, cu atât ţesuturile vor fi mai infiltrate cu apă şi

grăsime, îşi vor pierde elasticitatea şi supleţea naturală. Consecinţa va fi o naşteredificilă.

3. A treia consecinţă este pierderea siluetei, o recuperare dificilă a greutăţii normale dupănaştere.

 Care e ritmul normal de îngrăşare în timpul sarcinii?În timpul sarcinii, o viitoare mămică va lu în greutate, în medie, 10-12 kg.În primele trei luni, greutatea rămâne stabilă, în general. Anumite femei slăbesc chiar în

 primul trimestru, ca urmare a greţurilor şi vărsăturilor. Nu vă neliniştiţi, dacă vă regăsiţi înacest caz: greutatea pierdută o veţi recupera în următoarele luni, când aceste neplăceri vor înceta.Începând cu luna a patra, veţi lua în greutate, în medie, 350 g pe săptămână. Cântăriţi-vă cu

regularitate. Dacă v-aţi îngrăşat mai mult de 400 g pe săptămână, înseamnă că aveţi oalimentaţie prea bogată şi trebuie s-o readuceţi la normal. Acest lucru îl puteţi face reducândconsiderabil consumul de grăsimi - carne grasă, peşte gras, brânzeturi grase, unt, uleiuri,smântână, prăjeli şi produse de patiserie care conţin grăsimi ascunse. Reduceţi, de asemenea,consumul de dulciuri, pâine şi biscuiţi, cartofi şi paste făinoase, într-un cuvânt, sursele deglucide.Pentru cele care nu mănâncă suficient : o subalimentaţie în timpul sarcinii este periculoasă

 pentru bebeluş, care riscă să se nască prea devreme şi subdezvoltat. Lăsaţi orice regim pentru perioada de după naştere şi după ce nu veţi mai alăpta. Chiar dacă rămâneţi cu câtevakilograme în plus, gândiţi-vă că veţi avea după aceea tot timpul să le pierdeţi.

Ce trebuie să mâncăm?Răspunsul e simplu. Trebuie să menţineţi o alimentaţie bine echilibrată, ceea ce este, de

9

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 10/134

altfel, indicat tuturor, pentru o bună sănătate.Dacă a mânca pentru doi este greşit, a mânca de două ori mai bine nu este numai corect, ci şiindicat. Cu alte cuvinte, schimbarile trebuie făcute nu pe plan cantitativ, ci din punct devedere al calităţii alimentelor.Ideal este să mâncaţi trei mese principale pe zi şi două mici gustări, una în cursul dimineţii,

alta după-amiaza. Evitaţi să ronţăiţi tot timpul biscuiţi, ciocolată şi alte „bunătăţi”, care vă vor îngrăşa inutil şi vă vor tăia pofta pentru alimentele sănătoase. Numai o alimentaţie care cuprinde toate categoriile de alimente poate să acopere toate nevoileorganismului.Iată care sunt principalele substanţe de care organismul are nevoie şi din ce alimente le puteţi

 procura:1. Proteinele: de origine animală - ouă, carne, peşte, lapte şi produse lactate şi de origine

vegetală - fasole, linte, soia, cereale. În timpul sarcinii, aveţi nevoie să consumaţi cu25% mai multe proteine decât înainte.

2. Lipidele: untul, margarina, uleiurile, dar şi grăsimile conţinute în carne, peşte, nuci,alune etc. Folosiţi mai puţine grăsimi, fără a le exclude total. Preferaţi untul şi uleiurile

neprelucrate termic. Feriţi-vă mai ales de prăjeli, care îngreunează mult digestia.3. Glucidele: zahărul, mierea de albine, dulceţurile, prăjiturile, pastele făinoase, orezul,

cartofii, pâinea, fasolea uscată, lintea, mazărea uscată, bananele, prunele, smochinele,curmalele şi toate celelalte fructe, mai ales dacă sunt bine coapte.

4. Substanţele minerale: Calciul - foarte important pentru că există riscul uneidecalcificări dacă nu aveţi un aport suficient (fătul îşi construieşte scheletul şi vautiliza calciul din rezervele mamei). Îl găsiţi în lapte şi toate produsele lactate. Trebuiesă beţi zilnic 500 ml lapte sau echivalentul în derivatele acestuia. Conţinutul cel maimare de calciu îl au brânzeturile dure, cum e caşcavalul. Fierul - fasolea albă boabe,lintea, spanacul, salata verde, pătrunjelul, fructele uscate, nucile şi migdalele, fulgii deovăz, ciocolata, ficatul şi gălbenuşul de ou. Este important să consumaţi alimente

 bogate în fier, deoarece există riscul unei anemii, mai ales la femeile cu mai mulţicopii. Pentru o mai bună absorbţie a fierului, asociaţi alimentele care-l contin cualimente bogate în vitamina C, căci acestea favorizează o mai bună absorbtie afierului. Acidul folic - indispensabil în sinteza proteinelor şi pentru o bună multiplicarecelulară, se găseşte în: salate verzi, spanac, nuci, migdale şi pepene galben. O carenţăde acid folic poate fi responsabilă de anemie, retard în dezvoltarea fătului,

 prematuritate, precum şi malformaţii ale fătului, mai ales de ordin neurologic. Fluorul - important pentru dinţii copilului, îl găsim în anumite ape minerale, în sarea de

 bucătărie care conţine un adaos de fluor sau în medicamente pe bază de fluor. Sarea -nu trebuie suprimată din alimentaţie, dar evitaţi excesul de sare, mai ales în ultimul

trimestru al sarcinii.5. Vitaminele: Vitamina A se găseşte în laptele complet şi derivatele lui, unt, uleiurile de peşte, ficat, legume ca pătrunjelul, varza, morcovii, roşiile.

 Regimurile vegetariene si cele veganeRegimul vegetarian, adică fără carne sau peşte, nu este contraindicat în sarcină, dacă există unaport echilibrat din toate celelalte alimente, care pot furniza principalele substanţe nutritive.În schimb, regimul vegan, care exclude nu numai carnea, ci şi toate produsele de origineanimală indispensabile creşterii, cum sunt laptele, brânzeturile, ouăle, este periculos şi

 provoacă inevitabil carenţe.

 Despre pofteVeţi resimti, probabil, de-a lungul celor nouă luni, pofta să mâncaţi anumite alimente. Nu este

10

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 11/134

nimic care să vă interzică împlinirea acestor pofte, exceptând anumite alimente dăunătoare.De altfel, adeseori, aceste pofte corespund unor nevoi precise ale corpului (de exemplu, ofemeie care nu bea de obicei lapte şi în timpul sarcinii simte nevoia să bea).

 Nu trebuie să credeţi însă că nesatisfacerea unei pofte poate avea consecinţe nefaste asupracopilului. Este fals, de exemplu, că un copil riscă să aibă un angiom (o pată roşie pe piele),

 pentru că mama nu şi-a satisfăcut pofta după un fruct roşu în timpul sarcinii.Aceste pofte alimentare sunt tradiţionale în cultura noastră. Întreg anturajul femeii însărcinateare dorinţa de a o răsfăţa, de a o îngriji şi este normal să fie aşa. Dar nu trebuie să exageraţi,cerând-i soţului căpşuni cu frişcă la ora 12 dintr-o noapte de decembrie!

Neplăceri, complicaţii, boli care pot să aparăExistă femei care declară că nu s-au simţit niciodată aşa de bine ca în perioada sarcinii. Pentrualtele, însă modificările pe care sarcina le impune organismului sunt însoţite de anumiteneplăceri fizice. Este preferabil să ştiti care sunt acestea, pentru a nu vă alarma atunci când elevor apărea. Stările neplăcute vor varia în natură şi intensitate în funcţie de stadiul sarcinii: în

 primul trimestru, perioada când organismul se adaptează, apar mai multe perturbări, cele maifrecvente fiind greţurile şi vărsăturile, care vor dispărea în luna a treia. Al doilea trimestrueste o perioadă de echilibru, am putea spune cea mai liniştită şi plăcuta etapă a sarcinii.Cel de-al treilea trimestru aduce alte neplăceri, mai ales datorită faptului că fătul e tot maimare şi corpul se pregăteste pentru naştere.Iată câteva dintre cele mai frecvente simptome, pe care nu le are neapărat fiecare femeie şicare nu sunt dramatice în măsura în care le înţelegem şi ştim cum să le atenuăm:1. Greţurile şi vărsăturile - apar cel mai adesea în primul trimestru de sarcină, sunt foarteneplăcute, deoarece împiedică o alimentaţie normală. Sunt mai frecvente în cursul dimineţii.Ce aţi putea face ca să preveniţi şi să diminuaţi aceste simptome neplăcute?

- Încercaţi să luaţi micul dejun în pat, înainte de a vă ridica;- La micul dejun, mâncaţi alimente ce conţin proteine la micul dejun: ou, brânză, iaurt;- Evitaţi, în general, alimentele greu digerabile: grăsimi prăjite, varză, conopidă;- Eliminaţi pentru această perioadă uleiurile şi grăsimile de orice fel;- Încercaţi o alimentaţie mai mult solidă decât lichidă;- Beti câte puţină apă minerală gazoasă.Dacă în ciuda acestor precauţii greţurile persistă, medicul vă va prescrie şi anumitemedicamente, compatibile cu sarcina, care le vor reduce.2. Salivaţia excesivă sau ptyalismul. Uneori, aceasta se produce până în luna a cincea desarcină. Nu există remediu eficace, vă trebuie doar multă răbdare, aşteptând să treacă şiaceastă neplăcere.

3. Aerofagie, dureri şi arsuri la stomac. Toate acestea sunt cauzate de o anume relaxare amuşchilor aparatului digestiv şi de modificarea secreţiilor glandelor al căror rol eimportant pentru digestie (ficatul, pancreasul). Există însă câteva precauţii pe care le

 puteţi lua:- Evitaţi alimentele prea consistente, alimentele acide (portocale, roşii, murături),

alimentele care fermentează (prăjeli, fasole, conopidă, varză etc), alimentele greu dedigerat (sosurile);

- Consumaţi legumele fierte în apă sau vapori, adăugând apoi puţin ulei sau unt.Încercaţi să mâncaţi mai des şi mai puţin;

- Luaţi-vă destul timp pentru a mesteca bine alimentele. Aceasta va permite o bunăomogenizare a acestora (nu uitaţi că stomacul nu are dinţi!) şi va împiedica aerul să

 pătrundă în stomac;- Dacă simptomele persistă, consultaţi un medic care vă va prescrie un tratament

11

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 12/134

adecvat.4. Constipaţia - se datorează nu faptului că uterul îşi măreşte volumul, ci unei anumiteîncetiniri a funcţiilor intestinului - dovada e faptul că acest simptom apare cel mai adeseala începutul sarcinii. Există mai multe căi de a o combate:- Faceţi exerciţii fizice în mod regulat; de exemplu, mersul pe jos, timp de o jumătate de

oră pe zi, este de multe ori suficient pentru a rezolva problema;- Consumaţi legume verzi (salate, spanac, cereale complete), lapte şi iaurturi, fructe(prune, pere, struguri) şi sucuri de fructe (suc de portocale, de prune, struguri etc.);- Beţi apă în fiecare dimineaţă, cu 15-30 de minute înainte de micul dejun, iar in timpul

zilei, între mese, beţi apă din abundenţă;- Consultaţi medicul dacă dificultăţile persistă.5. Hemoroizii - sunt varice ale venelor rectului şi ale anusului. Ele formează nişteumflături dureroase, însoţite de mâncărimi şi, uneori, sângerări. Pentru a le combate, vatrebui să luptaţi în primul rând împotriva constipaţiei. Medicul vă va prescrie tratamentesimple şi eficace. Hemoroizii apar în a doua jumătate a sarcinii şi se agravează dupănaştere, dispărând apoi în majoritatea cazurilor.

6. Varicele sunt consecinţa unei dilataţii anormale a pereţilor venelor. Apar mai ales în adoua jumătate a sarcinii şi au tendinţa să se agraveze cu fiecare sarcină. În afară deaspectul inestetic şi de durerile pe care le provoacă uneori, varicele nu au un caracter degravitate şi dispar după naştere. Măsurile de prevenire a acestora urmăresc o mai bunăcirculaţie a sângelui în venele membrelor inferioare:- Evitaţi să staţi prea mult timp în picioare, iar când sunteţi nevoită s-o faceţi, purtaţi

ciorapi speciali, de susţinere;- Mergeţi pe jos, evitând încălţămintea cu tocuri înalte; înotul este, de asemenea, un bun

mijloc de prevenire a varicelor.- Nu staţi aproape de surse de căldură, care dilată venele;- Evitaţi să purtaţi ciorapi sau pantofi prea strâmţi, care comprimă venele;- Dormiţi cu picioarele mai ridicate, aşezând o pernă sau o pătură rulată sub picioare;- Întindeţi-vă ori de câte ori aveţi ocazia în timpul zilei

7. Tulburări urinare. La începutul sarcinii (datorită unor modificări hormonale) şi la sfârşitulei (datorită capului copilului care apasă vezica urinară), veţi resimţi nevoia de micţiune multmai frecvent decât înainte. Unele femei au tendinţa să bea mai puţină apă, pentru a reduce

 plimbatul la toaletă (mai ales noaptea), dar nu uitaţi: aveţi nevoie de multă apă, cel puţin 1,5 l pe zi, pentru buna funcţionare a organismului.Uneori, poate să apară o incontinenţă urinară , aceasta fiind oarecum normală în ultimele treiluni de sarcină, datorită faptului că bebeluşul comprimă vezica. Însă dacă aceasta apare în

 primele luni de sarcină, e nevoie de o reeducaţie perineală (perineu = regiune a corpului care

închide în partea inferioară micul bazin, traversat fiind de terminaţiile căilor urinare, genitaleşi digestive).8. Secretiile vaginale - sunt mai abundente, favorizând apariţia unor infecţii locale, vaginite,cauzate fie de o ciupercă (Candida albicans), fie de un parazit (trichomonas). Tratamentuleste local, sub formă de băi, ovule vaginale. Acestea au tendinţa de a recidiva de-a lungulcelor nouă luni.9. Durerile - apar ca urmare a adaptărilor pe care le face corpul în mod continuu în timpulsarcinii. Ele se situează la diferite nivele în organism şi pot să apară în diferite momente, înfuncţie de dezvoltarea copilului. Cele mai frecvente dureri sunt situate:

- la nivelul bazinului şi în partea inferioară a abdomenului;- la nivelul membrelor inferioare (pot să apară uneori ca o sciatică, alteori sub forma

unor crampe musculare, mai ales în timpul nopţii). Acestea pot fi cauzate de o carenţăde vitamine B. O alimentaţie corespunzătoare şi, eventual, un supliment de vitamine şi

12

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 13/134

magneziu pot să dea rezultate bune;- în braţe, la nivelul toracelui, sub forma unor nevralgii, durerile „de rinichi”, de fapt

dureri ale coloanei vertebrale - toate aceste dureri pot fi ameliorate prin adoptarea unor  poziţii bune, anumite exerciţii de relaxare şi, atunci când e nevoie, anumite sedative pecare le va prescrie medicul.

10. Tulburări ale somnului - în primele săptămâni de sarcină, viitoarea mamă simte onevoie irezistibilă de a dormi, nevoie care poate chiar să o deranjeze în programul zilei.Spre sfârşitul sarcinii, din contră, ea se va trezi în a doua jumătate a nopţii şi va aveadificultăţi la adormire.

Iată câteva remedii simple şi adesea eficace pentru a lupta împotriva insomniei:- Serviti o cină lejeră;- Evitaţi excitantele cum sunt ceaiul şi cafeaua;- Faceţi o baie călduţă înainte de culcare;- Beţi un pahar de lapte uşor îndulcit sau o infuzie de flori de tei;- Puteţi încerca unele sedative uşoare pe bază de plante;- Nu în ultimul rând, rugaţi-vă lui Dumnezeu să liniştească îngrijorările şi temerile pe

care le aveţi, legate de naşterea care se apropie.Iata şi câteva complicaţii care pot să apară în timpul unei sarcini. Nu vom face odescriere a fiecăreia, ci doar le vom aminti. Dacă veţi observa unele din semnele acestor complicaţii, consultaţi de urgenţă un medic, care vă va informa şi trata corespunzător:

-  Avortul spontan - se manifestă în primul rând printr-o hemoragie;- Sarcina extra-uterină - are ca simptome: pierderi de sânge închis la culoare şi dureri în

 partea inferioară a abdomenului;-  Anemiile - cauzate cel mai adesea de o carenţă de fier, pot să determine: oboseală

extremă, gâfâiala, paloare;- Toxemia gravidică - se caracterizează prin prezenţa de albumine în urină, creşterea

tensiunii arteriale şi apariţia edemelor (acumulări de apă în ţesuturi, care determinăumflături, vizibile mai ales la nivelul membrelor).

Apariţia unei boli infecţioase în timpul sarcinii nelinişteşte, în general, pentru căexistă, în unele cazuri, riscul ca acestea să antreneze complicaţii grave, cum ar fi:avortul, naşterea prematură, malformaţii fetale. De aceea, chiar în absenţa oricărui altsimptom, dacă aveţi febră (peste 38°C), consultaţi imediat medicul.-  Rubeola. Ideal este să se efectueze, înainte să rămâneţi însărcinată, un serodiagnostic

(detectarea în sânge a anticorpilor, adică să ştiţi dacă sunteţi sau nu imunizată). Încazul în care nu aveţi imunitate faţă de această boala, veţi face un vaccin. Esteimportant, pentru că, deşi nu este gravă, această boală contagioaăa se transmite fătului.Dacă sunteţi însărcinată şi nu aveţi imunitate faţă de rubeolă, va fi necesar un

serodiagnostic lunar, precum şi evitarea contactului cu persoanele bolnave derubeolă.- Toxoplasmoza - boală infecţioasă transmisă de un parazit, toxoplasmul, prezent în

carnea incomplet prelucrată termic, în produsele pe bază de carne crudă. El poate fitransmis şi prin contactul cu pisicile. Pentru a şti dacă sunteţi sau nu imunizată, la felca şi pentru rubeolă, efectuaţi un serodiagnostic, ideal înainte de demararea uneisarcini. Foarte multe avorturi spontane apărute în primele luni de sarcină sunt cauzatede această infecţie, care poate trece neobservată din cauza simptomelor foarte discrete:ganglioni puţin umflaţi, oboseală, puţină febră, dureri musculare şi articulare. Dacăsunteţi deja însărcinată şi aflaţi că nu sunteţi imunizată, un control lunar al serologieise impune, la fel ca şi toate măsurile de precauţie: carne bine fiartă sau prăjită, lapte

fiert, evitarea oricărui contact cu pisicile.- Varicela - între a 8-a şi a15-a săptămână de sarcină, riscă să antreneze malformaţii

13

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 14/134

(sistemul nervos, ochi, membre);-  Rujeola - nu este susceptibilă să dea malformaţii. În schimb, dacă este contractată în

zilele care preced naşterea, copilul poate avea o rujeolă congenitală capabilă să deacomplicaţii pulmonare grave.

- Gripa - nu are consecinţe grave asupra fătului. Este, totuşi, indicat să vă vaccinaţi, mai

ales înaintea sezonului rece.- Scarlatina - nu prezintă un pericol pentru copil dacă este precoce depistată şi corecttratată.

-  Infecţiile urinare. Nevoia de a urina des este însoţită de o senzaţie de arsură în timpulmicţiunii şi uneori de febră şi dureri abdominale. Daca nu sunt corect tratate, infecţiilerepetate implică riscul unui copil insuficient dezvoltat şi al unei naşteri premature.

-  Hepatita virală - poate avea consecinţe serioase mai ales în cazul în care contaminareaare loc în a doua jumătate a sarcinii. De aceea este importantă efectuarea unui depistajsistematic de anticorpi antihepatită (antigeni Hbs şi Hbe în sângele mamei). În cazulunei reacţii pozitive, copilul va fi tratat imediat după naştere.

Supravegherea medicală în timpul sarciniiCare este momentul primei consultaţii medicale? Răspunsul e simplu: de îndată ce aţi aflat căsunteţi însărcinată, nu ezitaţi să căutaţi un ginecolog (fie la spital, fie într-un cabinet deconsultaţie) care să vă urmărească pe toată durata sarcinii. Cu cât veţi face mai devreme acestlucru, cu atât mai repede veţi fi asigurată de evoluţia normală a sarcinii şi veţi fi mai bineinformată cu privire la particularităţile sarcinii dumneavoastră. Fiecare femeie trăieste într-unmod unic această perioadă, de aceea nu este suficientă o informare generală, ci o urmărireapropiată, individualizată, a fiecărei sarcini.Există la început câteva teste sanguine şi de urină care se efectuează sistematic. Printe acestease numără: formula sanguină (pentru a detecta dacă sunteţi sau nu anemică), exameneleserologice de detectare a anticorpilor hepatitei B, toxoplasmozei şi rubeolei - toate având odeosebită importanţă pentru supravegherea şi conduita pe care va trebui s-o adoptati pe tot

 parcursul sarcinii.Sunt, de asemenea, recomandate trei examene ecografice. Ecografie = tehnica de imageriemedicală ce utilizează reflexia ultrasunetelor de către organe. Ultrasunetele sunt nişte sunetecare nu pot fi percepute de urechea umană. Atunci când sunt emise de o anumită sursă, ele au

 proprietatea de a se reflecta în obstacolele întâlnite - organele respective - şi de a reveni apoila sursă, ca un ecou (De aici, numele de ecografie). Este important să cunoaşteţi aceste lucruri,

 pentru că încă mai există prejudecăţi în mintea multor femei în legătură cu această metodă deexaminare, prejudecăţi datorate în întregime ignoranţei. Fiţi liniştite: această tehnică esteinofensivă, atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Dimpotrivă, refuzul acestor examene închide

 practic posibilitatea depistării precoce a unor anomalii, complicaţii, boli care ar puteainterveni şi împiedica dezvoltarea normală a copilului.-  Prima ecografie - permite confirmarea sarcinii din a 5-6-a săptămână de sarcină. Stabileşte

vârsta sarcinii (deci, si data teoretică a naşterii), mai ales la femeile cu cicluri neregulate.Această primă ecografie confirmă buna evoluţie a sarcinii prin detectarea bătăilor inimiicopilului. Este, de asemenea, capabilă să detecteze foarte devreme o sarcină gemelară.

-  A doua ecografie - se realizează între a 20-a şi a 22-a săptămână de amenoree. Este deosebitde importantă pentru că ea are rolul de a depista un anumit număr de malformaţii, invizibile

 până la această dată. Este vorba de anomalii ale tubului digestiv, aparatului urinar, ale inimii,sistemului nervos sau ale scheletului. Acest lucru e important, deoarece, în cazul unora dinaceste anomalii se pot aplica tratamente eficace, imediat după naştere, iar în cazul unor 

malformaţii majore se poate indica întreruperea sarcinii.-  A treia ecografie - efectuată cam în a 34-a săptămână de amenoree, permite verificarea

14

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 15/134

sănătăţii şi a bunei dezvoltări a copilului, precum şi a poziţiei şi volumului acestuia, învederea naşterii.

Povestea vieţii intrauterine în 9 episoadeÎntr-o bună zi, înspre cea de-a 18-a săptămână de sarcină, viitoarea mamă percepe mişcările

copilului său. Unele spun că-l simt mişcând, altele vorbesc de mângâieri. Deodata, o viaţă sedescoperă. Chiar dacă i-aţi ascultat deja bătăile inimii, chiar dacă l-aţi văzut la ecografie, de-abia acum deveniţi cu adevarat conştientă de prezenţa copilului. Totuşi, povestea uimitoare acelor nouă luni de viaţă intrauterină a copilului a început cu mult timp înainte de acestmoment încărcat de emoţie. Este o periodă extraordinară, fiindcă niciodată, în nici un altmoment al vieţii sale, o fiinţă umană nu trece prin asemenea transformări.

 Prima lună Cu câteva săptămâni înainte de a avea o faţă, o inima, membre, embrionul este un discminuscul, cu diametrul de două zecimi de milimetru. Celulele care formează acest disc se vor repartiza în trei straturi, din care vor lua naştere toate organele copilului:

- Stratul superior – ectodermul - va da naştere pielii, părului, unghiilor, sistemuluinervos, creierului, măduvei spinării, nervilor;

- Stratul mijlociu – mezodermul -va forma muşchii, scheletul, aparatul urinar şi genital,inima şi vasele de sânge, precum şi diferitele organe care fabrică sângele;

- Stratul inferior – endodermul - va furniza mucoasele (căptuşeala internă a organelor), plămânii, tubul digestiv şi glandele.

 Nu vom insista în acest curs asupra amănuntelor anatomice şi asupra mecanismelor deformare a embrionului, săptămână cu săptămână. Interesul nostru este să vă dam câtevarepere, la sfărşitul fiecărei luni, ca să ştiţi „cum arată” micuţul dumneavoastră.La sfârşitul primei luni, embrionul măsoară 5 milimetri. Nu are încă o figura umană,semănând mai degrabă cu o virgulă alungită. Se poate deja observa forma viitorului cap, ca oumflătură care face un unghi drept cu spatele. În acest minuscul embrion, inima bate deja.Aceste bătăi nu se vor opri decât la moarte. Este important să cunoaştem acest lucru, pentru casă considerăm încă de la început embrionul ca pe o viaţă, o entitate separată, chiar dacădepinde în întregime de corpul mamei, pentru a creşte şi a deveni un copilaş. Privind lucrurileastfel, nu ne vom mai putea imagina că am avea în vreun fel dreptul de a respinge aceastăsarcină printr-un avort provocat. Oricât de timpuriu ar fi luată o asemenea decizie, ea

 presupune suprimarea unei vieţi care există deja!

 Luna a douaLa sfârşitul celei de-a 8-a săptămâni, embrionul măsoară 3 centimetri. Deşi cântăreşte 11

grame, mai puţin decât o scrisoare, în acest corp minuscul de a cărui existenţă poate viitoareamamă nu este conştientă încă, toate viitoarele organe sunt deja schiţate. În două luni,embrionul a dobândit tot ceea ce îi dă calitatea unei fiinţe umane. Următoarele şapte luni vor fi consacrate cizelării, formării depline a ceea ce deja a luat contur.Acum puteţi înţelege mai bine de ce am insistat asupra nevoii de a depista sarcina cât maidevreme. Perioada aceasta a primelor două luni – embriogeneza - este în mod particular importantă: embrionul este foarte sensibil la boli infecţioase, de exemplu, întrucât acesteariscă să perturbe procesele normale de formare a diferitelor organe şi pot provoca malformaţii.Aceste agresiuni rămân periculoase până la sfârşitul lunii a treia, în cursul căreia se încheieformarea unor organe.

 Luna a treiaÎn această lună se diferenţiază organele sexuale. De fapt, sexul viitorului copil a fost fixat încă

15

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 16/134

de la concepţie, în momentul fuziunii între ovul şi spermatozoid, depinzând în totalitate de patrimoniul genetic al spermatozoidului; contrar unor idei preconcepute, tatăl este deci celcare ”dă tonul” pentru fată sau băiat. Afirmaţiile de genul: Soţia nu a fost în stare să-mi facă un băiat sunt deci complet nejustificate!În cursul acestei luni apar corzile vocale, însă primul sunet va fi scos de-abia la naştere, când

acestea vor vibra la contactul cu aerul. Progresiv, faţa devine tot mai umană. Muşchii şiarticulaţiile se dezvoltă, astfel încât fătul începe să mişte, deşi mama încă nu poate percepeaceste mişcări mici.La sfârşitul lunii a treia, fătul măsoară aproape 10 cm şi cântăreşte 45 de grame. În patrusăptămâni, şi-a triplat talia, iar greutatea a crescut de patru ori. În lunile care vor urma, oaselevor suporta modificări considerabile. Aspectul exterior se va schimba foarte putin.

 Luna a patraCopilul începe să ia noi proporţii. Abdomenul se dezvoltă, iar capul nu mai pare enorm înraport cu restul corpului. Pielea este roşie şi lasă să transpară vasele de sânge prin care sângelecirculă foarte repede. Glandele sebacee şi sudoripare încep să funcţioneze. Inima bate foarte

rapid, de două ori mai repede ca a unui adult. Încep să funcţioneze unele organe interne:ficatul, rinichiul (prima urină este vărsată în intestin), stomacul, vezicula biliară. Pe cap apar 

 primele fire de păr.Pentru mulţi părinţi, luna a patra este revelaţia ecografiei. Până acum doar ne imaginam acestcopil, îi auzeam inima bătând, iar acum „îl vedem”, poate îl vedem chiar mişcându-se. Pentruambii părinţi, acest moment este important, emoţionant. Ecografia are şi menirea de arăspunde unor nelinişti şi întrebări legate de normalitatea copilului. Din ce în ce mai

 performante, aparatele permit măsurarea cu precizie a unor indicii, detectarea precoce a unor eventuale anomalii şi recomandarea unor examene mai aprofundate, acolo unde e necesar.

 Luna a cinceaAceastă lună are o semnificaţie aparte, mai întâi pentru mamă, care simte, în sfârşit, mişcărilecopilului său (între 4 şi 4 ½ luni pentru primul copil şi 3 ½ - 4 luni pentru al doilea), iar apoi

 pentru tată, deoarece acest eveniment constituie primul contact tangibil cu bebeluşul său.Pentru mulţi tătici, această percepţie a mişcărilor bebeluşului este o etapă importantă îndescoperirea acestuia şi în ataşamentul care, puţin câte puţin, îl va lega de el.Cum arată şi ce face bebeluşul acum? Pielea este încă zbârcită, dar mai puţin roşie. Pe cap,

 părul a crescut, iar la degete au apărut unghiile. Mişcarea de deglutiţie este deja prezentă;copilul înghite lichidul amniotic care-l înconjoară. Apar mişcările respiratorii, deşi nu putemîncă vorbi de respiraţie în sensul propriu, ci doar de un fel de antrenament pentru un act ce seva realiza la naştere.

Fătul măsoară acum 25 cm, de 100 de ori mai mult ca la 4 săptămâni şi cântăreşte 500 degrame.

 Luna a şaseaEste luna mişcării, ca şi cum bebeluşul şi-ar exersa forţele. El realizează în medie 20 până la60 de mişcări într-o jumătate de oră. Există variaţii în cursul unei zile: cei mai mulţi se mişcămai mult seara, când mama se odihneşte. Nu putem face nici o corelaţie între frecvenţamişcărilor în uter şi temperamentul copilului. Un făt „agitat” nu va fi neapărat un copil„nervos”.La ce ne foloseşte să observăm mişcările copilului? Pentru a ne da seama de vitalitatea sa.Mişcările constante sunt un semn bun, în timp ce rărirea sau dispariţia lor e neliniştitoare.

Orice oprire a mişcărilor fetale pentru o durată de 24-48 ore necesită consultarea unui medic.Creierul continuă să se dezvolte, faţa se conturează tot mai clar. Copilul doarme şi se trezeşte.

16

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 17/134

Putem şti acest lucru după prezenţa şi absenţa mişcărilor, iar la un examen ecografic, putemobserva comportamentul şi chiar poziţiile pe care le ia în timpul somnului.La sfârşitul lunii a şasea, copilul are braţele repliate pe piept şi genunchii îndoiţi spreabdomen. El măsoară 31 cm şi cântăreşte 1000 de grame. Are acum tot ce-i trebuie pentru ase naşte. Dacă s-ar naşte la această vârstă, ar fi considerat viabil, însă ar fi un prematur cu

şanse puţine de supravieţuire, în ciuda progreselor medicinii neonatale.

 Luna a şapteaPână acum, am vorbit despre oase şi muşchi, despre părul care creşte, am cântărit şi măsurat

 bebeluşul. În luna a şaptea, vom vorbi despre „zorii simţurilor”. Au fost realizate numeroaseexperimente, s-au publicat deja multe cărţi cu rezultatele extraordinare ale acestor experimente. Toate acestea nu par să le surprindă deloc pe mame, care ştiau că fatulreacţionează la sunete, zgomot, anumite comportamente, dar aceste fapte, nefiind demonstratede ştiinţă, erau considerate reacţii feminine. Astăzi, aceste intuiţii ale mamelor au devenitcertitudini ştiinţifice. Ştim acum că fătul aude; pentru unii cercetători (japonezii), de la 5 ½luni, pentru altii (majoritatea), de la 7 luni. Un cercetator american, T. Brazelton, a descoperit

împreună cu echipa lui că un făt de 6-7 luni este capabil să diferenţieze, prin răspunsuridiferite, stimulii negativi de cei pozitivi: o sonerie de ceas deşteptător îl face să tresară, dar dacă i-o punem de mai multe ori, se întoarce şi nu mai reacţionează; sunetul unui clopoţel îldetermină să se întoarcă spre direcţia de unde vine, ca şi cum ar aştepta următorul semnal.Cu ajutorul unui stetoscop sau la o ecografie, putem foarte uşor observa că bebeluşul îşiaccelerează bătăile inimii la anumite zgomote, se întoarce, tresare, se agită, îşi schimbă

 poziţia. În unele maternităţi, pentru a-i calma şi a le aduce confort prematurilor, li se pune săasculte bătăile inimii mamei, înregistrate şi amplificate: bebeluşul, recunoscând acest zgomot,se calmează.Ceea ce ni se pare mai greu de crezut este faptul că fătul poate să fie sensibil la un stimulvizual. Totuşi, iată ce raportează T. Brazelton: dacă, după ce reperam bine capul bebeluşului

 prin ecografie, îndreptăm o lumină puternică spre abdomenul mamei, bebeluşul tresare.Înainte de naştere fătul îşi exersează şi alte simţuri, de exemplu, gustul. Un obstetrician engleza fost uimit de mirosul puternic de curry (condiment frecvent folosit în bucătăria indiană), pecare-l degaja un bebeluş indian la naştere. Aceasta arată că lichidul amniotic poate lua diferitesavori, în funcţie de alimentaţia mamei, cu care bebeluşul se obişnuieşte treptat. De aceea,este inutil să vă feriţi de anumite alimente cu gust pronunţat (usturoi, varză etc.) atunci cândveţi alăpta, deoarece copilul dumneavoastră cunoaşte deja aceste gusturi.Unii bebelusi îşi sug degetul şi sosesc pe lume adeseori cu un deget iritat din cauza aceasta.La şapte luni, fătul cântăreşte 1.700 g şi măsoară 40 de centimetri. Dacă s-ar naşte acum, ar avea mari şanse de supravieţuire, uneori însă cu probleme, datorită fragilităţii şi lipsei de

maturitate în vederea adaptării cu uşurinţă la lumea exterioară. Această maturitate o vadobândi în ultimele două luni. Cu cât copilul se apropie mai mult de termen, cu atât este mai pregătit pentru a se adapta la noua sa viaţă.

 Luna a optaOrganele principale sunt finalizate şi unele funcţionează la fel cum o vor face şi după naştere(stomacul, intestinul, rinichii). Altele nu sunt pe deplin pregătite: ficatul, plămânii. Doar spresfârşitul lunii a opta se termină procesul de maturaţie al plămânilor. Aceasta explică

 problemele respiratorii pe care le au adesea copiii născuţi prematur. Naşterea se apropie şi bebeluşul se pregăteşte pentru a vă întâlni, având grijă puţin şi defrumuseţe: pielea devine mai întinsă datorită acumulării de grăsime, ridurile dispar, culoarea

 pielii trece de la roşu la roz deschis; puful care acoperea pielea dispare şi este înlocuit de unfluid verdatru, vernix caseosa.

17

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 18/134

În cursul acestei luni, copilul ia poziţia definitivă pentru naştere. De cele mai multe ori, el seaşază cu capul în jos şi cu spatele cel mai adesea în partea stângă - prezentaţie cefalică. Existăşi anumite excepţii: când uterul e strâmt, copilul se va aşeza cu bazinul în jos - prezentaţieşezândă. Foarte rar, în fine, bebeluşul se aşază pe orizontală - prezentaţie transversală care nueste compatibilă cu o naştere normală şi necesită cezariană.

La sfârşitul celei de-a opta luni, copilul cântăreşte în medie 2.400 grame şi măsoara 45 decentimetri.

 Luna a nouaIată-ne, în sfârşit aproape de întâlnirea cu bebeluşul atât de mult aşteptat!Copilul va consacra aceste ultime săptămâni pentru a prinde forţă şi greutate, 20-30 grame pezi, şi pentru a creşte. La începutul lunii, încă se mişcă destul de mult, dar aceste mişcări se vor rări în ultimele 15 zile care preced naşterea, probabil din cauza lipsei de spaţiu.Craniul nu este complet osificat. Între oase persistă nişte spaţii fibroase care se numescfontanele. Acestea sunt în număr de două: una în formă de romb, deasupra frunţii, alta înformă de triunghi, în spate, la nivelul osului cranian numit occipital. Ele se vor închide la mai

multe luni după naştere.La sfârşitul celei de-a noua luni, copilul este gata să se nască, cel mai adesea cu capulîn jos, braţele şi membrele inferioare repliate pe abdomen. El cântăreste în medie, 3.000 – 3.300 grame şi măsoară 50 de centimetri. El este acum pregătit să se confrunte cu lumeaexterioară.

Când voi naşte?În momentul în care ştiţi că sunteţi însărcinată, veţi dori să ştiţi când veţi naşte. Este vorba de9 luni, exact nouă luni? Dacă da, care este momentul în care începe numărătoarea?Data prezumtivă a naşterii se calculează în funcţie de data concepţiei. Aceasta din urmăcorespunde zilei ovulaţiei, pentru că ovulul trăieşte doar câteva ore. Pentru o femeie cu ciclurimenstruale regulate, ovulaţia se situează între ziua a 13-a şi ziua a 15-a a ciclului, cu ofrecvenţă maximă în ziua a 14-a. Dacă aveţi cicluri foarte regulate, pentru a şti data naşterii,este suficient să adăugaţi nouă luni de la data concepţiei. (De exemplu, data primei zile aultimei menstruaţii - 1 ianuarie, concepţia - 14 ianuarie, naşterea - 14 octombrie)

Însă lucrurile se complică atunci când femeia are cicluri neregulate sau când intervin anumiţifactori ce pot modifica ziua ovulaţiei: schimbări de climă, efort fizic intens, boală, şoc afectivsau pur si simplu când femeia a uitat prima zi a ultimei menstruaţii. În acest caz, sarcina sesocoteşte în săptămâni de amenoree (absenţa menstruaţiei) şi nu în luni. Astfel, data teoreticăa naşterii se va situa la 41 de săptămâni de amenoree. De ce nu 36 de săptămâni? Pentru că se

adaugă două săptămâni suplimentare de la data primei zile a ultimei menstruaţii, iar lunilecalendarului nu au exact 4 săptămâni, ci cu două-trei zile mai mult. Iată o schemă decorespondenţă luni-săptămâni:

9 luni da la data concepţiei (ovulaţiei) 

embrionul devine făt

ovulaţia 1 2 3 4 5 6 7 8 9

  naştere prematură

 

18

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 19/134

  2 6 ½ 10 ½ 15 19 ½ 23 ½ 28 32 ½ 36 ½ 37 41menstruaţia termen depăşit

  41 de săptămâni începând cu data ultimei menstruaţii

NaştereaCum începe naşterea? Naşterea nu debutează întotdeauna în mod clar, precis şi stereotipic, de aceea vă veţi întreba, probabil, mai ales dacă este prima sarcină, când este momentul să plecaţi la maternitate.Cel puţin teoretic, începutul naşterii este marcat de expulzarea dopului mucos şi de apariţiacontracţiilor uterine dureroase.

 Dopul de mucus, constituit din secreţii mucoase, astupă colul uterin în timpul sarcinii.Expulzarea acestui dop poate trece neobservată. Din momentul acesta şi până la naştere vor mai fi 24-48 de ore, chiar mai mult. Nu este deci necesar să vă grăbiţi înspre maternitateimediat ce observaţi pierderea acestui dop mucos. Această expulzare înseamnă începutulmodificării colului uterin. 

 Apariţia contracţiilor uterine dureroase. Contracţiile pot să apară în ultimele săptămâni desarcină, însă de obicei nu sunt ritmice şi nici dureroase.Aceste contracţii nedureroase, precum şi durerile fără contracţii nu indică declanşarea naşterii.Asocierea contracţiei cu durerea, cu o anumită frecvenţă şi de intensitate crescândă,

 înseamnă debutul naşterii.Iată câteva caracteristici ale contracţiilor care anunţă naşterea apropiată:

- sunt regulate şi revin după un ritm precis (puteţi, de altfel, nota timpul dintre douăcontracţii);

- sunt din ce în ce mai apropiate;- sunt din ce în ce mai lungi;- sunt din ce în mai intense şi mai dureroase.

Din momentul când sunteţi sigură că este vorba de naşterea care se apropie, nu maimâncaţi şi nu mai beţi nimic, pentru a evita riscul vărsăturilor în timpul naşterii.

 Pierderea apei - nu este primul semn al naşterii, asa cum înclină să creadă multe femei.Aceasta se poate produce în momente diferite, de cele mai multe ori în timpuldilataţiei. Dacă se produce mai devreme, acasă, nu ezitaţi să plecaţi imediat spre spital.

Când e bine să plecaţi la spital?Depinde dacă aşteptaţi primul, al doilea sau al treilea copil. Pentru primul copil, perioadadintre primele contracţii şi dilatarea completă este mai lungă (mai multe ore), deci aveţi maimult timp să vă pregătiţi. Pentru a avea totuşi o indicaţie precisă, notaţi ritmul contracţiilor.

Va trebui să plecaţi la maternitate când acestea apar la intervale de 10 minute şidurează cel puţin 40 de secunde.Pentru al doilea copil, dilataţia va fi mai rapidă; veţi pleca deci când contracţiile devinregulate, bine ritmate, indiferent la ce interval de timp.Ca să evitaţi să vă treziti singură, în mijloc de noapte, cu angoasa unei naşteri iminente, notaţişi păstraţi la îndemână numerele de telefon ale celor apropiaţi sau numărul ambulanţei. Astfelveti evita o criză de panică într-un moment care e în sine, pentru multe femei, sursă deîngrijorare.

 La spital  Naşterea se va derula în două faze: dilatarea şi expulzarea propriu-zisă, datorită contracţiilor.

În faza de dilatare, veţi suporta contracţiile, care cresc mereu în intensitate şi durată,încercând să vă relaxaţi cât mai mult posibil. În cea de-a doua fază, expulzarea (care e mai

19

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 20/134

scurtă, 20-30 de minute pentru primul copil, mai puţin pentru următorii), va trebui să participaţi activ, împingând atunci când vi se va spune de către moaşă sau medicul care văasistă.Un mijloc eficace (deşi uneori controversat) de calmare a durerilor este anestezia peridurală.Printr-o puncţie lombară, medicul anestezist va introduce un mic tub prin care va injecta

substanţe analgetice, având ca rezultat suprimarea totală a durerii în momentul contracţiilor.Partea inferioară a corpului va fi total amorţită, în schimb conştienţa este păstrată. Avantajuleste că puteţi trăi acest moment cu seninătate, fără să fiţi doborâtă şi epuizată de durere, iar naşterea durează de obicei mai puţin, spre uşurarea mamei şi a copilului. Sub anestezia

 peridurală, colul uterin se dilată mai bine şi contracţiile devin mai regulate, ceea ce avanseazăexpulzia.Dar pentru ca peridurala să fie cu adevărat eficace, trebuie să fie realizată de medicianestezişti competenţi şi experimentaţi. Reuşita ei depinde deci de persoana care o face şi dealegerea momentului potrivit de administrare (când colul este dilatat cu 2-3 cm).Este adevărat că, datorită anesteziei, contracţiile nu vor mai fi resimţite la fel, nici felul în carecopilul avansează spre ieşire. Aducând acest argument în defavoarea periduralei, pentru a

apăra ideea naşterii „naturale”, cei mai mulţi ignoră uşurarea enormă pe care absenţa durerii oaduce femeii care naşte. Ciudat, în toată literatura consacrată acestui subiect, autorii care

 pledează împotriva periduralei sunt bărbaţi!În România, la ora actuală, se practică prea puţin această anestezie, efectuându-se doar înmarile centre medicale şi la cererea pacientei, care va plăti acest act medical. În Franţa,această practică este curentă, necesitând înainte o consultaţie a medicului anestezist. Totuşi,rămâne la alegerea mamei să decidă dacă recurge sau nu la acest mijloc de calmare adurerilor.

 Nu vom intra în detalii în legatură cu derularea naşterii, diferitele poziţii în care copilul se prezintă (prezentaţii), complicaţiile posibile etc. Toate acestea le puteti afla consultând olucrare de specialitate sau cerând informaţii medicului care vă urmăreşte în timpul sarcinii.Important este să alegeţi cu grijă spitalul, să aveţi încredere în cei care vă îngrijesc, dar maiales să vă rugaţi înainte şi să nu lăsaţi ca teama şi durerea să vă copleşească.În unele ţări, prezenţa soţului la naştere e îngăduită. Prezervându-i pudoarea, el va puteafoarte bine să stea la capul soţiei, să-i pună o compresă rece pe frunte, să-i vorbească, s-oîncurajeze, trăind alături de ea emoţiile şi bucuria acestui eveniment. În cazul în care amândoidoriţi acest lucru, nu ezitaţi să cereţi ca el să asiste la naştere.

 Primul ţipăt Copilul dumneavoastră s-a născut: narinele i se dilată, pieptul se ridică, gura se întredeschide.Pentru prima dată în viaţă, el respiră. Urmează apoi primul ţipăt, poate de durere, căci aerul

 pătrunde în plămâni şi îi dilată brusc.Senzaţia pe care o resimţiţi auzind acest prim ţipăt este dificil de descris: satisfacţieamestecată cu mândrie, duioşie, precum şi sentimentul straniu că această fiinţă e copilul pecare l-aţi purtat nouă luni. Sentimente bogate vă vor invada, însă nu veţi avea timp să leanalizaţi: tot ce vă interesează este să contemplaţi acest bebeluş, care este probabil deja în

 braţele dumneavoastră. În Franţa, există o practică în toate maternităţile, şi anume aceea de a pune imediat copilul pe burta mamei, chiar înainte de tăierea cordonului ombilical. Astfel,contactul mamă - copil este restabilit. Este uimitor cum bebeluşul, care până atunci ţipa, secalmează de îndată, simţind căldura şi mângâierile mamei. Pentru multe femei, acesta estemomentul stabilirii acelei legături puternice, inexplicabile, care nu va dispărea decât odată cumoartea. Dacă tatăl este prezent, această realizare a triunghiului este bulversantă şi cei care au

trăit-o mărturisesc cu emoţie despre ea.Se poate întâmpla ca bebeluşul să nu scoată acest prim ţipăt, fiind în plină formă. Ceea ce este

20

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 21/134

important, este că el îşi schimbă culoarea, adică din albastru, cum era înainte de primarespiraţie, devine roz. Deci nu trebuie să vă neliniştiţi dacă nu-l auziţi ţipând imediat dupănaştere.Copilul va fi luat pentru un timp pentru a fi spălat, examinat şi pentru a i se acorda îngrijirilenecesare, în timp ce dumneavoastră veţi avea de eliminat, cu puţin efort, placenta care se

dezlipeşte uşor de uter.Cu aceasta, naşterea e terminată. Veţi avea nevoie de câteva ore de odihnă, pentru a vălansa apoi în noua aventură care vă aşteaptă: aceea a primelor zile de după naştere, cândveti face cunoştinţă cu copilul dumneavoastră, îl veti hrăni şi îngriji, începând să învăţaţiABC-ul acesta nou, unic, pe care-l veţi descoperi zi de zi, puţin câte puţin, devenindmămică.Dar chiar aşa, unde este tatăl micuţului ? Sper că nu este în delegaţie sau la birou. Ar pierdefrumuseţea startului de părinte .Şi ar rămîne corigent la una din cele mai importante disciplinea căsniciei : bucuria de a fi un părinte bun.

2

CUM SĂ FIU UN BUN PĂRINTE?

- Tată, vino să-ţi arăt desenul meu cu care l-am dat gata pe profu’. Mi-a pus zece. Amfost primul şi ultimul care a încasat decarul. Cică sunt cel mai bun. Vii?

- Cine e mai tare ca tine?! Acum lasă-mă să citesc ziarul. S-ar putea să vin mai încolo.- Doar două minute şi pe urmă te las.Vor să mi-l ia la expoziţia şcolii. L-a văzut şi

directorul şi mi-a spus: "Bravo, măi Picasso!". Ţi-l aduc eu să-l vezi, dacă nu vrei să facimişcare.

- Ştiu că eşti bun şi tare şi mare, dar acum vreau să fiu lăsat în pace. Nu vezi că citesccronica meciului de ieri cu Steaua? N-am văzut un meci mai prăpădit ca ăsta.Un antrenor demămăligă...

- Profu’ mi l-a cerut să-l păstreze el ca să nu-l şifonez, dar eu l-am adus acasă să-l vezi şitu.

- De ce nu l-ai lăsat să ţi-l ţină maestru’? Nu veneam eu la expoziţie? Ai terminat? Mai bine du-te şi adu-mi o farfurie cu nişte cartofi pai. Dar repede!

Mihai îi aduse cartofii într-un cornet mare de hârtie şi îl suplimentă cu un pahar cu sucde portocale.

- Mă tratezi ca la McDonald’s. Mersi. Ia de la mine cincizeci de mii pentru servicii denota zece şi întinde-o la joacă.

După ce termină de mâncat şi ultimul "pai", desfăcu cornetul. Un portet în acuarele, binefăcut, îl surprinse plăcut. Era aşa de reuşit şi semăna aşa de bine cu el! Un mic zece eramâzgălit în colţul din stânga, iar în dreapta era scris cu litere mari: “TATA”.

Uleiul de la cartofi se întinsese pe toată coala. Mihai socotise că era singurul mod de a-şideschide expoziţia. Dar şi cel mai trist...

„Copiii sunt moştenirea Domnului, iar noi suntem răspunzători în faţa Lui de felul cumadministrăm ceea ce este proprietatea Sa… Cu iubire, credinţă şi rugăciune, părinţii trebuie sălucreze pentru familiile lor, până în clipa când, cu bucurie, pot veni înaintea Domnuluispunând: Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul ”. (E. G. White, Căminul adventist ,

 p.144).

21

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 22/134

A fi părinte înseamnă mai mult decât a avea un copil, mai mult decât a-i împlini nevoile fiziceşi afective; a fi părinte este o menire ce nu se compară cu nici o alta pe acest pământ.Scriitorul scrie pe o coală albă rodul imaginaţiei, experienţei şi gândirii lui, sculptorulmodelează materia pentru a exprima ceva, pictorul îşi exprimă emoţiile în tablourile sale,medicul tratează suferinţa, profesorul îi învaţă pe ceilalţi tainele ştiinţei, ţăranul cultivă

 pământul pentru a scoate din el belşug de hrană... DAR CE ESTE COPILUL? O coală albă pecare noi, părinţii, suntem cei care începem să scriem; copilul este un bulgăre de materie ceaşteaptă să fie modelată, un burete ce absoarbe informaţiile, un pământ pe care se pot cultivavalorile adevărate, o persoană care are nevoie de supraveghere, alinare şi sprijin clipă declipă... A FI PĂRINTE este o meserie, o artă pe care o practicăm încontinuu, fără concediu,de la naşterea copilului şi până ce acesta devine adult, capabil să valorizeze tot ce a primitîntr-o viaţă fericită, în armonie cu sine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Dacă vom ajunge să necreştem astfel copiii, putem spune că am reuşit.

A fi părinte – instinct, bun simţ, ştiinţă?Se vorbeşte mult despre mama ideală sau tatăl perfect, dar ştim cu toţii că nu există părinţi

 perfecţi. Stabilind drept ţintă perfecţiunea, ne-am asigurat eşecul. Dorinţa aceasta de a fi perfecţi este, pe undeva, exprimarea unei alte dorinţi: aceea de a proiecta în copiii noştri perfecţiunea. Transformarea copiilor în nişte fiinţe perfecte este idealul rostit sau nerostit almultor părinţi. Câţi dintre noi nu visează să împlinească prin copil un „ceva” rămasneterminat, un plan neizbutit, un zbor frânt la jumătate... Şi ni-l imaginăm un geniu îndevenire, strălucind în tot ceea ce va face, reuşind acolo unde noi am eşuat. Aşezând peumerii copilului povara speranţelor şi a visurilor noastre neîmplinite, îi vom tăia aripile,împiedicându-l să zboare spre găsirea propriei lui identităţi.A ni-l imagina doctor sau muzician, ori pictor sau tot ceea ce noi am fi vrut dar n-am reuşit săfim, înseamnă a-l împiedica să fie el însuşi, să devină ceea ce doreşte, conform capacităţilor şitalentelor pe care i le-a dat Dumnezeu.Dar cum am putea găsi un echilibru perfect între dragoste, disciplină şi independenţa de careare nevoie fiecare copil? Cum am putea să-i oferim copilului încurajare, sprijin, fără să-iimpunem propriile noastre alegeri? Cum am putea să-l ajutam să-şi pună în valoare lamaximum toate capacităţile pe care le are, având încredere că poate reuşi? Cum aş putea fi un

 bun părinte?Am putea răspunde acestei întrebări argumentând, citându-i pe autorii consacraţi din acestdomeniu, luând ştiinţa meseriei de părinte, înarmându-ne cu toată informaţia de caredispunem. Dar nu va fi de-ajuns. Vorbind numai despre ştiinţă, informaţie, vom subestimainteligenţa înnăscută pe care o are fiecare mamă, acel bun simţ care o face capabilă săgăsească gesturile, cuvintele, atitudinea potrivită, în funcţie de momentul şi situaţia trăite de

copil. Există însă, dincolo de ştiinţă şi de bun simţ, ceva mult mai important, şi anume iubireaunei mame pentru copilul ei. Care este primul gest pe care-l face, instinctiv, orice mamăatunci când bebeluşul plânge? Oricâte teorii aţi citi, oricâte sfaturi aţi asculta, există o voce, aiubirii, care vă îndeamnă să împliniţi nevoia copilului, alinându-l şi nu lăsându-l să plângă,„ca să-şi facă plămânii”.Un poem indian spune:„Înţelepciunea nu înseamnă doar a fi înţeleptŞi a închide ochii asupra a ceea ce vezi în tine.

 Înţelepciunea este să crezi în ceea ce-ţi spune inima!”Ca părinţi, credeţi în ceea ce vă spune inima! Puteţi să ezitaţi uneori, în faţa unei probleme

 puse de copilul dumneavoastră. Ştiinţa şi bunul simţ pot să vă spună un lucru, în timp ce

inima vă va spune altceva. Credeţi însă în ceea ce vă spune inima!E. G. White, acum mai bine de o sută de ani, scria:

22

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 23/134

„Iubirea are o putere minunată, căci ea este divină. Răspunsul blând, care potoleşte mânia,dragostea care este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate, mila care acoperă o sumedenie de

 păcate - o, dacă am învăţa aceste lecţii, cu ce putere de vindecare ar fi înzestrate vieţilenoastre! Cât de diferită ar fi viaţa, iar pământul ar fi o pregustare a cerului! Inima copiluluieste duioasă şi uşor de impresionat; şi când noi, cei maturi, vom deveni asemenea copiilor,

când vom învăţa simplitatea, blândeţea şi duioşia iubirii Mântuitorului, nu ni se va părea greusă atingem inimile celor mici şi să-i învăţăm puterea vindecătoare a iubirii!” (E. G. White,Căminul adventist , p.178)

A fi mamăCele mai multe cărţi de puericultură încep prin a descrie bebeluşul şi felul cum trebuie să-lîngrijim. Dar ele neglijează sentimentele mamei. Oricâte cărţi aţi fi citit, oricâtă informaţie aţiadunat, cu scopul de a vă pregăti pentru experienţa creşterii unui copil, aceasta experienţărămâne cu totul nouă şi inedită pentru dumneavoastră. La întoarcerea de la maternitate, vătreziţi acasă, 24 de ore din 24, cu un omuleţ nou, care mişcă şi respiră: copilul

dumneavoastră! Este un efort de adaptare teribil. Niciodată nu aţi avut un sentiment deresponsabilitate mai mare decât acesta.Multe mămici, confruntate cu această situaţie, se simt incompetente. Mai ales când este vorbadespre primul copil, le trec prin minte o mulţime de îndoieli şi întrebări: dacă bebeluşul eadormit, le e teamă că nu mai respiră. Câte tinere mămici se trezesc noaptea şi merg să vadădacă mai este în viaţă copilaşul lor! Orice incident, cât de mic, poate să ia proporţii uriaşe.Orice îndepărtare de la normele de alimentaţie, somn, comportament, pot fi interpretate casemne ale unor boli grave.Multe mămici trăiesc cu teamă şi îngrijorare primele zile, primele luni de după naştereacopilului, neîndrăznind să-şi exprime sentimentul de incompetenţă . Ele se gândesc că altemămici sunt mult mai pregătite decât ele şi trăiesc în tăcere toate aceste temeri. Este bine săştiţi că toate tinerele mămici trec prin asta şi că este bine, de asemenea, să încercaţi săexprimaţi ceea ce gândiţi. La urma urmelor, nimeni nu e perfect şi nici o femeie nu devinemamă peste noapte! Aceasta se învaţă zi după zi, acompaniind copilul în toate etapeledezvoltării lui. E o meserie pe care sunteţi nevoită s-o practicaţi, poate fără să fi avut preamult timp să vă pregătiţi pentru aceasta.Se spune că fiecare copil şi-a ales mămica şi că el este acela care o face să fie mămică.Experienţa este unică şi vă priveşte doar pe dumneavoastră şi copilul pe care-l aveţi. Deaceea, feriţi-vă să vă comparaţi cu alte mămici sau să vă comparaţi copilul cu al altora!Cultura noastră ne-a transmis mesajul iubirii instinctive, materne. Ni se poate întâmpla, laînceputul acestei experienţe, să simţim mai mult frustrare şi teamă, să ne simţim incapabile şi

chiar să ne întrebăm unde este acel instinct care să ne dea automat capacitatea de a îngriji bine bebeluşul şi de a-l iubi. Gândiţi-vă că există o diferenţă enormă între iubire şi experienţa de aîngriji un nou-născut. Dragostea se manifestă, în fiecare mamă, diferit. Unele vor simţi unelan de iubire invadându-le sufletul încă de la naşterea copilului lor, altele vor simţi iubireavenind încetul cu încetul. Nu are importanţă ce simţiţi, important este să-I încredinţaţi luiDumnezeu toate temerile şi neliniştile şi să căutaţi, de asemenea, un sprijin în anturajuldumneavoastră.Un alt sentiment care poate să vă tulbure inima la începutul experienţei de mamă este acela deranchiună, resentiment faţă de copilul acesta care apare şi vă solicită continuu 24 ore pe zi. În

 plus, veţi avea tendinţa să vă simţiţi vinovată din cauza acestui resentiment şi să-l înăbuşiţi.Dacă vă veţi accepta aşa cum sunteţi, cu teama, sentimentul de incompetenţă şi resentimentele

 pe care le veţi avea din când în când, cu timpul acestea vor dispărea făcând loc unei legături profunde, de iubire, între dumneavoastră şi copilul pe care-l aveţi.

23

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 24/134

Este foarte important să ştiţi că toate mămicile cunosc, într-o anumită măsură, aceleaşinelinişti care caracterizează începutul. Şi este la fel de important să-i vorbiţi soţului şi celor apropiaţi despre ceea ce simţiţi şi gândiţi. Astfel, nu veti mai duce singură responsabilitateaacestui copil, ci veţi simţi o enormă uşurare. „Dacă mamele ar veni la Domnul Hristos maides şi s-ar încrede în El pe deplin, poverile lor ar fi mai uşoare şi ar găsi odihna necesară

sufletelor lor”. (E.G.White, Căminul adventist , p.188).

A fi tatăUn bărbat devine tată în momentul în care conştientizează că este în egală măsură responsabilfaţă de copil ca şi soţia sa. Chiar dacă la început veţi simţi frustrare, teamă şi uneori stângăciefaţă de bebeluşul firav, cu timpul sentimentele, gesturile şi faptele vor intra într-un făgaş alechilibrului care trebuie să caracterizeze în mod normal orice părinte.Dacă o mamă este „fabricată”, am putea spune, de copilul ei, unui tată i se permite sau nu să-şi trăiască paternitatea în funcţie de atitudinea soţiei. Există soţii care au tendinţa să-şi

 păstreze copilul pentru ele, într-o atitudine posesivă, exclusivă, respingând orice iniţiativă a

tatălui de a participa la îngrijirea şi educaţia copilului. Altele, dimpotrivă, acceptă cu bucuriesă fie sprijinite şi ajutate, solicitând chiar acest ajutor.

 Numeroase studii au demonstrat că problemele care apar în cuplu la sosirea unui copil sedatorează faptului că nu întotdeauna cei doi reuşesc să-şi facă loc unul altuia, să găsească celmai potrivit loc pe lângă copilul care tocmai a apărut. Se întâmplă astfel ca mamele să sesimtă epuizate şi lipsite de sprijin, iar taţii să se simtă excluşi şi ignoraţi de către soţiile lor,toatea acestea antrenând discuţii, distanţă şi răceală în cuplu.Trăim într-o vreme în care rolurile bărbatului şi femeii aproape se confundă datorită faptuluică şi femeia lucrează. Să nu uităm însă că Dumnezeu ne-a creat diferiţi şi că El ne-a dăruit laamândoi copilul aşteptat şi dorit. Nu este nevoie să transformăm bărbaţii în „mămici”, dar nicisă refuzăm, ca bărbaţi, acordarea unor îngrijiri copilului, sub pretextul că aceasta este treabafemeii. Fiecare cuplu este în măsură să găsească modul propriu de funcţionare. Important esteca tatăl să se simtă acceptat şi, la rândul său, să accepte responsabilităţile ce-i revin.Chiar dacă nu veţi simţi de la început o mare iubire faţă de copil, nu ezitaţi să vă implicaţi înviaţa lui. Eforturile vă vor fi răsplătite mai târziu, iubirea va veni în timp şi veţi trăi, înfamilie, pe lângă griji şi supărări, multe momente inegalabile pe care nici o altă activitate sau

 preocupare nu vi le-ar putea aduce.„Datoria tatălui faţă de copiii săi nu poate fi transferată asupra mamei. Dacă îşi aduce laîndeplinire propria ei datorie, ea are suficientă povară de purtat. Doar lucrând la unison, taţiişi mamele vor putea aduce la îndeplinire lucrarea încredinţată lor de Dumnezeu”.(E. G.White, Căminul adventist , p.197)

Pentru a-şi putea structura personalitatea şi a-şi defini corect identitatea, atât băieţii cât şifetele au nevoie de un model masculin, acela al tatălui. Toţi psihologii sunt de acord cu acestlucru şi recomandă mamelor care-şi cresc singure copiii să găsească în anturaj persoanemasculine (un bunic, un unchi etc.) care să îndeplinească acest rol de model.Iată ce scrie dr. Kay Kuzma, în cartea Copiii, darul lui Dumnezeu, în legătură cu aceasta:„Primii trei ani din viaţa unui copil sunt importanţi, pentru ca acesta să-şi formeze o identitatesexuală sănătoasă. Dacă un băiat nu are parte, în această perioadă, de imaginea unui tată, pemăsură ce va creşte, el va dobândi caracteristici mai feminine decat ceilalţi băieţi. Dar influenţa unui tată asupra copiilor săi este foarte puternică şi în domeniul valorilor, şi în cel alstilului de viaţă”.Aceeaşi autoare redă rezultatele a două studii, unul întreprins asupra studenţilor de la Pacific

Union College, altul asupra tinerilor din Conferinta California de Sud-Est a BisericiiAdventiste de Ziua a Şaptea. În primul grup, s-a constatat că studenţii care proveneau din

24

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 25/134

familii în care numai tatăl era vegetarian erau ei înşişi vegetarieni, mai adesea decât cei provenind din familii în care doar mama era vegetariană. Al doilea studiu a descoperit cătinerii care proveneau din familii în care doar tatăl era adventist erau adventişti mai consacraţidecât cei care veneau din familii în care doar mama era credincioasă.Aceste studii lasă să se întrezărească faptul că, deşi tatăl nu petrece la fel de mult timp cu

copiii, influenţa exemplului pe care-l dă prin stilul său de viaţă este mai puternică decât cea amamei. Calitatea „meseriei” de tată este dată de măsura în care aveţi timp şi disponibilitate pentru copiii dumneavoastră. O învăţătoare i-a întrebat pe copiii din clasa ei ce este fericirea.Unul dintre ei a răspuns: „Fericirea este atunci când merg cu tata sus, pe dune. Doar noi doi,singuri”.

Cei şapte ani de-acasă...În cultura noastră românească, sunt renumiţi „cei şapte ani de-acasă”. Este vorba de vârsta

 preşcolară, perioada pe care copilul o petrece de la naştere şi până va merge la şcoală. Aceastăexpresie ilustrează un adevăr transmis pe cale orală, în popor, în urma experienţei atâtor generaţii. Considerăm că un copil are „cei şapte ani de-acasă”dacă ştie să se comporte frumos,

să se supună normelor de politeţe şi bun simţ în societate, dacă este capabil să se integreze şisă respecte regulile grupului din care face parte la şcoală, dacă are un limbaj corect, adaptatvârstei şi atitudinii de copil „mare”, dacă este în stare să-şi controleze emoţiile, dacă areaptitudinile caracteristice copiilor de aceeaşi vârstă. Predominantă este însă conotaţia uneisocializări reuşite, a comportamentului de copil „bine crescut”.Specialiştii în domeniul educaţiei sunt, în general, de acord că primii ani (unii, precum dr.Kay Kuzma, vorbesc de primii trei ani; altii, de exemplu, dr. F. Dodson, de primii cinci ani)din viaţa copilului sunt cei mai importanţi, cei mai formatori ani.Aceasta nu înseamnă că următorii ani nu sunt importanţi şi că eforturile părinţilor trebuie săse încheie odată trecut pragul celor şase ori şapte ani; dar este sigur că primii cinci ani suntdeterminanţi în ceea ce priveşte formarea personalităţii, dezvoltarea emoţională, dar şi acapacităţilor intelectuale ale copilului.Când copilul împlineşte şase ani, structurile esenţiale ale personalităţii lui sunt formate. Uniicercetători susţin chiar că părinţii au doar trei ani la dispoziţie pentru a modela voinţa unuicopil. Se spune, de asemenea, că după vârsta de şapte ani, caracterul şi personalitatea devinstabile, astfel încât, în anii de mai târziu, aceste caracteristici vor putea fi schimbate doar prineforturi considerabile.Un copil învaţă în aceşti ani mai mult decât va învăţa în tot restul vieţii lui. Este vorba nu decantitatea de informaţii pe care o poate deţine mintea copilului, ci de capacitatea intelectualăde care dispune. Dr. Benjamin Bloom de la Universitatea din Chicago, după efectuarea a

 peste 2000 de studii asupra copiilor, afirma că 50% din capacitatea intelectuală a copilului se

realizează până la vârsta de 4 ani şi 80% până la 8 ani.Multă vreme, s-a accentuat rolul eredităţii, crezându-se că fiecare copil are o inteligenţăînnăscută, determinată genetic, neglijând astfel importanţa stimulării intelectuale şi creăriiunui mediu care să favorizeze dezvoltarea copilului.Pentru că primii ani sunt cei mai importanţi în formarea caracterului, personalităţii şi acapacităţilor intelectuale ale copilului, în acest ciclu de studii vom pune accentul pe această

 perioadă a primei copilării, urmând ca într-un ciclu ulterior să parcurgem ceilalţi ani aicopilăriei şi adolescenţei.Dacă aveţi copii mai mari şi vă daţi seama că aţi neglijat unele lucruri în primii ani, nu arerost să vă faceţi reproşuri. Chiar dacă va fi mai dificil, niciodată nu este prea târziu săîncercaţi să recuperaţi timpul pierdut. Din fericire, există atâtea exemple de vieţi de adulţi

schimbate prin puterea lui Dumnezeu!

25

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 26/134

Vinovăţia şi sentimentul eşeculuiVinovăţia este sentimentul pe care-l trăim atunci când suntem nemultumiţi decomportamentul avut faţă de copil, atunci când ştim că am greşit.Pentru a ne elibera de această povară a culpabilităţii, trebuie să detectăm mai întâi cauza

acestui sentiment, apoi să facem schimbările necesare. Schimbarea trece prin înţelegereamotivelor care au dus la un comportament inadaptat calităţii noastre de părinte, apoi prin a-icere iertare copilului şi lui Dumnezeu şi, în sfârşit, printr-o atitudine nouă, pe măsura hotărâriiluate. Aceasta presupune un profund respect faţă de copilul dumneavoastră şi încredere căDumnezeu este în stare să lucreze în noi, schimbând atitudinile negative. Încredinţează-ţi

 soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini. (Psalmul 55,22).Mulţi părinţi (mai ales multe mame) se învinovăţesc pentru că petrec prea puţin timp cucopilul din cauza faptului că lucrează. Încercaţi să faceţi din puţinul timp pe care-l aveţi untimp de calitate. Dacă-i acordaţi cinci minute, dăruiţi-le în întregime copilului, adică fiţidisponibil 100% în acest timp. Desigur, nu este uşor ca seara, după o zi de lucru obositoare, săgăseşti răbdare şi disponibilitate faţă de copiii care, la rândul lor, sunt obosiţi şi irascibili.

Pentru a vă elibera de sentimentul de vinovăţie, indiferent care este cauza acestuia, va trebuisă faceţi schimbări, altfel vă veţi închide într-un cerc, înrăutăţind şi mai mult lucrurile.Kay Kuzma, în cartea Copiii, darul lui Dumnezeu, descrie greşelile pe care le fac mulţi părinţi„vinovaţi”, în încercarea de a-şi „repara greşelile”:

• Supraprotejarea copilului. „Puţinul timp pe care-l petrec cu copilul meu, îl amcronometrat, deci nu-l slăbesc o clipă pentru a putea recupera absenţa”. Copiii aunevoie din partea părinţilor de independenţă adaptată vârstei, şi nu de sufocare.

• Oferirea unor cadouri care nu le sunt necesare. Darurile nu pot înlocui niciodată prezenţa părinţilor. Cea mai buna jucărie pe care i-o puteţi oferi este să vă jucaţi, dincând în când, cu el. Toate jucăriile vor păli în faţa acestui cadou!

•

Cedarea în faţa unor cereri nerezonabile. Copilul va exploata situaţia, dacă va simţică sunteţi gata să-i satisfaceţi orice capriciu din dorinţa de a vă răscumpăra „vina”.Riscul este ca el să devină un mic tiran care să vă învârtă cum îi place lui.

• Milă şi regrete nejustificate faţă de copil . Nu vă lamentaţi niciodată în faţa lui: „Vai,săracul de tine, nu mă pot ocupa de tine, eu trebuie să lucrez!”

•  Absolvirea copilului de responsabilităţile care-i revin, cum ar fi aranjarea camerei, pentru a compensa faptul ca am fost absenţi sau ne-am enervat etc.

•  Ignorarea comportamentului greşit al copilului. Nu vom compensa niciodată ogreşeală făcută printr-o atitudine indulgentă. Nimeni nu este mai îndreptăţit decât un

 părinte ca să-şi disciplineze copilul, să-i aşeze limite, să-i ofere principii pentru uncomportament sănătos.

Iată câteva sugestii pentru a scăpa de vinovăţie:• Încercaţi să priviţi mereu la ceea ce aţi făcut bine, la partea pozitivă a lucrurilor;.• Când aţi greşit, cereţi-vă iertare (chiar dacă este vorba despre bebeluşul

dumneavoastră!);• Împăcaţi-vă cu gândul că nu veţi fi niciodată perfect(ă);• Fiţi tot timpul în gardăa, nu lăsaţi ca nemulţumirea să se instaleze, să se cronicizeze.

Rezolvaţi-vă conflictele în timp util!• Încercaţi să vă întrebaţi: „Ce s-ar întâmpla dacă... nu aş mai lucra deloc peste program,

daca mi-aş schimba serviciul, daca nu aş avea aşteptări atât de mari de la mine în ce

 priveşte ordinea în casă, dacă aş lucra doar o jumătate de normă etc?...”.

26

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 27/134

Câteva sfaturi pentru părinţi1. A creşte un copil este o problemă a relaţiei şi relaţiile umane nu pot fi reduse la reguli. Nuuitaţi niciodată că legatura pe care o aveţi cu copilul dumneavoastră este unică, diferită deorice altă relaţie dintre doi oameni. Nu încercaţi să reduceţi această relaţie la o schemă

generală. Nu aplicaţi nici o regulă într-o manieră rigidă, nici măcar pe cele pe care le veţi găsiîn acest studiu.

2. Primii şase ani ani de viaţă ai copilului sunt cei mai importanţi în formarea unor atitudini şiobiceiuri care vor dura toată viaţa. Relaţiile pe care le veti stabili cu copilul dumneavoastrăînainte ca acesta să înceapă şcoala vor determina raporturile părinte-copil pentru toată viaţa.De exemplu, pentru a împiedica un adolescent să devină un delincvent, luaţi-vă timp să clădiţi

 puternice legături de afecţiune şi respect reciproc înainte de vârsta şcolară.

3. Puteţi învăţa tot ceea ce ştiinţa vă poate informa despre copii, dar dacă nu veţi regăsi sensulcopilăriei (încercând să vă aşezaţi în locul lui, înţelegând ce simte, fiind copil împreună cu el

sau „pe aceeaşi lungime de undă”), nu veţi putea fi un ghid bun pentru copil. Ar fi ca şi cumaţi cunoaşte cuvintele unui cântec, fără să-i ştiţi melodia. Pentru a înţelege copilăria, regăsiţicopilul care este în dumneavoastră înşivă. Sentimentele noastre de copii rămân ascunse subfaţada adultului. Purtăm cu toţii în noi înşine copilul de odinioară. Daca n-ar fi aşa, am fiincapabili să-l înţelegem pe copil şi să intrăm în contact cu el. Acesta este cel mai bun ghid pecare-l puteţi găsi.

4. Fiecare din copiii dumneavoastră reprezintă o combinaţie unică de gene, care n-a maiexistat niciodată şi nici nu va mai exista. În plus, el creşte într-un anturaj psihologic unicdatorită locului pe care-l ocupă în familie. Copilul dumneavoastră este unic, ca şi amprentelelui digitale. Nu încercaţi să-l faceţi să intre într-un model preconceput a ceea ce ar trebui săfie. Lăsaţi-l să-şi formeze personalitatea, dându-i doar principii sănătoase şi, mai ales, un bunexemplu, fără să-i trasaţi dumneavoastră direcţia de urmat!5. Pentru a se realiza în plinătatea capacităţilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu, copilul arenevoie să crească într-o familie stabilă, condusă de adulţi. El are nevoie de un şef energic, de

 părinţi puternici şi plini de iubire care să-l ghideze, nu ca să-l constrângă sau să-l tiranizeze.

6. Când veţi încerca să-l disciplinaţi pe copil (vom avea un studiu întreg dedicat acestuisubiect), este important să faceţi distincţia între sentimentele copilului şi actele lui. Trebuie săne aşteptăm ca acesta să înveţe să-şi controleze emoţiile şi acţiunile în funcţie de vârsta şistadiul său de dezvoltare. Nu vom putea avea aceleaşi aşteptări de la un copil de doi ani ca de

la unul de cinci!7. Fixaţi acţiunilor copilului limite şi reguli pe care să le poată controla, apoi aplicaţi-le într-omanieră coerentă şi logică. Nu există un sistem miraculos de reguli care să fie bun pentrutoate familiile sau pentru toţi copiii. Stabiliţi pentru familia dumneavoastră regulile care vi se

 par importante şi demne de respectat.

8. În calitate de părinte, vă asumaţi responsabilitatea de a-l învăţa pe copilul dumneavoastrăsă-şi controleze acţiunile, dar este foarte important să-i lăsaţi în acelaşi timp libertatea de a-şiexprima sentimentele. Dacă o veţi face, aceasta nu va diminua respectul pe care el îl are faţăde dumneavoastră. Dimpotrivă, îl va întări, pentru că astfel copilul va şti că sunteţi destul de

sigur de dumneavoastră ca părinte pentru a-i acorda dreptul de a exprima ceea ce simte, încalitatea lui de membru al familiei. Atunci când copilul spune: „Te urăsc”, în loc să-l

27

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 28/134

 pedepsiţi, recunoaşteţi-i mai degrabă sentimentele, spunând ceva de genul: „Înţeleg că eştisupărat acum”.

9. Cea mai bună cale de a păstra raporturi solide cu copilul dumneavoastră este să-i arătaţi că-lînţelegeţi cu adevărat, printr-o comunicare bună. Aceasta o puteţi face ascultându-l cu

adevărat, nu spunându-i distrat: „Înţeleg ce simţi”. Formulând în mod clar ceea ce credeţi căsimte, veţi deschide o portiţă spre sufletul copilului. Aceasta va fi o modalitate de a vă pune înlocul său şi de a vedea lumea aşa cum o vede el.

10. Învăţându-l pe copil să se autodisciplineze, încurajaţi elanurile sale pozitive pentrurealizarea unor planuri de valoare. Un comportament încurajat are tendinţa să se reproducă.Încurajaţi-l pe copil atunci când afirmă o independenţă adecvată vârstei, spirit creator şiafecţiune. Nu-l încurajaţi atunci când se arată timid, plângăcios, reticent, violent. Astfel îl veţi

 putea ajuta să devină o persoană rezonabilă şi autodisciplinată.

11. Şcoala începe acasă. Programul de activităţi de acasă este la fel de important ca cel din

şcolile pe care copilul le va frecventa. Încecaţi să-i creaţi un mediu cât mai propicedezvoltării: jucării, cărţi, discuri bine alese şi, în mod deosebit, găsiţi timp pentru a a fiîmpreună cu copilul. Jucaţi-vă cu el, stimulaţi-i gândirea, dezvoltarea motorie, creativitatea,afectivitatea. Degeaba îi puneţi la dispoziţie o mulţime de materiale de calitate, fără să-ioferiţi şi „modul de functionare”. Dăruiţi-i toată atenţia în minutele pe care le petreceţiîmpreună! Alegeţi momentele cele mai potrivite, pentru ca să fiţi 100% disponibil!

12. Deschideţi uşi pentru copilul dumneavoastră. Aceasta înseamnă să-i oferiţi mai multeopţiuni în viaţă, sporindu-i aprecierea şi înţelegerea faţă de evenimente şi oameni. Puneţi-i laîndemână cărţi bune, citiţi-i mult, deschizându-i astfel uşa lecturilor de calitate. Deschideţicopilului dumneavoastră uşa lumii artistice, vizitând muzee, galerii de artă şi ascultândîmpreună muzică bună. Este posibil ca el să nu vrea să intre pe toate uşile. Aceasta este foarte

 bine. Nu trebuie decât să continuaţi să deschideţi uşi şi să-i lăsaţi libertatea de a intra doar peacelea pe care le alege.

13. Părinţii au şi ei drepturi! A creşte un copil nu este o sarcină uşoară. Aceasta necesită multărăbdare, maturitate şi toţi ne dăm seama, la un moment dat, că nu putem corespunde idealuluide părinte pe care ni l-am imaginat. Dacă le dăm copiilor dreptul de a nu fi perfecţi, să ni-lacordăm şi nouă înşine. Dacă le acordăm dreptul de a-şi exprima sentimentele, să ne acordămşi nouă acest drept. Pentru a fi buni părinţi, să fim, mai înainte de toate, naturali şi sinceri.Copilul percepe oricum adevărata noastră stare, oricât am încerca s-o disimulăm. Cereţi

ajutorul lui Dumnezeu în orice situaţie! Copilul este un dar, nu uitaţi acest lucru. Bucuraţi-văaşadar de toate momentele minunate pe care le petreceţi împreună. Încercaţi să faceţi uneori„haz de necaz” şi gândiţi-vă că viaţa este amestec de bucurie şi tristeţe şi că, orice s-ar întâmpla, nu sunteţi singuri! Şi apoi aveţi o profesie care, mai curând, v-a găsit decât aţicăutat-o şi care vă împlineşte şi vă înobilează cum nici nu v-aţi gândit.

Chiar însuşi directorul Filarmonicii îi întâmpina pe cei care aveau să fie încântaţi înacea seară memorabilă cu premiera Simfoniei a IX de Bethoven, într-o interpetare strălucită.Alături de el, o domnişoară verifica biletele şi zâmbea cuceritor, mai ales celor bine îmbrăcaţişi somităţilor societăţii. Unor prieteni şi persoanelor notabile ce au neglijat să-şi ia bilet,directorul le oferea cu generozitate locurile cele mai bune. Printre persoanele care intrau,

domnişoara Carla observă o femeie tânără care zăbovea să intre , stânjenită fiind de un aspect

28

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 29/134

care îi scăpa. Ţinea în braţe un fel de pachet, pe care îl purta cu mare grijă. În cele din urmăîndrăzni şi păşi către intrarea în sală.

- Biletul dumneavoastră, doamnă ! spuse fără zâmbet domnişoara.- Credeţi-mă că nu am avut timp să-mi cumpăr bilet. Faceţi-mi plăcerea şi lăsaţi-

mă să intru şi vă voi plăti în zilele următoare.

- Nu se poate ,doamnă, o opri cu asprime Carla. Unde aţi pomenit să intraţi laspectacol fără bilet?Dar dacă era o femeie cu o o profesie deosebită? şi-a pus întrebareadomnişoara cea severă.

- Ce profesie aveţi doamnă, dacă nu vă supăraţi ? contiună ea.- Profesia mea este de ... părinte, zise stânjenită femeia, luată prin surprindere.

Şi, apoi, descoperi pachetul din braţe: un copilaş cu ochii negri şi cu unzâmbet îngeresc. Directorul scăpă un strigăt de încântare în faţa micuţului plin

 până la refuz de bucurie. Apoi îi întinse tinerei doamnei un bilet la lojăspunându-i :

- Doamnă, sunt onorat să vă pot oferi un bilet unei persoane cu o răspundere atât

de mare în societate.- Mulţumesc ,domnule . E e un dar pe care am vrut să-l fac copilului meu,

venind la această audiţie.Faţa mamei şi a copilului ei luminau tot ce le stătea în calea.- Nici chiar Bethoven nu poate reproduce imnul bucuriei celor doi, zisedirectorul , încântat de farmecul profesiei de ... părinte.

3

 RESPECTUL FAŢĂ DE COPII  

- La ora asta se vine ? N-a fost vorba că nu întârzii peste şapte seara ? Ce sunt euîn casa asta ? Mingea voastră peticită ? Cât o să-ţi mai suport batjocura asta deneascultare ?

- Dar, mamă, am fost cu prietenii să cumpăr un cadou doamnei Elena de ziua ei

şi am întârziat puţin. Înţelege !-  N-am ce să înţeleg ! Te-ai înhăitat cu o şleatcă de derbedei şi nu mai ştii decasă şi de învăţat. Mâine ,poimâine , aud că înfunzi puşcăria pentru vagabondajşi hoţie.

- Aşa crezi despre mine, mamă ? Ai fost vreodată la şcoală să vezi ce note am ?De ce nu mă laşi să-ţi explic ? Îmi cunoşti prietenii ?

- Vrei să spui că eu nu-mi cunosc marfa ? Îmi dai tu mie lecţii de psihologie ?Un lucru este clar : în seara asta nu mănânci nimic. Eşti pedepsit !

- Doar pentru că am întârziat o jumătate de oră ? Nu mi se pare drept. Amîntârziat ca să-i cumpărăm doamnei Elena un cadou pentru că o preţuiesc mult.Şi colegii mei, « derbedeii », la fel.

- Păi ,sigur, de mama ta n-ai timp să-ţi aminteşti că azi e ziua ei ! Te-aş fiînţeles, chiar dacă ai fi întârziat două ore. Dar eu nu sunt preţuită în casa asta !

29

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 30/134

- Mamă, ştii că te iubesc şi nu ţi-am făcut mizerii ca alţii ! Nu sunt expert încumenţenii, dar merit şi eu cuvinte mai bune.

- Nu vreau să mai aud nimic ! Treci în camera ta ! Cum eu nu merit nimic astăzinici tu nu meriţi. Am încheiat.

A fost o zi grea la şcoală pentru mama lui Radu, care era profesoară de

română la aceeaşi şcoală unde învăţa băiatul ei. Nici un coleg dintre profesori nu au felicitat-o pentru numărul de ani pe care i-a împlinit. Iar Radu, ca să pună gaz pe foc, se gândeşte mai degrabă la o altă doamnă

 profesoară ca s-o onoreze, iar ea ...nu merită !Îi puse pantofii băiatului în ordine şi pe etajera de la cuier găsi un

 pachet mare şi frumos ambalat. Pe el scria : « pentru doamna Elena »Se înfurie. Mai jos, pe acelaşi pachet era scris : « pentru mama mea » şisemna : Radu . Deodată se limpezi totul : întârzierea, prietenii, doamnaElena ( chiar aşa o chema). Se repezi în camera băiatului. Întradevăr merita cuvinte mai bune. Radu nicăieri. Fereastra deschisă spunea totul.Pe biroul lui era scris pe o coală dehârtie explicaţia dispariţei lui :

« Sunt cu derbedeii . »

Când vorbim despre respect, ne referim de obicei la raporturile dintre adulţi, dintre om şiDumnezeu. În ceea ce-i priveşte pe copii, respectul apare cel mai adesea ca o îndatorire faţăde: părinţi, educatori, profesori, vecini, în general faţă de toţi ”oamenii mari”.Respectul se învaţă, dar cum? Nu mai este o noutate faptul că părinţii sunt primele exempleale copilului. Acesta va reproduce în primul rând ceea ce părintele a aşezat în el.Toate experimenţele realizate de specialiştii în psiho-sociologie au o rezultantă comună:adulţii care au fost rău trataţi în copilărie tind să reproducă acelaşi tip de comportament înrelaţiile lor (cu partenerul de viaţă, cu copiii etc.). Multe boli psihice îşi au originea în răni ale copilăriei,rămase netratate şi care au declanşat devieri în derularea normală a mecanismelor din creier,

 producând perturbări care merg până la ruperea de realitate (psihoze). Cea mai mare partedintre delincvenţi sau criminali au suferit agresiuni de tot felul în timpul copilăriei.Pentru a fi liniştiţi, multumiţi, avem nevoie de respectul celor din jur. Pentru a creşte liniştit,fericit, copilul are nevoie să fie respectat.A-ţi respecta copilul înseamnă să-l tratezi ca pe o persoană, să ţii cont de sentimentele lui, deemoţiile şi trăirile lui, să-l înţelegi, să cauţi, dincolo de manifestările adeseori dezagreabile,cauza acestora, să-l tratezi ca pe o persoană aparte, demnă de luat în seamă, şi nu ca pe unobiect, (fie chiar şi de valoare - adeseori îl numim „comoara mea”), nici ca pe o fiinţăincompletă, inferioară, datoare să asculte şi să facă cum i se spune. De multe ori, nici nu ne

mai şochează afirmaţiile de genul: ”Tu eşti mic, să taci din gură şi să faci ce ţi se spune”.Respectul ţine de relaţie şi aceasta presupune comunicare. Vom încerca să vă împărtăşim înacest capitol câteva gânduri legate de importanţa cuvântului, adevărului, însemnătatea uneiimagini de sine corecte pentru dezvoltarea copilului, pentru a-l ajuta să-şi formeze o

 personalitate echilibrată, să-şi găsească adevărata identitate.Respectându-l, îl vom învăţa în modul cel mai potrivit să se respecte pe sine însuşi şi peceilalţi. Aceasta este una dintre literele de bază ale ABC-ului educaţiei.

Bebeluşul este o persoanăMult timp, bebelusul a fost considerat un simplu tub digestiv, o bucată de argilă în devenire.Medicii spuneau: „Bebeluşul nu vede, nu aude, nu simte!”.

Datorită acestei concepţii, grija părinţilor era de a-i satisface nevoile fiziologice: să mănânceşi să doarmă, curat şi bine înfăşat.

30

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 31/134

Astăzi se ştie că, la naştere, copilul are deja un trecut. În burta mamei sale, el nu semulţumeşte doar să mişte: el vede, aude, reacţionează, iar aceste nouă luni îi vor marcaîntreaga viaţă.Diverse echipe de specialişti au realizat numeroase experimente, scoţând în evidenţăcapacităţile senzoriale ale fătului, în special pe cele vizuale şi auditive. El este capabil, de

asemenea, să perceapă starea mamei, schimbările acesteia, iar în ultimele trei luni începe săreacţioneze la ciclul veghe-somn al mamei. Altfel spus, el începe să se adapteze mediuluichiar înainte de naştere.

„Noua Zeelanda. O femeie însărcinată este culcată pe un pat. În jurul ei, se află câţivamedici şi asistente. Pe ecranul ecografic se distinge bebeluşul pe care-l poartă. Deodată, olumină puternică este îndreptată spre abdomenul mamei. La ecografie, se vede bebeluşul care, foarte lent, îşi duce mâinile la ochi. (Bernard Martino- Le bébé est une personne, Ed.

 Baland, 1985, p.9)

 Franţa. Într-un laborator de audiţie prenatală, o tânără femeie, gravidă în luna a şasea, este

întinsă pe un pat. Lângă ea, un ecran ecografic pe care apare deja imaginea fătului cu corpul bine format. Un om în halat alb ţine în mână un radiocasetofon, discutând cu mama înacelaşi timp. Deodată, se aud celebrele acorduri ale Simfoniei a 5-a de Beethoven. Pe ecran,de la primele măsuri, se observă corpul sărind efectiv în punga sa amniotică. Fiecare atacmuzical provoacă o nouă reacţie din partea fătului.” (idem, p.15)

Experienţe uimitoare au arătat că fătul nu are doar capacităţi senzoriale, ci şi o memorie aexperienţelor pe care le-a trăit „in utero”:

„În acelaşi laborator de audiţie prenatală, se încearcă o experienţă inedită, cu un bebeluş, născut într-o linişte absolută, fără nici un zgomot din exterior. Micuţul se numeşte Nicolas şi s-au scurs exact 

treizeci şi cinci de minute de la naşterea sa. Singurele voci pe care le-a auzit au fost „ in utero”,adică în burta mamei.Trei femei tinere sunt în jurul pătuţului. Pe rând, fiecare îl strigă pe nume: „Nicolas! Nicolas!

 Nicolas!” Nu se observă nici o reacţie particulară. În final, mama lui îl cheamă o dată, apoi a doua oară. Încet, Nicolas întoarce capul în direcţia vocii, corpul i se agită şi începe să scoată acele mici ţipete, căroramama nu le va putea rezista: este programată să răspundă...” (idem, p.17)

 Nu mai există astăzi îndoieli cu privire la capacităţile pe care le are bebeluşul la naştere. Elsoseşte în lume cu aptitudini pentru a se adapta mediului ce-l înconjoară. Dumnezeu ne-acreat într-un mod minunat şi ne-a înzestrat cu imense capacităţi, încă de la naştere.

Dr. T. Brazelton, un renumit pediatru american, a efectuat numeroase experienţe cu bebeluşi,înregistrând capacităţile lor de „persoane”. Consultaţiile sale acordate nou-născuţilor sedesfăşoară sub semnul respectului şi încrederii pe care el o are în capacităţile acestora de arăspunde.După ce se naşte, bebeluşul este capabil să comunice. El este o fiinţă relaţională, care caută săcomunice, utilizând mijloacele de expresie de care dispune: privirea, gesturile, expresia feţei,

 plânsul etc. Adeseori, acest dialog pare imposibil din cauza incapacităţii noastre de a descifrasau interpreta limbajul său. Am auzit poate prea mult spunându-se că plânsul nu-i face răucopilului, că ţipând îşi va forma „vocea”. Sau că, luâdu-l în braţe atunci când plânge, acestava deveni capricios. Un copil suferă atunci când nu este înţeles. Neştiind încă să vorbească,

 plânsul poate fi expresia mai multor stări: foame, sete, prea cald, durere, teamă. Dacă vom

ignora încercarea sa de a comunica ce simte, copilul va simţi frustrare, nesiguranţă, chiar disperare.

31

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 32/134

Experienţele au demonstrat că bebeluşii ale căror nevoi emoţionale sunt împlinite în primeleluni de viaţă, care sunt purtaţi în braţe, legănaţi, alinaţi atunci când plâng, vor deveni copiimai puţin capriciosi, care se vor adapta mai usor regulilor de bună purtare în familie şisocietate. Acest rezultat se explică prin faptul că li s-a creat un climat de siguranţă şi încredereîn părinţi, astfel încât conflictele inerente fiecărei perioade a copilăriei sunt mult diminuate.

Atunci când nu înţelegeţi „limbajul” copilului cu care de-abia aţi făcut cunoştinţă, încercaţisă-i spuneţi acest lucru în cuvinte simple, ceva de genul: „Pentru moment, nu înţeleg ce vreisă-mi spui, dar voi continua să caut...” Veţi constata cu uimire efectul miraculos pe care-l arecomunicarea cu copilul. Chiar dacă nu va înţelege semnificaţia precisă a ceea ce-i spuneţi, va

 percepe mesajul şi va răspunde.Este important felul în care o mamă şi un tată se raportează la copilul lor. Dacă îl veţiconsidera de la început ca pe o persoana cu care puteţi intra în relatie, atunci îngrijirile pe carei le veţi acorda vor fi nu doar simple acte de puericultură, ci acte ale relaţiei.Schimbul de priviri, cuvintele, gesturile vor transmite copilului sentimentul că nu e singur, căeste cu cineva care-l înţelege şi iubeşte. Astfel se deschide drumul pentru o relaţie deîncredere şi afecţiune între părinte şi copil.

„Într-un studio video, Michael Yogman, apropiat colaborator al dr. Brazelton, realizează experienţa numită „stil faţă”. El filmează o mămică faţă în faţă cu bebeluşul său, cu expresiaobişnuită a feţei, jucându-se împreună. După câteva minute, Michael îi cere să iasă şi să-l lase pe copil singur. Când aceasta revine, este absolut imobilă, nu participă deloc la jocul copilului ei, nu îl solicită, nu răspunde în nici un fel cererilor lui. Privirea, fixă, este golită deorice expresie.

 Bebeluşul o observă. Este mirat, dezorientat, disperat. Este pe cale să-şi „piardă” mămica,dar se gândeşte că ar putea-o recupera. Deci se va lupta pentru a o recuceri. Începe să 

 gesticuleze, să zâmbească, să întindă braţele, şi să scoată mici strigăte. Mama nu reacţioneză  şi rămâne cu aceeaşi expresie impasibilă. Deznădejdea şi panica cresc în bebeluş care începe să plângă şi să-şi tragă hainele, îşi duce mânuţele la cap, regăsind aproape gestul arhaic dea-şi smulge părul.

 În fine, mama se apropie de copil şi-i spune că a fost doar un joc. Dar, timp de câteva minute,copilul continuă să plângă, respingând tentativele de apropiere ale mamei.” (idem, p.135)

Experienţa aceasta pare de o cruzime insuportabilă, dar nu trebuie să uităm că în jurul nostru,zilnic, copiii suporta agresiuni de tot felul, fără ca cineva să le remarce.Copilul este, în primul rând, o fiinţă a relaţiei şi, negăsind răspuns la încercările sale decomunicare, va căuta alte mijloace.Pediatrii au constatat că anuminte simptome ca vărsăturile, insomnia, constipaţia sau diareeatraduc adeseori o problema relaţională apărută între mamă şi copil.Pentru a încheia aceste câteva reflecţii legate de bebeluş ca persoană, aş vrea să subliniezimportanţa enormă pe care o are atitudinea mamei în momentele „banale” ale schimbatului,alimentaţiei, toaletei copilului. Profitaţi de aceste momente (când oricum nu puteţi facealtceva!), pentru a schimba cu copilul priviri, zâmbete şi cuvinte. Susţineţi-l în încercările saletimide de a deschide ochii înspre lumea aceasta nouă în care de-abia a păşit.

 Nu contează atât de mult dacă îngrijirile pe care i le acordaţi sunt, din punct de vedere tehnic,desăvârşite, cât sentimentele transmise copilului în acest timp.

Importanţa cuvântului; sinceritatea în comunicare („a vorbi adevărat”) Ne este uşor să admitem cât de important este să-i vorbeşti copilului încă din prima zi a vieţii

sale, gândindu-ne că astfel se va familiariza cu vocile din anturajul său. Dar totusi rămâne unmister modul în care bebeluşul poate să înţeleagă sensul a ceea ce i se spune, la o vârstă care

32

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 33/134

 precede cu mult vârsta limbajului. Se pare însă că bebeluşul este capabil să „înţeleagă” sensulcuvintelor, şi asta indiferent de limbă. El înţelege nu numai limba părinţilor, ci a tuturor 

 persoanelor care se interesează de el şi îl iubesc, chiar dacă aceştia pronunţă cuvinte pe care elnu le-a auzit niciodată.Françoise Dolto, pediatru si psihanalist francez, a revoluţionat gândirea şi practica părinţilor,

a pediatrilor şi educatorilor francezi, în sensul reconsiderării modului în care ne adresăm bebeluşilor. Ea a introdus expresia „a vorbi adevărat” (fr. „parler vrai”). Considerând bebeluşul ca pe o fiinţă a limbajului, ea insistă asupra importanţei cuvântului pentru o bunărelaţie între părinte şi copil. Toată experienţa unei vieţi dedicată „cauzei copilului”, continuatăapoi de cei care au preluat ideile şi metodele ei educative, a dus la reconsiderarea copilului, laschimbări fundamentale în maniera de a educa, trata şi a ne raporta în general la copil.

 Numeroase experienţe au demonstrat că, de fiecare dată când se încearcă un adevarat dialogîntre adult (fie părinte, pediatru sau orice persoană care i se adresează) şi copil, progresele înrelaţia dintre cei doi sunt remarcabile.„A vorbi adevărat” înseamnă a-i vorbi ca unui om mare, în sensul adresării ca de la persoanăla persoană. Multe mămici vor spune: „Dar el nu poate să înţeleagă nimic”. Şi chiar dacă ar fi

aşa, de unde ştim care este momentul în care un bebeluş devine capabil să înţeleagă ce i sespune?Iată câteva idei generoase, care, aplicate, ar putea duce la o mai bună relaţie părinte-copil:

1. Când copilul se naşte, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să vă prezentaţi,spunându-i:„ Bine ai venit! Eu sunt mămica (sau tăticul tău....)” Apoi să-i prezentaţi întreaga familie, pefiecare în parte, pe nume: „Iată-l pe fratele tău X sau pe sora, bunica etc...”Primirea copilului trebuie făcută în cuvinte adevărate destinate acestei persoane umane

 proaspăt venite pe lume, fetiţă sau băiat, care are deja un chip şi un corp şi pe care îldescoperim pentru prima oară.

2. Atunci când plânge, iar noi nu înţelegem de ce, să-i spunem: „ Înţeleg că vrei să-mi spuiceva, dar nu ştiu ce”. Să căutam să înţelegem care este cauza plânsului. Trebuie să ştim căniciodată un copil nu plânge fără motiv.

3. Să-l ţinem pe copil la curent cu tot ceea ce-l priveşte, să-i spunem ce-i facem sau ce ne pregătim să facem, de exemplu: îţi pregătesc baia, o să-ţi schimb scutecul, acum îţi încălzesc biberonul, te îmbrac să ieşim afară etc. Însoţind de cuvinte toate gesturile şi faptele, îi veţiarăta respect, consideraţie, îl veţi ajuta să înţeleagă lucrurile, îi veţi alunga teama şi veţi creaîntre dumneavoastră şi copil acea relaţie de încredere pe care o doreşte orice părinte.

4. Exprimaţi-vă sentimentele; nu încercaţi să camuflaţi tensiunea sau supărarea. Copiluloricum simte adevărata dumneavoastră stare şi va fi extrem de derutat atunci când veţi încercasă vă ascundeţi. Dacă îi veţi spune: „ Nu am nimic împotriva ta, micuţul meu drag,dimpotriva, tu îmi aduci bucurie. Acum sunt tristă, însă nu din cauza ta”, copilul se va liniştiimediat.

5. Atunci când trebuie să-l încredinţaţi cuiva pentru un timp, preveniţi-l. Chiar dacă aveţiimpresia că el nu înţelege, spuneţi-i că plecaţi, dar că veţi reveni şi că îl lăsaţi în grija cuiva încare aveţi încredere. Spuneţi-i, de asemenea, că vă veţi gândi la el în timpul când veţi fidespărţiţi. Acest lucru nu-i va alunga copilului tristeţea despărţirii, dar va atenua teama de

separaţie, iar el nu se va simţi abandonat.

33

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 34/134

6. Pe măsură ce copilul creşte, încercaţi să menţineţi o atmosferă sinceră, răspunzând cât se poate de adevărat întrebărilor acestuia. Nu uzaţi niciodată de minciună, nici măcar sub formaunor „păcăleli”, ca să-l convingeţi să facă ceva. Exemple negative de acest fel găsim la tot

 pasul: „Dacă nu eşti cuminte, vine bau-bau... Te duc la doctor să-ţi facă injecţie... Pe tine te-aadus barza... Dacă minţi, îţi creşte nasul etc.” Este regretabil ca noi, părinţii să-i învăţăm să

mintă pe copiii noştri, doar pentru că nu avem timp ori disponibilitate să-i calmăm sau să leexplicăm lucrurile.

7. Nu-i ascundeţi copilului nici un eveniment important pentru familie, nici chiar moarteacuiva apropiat. Copiii nu sunt aşa impresionaţi de moarte ca adulţii şi este mai mare risculapariţiei unor perturbări din cauza perpetuării unei tăceri mincinoase decât din cauza durerii

 provocate de o veste tristă. 

 F. Dolto, în cartea Les étapes majeures de l’enfance (Etapele majore ale copilăriei) p.130-131, relatează: „Am văzut copii cărora nu li s-a vorbit despre moartea unei bunici.Unii au regresat atât de mult, încât nu mai puteau să scrie. Aveau şapte sau opt ani. După 

nouă ani, au început să se teamă şi să se ascundă de părinţii lor, care vin să-mi spună: „Numai înţeleg nimic. Înainte aveam încredere în el, dar acum nu-mi mai vorbeşte.” Când îiîntreb dacă i-au ascuns vreun eveniment, moartea cuiva, îmi răspund: „Da, nu am vrut să-i

 spunem, nici noi n-am purtat doliu. Era o bunică pe care nu o vizitam”. Dar într-o zi copilul va spune:” Parcă aveam o bunică”. I se va răspunde.” Da, însă, ştii... E moartă”. Atunci el va întreaba: „De ce nu mi s-a spus?” şi se va simţi trădat. Familia înseamnă enorm pentruun copil, mult mai mult decât pentru adulţii, care s-au putut detaşa de anumite persoane.

8. Există adevăruri pe care nu i le vom putea spune copilului şi nici nu este nevoie. Suntlucruri pe care el nu le poate încă înţelege pe deplin. Nu are rost să-l împovărăm cu informaţiide care nu are nevoie. Răspundeţi întrebărilor sale cu sinceritate, pe măsura capacităţii sale de

înţelegere, dar nu încercaţi să vă eschivaţi niciodată prin răspunsuri de genul: „Eşti prea micca să înţelegi”.

Pentru o comunicare eficientăDesigur, aţi auzit sau aţi citit deja despre importanţa unei bune comunicări întredumneavoastră şi copil. Probabil aţi experimentat uneori tristeţea şi dezamăgirea rezultatedintr-o comunicare proastă. Am putea spune că o bună relaţie între două persoane trece princuvânt.Comunicarea e un drum cu două sensuri: primim şi oferim informaţii, ascultăm şi împărtăşimidei, trăiri, sentimente.Comunicarea se înscrie, bineînţeles, în acelaşi registru al respectului, fără de care nu este

 posibilă o relaţie armonioasă între noi şi ceilalţi.Există mai multe căi de comunicare: cuvântul, expresia feţei, privirea, tonul vocii, gesturile.Toate acestea contribuie la exprimarea unui mesaj. De multe ori, dincolo de mesajul transmis

 prin cuvânt, transmitem o atitudine, poate total diferită, prin celelalte căi de exprimare.Ca părinţi, ne simţim adesea dezamăgiţi când ni se pare că am epuizat toate cuvintele şi tot nuam reuşit să-l facem pe copil să înţeleagă un anume lucru. Ne simţim adeseori dezarmaţi înfaţa eşecului de comunicare.Există câteva lucruri pe care e bine să le avem în minte mereu, pentru a ameliora comunicareanoastră:

1. În primul rând, pentru o comunicare bună este nevoie să fim total disponibili. Luaţi-vă timpsă-l ascultaţi pe copil, căutând sensul cuvintelor şi al atitudinilor sale.

34

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 35/134

2. Atitudinea necesară este acceptarea. Chiar dacă nu sunteţi de acord cu ceea ce spune,evitaţi cu orice preţ să faceţi remarci negative, să-l întrerupeţi, dându-i sfaturi ori criticându-l.Întrebaţi-vă mereu care este raportul dintre remarcile dumneavoastră pozitive şi cele negative.Dacă se va simţi acceptat, copilul va avea încredere să se deschidă şi să spună ce gândeşte, ce

simte.Feriţi-vă să puneţi „etichete” copilului, atunci când vorbiţi cu el sau despre el (de exemplu,copil rău, copil timid, copil vorbăreţ, copil pofticios etc.). Adeseori, aşezând aceste etichete,fără să vreţi îl închideţi pe copil într-un tipar sau tip de comportament, care ar fi fost uşor deschimbat dacă nu s-ar fi insistat asupra lui.

 De exemplu, un copil este gelos când apare un nou-născut în familie. Dacă părinţii îi vor  spune mereu: „Trebuie să-l iubeşti, este fratele (sau sora ta)”, acesta va simţi că  sentimentele îi sunt neacceptate. Neavând dreptul să exprime ceea ce simte, va găsi alte căi,adeseori mult mai neplăcute de a se elibera. Au devenit deja clasice cazurile copiilor care auînceput să facă pipi în pat în ciuda faptului că depăşiseră deja acest stadiu sau să se bâlbâie,

 să aibă tulburări de somn etc. Mai dramatic, unii pot deveni chiar violenţi cu cei din jur,având comportamente total schimbate. Părinţii se întreabă de ce li se întâmplă tocmai lor aşaceva, convinşi că ei l-au pregătit pe copil pentru apariţia noului-venit şi că la ei în casă e loc

 pentru iubire şi nu pentru asemenea sentimente. Dacă, dimpotrivă, părinţii ar spune: „Ştim că nu e uşor pentru tine. Acum nu mai eşti singur. Ai dreptul să te simţi uneori neglijat, când bebeluşul plânge şi ne ocupăm de el. Să ştii că nueşti obligat să-l iubeşti. Încearcă numai să te porţi frumos, fiindcă el e mic şi noi toţi trebuie

 să-l ajutăm să crească. Oricum, noi te iubim la fel de mult, chiar mai mult cu fiecare zi caretrece”, atunci copilul s-ar simţi autorizat să spună ce simte, să-şi exprime frustrarea sautristeţea fără a simţi dezaprobare şi respingere din partea părinţilor.

3. O bună ascultare este esenţială pentru reuşita comunicării cu copilul. Ascultarea poate fi pasivă, când nu interveniţi cu comentarii, şi activă, când puteţi folosi parafrazarea ca să fiţisiguri că aţi înţeles ce vrea să spună copilul. Ascultarea pasivă este foarte bună pentru a-lajuta pe copil să se deschidă, să exprime ceea ce simte. Dacă reuşiţi să vă reţineţi de la oricesfat, critică sau comentariu, copilul va vorbi. Nu-l întrerupeţi, chiar dacă uneori vă este greusă vă abţineţi. Încercaţi, în timp ce copilul vorbeşte, să înţelegeţi sentimentele din spatelecuvintelor. Expresii de genul „Ce crezi despre?...”, „Care e părerea ta în legătură cu...?” „Esteinteresant ce spui...” îi vor întări copilului convingerea că sunteţi interesat de ceea cegândeşte. Ascultarea activă este diferită, în sensul că, de data aceasta interveniţi, uneorireformulaţi ceea ce spune copilul, ca să fiţi sigur că aţi înţeles bine ce vrea să spună cuadevărat şi pentru a-l ajuta să exprime exact ceea ce vrea.

4. Regula de aur a oricărei conversaţii este: nu-l întrerupeţi niciodată pe cel care vă vorbeşte.Aceasta presupune răbdare, toleranţă faţă de greşeli, stăpânire de sine atunci când nu sunteţide acord cu ceea ce spune copilul, într-un cuvânt, respect. Chiar dacă, de exemplu, copilulface o greşeală de exprimare, nu-l opriţi la mijlocul frazei pentru a-l corecta, ci lăsaţi-l să-şitermine ideea. Alegeţi momentul potrivit pentru corectare, ca şi pentru exprimarea ideilor dumneavoastră, mai ales când acestea sunt total diferite de cele ale copilului.Aş vrea să închei aceste câteva consideraţii despre comunicare cu câteva gânduri încărcate deadevăr şi emoţie:„Ascultă-ţi copilul! El este o fiinţă umană plină de întrebări, curiozitate şi nerăbdare.

Ascultă-i vocea cu urechile, ochii şi inima ta. Vor fi momente în care vocea lui va fi plină decântece şi vorbe multe. Uneori, va fi plină de disperare şi nevoie, de răni şi nehotărâre; alteori,

35

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 36/134

 plină de entuziasm, datorită unei fărâme de cunoştinţă tocmai găsite şi de înţelepciunetinerească. Oferă-i cel mai mare dar posibil - pe tine însuţi. Fă din căminul tău un loc în caresentimentele şi gândurile să fie împărtăşite fără teama de umilire şi ridiculizare.” (Nancy vanPelt - Secretele părintelui deplin, p.60)

Respectul şi formarea imaginii de sineRespectul se află în strânsă legătură cu imaginea de sine. Am putea spune: „Seamănă respectşi vei culege o bună imagine de sine a copilului”.

 Nu vom putea niciodată măsura importanţa formării unei imagini de sine bune. Imaginea desine este felul în care o persoană se percepe pe sine, prin prisma capacităţilor, reuşitelor confirmate de cei din jur. Această imagine se formează cu ajutorul părerilor celorlalţi şi poatefi de multe ori în dezacord cu realitatea. O persoană deosebit de talentată poate să sufere dincauza unei imagini de sine incorecte.

 Nancy van Pelt, într-unul din capitolele cărţii Secretele părintelui deplin, insistă mult asupraimportanţei formării unei imagini corecte de sine, de aceasta depinzând alegerile copilului,chiar fericirea lui: „Ceea ce simte copilul despre sine va determina succesul sau eşecul în

oricare din eforturile depuse în viaţă... Fericirea viitoare a copilului tău depinde de imaginealui mintală despre el.” (Nancy van Pelt - Secretele părintelui deplin, p.15)Am putea lărgi acest gând, afirmând că fericirea prezentă a copilului depinde de felul în carenoi îl ajutăm, în fiecare moment al vieţii sale, la o corectă percepţie de sine. Bazelerespectului de sine se pun chiar în primul an de viaţă. Bebeluşul percepe aprecierea şiînţelegerea celor care-l înconjoară. Încurajările părinţilor îl vor însoţi în progresele pe care leface în adaptarea la această lume nouă şi necunoscută, construindu-i puţin câte puţin oimagine pozitivă despre sine.O persoană (copil sau adult) care are o bună imagine de sine este caracterizată de echilibru,acceptarea propriei persoane, ca şi acceptarea celorlalţi, recunoaşterea şi acceptarea calităţilor,dar şi a defectelor, a trăsăturilor deosebite, care ies oarecum din „normele societăţii”. Deexemplu, o persoană care suferă de un handicap, cu ajutorul celor apropiaţi, va putea depăşidificultăţile legate de acesta, reuşind să devină o persoană echilibrată şi fericită.Societatea în care trăim ne impune anumite valori, cum ar fi frumuseţea fizică şi inteligenţa.Aceste valori false, devenite norme pentru societate, influenţează mult comportamentuloamenilor faţă de cei care se îndepărtează de la aceste baremuri.Copiii sunt preocupaţi, încă de la grădiniţă, de „cine este cea mai frumoasă fetiţă” ori „copilulcel mai inteligent” etc. Spiritul de concurenţă se infiltrează deja de aici, producând uneoridrame în sufletul unor copii care nu sunt pregătiţi să înfrunte batjocurile şi cruzimile colegilor lor.Ce puteţi face, ca părinţi, pentru a-i ajuta pe copiii dumneavoastră să-şi formeze o bună

imagine de sine? Mai întâi, acceptaţi-vă aşa cum sunteţi. Este important ca dumneavoastră, ca părinţi, să aveţi o bună imagine de sine, precum şi echilibrul şi pacea care sunt rezultatulfiresc al acesteia. Acceptarea nu exclude nici un efort de îmbunătăţire şi de progres,dimpotrivă, este o condiţie pentru orice schimbare.În relaţia cu copilul, nu este nevoie să depuneţi eforturi enorme. Există câteva reguli ale unor relaţii sănătoase, care intră toate în principiul respectului, al considerării copilului, încădinainte ca acesta să se nască.Pentru a-l ajuta, este important să-l acceptaţi şi să vă manifestaţi această acceptare. Există

 părinţi care au avut dificultăţi în a-l accepta pe copil, din diferite motive: a sosit într-unmoment neaşteptat, are un alt sex decat cel dorit, arată altfel decât şi l-au imaginat, nu estecopilul-precoce pe care-l doreau etc. Toate aceste dezamăgiri trebuie exprimate, depăşite,

explicate (atunci când e necesar) copilului.Odată trecut pragul acceptării, vă rămâne să vă exprimaţi încurajarea, aprecierea de fiecare

36

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 37/134

dată când copilul dumneavoastră face o nouă încercare în drumul său de continuă învăţare.

 De exemplu, un copil care învaţă să meargă şi începe să exploreze singur mediul în caretrăieşte, va fi încurajat dacă i se va permite s-o facă liber, fără să audă la fiecare încercare:„ Nu e voie, ai să cazi...” Un părinte inteligent va căuta să îndepărteze cât mai mult posibil 

din calea copilului tot ce ar putea fi periculos şi-l va urmări îndeaproape, încurajându-l şiapreciindu-l pentru fiecare mic progres pe care-l face.

Aprecierile pe care le faceţi vor stimula dezvoltarea copilului, îi vor menţine trează dorinţa dea progresa şi-l vor ajuta să dobândească încredere în capacitatea sa de a reuşi. Absenţaaprecierii este mai dăunătoare chiar decât critica. În consecinţă, copilul va crede despre sinecă nu e capabil de nimic bun, îşi va da seama că orice încercare va rămâne neobservată şi, cutimpul, se va retrage în pasivitate, devenind un copil „cuminte”, dar retras, adeseori timid şicomplexat.Alţi copii reacţionează printr-un comportament dezagreabil, care nu este altceva decât unstrigăt după atenţie, încurajare, acceptare. Ca părinţi, de multe ori reacţionăm la aceste

manifestari ale copilului încercând toate metodele posibile de disciplinare. Se creează astfelun cerc vicios de frustrare, cicăleala, enervare, care ar putea fi uşor evitat dacă am trata cauzareală a problemelor.Aprecierile şi laudele dumneavoastră nu trebuie să lipsească, dar nici nu trebuie exagerate.Folosiţi măsura potrivită, după progresul copilului. Nu fiţi zgârciţi cu aprecierile, dar nici nu-lminţiţi pe copil, exagerându-i calităţile. Oricum nu sunteţi singurii care vor contribui laformarea imaginii de sine şi, chiar dacă în ochii dumneavoastră, ca părinţi, el este cel maigrozav copil, încercaţi să-l apreciaţi după măsura progreselor sale.

 Nu este suficient să-l iubiţi pe copil şi să-l faceţi să simtă acest lucru. Copilul simte că esteiubit, ştie acest lucru pentru că v-aţi manifestat dragostea în diferite feluri. Dar nu e suficient.Copilul are nevoie să ştie că e valoros ca persoană, că aveţi încredere în capacităţile sale de a

reuşi în tot ceea ce face.Învăţaţi-l, încă de mic, că se poate întâmpla să greşească. Învatarea este un proces careinclude erorile. Spuneţi-i că şi dumneavoastră, om mare, greşiţi uneori, dar încurajaţi-l să facămereu paşi spre mai bine. Asiguraţi-l că toţi copiii trec prin asta şi că nu este ruşine săgreşeşti, încercând să înveţi ceva nou.

 Nu în ultimul rând, rugaţi-vă neîncetat lui Dumnezeu pentru înţelepciune, tact şi răbdare înrelaţia cu copilul.Există situaţii care vă scapă total şi în care nu prea aveţi cum să interveniţi (ca de exemplu,experienţele trăite de copil la şcoală). Acolo unde dumneavoastră, ca părinţi, nu puteţi facemai mult, Dumnezeu poate să intervină cu grija, protecţia şi călăuzirea sa, pentru binelecopilului.Viaţa este adeseori dură chiar şi cu cei mici şi primii paşi de deschidere spre societate(intrarea la creşă sau la grădiniţă) sunt adeseori dureroşi pentru copil şi părinţi. Dumnezeu vă

 poate ajuta să vă creşteţi copilul în aşa fel încât să reziste răutăţii, nedreptăţilor de tot felul, păstrand o imagine de sine bună şi dezvoltându-şi talentele şi capacităţile cu care El l-aînzestrat. Iar imaginea lui Dumnezeu ca Părinte va fi înţeleasă doar prin imaginea părinteluica o copie a caracterului lui Dumnezeu.

Se spune că o educatoare l-a întrebat pe un copil la grădiniţă ce desenează. El s-a uitatîn ochii ei şi i-a spus :” este o imagine a lui Dumnezeu,” a spus el serios. „ Bine , dar nimeni

nu ştie cum e Dumnezeu”,a spus educatoarea zâmbind. „ După ce termin, o să se ştie „, zise băieţelul la fel de serios. Apoi, uitându-se încă o dată în ochii omului mare , explică :

37

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 38/134

„seamănă cu tata!”

4

ETAPELE MAJORE ALE DEZVOLTĂRII COPILULUI

- Alo, iubitule, copilul nostru a ţipat de două ori când am venit să-i dau piureulcu legume. Îţi dai seama cât a evoluat ?

- Foarte bine , e minunat, draga mea, dar sunt în şedinţă şi e bine să nu-mi maidai telefon , că deranjăm treburile instituţiei şi mă ia la întrebări directorul.Când vin acasă le luăm pe rând şi discutăm toate minunile ălui mic.Ce vrei, se

 joacă şi el de-a indienii.- Bine, bine, dar să ştii că parcă a spus” ma-ma”. Hai că închid.

După o jumătate de oră tatăl năzdrăvanului este din nou apelat.- Iubitule, copilul nostru merge de-abuşilea, dar de-a-ndăratelea.- Draga mea, n-am terminat şedinţa şi parcă am stabilit ceva. Se uită toţi chiorâş

că tot ies şi intru. Nu dă bine. Hai , înţelege-mă! Ce vrei, creşte şi el şi încearcăviaţa şi în marşarier. Notează-ţi chestiile ce le mai vezi şi le vorbim când vin.O să întârzii astăzi puţin, aşa că ai răbdare şi nu mă mai suna.

- S-a făcut, dar eram aşa de încântată că n-am rezistat. Gata, pa.După o oră domniţa lui îl sună din nou, sperând că a terminat şedinţa.

- Dragule, nemaipomenit! Cel mic are o forţă nebănuită. A rupt câteva coli dehârtie împăturite în trei de parcă ziceai că e voinicul din poveste.

- Doamnă, de câte ori să-ţi spun că sunt în şedinţă. Chiar vrei să mă faci de râs ?Iţi dai seama că par caraghios ? Ce-o să-i spun directorului dacă mă întreabă ?Că stau să număr fiecare chiot al gămăliei mele de copil. Gata, e cazul să

termini cu telefoanele că mă compromit. Sper că ai înţeles acum!- Păi da, că tu vii târziu acasă şi nu ai timp să mai vorbim de el. Cum să afli şi tude progresele lui dacă nu prin telefon. Aseară ai venit la ora nouă şi cine te-amai prins la vorbă.

- Dacă îmi mai dai telefoane din astea aşa de multe mi se duce serviciul numai pe ştiri despre creşterea lui fi-meu. Normal că o să vin mai târziu.

- Ba cred că vii mai devreme pentru că hârtiile pe care fiul tău le-a rupt suntnişte facturi de la serviciul tău.

- Cum ? Şi tu l-ai lăsat să le rupă ? Aşa vă distraţi voi ? Stai aşa că vin în jumătate de oră şi nu-l mai lăsa să apuce vreo hârtie!

- Ce vrei dragă, a prins secretul de a te aduce mai devreme acasă !

Ca părinţi, suntem cât se poate de interesaţi de felul cum copilul nostru se dezvoltă, creşte. Seîntâmplă frecvent ca tinerele mămici, încântate de progresele copilului lor, să simtă nevoia dea împărtăşi cu alţii bucuria acestor descoperiri. Altele, îngrijorate, se întreabă dacă acesta sedezvoltă conform „standardelor” şi dacă totul e normal în creşterea lui.Dar ce sunt aceste standarde sau norme? Nişte repere fixate în urma observării mai multor copii aflaţi în acelaşi stadiu de dezvoltare, dacă vreţi, anumite „medii”. Nu trebuie să uitămînsă că fiecare copil este unic. De aceea, nu încercaţi să vă aşezaţi copilul în aceste standarde,aşteptând ca totul să se potrivească. Fiecare copil are propriul său ritm de creştere fizică şifiecare urmăreşte o linie proprie în dezvoltarea motorie, psihică, emoţională.„Experienţa m-a învăţat că nici un copil nu se dezvoltă urmând un curs rectiliniu. Dezvoltarea

motorie, cognitivă, emoţională par să efectueze fiecare un drum dantelat, cu vârfuri, văi şi platouri. Fiecare nouă achiziţie cere multă energie din partea bebeluşului şi a membrilor 

38

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 39/134

familiei”, explică T. B .Brazelton, pediatru şi „ghid de munte înalt” pentru părinţii care,uneori, îşi pierd răsuflarea urmărind escaladarea copilului lor.În acest capitol, ne propunem să schiţăm câteva etape majore, esenţiale, ale dezvoltăriicopilului. Această scurtă descriere, ca o „radiografie a copilăriei”, rezultă din consultarea maimultor surse, a lucrărilor diferiţilor autori în domeniul copilăriei, cum sunt: T. Brazelton, F.

Dolto, Dodson, B. White şi mulţi alţii care, în urma experienţelor realizate de-a lungultimpului şi în ciuda concepţiilor uneori diferite cu privire la copilărie, sunt totuşi de acord cu privire la cateva idei esenţiale:- Fiecare copil parcurge anumite etape în dezvoltarea sa, aceleaşi. Putem vorbi deci desprestadii de dezvoltare ale copilului. Dar fiecare copil parcurge aceste stadii în felul său şi înritmul său. Pentru o anumită achiziţie, unui copil îi vor trebui câteva săptămâni, altuia - câtevaluni.- Ca şi la construcţia unei case, fiecare etapă asigură o bază solidă pentru a trece la următoareaetapă. Uneori, copilul abandonează ceva deja învăţat, pentru a trece la un stadiu de dezvoltaresuperior. Altfel spus, el regresează pentru a putea progresa.- Etapele sunt mult mai diferenţiate în primii cinci ani de viaţă decât în următorii. De

exemplu, între 2 şi 3 ani schimbările sunt mult mai evidente decât între 8 şi 9 ani.- Aceste etape majore ale copilăriei sunt adeseori adevărate „crize”, perioade „tulburi”, atât

 pentru copilul care le traversează (toate etapele au pentru copil un dublu aspect: modificărilefizice corespunzătoare creşterii şi tulburări ale psihologiei copilului, modificări în caracter,atitudini etc.), cât şi pentru părinţii care de cele mai multe ori nu înţeleg de ce anume copilulşi-a schimbat dintr-o dată comportamentul (de exemplu, un bebeluş calm, adorabil, intră în

 jurul vârstei de doi ani în aşa-zisa fază a opoziţiei şi dintr-o dată părinţii nu se mai pot înţelegecu el).- Cel mai important element în formarea structurii de bază a personalităţii este conceptul desine, adică imaginea mintală pe care copilul o are despre sine. În funcţie de aceasta, copilul va

 progresa sau va stagna, iar în cazuri grave, de carenţă afectivă, chiar va regresa (exemplulcopiilor crescuţi în orfelinate care devin „întârziaţi” (retardaţi) ca urmare a lipsei de afecţiuneşi de o educaţie adecvată nevoilor individuale, specifice fiecărui copil).

 Factorii care influenţează dezvoltarea copilului

A. Factorii moşteniţi1. Factorii ereditariOrdinea în care copilul reuşeşte să progresese din punct de vedere al motricităţii(mişcările, deplasarea) depinde de ordinea în care s-a făcut maturizarea neurologică întimpul vieţii embrionare şi fetale (deci, înainte ca acesta să se nască).

Se pare că sexul influenţează anumite comportamente: fetiţele au tendinţa să meargă, săvorbească şi să-şi controleze sfincterele mai devreme decât băieţii.Dezvoltarea inteligenţei este în mare parte determinată de ereditate.

2. Factorii individualiExistă familii în care mersul, vorbitul, controlul sfincterelor se face mai devreme sau maitârziu, în raport cu media. De asemenea, este bine-cunoscut faptul că în anumite familiiexistă persoane talentate în muzică, artă etc.

3. Factori legaţi de viaţa intra-uterină Este posibil ca anumite boli apărute în timpul sarcinii, sau anumite infecţii, să fie

responsabile pentru unele malformaţii sau handicapuri. Anomalii la naştere, cum ar filipsa unei bune oxigenări a creierului fătului în timpul naşterii sau hipoglicemia (copilul

39

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 40/134

nu mai este hrănit şi nivelul zahărului în sânge scade) pot să stea la originea unor arieraţiimintale.Copiii născuţi prematur vor reuşi să treacă peste anumite etape ale dezvoltării cuîntârziere. În aşteptările lor, părinţii acestor copii ar trebui să ţină seama de vârsta lor „reală”, cu o lună, două sau chiar trei luni mai mică decât cea „civilă”.

Mulţi specialişti consideră că este posibil ca fătul să păstreze anumite urme ale vieţiiintra-uterine şi de la naştere. Unii vorbesc despre „traumatismul naşterii”, care se pare căar avea un rol fundamental în geneza temerilor, angoaselor.

B. Factorii de mediu1. Factorii relaţionaliRelaţiile sunt fundamentale pentru orice fiinţă umană, indiferent de vârsta pe care o are.Copilul nu poate să crească şi să se dezvolte normal în absenţa unor relaţii personale,în care sa primească afecţiune şi înţelegere. Cel mai revelator exemplu este acela alcopiilor crescuţi în orfelinate, adevărate „uzine” de crescut copii. Acesti copii suntadeseori întârziaţi din cauză că nu există personal suficient ca număr şi disponibilităţi ca

să se ocupe personal şi cu afecţiune de fiecare copil în parte.

2. Factorii socio-culturaliAceştia vor determina dezvoltarea intelectuală a copilului, dezvoltarea limbajului, aobiceiurilor, a modului de a gândi, precum şi valorile morale şi sociale ale acestuia.Din punct de vedere statistic, copiii proveniţi din familiile de intelectuali au o inteligenţăşi un nivel de cunoştinţe superioare celorlalţi. Aceasta se datorează în parte eredităţii, dar şi felului în care părinţii au ştiut să-i creeze copilului un mediu stimulant, favorabildezvoltării.

3. Factorii circumstanţialiHandicapurile, bolile cerebrale, motrice, senzoriale vor face ca unele comportamente şifuncţii normale să nu poată să fie însuşite de copil. La fel, traumatismele psihice pot oprisau întârzia dezvoltarea normală a copilului.

Stadiile de dezvoltare ale copilului1. Luna a şaptea de sarcină - de la fantasm la realitate

Părinţii încep să-şi dea seama că au un „bebeluş în devenire” şi că, în curând, va trebuisă-şi asume rolul de părinţi. Ei îşi pun întrebări cu privire la cum se vor descurca încalitate de părinţi. Îşi amintesc de felul cum i-au crescut părinţii lor, mai ales de aspectele

negative... Ei afirmă că vor să adopte o educaţie diferită, dar nu ştiu dacă vor fi capabili deaceasta. Toţi părinţii visează să ofere copiilor o educaţie mai bună şi condiţii diferite decele pe care le-au avut ei în copilărie. În acelaşi timp, ei trebuie să se pregătească pentrucriza naşterii, care le va răsturna vechiul mod de viaţă. Pentru aceasta, ei trebuie săcomunice între ei dar şi cu alţii, exprimându-şi temerile şi speranţele.

2. Noul-născut - o persoană Există multe diferenţe în felul de a reacţiona al bebeluşilor faţă de stimulii înconjurători:în nevoia lor de somn, în plânsul lor, în maniera în care se liniştesc, reacţia lor la foame, laschimbările de temperatură etc. Iată de ce părinţii nu trebuie să-şi compare bebeluşul cualţii, ci mai degrabă să fie atenţi la particularităţile lui, la individualitatea sa. Ei trebuie să

abandoneze copilul imaginar pentru a-l întâlni pe copilul lor, aşa cum este el, permiţându-iastfel să evolueze ca o persoană reală.

40

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 41/134

Primele zile sunt deci o periodă de adaptare, de cunoaştere reciprocă. Dacă această primă„criză” este trecută cu bine, părinţii aşază primele pietre ale unei temelii solide care vaface posibilă trecerea la următoarelor etape, atât pentru părinţi, cât şi pentru copil.

3. Trei săptămâni - fiecare se adapteză celuilalt 

O faţă senină şi ochi strălucitori arată că bebeluşul este receptiv. Dar părinţii sunt epuizaţi:ei sunt în plină fază de adaptare şi de reorganizare a vieţii lor!Această perioadă coincide în general cu apariţia colicilor, de care suferă mulţi bebeluşi(fără ca să existe cu adevărat un remediu eficace), timp de câteva săptămâni. Părinţii suntnepregătiţi pentru aceste manifestări, pe de o parte din cauza incapacităţii lor de acalma bebeluşul care suferă, iar pe de altă parte din cauza oboselii acumulate în urmanopţilor nedormite! Pentru unele mămici tinere, este începutul faimosului „baby-blue”(stare de deprimare, cu manifestări ca: tristeţe, lacrimi, sentimentul că nu va

 putea niciodată să fie o bună mamă, teama să nu i se întâmple ceva bebeluşului).Această stare, însoţită de o intensă bulversare psihică, somatică şi hormonală, poate săducă la o reală depresie (aşa-zisa „depresie post-partum”, care cere mai mult timp şi

supraveghere medicală pentru a fi tratată). Dar această deprimare temporară poate deasemenea să fie legată de noul rol care o copleşeşte pe mamă şi o supune unor eforturienorme. Căci părinţii nu trebuie să uite că a-l hrăni pe bebeluş nu este decât o

 parte a „lucrului” lor. Să comunice cu el, mângâindu-l, legănându-l, vorbindu-i, este lafel de important.... pentru că şi bebeluşul trebuie să se adapteze la noua lui viaţă şi la

 părinţii lui.

4. Două luni - începutul unei comunicăriBebeluşul începe să zâmbească şi să gângurească. El observă cu atenţie faţa părinţilor săişi le zâmbeşte, în semn de recunoaştere. Părinţii răspund, ca o prelungire a acestui zâmbet.Copilul ştie deja că poate să atragă atenţia părinţilor. Aceasta este perioada când părinţii

 pot repera primele indicaţii ale temperamentului, prin zâmbetele dar şi prin ţipetelecopilului. Dacă sunt capabili să înţeleagă diferitele semne, să ştie gesturile care-l calmeazăşi cele care-l enervează pe copil, înseamnă că au progresat în rolul lor de părinţi.

5. Patru luni - o dragoste puternică Copilul are comportamente diferite cu fiecare din părinţii lui: este mai liniştit cu mama şimai jucăuş în prezenţa tatălui. El începe să facă diferenţa între cei „ai casei”şi cei „străini”. Este perioada când părinţii se „îndrăgostesc” de copilul lor în aşa măsură,încât au uneori impresia că acesta face parte din ei-înşişi, că fiecare progres al lui este

 propriul lor progres. De aici rezultă anumite reacţii: „Nu mă gândesc la nimic altceva

decât la copilul meu. Prietenele mele se plâng că nu vorbesc decât despre el...” Dacă văregăsiţi în această postură, nu trebuie să vă învinovăţiţi, întrucât această iubire, uneoriinvazivă, este baza cea mai solidă a unei copilării echilibrate.

6. Şase luni - aparitia primilor dinţiPrimii dinţi sunt adeseori generatori de stres în sensul în care copilul, care se liniştisede câteva săptămâni, începe să devină mai agitat, să se trezească noaptea plângând. Demulte ori, părinţii sunt luati prin surprindere de aceste schimbări şi de-abia când primuldinte se face văzut misterul se risipeşte. Preţul e însă de multe ori plătit cu oboseală şinervi.Tot cam în acest timp apare plânsul intenţionat, când copilul plânge pentru a atrage atenţia

celorlalţi, ori pentru a refuza sau solicita ceva (de exemplu, biberonul sau schimbareascutecului). Plictiseala şi insatisfacţia cronică se pot instala cu uşurinţă în această

41

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 42/134

 perioadă. Părinţii ar trebui să încerce să-i ocupe copilului timpul, propunându-i diferiteactivităţi, pentru ca acesta să nu fie nevoit să plângă pentru a le atrage atenţia.

7. Şapte luni - afirmarea personalităţiiEtapa fundamentală în dezvoltarea psiho-motorie: bebeluşul stă în poziţia şezândă, ştie să

ia în mână jucăriile, să le examineze, să le întoarcă pe toate părţile, să şi le ducă la gură, săle arunce... dar îşi ridică de asemenea ochii să vadă dacă mama sau tatăl le adună. Letestează părinţilor răbdarea şi începe să-şi dea seama de efectul pe care îl produce. Facetotul pentru a le atrage atenţia, intervenind în conversaţiile adulţilor prin mimica, gesturileşi cele câteva silabe pe care le repetă, fiind sigur de efect: „ba”, „ma”, „pa” etc.Personalitatea lui începe să se exprime, astfel încât părinţii sunt capabili să recunoască uncomportament obişnuit şi altele mai puţin obişnuite. Uneori, ei îşi spun: „Înainte, copilulnostru ştia să facă lucruri pe care acum nu le mai face. Oare îi merge rău?”Copilul se interesează din ce în ce mai mult de persoanele din jurul său şi începe să-şi deaseama că există o diferenţă între părinţii şi cei apropiaţi lui şi „ceilalţi”. Dacă faţă de ceiapropiaţi îşi exprimă nevoia de atenţie prin diferite mijloace, faţă de necunoscuţi are o

reacţie de teamă. Teama de necunoscuţi diferă de la un copil la altul atât în ceea ce priveşte intensitatea cu care se manifestă sau momentul apariţiei, cât şi durata ei. Seîntâmplă ca unii copii să nu o aibă deloc. Este bine ca părinţii să observe bine reacţiacopilului la persoane necunoscute şi să ţină cont de aceasta. De multe ori, o atitudineînţelegătoare şi preventivă poate să-l ajute pe copil să treacă mai repede şi mai uşor pesteaceastă etapă.Cam în acelaşi registru se înscrie şi teama de separaţie. Bebeluşul începe să-şi dea seamacă există o diferenţă între el şi ceilalţi, că sunt persoane distincte, de aici rezultând teamaca celălalt, respectiv mama sau persoana care se ocupă cel mai mult de el, să nu plece fărăsă mai revină. De aceea îi este teamă de orice separaţie, pe care o percepe ca fiinddefinitivă.Într-un capitol următor, vom aprofunda acest subiect, oferind câteva atitudini prin care

 părinţii pot preveni şi atenua aceste manifestări.

8. Nouă-zece luni - primii paşiBebeluşul începe să se mişte tot mai mult. Totul – mese, somn etc.- se schimbă.Zi de zi apar probleme noi legate de securitate, disciplină, nelinişti de tot felul. Părinţii,neliniştiţi, caută ajutor: „Copilul meu devine incontrolabil: refuză să mănânce, ţipăîntr-una, se agită ziua şi noaptea.” Comportamentul copilului pare anarhic, pentru că elînvaţă să-şi integreze noile capacităţi. Este deci normal ca somnul şi mesele să pună

 probleme. Lumea părinţilor se schimbă şi ea, pentru că aceştia, în loc să aplaude fiecare

nouă „cucerire” a copilului, trebuie să înveţe să-i spună uneori şi „nu”.9. Începutul autonomiei - 12 luniBebeluşul se deplasează singur. El începe să aibă noţiunea de „teritoriu”, un spaţiu vitalîn care „străinii” nu sunt bine-veniţi. O simplă privire a unei vecine, bine intenţionată,

 poate să provoace o criză de capriciu interminabilă. Aceste prime gesturi deindependenţă se manifestă uneori prin rezistenţe spectaculare. ”Avem impresia că suntem

 părinţii unui mic monstru, unui copil răsfăţat”. Dar nu! Acest elan de autonomie estesănătos şi normal, căci comportamentul acesta uneori excesiv arată că micuţul sondează

 propriile limite, într-un mod deschis. În cazul contrar, dacă este prea docil, el va sfârşi prin a se revolta, ceea ce riscă să fie mai dur pentru părinţi...

Marea poveste de dragoste a primului an este terminată şi, chiar dacă aceasta leîntristează şi nelinişteşte pe mămici, este o reală evoluţie pentru copil.

42

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 43/134

10. 15 luni - explorarea limitelor Este o vârstă când mişcarea şi libertatea sunt predominante. Dar pentru ca explorareamediului înconjurator să nu devină o catastrofă, bebeluşul are nevoie de disciplină!De aici pot rezulta capricii, refuzuri categorice, adevărate crize de furie. Chiar dacă aceste

situaţii sunt greu de suportat pentru părinţi, ele sunt normale! De fapt, copilul este prinsîntre două dorinţe contradictorii: independenţa şi dependenţa. Ca părinţi, trebuie să-lincitaţi să rezove el însuşi acest conflict interior.

11. 18 luni - opoziţie sistematică Pentru părinţi, copilul devine incontrolabil: el se opune la tot ceea ce ei spun sau fac,lansând „nu”-uri ostentative, se agită şi se înfurie din ce în ce mai frecvent. „Nu nemai ascultă, ne provoacă fără încetare, ne testează până ce devenim furioşi şi epuizaţi.”Acest comportament de opoziţie îl ajută pe copil să-şi definească propria independenţă.Este ceea ce unii specialişti numesc „prima adolescenţă”, vârsta lui „nu”, când copilulvrea să depăşească limitele de până atunci, dar îi este greu să-şi găsească noi repere.

El poate să fie de asemenea foarte afectuos şi cooperant, „încercând” sentimentenegative şi pozitive - o etapă importantă pentru el.

12. Doi ani - imitaţiaCopilul se joacă prin imitaţie, folosind păpuşi, maşinuţe, cuburi etc. El intră în faza joculuisimbolic, care arată în capacitatea sa de asimilare, de reprezentare a lumii care-lînconjoară şi de imitare a membrilor familiei. El merge şi se comportă ca tatăl său; eazâmbeşte şi vorbeşte ca mămica ei. Copilul manipulează obiectele cu tot mai multădelicateţe şi spune propoziţii cu adjective.

13. Trei ani - imaginaţiaCopilul devine liniştit, cooperant, astfel că părinţilor nu le vine să creadă. Tot acum,copilului i se dezvoltă imaginaţia: el inventează scenarii şi, dacă este primul copil, îşiinventează personaje şi prieteni. Aceste personaje imaginare sunt înzestrate cu puterimagice şi pot să facă tot felul de lucruri interzise sau pot trăi diverse experienţe în loculcopilului.Părinţii trebuie să respecte natura personală a acestor invenţii, lăsându-l pe copil să

 păstreze caracterul lor magic.

14. Patru ani - identificarea„Se comportă ca şi cum nu aş fi de faţă. De îndată ce tatăl ei se întoarce acasă, începe

să se agite ca şi cum ar vrea să-l „cucerească”!” Iată cum vorbesc mămicile despre fetiţelelor.Apariţia unei forme de gelozie între părinţi este „un punct fierbinte”, dar normal pentruaceastă perioadă. Părinţii trebuie să ştie că, de la o lună la alta, copilul poate „schimbamacazul”, întorcându-se spre mamă şi ignorându-l pe tată.Brazelton utilizează termenul de „fază economică”, potrivită căreia copilul are nevoie săse proiecteze în fiecare dintre părinţi, să se regăsească în el, să se identifice cu el. Cel maisimplu pentru el este să se întoarcă spre primul excluzându-l pe celălalt. Luna următoare,copilul se va identifica cu celălalt părinte cu aceeaşi pasiune. Este un proces fundamental

 pentru echilibrul său psihic şi o modalitate de a învăţa tot ce se poate de la părinţi.Este, bineînţeles, dezagreabil să fii respins sau ignorat, dar situatia este trecătoare.

Această nouă interpretare a „perioadei oedipiene” evită atât îngrijorările inutile, cât şisentimentele de vinovăţie.

43

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 44/134

15. Patru-cinci ani - agresivitateaCopilul începe să aibă conştienţa că-i poate manipula pe părinţi, că poate lupta împotrivaunui rival sau al unui egal - o soră, un frate sau un prieten - şi observă rezultatul actelor sale agresive. El se întreabă: „Dacă pe mama o doare capul, înseamnă că este vina mea?”.

Copilul ia totul asupra lui! Dorinţele, ca şi temerile sale, sunt multiple: noaptea, monştriistau la pândă sub patul lui; aceştia vor fi cu atât mai ameninţători cu cât copilul s-amanifestat mai agresiv în timpul zilei. Părinţii trebuie să înţeleagă ce relaţie există întrecoşmaruri şi temerile din timpul zilei (zgomote violente sau confruntarea cu un câine rău).Ei trebuie să le arate copiilor cum îşi înving ei propriile temeri şi agresivitatea. În maşină,tatăl poate să-i spună băiatului: „Îmi vine să intru în maşina asta din faţa mea care mergeca melcul, dar nu o fac. Mă controlez, mormăindu-mi nemulţumirea”.

16. Şase ani – clasa întâiPlecând de la „a nu face nimic” – epoca micii copilării când oamenii şi sentimentelecontau cel mai mult, copilul intră într-o perioadă a acţiunii, a învăţării, a deschiderii spre

lucruri obiective, spre societate în general.Jean Christophe, prietenul lui Winnie, celebrul ursuleţ din povestea care-i poartă numele,îi spune acestuia în finalul poveştii:- „Nu voi mai putea să stau fără să fac nimic.- Niciodată? întreabă Winnie.- Ei bine, nu atât de des ca înainte”.Evenimentul major este începerea şcolii. Fiecare etapă a şcolarizării este importantă, dar clasa întâi este percepută ca semnul intrării copilului în lume, începutul înregistrării„oficiale” a capacităţilor sale intelectuale. Părinţii au impresia că, începând cu clasa întâi,totul „devine serios”. Ei nu mai pot interveni ca înainte, nici pentru a influenţa soartacopilului lor, nici pentru a-l proteja. Ei „l-au pierdut” pe bebeluşul lor şi regretele seamestecă cu bucuria pentru progresul pe care începerea şcolii îl reprezintă în viaţacopilului. Copilul poate avea dificultăţi de adormire, perioade regresive, semne denelinişte, anxietate. Dacă părinţii înţeleg că aceste probleme sunt legate de stresul generatde trecerea într-o etapă superioară, copilul nu se va simţi vinovat pentru aceste dificultăţi.

17. Şapte-doisprezece ani – vârsta „judecăţii”Este vârsta raţională, a „judecăţii”, care corespunde judecăţii morale personale în ce

 priveşte intenţia actelor sale. Copilul este mai responsabil, dar disociază adeseoriconsecinţele de intenţia actelor sale. Altfel spus, raţionamentul său are o logică, dar rezultatul nu este întotdeauna cel dorit.

Copilul discriminează tot mai bine visul de realitate. Este interesat să cunoască tot maimulte despre lume. Este o perioada „latentă”, liniştită, ca o mare liniştită care se pregăteşte pentru furtuna adolescenţei.

18. Doisprezece-treisprezece ani - vârsta instalării pubertăţiiCopilul trece prin transformări fizice şi fiziologice importante care sunt însoţite deschimbări psihologice, reacţionale, relaţionale. Este o vârstă de care mulţi părinţi se tem

 pentru că ştiu că toate aceste transformări sunt ireversibile şi pentru că de multe ori ele provoacă o criză puternică, ce se soldează cu aparişia unei distanţe între părinţi şi copii,neînţelegeri, refuzul copilului de a mai comunica la fel ca înainte.Părinţii trebuie să-i spună adio „copilului”, acceptând intrarea lui într-o nouă etapă, care-l

va conduce la maturitate.

44

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 45/134

19. Treisprezece-nouăsprezece ani - adolescenţaPână acum, copilul avea un anumit echilibru psihologic, în limitele fixate de părinţi.Pentru a atinge echilibrul superior, al vârstei adulte, el va începe prin a „dărâma”echilibrul copilăriei, deci prin a respinge reperele, normele şi valorile impuse de părinţi. Elcunoaşte foarte bine ceea ce lasă în urmă (copilăria cu toate reperele ei), însă nu ştie încă

ce va găsi la vârsta adultă. Respingând vechile repere, se găseşte dintr-o dată singur şi îndificultate. Este deci normal ca această situaţie să genereze o criză. Şi este normal ca părinţilor să le fie dificil de înţeles acest „mecanism” al adolescenţei. Însă părinţii îl vor  putea ajuta pe adolescentul lor continuând să fixeze limite, acceptând confruntarea pozitivă (aceasta cere timp şi disponibilitate multă din partea adultului). Luptând sădărâme interdicţiile părinteşti, adolescentul va reuşi să-şi găsească propriul drum şi nu vafi nevoit să recurgă la acte „nebuneşti” (droguri, alcool etc.) pentru a se face remarcat.Părinţii îl vor ajuta rămânând fermi, aşezând limite potrivite vârstei şi făcând tot posibilul

 pentru a întreţine dialogul (chiar dacă acesta înseamnă de cele mai multe ori confruntare)cu copilul lor.

Copilaria – perioada cea mai dificilă a existenţei

Uneori, adulţii afirmă: „Ce bine e să fii copil! Nu ai nici o grijă, nu te apasă nimic..”, ca şicum copilăria s-ar derula ca un vis frumos, roz-bombon, şi problemele adevărate ar începeodată cu vârsta adultă.Însă realitatea este diferită: viaţa îi impune copilului tot felul de încercări: naşterea (care poatefi de multe ori traumatizantă), foamea, setea, colicile, aparitia dinţilor, limitele apetitului,încercări legate de legile naturii - frig, cald, pericolele materiale (lovituri, căderi etc.).Acestora li se adaugă alte încercari care apar, pe măsura ce copilul creşte: încercareaseparaţiilor de tot ceea ce este agreabil, de ceea ce iubeşte, a timpului care trece şi a spaţiului

care-l separă de ceea doreşte să atingă, oboseala, teama; încercari de ordin moral: de a se simţislab, invidios pe alţii, de a iubi persoane care-l vor dezamăgi după aceea; a învăţa prin propria-i experienţă că binele nu e întotdeauna recompensat, că răul nu e întotdeauna pedepsit(că lumea aceasta e nedreaptă); că adulţii fac altceva decât ceea ce spun şi că lumea nu judecăintenţiile, ci faptele; că uneori îi facem să sufere pe cei pe care-i iubim etc.Copilăria are cele mai multe încercări, cele mai multe suferinţe. Adeseori, copilul le exprimăîn moduri dificil de înţeles şi de acceptat de către adulţi.

 Noi, părinţii, am dori ca toate încercările copilăriei să nu însemne nimic, să nu-l afecteze preamult în buna lui dezvoltare: în învăţatul la şcoală, în atitudinea politicoasă, sinceritatea,curajul, elanul de a trăi, sănătatea fizică şi psihică. Însă pentru ca acest lucru să se întâmple şicopilul să treacă cu bine fiecare „criză”a existenţei sale, părinţii trebuie să admită suferinţa

copilului, eşecul lui, şi să-i ofere sprijin pe măsura fiecărei încercări.În loc să-i reproşăm copilului greşelile, mai bine să-i respectăm suferinţele, să-l mângâiematunci când cade, să-l ajutăm când ne cere, să-l îndrumăm să găsească el însuşi soluţii pentru aieşi din dificultăţi.

 Atunci, copiii vor descoperi de mici - dincolo de suferinţă - dragostea de viaţă, vor învăţa să se iubească pe ei înşişi în ciuda propriilor eşecuri şi să-i iubească pe ceilalţi,dincolo de decepţiile pe care li le cauzează. Astfel vom creşte adevăraţi creştini.

45

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 46/134

5

PROBLEME ALE MICII COPILĂRII

 Nimeni şi nimic nu o mai putea linişti pe mămica copilului , care plângea de se prăpădea, că cel mic nu vroia să mănânce după stasul dat de doctoriţă. „O să moară de foame!O să ajungă rahitic! O să fie un pachet de oase!” striga ea, şi, pune-te pe jale . Dar stai aşa ,cătrebuie să se liniştească odată, pentru că în jurul ei se aflau ajutoare de nădejde : mama, mamasoacră, prietean ei cea mai bună, o vecină de mare încredere la care lăsa cheia când plecau înconcediu şi tăticul copilului năzdrăvan, care îi punea pe toţi pe jar .

- Eu cred că trebuie să-i facem nişte analize copilului , că poate are un microb care îitaie pofta de mâncare, zise mama tinerei mame.

- Aş, nu cred replică mama soacră , ca să o contrazică pe cuscră. Trebuie să găsimalimentul care-i place lui cel mai mult dimineaţa, la prânz şi seara. Aici trebuie

îndreptat studiu, zise ea cu superioritate.- De când nu i-aţi făcut baie copilului? se băgă şi vecina. Ia vedeţi , dacă nu cumva aicie secretul.

- Alina, nu mai plânge fata mea, o rugă prietena ei. Dă-i nişte vitamine şi să vezi că rupe pământul de foame.

- Nimeni nu se pricepe în casa asta, spuse supărat tăticul copilului. Dacă mâncarea este prea caldă de-aceea nu mănâncă copilul. Ia să vedeţi că acum mănâncă.Şi totuşi boţul de aur al familiei întoarse capul în altă parte , la vederea biberonului.Eşec total. Dar uşa se deschide şi intră fratele mai mare al celui mofturos. De-abia aaştepta să scape de şcoală şi să vină să se joace cu cel mic. Şi ia-l şi învârte-l, şiaruncă-l în sus. Ghemotocul de copil râdea de se prăpădea . Târâş după cel mare,

transpiră, dar nu se lăsă. Chiotele şi strigătele de joacă umplu toată casa. Obosit deatâta joacă , cel mic se linişti, apoi dădu în plâns.- Vezi dacă l-ai foit atâta ? Vrei să mă superi şi tu ? Nu vezi cât de slab e ? A consumat

energie cât două mese, iar el nici gând să mănânce, se văietă mama copiluluimic.Acum cine-l mai opreşte din plâns?

- Păi voi nu vedeţi de ce plânge ? Îi e foame băiatului, zise fratele mai mare almogâldeţei mofturoase. Ia daţi-mi biberonul !Şi cel mic se puse pe mâncare şi, credeţi-mă ,că avea o poftă de i-a mai umplut un

 biberon.Dar voi ce faceţi pe lângă el , îi luă la rost şcolarul. Copilului îi este foame şi voi aţiuitat să-i daţi să mănânce ! Cum să crească mare fără mâncare ? îi moraliză el.

Uimiţi şi umiliţi de performanţa băiatului care găsise secretul, au rămas ca un tablouneterminat. Oare au înţeles ceva ?

 ALIMENTAŢIAO problemă a multor mămici este alimentaţia copilului lor. Auzim adeseori dialoguri despreacest subiect, care este preocupant şi adeseori reprezintă o sursă de îngrijorare şi conflict întreadulţi şi copil. Nu cred că există pediatru care să nu fie consultat zilnic de mămici îngrijorate,care se plâng că bebeluşul lor nu mănâncă destul. Există prea multe „mituri” în legătură cualimentaţia şi, de multe ori, un copil „care nu mănâncă” este de fapt un copil care mănâncă„normal”...

46

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 47/134

S-a constatat că jumătate din mămicile întrebate despre cum mănâncă bebeluşul lor considerăcă acesta nu mănâncă destul. Totuşi, acestea recunosc că el este sănătos şi plin de energie.Această anxietate în ceea ce priveşte alimentaţia se datorează faptului că, pentru o mamă,rolul de a-şi hrăni copilul este esenţial. Refuzul copilului de a mânca anumite alimente, într-oanumită cantitate, este perceput de mamă ca un eşec al ei în acest rol primordial al său de a-l

hrăni.Încercăm să răspundem prin câteva idei unor întrebări pe care orice mamă şi le pune:- Ce fel de alimentaţie este mai bună?- Care sunt cantităţile şi ritmul de hrănire al bebeluşilor?- Când şi cum se diversifică alimentaţia?- Ce e de făcut când copilul refuză să mănânce?

 Alăptare sau alimentaţie artificială?Acesta este un subiect controversat şi, de-a lungul timpului, părerile s-au tot schimbat, diferite„mode” urmându-şi cursul. Dumnezeu a creat femeia cu capacitatea de a-şi hrăni copilul. Nuexistă un alt mod de alimentaţie mai natural, mai simplu şi mai bine adaptat noului-născut

decât alăptarea.Astăzi, se recunoaşte unanim acest lucru şi sunt din ce în ce mai multe mămicile care optează

 pentru acest mod de hrănire. Din punct de vedere calitativ, laptele de mamă este mult superior diferitelor formule de lapte pentru copii. El răspunde adecvat nevoilor copilului, risculalergiilor şi intoleranţei fiind inexistent. S-a constatat, de asemenea, că există mult mai puţinecazuri de alergii şi astm bronşic la copiii care au fost alăptaţi în primele luni decât la ceilalţi.Acestor argumente le-am putea adăuga unele de ordin practic: nu e nevoie de biberoanesterile, nu e nevoie ca laptele să fie încălzit, el putând fi pregătit la orice oră.După nouă luni în care copilul a stat la adăpost în burta mamei, evenimentul naşterii, alseparării de corpul mamei, îl fragilizează pe bebeluş. Alăptarea este o oportunitate de a

 prelungi apropierea mamei, de a fi în contact cu ea, cu mirosul ei, de a trăi în continuareaceastă „fuziune” care-l linişteşte şi de care are încă nevoie.Există situaţii în care mama nu poate alăpta (din diferite motive: boală, obligaţia de a reîncepelucrul) sau nu doreşte (simte că nu poate avea disponibilitatea necesară mereu, ziua şinoaptea, aşa că preferă biberonul care poate fi dat şi de către alte persoane). Formulele delapte pentru copii, mereu îmbunătăţite, oferă substanţele nutritive necesare unei bunedezvoltări şi chiar dacă acest lapte nu are aceleaşi calităţi ca laptele de mamă, bebeluşul poatecreşte bine şi sănătos cu acest mod de alimentaţie. Este însă important ca mama să găsească

 prilejuri pentru a-i împlini copilului nevoia de a intra în contact cu ea, de a se simţi aproape,mângâiat, acceptat, iubit (când îi dă biberonul sau îi schimbă scutecul să-l poarte în braţe etc.)Esenţial este ca, indiferent pentru ce mod de alimentaţie optează, mama să fie într-un

echilibru emoţional şi psihic, acesta fiind esenţial pentru stabilirea unei relaţii afectuoase,sănătoase între ea şi copil. În toate cazurile, este nevoie de un climat afectuos armonios -copilul „bea” angoasa mamei odată cu laptele, indiferent în ce mod îi este oferit. În momentulalăptării sau când i se oferă biberonul, copilul are nevoie de o persoană în întregimedisponibilă, calmă şi care se bucură deopotrivă cu el de aceste momente privilegiate.

 Despre cantitatea şi ritmul meselor Pentru mămicile care alăptează este simplu: copilul îşi ia singur cantitatea de care are nevoie.Evitaţi să-l cântăriţi pe bebeluş înainte şi după ce a supt: aceasta nu va aduce nici un folos, înafară de acela că va adăuga un motiv de îngrijorare. Dacă acesta ia regulat în greutate, estesănătos şi controlul pediatrului (care este lunar în primul an de viaţă) nu indică nici o

 problemă în dezvoltarea sa, înseamnă că bebeluşul este bine hrănit.

47

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 48/134

În cazul bebeluşilor hrăniţi cu biberonul, încă de la început mamele îşi pun întrebări legate decalitatea laptelui, cantitatea şi ritmul meselor. Există formule adaptate nevoilor bebeluşilor (deexemplu, unui copil născut prematur i se va recomanda un alt lapte decât unuia născut latermen şi cu o greutate normală, unui copil alergic i se va recomanda o formulăhipoalergenică sau una lipsită de lactoză etc.). În ceea ce priveşte cantitatea, există sfaturi ale

asistentelor de puericultură şi al pediatrilor, care nu trebuie urmate la literă, în mod obsesiv, ciadaptate apetitului copilului. Copilul nu cunoaşte aceste „norme”, nu a citit cantităţile indicate pe cutia de lapte praf, având însă un ghid sigur: senzaţia de foame. Aveţi încredere în apetitul bebeluşului şi nu vă îngrijoraţi dacă nu şi-a terminat biberonul sau dacă nu are greutatea dingrafice. Fiecare copil are propriul ritm de creştere, un apetit mai scăzut sau mai crescut, carevariază în cursul aceleiaşi zile sau de la o zi la alta şi care e influenţat de mulţi factori: boală,dinţii, dezvoltarea motricităţii etc.O altă dilemă cu care se confruntă unii părinţi este aceea a ritmului meselor, a momentuluialimentării bebeluşului. Când să mănânce? După un orar fix, la cerere? Controversa esteveche, însă se pare că părinţii şi specialiştii în domeniul copilăriei cad de acord, în sfârşit,asupra unei reguli de bun-simţ: copilul trebuie să mănânce atunci când îi este foame. Este

ridicol să complici lucrurile când totul este aşa de simplu: bebeluşul plânge: îi propui sămănânce. Dacă îi este foame, va mânca, dacă nu, va refuza mâncarea. Copiii care au fosthrăniţi „la cerere” şi-au reglat singuri ritmul şi după câtva timp mesele au devenit destul de„regulate”.Este împotriva bunului simţ să trezeşti un bebeluş din somn pentru că este „ora mesei” şi este

 pervers să obligi un copil (indiferent de vârstă) să mănânce atunci când nu-i este foame.Atunci când aşteptaţi un musafir, un prieten, pregătiţi desigur ceva de mâncare (dacă-icunoaşteţi gusturile, aveţi grijă să alegeţi ceea ce-i place, nu-i aşa?). Să presupunem că elsoseşte ceva mai repede şi se plânge că-i e tare foame. Îl veţi lăsa să aştepte până la oraoficială a mesei sau îl veţi servi imediat? Este inuman să laşi un bebeluş să ţipe de foame sub

 pretextul că nu e ora mesei! Ce ştim noi, adulţii, despre ce simte un bebeluş? Cineva afirma căo jumătate de oră de aşteptare pentru un bebeluş echivalează cu trei zile de post pentru unadult.Respectaţi copilul, respectându-i nevoile. Îi veţi arăta astfel că lumea în care a sosit este bună,

 prietenoasă, şi îl veţi învăţa încă din leagăn bucuria de a trăi!

Sevrajul (Înţărcarea)Un moment important, o etapă critică a vieţii copilului, este aceeea a sevrajului. Numim

 sevraj trecerea de la alimentarea la sân la un alt mod de alimentaţie (biberon sau linguriţă) şitrecerea de la biberon la alimentarea normală, cu linguriţa. Dacă acesta se face într-o manieră

 brutală, inadecvată, copilul va suferi mult şi această suferinţă va putea avea urmări negative în

dezvoltarea sa psihologică.Una din întrebările de rutină pe care le pune orice psiholog sau ortofonist atunci când consultăun copil este dacă sevrajul s-a desfăşurat bine.Acest lucru nu este lipsit de importanţă, ci elrelevă faptul că multe probleme comportamentale sau de vorbire îşi au originea într-un sevrajtraumatizant.Ca sa dedramatizaţi situaţia şi să evitaţi instalarea dificultăţilor legate de sevraj (refuzul,sentimentul de abandon etc.), trebuie să prevedeţi o perioadă de timp care să vă permitătrecerea treptată la noul mod de alimentaţie. Aceasta este cheia reuşitei!Dacă alăptaţi copilul, prevedeţi măcar o lună de zile pentru sevraj. Problemele nu decurg dinfaptul că bebeluşul schimbă forma şi gustul laptelui, că trece de la sân la biberon sau lalinguriţă, ci din frustrarea pe care o resimte în absenţa contactului cu mama. În această

 perioadă, copilul are mai multă nevoie de prezenţa mamei şi ea trebuie să fie persoana care-lobişnuieşte treptat cu biberonul. El are nevoie în continuare de „hrana” afectivă şi senzorială

48

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 49/134

 pe care i-o oferă mama în timpul alăptatului. Există copii care nu acceptă deloc biberonul şitrec direct la linguriţă.Pe lângă factorul timp, mai există o altă cheie a reuşitei sevrajului: nu-l forţaţi în nici un fel

 pe copil, nu-i impuneţi momentul şi nici modul de alimentare. Am auzit mămici „lăudându-se” că , după numeroase încercări de a-l obişnui cu biberonuil, au găsit o metodă care a

funcţionat: l-au înfometat câteva ore, după care i-au propus tot biberonul. Este trist să recurgila un mod de forţare bazat pe instinctul de supravieţuire al copilului! Chiar dacă acesta,neavând încotro, acceptă, aceasta nu înseamnă că sevrajul s-a desfăşurat în condiţii normale.Vârsta sevrajului nu trebuie să fie precoce. Nu există limite ale alăptatului. Fiecare mamă vaşti cât timp poate să-şi alăpteze bebeluşul. De multe ori, copiii se sevrează singuri, lamomentul potrivit. Aceasta este situaţia ideală, însă nu este întotdeauna soluţia cea mai

 practică (în cazul când mama trebuie să-şi reia serviciul sau în cazuri de boală etc.).Pentru copiii care au fost hrăniţi cu biberonul, este şi mai multă supleţe în sevraj. Nu trebuiesă-i impuneţi copilului momentul când să renunţe la biberon, o va face el singur cand va venimomentul. Totuşi, dacă un copil de cinci sau şase ani continuă să bea lapte cu biberonul,aceasta poate să însemne că el are o problemă de ordin afectiv. E posibil ca mediul său

familial să nu-i favorizeze dezvoltarea în raport cu vârsta.

 Diversificarea alimentaţieiMomentul începerii diversificării alimentaţiei este după ce copilul a împlinit patru luni.Înainte de această vârstă, laptele satisface în întregime nevoile nutritive ale bebeluşului.O diversificare alimentară precoce este deci inutilă. Numeroase studii ştiinţifice demonstreazăcă există o legătură între apariţia unor boli alergice, cum ar fi eczema şi astmul bronşic, şi odiversificare precoce a alimentaţiei sugarului.Diversificarea se va face treptat, introducând alimente noi în cantităţi mici.Iată câteva idei pentru o diversificare reuşită a alimentaţiei:- Introduceţi un singur aliment pe zi, în cantităţi mici (1-2 linguriţe, în completarea laptelui).- Alegeţi de preferinţă fructele sub formă de compot şi legumele fierte în aburi şi făcute piure.Evitaţi leguminoasele (fasolea, mazărea, soia, lintea), varza, conopida şi cartoful care vor fiintroduse mai târziu.- Dacă adăugaţi făină în lapte, alegeţi o formulă adaptată vârstei (înainte de şase luni se vor evita cerealele care conţin gluten).- Folosiţi la început o linguriţă din silicon sau cauciuc, suplă, asemănătoare cu tetina

 biberonului.- Nu-l forţaţi pe copil să accepte un aliment care nu-i place. Dacă refuză un anumit aliment,lăsaţi-l deoparte şi încercaţi să i-l propuneţi peste una-două săptămâni.- Nu va îngrijoraţi în ceea ce priveşte monotonia. Gusturile copilului sunt simple şi lui îi este

indiferent dacă alimentele variază sau nu.- Dacă bebeluşul refuză categoric diversificarea alimentaţiei, nu intraţi în panică: aceastaînseamnă că încă nu a sosit momentul. Oricum, copilul are toată viaţa înainte ca să descoperediferitele gusturi. Până la vârsta de un an, esenţial rămâne oricum laptele.Decât să-l forţaţi şi să riscaţi să declanşaţi un refuz sistematic al alimentelor, mai bineabandonaţi pentru moment orice tentativă şi reluaţi încercările peste câteva zile, cu blândeţe,tact, lăsându-i copilului libertatea de a acepta sau nu ceea ce i se propune.

 Refuzul copilului de a mâncaLa originea oricărui refuz de a mânca sa află întotdeauna o eroare: copilul a fost forţat sămănânce.

Refuzul sistematic de a mânca, numit şi anorexie psihologică (absenţa apetitului) are ca punctde plecare o scădere a apetitului în cursul unei îmbolnăviri pasagere, după un vaccin sau în

49

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 50/134

timpul erupţiei unui dinte. Uneori, părinţii nu înţeleg particularităţile fiziologice ale copilului,cum ar fi ritmul natural de somn sau apetitul său propriu, diferit de al altor copii de aceeaşivârstă. Conflictul între mamă, anxioasă, şi bebeluşul care nu este un „mâncăcios”, esteadeseori agravat de un anume dogmatism cu care regimurile alimentare sunt prescrise.Introducerea de noi alimente, sevrajul, modificarea orelor de masă pot constitui, de asemenea,

 punctul de plecare al conflicului.Alteori, este vorba de principiu, de o demonstraţie a autorităţii, mama considerând că nucopilului îi revine alegerea alimentelor şi că acesta nu are decât să mănânce ceea ce ea îioferă. Este un sevraj rău înţeles, impus fără tact şi blândeţe, într-o manieră brutală.Aceste mici incidente iau proporţii uriaşe când mama, deranjată de refuzul copilului, încearcăsă-l forţeze pe copil. Bebeluşul rezistă. Mama îl pedepseşte, îl forţează. La fiecare masă, luptaeste reluată.Atunci când încercăm să învingem prin forţă rezistenţa unui copil, oricât de mic ar fi el,declanşăm din partea sa o reacţie de opoziţie care devine, prin repetiţie, un obicei. Copilulrefuză să mănânce chiar înainte să guste alimentele.Consecinţele anorexiei pentru sănătatea copilului nu sunt dramatice. Copilul (cu excepţia unor 

cazuri grave, când lupta se desfăşoară pe o perioadă de mai mulţi ani) va creşte, va fi puţinmai slăbuţ, dar pe deplin sănătos.Pe plan educativ, dimpotrivă, opoziţia care s-a instalat într-o experienţă pluri-cotidiană şi defiecare dată victorioasă se înscrie în curând în alte registre: crize de furie, capricii, insomnii,opoziţie, comportamente tiranice, crize de plâns cu sughiţuri etc.Pentru a evita instalarea refuzului sistematic de a mânca, ţineţi cont, ca părinţi, de aliatuldumneavoastră principal: foamea copilului. Dacă respectăm individualitatea copilului şi avemgrijă să-i satisfacem nevoia de a mânca atunci când îi este foame, nu vor fi probleme dealimentaţie.

Zece porunci pentru părinţii copilului care nu mănâncă1. Copilul dumneavoastră este normal, aşa cum arată examenele şi analizele efectuate.2. Nu forţaţi copilul, în nici o împrejurare şi sub nici un pretext, să mănânce mai mult decâtvrea.3. Nu trebuie să-l felicitaţi pe copil atunci când mănâncă. A mânca nu este un merit, este onevoie. Mâncăm ca să ne hranim, nu ca să le facem pe plac mamei şi tatălui.4. Serviţi masa de obicei împreună cu toată familia. Atmosfera cordială care se instalează

 poate fi un „stimulent” al apetitului. Dacă nu-i place un anume fel de mâncare, oferiţi-i o partesimbolică şi nu-l forţaţi să mănânce. Pregătiţi, de preferinţă, ceva ce îi place şi copilului,evitând astfel un nou refuz.

5. Masa nu trebuie să dureze mai mult de o jumătate de oră. Nu-l obligaţi să termine dinfarfurie. Chiar dacă farfuria este plină, retrageţi-o după 10-15 minute, dar fără comentarii, fărăsă vă exprimaţi nemulţumirea şi supărarea. Ordinea convenţională: aperitiv, mâncare, desertnu e obligatorie pentru copil. Nu oferiţi desertul ca recompensă fiindcă a servit mâncarea.6. Pentru cei cu un apetit mic, aşezaţi pe farfurie cantităţi mici de mâncare, prezentată într-unmod atractiv. Mai bine să ceară supliment, decât să se lupte cu prea multă mâncare.7. Nu-i daţi să mănânce între mese dulciuri, biscuiţi etc. Lăsaţi-i însă la îndemână alimentesănătoase, pe care le va mânca „pe furiş”, crezând că nu e văzut. Pofta de mancare va reveniîn afara oricărei probleme de opoziţie.8. Nu-i faceţi copilului observaţii în legătură cu apetitul său. Nu-l pedepsiţi dacă nu mănâncă.

 Nu-i oferiţi recompense atunci când mănâncă. Minimalizaţi în faţa lui această problemă. Nu

mai vorbiţi despre asta. Nu-i arătaţi că vă întristează faptul că nu mănâncă.9. Nu ascultaţi diversele sfaturi contradictorii şi de multe ori groteşti ale anturajului.

50

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 51/134

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 52/134

Condiţiile pentru ca bebeluşul să doarmă bine sunt puţine: o atmosferă de linişte şi armonie, prin linişte neînţelegând o absenţă totală a zgomotului, ci un echilibru între tăcerea absolută şizgomotele excesive. Zgomotele obişnuite, ale casei, nu vor afecta somnul bebeluşului. Ceeace-l deranjează este anxietatea mamei, certurile, o atmosferă încărcată care-i vor tulburaliniştea şi siguranţa.

În general, după 6 luni, copilul nu se mai trezeşte noaptea ca să mănânce şi părinţii se vor odihni în sfârşit „normal”.De multe ori însă, bebeluşul are dificultăţi în adormire sau se trezeşte ţipând. Părinţii suntobosiţi, se enervează, nereuşind să înţeleagă de ce plânge copilul şi nici să-l calmeze. Părinţiisunt extenuaţi şi simt adeseori furie faţă de bebeluşul care nu-i lasă să doarmă. Apoi se simtvinovaţi pentru aceste sentimente pe care nu îndrăznesc să le exprime.Sunt o mulţime de părinţi care simt acelaşi lucru, fără să vorbească despre aceasta sau să se

 plângă. Nu vă învinovăţiţi inutil pentru ceea ce simţiţi, ci controlaţi-vă, evitând cu orice chipsă strigaţi la copil sau să-l scuturaţi ori să-l loviţi. Orice adult care nu reuşeşte să se controlezeîn faţa unui bebeluş care ţipă noaptea ar trebui să consulte un medic.Există motive concrete pentru care un bebeluş, în primele luni de viaţă, are probleme cu

somnul: schimbarea domiciliului, gălăgia excesivă, colicile, apariţia dinţilor, diverse boli,febră etc.

Somnul copilului între 1-5 aniProblemele legate de somn ale copiiilor mici sunt de trei feluri: dificultăţi la adormire, copilulse trezeşte noaptea ţipând, copilul vrea să doarmă numai în patul părinţilor.

 Dificultăţile în adormire se instalează în jurul vârstei de doi ani, când copilul intră în aşa-zisafază de opoziţie, sau vârsta lui „nu”.Copilul „luptă” uneori ore în şir pentru a rămâne treaz. Cu cât încercăm mai mult să-l obligămsă se culce, cu atât rezistenţa lui va creşte. Copilul îşi va manifesta oboseala fie printr-o starede agitaţie, hiperactivitate crescută, fie prin nevoia de a plânge. El îşi va inventa pretexte ca să

 plângă: îl incomodează pijamaua, îi este prea cald, părintele a uitat un detaliu când i-a spus povestea, se ceartă cu fraţii lui etc. Plânsul îl va calma şi copilul îşi va găsi în sfârşit somnul.F. Dolto propune o metodă care-i lasă copilului libertatea de a alege singur când vrea sădoarmă: copilul va fi condus în camera lui şi i se va spune: „Poţi să te joci şi când ţi-e somn,să dormi.” Acest mod de a proceda poate să aibă succes pentru că anihilează opoziţia şi evităorice conflict, dar copilul trebuie să aibă un anumit nivel de independenţă şi autonomie ca săaccepte să rămână singur în camera lui şi să se culce singur atunci când îi este somn.De multe ori, copilului îi este frică să adoarmă pentru că somnul implică o separaţie. Aceastaîl nelinişteşte pe copil, care devine anxios. Teama va creşte atunci când copilul este lăsatsingur în întuneric. El are nevoie de atenţia şi prezenţa părintelui pentru a-i risipi temerile.

Tinerele mamifere nu dorm niciodată fără prezenţa mamei, care le oferă căldură şi protecţie.În comunităţile tribale sau în familiile sărace, unde nu există prea mult spaţiu, copiii dorm înaceeaşi încăpere, chiar în acelaşi pat cu părinţii. La aceşti copii nu există probleme deadormire şi ei nu se trezesc plângând noaptea pentru că nevoia lor de siguranţă este împlinită.În cultura noastră modernă, s-a pus accentul pe izolarea copilului pentru ca el să fie liniştit,ferit de gălăgie. Dar nici mama nu e liniştită (dovadă fabricarea atâtor aparate care săintercepteze plânsul copilului şi să-l transmită în dormitorul părinţilor) şi nici bebeluşul nu sesimte în siguranţă. Astăzi se aud tot mai multe voci care sfătuiesc ca, până la o anumită vârstă,copiii să doarmă în aceeaşi încăpere cu părinţii. Personal, am procedat astfel şi am avut nopţirelativ liniştite, exceptând situaţiile de boală, puseele dentare etc. Nu este nimic rău dacacopilul vrea să doarmă uneori în acelaşi pat cu părinţii. Dacă aceştia nu sunt deranjaţi, de ce

nu? Copilul va dori să treacă singur în camera lui când va fi pregătit pentru aceasta.

52

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 53/134

Cei care nu pot să accepte să-şi împartă camera sau patul cu copilul din motive de pudoare şidin nevoia de a-şi prezerva, ca adulţi, intimitatea, vor putea rămâne alături de copil până cândacesta adoarme sau până ce el se va linişti, împlinindu-i în acest fel nevoia de a se simţi însiguranţă sub protecţia adultului. Desigur, aceasta cere disponibilitate şi sacrificiu, dar acesta

 poate să fie „preţul” pentru o noapte întreagă de somn liniştit!

Atunci când copilul este sănătos, are ocupaţii interesante în timpul zilei, îi sunt împlinitenevoile afective şi are rezervorul emoţional plin cu iubirea şi grija celor care se ocupă de el, seva trezi foarte rar noaptea plângând.Unii copii nu vor să doarmă pentru ca aceasta li se pare nedemn. Îi putem auzi spunând: „Eudorm cu ochii deschişi”.

Când eram copil, foloseam des această expresie referitor la somnul de după-amiază şi credeam în ceea ceafirmam. Îmi amintesc cum mă forţam să ţin ochii larg deschişi, privind plafonul, „rezistând” astfel voinţeimamei care mă trimitea la culcare.

Pentru a facilita adormirea, există anumite „ritualuri” pentru culcare: spălatul dinţilor,

ascultarea unei poveşti, suzeta, prezenţa unei veioze cu o lumină slabă, care să-i alungecopilului frica de întuneric, prezenţa unui obiect „înlocuitor” al părintelui, cum ar fi o păpuşă,un ursuleţ, o cârpă etc., faţă de care copilul se ataşează.Rugăciunea este foarte importantă pentru liniştirea copilului, pentru a-şi rezolva înainte deculcare problemele de vinovăţie rezultate din „relele” făcute în timpul zilei. Asigurarea căDumnezeu este cu el şi-l ocroteşte în timpul somnului îl va ajuta pe copil să-şi depăşeascătemerile legate de adormire.Uneori, copilul recurge la anumite gesturi repetitive, ca legănatul sau masturbarea. Acestegesturi îi pot şoca pe unii părinţi, mai ales dacă au prejudecăţi. Părinţii trebuie să se abţină dela comentarii sau de la a interzice copilului aceste mişcări care îl ajută să evacueze tensiunileşi care nu au nici o influenţă dăunătoare asupra sănătăţii lui psihice şi fizice sau asupra

moralităţii acestuia. Noţiunea de „tabu”, interzicerea şi pedeapsirea, aduc mai mult rău decât oatitudine indiferentă, din cauza sentimentelor de vinovăţie ce-i vor fi induse copilului. Înabsenţa comentariilor, aceste practici vor rămâne nebăgate în seamă, şi vor dispărea pemăsură ce copilul va creşte.

Teama de întuneric 

Există câteva remedii simple, care vor diminua teama copilului de întuneric, facilitând astfeladormirea:- Prezenţa unei veioze la care copilul să aibă acces pentru a o aprinde sau stinge când doreşteel;- Prezenţa unei obiect de transfer: o păpuşă, un animal de pluş, o cârpă, suzeta etc.;- Jocul „de-a baba oarba” în timpul zilei. Mama se va juca cu copilul acest joc. Prin repetare,el va asocia întunericul de prezenţa mamei – care-l linişteşte şi-i oferă siguranţă. Treptat,teama va dispărea;- O mare importanţă o are rugăciunea înainte de culcare. Aceasta îl va ajuta pe copil să seelibereze de sentimentele de vinovăţie (dacă nu a fost cuminte în timpul zilei) şi îi va aducelinişte şi siguranţă că Isus veghează asupra lui în timpul nopţii.

Coşmarurile şi terorile nocturneSomnul are două faze. Prima este reprezentată de somnul superficial, paradoxal, în timpul

căruia au loc mişcările globului ocular. În această fază se produc majoritatea viselor şicoşmarurile.

53

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 54/134

Cealaltă fază este somnul profund, care este cel mai odihnitor şi în timpul căruia se producterorile nocturne.Când copilul are un coşmar, de obicei se trezeşte plângând şi spune că a visat urât. Părintele

 poate să-l încurajeze să povestească (sau să deseneze) ceea ce a visat, ajutându-l astfel să-şievacueze spaima.

În cazul terorilor nocturne, copilul nu se trezeşte, dar plânge foarte tare şi se zbate uneoriminute întregi, fără ca părintele să-l poată ajuta în vreun fel. Nu este bine să încercaţi să-ltreziţi pe copil în acele momente. A doua zi, copilul se trezeşte binedispus, odihnit, fără să fieafectat de ceea ce a visat noaptea.Coşmarurile şi terorile nocturne sunt expresia unor evenimente trăite de copil, care l-auimpresionat şi în urma cărora nu a reuşit să-şi exteriorize emoţiile resimţite (de exemplu, uncâine care l-a speriat şi copilul nu şi-a manifestat teama prin plâns).Pentru evitarea lor, este recomandat să-i permiteţi copilului să-şi exprime sentimentele,temerile. Încurajaţi-l să se joace mult, daţi-i ocazia să se ude şi să se murdarească prinactivităţi ca: pictura, joaca cu pământ, nisip sau apă. Baia este de asemenea foarte binevenită:oferiţi-i copilului ocazia să umple şi să golească pahare, să se joace cu jeturi de apă etc.

Somnul în timpul zileiFiecare copil este diferit şi are propriul ritm de somn. Există unii copii care dorm mai mult,alţii care se mulţumesc cu mai puţine ore de somn şi totuşi se trezesc vioi şi odihniţi.În primele luni de viaţă, bebeluşul doarme ziua şi noaptea, trezindu-se doar ca să mănânce.Apoi începe să stea tot mai mult treaz în timpul zilei. După şase luni, el va dormi de două ori

 pe zi, ca apoi (în jurul vârstei de 12-18 luni) să doarmă o singură dată, după-amiaza.Somnul acesta este bine-venit atâta timp cât copilul are nevoie de odihnă şi în timpul zilei.Trebuie să observaţi semnele care indică prezenţa sau absenţa oboselii şi să răspundeţiadecvat nevoilor copilului.Unii copii, în perioada opoziţiei, a vârstei lui „nu”, vor refuza să doarmă, chiar dacă suntfrânţi de oboseală. Dacă aveţi un astfel de copil, nu-l forţaţi, ci încercaţi mai degrabă să-icreaţi condiţiile necesare pentru odihnă: staţi cu el, spuneţi-i poveşti într-o ambianţă de calmşi linişte. Nu intraţi în conflict cu el, încercând să-l obligaţi sau să-l pedepsiţi fiindcă nu vreasă doarmă. Orice tentativă de a forţa un copil să doarmă este sortită eşecului. Un copil nu

 poate dormi la comandă!Uneori, copilul va adormi jucându-se sau în timpul unei plimbări cu căruciorul. Încercaţi săminimalizaţi conflictele legate de somn, lăsându-i copilului impresia că nu merge la culcare,dar găsind-i în acelaşi timp „formula” care aduce somnul!

SUZETA, DEGETUL ŞI OBIECTELE DE TRANSFER Suzeta, degetul sau... nimic?Aceasta este o alta controversă care i-a preocupat pe părinţi în trecut şi care este încă deactualitate.În primele luni de viaţă, copilul are nevoie să sugă, nevoie care nu este suficient satisfăcută întimp ce mănâncă. Se pare că suptul îl calmează şi îi oferă o satisfacţie pe care copilul o cautăîncă din primele zile. Numeroase studii au demonstrat că din săptămâna a 16-a a vieţiiintrauterine fătul este capabil să-şi sugă degetul. Cei mai mulţi copii îşi găsesc singuri degetulsau pumnul sau mai multe degete pe care le sug, împlinindu-şi această nevoie.

54

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 55/134

 Nevoia aceasta nu este doar a copiilor epocii „moderne”, ci a existat dintotdeauna. Minunatele picturi din epoca „Renaşterii” îl înfăţişează adesea pe pruncul Isus sugându-şi degetul, în braţele Mariei sau culcat în iesle.A-l priva pe copil de la satisfacerea acestei nevoi înseamnă a-l constrânge, a-l trata rău, într-omanieră lipsită de înţelegere, înseamnă a-i refuza un mod prin care el poate obţine alinare şi

satisfacţie.De-a lungul timpului, au fost utilizate multe tehnici, care azi ni se par inumane, pentru a-iîmpiedica pe copii să-şi sugă degetul: li se puneau mănuşi sau li se legau mâinile ca să nu

 poată să le ducă la gură. Au fost invocate fel şi fel de motive pentru a interzice suptuldegetului sau utilizarea suzetei: nu e igienic, este inestetic, este un obicei rău pe care copilulşi-l însuşeşte, provoacă aerofagie, deformează dinţii etc. Nici unul din aceste motive nu areînsă o bază ştiinţifică. În ceea ce priveşte igiena, oricum în primul an copilul duce orice obiectla gură (este modul lui de a face cunoştinţă cu tot ce descoperă). Cât despre lipsa de estetică,aceasta e o chestiune de gust. Problemele de deformare ale dentiţiei pot într-adevăr să aparădacă degetul sau suzeta vor fi menţinute mult timp, până la 5-6 ani.Dacă un copil rămâne întreaga zi cu degetul sau suzeta în gură, rupându-se de lumea

exterioară, acesta ar trebui să fie un motiv de îngrijorare. S-ar putea ca acel copil să sufere dincauza unei lipse de atenţie şi afecţiune şi să-şi găsească astfel alinare.O greşeală pe care o fac unele mămici şi care trebuie absolut evitată este utilizarea suzetei caun dop care astupă gura copilului, pentru ca acesta să fie liniştit! Atunci când un copil plânge,încercaţi să aflaţi de ce plânge şi să răspundeţi în mod adecvat nevoii pe care o are în acelmoment.În mod normal, nevoia de a suge se va diminua în timp, copilul având alte preocupări, pemăsură ce se dezvoltă. Între 1 şi 3 ani, majoritatea copiilor renunţă singuri la acest obicei.

Ca un exemplu, ambii noştri copii au renunţat la suzetă singuri, la 11, respectiv 16 luni, fără ca să recurgem lavreo metodă pentru a-i dezobişnui. Dimpotrivă, le-am lăsat-o mereu la îndemână, câtva timp după ce au renunţat

la ea, dându-le posibilitatea de a-şi confirma alegerea. Din momentul în care au respins-o, nici unul n-a mairevenit asupra „deciziei” luate.

În concluzie, suzeta sau degetul?Suzeta are câteva avantaje în raport cu degetul:- o putem spăla şi steriliza cu uşurinţă atunci când este murdară;- copilului îi este mai uşor să se debaraseze de ea, atunci când decide, şi s-o arunce sau s-o„trimită” unui alt bebeluş care are nevoie de ea;- pentru că renunţarea se face mai uşor, riscurile ca dinţii să sufere deformări sunt mai reduse.Degetul are, în schimb, altele:- copilul îl găseşte şi-l alege singur;

- riscul de a-l pierde este inexistent;- nu vom putea interzice niciodată fabricarea lui.

Obiectul de tranziţie – acel obiect mult îndrăgitAproape fiecare dintre noi ne amintim de un anume obiect îndrăgit în copilărie - o păpuşă, unursuleţ, o cârpă etc. - pe care-l asociem mai ales cu dormitul.Majoritatea copiilor îşi aleg un asemenea obiect pe care-l îndrăgescatât de mult, încât nu semai pot despărţi de el. Fie că este vorba despre o păturică, o cârpă, un animal de pluş sau un

 biberon, un sac de dormit, o batistă etc., copilul este cel care-l alege, într-un mod surprinzător uneori şi după criterii care le scapă adulţilor: poate atingerea şi mirosul să aibă o influenţă în

alegerea lui.

55

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 56/134

Alegerea acestui obiect se face de obicei între 6 şi 12 luni, perioadă care coincide cu apariţiafricii de separaţie. Povestea aceasta „de dragoste” va dura, în funcţie de copil, între 3 şi 6 ani.Există copii care nu au un asemenea obiect preferat (s-a observat, de exemplu, că cei care-şisug degetul sau suzeta nu au prea mult interes pentru un asemenea obiect). Însă nu s-aobservat nici o diferenţă între procesul de dezvoltare a celor care aleg un astfel de obiect şi cel

al celor care nu au un astfel de obiect.Ce reprezintă acest obiect tranzacţional pentru copil?- Când bebeluşul începe să-şi dea seama că mama se poate îndepărta, acest obiect are rolul dea o înlocui.- Îi conferă copilului aceeaşi senzaţie de mângâiere şi confort pe care o resimţea în braţelemamei. Desigur, pe măsură ce creşte, el devine autonom, dar nu fără teamă şi nostalgie...- Mai apropiat decât orice alt obiect, acesta îl reconfortează şi îl consolează. Îl ajută să-şirevină în caz de tristeţe şi oboseală. Îi dă un sentiment de siguranţă în faţa unor situaţii care-lneliniştesc (o consultaţie la doctor, de exemplu).- Noaptea, în pat, strâns în braţe, îl ajută pe copil să lupte contra temerilor nocturne. Dacă setrezeşte noaptea şi-l regăseşte aproape de el, se linişteşte fără s-o mai cheme pe mama şi

reuşeşte să adoarmă singur.Cum să reacţionăm în faţa acestui ataşament?În nici un caz nu interveniţi în această relaţie pe care copilul a creat-o ca răspuns al unei nevoiexistente. Această etapă are un rol important în dezvoltarea sa. Nu spălaţi acest obiect decâtcu acordul copilului. Ideal este să aveţi unul identic, de rezervă, care să-l înlocuiască pe celspălat. În cazul în care copilul îşi „maltratează” obiectul, lovindu-l sau rupându-l, nuinterveniţi.Unii copii nu sunt prea fideli, în timp ce alţii îşi păstrează acelaşi obiect mai mulţi ani.Părinţii nu trebuie să se preocupe de momentul când copilul se va despărţi de acest obiect,încercând să-l apropie, ci mai degrabă să aibă grijă ca nu cumva să-l piardă: aceasta ar fi oadevărată dramă, întrucât copilului îi va fi greu să doarmă fără el.

CONTROLUL SFINCTERELOR  Numim controlul sfincterelor capacitatea copilului de a-şi controla muşchii numiţi„sfincterieni”, perminţând astfel controlul micţiunii şi al defecaţiei. Cu alte cuvinte, copiluleste capabil să nu mai ude şi să nu mai murdărească scutecul, în funcţie de prezenţa acestuicontrol neuro-muscular voluntar. Astăzi, absolut toţi medicii sunt de acord că acest controleste imposibil până la vârsta de doi ani. La fel ca şi celelalte progrese ale copilului, şi acestadepinde de o anume maturitate neuro-psihologică pe care copilul o dobândeşte în jurul vârsteide doi ani.Dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că orice încercare de a-l educa pe copil pentru a scăpa de

scutece se înscrie în registrul „dresajului”. Se pot obţine rezultate, dar cu un anume preţ.Pediatrii, şi mai ales pedo-psihiatrii, recunosc în unanimitate că multe probleme pentru caresunt consultaţi în cabinetele lor au la bază un dresaj precoce pentru obţinerea continenţei.Dodson afirmă că „dresajul în primul an de viaţă este o eroare monumentală, în timp ce F.Dolto, în anii ’60, afirma că: „Dresajul continenţei (fr.”propreté”= curăţenie) în societateanoastră este cea mai mare greşeală pe care o putem comite vizavi de personalitatea viitoare acopilului”.Iată câteva din problemele care pot apărea ca urmare a unui „dresaj” timpuriu sau în urmaîncercării de a „educa” forţat copilul să nu mai murdărească scutecul: majoritatea cazurilor deenurezie nocturnă, timiditate, teama de a merge la şcoală, dificultăţi în a-şi face prieteni,ataşament exclusiv faţă de mamă, probleme de atenţie şi concentrare. De-a lungul timpului, s-

au comis multe erori aşa-zis educative, cu urmări negative, grave, asupra echilibrului şi bunăstării copilului. Unul din motivele pentru cei care-l îngrijeau pe copil doreau ca acesta să

56

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 57/134

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 58/134

deveni timid, temător, va avea coşmaruri, va face mofturi la masă, va avea manifestări defurie şi ostilitate. Copilul care se răzvrăteşte, refuzând să se supună, îşi dă seama că are

 puterea de a vă satisface sau de a vă enerva şi de multe ori îşi va manifesta nesupunerea şi înalte domenii.- Nu-l certaţi, nu-l pedepsiţi, nu-l bateţi, nu exercitaţi presiuni asupra copilului când are

„accidente” sau când pur şi simplu nu reuşeşte să se controleze. Astfel de atitudini pot cauzatraumatisme profunde. Ca urmare, copilul va resimţi teamă, furie şi va putea face diferite„blocaje” mult mai greu de „reparat” decât un scutec sau un chilot murdar.

Cum să-l învăţ pe copil să obţină controlul sfincterelor- În jurul vârstei de 18-24 luni, în funcţie de evoluţia copilului, începeţi să-l educaţiexplicându-i mai întâi lucrurile. Prezentaţi-i oliţa, spuneţi-i la ce foloseşte şi aşezaţi-o în salade baie.- Dacă reuşiţi să surprindeţi momentul când face în scutec, spuneţi-i: „Acum tu faci pipi(caca) în scutec”. Repetaţi până când copilul va spune singur când face. Atunci puteti să-iîndepărtaţi scutecul, să-i puneţi un slip şi să-l lăsaţi să se descurce singur.

- În cazul în care copilul are fraţi sau surori mai mari, va dori să-i imite. Lăsaţi-l să vadă cefac ei la W.C. şi explicaţi-i cum funcţionează corpul: pe unde vine pipi, pe unde face caca.Băieţii trebuie învăţaţi să urineze stând în picioare. Cel mai bine este ca tăticii să le expliceacest lucru.- Încurajaţi-l, lăudaţi-l atunci când reuşeşte, treceţi-i cu vederea eşecurile.- Nu faceţi nimic pentru controlul de noaptea. Acesta va veni de la sine la ceva timp după cecopilul se controlează bine în timpul zilei. Nu-l treziţi pe copil noaptea ca să urineze şi nu-l

 privaţi de a consuma lichide în timpul serii. Acestea oricum nu vor folosi la nimic.- Încercaţi mai degrabă să educaţi coordonarea psiho-motorie a copilului prin diferiteexerciţii, cum ar fi: să urce şi să coboare scărilor, să poarte obiecte fragile sau vaze pline cuapă până la jumătate, să se joace cu mingea sau cu maşinuţe, să arunce cu pietre într-o direcţie

 precisă, să deschidă şi să închidă o cutie, să decupeze, să încheie şi să descheie nasturi. Toateacestea sunt mult mai importante decât educaţia pentru „pipi-caca”, întrucât vizează controlulcorpului, al muşchilor, al mişcărilor.- Dacă la prima încercare vă daţi seama că nu este încă momentul, copilul nefiind încă pregătitsă se controleze, lăsaţi la o parte această problemă. Încercaţi peste 6 luni, apoi peste altecâteva luni, până când va merge. Nu fiţi îngrijoraţi şi nu-l stresaţi pe copil cu această

 problemă. Sunt atâtea alte lucruri pe care el le poate învăţa (descoperi) între timp...

În loc de concluzii, voi reda experienţa unei mame în legătură cu acest subiect atât decontroversat:

„Sunt mamă a cinci copii, pe care i-am avut la intervale destul de apropiate, cel mare avândzece ani, iar ultimul douăzeci şi cinci de luni. Între primii doi copii este un singur an diferenţăCa multe mame, eram grăbită să-l văd „curat” pe primul meu copil, mai ales că al doilea îlurma îndeaproape. Astfel, m-am înverşunat să-i arăt oliţa cât mai des posibil, uneori chiar dinoră în oră, certându-l când îşi murdărea scutecul. După un an de eforturi, a devenit conştientde acest lucru la exact doi ani, ziua, şi la doi ani şi jumătate, noaptea. Deci, nici un motiv de„glorie”. După aceea, am inversat sistemul. Am arătat oliţa, fără să-l cert, sau l-am certat fărăsă-i arăt oliţa etc. Până la ultimul copil, al cincilea, căruia i-am acordat libertate totală (nu i-am arătat niciodată oliţa). Concluzia mea este următoarea: toţi copiii au învăţat să secontroleze ziua la doi ani şi noaptea la doi ani şi jumăatate.” (F. Dolto –  Lorsque l’enfant 

 paraît , Ed. Seuil, 1990, p.45)

PRIMA ADOLESCENŢĂ SAU VÂRSTA LUI „NU”

58

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 59/134

Acest stadiu al „primei adolescenţe” începe în momente diferite, în funcţie de nivelul dedezvoltare al fiecărui copil. Vârsta de doi ani reprezintă o vârstă medie...În dezvoltarea oricărui copil există o ordine a etapelor, dar fiecare copil le va parcurge în modindividual, urmându-şi propriul ritm de creştere. Copilăria este o alternanţă între perioadele deechilibru şi cele de dezechilibru: perioada primilor paşi – echilibru, prima adolescenţă (între

2-3 ani) - dezechilibru, trei ani – echilibru, patru ani - dezechilibru, cinci ani – echilibru etc.Prin echilibru înţelegem perioadele când prezenţa copilului este plăcută şi nu există preamulte „furtuni”, iar prin dezechilibru înţelegem acele perioade când acesta devine„insuportabil”, un „mic monstru” cu care ne este imposibil să ne mai înţelegem.Este bine să ştim că nici o perioadă nu este perfect „albă” sau perfect „neagră” şi că, în ciudadificultăţii fazelor de dezechilibru, există aspecte pozitive, pe care trebuie să le sesizăm, ca

 părinţi.Perioada ce mai dificilă a vârstei preşcolare se situează aproximativ între doi şi trei ani. Este

 perioada opoziţiei, a vârstei lui „nu”, când frecvenţa palmelor la fund este la apogeu.Răbdarea părinţilor este greu încercată şi adeseori ei cedează în urma nenumăratelor „încercări” la care-i supune copilul.

Iată cum arată portretul unui copil de doi ani şi jumătate: un copil plin de vigoare, entuziasm,energie, curios, dornic de a cunoaşte cât mai multe şi de a face la fel ca „cei mari”, dar încăpăţânat, inflexibil, egoist (nu ştie nici să dăruiască, nici să împrumute ceva), nerăbdător (vrea ca toată lumea să-i îndeplinească „acum şi aici” dorinţele), dominator, capricios, foarteriguros (dacă persoana care-i spune o poveste omite un cuvânt sau modifică o frază, copilul îşiva manifesta nemulţumirea ). Ţine la ritualuri şi este înfricoşat de tot ce e nou (va acceptagreu un aliment nou sau o haină nouă). Are încă nevoie de siguranţa pe care i-o oferă situaţiileşi lucrurile cunoscute.Vrea să facă lucruri pe care la vârsta lui încă nu este capabil să le facă(de exemplu, să-şi lege singur şireturile la pantofi, să se îmbrace singur etc.), eşecuriledeclanşând adevărate crize de furie. Alteori, pretinde că el este mic şi mama trebuie să facătotul pentru el. Trece brusc de la o stare la alta, de la râs la plâns, şi de multe ori îi este greu sădecidă între „vreau” şi „nu vreau”...

Ce se întâmplă?Cum se poate ca un copil relativ cuminte, înţelegător, să se transforme într-un copil careseamănă cu cel descris mai sus? Chiar dacă un copil nu întruneşte toate caracteristicileamintite, cu siguranţă veţi regăsi unele dintre acestea la micuţul dumneavoastră. Intensitateamanifestărilor, virulenţa revendicărilor, măsura opoziţiei depind de firea copilului, detemperamentul lui, dar şi de felul cum reacţioneaza părinţii la toate aceste manifestări.Această perioadă este una a dezechilibrului, pentru că echilibrul său de „bebeluş”începe să se dărâme. Este o fază normală, pozitivă, care face trecerea spre un alt echilibru al

copilului care va avea alte limite, alte repere. Din acest punct de vedere, aceasta este o etapă pozitivă, fără de care ar rămâne în starea de bebeluş şi nu ar putea să evolueze, să crească.Copilul spune acum „nu”, pentru a putea spune mai târziu „da”. El începe să-şi dea seama căeste o persoană diferită şi încearcă să-şi descopere propria individualitate şi personalitate, înopoziţie cu conformismul social. Este exact aceeaşi experienţă pe care o trăieşte adolescentul(între 13 şi 19 ani). Copilul se luptă în el însuşi cu tendinţe contradictorii. Parcă s-ar întreba:„Încotro s-o iau? Înapoi, rămânând un bebeluş? Înainte, să devin un copil? Cine sunt eu? Cevreau, de fapt? Ceea ce-mi cer părinţii să fac este tot una cu ceea ce vreau?”.La această vârstă, copilul nu se integrează încă în grupurile sociale. Mama este „soarele în

 jurul căruia această mică planetă se roteşte”. Dacă mama este înţelegătoare, ea va puteaaprecia aspectele pozitive ale personalităţii copilului: ataşamentul lui, entuziasmul, dorinţa de

a creşte, de fi „cineva”... Dacă priviţi dincolo de încercările şi enervările zilnice, veţi înţelegeaceastă nevoie a copilului de a se structura, de a se construi.

59

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 60/134

Rolul părinţilorDe felul cum reacţionează părinţii în faţa opoziţiei copilului, de modul în care sunt rezolvateconflictele, depinde întreaga evoluţie a copilului.Rolul părinţilor este de a însoţi copilul în această perioadă în căutarea lui de autodefinire,

schimbând regulile şi limitele pe măsura nevoilor mereu în schimbare. Un principiu simplu, pe care l-am aplicat în educarea copiilor noştri, este acela al numărului limitat de interdicţii.Atunci când stabiliţi o „interdicţie”, întrebaţi-vă care este rolul ei şi în ce măsură esteimportantă pentru copil. Există interdicţii pe care le punem pentru a-l proteja pe copil delucruri periculoase: să nu atingă aragazul sau fierul de călcat, să nu fugă în stradă, să nuarunce cu nisip, să nu se urce undeva de unde ar putea să cadă etc., altele care se referă la

 protecţia casei şi sunt împotriva unor acte distrugătoare: să nu spargă obiecte, să nu distrugălucruri etc., precum şi reguli specifice fiecărei familii. Fiecare părinte va şti să trieze ceea ceeste important de ceea ce nu are importanţă. Este bine să ne reamintim că orice spectacol areloc atunci cand există un public. De multe ori, copilul vă va înfrunta intenţionat, pentru că văinteresaţi de „numărul” său.

 Nu insistaţi să menţineţi nişte interdicţii care nu mai prezintă interes, doar pentru a vă facerespectaţi. Cu cât îi veţi pune mai puţine limite, cu atât va avea mai puţin de înfruntat. Cu câtîi veţi spune mai des „nu” - nu atinge, nu face cutare sau cutare lucru - cu atât mai des copilulva spune şi el „nu”.Încercaţi ca regulile şi limitele să fie suple, evitând agravarea împotrivirii. Nu intraţi, ca

 părinţi, în cercul vicios al încăpăţânării (copilul se încăpăţânează să nu asculte, părintele seîncăpăţânează să insiste pentru a-i demonstra că el este cel care comandă).

 Nu poate exista o listă de limite esenţiale, fiecare familie având un stil de viaţă diferit, priorităţi diferite. Important este ca aceste limite să fie bine justificate şi explicate copilului,astfel încât acesta să înţeleagă rostul lor: de ce nu e voie să arunci cu nisip, de ce nu e voie săatingi cuptorul încins. „Să nu... pentru că....”Este o mare eroare ca părinţii să nu impună absolut nici o limită acţiunilor copilului. Fiecare

 părinte trebuie să găsească un echilibru înţelept între a-i interzice totul şi a nu-i interzicenimic.La această vârstă, limitele trebuie să fie puţine (cele absolut necesare) şi flexibile (mai alescând e vorba despre reguli de organizare, cum ar fi: ora meselor, îmbrăcatul, spălatul etc.). Elevor deveni din ce în ce mai precise, pe măsură ce copilul iese din faza de opoziţie şi seapropie de perioada de graţie din jurul vârstei de trei ani. Trebuie însă să-l învăţăm să seconformeze limitelor care există. Copiii care nu au fost învăţaţi să respecte anumite reguli vor avea dificultăţi de adaptare în momentul când vor începe să meargă la grădiniţă.Atitudinea părinţilor ar trebui să îmbine într-un mod echilibrat îngăduinţa cu fermitatea.

De multe ori, părinţii tind să se înscrie într-una din cele două extreme: un control prea strict,autoritate de fier, sau, dimpotrivă, absenţa totală a oricărei autorităţi, lipsa oricărei fermităţi pentru respectarea limitelor.În primul caz, când părintele îşi exercită în mod brutal, despotic, autoritatea, copilul vareacţiona, în funcţie de natura sa, în trei feluri:- Controlul prea strict este urmat de o supunere totală. Copilul devine docil, timid, temător.Când va ajunge adult, îi va fi teamă să aibă iniţiative, să se lanseze în viaţă, să încerce oriceeste „nou”.- Unii copii nu cedează, preferând să lupte până la capăt. Această perioadă va fi un permanentconflict, punând voinţa copilului în continuă opoziţie cu voinţa părinţilor. Vor fi ţipete,lovituri, crize de furie de ambele părţi. Toate acestea nu vor folosi la nimic şi vor face ca

această perioadă să fie trăită ca un veritabil „coşmar”. În plus, există riscul ca împotrivirea săse instaleze şi să rămână şi în anii următori ai copilăriei.

60

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 61/134

- Alţii se vor supune, neavand încotro (de teama pedepsei), dar vor păstra în ei toată ostilitateaşi mânia. Când se va ivi ocazia, acestea se vor revărsa sub forma unor agresiuni faţă de alte

 persoane din anturajul lor: fraţi sau surori, colegi de grădiniţă etc.La polul opus, se află atitudinea părinţilor cărora le este teamă să-şi exercite autoritatea. Cândcopilul refuză limitele, acestea sunt mereu modificate, după placul lui. Copilul câştigă astfel

„lupta”. Rolurile sunt inversate: copilul este cel care dirijează, şi nu părinţii. Acest copil se vaadapta foarte greu regulilor societăţii (în primul rând, la grădiniţă), pentru că părinţii nu l-auajutat să înveţe respectul elementar al legii, al regulilor.Aceasta nu se referă la ceea ce înţelegem noi prin bunele maniere: să salute politicos, săîmpartă cu ceilalţi etc., ci la respectarea unor reguli proprii grupului respectiv, pe care lefixează persoana care reprezintă autoritatea (acasă - părintele, la grădiniţă - educatoarea).Mulţi părinţi se străduiesc să-i înveţe pe copii să dea bună-ziua, uitând că adevărata educaţienu constă doar într-un salut convenţional. La vârsta de doi ani, copiii sunt egoişti, nu ştiu săîmpartă şi nici să se joace împreună (chiar dacă sunt în grup, fiecare se joacă singur, eventualimitându-i pe ceilalţi), nu se pot adresa unor străini.De multe ori, ei îşi manifestă afecţiunea faţă de cei pe care-i cunosc altfel decât salutându-i:

arătându-le jucăria pe care o au în mână sau „dându-se în spectacol”. Copilul nostru de doiani, în prezenţa invitaţilor (după ce se obişnuieşte puţin cu ei), începe să arate ce ştie: ţopăie,se dă peste cap, face tot felul de „acrobaţii” pentru a câştiga aplauzele.

 Nu încercaţi să-l obligaţi pe copil să împartă sau să dea altora din jucăriile lui sau să-i salute pe necunoscuţi. Va veni timpul când el va deveni sociabil şi toate aceste lucruri le va asimilamult mai uşor, mai rapid şi fără conflicte. După cum spune înţeleptul: „Fiecare lucru îşi arevremea lui...”Aş încheia acest paragraf despre rolul şi atitudinea părinţilor cu un exemplu tipic deîmpotrivire: copilul nu se lasă îmbrăcat. Uneori, el zice „nu” ca într-un fel de joc alneascultării. Băieţelul nostru care are doi ani, de fiecare dată când vrem să-l îmbrăcăm, zice„nu” şi fuge să se ascundă. Când îl prindem, protestează puţin, dar se lasă îmbrăcat. Dacă oluăm ca o joacă, împotrivirea rămâne la acest nivel. Dacă, în schimb, nu avem timp să-i facem

 jocul, împotrivirea poate deveni una adevărată: copilul protestează şi luptă din răsputeri pentru a nu fi îmbrăcat. În acest caz, îi spunem, fără să ne enervăm (aşa e ideal, dar poate nuîntotdeauna reuşim să ne comportăm într-un mod „ideal’), că înţelegem că nu-i convine să fieîmbrăcat, dar trebuie s-o facem pentru că ieşim afară sau pentru că e frig etc. şi în acelaşi timpîl imbrăcăm, în ciuda împotrivirii sale. Copilul e înţeles, respectat, dar în acelaşi timp nu estelăsat să faca ceea ce vrea, să stabilească el „regula”.

Despre disciplinăÎntr-un capitol viitor, veţi citi mai multe despre acest subiect. Acum ne vom referi doar la

disciplina copilului în timpul acestei perioade de opoziţie.Fiecare părinte se întreabă: oare sunt prea sever? Ori sunt prea indulgent? Cum aş putea să-midisciplinez copilul, fără să-l traumatizez? Cum aş putea găsi acel bun şi necesar echilibru?Problema adevărată nu constă în a fi sau nu sever ori indulgent, ci în a reuşi sau nu sădeosebim, ca părinţi, sentimentele de faptele copilului.Prin fapte înţelegem tot ceea ce face copilul: traversează când noi i-am spus să aştepte, aruncăcu nisip în capul altor copii, îşi aruncă mâncarea pe jos etc.Sentimentele sunt emoţiile, trăirile copilului, ceea ce el simte: furie sau bucurie, teamă,timiditate, dragoste sau ostilitate etc.Copilul va putea să-şi controleze actele, faptele, dar nu sentimentele. Acestea sunt spontane şinu pot fi controlate. De exemplu, copilul va simţi uneori mânie, furie, dar va învăţa cu timpul

să-şi controleze manifestările negative care însoţesc aceste sentimente: lovirea celorlalţi,arucarea cu obiecte etc.

61

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 62/134

De multe ori, dacă nu avem clară în minte această distincţie, îi vom împiedica pe copii să-şiexprime sentimentele negative. De exemplu: un frate îi spune surioarei sale: ”Te urăsc, nu potsa fac nimic din cauza ta”. Mama intervine spunându-i: „Cum poţi vorbi aşa, tu care-o iubeştiatât de mult?” În felul acesta, sentimentele copilului sunt deturnate printr-o minciună. Elsimte că o urăşte, dar mama îi spune că de fapt el o iubeşte pe sora lui. Aşa facem cu multe

sentimente negative, ca mânia, teama, timiditatea, neliniştea etc. De ce nu le permitemcopiilor să şi le exprime?Poate pentru că, la rândul nostru, copii fiind, am fost împiedicaţi să le exprimăm şi astfeltransmitem copiilor propriile noastre inhibiţii psihologice.Dacă-l vom lăsa să-şi exprime sentimentele negative, trăind în adevăr, acestea vor pleca înmomentul când au fost exprimate, lăsând locul celor bune, pozitive. Dacă nu-l vom lăsa să-şiexprime mânia şi ostilitatea, copilul nu va avea loc pentru iubire şi afecţiune.A-l lăsa să se exteriorizeze nu are nimic de-a face cu respectul sau lipsa de respect. Chiar dacă-i vom interzice copilului să ne spună că ne urăşte sau că suntem răi („cum poţi săvorbeşti aşa cu părintele tău?”), aceasta nu-l va împiedica să simtă acest lucru. Copilul nerespectă atunci când îşi dă seama că ştim mai multe decât el, când îl tratăm cu respect şi

dreptate. Lăsaţi-l să-şi exprime nemulţumirea, dar rămâneţi fermi atunci când trebuie sărespecte nişte limite rezonabile.Copiii se exteriorizează atâta timp cât le permitem. Dacă de la o vârstă fragedă îi vom învăţacă au voie să-şi exprime sentimentele, ei vor avea un bun echilibru psihic la vârsta adultă.Să-i înţelegem atunci când sunt trişti, nefericiţi, mânioşi şi să nu le negăm sentimentele. Puteţispune pur şi simplu: „Înţeleg ceea ce simţi, ştiu că nu eşti de acord, dar...”Încercaţi să vă imaginaţi ce simte el, cum gândeşte, să vă aşezaţi în locul lui, traducându-isentimentele în cuvinte care să-i reflecte, asemenea unei oglinzi, sentimentele. De exemplu,copilul vă cheamă seara, speriat, spunând că este un monstru sub patul lui. În loc să-i spuneţi:„Hai să ne uităm sub pat. Vezi bine că nu este nimic. De altfel, monştrii nici nu există....” aţi

 putea spune: „Vorbeşte-mi despre acest monstru. Cum arată? Ţi-e frică tare de el, nu-i aşa?”Astfel nu-i veţi nega sentimentul de teamă şi-l veţi ajuta să se exteriorizeze, discutând despreaceasta.Dar şi părinţii au dreptul să-şi exprime sentimentele. Ideal este să vă păstraţi mereu calmul înfaţa copilului, dar nici unul din noi nu poate rezista fără să nu se enerveze niciodată.

 Nu toţi copiii sunt la fel la această vârstă teribilă. Există între ei diferenţe profunde, care ţin detemperament, unii fiind mai agitaţi, alţii mai liniştiţi. Dar orice copil sănătos şi normal trebuiesă manifeste un anume grad de negativism şi rebeliune în acest stadiu.Păstraţi o doză de umor, spuneţi-vă că această periodă va trece, nu vă pierdeţi optimismul şicurajul: aveţi în faţă încă ani mulţi în care copilul vă va supune răbdarea şi nervii la greleîncercări, dar vă va aduce pe de altă parte bucuria şi satisfacţia pe care numai un părinte le

 poate simţi atunci când îşi vede copilul sănătos, crescând asemenea unui lăstar mult iubit şiîngrijit.

TEAMA DE SEPARAŢIEÎn primele luni de viaţă, bebeluşul trăieşte într-o fuziune cu mama. El nu-şi dă seama că este ofiinţă distinctă, că are un corp separat de cel al mamei. În jurul vârstei de 6-9 luni, bebeluşulîncepe să facă distincţia între el şi ceilalţi. Atunci începe să simtă acea teamă pe carespecialiştii au numit-o „angoasa separaţiei”. Copilului îi este teamă ca mama să nu plece şi sănu mai revină. În mod normal, această frică dispare pe la doi ani şi jumătate, când copilulînţelege că mama nu-l părăseşte pentru totdeauna şi când este capabil să-şi imaginezeîntoarcerea ei.

Până la această vârstă, evident, nici o mamă nu-şi va lăsa copilul chinuit de această angoasăde câte ori va trebui să-l încredinţeze pentru câtva timp cuiva să aibă grijă de el. Există

62

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 63/134

anumite lucruri care pot fi făcute pentru a-l învăţa pe copil (ca un automatism) că mamarevine întotdeauna şi anumite greşeli care trebuie absolut evitate pentru a nu-i accentua teamaşi deznădejdea pe care copilul le poate resimţi:- Cel mai important lucru este să-i vorbiţi. Spuneţi-i copilului că trebuie să plecaţi pentru untimp, dar asiguraţi-l că veţi reveni. Oricât de mic ar fi, vorbiţi-i despre această separaţie. Chiar 

dacă el nu va înţelege sensul exact a ceea ce-i spuneţi, faptul că-i explicaţi cum stau lucrurileva contribui la întărirea sentimentului de încredere. S-a constatat o adevărată fobie deseparaţie la copiii cărora nu li s-a vorbit, când erau foarte mici, despre aceste separaţii.- Încercaţi să creaţi un mediu social bogat copilului, să-i lărgiţi cercul de persoane cunoscute,să nu-l „închideţi” în familie.- Spuneţi-i: „Te voi lăsa cu X, am încredere în această persoană. Va fi bine, va avea grijă detine etc. Eu trebuie să plec, dar în timpul când voi lipsi, mă voi gândi la tine. Mă voi întoarcesigur deseară...”- În momentul reîntâlnirii, nu vă aşteptaţi ca el să fie foarte entuziasmat. S-ar putea ca el să fieun timp „supărat”. Este maniera lui de a se „răzbuna” fiindcă l-aţi lăsat. Nu vă grăbiţi să-lsărutaţi, să-l îmbrăţişaţi de cum îl vedeţi. Aşteptaţi să se obişnuiască cu revenirea dvs. şi veţi

 profita amândoi de bucuria întâlnirii. Dacă vă respinge la început, puteţi să-i spuneţi: „Aidreptate să fii supărat că te-am lăsat. Aşa-i viaţa, uneori suntem nevoiţi să ne despărţim.Uneori trebuie să plec şi să vin, dar tu eşti bine cu X.”- Nu plecaţi niciodată pe furiş şi, dacă este posibil, nu plecaţi în timp ce el doarme. Spuneţi-i„La revedere” chiar dacă va plânge şi-şi va manifesta nemulţumirea. Acest lucru esteimportant pentru a nu se simţi înşelat, păcălit, trădat.- Dacă plecaţi pentru o perioadă mai lungă de timp, explicaţi-i bine de ce trebuie să plecaţi,unde veţi merge şi ce veţi face acolo. Spuneţi-i că vă veţi gândi la el şi spuneţi-i clar când veţireveni, folosind un limbaj pe care copilul îl poate înţelege. Când sunteţi plecat, aveţi grijă să-itrimiteţi regulat cărţi poştale, să-l sunaţi, să-i vorbiţi, să-l asiguraţi că nu l-aţi uitat, nu l-aţi

 părăsit şi că veţi reveni.Un copil de doi ani nu ar trebui să stea separat de mamă mai mult de zece zile, unul de 3-5 aninu mai mult de trei săptămâni, iar un copil de 6-9 ani nu ar trebui să fie despărţit de părinţimai mult de patru săptămâni. Dacă nu respectaţi aceste limite, este foarte posibil ca el să aibăsentimentul că este uitat, părăsit şi să sufere foarte mult.

TEAMA DE NECUNOSCUŢIAceasta apare cam în acelaşi timp cu teama de separaţie, deci între 6 şi 12 luni. Copilul începesă distingă tot mai bine feţele oamenilor şi îşi dă seama că este diferit de ceilalti. Îşi cunoaşte

 părinţii, fraţii şi pe cei din anturajul familiei şi „reperează” orice intrus. Fiecare copil vareacţiona în felul său faţă de necunoscuţi. Unii vor manifesta la început o reţinere, dar se vor 

împrieteni repede, alţii vor avea o adevărată reacţie de teamă, respingând încercările deapropiere...Ce putem face pentru a-l ajuta pe copil cand îi este teamă de persoanele necunoscute pe carele întâlneşte?În primul rând, ar trebui să evităm apariţia acestei temeri:- Explicaţi persoanei necunoscute că bebeluşul are nevoie de timp ca să se obişnuiască cu

 prezenţa ei şi nu-i permiteţi să-l ia imediat în braţe (chiar dacă este vorba de o persoană carevă este apropiată, care locuieşte departe şi vede pentru prima dată copilul);- Spuneţi copilului: „Îţi prezint pe X...” şi manifestaţi-vă prietenia faţă de persoana respectivă;- Nu-l lăsaţi în grija unei persoane pe care nu o cunoaşte, fără să-i fi lăsat timp să seobişnuiască cu acea persoană;

- Încercaţi să-i creaţi un mediu social bogat copilului. Aceasta îl va ajuta să treacă mai repedeşi mai uşor peste această etapă;.

63

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 64/134

În cazul în care copilul manifestă deja o reacţie de teamă:- Luaţi-l în braţe, asigurându-l că sunteţi cu el şi că nu i se va întâmpla nici un rău (copilul arenevoie de siguranţă);- Vorbiţi-i mereu atât copilului, cât şi persoanei de care acesta se teme. În felul acesta, veţi fi

 puntea de legătură dintre el şi acea persoană.

PLÂNSULPlânsul bebeluşuluiSingura modalitate a bebeluşului de a se exprima este plânsul. De fiecare dată când plânge, elîncearcă să spună ceva. Nu putem vorbi de capricii în primul an de viaţă. Îndotdeauna există ocauză pentru care bebeluşul plânge: foame, sete, durere, oboseală, singurătate etc. Ce seîntâmplă atunci când plânge şi nimeni nu-l ia în seamă? Dacă ignorăm eforturile copilului dea comunica, acesta va avea un sentiment de abandon, va resimţi mai întâi furie, apoidisperare.Dacă este lăsat de multe ori să plângă fără ca cineva să-l ia în seamă, el va putea să renunţe,resemnându-se: va deveni un copil liniştit, dar resemnat, care se va transforma într-un adult

incapabil să-şi asume responsabilităţile vieţii. Alţii vor lupta din răsputeri să atragă atenţia,forţându-i pe ceilalţi să intervină.S-a constatat că bebeluşii cărora li se răspunde atunci când plâng, care sunt luaţi în braţe,mângâiaţi şi înconjuraţi de atenţie din partea persoanelor care au grijă de ei, trec mult maiuşor prin diferitele etape, chiar de criză ale copilăriei, decât aceia care sunt lăsaţi să plângă,singuri, abandonaţi în pătuţul lor.Există situaţii în care un bebeluş plânge fără ca să putem şti care este cauza. Uneori, el are pur şi simplu nevoie să plângă, ca să se descarce de tensiunile acumulate. Acest gen de plânssurvine adesea la începutul serii şi este adeseori confundat cu plânsul datorat colicilor 

 bebeluşului. Nu vă îngrijoraţi dacă el continuă să ţipe, în ciuda eforturilor pe care le faceţi pentru a-l linişti.Luaţi-l în braţe, legănaţi-l şi spuneţi-i: „Nu înţeleg de ce plângi, dar îmi dau seama că eştineliniştit, că este ceva care te deranjează. Aş vrea să te ajut, dar văd că nu prea pot...”Important este ca el să nu fie abandonat, lăsat să plângă singur, pentru că „oricum nu am cesă-i fac”, ci să fie înconjurat cu atenţie, grijă şi iubire de cei care se ocupă de el.

Plânsul copiluluiAdmitem oarecum mai uşor că un bebeluş plânge, dar nu putem înţelege de ce copilulcontinuă să plângă şi după ce ştie să vorbească. Acum el ar putea să spună când îi este foamesau frig sau când îl doare ceva etc. Însă realitatea ne spulberă adeseori visul: vor trece ani

 până când copilul va învăţa să-şi exprime verbal toate nevoile şi de multe ori emoţiile care

însoţesc aceste nevoi îl vor face să plângă. Până la vârsta de 5-6 ani, fetiţa noastră nu spuneaniciodată că-i e foame, dar puteam deduce aceasta din irascibilitatea şi plânsul care se porneaavând alte pretexte decât adevăratul motiv. Totuşi, plânsul cauzat de aceste nevoi specifice vafi din ce în ce mai rar, până va dispărea complet.Rămâne însă plânsul care-l eliberează pe copil de frustrări, de decepţii, de tensiunile pe carele acumulează în diferitele încercări ale zilei.Cei mai multi dintre noi percepem plânsul ca pe o exprimare a unei suferinţe şi de aceea neeste greu să-l suportăm. Avem impresia că este datoria noastră să-l ajutăm pe copil să înceteze

 plânsul, crezând că astfel se linişteşte.Aletha Solter, în cartea Înţelegeţi nevoile copilului vostru (Comprendre les besoins de votreenfant , Ed. Marabout, 1993), descrie plânsul în aspectele sale pozitive, ca pe un act necesar 

sănătăţii copilului. Numeroase cercetări au demonstrat că există o legătură între sănătate şi

64

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 65/134

 plâns. Se pare că prin lacrimi se elimină multe substanţe (printre care ACTH-ul şicatecolaminele) care pot produce efecte toxice asupra sistemului nervos.Plânsul este un proces fiziologic necesar care permite reducerea stresului. Este un mijlocnatural de refacere de care organismul beneficiază încă de la naştere şi care este util la oricevârstă.

De ce simt copiii nevoia de a plânge?Părinţii acceptă mai uşor plânsul copilului dacă-i cunosc cauza, însă de multe ori, dinnefericire, copilul nu este capabil să exprime în cuvinte motivul pentru care plânge şi părinţiiîncearcă să „ghicească” adevărata cauză, care se ascunde în spatele pretextului caredeclanşează plânsul.Am putea împărţi motivele care explică plânsul în patru categorii:1. Rănile intenţionate: când un adult sau un alt copil îl bate, îl umileşte, îşi exprimărespingerea într-un mod brutal, fie prin cuvinte, fie prin agresiuni fizice;2. Rănile cauzate de neglijenţă : neîmplinirea unor nevoi fundamentale ale copilului, cum ar finevoia de a se hrani; nevoile afective: de contact, mângâiere, dialog, nevoia unui mediu

ambiant care să-i satisfacă dorinţa de a cunoaşte, de a se juca etc.;3. Rănile accidentale sunt induse de circumstanţele vieţii, pe care nu le putem controla:durerea fizică, bolile, accidentele, moartea unor persoane apropiate etc.;4. Răni care îşi au originea în mica copilărie şi care pot încă să producă frustrare şi decinevoia de a se descărca prin plâns: traumatismul naşterii, nevoi neîmplinite – bebeluşul a fostlăsat să plângă în pătuţul lui fără ca cineva să intervină, presiuni de tot felul la care a fostsupus în primul an de viaţă: dacă a fost forţat să mănânce sau „dresat” să-şi formeze anumiteobiceiuri bune etc.

Ce să fac când copilul meu plânge?Cei mai mulţi dintre noi nu am avut dreptul să plângem când am fost copii: am fost certaţi,ignoraţi, chiar pedepsiţi („Dacă tot plângi, să-ţi dau un motiv s-o faci: Paf!”), izolaţi. Alteori,eram „îmbunati” cu un biscuit, o bomboană sau altceva dulce. Deveniţi părinţi, cei mai mulţidintre noi avem tendinţa să reconstituim scenariul pe care l-am trăit când eram copii. Atuncicând copilul plânge, încercăm să facem ceva pentru a-l opri.Plânsul este şi mai puţin acceptabil când este vorba de un băiat. Adeseori i se spune: „Tu eşti

 băiat, e ruşine să plângi... Comportă-te ca un adevărat bărbat...” Psihiatrii au constatat cămulţi adulţi suferă din cauză că şi-au refulat plânsul. Există azi nenumărate terapii care să-ifacă pe oameni să plângă pentru a se descărca. Dacă Dumnezeu ne-a pus la îndemână, încă dela naştere, acest mecanism simplu, eliberator, de ce să-l interzicem?Atitudinea pe care părinţii trebuie s-o aibă faţă de copii atunci când plâng poate fi rezumată în

două cuvinte: iubire şi acceptare. Demonstraţi-i copilului că-l iubiti, nu-l respingeţi, nu-lcertaţi, nu-l bateţi atunci când plânge. Dacă bebeluşul plânge, luaţi-l în braţe, alinaţi-l.Împliniţi-i toate nevoile. Când un copil plânge, puteţi să-i spuneţi: „Ai dreptul să plângi, să fiitrist. Şi eu sunt trist uneori...” Sau nu spuneţi nimic, dar acceptaţi-l. Dacă-i veţi interzicecopilului, într-un fel sau altul, să plângă, aceasta va putea să aibă urmări negative asupraechilibrului şi sănătăţii lui şi asupra relaţiei dintre el şi dumneavoastră. El va învăţa că nu arevoie să-şi exprime sentimentele, îşi va înăbuşi plânsul, dar aceasta îi va da sentimentul că esteneînţeles şi neacceptat.Dacă l-aţi rănit în mod intenţionat, aveţi curajul să vă cereţi iertare, acceptând furia şi plânsulcopilului. Nu comiteţi greşeala pe care o fac unii păriţti când îşi bat copiii, iar apoi le interzicsă plângă, spunându-le: „Taci, dacă nu vrei să mai primeşti...”

65

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 66/134

Atunci când se loveşte şi plânge, nu-l certaţi: „Ţi-am spus eu să te potoleşti. Vezi ce-ai păţitdacă nu ai ascultat?” Înconjuraţi-l cu dragoste şi compătimire, mângâiaţi-l şi încercaţi să-ialinaţi durerea, fără să-l împovăraţi inutil cu sentimente de vinovăţie.

Şi dacă copilul a învăţat să-şi reprime plânsul?

Atunci când copilului i se interzice să plângă, în mod constant şi repetat, el va dezvoltaanumite obiceiuri numite automatisme de control , care substituie într-o anumită măsură plânsul. Acestea sunt: suptul degetului în mod excesiv şi la o vârstă avansată, alimentaţieexcesivă (dacă a fost învăţat să mănânce „ceva bun” pentru a se calma), legănatul,masturbarea, rosul unghiilor etc.Alteori, el manifestă alte simptome în urma emoţiilor refulate: dureri de cap, dureriabdominale, erupţii cutanate, enurezie nocturnă, hiperactivitate, tulburări de atenţie.Atunci când copilul nu mai plânge decât foarte greu şi foarte rar şi ştiţi că a învăţat să-şireprime plânsul, mai puteţi să-l ajutaţi să revină la plânsul sănătos în felul următor:într-o primă etapă, jucaţi-vă foarte mult cu el. Încercaţi să creaţi situaţii comice. Râsul poateînlocui plansul într-un mod foarte eficace.

Arătaţi-i copilului multă solicitudine şi înţelegere. Ajutaţi-l să se simtă „în largul lui” în prezenţa dumneavoastră.Apoi, s-ar putea ca el să înceapă să plângă puţin pentru a vă testa reacţia. Dacă în acestmoment vă veţi arăta înţelegerea, acceptarea, copilul îşi va permite să redevină el însuşi, săverse lacrimi.Copilul nu-şi va alege întotdeauna momentul cel mai propice pentru a plânge şi sentimentullui de tristeţe ni se va părea uneori ilogic şi nejustificat. Uneori, el se va folosi de mici capriciica să-şi motiveze nevoia de a plânge. Acestea nu au de-a face cu adevăratul motiv, sunt doar 

 pretexte ca să plângă şi să se uşureze. Lăsaţi-l s-o facă!

Este acceptabil să plâng în prezenţa copilului?Copiii sunt îngroziţi atunci când îi văd pe părinţi plângând, aşa că e mai bine să vă izolaţiatunci când simţiţi nevoia să plângeţi.Dacă totuşi se întâmplă să plângeţi în prezenţa lui, spuneţi-i că nu e vina lui. Copilul nutrebuie să se simtă responsabil pentru emoţiile dumneavoastră. Lecţia pozitivă pentru el esteaceea că nu există vârstă pentru plâns şi că acesta este permis şi adulţilor.Atunci când vă înfuriaţi şi simţiţi nevoia să strigaţi sau să loviţi, revărsaţi-vă furia asupra unuiobiect: o pernă, un pat sau fotoliu, evitând astfel să-l loviţi pe copil.După ce vă veţi descărca emoţional prin plâns, vă veţi simţi mai capabili să fiţi amabili şiafectuoşi, atenţi şi răbdători cu copiii şi cu toţi cei din anturajul dumneavoastră.

CRIZELE DE FURIECopilul plânge cu lacrimi, ţipă, îşi agită mâinile şi picioarele, se trânteşte pe jos, îşiîncordează toţi muşchii corpului... Iată descrierea unei crize de furie. O asemenea manifestarene face să ne simţim jenaţi, ne enervează până la furie, ne determină să ne întrebăm în cemăsură copilul nostru este sănătos, normal.Aceste crize nu sunt fenomene izolate, ieşite din comun, ci o manieră, ca multe altele, de a

 plânge. În mod normal, aproape toţi copiii au asemenea manifestări, fără să fie perturbaţi dincauza aceasta.Dacă nu-i permitem să se înfurie şi-l obligăm să se abţină de la astfel de manifestări, copilulîşi va reprima mânia, dar o va exterioriza altfel: va deveni depresiv, agresiv sau predispus sprediverse boli.

66

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 67/134

Cele mai multe lucrări în domeniul educaţiei sugerează metode pentru a reprima crizele defurie ale copilului. Puţini autori recunosc aspectele pozitive ale unei furii sănătoase, care-i

 permite copilului să se elibereze de stresul şi tensiunile acumulate.Ca şi atunci când plânge, copilul se înfurie de multe ori din motive derizorii, care sunt doar 

 pretexte pentru a-şi manifesta frustrarea. Cei mai mulţi dintre noi credem că acest

comportament este tipic copiilor răsfăţaţi, încăpăţânaţi, care încearcă să ne manipuleze şi săne aducă la epuizare. Este adevărat, un copil poate învăţa să folosească acest tip demanifestare pentru a obtine ceea ce vrea. Dar acest comportament îl poate dobândi numaidacă părintele cedează cererilor nerezonabile ale copilului care declanşează criza copilului. Îngeneral, copiii nu plâng mai mult decât au nevoie să plângă.Dr. Ross Campbell, psihiatru, în cartea sa Kids en danger (Copii in pericol ) vorbeşte despremânie ca despre o boală a societăţii noastre, care îşi are rădăcinile în familie. Cauza mânieieste lipsa iubirii necondiţionate. Pentru ca aceste crize de furie să devină din ce în ce mai rare,sau chiar să dispară, în primul rând copilul trebuie să „respire” acasă o atmosferă primitoare,calmă, destinsă, amicală, entuziastă, încărcată de o iubire atentă şi necondiţionată („Te iubesc

 pentru că eşti copilul meu, aşa cum eşti şi nu doar dacă îndeplineşti anumite „condiţii”: să fii

cuminte, politicos etc.”). Din nefericire, puţini copii respiră o asemenea atmosferă. Înfamiliile unde există tensiuni, critici, pesimism, respingere, copilul se va simţi în nesiguranţă,nefiindu-i împlinită nevoia de iubire, şi va resimţi nevoia să-şi descarce frustrarea prin acestecrize de furie.Dincolo de spaţiul familiei există atâtea experienţe pe care copilul le trăieşte, uneori fără să

 poată reacţiona, experienţe dureroase (este agresat de colegi la grădiniţă, este ridiculizat deceilalţi, i se întâmplă să sufere eşecuri în ceea ce face), pe care noi, părinţii, le ignorăm.Copilul soseşte acasă şi se manifestă într-un mod greu de acceptat, iar noi ne enervăm, nuînţelegem. Fetiţa noastra are o curbă ascendentă a frecvenţei acestor crize atunci când începeanul şcolar şi trece printr-o perioadă dificilă de adaptare. Ne-a trebuit ceva timp până amreuşit să aflăm care este motivul acestor manifestări. Alteori, oboseala predispune copilul săse înfurie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât îşi controlează mai greu acţiunile şi emoţiile îlcopleşesc, debordând sub formă de plâns şi furie.

Cum să reacţionez când copilul face o criză de mânie?Dacă vă înfuriaţi, nu veţi face decât să accentuaţi criza copilului. Nu-l certaţi, nu strigaţi la el,nu-l pedepsiţi şi nu-l bateţi când are o asemenea manifestare de furie. Dar nici nu cedaţicererilor sale nerezonabile, capricioase, pentru a-l calma. Dacă o veţi face, lecţia pe carecopilul o va învăţa va fi că trebuie să facă o criză ca să obţină ceea ce doreşte!Lăsaţi-l să se liniştească singur. După un timp el se va linişti. Spuneţi-i că nu înţelegeţi de cese poartă astfel, dar nu-l împiedicaţi să se manifeste. Atâta timp cât comportamentul său este

inofensiv (nu-şi face rău lui însuşi şi nu-i agresează pe ceilalţi), nu aveţi motive să văalarmaţi. Dacă vă este greu să-l suportaţi, izolaţi-vă, explicându-i că vă este greu să vă păstraţicalmul în aceste condiţii. Nu vă neliniştiţi din cauza a ceea ce ar putea gândi ceilalţi. Văcreşteţi copilul pentru a face din el o fiinţă sănătoasă şi fericită, şi nu pentru a le face plăcerevecinilor!

Ce să fac când copilul are o criză în public?Când copilul are acasă un climat de toleranţă şi înţelegere, el va putea să plângă şi să-şimanifeste furia şi nu va avea nevoie să „explodeze” în public. Cu cât va fi mai în largul săuacasă, cu atât va avea un comportament mai bun în afara casei. Nu-mi amintesc prea multe

lucruri din copilărie, dar ştiu că fratele meu şi cu mine eram adeseori „lăudaţi” de ceilalţi căsuntem foarte cuminţi, iar mama era felicitată şi adeseori întrebată cum ne educă de suntem

67

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 68/134

aşa cuminţ şi politicoşi. Acasă, desigur, ne „dezlănţuiam” în voie şi mama se mira deremarcile celorlalţi. Este scenariul tipic, normal, al copiilor care se simt acasă în destulăsiguranţă pentrua a-şi permite să-şi elimine temerile si stresul prin manifestări uneori foartedezagreabile.Totuşi, uneori copilul izbucneşte în public. Dacă aceasta se întâmplă într-un loc unde nu-i

deranjează pe ceilalţi, lăsaţi-l în pace şi aşteptaţi ca el să-şi „verse toate lacrimile” şi să se potolească. Nu vă simţiţi jenaţi de privirile celorlalţi sau de comentarii de genul: „L-aş potolieu imediat cu o nuia”....Gândiţi-vă că aceasta nu foloseşte la nimic şi că, umilindu-l în public,nu veţi face altceva decât să măriţi tristeţea şi frustrarea pe care o simte copilul.Dacă scena se petrece într-un loc total nepotrivit (bibliotecă, biserică, sală de concert), puteţisă-l duceţi pe copil într-un loc unde ţipetele lui nu vor jena pe nimeni. Dacă vă este imposibil,încercaţi să-l calmaţi distrăgându-i atenţia. Trebuie să ştiţi însă că o criză întreruptă brusc nueste definitiv rezolvată, ci doar amânată.

Violenţa şi agresivitateaVorbim de violenţă atunci când criza de furie este însoţită de gesturi îndrepate împotriva lui

însuşi sau împotriva altora. Violenţa se poate defini ca o mânie exprimată prin actevehemente, al căror scop este acela de a răni sau a distruge pe cineva.Françoise Dolto afirmă că violenţa apare atunci când nu vorbim sau nu mai vorbim: atunci ne„aruncăm” unul asupra celuilalt. Când copilul nu comunică destul cu adultul, fie prin mimică,fie prin gesturi sau cuvinte, el devine violent.Violenţa şi agresivitatea sunt aproape sinonime. Există însă o uşoară diferenţă între aceştitermeni, în sensul că violenţa este întotdeauna un act negativ, condamnabil, care trebuie

 prevenit si combătut, în timp ce agresivitatea poate fi înţeleasă fie sub aspectul violenţei, fieca o formă de apărare. Un anume nivel de agresivitate îi dă copilului posibilitatea de a seapăra. Opusul lui „agresiv” este pasiv, iar opusul lui „violent” este liniştit. Diferenţa constădeci în faptul că agresivitatea are şi un aspect pozitiv, de apărare.Violenţa la copiii mici, între un an şi trei ani, este de multe ori o formă de a intra în contact cuceilalţi, de a se interesa de un alt copil. Pentru că încă nu stăpânesc bine limbajul, copiii facadeseori cunoştinţă lovindu-se, îmbrâcindu-se, după care devin prieteni. Alteori, un copil îlagresează pe celălat pentru a-şi însuşi o jucărie, un obiect pe care celălalt îl are.Pe măsură ce cresc, copiii învaţă să fie violenţi. Copilul învaţă prin imitaţie şi identificare. Elface ceea ce vede la cei din anturajul său: părinţi, prieteni, rude etc. Este uimitor să vezi cât detare se aseamănă un copil atunci când se înfurie cu mama sau tatăl lui în aceeaşi situaţie:aceeaşi expresie, aceleaşi gesturi, chiar şi aceleaşi cuvinte. Ca părinţi, suntem îngroziţi cândne descoperim expresiile de mânie în copiii noştri. Aceasta nu înseamnă că toţi copiii violenţiau părinţi violenţi. Însă trebuie să fim conştienţi că, dincolo de ceea ce-i spunem, copilul

„absoarbe” ceea ce vede în comportamentul nostru.Copilul are ocazia de a învăţa violenţa şi din ceea ce vede la televizor. Este trist că majoritateadesenelor animate şi programelor pentru copii abundă de imagini violente. Acestora li seadaugă emisiunile adulţilor, în timpul cărora copii privesc. O simplă emisiune de actualităţiare imagini de o violenţă extremă care-l pot şoca pe copil, fără ca părintele să sesizeze. Nu voiintra în dezbaterea argumentelor „pro” şi „contra” televizorului. Există emisiuni care, atuncicând sunt privite împreună de adulţi şi copii, pot fi bune, educative sau chiar o sursă dedestindere şi amuzament. Dar trebuie să păstrăm echilibrul şi un bun discernământ în alegereaacestora. În mod evident, nu-l vom putea feri mereu pe copil de vizionarea unor imaginiumplute de violenţă, dar asta nu-nseamnă că-l putem lăsa să privească orice sub pretextul că-l

 pregătim pentru viaţă. Au fost atâtea cazuri de adolescenţi care, trăind prea mult în lumea

imaginarului în care-i transpun filmele, la un moment dat s-au rupt de realitate şi n-au mai

68

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 69/134

fost în stare să-şi controleze actele. Valorile morale se pierd, iar crimele sunt banalizate atâtde mult, încât nu mai sunt percepute ca nişte acte condamnabile.O altă manieră de a-l învăţa pe copil să fie violent este să-i tolerezi actele de violenţă, fără să-iimpui limite destul de ferme. Copiii au nevoie să fie împiedicaţi atunci când comit violenţă.Trebuie să facem bine distincţia între violenţă şi exprimarea mâniei, lipsită de violenţă ţi, de

asemenea, între actele violente şi sentimentele negative, de mânie. Mulţi părinţi greşesc atuncicând îi interzic copilului să-şi exprime sentimentele ostile. De multe ori, părinţii cred că,împiedicându-i pe copii să-şi exprime sentimentele, acestea vor dispărea. Însă, din nefericire,nu se întâmplă astfel. Dimpotriva, acestea rămân şi-i fac mult rău copilului.A-i impune limite ferme împotriva actelor violente nu înseamnă a-l bate pe copil. Dacă-lloviţi atunci când el loveşte, nu-l învăţaţi nimic, ci mai degrabă îi daţi de înţeles că violenţa serezolvă tot prin violenţă. Însă este mult mai puţin dăunator pentru copil să primească o palmăla fund atunci când are un comportament distructiv decât să fie ignorat, neobservat. Politicastruţului care-şi vâră capul în nisip nu face altceva decât să întărească în copil acestcomportament („Dacă mama nu spune nimic, înseamnă că nu e prea grav...”). Există însămijloace mai bune: să-l luaţ în braţe, să-l ţineţi ferm, imobilizat şi să-i spuneţi că nu trebuie să

facă aşa ceva şi că sunteţi obligaţi să-l împiedicaţi să fie violent: „Nu te pot lăsa să-l loveşti pefratele tău....”Primul pas pentru vindecarea violenţei este cuvântul. Comunicaţi cu copilul, vorbiţi cu eldespre ceea ce se întâmplă (indiferent dacă se află în postura de agresor sau în cea devictimă). Explicaţi-i ce se întâmplă. Ajutaţi-l să-şi înţeleagă şi să-şi exteriorizeze sentimentelenegative într-un mod acceptabil: prin cuvinte, desene, jocuri sau prin crize de furie (lipsite deviolenţă) şi prin plâns. Dacă nu va reuşi s-o facă, violenţa din el se va „somatiza”, adică va fiexprimată prin anumite simptome şi boli: angine, diaree, constipaţie, dureri abdominale,erupţii cutanate, otite etc. În alte cazuri, aceste sentimente de mânie refulate vor sta la origineaunei stagnări intelectuale, a unor nevroze, depresii etc.Existăa atâtea „cazuri extreme”, dramatice, ale unor copii care au fost împiedicaţi să-şiexprime sentimentele şi care, la vârsta adolescenţei sau devenind adulţi, au ajuns să comităchiar crime.Am fost foarte impresionată când am citit cazul unui băiat model, un adolescent care nu s-arăzvrătit niciodată. Era student la teologie, deci se pregătea să devină pastor. Într-o zi, mergeacasă şi-şi împuşcă ambii părinţi. Această întâmplare i-a uluit pe toţi cei care-l cunoşteau caun adolescent model, fără probleme. În realitate însă, aceştia nu cunoşteau decât faţada. Ei nu

 puteau să vadă sentimentele de mânie şi ostilitate care fierbeau în el şi care l-au împins la unastfel de gest.De multe ori, părinţii cred că, împiedicându-i pe copii să-şi exprime sentimentele, acestea vor dispărea, însă nu se întâmplă astfel. Dimpotrivă, ele rămân şi le fac mult rău acestora.

Pentru a rezuma, să reţinem câteva gânduri care pot să vă ajute să preveniţi violenţa în cazulcopilului dumneavoastră, în familia dumneavoastră:- Nu fiţi violenţi, căci copilul vă va imita;- Faceţi deosebirea între sentimente, acţiuni şi sentimente violente;- Fixaţi limite ferme actelor copilului;- Încurajaţi-l să-şi exprime sentimentele pe diferite căi: verbal, prin desen, sport, râs, plânsetc.;- Nu-l protejaţi excesiv, dar nici nu-l expuneţi unor scene de violenţă (jocul de-a războiul, deexemplu, nu are nimic de-a face cu adevărata violenţă şi nu trebuie să fie interzis copilului);- Cea mai eficace măsură împotriva violenţei este dragostea. Adulţii violenţi şi ostili sunt

 persoane care în copilărie au fost private de afecţiune.

„Vaccinul” contra violenţei este la îndemâna fiecărui părinte: dragostea necondiţionată,manifestată faţă de copil prin atitudinile, gesturile, vorbele, faptele noastre de zi de zi, mereu

69

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 70/134

şi mereu. Să-l învăţăm, prin exemplul nostru, valorile pozitive: afecţiunea, căldura,compasiunea, generozitatea, dorinţa sinceră de a-i preţui şi ajuta pe ceilalţi. Să-l învăţăm să-iiubească pe ceilalţi ca pe el însuşi. Dacă noi vom trăi toate aceste valori, practicându-ne cudragoste meseria de părinţi, vom îndeplini ceea ce este mai important pentru a face din copiiinoştri nişte adulţi siguri pe ei şi împăciuitori.

Copiii învaţă ceea ce trăiescDacă un copil trăieşte sub critică,va învăţa să condamne.Dacă un copil trăieşte în ostilitate,va învăţa să se bată.Dacă un copil este ridiculizat,va învăţa să fie jenat.Dacă un copil trăieşte în ruşine,va învăţa să se simtă vinovat.Dacă un copil trăieşte în toleranţă,

va învăţa să fie răbdător.Dacă un copil trăieşte cu încurajare,va învăţa încrederea.Dacă un copil trăieşte cu lauda,va învăţa să aprecieze.Dacă un copil trăieşte în imparţialitate,va învăţa dreptatea.Dacă un copil trăieşte în siguranţă,va învăţa să aibă credinţă.Dacă un copil trăieşte în aprobare,va învăţa să se aprecieze.Dacă un copil trăieşte în acceptare şi prietenie,va învăţa să găsească dragoste în lume.

(Doris Law Nolte)

TEMERILE COPILĂREŞTIÎn perioada micii copilării şi a vârstei preşcolare, copilului îi este adeseori teamă. Cunoaşterealimitată a realităţii, incapacitatea de a delimita lumea reală de cea imaginară, experienţele princare trece zi de zi îi provoacă teamă, care îmbracă diferite forme: de persoane necunoscute, dedoctori, de animale, de creaturi imaginare (monştrii şi vrăjitoare), de zgomote (aspirator,

sirenă, tunete etc.), de întuneric şi alte temeri care persistă uneori în mintea copilului.Temerile nu sunt logice. Ca părinţi, încercăm adeseori să găsim o „logică de adulţi” acestor temeri. De multe ori, încercăm fără succes să risipim teama copilului pentru că nu intrăm înlogica lui, de copil.Temerile copilăreşti sunt, în general, normale. Ele apar şi dispar pe măsură ce copilul intră întreapta următoare a dezvoltării sale. Un copil fricos nu devine în mod necesar un adult

 predispus la fobii.

Care este originea temerilor copilăreşti?Putem schiţa o clasificare a temerilor, după cauza care le produce sau care favorizează apariţialor:

- Unele temeri ale copilului îşi pot avea originea de la naştere: zgomotele, mişcările bruşte ale personalului maternităţii, lumina prea puternică pot face din experienţa venirii copilului pe

70

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 71/134

lume o experienţă traumatizantă, care poate sta la originea unor temeri de mai târziu: teama deseparaţie, teama de necunoscuţi, teama de zgomote; pe măsură ce copilul creşte, aceste temerivor fi înlocuite de altele.- Temeri datorate unei lipse de informaţii date copilului în legătură cu unele fenomenenormale, dar care pentru el pot fi îngrozitoare. Este cazul diverselor zgomote, cum ar fi

aspiratorul, aparatele casnice, jucăriile cu arc, apa de la W.C., tunetele etc.- Temeri care rezultă din anumite experienţe triste trăite de copil în primul an de viaţă.De exemplu, claustrofobia (teama de a rămâne într-un spaţiu închis) ar putea avea la origine onaştere prelungită, în timpul căreia fătul s-a găsit strâns în calea spre ieşire, fără a puteaavansa; teama de întuneric ar putea să apară dacă a fost lăsat să plângă singur, noaptea, înleagănul lui, fără ca cineva să-l bage în seamă.- Temeri care îşi au originea în unele experienţe accidentale, îngrozitoare : dacă un copilcade într-o piscină, îi va fi apoi frică de apă, dacă este atacat de un câine se va teme de câini,dacă i s-au făcut injecţii îi va fi teamă de infirmiere etc.- Temeri condiţionate - sunt temerile care apar prin asocierea unui act obişnuit cu unul care

 produce teamă, până când copilului, prin asociere, îi va fi teamă de actul obişnuit.

Mecanismul de formare este identic cu acela al unui reflex condiţionat. De exemplu, dacăface baie în piscină şi aude un tunet puternic (care-l înspăimântă), există posibilitatea ca apoisă se teamă de apă.- Temeri moştenite de la alte persoane. Uneori, fără să vrem, le transmitem copiilor propriilenoastre temeri: de păianjeni, de câini, de apă etc. Atitudinea pe care o avem când neconfruntăm, în prezenţa copiilor, cu ceva care ne înspăimântă, poate genera nelinişte în copilşi poate declanşa, prin identificare, aceeaşi teamă.

Am în minte cel puţin două ocazii în care am verificat acest lucru: eram cu fetiţa mea care avea trei ani într-un parc şi un câine mare, negru, a început deodată să latre şi să alerge în direcţia noastra. Eu m-am oprit brusc,ţinând-o strâns în braţe. După ce câinele a plecat, fetiţa m-a întrebat: „Mamă, de ce m-ai strâns aşa de tare?” Nu

ştiu dacă acest episod a contat sau nu, dar fetiţei îi este şi astăzi puţin frică ori de câte ori un câine se apropie deea.Ceva asemănător mi s-a întâmplat în ultima vacanţă, la mare, când eram în apă cu fetiţa şi înaintamacompaniind-o în încercările ei de a înota (eu nu sunt o bună înotătoare şi întotdeauna mi-a fost frică de apaadâncă). Deodată am simţit că nu mai ating cu picioarele nisipul pe care călcam şi mi s-a făcut foarte frică. Nu i-am spus nimic fetiţei, dar, după ce am ieşit din apă, ea m-a întrebat: „Mamă, de ce m-ai strâns de mână? Ţi-a fostfrică, nu-i aşa?”

- Temeri care rezultă din conştientizarea morţii. În jurul vârstei de trei ani, copiii încep sădevină conştienţi de existenţa morţii şi de vulnerabilitatea propriei lor vieţi. Încep să pună totfelul de întrebări legate de acest subiect: Voi muri? Vei muri? De ce mor oamenii? Teamaaceasta de moarte se poate traduce prin alte forme de teamă: teama de a face baie în cadă ca să

nu fie absorbit prin orificiul de scurgere, teama de a adormi – mai ales dacă i s-a spus cămoartea este ca un somn, teama de diferiţi monştrii, căpcăuni şi crocodili care l-ar puteadevora etc.- Temeri izvorate din imaginaţie. Până când copilul nu are cunoştinţe suficiente despre lumeareală, el nu va putea să facă o distincţie clară între realitate şi lumea fictivă. El îşi imagineazădiferiţi monştrii, crocodili, lupi, vrăjitoare şi crede sincer că aceştia ar putea apărea să-i facărău. Uneori, părinţii contribuie la întărirea acestor temeri atunci când îi spun copilului: „Dacănu eşti cuminte, vine bau-bau şi te duce” sau „...vine lupul şi te mănâncă” etc.- Teama simbolică este o formă de teamă care ţine locul unei temeri concrete, pe care copilulnu o conştientizează şi nu poate deci s-o exprime ca atare. De exemplu, teama de un monstruascuns într-un dulap poate ascunde o teamă pe care copilul o are că-şi va pierde dragostea

 părinţilor cu ocazia venirii în familie a unui nou-născut. Astfel de temeri apar când copilultrece prin situaţii de schimbare care-l neliniştesc: apariţia unui nou-născut, divorţul părinţilor,

71

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 72/134

o boală grava a unuia dintre părinţi etc. Atunci când copilului îi este greu să descrie motivulreal al fricii pe care o simte, aceasta va da naştere la o teamă simbolică.

Ce să fac când copilului meu îi este teamă?Desigur că nu ne place să-l vedem pe copil înspăimântat şi am vrea să facem ceva ca să-l

ajutăm să-şi depăşească teama. Există câteva lucruri pe care trebuie să le evităm cu orice chip, pentru a nu înrăutăţi şi mai mult situaşia, adăugând sentimentului de teamă pe acela al lipseide înţelegere din partea părinţilor. Iată ce nu trebuie să faceţi:- Nu-l ridiculizaţi pe copil, nu-l tachinaţi, nu-l ironizaţi atunci când îşi exprimă teama.Simţindu-se neînţeles şi nesigur, el va păstra în sine această frică.- Nu-l îndepărtaţi pe copil de obiectele sau ocaziile care-l înfricoşează. Copilul va crede căîntr-adevăr există un pericol dacă îl îndepărtaţi. Aceasta îi va accentua teama. Pe de altă parte,nu trebuie nici să-l obligaţi să treacă prin situaţii care-l înspăimântă. Este clasic exemplulcopiilor scufundaţi în apă împotriva voinţei lor, ca sa înveţe să înoate. Copilul se simte umilit,furios, şi va putea avea apoi nu numai teamă, ci şi resentimente faţă de persoana care s-acomportat astfel.

- Nu-i spuneţi: „Nu are de ce să-ţi fie frică”, negând astfel sentimentul copilului. A-i spune săfie curajos deşi ştiţi că lui îi este frică este ca şi cum i-aţi spune că teama este ceva rău,negativ, intolerabil. Copilului se va simti ruşinat şi nu va mai îndrăzni să-şi exprime teama,aceasta ducându-l la izolare şi disperare.Iată ce puteţi face pentru a-l ajuta cu adevărat pe copil în momentele de teamă şi pentru a-ifacilita depăşirea acestui sentiment:- Admiteţi că-i este teamă şi manifestaţi simpatie şi înţelegere: „Îmi dau seama că ţi-e fricăde... Cred că nu este prea plăcut să simţi asta, nu-i aşa?”.Lumea este uneori plină de mistere pentru copiii mici. Dacă-i ajutăm să înţeleagă „cum” şi„de ce”, multe din temerile lor vor dispărea. Informaţi-l pe copil, pe măsura înţelegerii lui,despre tot ce-l înfricoşează: cum funcţioneaza aparatele (oricât de mic ar fi copilul, luaţi-l în

 braţe şi spuneţi-i: „Ştii, zgomotul acesta care nu-ţi place este al aspiratorului” sau „Nu teteme, eu sunt cu tine, asta e o sirenă”... În felul acesta, copilul va asocia zgomotul de care seteme cu prezenţa liniştitoare a mamei); despre comportamentul animalelor (care dintre elesunt inofensive şi de care trebuie să ne ferim); spuneţi-i că vrăjitoarele, monştrii, fantomele nuexistă în realitate, ajutaţi-l să facă distincţia între lumea reală şi ficţiune.O metodă bună este să jucaţi împreună cu copilul jocul criticii posibilului şi imposibilului.Întrebaţi şi răspundeţi pe rând: Cerul este violet? Oile zboară? Câinii mănâncă şi copii?Bunica merge în mâini? ... şi alte întrebări, unele care să reflecte realitatea, altele care să odeformeze. Copilul va fi încântat de acest joc.Uneori, în ciuda eforturilor pe care le faceţi de a-i explica lucrurile, copilul nu va fi în stare să

le înţeleagă. Va fi nevoie să aşteptaţi ca creierul lui să atingă un anumit nivel de maturitate pentru a putea înţelege anumite lucruri. Când le va înţelege, teama se va risipi.- Găsiţi metode prin care să-l confruntaţi, treptat şi cu blândeţe, cu sursa de teamă. Deexemplu, atunci când copilului îi este frică de baie, încurajaţi-l să se joace mult cu apă, cunisip, separat de ora de baie. Atunci când se joacă astfel, copilul va simţi că stăpâneşte apa, vaavea o senzaţie diferită de cea pe care o simte când este scufundat în baie şi apa „îlstăpâneşte” pe el.- Ajutaţi-l să exprime ceea ce simte povestind sau desenând ceea ce îi provoacă teama;

 permiteţi-i să-şi exprime emoţiile, eliberându-se de tensiune: să râdă, să plângă, să strige, să...ofteze .

- Tată , când vine noaptea mi-e o frică de îmi vine să plâng .- De cine ţi-e frică , băiatul tatii ?

72

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 73/134

- De întuneric , tată. Când închid ochii văd negru şi de-aia mi-e frică.- Şi mie când eram mic îmi era teamă. Acum nu-mi mai este.- De ce tată nu-ţi mai este frică ?- Pentru că am crescut mare, îl lămuri tatăl.- Şi eu ce trebuie să fac ca să cresc mare, îl întrebă copilul curios.

- Cred că pentru a creşte mare , trebuie să ...dormi.- Şi ca să dormi, trebuie să închizi ochii, spuse el cu înţelepciune.- Aşa este, întări tatăl.

Copilul oftă şi închise ochii. Ceva mai liniştit, copilul bâigui :- Simt că cresc mare, spuse el adormind.

6

 A TRĂI ÎNSEAMNĂ A ÎNVĂŢA

- Alo,bărbate , vino repede acasă că nu mă mai înţeleg cu copilul ăsta !- Dar ce-a mai făcut ? se interesă tatăl poznaşului.- Şi-a crestat bărbia cu aparatul tău de ras, că, zice, să fie ca tata. E numai leucoplast pe

faţă. Şi mi-a aruncat în ciorbă, când nu eram eu atentă ,un pumn din ipsosul pe care l-ai uitat tu pe balcon.Că de când îţi spun să-l duci de-aici! O să mănânci materiale deconstrucţii astăzi.

- Ei, ce să faci, dacă n-are şi el cu cine să se joace! Ia-ţi timp şi mai stai şi tu cu el.- Cu atâtea treburi pe cap , crezi că mai fac faţă ? Ştii ce-a mai făcut ? Nu-ţi vine să

crezi! Mi-a spălat rochiile pe care tocmai le călcasem. N-au scăpat nici cămăşile tale.A turnat toate sticlele de apă minerală în ligheanu roşu şi le-a spălat cu mare hărnicie.

 Nu râde ! Cine crezi că munceşte de două ori ? Tu sau eu ?- O să avem şi noi haine mai înţepate de la acidul apei minerale. Ce vrei, învaţă şi el .

Explorează dragă ! Trebuie să-l înţelegem. Nu ştii că citeam noi chestia asta din carteaMirelei ?

- Da, dar învaţă pe socoteala mea ,pe nervii mei, nu pe ai tăi.. Eu trebuie să repar tot şinu mai pot. Hai să-ţi mai spun una . A prins raţele de la vecini şi le-a legat ciocurile cuelastic, de să moară bietele păsări. Dacă nu le vedea vecinul , le găseam prăpădite. Şierau doar zece. Nu le plăteai matale ? Ce mai zici ?

- Linişteşte-te! Bine că s-a terminat cu bine. Suportă-l şi tu că , mâine ,poimâine ,creştemare şi se schimbă. Cum să înveţe şi el ce e aia viaţă ?

- Dragule , tu totdeauna eşti senin, răbdător şi tolerant. Să vedem acum ce mai zici . Mi-

a golit toate sticlele de ulei în rezervor. Şi sticla de oţet tot acolo a vărsat-o. Plus celede lapte. Spune tu dacă este sănătos copilul ăsta ?- Fii liniştită, dragă, îţi cumpăr eu ulei, oţet şi lapte, cum vin de la servici. Mai rabdă

 puţin şi să vezi ce băiat deştept o să avem.- Poate e bine să-ţi spun că rezervorul în care a turnat el toate cele sticle nu e altul decât

rezervorul de la maşina ta.-  Nuuuuu ! Nu se poate ! strigă el în telefon. Îl rup în bătaie cum vin! Dar vin chiar 

acum !- Dragule, fii calm , fii liniştit! Tu ai dreptate .Copilul nostru explorează !

73

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 74/134

 JOCUL ŞI IMAGINAŢIA Nu întâmplător am aşezat jocul înaintea celorlalte experienţe care-i deschid copiluluiorizonturile cunoaşterii, ale învăţării. Pentru copil, joaca este ocupaţia principală; nu este doar o sursă de plăcere, ci prima sursa de învăţare. Jocul face legătura între imaginaţia copilului şilumea realităţii, ajutându-l pe copil să delimiteze, încetul cu încetul, cele două lumi.

Oricine ştie că un copil sănătos, normal, este un copil care se joacă, se amuză, se ocupă cuorice şi explorează tot ce este în jurul său. A-l priva pe copil de joacă înseamnă a-l priva de plăcerea de a trăi.

Tipurile de jocuri şi semnificaţia lorDe-a lungul copilăriei sale, copilul îşi modifică şi diversifică jocurile în funcţie de capacităţile

 psiho-motorii şi intelectuale, adică în funcţie de stadiul său de dezvoltare şi de nevoile pe carele simte în acel moment. Este uşor să observăm că interesul pentru anumite jocuri esteaproximativ identic la copiii de aceeaşi vârstă. Chiar dacă societatea a evoluat şi industria

 jucăriilor s-a perfecţionat şi modernizat în ritmul societăţii, copilul a rămas acelaşi azi ca şiacum o sută de ani: stadiile de dezvoltare sunt relativ identice şi copii au, la aceeaşi vârstă,

relativ aceleaşi preocupări. Nu vom încerca să clasificăm jocurile, ci doar să enumerăm câteva dintre acestea, ilustrândfelul în care-l ajută pe copil să crească, să se structureze:

 Jocurile în aer liber ajută la coordonarea motricităţii: toboganele, leagănele, jocurile specialedin parcurile pentru copii. Copilul are nevoie să sară, să alerge, să se legene, să alunece. El arenevoie de spaţiu pentru a-şi descărca în mod pozitiv energia. Primul impuls al unui copil carecreşte într-un spaţiu relativ închis şi strâmt atunci când îl duci în natură, în faţa unei pajiştiînverzite, este să alerge, să zburde asemenea unui mieluşel. Ca părinţi, nu trebuie să neglijămimportanţa ieşirii cu copiii în natură ori de câte ori avem această ocazie. Pe lângă avantajulamintit, plimbările în aer liber, ieşirile în natură vor îmbogăţi cunoştinţele copilului desprelumea care-l înconjoară.

 Jocurile de alegere, triere, cum sunt loto-urile, jocul cu bile, diverse jocuri de societate („Nute supăra, frate”), îl incită pe copil să numere, să trieze, să analizeze, să citească etc.

 Jocurile de îndemânare şi creative: jocurile de construcţii, diferitele activităţi manuale:tăierea cu foarfeca, pictura, jocurile de modelare a plastilinei sau a argilei etc. Toate acestea îidezvoltă copilului abilităţile manuale şi creativitatea. Un astfel de joc poate fi o cale de aobserva înclinaţiile, talentul copilului pentru o anumită activitate artistică.

74

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 75/134

Jocurile simbolice simulează anumite activităţi sau anumite situaţii văzute sau trăite de copil 

(o masă la restaurant, o vizită la medic, o călătorie, un accident, oîncăierare cu un coleg de şcoală). Aceste jocuri sunt foarte

importante pentru creativitatea copilului. Uneori, ele pot avea unefect terapeutic. Prin jocul simbolic, copilul poate să compenseze

 pierderi, greşeli, eşecuri, poate să-şi exprime teama şi stresul înurma unor situaţii traumatizante. De exemplu, un accident pe carel-a trăit sau la care a fost martor, când s-a rătăcit într-un loc public,când a fost atacat de un câine etc. Dacă în urma unei astfel desituaţii copilul nu a reuşit să-şi elimine spaima plângând şi nu

 poate să vorbească despre aceasta, jocul îl va putea ajuta. Jucaţi- vă cu el, ajutaţi-l să refaca sub forma jocului scenariul pe care l-atrăit. Copiii o fac de multe ori în mod spontan. După o vizită la

doctor, copilul îşi va consulta păpuşile şi ursuleţii; dacă mama afost la spital ca să nască un frăţior, fetiţa va simula că esteînsărcinată şi o va „naşte” şi ea pe păpuşa ei.

 Jocurile de imitaţie debutează când copilul are doi ani şi începe să-i imite pe toţi cei din jurulsău. Aceste jocuri evoluează cu timpul, devenind din ce în ce mai complexe: jocul de-amagazinul, de-a doctorul, jocul de-a frizerul etc. Copilul înscenează cu minuţiozitaterealitatea, învăţând în acelaşi timp o mulţime de lucruri. În jocul de-a magazinul, de exemplu,copilul învaţă să aranjeze „marfa”, să numere „banii”, să schimbe formule politicoase întrevânzător şi client, să împacheteze obiectele cumpărate etc.

 Jocurile inventate de ei - prieteni şi eroi imaginari. Uneori copilul inventează personaje

imaginare de care se ataşează şi care-l fac să trăiască într-o lume imaginară. Aceşti „eroi” apar la vârsta de doi-trei ani şi rămân uneori mai mulţi ani în mintea copilului. Părinţilor se tem canu cumva copiilor să le fie greu să facă distincţia între real şi imaginar. Aceste personaje,înzestrate cu calităţi sau/şi defecte omeneşti, au un rol în iniţierea conceptului de bine şi rău,deci în formarea conştiinţei morale.

 Jocuri care par ridicole şi nesemnificative. Uneori, copilul ne enervează, ne exasperează cu jocuri care ni se par, după logica noastră de oameni mari, de-a dreptul stupide: râdenebuneşte, fără nici un motiv, rosteşte cuvinte „pocite” în mod intenţionat, când se îmbracă,îşi pune pantalonii în cap etc. Copilul are multe lucruri de învăţat, multe reguli de respectat: sămănânce frumos, adoptând o ţinută corectă, să nu vorbească cu gura plină, să nu intre în casăcu pantofii murdari de noroi, să nu deseneze pe pereţi, să nu ţipe ca să nu-i deranjeze pe

vecini etc. El simte că nu răspunde aşteptărilor părinţilor şi adeseori este certat şi pedepsit. Deaceea, are nevoie să facă în mod intenţionat, dar în joacă, anumite „prostii” de care să râdăapoi cu poftă, eliberându-şi frustrarea care rezultă în urma sentimentelor de anxietate,neputinţă, eşec.În rezumat, jocul are trei funcţii importante:1. Îl ajută pe copil să înveţe, folosindu-se de ceea ce ştie şi descoperindu-şi mereu noileaptitudini.

2. Îi permite să înţeleagă şi să asimileze informaţiile care i-au fost transmise.3. Prin calităţile terapeutice, jocul îl ajută pe copil să depăşească efectele unor experienţetraumatizante.

Când părinţii participă la jocul copiilor

75

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 76/134

Uneori, copilul solicită participarea părintelui la jocul său. Alteori, părintele este acela carevrea să se joace cu copilul.Atunci când intrăm cu copilul nostru pe tărâmul jocului, trebuie să redevenim şi noi copii,dezbrăcându-ne în acele momente de rolul nostru de părinţi. Aceasta înseamnă să ne aşezăm

 pe lungimea de undă a copilului, lăsându-l pe el să preia conducerea (Jocul este imaginat de

copil cu regulile pe care le stabileşte el). Inversarea aceasta a rolurilor este bună pentruambele părţi: copilul vede anulată autoritatea păarintelui, dar ştie că este numai o joacă, iar adultul, cerând ajutorul copilului care este în joc „adultul”, îl va învăţa pe copil cum poate săse încreada în părinte, care-i vrea binele în orice situaţie.Râsul împreună cu copilul este nu numai o supapă pentru eliberarea de tensiuni şi temeri, dar şi un factor de unitate între părinte şi copil.Trăim într-o societate bazată în întregime pe competiţie, însă această competiţie nu esteînnăscută, ci se învaţă. Copii de aceeaşi vârstă, dar de culturi diferite, nu au acelaşi spirit decompetiţie.Cooperarea este mai bună decât competiţia. Învăţaţi-l pe copil să coopereze! Încercaţi săfaceţi din jocuri adevărate ocazii de bucurie, în care să râdeţi, să vă destindeţi şi să vă amuzaţi

împreună. Când copilul trişează, înseamnă că este nesigur pe sine, că-i este teamă să piardă casă nu piardă stima celorlalţi. Nu-l certaţi atunci când trişează. Mai bine vă prefaceţi că nu aţiobservat, glumiţi cu el, ajutaţi-l să râdă. Atunci când vă prefaceţi că sunteţi mai slabi, că nuobservaţi manevrele lui, aceasta va suscita în copil o stare de siguranţă care-i va permite să-şiexprime propriile sentimente de neputinţă.Atunci când vă jucaţi cu copilul, încercaţi să nu-i sugeraţi tot timpul ce să facă. Abţineţi-vă să

 preluaţi iniţiativa. El este capabil să găsească jocuri, să le imagineze şi să inventeze în funcţiede nevoile şi dispoziţia momentului.Păstraţi echilibrul între propriile ocupaţii şi timpul acordat jocului cu copilul. Atunci când vă

 jucaţi cu el, fiţi 100 % disponibil, intraţi în „pielea” personajului, jucaţi-vă efectiv, lăsând la o parte orice altă preocupare.

Jocul cu alţi copii – primii paşi spre socializarePână la 2-3 ani, copilul se joacă singur chiar şi atunci când este cu alţi copii. Dacă observămun grup de copii mici, putem constata că fiecare se joacă singur, în paralel cu ceilalţi. Fiecarecopil se joacă ce vrea şi nu caută să intre în contact cu alţi copii, decât pentru a-i lua o jucărie

 pe care o doreşte.Urmează apoi jocul asociativ, când toţi copiii fac acelaşi lucru - de exemplu, la nisip, cândfiecare îşi umple şi goleşte găletuţa pentru a construi un „castel”. În această etapă, nu existăcomunicare între copii, dar ei se imită foarte mult unul pe altul.După vârsta de trei ani, copiii încep să coopereze, să se joace împreună, să caute tovărăşia

altor copii. Este vârsta socializării, când încep „marile” prietenii, care se formează şi sedestramă repede, copilul schimbându-şi uneori, de la o zi la alta, „cel (cea) mai bun(ă) prieten(ă).”Pentru o bună integrare a copilului la grădiniţă (3-4 ani), este bine ca el să frecventeze maidinainte grupuri de copii. Astfel, el va parcurge treptat aceşti paşi spre socializare şi-i va fiuşor să se adapteze în noua structură.

Cum să alegem cele mai bune jucării?Jucăriile ideale sunt acelea pe care copilul le cere sau le alege singur, în funcţie de nevoilesale. La fiecare vârstă, el are anumite preocupări, preferând anumite jucării.Jucăriile bune sunt acelea care-l ajută pe copil să-şi dezvolte imaginaţia, aptitudinile,

creativitatea şi să fixeze ceea ce a învăţat prin experienţă: apă, nisip, diferite recipiente, păpuşisimple, animale de pluş, maşini, jucării de tras şi împins, tablă şi cretă, şevalet şi vopsele

76

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 77/134

 pentru pictat, hârtie şi creioane, carioci colorate, jocuri de construcţie, cuburi, instrumentemuzicale etc.Când este mai mic, jucăriile care redau realitatea în miniatură se pare că-l ajuta să-şi formezeimaginaţia. Apoi, el îşi va imagina singur realitatea şi va prefera anumite obiecte simple,cărora le va da o valoare simbolică: o păpuşă simplă este când prinţesă, când casieră la un

magazin, 2-3 scaune aşezate unul în spatele celuilalt vor fi vagoanele unui tren etc.Păpuşile şi animalele de pluş oferite bebeluşilor şi copiilor mici nu trebuie să depăşeascămărimea antebraţului copilului. Dacă aceste jucării sunt prea mari, el le va mânui cudificultate şi va avea o percepţie greşită a raporturilor de talie între obiecte.Mulţi părinţi se întreabă dacă să le permită sau nu copiilor jocul de-a războiul. Se pare că nu

 jocul de-a războiul îi face pe copii violenţi şi că, orice am face, fie că le permitem, fie că nu,va veni un moment când ei se vor juca „de-a pac-pac”. Acest joc poate fi o manieră, ca multealtele, de-a interacţiona cu temerile sale, de a exterioriza prin joacă frica pe care scenele derăzboi şi violenţă i-o provoacă. Nu trebuie să încurajăm însă fabricarea armelor pentru copii,din ce în ce mai sofisticate şi care imită perfect armele adevărate. Fabricanţii de jucării nu facaltceva decât să exploateze teama copiilor şi să profite de pe urma fenomenului modei şi

imitaţiei care-i face pe copii să-şi dorească acelaşi „model” ca al colegilor lor... Dacă jocul i-ova cere, copilul îşi va confecţiona singur „armele” (o bucată de lemn, un avion de hârtie).Există unele jucării simple, clasice, cum ar fi călăreţii şi soldaţii de plumb etc., pe care le

 puteţi oferi copilului, întrucât nu prezintă nici un pericol.După ce copilului i-au fost oferite jucăriile, acestea îi aparţin în exclusivitate. Ceea ce va facecu ele nu ne priveşte pe noi, adulţii. Imaginaţi-vă că cineva vă dăruieşte ceva, ca apoi să vinăsă vă spună: „Nu te-ai purtat frumos cu mine. Dă-mi înapoi lucrul pe care ţi l-am oferit....” sau„Vei putea să te folosesti de acest lucru numai dacă faci ce-ţi spun eu”.Unii părinţi folosesc jucăriile pentru a-l constrânge pe copil să fie cuminte. Cea mai maregreşeală este să-i confişti sau să-i ascunzi copilului o jucărie. Este ceva sadic. Este ca şi cum i-ai confisca unei mame copilul. Pentru un copil, jucăriile sunt „copiii” lui, în sensulataşamentului puternic pe care-l are faţă de ele. De aceea nu este bine să-l obligaţi pe copil sădea cuiva o jucărie, dacă el nu doreşte (chiar dacă el pare dezinteresat de jucăria respectivă, eava putea fi dată doar atunci când el va fi pregătit să se despartă de ea).În privinţa aranjatului camerei copilului, a jucăriilor, până la vârsta de patru ani nu-i putemcere copilului să fie ordonat şi să-şi aranjeze camera. Psihologii afirmă că nu putem să-lînvăţăm pe copil să-şi aranjeze lucrurile înainte de vârsta de patru ani, fără riscul de a face dinel un maniac al ordinii. Părintele poate să-i aranjeze jucăriile seara, înainte de culcare şi nudimineaţa sau în timpul zilei. Trebuie să-i lăsăm copilului libertatea să-şi împrăştie jucăriile,să se joace cum vrea el, cu riscul de a avea o casă poate nu tocmai perfect aranjată, dar în careun copil se joacă plin de voioşie.

După vârsta de patru ani, puteţi să-i cereţi copilului să vă ajute când aranjaţi jucăriile, pentruca, încetul cu încetul, să înveţe s-o facă el singur când îşi termină jocul. Dacă sunteţi o mamăobsedată de ordine, fixaţi camera copilului ca loc pentru joacă şi păstraţi ordinea pe care odoriţi în restul casei.

Rolul poveştilor, al miturilor şi basmelor în formarea imaginaţieiImaginaţia este strâns legată de creativitate. Cei mai renumiţi inventatori, scriitori, artişti aucreat ceva care a izvorât în primul rând din imaginaţie. Întotdeauna a existat acea „scânteie”care are de-a face cu imaginarul.Jucându-se, copilul îşi imaginează, visează, îşi creează o lume plină de înţelesuri ştiute doar de el, ilogice şi inaccesibile pentru noi, adulţii, care am uitat să mai fim copii.

Poveştile, basmele, miturile care înfrumuseţează copilăria îi îmbogăţesc în acelaşi timpimaginaţia copilului.

77

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 78/134

Am putea spune că toate acestea sunt rele, pentru că sunt nişte minciuni, dar interzicândcopilului accesul la această lume imaginară şi „falsă” a poveştilor, îl privăm de cel maiimportant suport pentru construcţia imaginaţiei sale. Dacă-l învinovăţim pe copil şi-l învăţămsă nu iubească poveştile şi basmele pentru că nu sunt adevarate, el se va simţi vinovat defiecare dată când va fi atras de lumea imginară şi dezvoltarea imaginaţiei sale va fi inhibată.

Fiecare tip de poveste îşi are locul şi rolul său. Chiar şi basmele, care nu sunt adevărate, au la bază o realitate: în lume există buni şi răi, este o luptă continuă între bine şi rău, luptă care nedorim să se sfârşească întotdeauna cu biruinţa binelui.Atunci când le spunem copiilor poveşti, este bine să le arătăm imaginile, să-i încurajăm sădeseneze şi ei personajele sau poveştile.Ce să facem cu miturile? Să-l lăsăm pe copil să creadă, să-i spunem adevărul? Să luăm, deexemplu, cel mai raspândit mit, acela al lui Moş Crăciun. Am putea să-i spunem de la începutcopilului că acest Moş nu există şi că totul este o minciună. În felul acesta, îl vom ţine pecopil în adevăr, dar îl vom priva de farmecul şi emoţiile pe care le trăiesc copiii în timpulsărbătorii Crăciunului. Sau, am putea să-i explicăm copilului ce înseamnă cu adevăratCrăciunul, că este o sărbătoare care ne aminteşte de naşterea lui Isus, povestindu-i în amănunt

istoria acelei nopţi minunate şi unice. Dar ce i-am putea spune despre Moş Crăciun? Cândvede pe stradă ori la televizor câte un Moş, am putea să-i spunem că este un domn deghizat.„Dar adevăratul?”, va întreba copilul... „Ei bine, adevăratul Moş Crăciun este cineva care nu aavut un tătic şi o mămică, nu mănâncă, nu bea, nu doarme, nu s-a născut şi nu moare. Estecineva imaginar, care trăieşte în inima noastră”. Copilul va aşeza atunci acest personaj miticalături de alte personaje de basm, pe care le îndrăgeşte: Albă ca Zăpada, Peter Pan, Frumoasadin pădurea adormită, Făt Frumos etc.Când îi spunem copilului poveşti adevărate, este bine să-i explicăm că este vorba desprecineva care a trăit ca şi el. Astfel, îl vom învăţa să deosebească ce este adevărat de ceea ceeste imaginar, îmbogăţindu-şi înţelegerea şi cunoaşterea lucrurilor.

 Importanţa experienţelor pozitiveO experienţă pe care copilul o trăieşte cu bucurie şi care îi deschide calea spre cunoaştere şiîmplinire este o experienţă pozitivă.Fiecare părinte are responsabilitatea de a-i deschide copilului său „uşi” pentru lărgireauniversului său, pentru cunoaşterea lumii în care trăieşte, a naturii şi în acelaşi timp de a-ioferi ocazii preţioase de părtăşie, de deschidere, care pot deveni momente de neuitat pentrucopil, adevărate clipe ale împlinirii care vor rămâne ca nişte repere pentru tot restul vieţii. Câţidintre noi nu ne amintim cu plăcere aceste evenimente deosebite, momente aparte,

 privilegiate, pe care le-am trăit împreună cu părinţii şi fraţii noştri în copilărie? Şi chiar dacănu ne mai amintim, putem să construim acum, pentru noi şi copiii noştri, asemenea experienţe

 pozitive:- Ieşiri în natură, ocazii de părtăşie dar şi de a-i povesti copilului despre Creatorul tuturor lucrurilor, despre legile naturii, ocazii când puteţi observa împreună pădurea cu vegetaţia ei,cerul înstelat etc., ocazii când copilul poate descoperi diferite forme de relief etc.- Vizitele la muzee, biblioteci, expoziţii, participarea la concerte îi vor dezvolta copiluluisimţul frumosului, gustul pentru arte şi-i vor deschide uşi pentru descoperirea talentelor cucare a fost înzestrat.- Ieşiri în diferite locuri interesante, care-i vor stârni curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere: săvadă o gară, un aeroport, să asiste la repetiţiile dinaintea unui concert, să viziteze o fabrică de

 pâine sau un atelier de olărit etc.- Ieşiri amuzante în parcuri cu jocuri pentru copii, practicarea unui sport împreună cu copilul,

aniversările zilelor de naştere ale fiecărui membru al familiei.

78

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 79/134

- Vizitarea unor bătrâni, bolnavi, săraci pentru a-l sensibiliza pe copil la nevoile celor din jur şi a-i da ocazia să-i ajute sau măcar să vadă modul în care părinţii lui pun în practică

 principiile pe care le afirmă.Informaţi-l pe copil, dar nu-l supraîncărcaţi, nu-l stimulaţi excesiv. Lăsaţi-l să descopere ce-linteresează, să pună întrebări, să-şi arate interesul şi curiozitatea, dar mai ales să se bucure de

viaţă, de clipele acestea minunate pe care le petreceţi împreună!

DESCOPERIREA REALITĂŢII PRIN INTERMEDIUL ÎNTREBĂRILOR Cunoaşterea realităţii se face prin comunicare. În jurul vârstei de trei ani, copilului i setrezeşte curiozitatea pentru toate lucrurile. Este vârsta lui „de ce”. Întrebări fără număr sunt

 puse într-una, alcătuind un şir fără de sfârşit. Copilului îi este parcă sete să ştie, să afle, săcunoască totul despre el şi lumea care-l înconjoară. Ca părinţi, suntem adeseori stânjeniţi de

 pleiada de întrebări, uneori încurcaţi de natura lor, descumpăniţi în căutarea răspunsurilor  potrivite.Cum să răspundem întrebărilor copilului? Răspunsul poate fi rezumat simplu: spunându-iadevărul. Explicaţiile trebuie să fie simple, adevărate, pe măsura înţelegerii lui. Nu vă

încurcaţi în explicaţii savante, dar nici nu neglijaţi inteligenţa copilului, capabil să înţeleagăun răspuns logic, adecvat întrebării sale.Uneori ne simţim agasaţi de multitudinea întrebărilor care sosesc tocmai când avem alte

 preocupări, mult mai „importante”. Luaţi-vă timp şi încercaţi să aveţi răbdare cu copilul. Nuvă eschivaţi prin răspunsuri stereotipe, care să-l încurce şi mai tare pe copil. Atunci cândcopilul pune întrebări, nu o face ca să vă necăjească, ci pentru că el are o nevoie de cunoaştereşi aşteaptă un răspuns pe care nu-l poate găsi singur. De aceea apelează la părintele care,

 pentru el, este perfect, atotştiutor.Dacă sunteţi blocaţi de unele din întrebările copilului şi nu ştiţi ce să-i răspundeţi, spuneţi-i cănu puteţi să-i oferiţi imediat un răspuns, că aveţi nevoie de timp ca să vă gândiţi şi să văinformaţi mai bine despre acel subiect. Mai bine amânaţi răspunsul decât să-i spuneţi unneadevăr sau să vă eschivaţi lăsând copilul mai derutat ca înainte.Există unele întrebări care ne fac să ne simţim stânjeniţi. Copilul abordează orice subiect cuaceeasi seninătate, pentru că el nu are tabu-uri, prejudecăţi. El vă pune întrebări despre moartesau sexualitate cu aceeaşi dezinvoltură cu care vă întreaba de unde vine ploaia.Ce să facem? Cum să răspundem? Atunci când copilul vă pune o întrebare precisă,răspundeţi-i simplu, specific, fără să-i daţi mai multe detalii decât este necesar.

Identificarea copilului la un sex - feminin sau masculin

Până la vârsta de trei ani, copiii nu-şi dau seama de diferenţele care există între cele douăsexe. Ei se joacă cu aceleaşi jucării, apreciază aceleaşi lucruri. Băieţii, de exemplu, se joacă lafel de bine cu păpuşile ca şi fetiţele. Există, desigur, diferenţe între băieţi şi fetiţe, chiar şi în

 primii ani: fetiţele sunt mai precoce decât băieţii în ceea ce priveşte limbajul, motricitatea şicontrolul sfincterelor. Băieţii au tendinţa de a fi mai agresivi şi mai activi pe plan fizic. Dar, înansamblu, distincţia clară dintre cele două genuri apare la vârsta de trei ani.O carte care analizează rezultatele a nouă sute de studii efectuate rezumă astfel diferenţeledintre fetiţe şi băieţi:

„Băieţii provoacă mai multe bătăi, fac mai mult zgomot, îşi asumă mai multe riscuri, au o gândire mai independentă şi sunt mai dificil de educat... Mor mult mai mulţi băieţi decât 

 fetiţe atât în primul an de viaţă, cât şi în anii următori. Prezintă riscuri mai mari să sebâlbâie, să aibă dificultăţi la citire şi să sufere anomalii afective de orice fel. Sunt în urmă cu

79

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 80/134

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 81/134

sămânţei care este pusă în burta mamei şi din care va creşte un ou care va deveni un bebeluş.Este o explicaţie simplă şi adevărată, dar e bine să i se precizeze copilului că această sămânţăeste pusă în uter, care e diferit de stomac... Atfel, să nu vă miraţi dacă într-o bună zi copilul văva întreba: „Dacă înghit un sâmbure de măr, o să crească un măr în mine?”.Pe măsură ce creşte, copilul va fi curios să ştie mai multe nu numai despre sarcină şi naştere

(unde cresc bebeluşii şi pe unde ies), ci şi despre modul în care a fost pusă „sămânţa” . Dacă puteţi, răspundeţi-i simplu, natural, prezentând actul sexual ca pe ceva normal, un act al iubiriiîntre doi oameni căsătoriţi, care a fost dăruit de Dumnezeu oamenilor. Vorbiţi-i cu plăceredespre aceasta, lăsându-l să înţeleagă că el este rodul iubirii mamei şi a tatălui, că este un dar 

 pe care Dumnezeu li l-a făcut pentru că ei se iubeau foarte mult şi pentru că îşi doreau să aibăun copilaş.Dacă vă este imposibil să vorbiţi despre asta, folosiţi cărţi sau cereţi ajutorul unor prieteniapropiaţi care se simt mai detaşaţi faţă de acest subiect şi vor putea vorbi deschis cu copilul.Cel mai bine este ca mama să vorbească cu fetiţa şi tatăl să explice băiatului aceste problemelegate de sexualitate şi reproducere.

Cum să răspundem întrebărilor despre moarte?Acesta este un subiect care nu face plăcere, deoarece reprezintă o sursă de teamă, angoasă

 pentru noi. Copilul însă va pune întrebări despre moarte, întrebări la care va trebui să-irăspundem.De multe ori, atunci când moare cineva, folosim expresii de genul: „Unchiul X ne-a părăsit...”sau „Bunica a adormit”. Asemenea răspunsuri îl vor nelinişti pe copil, care va fi şi maiderutat. Evitaţi cu orice chip să comparaţi moartea cu somnul, pentru că este foarte probabilca în urma unui astfel de răspuns copilului să-i fie frică să mai adoarmă, ca să nu moară.Spuneţi-i copilului adevărul: când cineva moare, încetează să trăiască. Bunica a murit pentrucă a terminat de trăit.Când moare cineva apropiat, drag, nu-l minţiţi pe copil, ascunzându-i adevărul. Într-unul dincapitolele precedente, aţi citit despre dezastrul pe care o asemenea situaţie îl poate produceasupra copilului. Este preferabil să-l întristaţi spunându-i adevărul decât să-l minţiţi cuintenţia de „a-l proteja”.În funcţie de convingerea religioasă pe care o aveţi, puteţi să-i explicaţi copilului că aceastămoarte nu este definitivă şi că există un „după aceea”. Totuşi, aveţi grijă să nu-l înspăimântaţivorbindu-i despre sufletele celor „răi” care merg in iad etc. Insistaţi asupra aspectelor 

 pozitive, ale unei posibilităţi de reîntâlnire în ziua când Hristos va reveni. Fetiţa noastră estefoarte bucuroasă şi nu se mai satură să asculte cum va fi în ziua când Hristos va veni şi ceimorţi vor învia. Este o bună ocazie da a-i întări copilului dorinţa de a-L vedea pe Isus şi de a-irisipi temerile vizavi de moarte.

Copilul va întreba, cu siguranţă: „Eu când voi muri?”, „Dar tu?”. Puteţi să-i răspundeţi că nuştiţi exact, dar cu siguranţă şi el, şi dumneavoastră aveţi încă mulţi ani frumoşi de trăitîmpreună... În felul acesta, îi veţi risipi neliniştea şi copilul va fi mulţumit.Atunci când moare peştele din acvariu sau câinele copilului, spuneţi-i adevărul, chiar dacă elva fi foarte trist. Dacă-l lăsaţi să-şi exprime sentimentele dureroase, copilul nu va fi deloctraumatizat. Apoi înmormântaţi, împreună cu copilul, acel animal îndrăgit. În felul acesta, elva avea sentimentul că a făcut un ultim gest frumos pentru el, că l-a pus la adăpost, într-un locsigur.

Îmi amintesc de înmormântările pe care le faceam, când eram copil, unor puişori de găină din ograda bunicii.Erau ocazii încărcate de emoţie, care mi-au rămas ca nişte amintiri plăcute. Actul înmormântării era însoţit desentimentul unei datorii împlinite. După aceea, ne continuam joaca liniştiţi, iar tristeţea se risipea.

DEZVOLTAREA TALENTELOR ŞI A CAPACITĂŢILOR INTELECTUALE

81

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 82/134

Primii 5-7 ani sunt determinananţi în descoperirea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale alecopilului. În capitolul 2, am amintit despre importanţa „celor şapte ani de acasă” pentruformarea caracterului, personalităţii şi inteligenţei copilului. Studii efectuate au arătatimportanţa acestei vârste preşcolare în achiziţionarea unor deprinderi de învăţare,în dezvoltarea inteligenţei copilului, în formarea capacităţilor intelectuale. Cercetările au

demonstrat, de asemenea, importanţa considerabilă a părinţilor, influenţa lor asupra creşteriiintelectuale a copiilor lor.Iată câţiva factori importanţi în dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale copilului:1. Un mediu familial calduros, o stabilitate afectivă care să-l ajute pe copil să-şi formeze o

 bună imagine de sine. Dezvoltarea este frânată atunci când părinţii sunt prea autoritari,folosesc des pedepse, sau când copilului îi lipsesc iubirea şi sprijinul acestora.Autodisciplinarea (copilul cunoaşte regulile, le înţelege, le acceptă şi le respectă controlându-se singur - cu alte cuvinte, ascultarea de bunăvoie) va duce la ameliorarea aptitudinii de agândi a copilului.2. Încurajarea şi recunoaşterea progreselor copilului. Copilul trebuie încurajat de fiecaredată când reuşeşte ceva. Aceasta o puteţi face nu doar lăudându-l, ci şi manifestând interes

faţă de reuşitele sale. De exemplu, atunci când el vine şi vă arată un desen, în loc de „Bravo,ce frumos ai desenat”, poate e mai bine să-l întrebaţi ce reprezintă desenul. Abţineţi-vă săinterpretaţi dumneavoastră desenul copilului. S-ar putea să vă înşelaţi şi copilul se va simţifrustrat.Orice progres trebuie încurajat într-o atitudine de respect şi adevăr. Nu exageraţi cu laudele,mai ales atunci când rezultatul este mediocru, iar atunci când reuşeşte foarte bine, în loc să-lfelicitaţi pur şi simplu, mai bine spuneţi-i ceva de genul: „Ai reuşit! Poţi fi mândru de tine!Este lucrul cel mai dificil pe care ai reuşit să-l faci”.3. O stimulare potrivită. Copilul are nevoie de stimulare pentru a progresa, pentru a putea să-şi recunoască talentele şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale. Păstraţi însă un echilibru înstimularea copilului şi evitaţi cu orice chip extremele: lipsa totala de stimulare sausuprastimularea. Nu-l privaţi pe copil de jucării, cărţi, jocuri educative, răspundeţiîntrebărilor lui, încercaţi să-i creaţi un climat favorabil învăţării, însă lăsaţi-l să fie copil, să se

 joace cum vrea, să viseze, să-şi imagineze, să nu facă nimic uneori. Nu-l „bombardaţi” cu propuneri de activităţi stimulante. Nu-l supraîncărcaţi cu informaţii, ci lăsaţi-l să se dezvolteîn ritmul său şi după capacităţile sale.În privinţa lecturii, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite. Unii pledează pentrumetodele precoce de lectură, alţii sunt de părere că nu este bine să foloseşti la vârste miciaceste metode. Studiile efectuate pe copii de diferite vârste au demonstrat că, în primii ani deşcoală, copiii care au învăţat deja să citească sunt în avantaj faţă de ceilalţi, dar că în claselesecundare şi la liceu această diferenţiere nu mai există. Inteligenţa copilului nu se măsoară în

 precocitatea lecturii. Eu cred că cel mai bine este să sesizezi, ca părinte, momentul cândcopilul începe să fie interesat de lectură şi atunci să-l ajuţi să înveţe. Cea mai bună modalitatede a-i trezi copilului interesul pentru lectură este să-i citeşti poveşti, iar şi iar. Un părinte careiubeşte cărţile şi-i citeşte cu plăcere copilului face mai mult pentru a-i deschide acestuia pofta

 pentru citit decât dacă ar folosi o metodă de învăţare precoce, la o vârstă total nepotrivită.4. O atmosferă de toleranţă faţă de eşecuri, plâns şi furie. În dorinţa lui de a învăţa, de a

 progresa, de multe ori copilul face greşeli, eşuează. Uneori, el vrea să realizeze lucruri caredepăşesc capacităţile sale. Îmi amintesc atâtea episoade în care fetiţa noastră voia să facălucruri peste puterile sale: să se îmbrace singură, să-şi încheie nasturii la haină, să-şi legeşireturile, să deseneze o prinţesă, să taie o formă precisă cu foarfecele etc. De fiecare dată,eşecurile erau însoţite de adevărate „furtuni” de plâns şi furie.

Lăsaţi-l pe copil să-şi exprime frustrarea, regretul, atunci când nu reuşeşte, chiar dacă acesteepisoade sunt greu de suportat. După nenumărate încercări, atunci când în sfârşit va reuşi,

82

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 83/134

copilul nu se va mai sătura să vă arate ce ştie el. Măsura acestei bucurii vă va arăta cât era deimportantă pentru el această reuşită!În ceea ce priveşte descoperirea şi dezvoltarea talentelor, aptitudinilor artistice, sportive,aceasta se face mereu, pe toată durata copilăriei. Dacă pentru capacităţile intelectuale primiiani sunt determinanţi, pentru descoperirea talentelor, vârsta preşcolară este importantă,

desigur, dar nu determinantă. Ar fi greşit să considerăm că după 6 ani copiii nu-şi vor maidescoperi noi talente şi aptitudini. Însă primii ani sunt deosebit de importanţi în formareaimaginaţiei şi a creativităţii. Încurajaţi-l pe copil să-şi exprime sentimentele prin diferiteactivităţi ca: desenul, pictura, modelarea plastilinei, muzica etc. Când îi spuneţi poveşti,inventaţi uneori, ca el să ştie că poate, la rândul lui, să inventeze poveşti...Aşa cum deja aţi citit într-un paragraf anterior, deschideţi-i copilului „uşi” pentru cunoaştereadiferitelor forme de exprimare artistică, pentru cunoaşterea lumii care-l înconjoară cu tot ceeste frumos în ea, lărgiţi-i câmpul experienţelor, pentru a putea el însuşi repera ceea ce-linteresează, îl captivează şi pasionează. Nu-l obligaţi pe copil să practice un sport dacă nu-i

 place, sau să cânte la un instrument dacă nu doreşte acest lucru. S-ar putea ca noi, adulţii, săavem visuri neîmplinite pe care să încercăm să le realizăm în copiii noştri. Nu vă lăsaţi prinşi

în această capcană a dorinţei cu orice preţ ca el să reuşească acolo unde dumneavoastră aţieşuat şi nu-l obligaţi pe copil să intre în nişte tipare care nu i se potrivesc. De exemplu, dacăîn biserica pe care o frecventaţi este o adevarată modă a cântatului la pian, nu-l obligaţi pecopil să ia lecţii de pian împotriva voinţei sale. Ce s-ar ascunde în spatele unei asemeneadecizii dacă nu propria vanitate?Încurajaţi-l pe copil, deschideţi-i căi, creaţi-i un mediu afectiv prielnic, stimulaţi-l pozitiv şiechilibrat, rugaţi-vă neîncetat pentru el. În felul acesta şi numai aşa, copilul îşi va puteadezvolta la maximum capacităţile şi le va putea folosi pentru folosul său şi al celor din jurulsău, într-o atitudine de recunoştinţă faţă de Cel care l-a creat „aşa de minunat” şi faţă de

 părinţii care l-au ajutat să se descopere, să crească şi să-şi găseasca propria-i menire. ...Şi sănu obosiţi să răspundeţi la întrebări celui mic. Pentru cunoaştere şi, mai ales, pentru relaţie !

- Era odată o fetiţă cu o scufiţă roşie pe cap. Într-o zi mama ei îi spuse : Scufiţă roşiedu-te la bunica şi du-i de mâncare, că moare bunica de foame şi e singură.

- Da de ce e singură? Întrebă Ionel.- Pentru că bunicul ei a murit .- De ce a murit ?- De bătrâneţe, din ce să moară. Să nu uit să plătesc mâine întreţinerea. Iar ne-au

încărcat ăştia de la Guvern facturile.- Ce e aia factură ? mai întrebă Ionel în plin avânt de cunoaştere.- O hârtie care bagă groaza în tine de-ţi vine să fugi în Franţa.

- Ce e aia groază ?- Groază e o teamă de a mai trăi în condiţiile astea.A, să nu uit să cumpăr un filtru deulei la maşină.

- Ce e aia filtru ?- E ceva care nu lasă să treacă mizeria la motor.- Ce e aia mizerie ?- Mizerie e întrebările tale care mă năucesc.Ai înţeles ?- Ce e aia „năucesc”?- Adică nu mai ştiu de unde am început şi unde trebuie să ajung. Ai priceput ?- Da. Am înţeles. Să-i dai şi lui mami un filtru, că şi ea îmi pune întrebări de mă

năucesc. Zi cu scufiţa ! 

83

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 84/134

7

FRAŢI ŞI SURORI – DRAGOSTE ŞI GELOZIE

- Mamă, ce face bebe în burta ta ?

- Se pregăteşte să vină la tine, ca să ai şi tu un frăţior sau o surioară. Îl iubeşti pe bebe ?- Îl iubesc, dar când o să vină trebuie să-i dau jucăriile mele , să se joace ?- Desigur şi o să fii bucuros să te joci cu el, spuse mama încurajându-l.- Şi dacă îmi cere din bomboanele mele , trebuie să-i dau ?- O să-i dai chiar şi fără să ceară, pentru că tu o să ai grijă de el şi pentru că-l iubeşti.

 Nu-i aşa ?- Da, dar dacă o să cadă pe jos n-o să plângă ?- O să plângă, tu o să-l ridici şi o să-i treacă.- Mamă, eu îl iubesc pe bebe şi nu vreau să plângă. Nu vrei tu să-i spui frumos să

rămână în burta ta ?

„Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şidacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular estecinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el.” (1 Corinteni 12, 25-26)

Putem asemăna familia cu un organism în care fiecare îşi are rolul său, pentru o bunăfuncţionare a întregului. Fraţii, surorile, împreună cu părinţii, contribuie la această armonie.Se creează legături puternice, care durează o viaţă întreagă, chiar după ce micile „mădulare”se desprind şi formează la rândul lor alte familii. Biblia vorbeşte despre solidaritate, împreunăsimţire, atât în suferinţă, cât şi în bucurie, prelungind noţiunea de fraternitate dincolo decadrul restrâns al familiei, la întreaga omenire. „Toţi suntem fraţi”, având acelaşi Dumnezeu,

datorându-ne deci unii altora ajutor şi solidaritate.Orice familie se structurează în jurul a trei axe: relaţiile conjugale ale cuplului părintesc,relaţiile părinţilor cu fiecare copil în parte şi relaţiile dintre fraţi şi surori. Pentru ca „întregul”să funcţioneze, toate aceste tipuri de relaţii trebuie să fie satisfăcătoare. Kay Kuzma vorbeştedespre „o echipă învingătoare”, în care fiecare membru luptă pentru a atinge aceeaşi ţintă, încare fiecare îşi cunoaşte valoarea de persoană unică, dar şi importanţa familiei ca întreg.Realitatea fiecărei familii arată însă adeseori rivalitate, conflicte, frustrări. Armonia râvnită

 pare uneori greu de atins. Ca părinţi, dorim ca între copiii noştri să se instaleze înţelegerea şi oiubire frăţească, iar această iubire să-i unească pentru toată viaţa. Dar relaţia frăţească ia laînceput forma unei frustrări: când copilul unic devine fratele (sora) mai „mare”.Unii autorivorbesc despre un adevărat „cataclism” trăit de copilul încă mic, căruia i se impune să accepte

un frate sau o soră. De felul în care copilul este ajutat să treacă peste această încercare şi să-laccepte pe noul venit depinde reuşita relaţiilor de frăţietate dintre copii.Marcel Rufo, pedo-psihiatru francez, în cartea sa Frères et soeurs - une maladie d’amour ,consacrată în întregime relaţiilor dintre fraţi şi surori, vorbeşte despre o adevărată „boală aiubirii”, formată din rivalităţi şi complicitate, cu momentele ei de bucurie împărtăşită, amintiricomune, dar şi momentele de criză, rivalitate şi gelozie.Doresc ca acest capitol să le ofere părinţilor o mai bună înţelegere a ceea ce se întâmplă întrefraţi şi surori. Vom vorbi la început despre părinţi şi dorinţa lor de a avea un al doilea copil,apoi despre noţiuni ca pregătirea copilului pentru a avea un frate sau o soră, prevenireaconflictelor, motivele pentru care se instalează rivalităţile, precum şi soluţii pentru remedierealor.

84

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 85/134

 Alegerea părinţilor de a avea doi sau mai mulţi copiiExistă un moment în care părinţii încep să se întrebe dacă nu ar fi bine să aibă un al doileacopil. Totul merge bine în familia lor, dar simt încă o nevoie a întregirii familiei prin copii.Părerile specialiştilor în educatie (pediatri, psihologi etc.) în legătură cu momentul ideal

 pentru a avea un al doilea copil sunt împărţite: unii susţin că o distanţă mai mare între cei doi

copii, de peste 5 ani, este ideală, întrucât favorizează armonia şi diminuează riscul apariţieiconflictelor: cel mare este în stare să înţeleagă altfel lucrurile, este mai responsabil şi maiindependent, deci îi va fi mai uşor să-l accepte pe noul venit. Alţii sunt de părere că o distanţămică, de 1-2 ani, este mai bună, pentru că ei vor creşte împreună, într-o mai bunăcomplicitate. Până la vârsta de trei ani, copilul nu are amintiri, deci va trăi cu sentimentul că aavut dintotdeauna un frate sau o soră. Frăţietatea de acest gen poate fi comparată cu relaţiiledintre gemeni.Fiecare cuplu alege după cum doreşte momentul măririi familiei şi, chiar dacă acesta nu esteîntotdeauna cel mai „favorabil”, va trebui să facă în aşa fel încât familia să funcţionezearmonios. Indiferent care ar fi distanţa dintre copii, datoria părinţilor este să-l pregăteascăadecvat pe cel mare pentru evenimentul care va urma.

Când părinţii decid să aibă un al doilea copil, trebuie să aibă clar în mintea lor motivul pentrucare îşi doresc acest lucru. Nu motivaţi niciodată o astfel de decizie cu afirmaţii de genul:„Copilul nu încetează să ne ceară un frate sau o soră şi ne-am gândit să-i împlinim dorinţa”.Un copil poate într-adevăr să ceară un frate sau o soră, dar cu siguranţă el habar nu are ceimplică sosirea unui nou-născut în familie. Cererea lui poate fi ecoul dorinţei părinţilor sau

 poate fi motivată de singurătate şi nevoia unor tovarăşi de joacă. În calitate de părinţi, nutrebuie nicidecum să-l faceţi responsabil pe copil pentru fratele sau sora care urmează să vină.Este o decizie care îi priveşte în întregime pe părinţi şi care le aparţine în exclusivitate.Printre motivele care-i determină pe părinţi să mai aibă un copil, poate foarte bine să senumere şi dorinţa ca fiul sau fiica lor să nu crească singur(ă), ca un copil unic, dar responsabilitatea deciziei le aparţine în întregime. Françoise Dolto afirmă adesori în cărţile eică un copil unic este un copil nefericit şi poate să aibă dreptate. Dar putem avea cinci copiinefericiţi dacă nu ştim, ca părinţi, cum să prevenim conflictele şi să facilităm, depăşireamanifestărilor de gelozie şi rivalitate.Atunci când îşi asumă riscul de a avea mai mulţi copii, părinţii cred că-i vor putea iubi la fel

 pe toţi şi că se vor comporta imparţial cu fiecare din ei. Adeseori, ei cred că, având acelaşi patrimoniu genetic, copiii vor fi identici şi sunt convinşi că, născuţi şi crescuţi în dragoste, eise vor înţelege perfect. Aceasta este o mare eroare. Realitatea spulberă visul. Nu există relaţii

 perfecte, dar există remedieri, reconcilieri, soluţii. Nici un copil nu-şi alege singur fraţii şi surorile. Frăţietatea se construieşte pe o relaţieafectivă impusă de părinţi. Ca toate formele de ataşament, relaţiile dintre fraţi se stabilesc pe

 baza experienţelor cotidiene, a lucrurilor împărţite: locul de viaţă, mesele, baia, vacanţele petrecute împreună etc. O relaţie care începe prin frustrare, poate fi construită, încetul cuîncetul, pentru a deveni pozitivă, încărcată de afecţiune şi durabilă.Ce este frăţietatea? Dicţionarele o definesc laconic: „ansamblul format de fraţii şi surorileunei familii”. Noi am putea s-o definim altfel: „fraternitate în jurul unei amintiri împărtăşite”.

Cum să-mi pregătesc copilul pentru sosirea unui nou-născut în familie?Copiii reacţionează diferit la vestea că vor avea o soră sau un frate, în funcţie de vârsta şisexul lor, de aceea pregătirea pentru sosirea „intrusului” trebuie făcută având în vederecaracteristicile copilului. Părinţii care afirmă: „Băiatul nostru şi-a iubit surioara din prima zi”se înşeală singuri. Aşa ceva este imposibil din punct de vedere psihologic. Al doilea copil este

întotdeauna un intrus în sensul etimologic al cuvântului: el pătrunde în viaţa celuilalt, soseşte

85

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 86/134

ca o persoană „în plus”. Sosirea unui frate sau a unei surori îl obligă pe copil să fie „celmare”, pentru că părinţii îi vorbesc despre un „micuţ” care urmează să sosească.Când părinţii îl anunţă pe copil că va avea un frate sau o soră, mica lui lume liniştită poate fi

 bulversată. În mintea lui, pot apărea nedumeriri (chiar dacă nu ştie să le exprime): dacă părinţii mă iubesc aşa de mult, de ce au nevoie de un alt copil? Este ca şi cum soţul i-ar spune

într-o zi soţiei: „Dragă, te iubesc mai mult ca orice, dar aş vrea să mai am o soţie ca tine. Voiaduce curand una acasă şi vom trăi fericiţi împreună.” Cum v-aţi simţi?Toată atenţia familiei se concentrează asupra evenimentului care va urma: se fac pregătiri, secumpără hăinuţe şi alte lucruri necesare bebeluşului etc. În entuziasmul lor, părinţii îi aratăcopilului imagini de la ecografii (uneori îl fac chiar să participe la aceste examene). Aceastanu foloseşte la nimic şi nu poate decât să mărească sentimentele de frustrare şi gelozie pe carecopilul începe să le aibă.Iată câteva consideraţii despre felul în care am putea să-l pregătim pe copil pentru a deveni„soră (frate) mai mare”, reducându-i, pe cât posibil, suferinţa şi frustrarea:- Daţi-i această veste la momentul potrivit: nu încercaţi să ascundeţi ceva evident (copiii auochi şi urechi), dar nici nu vă grăbiţi să-i spuneţi imediat. Mai ales când este mic, lunile de

aşteptare vor fi prea lungi şi de aceea e bine să-i spuneţi mai târziu. În schimb, în situaţia cândel este destul de mare ca să priceapă că se întâmplă ceva deosebit (tatăl este mai atent cumama, care este mai obosită şi nu-l mai ia aşa de des în braţe etc), dacă-i veţi ascundeadevărul, se va simţi înşelat, neiubit şi nu va înţelege ce se întâmplă. Nevoia de siguranţă nu-iva mai fi împlinită şi copilul se va simţi singur, părăsit.- Discutaţi mult cu copilul, răspundeţi întrebărilor de genul „de unde vine” cu sinceritate (şinu cu poveşti de genul: „O să-l aducă barza”). Folosiţi pentru aceasta cărţi de poveşti caretratează acest subiect. Nu vă încurcaţi în explicaţii savante despre reproducere. Respectaţinivelul de înţelegere al copilului.- Nu-l lăsaţi să creadă că va putea să se joace cu bebeluşul ca şi cu un prieten. Evitaţi cu orice

 preţ să-l minţiţi, spunându-i: „O să ai un frăţior, să te joci cu el”. Ştiţi bine că nu e adevărat şică vor trece luni, chiar mai bine de un an, până când cei doi se vor putea juca împreună.- Nu-l luaţi cu dumneavoastră la magazin când faceţi cumpărături pentru micuţul ce va veni.Evitaţi mai ales să-l puneţi pe el să aleagă jucării sau alte articole pentru bebeluş.- Explicaţi-i în detaliu amănuntele legate de organizarea familiei la naştere: când se vaîntâmpla, unde, dar mai ales cu cine va rămâne el în timpul cât mămica va fi la spital. 

Ca o anecdotă, vă voi povesti o întâmplare petrecută în timpul celei de-a doua sarcini când,cu ocazia unei consultaţii, fetiţa noastra care avea 4 ani a venit cu noi la spital. I-am explicat că acolo va veni pe lume frăţiorul ei şi tot acolo s-a născut şi ea. Privind încântată la

 plafonul pictat cu norişori şi porumbei albi, a exclamat: „Mama, aş vrea  să mai fiu încă odată în burta ta!”...

- Oferiţi-i copilului, indiferent dacă e fetiţă sau băiat, o păpuşă. Mai ales fetiţele, în jocul cu păpuşa, se identifică cu mama lor, devenind „mămici” pentru bebeluşul lor. Am putut observa personal eficacitatea acestui sfat, când fetiţa noastră îşi „alăpta bebeluşul” în timp ce mămicaîl alăpta pe frăţiorul ei (moment deosebit de frustrant pentru cel mare, care se simte totalexclus, neputând fi şi el la sânul mamei).- Nu faceţi nici un triaj al hainelor care i-au rămas mici, ori al jucăriilor lăsate deoparte ori aobiectelor de puericultură, spunându-i copilului să le dea bebeluşului care va veni. Dacă aveţinevoie absolută să folosiţi unul din aceste obiecte (poate fi vorba de un cărucior ori de un

 pătuţ), întrebaţi-l pe copil dacă ar vrea să-i împrumute bebeluşului acel lucru. Dacă se opunecategoric, nu-l forţaţi, mai aşteptaţi şi încercaţi altădată sau găsiţi o altă soluţie. Copiii, maiales cei de vârstă mică, nu au noţiunea de a da, nici măcar aceea de a împărţi, şi le va fi greusă împartă totul (inclusiv grija şi atenţia părinţilor) cu noul-venit.

86

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 87/134

- Pregătiţi dinainte câteva cadouri pentru copil, pe care să i le daţi după naşterea micuţului. S-ar putea să fie momente penibile, când vor veni prieteni şi rude să-l vadă pe bebeluş şi vor avea cadouri pentru acesta, uitând, desigur neintenţionat, să pregatească o mică surpriză şi

 pentru cel mare.

 La naşterea băiatului nostru, am primit cadouri prin poştă de la prieteni care n-au putut să ne viziteze. Dintr-unul din acestea lipsea un mic cadou şi pentru fetiţă. Noi am scos, fără caea să vadă, o carte pe care o aveam „de rezervă” şi am salvat situaţia, în sensul că am scutit-o pe fetiţă de o frustrare inutilă.

Sentimentul geloziei e alimentat adeseori de neglijenţa şi neatenţia celor mari. Ignorareacopilului în momentul când are cea mai mare nevoie să se asigure că e iubit poate săinfluenţeze negativ relaţiile de mai târziu dintre fraţi.- Explicaţi-i copilului că, odată cu sosirea unui alt copil, iubirea dumneavoastră pentru el nuva fi împărţită în două, deci nu va scădea. Folosiţi exemple cum ar fi acela al unui tort, carerămâne întreg, acelaşi. În momenteul când soseşte bebeluşul, acesta va avea „tortul” lui,

separat (o iubire nouă, care e diferită şi care nu micşorează cu nimic iubirea pentru primulcopil). Chiar dacă va avea de împărţit timpul părinţilor cu fratele sau sora care va veni, copilulva şti că sentimenele părinţilor pentru el sunt aceleaşi, neschimbate, în creştere.

Cum să prevenim conflictele dintre fraţi şi surori?Într-o zi, discutam cu un părinte, tată a două fetiţe. Întrebându-l cum s-au rezolvat problemelede gelozie dintre ele, a răspuns, oarecum indignat: „Gelozie? La noi în familie nu există aşaceva, nu este permis...” Sunt părinţi care nu pot admite manifestările de gelozie în copiii lor,interzicând şi negând o realitate dureroasă pentru ei.Gelozia este un sentiment reacţional normal. A împărţi afecţiunea părinţilor este ceva deneimaginat, imposibil de realizat. Sosirea celui de-al doilea copil îl bulversează pe cel mare,

care poate manifesta adevărate simptome ale geloziei, mai mult sau mai puţin evidente:capricii, agresivitate faţă de bebeluş dar şi faţă de alţi copii sau adulţi, totală izolare în tăcere,refuzând orice relaţie socială, pierderea apetitului, dureri de tot felul fără o cauză clinică,regresiune (ca să se bucure de atenţia şi afecţiunea părinţilor, ca şi bebeluşul, se identifică cuel prin reluarea unor obiceiuri de bebe: face pipi în pat, cere să bea cu biberonul, vorbeşte caun bebeluş deşi el e deja capabil să articuleze corect) sau are o reacţie opusă, străduindu-se săfacă progrese rapide, în încercarea de a se identifica cu adultul.

 Adrian este un copil frumos, simpatic şi silitor. Este vorba chiar să treacă din clasa pregătitoare direct în clasa a doua. Numai că, la masă, are un comportament capricios: fără  să fie anorexic, el mănâncă foarte puţin şi nu acceptă decât anumite alimente. De fapt, Adrian, adoptând un comportament alimentar dificil, îşi manifestă rivalitatea faţă de fratele lui mai mic. Caută astfel să atragă atenţia mamei sale, care, după părerea sa, seocupă prea mult de micuţul ei, neîncetând să-l sărute şi să-l mângâie. Precocitatea şcolară alui Adrian riscă să-i despartă şi mai mult pe cei doi copii, fratele lui mic rămânând astfel „ puiul mamei, cu atât mai mult cu cât aceasta povesteşte la toţi că acest copil este ultima ei

 şansă de a mai fi mamă, pentru că a depăşit vârsta de patruzeci de ani.

Am putea spune că totul se joacă înainte de naştere şi în primele luni după sosirea celui de-aldoilea copil sau a noului venit în familiile cu mai mulţi copii. Pentru a evita ca rivalităţile şiranchiuna să se instaleze, să se cronicizeze, este important ca părinţii să intervină înainte şi

imediat după naşterea bebeluşului, printr-un comportament adecvat, am putea spune un

87

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 88/134

tratament preventiv şi unul de „urgenţă”, în sensul de a încerca să diminueze suferinţacopilului încă de la primele manifestări de gelozie.Dacă primele expresii ale geloziei sunt sever pedepsite, aceasta va conduce la disimulare, cuscopul de a evita excluderea de la afecţiunea părintească. Astfel, copilul îşi va înăbuşi gelozia,dar aceasta nu va dispărea, ci va deveni surdă, profundă, iar în anii următori copilul va fi din

ce în ce mai vulnerabil la orice inegalitate, reală sau imaginară, din partea părinţilor.Remediul se găseşte întotdeauna în dialog, tandreţe, reasigurarea copilului că este iubit,înţeles şi acceptat chiar şi atunci când are sentimente negative faţă de noul-venit. În câtevasăptămâni sau luni, timp în care gelozia se va exprima într-un fel sau altul, dacă părinţii nucomit prea multe greşeli educative, agresivitatea încetează, copilul se linişteşte, „adoptându-l”

 pe noul venit pentru toată viaţa. În locul agresivităţii şi al celorlate reacţii negative, vor apăreacompetiţiile şi înfruntările pacifiste, care-i vor ajuta pe copii să se dezvolte şi să-şi găseascăfiecare locul în cadrul familiei.Ce să facem, ca părinţi, pentru a le oferi copiilor şansa unui bun început împreună, pentru a

 preveni instalarea ranchiunii, a conflictelor interminabile în anii cei mai frumoşi ai copilăriei ?Ce să facem pentru a nu agrava lucrurile şi pentru a-l ajuta pe copil să depăşească gelozia

normală, iniţială?- Atunci când copilul manifestă unul din simptomele geloziei, mai ales când comportamentullui este dezagreabil, reprobator, părinţii au tendinţa să blameze acest comportament, să-l certe

 pe copil, încercând să-i arate, mai blând sau mai aspru, că are un comportament greşit, egoist,care displace adultului. Este greşit! Copilul se va simţi „tăiat de la porţia de iubire”,nedreptăţit, umilit şi nu va înţelege de ce trebuie să i se întâmple aşa ceva. Vina va cădea pe„noul venit” faţă de care va simţi şi mai multă gelozie şi ranchiună. Cu timpul, pentru a fi pe

 placul părinţilor, va adopta un comportament rezonabil, ceea ce nu înseamnă că sentimentelelui negative au încetat.- Permiteţi-i copilului să exprime ceea ce simte. Nu-l certaţi atunci când se plânge că e mai

 puţin iubit, ci asiguraţi-l de contrariu. Spuneţi-i că-l înţelegeţi şi că are dreptul să spună ceeace simte. Dacă dumneavoastră înşivă aţi trecut prin situaţii asemănătoare când eraţi copil,

 povestiţi-i experienţa dumneavoastră.- Spuneţi-i ce vă deranjează la bebeluş, faceţi chiar glume pe un anume subiect (bebeluşuloricum nu va suferi), de genul: „Frumos cadou mi-a făcut în scutec. Ce să-i fac, el atâtaştie...” Copilul se va simţi autorizat să spună la rândul său ce îl deranjează la fratele sausurioara lui şi va simţi în părinte un „aliat”.- Atunci când copilul manifestă agresiune faţă de bebeluş, ţineţi-l strâns în braţe. El se valupta să scape, va plânge, dar plânsul îi va aduce eliberare de tensiunea acumulată. Nu-l bateţi,nu-l certaţi, spuneţi-i calm că-l ţineţi aşa ca să-l împiedicaţi să-l lovească pe bebe. Dacă vaspune: „Îl urăsc, te urăsc şi pe tine”, nu-l certaţi, nu-l pedepsiţi. Mai bine spuneţi-i: „Înţeleg ce

simţi. Viaţa ta e mai dificilă cu acest bebeluş care ne ocupă tot timpul. Cred că ai vrea să seîntoarcă de unde a venit şi să rămâi singur cu noi...”- Oferiţi-i o păpuşă cu care să se joace chiar înainte de sosirea bebeluşului. Cumpăraţi-i unanouă. Copilul (fie băiat, fie fetiţă) va identifica păpuşa cu bebeluşul şi va putea s-o îngrijeascăşi s-o protejeze sau, dimpotrivă, să o lovească, exteriorizându-şi astfel sentimentele negative

 pe care le are faţă de noul-venit.- Dacă micuţul este cel care-şi manifestă gelozia, adoptaţi aceeaşi atitudine afectuoasă, plinăde înţelegere. Admiteţi că există inegalităţi între ei (de exemplu, cel mic nu poate să facăaceleaşi lucruri ca cel mare), dar ajutaţi-l să progreseze, să reuşescă în domenii accesibilevârstei lui.- Acordaţi fiecărui copil posibilitatea să întâlnească alţi copii de vârsta lui (sau de vârste

apropiate). Mai ales cel mic are nevoie de camarazi de-o seamă cu el, pentru a nu se simţi„copleşit” de competenţele celui mai mare. Când copiii sunt de sexe diferite, fiecare are

88

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 89/134

nevoie să petreacă timp în prezenţa unor copii de acelaşi sex. Când veţi invita un coleg al băiatului mai mare, încercaţi, în măsura posibilului, să chemaţi şi o fetiţă de aceeaşi vârstă cufetiţa mai mică.- Încercaţi să petreceţi în fiecare zi câteva momente singur cu fiecare copil. Aceasta îi vadovedi că vă pasă de el, că este important şi se va bucura de acele clipe privilegiate.

- Ajutaţi-i pe copii să aibă o bună imagine de sine, respectând diferenţele dintre ei. Învăţaţi-isă se iubească pe ei înşişi pentru a fi iubiţi de ceilalţi. Un copil cu o bună imagine de sine seva compara mai puţin cu ceilalţi şi nu va avea sentimente de inferioritate. Pentru o bunăfuncţionare a întregii familii este bine ca fiecare membru să aiba o corectă imagine de sine,care implică o atitudine paşnică, tolerantă faţă de diferenţe, defecte, dar şi faţă de progreselecelorlalţi.

Câteva din motivele care declanşează conflicte între fraţi şi surori

1. Gelozia şi ranchiuna declanşate înainte sau după sosirea celui mic, netratate la timp, audevenit „cronice”, provocând certuri şi încăierări. De multe ori, părinţii au exigenţe crescutefaţă de primul-născut: să dea un bun exemplu, să-i protejeze pe cei mici, să cedeze în faţacelor mici. Responsabilitatea morala devine prea apăsătoare pentru copil şi, la un moment dat,acesta „se răzvrăteşte”, răzbunându-se pe cei mici.Rivalitatea este exacerbată când copiii au acelaşi sex. Copilul situat la mijloc se întreabă de ceeste unul care comandă şi unul care e alintat. Se pare că lui îi este cel mai greu să-şi găseascăun loc în ierarhia familială, ezitând între două tipuri de complicitate: cu cel mai mare, căruiaar vrea să-i semene, şi cu cel mic, în prezenţa căruia tinde să aibă comportamente regresive.În familiile cu un copil bolnav grav sau handicapat, există un risc mult mai mare ca ceilalţicopii să fie geloşi pe acesta, pentru că părinţii se ocupă mai mult de el şi-i acordă mai multă

atenţie şi tandreţe. Situaţia este desosebit de dificilă pentru că, deja împovăraţi şi mereuîngrijoraţi pentru copilul bolnav, părinţii nici nu-şi dau seama că ceilalţi copii trec prinadevărate drame afective, punându-le în pericol uneori echilibrul psihic. Psihiatrii primescadesea la consultaţie copii cu mari probleme, generate de asemenea situaţii.

2. Diferenţele pe care le fac părinţii între copii, acel joc al preferinţelor, care există în oricefamilie. Un copil poate atrage din cauza fizicului plăcut, altul pentru că are un temperamentagreabil. Copiii simt când există preferinţe, dacă unul e „băiatul tatii” sau cealaltă „ fatamamii”.Uneori, copilul poate să-l dezamăgească pe părinte pentru că nu corespunde copilului visat deel sau că nu are sexul dorit. În general, părinţii, chiar dacă nu vor să recunoască, nu admiteşecul. Ei ar trebui să se abţină de la orice comparaţie între copii: să nu elogieze calităţileunuia pentru a-l „stimula” pe celălalt să aibă rezultate asemănătoare. Adeseori, părinţii cred căcel mai înzestrat poate să-l ridice şi pe celălalt, să-l ajute să reuşească, dar de cele mai multeori nu se întâmplă aşa. Unul este mai bun într-un domeniu, celălalt, prin comparaţie, se aflăîntr-o situaţie de eşec în acelaşi domeniu. Îi veţi ajuta pe toţi îndrumându-i să-şi descoperefiecare propriile competenţe, domeniile în care au şanse maxime de reuşită (unul va avearezultate excelente la şcoală, altul va fi înzestrat pentru desen sau va excela în practicarea unuisport etc.).

3. Copiii rivalizează adeseori pentru a acapara atenţia părinţilor . Cu cât sunt mai mulţi într-

o familie, cu atât mai greu le va fi părinţilor să acorde destulă atenţie fiecăruia în parte.

89

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 90/134

4. Uneori se ceartă pentru aceeaşi jucărie. Copiii mici nu au încă acea capacitate de a înţelegece înseamnă „a împărţi” cu ceilalţi sau „fiecare la rândul lui”. Acest lucru este uşor deobservat, de exemplu, într-o creşă şi chiar la grădiniţă, unde copiii (cam până la vârsta de 3-4ani), deşi le place să fie în compania altor copii, se joacă singuri, fiecare găsindu-şi oocupaţie. Singurul mod de interacţiune cu ceilalţi este imitaţia (de unde şi disputele pentru

acelaşi obiect).

5. Cel mai mic nu reuşeşte să facă la fel ca cel mare: să cânte la pian, să scrie, să sară coarda,să se plimbe cu rotilele etc. Este o cauză de enormă frustrare pentru copil, care se vamanifesta adeseori prin adevărate crize de furie, greu de suportat de către cei din jur.

6. Uneori, copilul intră în conflict cu un frate sau o soră pentru a-şi elibera tensiuneaacumulată la şcoală. El caută un pretext ca să poata izbucni în plâns, aceasta aducându-iuşurare. De exemplu, o fetiţă care a fost îmbrâncită în curtea şcolii, un băiat care a fost „pus lacolţ” de către învăţătoare pentru că vorbea cu colegul de bancă etc.

7. Spiritul de competiţie care caracterizează întreaga societate se răsfrânge şi asupra copiilor.De multe ori, părinţii, vrând să le dea copiilor şansa de a reuşi în viaţă, îi împing de mici săfacă lucruri neadaptate vârstei: să citească la o vârstă preşcolară, să scrie, să socotească, săcânte la un instrument, cu alte cuvinte să fie cât mai „precoce” în toate domeniile. Oricedezvoltare mai lentă devine sursă de nelinişte.

Ce să facem când rivalitatea e declanşată şi copiii trăiesc un conflict interminabil?Rivalitatea şi gelozia nu sunt sentimente rele în sine, ci manifestări ale unei suferinţe, apeluridupă ajutorul şi bunăvoinţa părinţilor.Familia este o adevărată şcoală a vieţii, în care copiii învaţă să se raporteze la ceilalţi, relaţiilecu părinţii, cu fraţii şi surorile, reprezentând primele exerciţii necesare socializării. De reuşitaacestor prime relaţii depinde, într-o mare măsură, adaptarea de mai târziu a copilului însocietate. Maniera în care părinţii intervin în conflictele dintre copii va avea repercusiuniasupra relaţiilor pe care le vor avea copiii şi cu alte persoane în viaţa lor.Există familii în care rivalitatea dintre copii este trăită ca un conflict permanent, interminabil.Părinţii, exasperaţi, disperaţi din cauza neputinţei lor de a restabili pacea în familie, ajung lacapătul răbdării, nemaiştiind ce să facă. Ce e de făcut?Ideile următoare reprezintă câteva „piste” pentru remedierea situaţiei. Niciodată nu este preatârziu şi, chiar dacă situaţia vi se pare disperată, merită să mai încercaţi. Aplicaţi principiilerăbdării, înţelegerii şi dialogului, rugaţi-vă pentru armonie în familia dumneavoastră. Adaptaţiorice recomandare situaţiei specifice relaţiilor dintre copiii dumneavoastră. Nu vă aşteptaţi ca

 pacea să apară peste noapte. Căutaţi să „detectaţi” motivele care au determinat situaţia aceastaconflictuală şi aplicaţi metodele potrivite.- Încercaţi să-i faceţi pe copii cât mai independenţi unii de alţii. Fiecare trebuie să-şi găsească

 propriile talente şi competenţe, domeniile în care poate să reuşească. Nu încurajaţi imitaţia, ciîndemnaţi pe fiecare să ia iniţiative. Dacă fac o prostie, nu-l certaţi şi nu-l pedepsiţi pe cel carea avut ideea, ci mai degrabă pe cel care a imitat fără să gândească ce implică aceasta.- Dacă cel mare vrea să ajute, nu-l refuzaţi, dar nici nu-l încurajaţi să se transforme într-o„mămica” sau un „tătic” pentru cel mic. Este bine ca fiecare copil să se simtă responsabil

 pentru sine însuşi, şi nu pentru ceilalţi.- Nu interveniţi niciodată ca să-l protejaţi pe unul din ei, de exemplu pe cel mai slab în faţacelui mai tare, pe fetiţă în faţa băiatului. Dacă însă se rănesc, trebuie să-i separaţi imediat. De

asemenea, dacă un copil este tot timpul ţinta agresiunilor, verbale ori fizice, ale fraţilor lui, e

90

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 91/134

necesar să interveniţi în favoarea lui. Ar fi nedrept să toleraţi ca unul dintre ei să fie mereunedreptăţit de fraţii lui.- Lăsaţi-i pe copii să găsească singuri modalităţile de a-şi depăşi sentimentele de inferioritateşi frustrare şi soluţiile pentru rezolvarea conflictelor dintre ei. Nu faceţi pe poliţistul, nu

 judecaţi, căutaţi să vă detaşaţi cât mai mult de conflictul dintre ei. Dacă părintele este acela

care oferă soluţia, unul dintre ei se va simţi nedreptăţit.- Compătimiţi victima, încurajaţi-o ca în viitor să se descurce mai bine. Oferiţi-i şansa să seexprime într-un mod adecvat posibilităţilor sale. De exemplu, dacă unul din copii se poartă

 brutal cu fratele lui, care e prea inteligent, încurajaţi-l să practice un sport, organizaţi partidede jocuri în aer liber, dându-i astfel şansa să „înoate în apa lui”...- Dacă, în „lupta” lor, au lăsat în urmă pagube, toţi participanţii la conflict vor fi nevoiţi sărepare stricăciunile. Acest lucru nu trebuie să le fie impus ca o pedeapsă, ci ca o consecinţănormală a faptelor lor.- Atunci când cearta devine prea zgomotoasă şi riscă să degenereze, separaţi-i, propunândfiecăruia activităţi diferite.- Acordaţi timp fiecărui copil în parte. Fiecare are nevoie să-si umple zilnic rezervorul afectiv,

să aibă un timp privilegiat, numai al lui, cu părintele.- Încercaţi să faceţi în aşa fel încât fiecare copil să aibă un spaţiu al său, fie şi numai un colţdintr-o cameră. Copiii au nevoie de intimitate, uneori au nevoie să se izoleze, să se joace cu

 jucăriile lor preferate etc.- Nu le fixaţi anumite roluri: unul e artistul familiei, altul sportivul etc. Dacă i-aţi pus o„etichetă”, copilul nu va mai îndrăzni să iasă din acest rol, chiar dacă se va sătura să-l joace.Ceilalţi vor avea poate dorinţa de a reuşi în acelaşi domeniu, dar nu voi îndrăzni să se apropiede „teritoriul” fratelui sau al surorii lor.- Încercaţi să vă păstraţi calmul, nu strigaţi, nu-i bateţi pe copii. Dacă reacţionaţi astfel, le veţiarăta că nu se poate pune capăt unui conflict decât prin violenţă şi că cel mai tare învingeîntotdeauna.- Atunci când copilul vă acuză că sunteţi nedrept, nu încercaţi să vă justificaţi. Copiii nu sevor simţi niciodată trataţi în mod echitabil, ei au alte măsuri şi greutăţi. Spuneţi mai degrabă:„S-ar putea să nu fiu întotdeauna drept. Ce să-i faci, lumea e nedreaptă...” Lăsaţi-l să spună cesimte şi conflictele se vor estompa.

Lui frate-meu îi plăcea să doarmă şi o făcea cu pasiune. Ca un atac adus acestui deliciu, într-ozi, mama aruncă o ofertă atractivă:

 – Cine se scoală de dimineaţă, ca să mă ajute să aleg orezul, capătă ceva bun. – Eu mă scol! se repezi frate-meu, năpădit de hărnicie. – Dar la ora şase trebuie să fii în picioare, zise mama. Altfel, n-are nici un haz.

Parcă i-a dat cu măciuca în cap. S-a scărpinat după ceafă şi, cântărind ce pierde şi ce câştigă, azis, aşa, mai abătut: – Se rezolvă, dar să fie ceva bun! spuse el, lacom de surprize.Şi-a pus ceasul de C.F.R. să sune la ora şase fără un sfert şi l-a întors de la sonerie, mai să-i

 pocnească arcul. – Tu nu te înghesui? mă interpelă el. – Păi, mai are cineva loc de tine? am zis cu ciudă.S-a culcat devreme, ca să-i izbutească sculatul. Eu, de cum l-am văzut că a intrat în decorulsomnului, am schimbat limba ceasului de la sonerie de la şase la nouă. De ce să se chinuiesărmanul aşa de dimineaţă? În schimb, eu m-am culcat cu grijă. Mi-am propus să mă iau laîntrecere cu zorile dimineţii. La cinci jumătate am fost în picioare.

 – Mânca-l-ar mama de băiat vrednic! mă alintă mama.

91

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 92/134

Îmi era gândul numai la răsplata anunţată. A fost cam mult orez de ales. Aproape de ora nouă,m-a ajuns plictiseala. Eram pe terminate. Pe la nouă s-a sculat şi vrednicul casei, care a

 promis că sparge târgul. Buimac, s-a repezit în bucătărie, întrebând: – Cât e ceasul tău, frate-meu? – Du-te şi culcă-te, că vine acuşica seara, l-am liniştit.

Mai aveam o grămăjoară de ales şi, ca să nu piardă şi el ceva din surpriză, s-a repezit latreabă. – Oricum, o să primeşti şi tu ceva, l-am încurajat; şi, ca să fiu mai precis, i-am spus: coada! – Ce vrei, dacă n-a sunat ceasul! se justifică el.Mama nu l-a dojenit deloc şi m-a deranjat chestia asta.

 – Gata! spuse el, ca şi când a muncit de cu zori şi acum aştepta răsplata binemeritată.Mama ne scoase din dulap ceea ce ne plăcea amândorura: halva cu cacao.

 – Împărţiţi-o frăţeşte! zise ea. – Da! Cum frăţeşte? am încercat să mă lămuresc. Domnişorul stă tolănit până la nouă în pat şitrage chiulul, iar eu îmi scot ochii în orezul ăsta şi să împart frăţeşte?! Nu-i corect! Unde-idreptatea!

 – Hai, nu te mai umfla, că n-ai întors cu plugul! zise el priceput. – Dacă rămâne ceva, îi dau şi lui, am hotărât eu, altfel n-o să mai fac nici un capăt de treabă. – Hai, lasă-l şi pe el, că e fratele tău cel mare. Uite, n-a sunat ceasul, ce să-i faci! Spune-i tulu’ mama: ai muncit pentru halva sau pentru că o iubeşti pe mama?

 – Păi, zisei încurcat, şi pentru una, şi pentru alta. – Dacă o iubeşti pe mama, dă-i şi lui!Am stat şi am meditat cât să-i dau şi am hotărât. Mă simţeam stăpân pe situaţie. E drept că şimeritam. I-am tăiat o bucăţică atât cât să încapă într-o linguriţă şi am avut simţământul că nicifărâma aceea n-o merita. Dar, treacă de la mine!

 – Ce calic eşti! mă înălţă el în grad. – Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, am zis eu înţelept. – Păi da, în groapa zgârceniei şi a lăcomiei, îmi replică pofticiosul. – Şi tu, în ţara puturoşilor, i-am trântit-o eu moralist.Gestul pe care fratele meu l-a făcut în secunda următoare m-a lăsat fără replică sau, mai binezis, cu gura căscată.Dintr-o mişcare, puse mâna pe farfuria cu halva atât de râvnită şi mi-o înhăţă. Fugi în cealaltăcameră şi se încuie cu cheia. Turbam de necaz.

 – Am terminat jumătatea mea! Acum trec să te ajut şi la jumătatea ta. Fratele la nevoie secunoaşte, îmi turnă şi el din înţelepciunea lui, de dincolo de uşă.A ieşit din cameră cu farfuria goală. Am căutat repede o răzbunare şi am găsit-o. Din mânieam dat în bucurie. Ştiţi ce-am făcut? Să vedeţi! Am luat toată neghina aleasă de mine din orez

şi am amestecat-o cu orezul ales. Dacă a mâncat toată halvaua, acum s-o merite! Deci, apucă-te de treabă, mâncăciosule!Deşi era ora zece, pentru el venise ora şase dimineaţa.Fratele meu ofta şi alegea orezul. Nu putea să dea peste el un necaz aşa de mare ca acela princare trecea. Din nou mă simţeam puternic şi stăpân pe situaţie. Văzându-l atât de neajutorat,după un timp, mi s-a făcut milă de el şi am trecut alături ca să-l ajut. S-a înviorat.

 – Băi, frate-meu, trebuie s-o spun p’aia dreaptă: eşti mai harnic ca mine! Nu se mai discută!Aprecierea lui m-a făcut să-l ajut cu plăcere, chiar cu drag. Deşi ştiam că nu mai capăt nimic,eram foarte hotărât să-l scot din necaz.După ce am terminat, fratele meu s-a dus în camera în care s-a exilat cu halvaua mea şi s-aîntors cu jumătatea la care nu mai speram.

Mi-am dat seama că l-am judecat greşit. L-am îmbrăţişat de bucurie. Învăţasem să ne dăruimunul altuia, iar egalitatea dintre noi s-a aşezat stăpână şi frăţească. Juma’ ,juma’ !

92

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 93/134

8

CUM SĂ-MI IUBESC CU ADEVĂRAT COPILUL

Şi-a pus degetele în urechi să nu audă cum se ceartă părinţii lui. Parcă era cea maimare pedeapsă pe care o primea dintre toate pedepsele de care avea parte. Uneori începea să

 plângă.- Ce stai şi te uiţi în gura noastră! Ia aici un ban şi pleacă de-ţi cumpără bomboane!

În mâna băiatului a strălucit o monedă de 5000 de lei. Începuse să cunoască banii, căel făcea cumpărăturile. S-a uita lung la tatăl lui şi pe faţa micuţului a rămas aceeaşi

tristeţe . Aştepta alte valori. A ieşi în parc, ascunzându-şi banul în palmă.. Pe o bancă,o bunicuţă cu nepotul ei ,negocia afecţiunea celui mic.- O iubeşti pe bunica ?- Dacă îmi dai o sută de mii , te iubesc, zise orientat nepotul.- N-am decât cincizeci de mii, spuse bunica necăjită.- Fie şi atât. Când iei pensia să-mi dai restul. Ai înţeles ?- Cum să nu, puiule! Hai dă-mi un pupic!

Băiatului cu faţa tristă i se lumină ochii. Alergă la primul magazin şi întinsevânzătoarei banul :- De cinci mii iubire, vă rog !

Iubirea este una din nevoile esenţiale ale copilului, prima condiţie pentru ca el să fie sănătos,să se dezvolte la valoarea maximă a capacităţilor sale. Dragostea trebuie să fie baza relaţieidintre părinţi şi copil, „pânza” pe care ţesem orice demers educativ.În urma observaţiilor făcute asupra copiilor aflaţi în orfelinate, s-au constatat întârzieri îndezvoltarea psiho-somatică a acestora. Cercetătorii explică acest fenomen prin absenţa unor relaţii afective între fiecare copil şi persoanele care se ocupă de el, lipsa motivaţiei şi anumărului suficient de persoane din orfelinate. Toate acestea au făcut ca aceşti copii săcrească într-o lipsă de iubire care le-a împiedicat dezvoltarea normală.Este cunoscut, de asemenea, fenomenul numit hospitalism, care apare în general la bebeluşii(cu vârste cuprinse între 6 şi 12 luni) internaţi pentru o lungă perioda de timp. Despărţiţi deafecţiunea părinţilor, aceştia nu mai mănâncă, încetează să se dezvolte, devin apatici, letargicişi uneori mor fără o cauză medicalăM-a impresionat profund relatarea unei întâmplăari petrecute în timpul celui de-al doilearăzboi mondial. În timpul bombardamentelor aeriene germane asupra Londrei, mulţi copiimici au fost evacuaţi pentru protecţia lor undeva la ţară şi lăsaţi în grija unor adulţi care seocupau de nevoile lor fizice, dar care, fiind prea puţini, nu reuşeau să le împlinească nevoileafective. Rupţi de iubirea părinţilor şi lipsiţi de alte manifestări de afecţiune, aceşti copii aurămas perturbaţi fizic şi handicapaţi, nereuşind niciodată să mai recupereze această pierdere.Acestea sunt cazuri triste, extreme... Dar ce se întâmplă cu copilul meu, al dumneavoastră, almilioanelor de părinţi din lumea aceasta? Oare le acordam prea multă iubire, prea puţină?Poate aceasta să fie măsurată? În ce fel percepe copilul iubirea părinţilor? Se simte el iubit?

Cum aş putea să-mi exprim iubirea faţă de copilul meu? Care este raportul dintre iubire şidisciplină? Cu ce fel de iubire ar trebui să umplu „rezervorul” emoţional al copilului meu?

93

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 94/134

Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii, dar puţini sunt aceia care ştiu cum să-şi exprimedragostea faţă de fiecare copil în parte. Astfel, copilul ştie că este iubit, dar nu simte acestlucru. El va creşte cu nevoi emoţionale neîmplinite, care adeseori survin la adolescenţă subdiferite forme: rebeliune, distanţă, depresie etc.Provocarea oricărui părinte este de a învăţa să-şi manifeste iubirea faţă de copil, astfel încât

acesta să fie sigur de aceasta în toate momentele copilăriei sale. Influenţa părinţilor este primordială. Deşi copilul petrece mult timp în afara căminului său (la grădiniţă, şcoală, cu prietenii etc.), acesta rămâne totuşi locul unde el îşi umple rezervorul dragostei. Relaţia pecare o are cu părinţii lui determină fericirea, siguranţa, stabilitatea copilului.(!!!!!!!!!)Insaaceasta relatie este subordonata relatiei dintre cei doi parinti si depinde direct de aceasta. Ceamai importanta relatie intr-o familie este cea conjugala, ea primeaza asupra relatiei intre

 parinti si copil. Certurile, manifestarile de violenta intre parinti determina in copil sentimentede nesiguranta, teama, culpabilitate. Copilul se simte intotdeauna vinovat, cauza conflictelor dintre parintii lui. Cand aceste conflicte devin cronice, copilul va fi obligat sa fie de parteaunuia si sa-l respinga pe celalalt, nemaiputandu-se identifica cu ambii parinti.Pentru a creste echilibrat, copilul are nevoie de dragostea si sustinerea celor doi parinti, intr-o

atmosfera familiala de intelegere si stabilitate emotionala.

Iubirea neconditionataIubirea adevarata este neconditionata. Ea ar trebui sa se manifeste in toate relatiile dedragoste. Iubirea neconditionata este lumina care sa ne ghideze in educatia unui copil, piatraunghiulara de la care ar trebui sa pornim pentru a dobandi competenta in meseria de parinti si

 pentru a elabora propriile noastre raspunsuri nevoilor cotidiene ale copilului. Fara aceastaiubire neconditionata, a fi parinte devine o povara derutanta si frustranta.Dar ce este iubirea neconditionata? Sa-l iubim pe copil indiferent de aparenta sa, fara a tinecont de antecedentele sale, de limitele si handicapurile sale, fara a tine cont de asteptarilenoastre si mai ales, fara a tine cont de conduita sa. Sa-l iubim pe copil chiar si atunci canddetestam comportamentul sau, sa-l iubim cu o dragoste „indelung rabdatoare, plina de

 bunatate”, care „acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul”.Iubirea neconditionata este neegoista: il iubesc pe copil pentru el si nu pentru mine si nu magandesc ca-l cresc ca sa am un ajutor la batranete. Rolul parintelui este de a-l ajuta pe copil sase descurce singur, sa fie autonom, sa-si construiasca aripi cu care „sa zboare” intr-o zi dincuibul familiei...si sa-i permita s-o faca atunci cand va veni momentul fara sa-l culpabilizeze,ci lasandu-i libertatea de a-si intemeia propriul „cuib”.Iubirea neconditionata nu-i pretinde copilului, in schimb, iubire: „Te iubesc pentru ca esticopilul meu”- acesta sa fie mesajul transmis copilului, atat prin cuvintele cat si prin atitudineanoastra. Iubirea copilului va fi un raspuns natural la ceea ce primeste si nu o obligatie impusa

de parinte.Acesta este un ideal de iubire pe care nu-l vom atinge niciodata pe deplin. Cu cat ne vomapropia insa de aceasta iubire, vom deveni mai increzatori si mai satisfacuti, iar copilul vaavea un comportament mai agreabil si va fi mai fericit.Opusul acestei iubiri este dragostea conditionata de atitudinile si comportamentul copilului:„Te iubesc daca...” este dragostea care pune conditii, santajeaza, degradeaza relatia intre

 parinti si copil. Nevoia copilului de iubire este acuta, esentiala, atat de importanta incatcopilul este in stare sa-si reprime trairile negative, neexprimandu-le pentru a nu pierdeafectiunea parintelui. Daca copilul simte ca este iubit doar atunci cand se comportaconvenabil, el va invata sa se debaraseze de manierele neplacute pentru a fi pe placul

 parintilor. Dragostea conditionata distruge in copil simtamantul valorii personale. Daca nu

este iubit pentru ceea ce este, asa cum este, inseamna ca nu are o valoare prea mare. Copiluluiii va fi teama de a lua decizii, va fi nesigur, mereu dependent de parerile celorlalti. El va fi

94

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 95/134

apasat de sentimente de culpabilitate, mereu in cautarea acceptarii si afectiunii parintelui,temandu-se sa nu greseasca ca sa nu piarda aceasta afectiune.Copilul se va simti neiubit atunci cand primeste aprobarea doar daca are un comportament

 bun, cand este ridiculizat pentru a fi corectat, amenintat, criticat, cand parintele il comparadefavorabil cu altii sau manifesta dezaprobare, nepasare si neglijenta fata de nevoile sale.

Multe din „relele” facute de copil sunt pentru a cauta atentia parintilor. Copilul, prin tot ceeace face, ii intreaba mereu pe parinti: „Ma iubiti?” Raspunsul pe care i-l dam este esential pentru atitudinea copilului in fata vietii. In functie de acest raspuns el va fi nemultumit,suparat, deprimat sau vesel, jucaus, fericit. Numai cand rezervorul emotional al copilului este

 plin cu iubire neconditionata, ne putem astepta ca el sa fie in cea mai buna dispozitie, sa secomporte cel mai bine posibil si sa atinga potentialul maxim al capacitatilor sale. Ca parinti,trebuie sa veghem ca acest rezervor sa fie zilnic umplut. Comportamentul copilului ne indica,in orice moment, starea acestui „rezervor”.Unii spun ca prea multa dragoste „il rasfata” pe copil. Aceasta afirmatie este o absurditate. Uncopil nu va putea primi niciodata „prea multa” iubire neconditionata din partea parintilor sai.El va fi rasfatat printr-o proasta educatie, datorita incoerentei parintilor care sunt cand prea

ingaduitori, cand prea severi.Sa retinem cateva ganduri care ne vor ajuta sa ne apropiem de idealul iubirii neconditionate,depasind dificultatile ce rezulta din propriile noastre limite si din manifestarile adeseoridezagreabile ale copilului:

- Este vorba de un copil, deci nu ne putem astepta la maturitate din partea lui, ci la uncomportament copilaresc.

- Daca-l iubim pe copil in ciuda conduitei sale infantile, el va fi capabil sa creasca, sa sematurizeze si sa renunte la manifestarile neplacute.

- Daca-l iubim numai atunci cand ne place cum se comporta, cand implineste asteptarilesi exigentele noastre (iubire conditionata), el nu se va simti cu adevarat iubit. Aceastaii va distruge sentimentul de siguranta, increderea in el insusi si-l va impiedica sa aibao buna imagine de sine si sa avanseze inspre un comportament mai responsabil simatur.

- Daca-l iubim neconditionat, copilul se va simti bine, increzator si in siguranta. Pemasura ce va creste, el va putea sa-si controleze tot mai bine anxietatea si inconsecinta, comportamentul.

- Sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne faca capabili sa ne depasim limitele egoismului,oboselii, iritabilitatii, pentru a putea sa-i oferim mereu copilului o iubire adevarata,neconditionata, pentru binele intregii familii!

Cum sa-mi exprim iubirea fata de copil?

Pentru a fi sigur de iubirea parintilor, copilul are nevoie de manifestarea acestei iubiri, subdiferite forme. La fel cum sotia are nevoie mereu si mereu ca sotul s-o asigure ca o iubeste,copilul are o nevoie esentiala, cotidiana sa simta ca este iubit. Desi copilul stie ca este iubit de

 parintii lui, el nu simte mereu acest lucru, datorita absentei ori exprimarii insuficiente saunepotrivite ale acesteia.Exista cateva modalitati prin care parintii pot sa-si exprime iubirea fata de copilul lor:

1. Contactul vizual. Acesta inseamana sa-l privesti pe copil in ochi, intr-un mod care saexprime iubire, acceptare. Foarte devreme, bebelusul comunica prin priviri. La 6-8saptamani, el este capabil sa caute privirea mamei pentru a „se hrani” emotional,umplandu-si rezervorul afectiv cu iubirea de care are nevoie. Nu este niciodata preadevreme pentru a-l privi pe copil ca pe o persoana capabila sa perceapa mesajul din

 privire, intelegand iubirea sau distanta, acceptarea sau dezaprobarea, atentia sauindiferenta.

95

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 96/134

Copilul va invata cum sa priveasca dupa modelul parintilor. Daca intalniti un copil care-siascunde privirile de interlocutor, puteti fi siguri ca acest copil nu a primit destula atentie

 prin privire din partea parintilor si, in consecinta, nu stie sa-i priveasca in ochi pe ceilalti.

 Ni se intampla sa-i cerem copilului sa ne priveasca in ochi atunci cand suntem suparati pentru ceea ce a facut si vrem sa-l certam sau atunci cand vrem sa-i dam vreun ordin, ca safim siguri ca l-a inteles. Sau, dimpotriva, sa-l privim doar atunci cand suntem mandri de el.Daca-l vom privi pe copil doar ca sa-l recompensam sau

sa-l corectam, el va se va simti iubit intr-un mod conditionat de reusitele sale si de buna purtare.

Manifestarea cea mai flagranta a unei iubiri conditionate este evitarea contactului vizual pentru a-l pedepsi pe copil. Acesta se va simti parasit, neiubit, disperat. Un parinte inteleptva evita cu orice chip acest lucru.

Este important sa folosim contactul vizual pentru a-i exprima copilului, la bine si la rau, oiubire fara conditii!

 

2. Contactul fizic este mijlocul cel mai evident prin care ne manifestam dragostea fata decopil. El are nevoie de atingere de la nastere si pana la adolescenta.

Bebelusul, indiferent de sex, are aceeasi nevoie de a fi purtat, imbratisat, mangaiat. De lanastere si pana la varsta de 8 ani, aceste manifestari sunt absolut necesare copilului. Dupaaceasta varsta, aceste forme de expresie a dragostei parintesti vor fi inlocuite de alte formede apropiere fizica: jocuri, lupte, o mana asezata pe umerii lui, o palma amicala, ravasirea

 parului etc. Unii parinti considera ca, pe masura ce copilul creste nevoile sale afective simai ales de atingere inceteaza. Acestea nu inceteaza niciodata, dar se schimba. Parintii ar 

trebui sa tina cont de raspunsul pe care-l da copilul, in fiecare etapa a cresterii lui, pentru araspunde intr-o maniera adaptata nevoilor specifice ale acestuia.

Copilul are nevoie de toate aceste gesturi, care nu au nicidecum o conotatieincestuoasa. In ultima vreme s-au mediatizat foarte multe cazuri de incest, astfel incatmulti parinti au ajuns sa evite cat mai mult contactul fizic cu copilul, atingandu-l doar atunci cand este absolut necesar: imbracat, spalat etc. Orice extrema este periculoasa siimpiedica o relatie normala, sanatoasa. Contactele fizice si vizuale, insotite de cuvintecare sa exprime o iubire casta trebuie sa fie integrate in felul nostru de a fi cu copilul.Uneori parintii sunt mai rezervati cu baietii decat cu fetitele, considerand ca ele aunevoie mai multa de afectiune. Cercetari arata ca fetitele primesc in primul an de cinci

ori mai multa afectiune fizica decat baietii. Rezultatul acestui comportament este caintre 3 ani si adolescenta numarul baietilor cu probleme este de sase ori mai maredecat al fetitelor. In primii 7-8 ani fetitele nu-si manifesta asa deschis frustrarileafective ca baietii. De-abia la adolescenta apar manifestarile suferintei cauzate decarente afective. Pentru baieti, nevoia de tandrete, imbratisari, mangaieri este maiintensa in primii ani, dupa care scade, ei fiind satisfacuti de apropierile fizice amicale.Fetele, in schimb au o crestere a nevoii de tandrete odata cu varsta, aceasta atingandun maximum la varsta de 11 ani. Pregatirea pentru adolescenta se face acum si de felulin care nevoia de afectiune fizica ii este implinita depinde in mare masura imaginea pecare ea si-o va construi despre sine ca femeie. Daca ea isi va forma o identitate sexualasanatoasa, acceptandu-se ca femeie, ii va fi mult mai usor sa treaca prin adolescenta .

Dobandirea unei identitati sexuale si a unei imagini bune despre sine, ca femeie seface, in mare masura prin influenta tatalui, care reprezinta modelul de masculinitate.

96

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 97/134

De obicei tatii sunt jenati de schimbarile fizice ce au loc in fetita lor si au tendinta sase retraga, abtinandu-se de la orice apropiere fizica. De aceea, exact la varsta cand fataare mai multa nevoie de manifestarea fizica a afectiunii, parintele i-o retrage. Tatiitrebuie sa gaseasca gesturile amicale potrivite, naturale, care sa exprime iubire,acceptare, apreciere. Numai in felul acesta va puteti ajuta copilul sa demareze cu bine

 perioda tumultuoasa a adolescentei.

3. Cuvintele valorizante reprezinta un important mod de a-i comunica iubire copilului.Cuvintele pline de tandrete, aprecierile, laudele, incurajarile, indrumarile si sfaturilerostite cu iubire ii spun copilului un singur lucru: „Te iubesc si ma intereseaza

 persoana ta”. Ele dezvolta in copil siguranta ca este iubit si sentimentul valorii personale.Chiar daca sunt rostite in graba, ele nu vor fi uitate usor. Copilul recolteazafructele lor de-a lungul intregii vieti. Cu mult timp inainte sa inteleaga sensulcuvintelor, el percepe mesajele emotionale ale acestora. Timbrul vocii, blandeteaexpresiei impreuna cu privirea si gesturile ce insotesc cuvintele, ii comunica copiluluicaldura si dragoste. Cuvintele „Te iubesc” ar trebui sa formeze intotdeauna o

declaratie suficienta in ea insasi. Aceste cuvinte nu trebuie insotite de cereri: „Teiubesc, vrei sa-mi faci un serviciu?”... sau, mai rau, urmate de „dar” sau conditionatede „daca”. Copilul trebuie sa auda „Te iubesc”. Si atat. Fara nici o conditie.

Copilul este deosebit de sensibil la ceea ce rostim, cat si la tonul vocii, expresia fetei,atitudinea si gesturile care insotesc cuvintele. Criticile acerbe, spuse la manie, pot ranirespectul de sine al copilului. El crede sincer ceea ce noi spunem, de aceea este importantsa ne abtinem de la remarci devalorizante, care il pot afecta pentru totdeauna. Un copilcaruia i se spune ca e rau, ca nu e in stare de nimic, nu va avea sanse sa se dezvolte la

 potentialul maxim al capacitatilor sale.

4.  Atentia concentrata. Toate celelalte forme de comunicare a iubirii cer putine sacrificiidin partea parintilor, dar atentia concentrata cere uneori mult timp. Atentia concentrataeste „o atentie totala, neimpartita, astfel incat el sa simta, fara nici o indoiala, ca esteiubit, ca are suficienta valoare in el insusi pentru a justifica un interes deplin, oapreciere si o consideratie fara compromis din partea parintilor sai”. (Dr. RosssCampbell, Comment vraiment aimer votre enfant , Ed.Orion, 2000, p.65)Aceasta implica deci timp petrecut cu copilul, disponibilitate totala, o ascultare atenta.Timpul este darul cel mai pretios pe care-l putem oferi copilului. Insa in timpul pecare-l avem ne este imposibil sa ne indeplinim toate obligatiile. De aceea este nevoiesa ne alegem prioritatile. Daca nu facem constient si dinainte alegerile, lucrurileurgente vor avea intotdeauna prioritate.(De exemplu, telefonul care suna exact candne asezam la masa). Dar acestea nu sunt si cele mai importante. De aceea esteimperativ sa ne controlam timpul, prioritatile, astfel incat sa ne putem ocupa delucrurile cu adevarat importante.Pentru un crestin, ordinea ideala a prioritatilor ar trebui sa fie: 1) relatia cu Dumnezeu- o relatie reconfortanta, iubitoare, stabilizanta, de o importanta primordiala intrucat eainfluenteaza toate celelalte relatii; 2) relatia cu sotul sau sotia; 3) relatia cu copiii.Cand o persoana afla ca sufera de o boala incurabila si ca zilele ii sunt masurate, isischimba radical sistemul de prioritati. De ce sa asteptam ca o asemenea situatieextrema sa ne oblige la schimbarile pe care in mod normal ar trebui sa le facem?Copilul creste atat de repede...De ce sa nu punem cateva flash-uri de calitate in

memoria noastra si a copilului prin acele momente de partasie, adevarate surse delumina pentru vremurile mai intunecate care vor urma? In momentele grele (mai ales

97

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 98/134

la adolescenta), copilul isi va aminti de aceste clipe si va avea puterea de a infruntadificultatile.Copilul, stiind ca parintele este al lui in intregime se simte „persoana cea maiimportanta din lume”. El are o nevoie esentiala de atentia exclusiva a parintilor, farade care devine anxios, neatent, incapabil sa dea un bun randament in activitatile sale.

Timpul acesta special petrecut cu copilul este ocazia pentru a-i umple „rezervorulafectiv” cu o iubire neconditionata, exprimata prin priviri, atingere, discutii, joaca cucopilul care va fi incantat sa-l aiba pe parinte „numai pentru el”. Copilul are nevoie deceva timp de „incalzire” inainte ca apararea lui sa cada, sa se simta liber ca sa-siimpartaseasca gandurile cele mai intime, mai ales atunci cand ceva il tulbura. Am

 putut verifica acest lucru la fetita noastra. Oride cate ori a avut sa-mi impartaseascaceva secret, vreun necaz sau neliniste, o facea dupa indelungi momente petrecuteimpreuna, cand se simtea in deplina siguranta afectiva pentru a-si deschide inima.Copilului care invata de mic sa-si impartaseasca astfel sentimentele cele mai intime, iiva fi mai usor la adolescenta sa pastreze aceasta comunicare cu parintele.Pentru ca acest lucru sa fie realizabil trebuie sa ne planificam dinainte momentul,

trecandu-l in agenda ca si pe celelalte activitati zilnice. Cu cat sunt mai multi copiiintr-o familie, cu atat va fi mai dificil ca fiecare parinte sa ofere fiecarui copil in parteo atentie concentrata. Dar, printr-o buna planificare a timpului, acest lucru devine

 posibil de infaptuit.

5.  Disciplina. Cand este inteleasa ca mod de educare, de indrumare a copilului si nu insensul restrans al corectarii prin pedepse, disciplina este un mod de a-i arata copiluluica-l iubim. El are nevoie de limitele asezate de parinti, pentru a se simti in siguranta.In capitolul 9 al acestei carti am incercat sa aprofundam acest subiect, privinddisciplinarea din perspectiva biblica a iubirii. Orice demers disciplinar trebuie sa aibaca baza iubirea neconditionata a parintelui pentru copilul sau.

6. Cadourile sunt un alt mod de a ne manifesta iubirea fata de copil. Toti copiii suntsensibili la cadouri.Spre deosebire de celelalte forme de exprimare a iubirii, acestea iiraman copilului ca niste dovezi concrete, pe care le va putea pastra, amintindu-si cu

 placere de acele momente privilegiate.Cadoul nu trebuie sa fie un salariu sau o recompensa acordata copilului. Cuvantul cadou isiare originea in grecescul „charis”, care inseamna har sau dar nemeritat. Cadoul trebuie safie un dar gratuit, care sa nu fie conditionat de bunul comportament al copilului. (Daca iiveti oferi un cadou spunandu-i: „Pentru ca ai fost cuminte, ti-am cumparat asta...”, el vaintelege ca primeste o recompensa, iar mesajul transmis nu va avea nici o legatura cu

iubirea pe care o aveti pentru el.)O mare greseala pe care o fac unii parinti este aceea de a-i confisca copilului darul primit,drept pedeapsa pentru ca nu a fost cuminte. Cum v-ati simti daca cineva v-ar cere sa-iinapoiati cadoul pe care vi l-a oferit pentru ca nu v-ati comportat in acord cu asteptarilesale?

Incercati ca momentul cand oferiti un cadou copilului sa fie deosebit, frumos, astfel incatacel lucru sa devina pentru copil amintirea unui moment special, simbol al iubirii pe carecopilul a primit-o de la parinte cu acea ocazie. Nu-i pretindeti copilului sa fie incantat decadoul primit, lasati-i dreptul de a reactiona natural.

Pentru a fi intr-adevar o expresie a iubirii, cadourile nu trebuie sa compenseze lipsa de

atentie si disponibilitate din partea parintilor. S-a constat ca parintii foarte ocupati autendinta sa faca prea multe cadouri copilului, linistindu-si in acest fel constiinta. La fel,

98

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 99/134

cand parintii nu se mai inteleg, in cazuri de divort, se constata un adevarat „asalt” decadouri, ca si cum parintele absent ar vrea sa-si asigure, in acest fel, afectiunea copilului.

Pentru un copil care se simte cu adevarat iubit, cadourile nu vor insemna decat o dovada in plus a iubirii parintelui, un moment de bucurie impartasita cu parintii lui.

7. Serviciile si ajutorul acordat copilului. De la nastere si pana la varsta maturitatii,copilul traieste intr-o dependenta de parintii lui, a caror datorie este sa-i implineascanevoile fizice si afective, astfel incat el sa poate creste sanatos si fericit. Parintiitrebuie sa fie mereu disponibili pentru a-l ajuta pe copil (sa se hraneasca, sa se spele,sa se imbrace, sa-si aranjeze camera, sa-si faca lectiile etc.). Aceasta cere multarenuntare de sine, eforturi, sacrificii. Pe masura ce copilul creste, el va deveni capabilsa faca singur unele lucruri, devenind din ce in ce mai autonom. Si totusi, la oricevarsta, copilul are nevoie de ajutorul parintilor. Daca-l veti servi cu bucurie, tot ceveti face pentru el va fi dovada dragostei pe care i-o purtati. Cand este mic, copilul nustie sa-si manifeste aprecierea, dar cand va creste isi va da seama si va va firecunoscator atunci cand ii veti face anumite servicii.

Fetita noastra, care are sase ani, stie sa-si exprime aprecierea si entuziasmul pentru

serviciile pe care i le facem si la care de multe ori nu se asteapta (cand vine acasa de la

scoala si-si gaseste camera frumos aranjata sau cand mamica ii face cornulete cu nuca -

 prajitura ei preferata). Ea este deosebit de sensibila la acest mod de comunicare a iubirii si

 pentru noi, parintii, este important sa stim acest lucru.

Scopul acestor servicii acordate copilului este de a-i arata cat de mult il iubim si de a-ioferi un model de iubire neegoista, capabila sa slujeasca celorlalti. In felul acesta, copilulva invata sa fie bun, iubitor, neegoist si sa-i ajute pe cei din jurul sau.

Cum sa descopar limbajul iubirii cel mai bine inteles de copilul meu?

Pentru ca un copil sa se simta iubit, trebuie sa invatam sa-i vorbim in limbajul dragostei pecare-l intelege cel mai bine. Aceste „limbaje ale iubirii” nu sunt altceva decat caile decomunicare ale iubirii descrise mai sus. Fiecare copil are maniera sa personala de a receptiona

iubirea. Daca aveti mai multi copii este probabil ca fiecare sa reactioneze in mod diferit laacelasi fel manifestare a iubirii parintesti.; la fel cum copiii au personalitati diferite, ei aulimbaje ale dragostei diferite. In general, doi copii au nevoie sa fie iubiti in mod diferit.

Descoperirea primului limbaj de afectiune al copilului este un proces lung, care dureaza anide zile, mai ales daca copilul este inca foarte mic.

De la nastere si pana la cinci ani este dificil de observat la care mod de exprimare a iubirii estecopilul mai sensibil. De aceea este bine sa folositi toate formele de manifestare a dragostei inrelatia dvs. cu copilul.

Copilul trece prin mai multe faze de dezvoltare si acestea implica adeseori schimbari in personalitatea sa. De aceea putem spune ca primul limbaj de iubire al copilului nu este

imuabil, ci poate fi schimbat. De aceea parintii trebuie sa fie mereu atenti pentru a descoperimereu limbajul de iubire cel mai bine receptionat in acel moment de catre copil.

99

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 100/134

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 101/134

Dragoste potrivita si nepotrivita

Vorbind despre iubirea parintilor fata de copil, intalnim, inevitabil, controversa „prea multeiiubiri”. Unii afirma ca prea multa iubire il rasfata pe copil si-l transforma pe parinte intr-un felde sclav al acestuia, iar altii sunt de parere ca nu putem nciodata sa-l iubim destul pe copil.Confuzia in legatura cu acest subiect poate duce la pozitii extreme, unii parinti devenindextrem de severi si reci cu copilul, iar altii prea ingaduitori.

Sa reexaminam aceasta problema in lumina conceptului de iubire potrivita. Aceasta esteiubirea pe care am descris-o in acest capitol, o iubire neconditionata, care este transmisacopilului cu scopul de a-i da o educatie sanatoasa, incurajandu-i cresterea emotiva siincrederea in sine. Aceasta iubire nu poate fi masurata, copilul are mereu nevoie demanifestarea ei si niciodata nu il vom putea iubi „prea mult” in acest fel.

 Iubirea nepotrivita este acea afectiune care, transmisa copilului, ii impiedica crestereaemotiva pentru ca nu-i satisface nevoile emotionale, dar incurajeaza o relatie de dependentadin ce in ce mai mare a copilului fata de parinti, impiedecandu-i dezvoltarea unei buneimagini de sine. De acest fel de iubire copilul nu are deloc nevoie.

Cele patru manifestari mai frecvente ale iubirii nepotrivite sunt iubirea posesiva, dorinta de aseduce, dorinta de a trai printr-o alta persoana si inversarea rolurilor.

1.  Iubirea posesiva se exprima prin tendinta parintelui de a-l incuraja pe copil sa fiedependent de el. Cand copilul este mic, dependenta lui de parinte este evidenta sitotala. Daca aceasta nu diminueaza pe masura ce copilul creste, ea devine un obstacolin dezvoltarea sa emotiva.

Iata cateva exemple de manifestare a iubirii posesive: tratarea copilului ca pe un obiect(impiedicandu-i autonomia in acte cotidiene ca imbracatul, spalatul, alimentatia), santajul

afectiv (iubirea conditionata: „Te iubesc daca...”), excesul de autoritate.Aceasta deviere de la adevarata iubire apare mai ales la persoanele cu personalitate

 puternica si autoritara. Cand este mic copilul este dependent si supus, cu o personalitatestarsa, timid si lipsit d einitiative. Insa la adolescenta poate sa devina rebel, refuzand oriceforma de autoritate.

Ca parinti, trebuie sa ne analizam mereu felul de a ne comporta cu copilul. Sa ne gandimca el nu ne apartine, ci Dumnezeu ni l-a incredintat pentru un timp. Sa ne purtam cu el cugrija si iubirea pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi. Astfel, vom intelege ca eltrebuie respectat ca sa poata fi el insusi, incurajat sa gandeasca, sa fie spontan, sa inteleagaca este o persoana intreaga care trebuie sa-si asume responsabilitati.

2.  Dorinta de a seduce este o alta forma nepotrivita de iubire a parintelui pentru copil.Acest termen nu poate fi usor definit. El cuprinde tot ce se refera la sugestie sexuala si

 pana la coruptie.In raport cu subiectul nostru, am putea defini dorinta de a seduce ca pe o incercare de aobtine, in relatia cu copilul, emotii senzuale sau sexuale.

Pentru a preveni ca intre parinte si copil sa se dezvolte o relatie de seductie, atat parintelecat si copilul trebuie sa aiba clar in minte interzisul incestului.

In ultima vreme am auzit vorbindu-se de copii agresati sexual de catre parinti si alti adulti.

Mediatizarea acestor drame traite de copii ne obliga intr-un fel sa nu mai inchidem ochii siurechile la ceea ce se intampla in societatea noastra.

101

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 102/134

Multi parinti se intreaba cum ar putea gasi un echilibru intre prea multa apropiere fizica sideloc, nemaistiind cum este bine sa se comporte vis-à-vis de copil. Raspunsul bun trebuiesa-l gaseasca fiecare parinte, analizandu-si senzatiile si intentiile atunci cand se apropie decopil.

Copiii au nevoie de iubirea prin contact fizic si nu este nici un motiv sa-l privam deaceasta, atata timp cat motivatiile si sentimentele parintelui sunt curate si sanatoase.

3.  Dorinta de a trai printr-o alta persoana este incercarea parintilor de a-si implini princopil propriile visuri, aspiratii.De exemplu, o mama care traieste fantezii sau dorinte romantice prin fiica sa, va aveaun interes obsesional pentru detaliile intime ale prieteniilor acesteia. In felul acesta, eao incurajeaza la relatii pentru care fata nu are o destula maturitate, iar consecintele potfi dezastruoase: sarcina nedorita, distrugerea reputatiei si a respectului de sine altinerei fete. Sau, un tata care il incurajeaza pe baiatul sau in practicarea unui sport,satisfacandu-si astfel propriile dorinte sportive. Atunci cand copilul esueaza, tatal sesupara, il cearta, chiar il pedepseste, pretinzandu-i performante intr-un domeniu pentrucare copilul nu are, probabil, nici o inclinatie.

Aceasta este o derivatie a dragostei posesive, care vede in copil un obiect prin care-si poateimplini visele. Aceasta situatie de procuratie afectiva prin copil este foarte daunatoare

 bunei dezvoltari a acestuia.

Suntem datori sa-l ajutam pe copil sa-si descopere propriile vocatii, sa fie el insusi,indeplinind planurile lui Dumnezeu in viata sa si nu pe ale noastre!

4.  Inversarea rolurilor este „o rasturnare a rolului de dependenta in care parintii cauta sa

obtina de la bebelusi si de la copiii lor mici, ingrijiri afective si protectie”. (M.A.Moris,R.W. Gould, Child Welfare League Publication, 1963)

Parintii se comporta cu copilul ca si cum ar fi mult mai mare, avand pretentii pe care acestanu le poate indeplini. Ei cauta in copil o sursa de reconfort si iubire, dorind sa-siimplineasca prin el nevoile emotionale nesatisfacute.

Exista doua elemente care se contureaza in acest tip de iubire nepotrivita: pe de o parte oexigenta crescuta din partea parintelui fata de copil, care trebuie sa devina un „adult” inminiatura, iar pe de alta parte o neglijare flagranta a propriilor nevoi ale copilului.

Forma extrema a inversarii rolurilor este maltratarea copilului. Un parinte care-simaltrateaza copilul crede ca acesta trebuie sa aiba grija de nevoile sale emotive. Atuncicand copilul nu o face, el crede ca are dreptul sa-l pedepseasca.

Ca parinti ni se intampla intr-un moment sau altul sa inversam rolurile: cand suntemdeprimati, bolnavi, epuizati. Atunci dorim ca acesta sa fie linistit, plin de maturitate incomportament si ascultator. Acestea nu sunt caracteristicile unui copil normal. Daca el esteobligat sa joace acest rol, el nu se va putea dezvolta normal. Consecintele nefaste aleacestei inversari de roluri sunt infinite.

 Noi trebuie sa evitam cu orice chip ca o asemenea situatie sa se instaleze. Pentru a puteaoferi copilului din abundenta o iubire adevarata, neconditionata, trebuie sa veghem lamentinerea sanatatii noastre fizice si emotionale. Este datoria noastra, ca parinti

responsabili, sa ne odihnim suficient, sa ne hranim corespunzator, sa avem deprinderi deviata sanatoase. Sa ne luam timp pentru a ne umple „rezervorul emotional” cu o relatie

102

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 103/134

spirituala buna, improspatata zilnic prin meditatie si rugaciune si cu o relatie de cuplusanatoasa, echilibrata.

As vrea sa inchei acest capitol dedicat iubirii amintintindu-va cuvintele cunoscutului scriitor 

roman Marin Preda: „Daca dragoste nu e, nimic nu e”... Dincolo de toate modelele deexprimare a iubirii descrise in acest capitol, ascultati-va glasul propriu, al iubirii pe careDumnezeu a asezat-o in voi pentru copilul pe care-l aveti. Exprimati-va in mod naturaliubirea, avand in vedere nevoile copilului, acceptandu-l asa cum este: copilaros, imatur,adeseori capricios si instabil. Iubiti-l neconditionat, chiar si atunci cand se poarta urat, facanddistinctia intre el si actiunile lui rele. Incercati sa-i umpleti in fiecare zi paharul iubirii, panacand iubirea va da pe dinafara. Poate fi chiar şi aşa:

Inima a început să-mi bubuie ca un tunet ce aduce groaza unei furtuni. Nu găseamcaietul de română . La ultima lucrare luasem o notă proastă şi l-am ascuns de tatăl meu, pecare nu vroiam să-l dezamăgeasc.Tocmai la materia unde eram atât de tare am dat-o în bară.

Era clar că l-am ascuns sub atlasul geografic. Nu era decât un plic sub el. Nu aveam problemecu memoria. Am deschis în joacă plicul. Un bileţel şi câteva cuvinte: „Cauţi caietul ? Vezi în

 bibliotecă , în cartea cu păsărie exotice.”Am îngheţat. Deci l-a găsit. Era scrisul lui. Am căutatîn cartea cu păsări. Un alt plic: „L-am pus undeva mai bine. Caută în ghiozdanul tău vechi.„ Am fugit la ghiozdanul pe care nu-l mai doream ,că nu mai era la modă. Un alt plic: „ Ai unscris îngrijit şi fără ştersături. Felicitări! Totuşi, mai caută şi în clasorul tău cu timbre.” M-ammai liniştit. Joaca asta a început să-mi placă. În clasorul cu timbre un alt plic şi zece lei. „ Mi-ai cerut acum două zile zece lei. Astăzi pot să ţi-i dau. Sper să-i cheltuieşti bine. Mai cauţicaietul ? Ia vezi în noul tău ghiozdan!” Doar a văzut nota! Cum de mi-a dat şi banii? Dar tatacând promite se ţine de cuvânt. Ce am să-i spun când o să mă întrebe de catastrofa mea laromână? Mi-e o ruşine ! Nu că mi-ar fi teamă de el, dar mi-e greu să-l supăr. E un prieten

adevărat. Uite ghiozdanul ! Uite şi caietul! Am deschis la locul unde s-a înregistrat eşeculmeu. Un al plic : „ Nu te necăji atât de tare. Am trecut şi eu pe aici când eram şcolar.Suntconvins că o să fii mai atent pe viitor. Eu voi fi plecat trei zile. Tata te iubeşte mai mult ca

 până acum.” Mi-au dat lacrimile. Nici că-mi trebuiau alte cuvinte ca să fac o figură bună laromână. Am un tată de milioane !

9

ADEVĂRATA DISCIPLINĂ 

Am scos un chiot de bucurie de s-a auzit până la Cozaru. Tata ne-a luat la fiecare câte douăspirale cu cremă. Frate-meu le-a hălpănit cât ai zice peşte. Eu doar ciupeam puţin din spirală ,

 provocându-l pe ăl mai mare frate al meu la gânduri rele . Of, iar mă trimite mama săîmprumut ceaunul cel mare de la tuşica.- Să se mai ducă şi el, am zis , că eu am mai fost !

- Lasă că lui îi dau altă treabă, mi-a zis mama.

103

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 104/134

Mi-am lăsat spiralele pe pat şi fugii după ceaun. Deodată mi-am dat seama că am făcut ogreşeală. Cum de mi-a dat prin cap să las spiralele în ochii lacomi ai nesătulului meu frate ?Fugi disperat înapoi! Nu se poate să nu se fi dat el la dulciurile mele. Şi aşa a fost. Pe pat,învelite în hârtie, stăteau spiralele mele. Şi parcă erau mai mari , aşa înfăşurate în hârtiealbastră. Le-am desfăcut şi, când acolo, ce să vezi : doi coceni de porumb.

- Ţi le scot eu pe nas! i-am zis fugărindu-l. A ieşit ca o vijelie pe uşă, iar eu, pe urma lui. Amapucat din fugă urciorul cel nou, luat de la bâlci de tata şi dă goană după el, pe lângă buniculce se odihnea pe o buturugă. N-aveam nici o şansă să-l ajung, aşa că zvârrr! cu urciorul dupăel. Praf s-a făcut. Atunci s-a oprit şi el cântărind paguba:- Ai încurcat-o, frate-meu! E urciorul cel nou şi te mănâncă fript tata pentru el.- Nu-ţi fac nimic dacă nu mă spui, am făcut eu un pact cu duşmanul.- Păi, îţi convine. Pe mine mă pedepseşte şi nu-mi dă să mănânc dacă nu spun cine l-a spart,

 pe când pe tine nu te pedepseşte cu mâncarea, că le e milă de tine că eşti slab şi pricăjit.- Uite ce zic: eu am să-ţi dau porţia mea şi-ţi mai car şi din bucătărie. O reyolvam aşa?- Bine, dar ai grijă să nu mă laşi flămând.Pe când strângeam cioburile, paşii judecăţii s-au auzit lângă noi. Era tata.

Să nu-mi spuneţi că aţi spart urciorul de la bâlci, ridică tata tonul la noi. Tu, cel mare, spune-mi cine l-a spart.El, mormânt. Cu capul în jos, tăcea şi bine făcea.

- Spune tu, ăl’ mic, cine l-a spart? Mi-am ferecat gura şi n-am scos nici un sunet. N-aveamnici un interes ,că eu eram vinovatul.

Măi, băieţi, eu sunt tatăl vostru, iar voi sunteţi copiii mei. Hai ,spuneţi, cine l-a spart,că poate nu se va întâmpla ce gândiţi voi, îndulci tata vorba. Ia spune tu, cel mare, cine l-aspart.Eu îi arătam cu latul palmei la burtă că totul e în regulă şi că mă ţin de promisiune. Aşa că, ălmare, fermoar la gură.Ia spune, tu, cel mic, că o să aibă grijă tatăl tău să fie bine. Tu l-ai spart ?Eu, mormânt!Bine, am eu metodele mele să aflu cine mi-a făcut stricăciunea, ridică tata tonul, ca să fie maiconvingător. Şi, pe când se pregătea să ne disciplineze,deodată, tăcerea s-a spart şi tata a auzitclar cuvintele:- Eu l-am spart!Am rămas trăsniţi. Cine credeţi că era? Bunicul.-Cum, tată, ai început să faci prăpădenii la casa mea ?Ei bine, trei zile n-am să-ţi dau demâncare. Apă, poţi să bei. Dar n-ai voie să iei nici o firimitură de pâine. Vinovatul trebuie

 pedepsit. Aşa spune legea!Eram transpiraţi. De ce-o fi luat bunicul paguba asupra lui? 

Toate lucrările consacrate educaţiei copiilor tratează acest subiect „spinos” al disciplinei. Înmintea noastră, disciplina se asociază automat cu constrângerea sau pedeapsa. De aceea, înfuncţie de înclinaţiile pe care le avem (înspre autoritate sau indulgenţă) ne face plăcere sau nusă intrăm în acest subiect. Copii fiind, fiecare am primit un model de „disciplinare” de la

 părinţii sau persoanele care s-au ocupat de noi. Uneori urmăm acelaşi model, alteori exactcontrariul, dar fiecare am suportat erori disciplinare care ne-au făcut să suferim. Ca părinţi,dorim să nu repetăm aceste erori, să procedăm mai bine cu copiii noştri.În acest capitol vom încerca să definim disciplina şi să găsim câteva răspunsuri la problemaneascultării, câteva alternative de prevenire şi rezolvare a conflictelor dintre părinţi şi copil.Înainte de a citi despre disciplină, aţi avut ocazia să citiţi despre atâtea alte aspecte ale vieţii

copilului: cum să-l înţelegeţi, cum să-l respectaţi, cum să-l sprijiniţi în progresele pe care leface în dezvoltarea sa, cum să-l acompaniaţi în toţi paşii vieţii, cum să-l iubiţi cu adevărat.

104

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 105/134

Dacă reuşiţi să aplicaţi aceste principii, veţi fi, cu siguranţă, mai puţin interesaţi de acestcapitol. Un copil care are rezervorul dragostei plin, care primeşte zilnic atenţia, grija şiafecţiunea deplină a părintelui, va avea mai puţine porniri spre neascultare şi vaînvăţa, treptat, să asculte de bunăvoie, controlându-şi acţiunile într-un mod responsabil.

Ce este disciplina?Disciplina nu este sinonimă cu pedeapsa. Am putea înlocui mai degrabă cuvântul disciplină cu expresia îndrumare spre ascultare. Disciplina face parte din educaţie, dar este doar unaspect al acesteia. A-l face pe copil să se simtă iubit este prima şi cea mai importantă parte adisciplinei.A disciplina înseamnă a-l forma pe copil, a-i arăta calea pe care să meargă pentru a deveniautonom, capabil să-şi controleze acţiunile, să se autodirijeze. A disciplina înseamna a educa,a-l conduce pe copil să iubească şi să respecte autoritatea, oferindu-i astfel temelia spirituală

 pentru a învăţa să-L iubească şi să-L asculte pe Dumnezeu.Kay Kuzma, în cartea Ascultarea de bunăvoie, propune o abordare a disciplinei bazată pe

 prevenirea neascultării. Aceasta se face pe de o parte învăţându-l pe copil autocontrolul,

îndemnându-l să facă alegeri, să ia decizii potrivite vârstei sale, să devină responsabil, şi pe dealtă parte anticipând conflictele; părinţii trebuie să fie atenţi la semnele prevestitoare defurtună, să-l observe pe copil, să încerce să-i înţeleagă nevoile şi să i le împlinească, evitândastfel apariţia unor comportamente dezagreabile din partea copilului.Françoise Dolto vorbeşte despre importanţa primei educaţii, care nu poate fi ştearsă: primiiani sunt cei mai importanţi pentru formarea personalităţii şi caracterului copilului, a uneiimagini de sine sănătoase, care să-i permită copilului dezvoltarea. Pentru ea, adevărataeducaţie constă mai degrabă în educaţia pe care o dăm copilului într-un mod inconştient, prinatmosfera pe care o respiră acasă, prin respectul pe care-l acordăm atât copilului, cât şi celor cu care relaţionăm, printr-o manieră de-a fi care-i inspiră copilului încrederea în el însuşi,care-l învaţă să aibă iniţiative şi-i dă asigurarea că orice ar face, este întotdeauna iubit.Această educaţie este diferită de disciplinarea voluntară, de dresajul copilului, de obţinereaunor comportamente pe care i le impunem copilului. Educaţia este o chestiune de siguranţăsau nesiguranţă care fie îi permite copilului să se exprime, fie îl paralizează.

Ce fel de părinte sunt?Fiecare părinte este unic şi se raportează diferit la fiecare dintre copiii săi, la fel cum fiecarecopil este unic, cu temperament şi personalitate specifice, uneori total diferite de ale fraţilor şisurorilor sale. De aceea, nu este surprinzător faptul că unii părinţi sunt mai severi cu unul dincopii şi mai indulgenţi faţă de altul... Există o mulţime de factori care determină modul de arelaţiona a două persoane şi adeseori ne întrebăm ce fel de părinţi suntem, cărui model îi

aparţinem, dacă suntem prea severi sau prea îngăduitori...Ideal ar fi să păstrăm un bun echilibru între autoritate şi indulgenţă, între severitate şiîngăduinţă, dar mai ales să fim mereu consecvenţi, urmând o linie logică şi dreaptă înatitudinea pe care o avem faţă de copil. De asemenea, este foarte important ca părinţii şicelelalte persoane care se ocupă de educaţia copilului să fie de acord cu privire la principiileadoptate. Atunci când apar dezacorduri, acestea trebuie discutate în absenţa copilului.

 Nancy van Pelt descrie patru extreme ale tipurilor de părinti: părintele autoritar, părinteleîngăduitor, părintele neiubitor şi părintele posesiv (care manifestă o grijă exagerată faţă decopil, împiedicându-l în elanurile sale de a progresa). Cea mai periculoasă pentru copil şi ceamai invalidantă dintre aceste extreme este aceea a părintelui neiubitor. Acesta aplică pedepsedure, îl critică şi-l cicăleşte întruna pe copil, îi observa defectele şi nu-i încurajează

 progresele, îl compară defavorabil cu ceilalţi, îl lipseşte de iubirea de care are nevoie la fel cade hrana fizică, pentru o bună dezvoltare psihică şi emoţională.

105

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 106/134

Kay Kuzma prezintă tipurile de părinţi prin prisma prezenţei sau absenţei iubirii. Astfel, eadescrie:1. Părintele autoritar , care manifestă dreptate, severitate şi restricţie iubitoare;2. Părintele îngăduitor, care este indulgent, manifestând multă toleranţă şi îngăduinţăiubitoare faţă de copil;

3. Părintele dictator - pretinde ascultare oarbă, necondiţionata, este rece, distant şi mereu poruncitor cu copilul;4. Părintele neglijent , care îl ignoră pe copil, nu-i oferă afecţiune şi iubire, dar nici nu-i

 pretinde ascultare.Este evident că ultimele două modele sunt rele, ca şi orice atitudine, orice demers educativlipsit de iubire. Dragostea este elementul-cheie în creşterea copiilor.Exista însă un alt model, desăvârşit, echilibrat: acela al lui Isus. Dacă am putea să neîntrebăm, mai ales în clipele grele, când răbdarea ne este încercată, când dragostea pentrucopil pare insuficientă şi când propriul rezervor de afecţiune este gol: „Oare cum ar faceIsus?”, cu siguranţă ne-ar fi mai uşor să alegem un comportament rezonabil şi mai puţinexcesiv faţă de copil. Privind la Isus, vom putea să ne construim propriul model de părinte

iubitor şi demn, drept şi iertător, îndelung răbdător şi plin de bunătate.

„Fie ca nici unul să nu-şi imagineze că asprimea şi severitatea sunt necesare pentru aasigura ascultarea. Am văzut familii conduse în cel mai eficient mod, fără a exista vreuncuvânt sau vreo privire aspră. Am fost în alte familii, în care se poruncea întruna, pe un tonautoritar, şi adesea erau administrate mustrări şi pedepse severe. În primul caz, copiii auurmat cursul indicat de părinţi şi rareori îşi vorbeau unul altuia pe un ton aspru. În cel de-al doilea caz, de asemenea, a fost imitat exemplul părinţilor de către copii şi de dimineaţa până 

 seara nu se auzeau decât cuvinte răstite, căutări de greşeli şi certuri. Frâul conducerii în familie este ţinut cu hotărâre şi bunătate, prin influenţa unită a autorităţi şi iubirii.”(E. G. White – Căminul adventist , Ed.Viaţă şi Sănătate, Bucuresti, 1996)

Să mai urmărim puţin modul în care tatăl celor doi copii, care au spart frumuseţe deurcior, a găsit soluţia de a-i determina să-şi recunoască vina fără a folosi forţa

Mama a pus masa şi toţi am mâncat, iar bunicul a rămas pe buturugă, afară. Amândoi înghiţeam cu noduri.Am ascuns în mână o bucată de carne, iar frate-meu a rupt un colţ de pâine şi l-a ascunssub masă. M-am făcut că mă înec şi am ieşit afară.Mă duc să beau apă, ca să-mi treacă, am zis.Nu după mult timp, se înecă şi frate-meu şi ieşi şi el.Bunicule, ţi-am adus o bucată de carne, i-am zis.Şi eu pâine, veni şi frate-meu. Hai, mănâncă!

- Nu, băieţi! Pedeapsa e pedeapsă. Dacă a zis tatăl vostru că trei zile nu trebuie sămănânc, eu respect disciplina.- Da, dar nu tu ai spart urciorul, spuse frate-meu. Hai, mănâncă mar’le. Aşa-i spuneam noi. Însemna „cel mare”. Şi era aşa de bun cu noi! Nu suportam ca el să fie pedepsit, chiardacă ar fi fost vinovat.- Nu pot! Eu trebuie să ascult de tatăl vostru. Dacă am spus că sunt vinovat, atuncitrebuie să fiu pedepsit. Nu e altă cale!Ne-am întors trişti în bucătărie. Nu ne mai venea să mâncăm.- Auzi, ce i-a dat în minte la ăl bătrân, a zis tata. Să spargă el frumuseţe de urcior şi de-abia-de-abia a mărturisit. Cred că ar fi trebuit să-l ţin închis în casă trei zile, dar are detreabă la câmp şi doar aşa scapă. Sau mai bine să nu-i fi dat şapte zile să mănânce.- N-o să cadă de foame pe câmp? am întrebat eu, iritat de pornirea tatei.- Lasă să cadă, că aşa-i trebuie. Dacă a pornit să strice prin casă şi să facă prostii, trebuiesă sufere. Să nu vă prind că-i daţi vreo bucată de pâine, că o încurcaţi cu mine! Nu numai

106

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 107/134

că nu vă mai dau de mâncare, dar vă închid în pod, unde sunt păianjeni şi alte gâzeurâte.

M-am zgribulit la gândul că o să dorm în pod.- Numai tu eşti de vină, mă atacă frate-meu.Îţi place să-l pedepsească pe bunicul pentru tine? Să moară de foame din cauza

ta?

- Ba tu m-ai stârnit! Dacă nu mi-ai fi mâncat spiralele, nu se întâmpla chestiaasta…Am adormit agitaţi şi ne-am zvârcolit toată noaptea. Am visat cum bunicul era

legat cu lanţuri din cauza mea şi cum cineva îi dădea cu biciul pe spinare. Şi culmea, erachiar frate-meu. M-am trezit lac de sudoare. Nu mai puteam dormi. M-am sculat şi m-amdus să văd ce face mar’le. Dormea liniştit. Am ascultat să văd dacă nu-i chiorăie maţele.Nici un sunet! M-am culcat la loc liniştit.

- Eu am visat că bunicul era aruncat într-o groapă, mi-a povestit frate-meudimineaţă. Şi acolo erau şerpi, şopârle, care îi dădeau târcoale. Ce bine că a fost doar unvis!Haideţi la masă, ne strigă mama.Deşi ne era foame, nu ne cădea bine mâncarea.- Parcă îmi pare rău că l-am pedepsit doar cu trei zile pe bunicul vostru, spuse tata. Şi

era un urcior aşa de frumos. Trebuia să-l ţin şapte zile fără mâncare.- Mare scofală, am zis revoltat, îţi dau eu un urcior şi mai frumos. Ce-atâta pagubă!Ce ştiţi voi cât am dat pe el! E de valoare, spuse tata.Afară, bunicul fluiera un cântec de biserică.Fluieră a foame, zise tata.Atunci n-am mai suportat. Am început să plâng şi am ieşit afară. Frate-meu a dat şi el înbâzâit şi a fugit după mine, în spatele şurii. Tata, după noi.- Ce-aveţi, băieţi, de plângeţi? V-am făcut ceva? V-am dat de mâncare. V-am luat lafiecare câte o glucoză. Ce vă lipseşte?- Nu ne trebuie nimic! Ia-ţi glucoza înapoi! Nu vreau să mai mănânc! i-am spus plângândşi strigând.- Nu înţeleg ce aveţi cu mine! Şi de ce plângeţi? M-am purtat frumos cu voi, spusenedumerit tata.- Da, dar cu mar’le ce-ai mai avut, de l-ai pedepsit? E tatăl tău! Dacă ţi-aş face şi eu la felcând o să fii bătrân, ţi-ar conveni? l-am luat eu pe tata la judecat.- Cu bunicul tău e altceva. E vinovat şi trebuie să-şi primească pedeapsa. A scăpat ieftinacum, dar data viitoare, dacă mai greşeşte, o încurcă rău.Nu înţelegi? am strigat. Nu el l-a spart, ci eu!Ba eu sunt vinovat! a strigat frate-meu.- Cum aşa? spuse tata derutat. Atunci de ce bunicul vostru a spus că el l-a prăpădit?- Ne-a luat apărarea pentru că noi n-am spus că l-am spart. De-aia! Acum ai înţeles? amspus supărat.Cred că am înţeles ceva, spuse tata. Haideţi la masă!- Nu mergem. Trebuie să primim pedeapsa. Dă-i lui frate-meu să mănânce, am zis eu,

milos.Nu mănânc nici eu! Sunt şi eu vinovat, a zis el solidar cu mine.- Pentru că vă pare rău ce-aţi făcut, vă iert şi nu vă mai pedepsesc. Haideţi la masă! Tata a intrat repede în casă. Cine să ştie că el a intrat să plângă de unul singur?

Motivele neascultării copilului Neascultarea, greşelile, comportamentul neplăcut al copilului, capriciile pe care le face uneori,au întotdeauna una sau mai multe cauze. Dacă am reuşi, ca părinţi, să detectăm aceste cauze,să înţelegem ceea ce copilul încearcă să exprime, am putea să prevenim şi să rezolvăm maiuşor multe din aceste probleme. Unele din motivele neascultării sunt legate de nevoi

neîmplinite ale copilului, altele decurg din relaţiile acestuia cu părinţii şi celelate persoane dinanturajul său:

107

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 108/134

1. Copilul are anumite nevoi neîmplinite. Acestea pot fi de ordin fizic (foame, sete, frig, cald,oboseală) sau emoţional (nevoia de atenţie, afecţiune - dacă are rezervorul dragostei gol). Deexemplu, copilul poate să fie mai irascibil atunci când îi este foame (de altfel, şi adulţiireacţionează la fel) şi, în loc să ceară de mâncare, va face un capriciu, se va înfuria pornind dela un alt pretext. Sau, dacă îi lipseşte atenţia părintelui, se va comporta rău pentru a-l

determina pe acesta să se ocupe de el.

 Acest lucru l-am experimentat de multe ori cu fetiţa noastră în zilele când eram foarteocupată la bucătărie... Când observam comportamentul ei din ce în ce mai dezagreabil,

 prima reacţie era să mă enervez, întrebându-mă de ce tocmai atunci şi-a găsit să se poarteastfel. Apoi am înţeles cauza acestui comportament şi-am încercat ca, încă de la primele

 semnale de apel ale fetiţei, să las deoparte treburile şi să-i consacru câteva momente. După acest scurt timp petrecut împreună, fetiţa, satisfacută , îşi continua joaca, iar eu mă puteamîntoarce la bucătărie.

2. Copilului îi lipseşte informaţia. Există anumite comportamente care nouă, adulţilor, ni se

 par normale şi nu ne gândim că trebuie explicate copilului. De exemplu, copilul intră cu pantofii plini de noroi şi murdăreşte covorul din sufragerie. Mama se înfurie, este normal...Această situaţie ar fi putut fi însă evitată dacă i-am fi explicat copilului ce aşteptăm de la el şide ce nu este voie să facă anumite lucruri.3. Copilul are emoţii, sentimente negative refulate. Copiii neînţelegători, agresivi, violenţisunt copii care se simt rău în pielea lor. Adeseori, aceşti copii au senzaţii de teamă, durere şimânie refulate. Toate acestea rezultă din experienţe triste, angoasante. Pentru a se elibera deele, copilul are nevoie să-i permitem să plângă, să-şi manifeste mânia,.dar şi să-l împiedicămde la comportamente distructive (De exemplu, atunci când începe să distrugă obiecte sau sălovească pe cineva, să-l ţinem strâns în braţe. La început el se va zbate, apoi va plânge,eliberandu-şi tensiunile acumulate. Exprimându-şi aceste sentimente, copilul se va linişti.)

În general, copiii îşi permit să se comporte rău cu persoanele în prezenţa cărora se simt celmai în siguranţă. Ei nu ştiu să comunice direct ceea ce simt. De exemplu, seara, copilul nu vaspune: „Mi-e frică de moarte şi când sunt singur în patul meu mi-e şi mai frică”, ci se vaîmpotrivi pur şi simplu să mergă la culcare, va fi capricios, luptându-se uneori ore în şir ca sănu adoarmă.4. Copilul greşeşte din cauza imaturităţii, iresponsabilităţii copilăreşti. Să nu uităm că avemde-a face cu un copil, şi nu cu un adult responsabil. O caricatură ilustrează bine aceastătendinţă a părinţilor de a le pretinde copiilor prea multă maturitate: o mamă vizibil enervatăîşi ceartă copilul: „De ce te porţi ca un copil?”. Nu uitaţi că el poate fi uneori stângaci şi poatesă facă „boacăne” din neatenţie.5. Uneor, copiluli nu ascultă şi are manifestări rele pentru a testa limitele impuse de părinţi.„Ce se întâmplă dacă nu ascult?” – iată întrebarea pe care şi-o pune copilul. Atunci când estemic, în curiozitatea lui de a şti, de a cunoaşte cât mai multe lucruri, în încercările luiexuberante de a reuşi să facă ceva, copilul va tinde să dărâme limitele şi interdicţiile aşezatede părinţi. Pentru a preveni problemele de acest fel, aşezaţi reguli puţine, care vor putea fimodificate şi anulate, pe măsură ce lucrurile interzise nu vor mai reprezenta un pericol pentruel.6. Atunci când este obligat să se supună , copilul are tendinţa de a se împotrivi. Dacă sunt preamulte reguli şi părinţii îi pretind o ascultare imediată şi desăvârşită, copilul va fi nu numaiincapabil să răspundă aşteptărilor părinteşti, dar va avea şi sentimentul că este nedreptăţit şineînţeles.7. Sfidarea intenţionată a autorităţii părinteşti, când copilul confundă rolurile şi manifestă înmod deschis răzvrătire şi neascultare. În general, această formă de neascultare  poate fiexpresia unor nevoi nesatisfăcute pe termen mai lung, a unei relaţii de înstrăinare între părinte

108

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 109/134

şi copil. Sfidarea intenţionată este rară atunci când toate nevoile copilului sunt împlinite, cândacesta este iubit în mod necondiţionat şi când părintele îşi manifestă această iubire în modulcel mai bine recepţionat de copil.Dacă toate nevoile copilului au fost împlinite, dacă atitudinea lui nu se înscrie în nici unul dinmotivele descrise mai înainte, putem vorbi de sfidare intenţionată.

Multă vreme s-a pornit în educaţia copiilor de la conceptul că orice copil se naşte rău şi cădatoria părintelui este să-l disciplineze. Teologic vorbind, este adevărat că natura umană estemânjită de păcat, că pornirile firii omeneşti sunt rele, dar acest adevăr nu ar trebui să nedetermine să-i privim pe bebeluşi ca pe nişte monştrii ce trebuie stăpâniţi şi îmblânziţi.Părinţii au devenit preocupaţi mai degrabă de modul în care să-şi corecteze copilul decât demodul în care ar putea să-şi exprime iubirea şi ataşamentul faţă de el. Această manieră de agândi a produs generaţii de adulţi apăsaţi de sentimente de culpabilitate, de teamă şi ruşine,ale căror nevoi emoţionale au rămas neîmplinite, a creat fiinţe disperate în căutarea cuiva carear putea să le înţeleagă, să le accepte, să le iubească.

Cauzele neascultării nu ţin atât de natura rea a copilului, cât de greşelile pe care le facem noi,ca părinţi, fie din ignoranţă, fie din neatenţie sau lipsă de disponibilitate fizica şi afectivă.

Principala cauză a unui comportament neplăcut al copilului este lipsa siguranţei că e iubit.Când rezervorul lui afectiv este gol, comportamentul său dezagreabil reprezintă de fapt unstrigăt disperat după iubirea părinţilor: „Mă iubiţi?”.

Bebeluşul este înzestrat de Dumnezeu cu un potenţial enorm de bunătate, este senin, inocent,neştiutor, gata să descopere lumea aşa cum părinţii i-o vor arăta. Isus a spus: „Adevărat vă 

 spun că, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţiintra în împărăţia cerurilor.” ( Biblia, GBV,1991, Matei cap.18:4, p.958)

Cum să previn neascultarea şi comportamentul negativ al copilului?

Toţi autorii susţin că este mai uşor şi mai bine să prevenim neascultarea, comportamentul răual copilului, decât să-l corectăm. Aceasta este o situaţie ideală, la care râvnim cu toţii, dar cumam putea să ne apropiem de acest ideal? Ne dorim atât de mult să nu mai fie nevoie să neenervăm, să strigăm, să-i pedepsim pe copii, să ieşim din cercul vicios al conflictelor interminabile.

Scopul disciplinei (înţeleasă ca mod de educaţie şi îndrumare) este să-l ajute pe copil săcrească echilibrat, autonom, capabil să-şi controleze acţiunile, să asculte de bunăvoie de

 părinţii lui. Unii vorbesc despre autodisciplină, alţii despre autoreglarea comportamentului

sau ascultarea de bunăvoie. Toate aceastea se pot obţine prin prevenire. Prevenirea este cheia succesului în disciplinarea copilului. Ea se face aplicând câteva ideisimple, care ilustrează de fapt un mod de a fi al unor părinţi iubitori, atenţi, capabili săobserve cauzele comportamentului neplăcut al copilului, să-i împlinească nevoile şi să-şimanifeste dragostea lor necondiţionată faţă de el:

1. Acordaţi-i toată atenţia pe care o cere, împliniţi-i la timp nevoile fizice şi emoţionale.Iubiţi-l în mod necondiţionat, manifestaţi-vă în modul cel mai potrivit afecţiunea (contactvizual, fizic, atenţie concentrată etc). Copilul va fi mai puţin turbulent şi exigent dacă acestenevoi îi sunt împlinite. Fiecare copil al unei familii are nevoie de o atenţie specială, personalădin partea ambilor părinţi.

109

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 110/134

2. Ajutaţi-l să-şi formeze o bună imagine de sine. Aceasta înseamnă să-l respectaţi, să-lîncurajaţi să progreseze, să facă singur unele lucruri (să mănânce, să se îmbrace etc.).Încurajările formează cadrul pozitiv în care copilul va reuşi. Copilul are nevoie de încurajareaşa cum o plantă are nevoie de apă. Susţinerea plină de afecţiune din partea părinţilor îl ajută

 pe copil să-şi construiască un solid concept de sine. El se simte mic în comparaţie cu adulţii,

adeseori inadaptat acestei lumi construite parcă doar pentru cei mari. Încurajaţi-i orice progres, oricât de mic, nu aşteptaţi ca el să reuşească pentru a-l felicita. Interesaţi-vă defiecare efort pozitiv al copilului, apreciaţi-l, încurajându-l să continue la fel. Nu există nici unalt mijloc de educare mai eficace decât încurajarea prin metode simple, spontane, uneori non-verbale, cotidiene.

3. Faceţi din casa dumneavoastră un loc cald, luminos, primitor, special amenajat pentrucopil: puneţi-i la dispoziţie jucării şi alte obiecte care să-l intereseze, cu care să se joace,înlăturaţi din calea lui produsele toxice, obiectele fragile şi scumpe. În felul acesta, veţi evitasă-i spuneţi mereu copilului: „Nu atinge...” în perioada când el începe să se deplaseze şi ecurios să descopere tot ce este în casă.

4. Lăsaţi-l să plângă şi să-şi exteriorizeze atât emoţiile negative, cât şi pe cele pozitive. Lăsaţi-l să se zbenguie, să râdă, să fie gălăgios, să fie... „copil”.

5. Pregătiţi-l pentru situaţiile noi, care ar putea să-l neliniştească: atunci când primiţi musafirila masă, cand merge la dentist, înainte de începerea grădiniţei sau a şcolii etc. Spuneţi-i ce seva întâmpla, cum va fi, faceţi împreună o mică înscenare a situaţiei respective pentru a-lfamiliariza puţin cu ceea ce-l aşteaptă.

6. Propuneţi-i să aleagă el însuşi între două alternative, învăţându-l să ia decizii şi să lerespecte: „Citim această poveste înainte sau după ce te speli pe dinţi?”, „Ce vrei să îmbraci,

 pantalonii verzi sau pe cei albaştri?”. Copiii cooperează mai uşor atunci când au posibilitateaalegerii.

7. Stabiliţi reguli cât mai puţine, pe care să le explicaţi clar copilului, astfel încât el săînţeleagă de ce este nevoie de ele şi să fie convins că e bine să le respecte. În primii ani, celemai multe reguli vizează evitarea unor pericole fizice şi psihice, iar stabilirea lor va confericopilului siguranţa de care are nevoie şi-l va asigura de grija pe care i-o purtaţi ca părinţi.

Kay Kuzma propune trei principii în jurul cărora părinţii, împreună cu copilul, vor  putea să stabilească regulile: să nu-ţi faci ţie nici un rău, să nu faci rău celorlalţi şi sănu distrugi lucrurile, obiectele.

Propuneţi-i cum să se poarte, încercaţi să-l faceţi responsabil pentru un bun comportament.Dacă folosiţi ordinele pentru a obţine o bună purtare din partea copilului, acesta va fi supus şi

ascultător, va avea tendinţa să se poarte bine fie din teamă, fie ca să vă facă pe plac, dar nu pentru că e convins că aşa e mai bine pentru el.

Învăţarea ascultării se poate face într-o maniera veselă, adeseori sub forma unui joc.Folosiţi-vă simţul umorului şi inteligenţa pentru a-i disciplina pe copii într-un mod creativ.

8. Nu uitaţi niciodată că exemplul părinţilor este determinant pentru felul de a reacţiona şi dea se manifesta al copilului. Propriul exemplu pozitiv va fi urmat în mod inconştient de copil.Din nefericire, acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte exemplul negativ. Părinţii potconstata uneori cu tristeţe prezenţa unor comportamente care oglindesc fidel propriul lor exemplu. De exemplu, felul în care se manifestă un copil atunci când se înfurie, cuvintele şigesturile pe care le foloseşte pot fi uneori improprii unui copil, ele fiind copiate de la adulţii

care se ocupă de el.

110

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 111/134

Un bun exemplu este cea mai bună învăţătură pe care o putem oferi copilului. Atmosfera deacasa este pânza pe care ţesem tot ceea ce-l învăţăm pe copil.

Ce să fac când copilul se comportă într-un mod inacceptabil?

Indiferent de atitudinea părintelui, fiecare copil are momentele lui rele. Chiar dacă nestrăduim să facem tot ce putem pentru a oferi copilului un maximum de înţelegere, suport şiafecţiune, există lucruri care ne scapă. Nu putem fi perfecţi în postura noastră de părinţi,oricât de mult am dori lucrul acesta. Există, de asemenea, factori care nu depind de noi şi care

 pot influenţa în mod negativ comportamentul copilului: boala, stresul, experienţele trăite decopil în afara casei (la grădiniţă, şcoală, biserică). Este deci practic imposibil să previiîntotdeauna apariţia conflictelor.

Primul lucru pe care-l putem face atunci când un copil se comportă rău, inacceptabil, este săne întrebăm ce anume provoacă aceste manifestări. Căutaţi să detectaţi unul din motiveleamintite anterior şi să-l înlăturaţi, dacă mai este posibil.

De exemplu, se poate întâmpla să-i fie foame şi să devină agitat, capricios, să refuze să seaşeze la masă, sa nu te mai poţi înţelege cu el. Decât să alimentaţi conflictul poruncindu-i sătreacă la masă sau aplicându-i o pedeapsă, mai bine îi oferiţi o bucăţică de mâncare, în timp cese joacă şi veţi vedea efectul miraculos de calmare pe care-l va avea asupra copilului.

Dacă greşeşte în mod neintenţionat, datorită exuberanţei copilăreşti, a lipsei de informaţie, astângăciei sale, nu-l certaţi, nu-l pedepsiţi, ci reparaţi împreună stricăciunile: a desenat pe

 pereţi, vă va ajuta să ştergeţi peretele, a spart un pahar, va aduce mătura ca să strângeţicioburile etc.

Atunci când comportamentul copilului este legat de emoţii neexprimate, lăsaţi-l să plângă şisă-şi manifeste aceste trăiri negative refulate.

 Într-o zi am luat-o pe fetiţă de la şcoală şi, în drum spre casă, am observat că este mai tăcută decât de obicei. Când am încercat s-o întreb despre ce a făcut în ziua respectivă la şcoală, eaa răspuns evaziv. În timpul mesei a început să facă mofturi, comportamentul ei devenind tot mai greu de suportat. Eu am reacţionat enervându-mă şi nu am mai fost în măsură să caut cauza acestui comportament. De-abia seara, la culcare, după ce am petrecut mult timpdiscutând împreună, mi-a spus că în recreaţie a fost împinsă de o altă fetiţă şi a căzut lovindu-se, iar în clasă a ratat un semn de carte pe care-l începuse atât de bine încât învăţătoarea îl aratase ca exemplu celorlalţi. Fetiţa trecuse prin două situaţii strsante înaceeaşi zi, fără să aibă posibilitatea să-şi exprime durerea fizică (în primul caz) şi regretul datorat eşecului (în al doilea caz).

Când copilul continuă să se comporte rău deşi toate cauzele au fost eliminate, va trebui săaplicaţi o măsură de corectare a manifestărilor sale negative. Copilul are nevoie să fie opritatunci când nu ascultă într-un mod sfidător, intenţionat. El are nevoie de limite, derestrângerea libertăţii, de un cadru care să-i ofere siguranţă.

Kay Kuzma, în cartea Ascultarea de bunăvoie, face o analiză atentă, adâncă şi plină deînţelepciune şi bun simţ a problemei neascultării. Mi-au reţinut în mod deosebit atenţia douădin modalităţile pe care le propune pentru a schimba un comportament negativ: metoda „time-

out”, care constă în încurajarea acţiunilor lui bune şi în ignorarea celor rele, pentru a întări înfelul acesta ceea ce este bun în comportamentul copilului, şi aşa-zisa „terapie de şoc”, care

111

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 112/134

 presupune să faci exact opusul a ceea ce se face de obicei. Copilul este surprins, şocat, pentrucă nu se aşteaptă la o astfel de reacţie din partea părintelui.

Cel mai adesea, părinţii folosesc această metodă în formele ei negative (bătaia, un duş receetc.), dar autoarea recomandă forma ei pozitivă, care constă în iertare, exprimarea afecţiuniiatunci când copilul se aşteaptă să fie pedepsit. Această metodă funcţionează numai atuncicând este aplicată foarte rar, pentru a nu fi banalizată, pierzându-şi caracterul de surpriză şieficacitatea.

Françoise Dolto descrie câteva procedee care au avut succes în experienţele mai multor  părinţi:

- Când copilul e foarte mic, stabiliţi câteva reguli simple, prin care să interziceţi acţiunile care pun în pericol sănătatea şi viaţa acestuia: să nu atingă aragazul, să nu iasă singur în stradă, sănu pună mâna pe fierul de călcat... Atunci când nu respectă o interdicţie de acest fel, loviţi-luşor peste mânuţă sau luaţi-l imediat de la locul pericolului. Desigur, nu-l veţi lăsa să se ardăca să înveţe să nu mai atingă focul şi nici nu-l veţi lăsa să fie călcat de maşină ca să nu maiiasă în stradă. Nu vă supăraţi pe copil, ci pe actele lui. Faceţi bine distincţia între sentimenteleşi acţiunile sale. Nu-i spuneţi: „Eşti rău” sau „O să te schimb cu alt copil”. Uitaţi repedesupărarea.

- Începând cu vârsta de doi ani, când copilul începe să se numească pe sine la persoana a treia,el începe să-şi formeze sentimentul responsabilităţii. Ajutaţi-l fără să-l faceţi să se simtăvinovat şi fără să-i afectaţi imaginea de sine. Nu-l şantajaţi spunându-i că vă face să fiţi trişti,supăraţi sau că vă doare capul din pricina lui.

- Când copilul începe să spună ”eu” despre sine, va trebui să-i explicaţi că, dacă nu va puteaînvinge „duşmanul” care este în el, va trebui să interveniţi pentru a-l face să nu se maimanifeste urât. Nu-l acuzaţi direct pe copil, ci faceţi mereu distincţia între el şi acţiunile sale

rele.- Între patru şi şase ani, când începe gândirea, premeditarea, îl puteţi sancţiona atunci cândcomite un act interzis după convenţia pe care o aveaţi cu el. Nu-l pedepsiţi niciodată fără să fifost avertizat. Atunci când îi explicaţi o regulă, spuneţi-i şi ce se va întâmpla dacă nu orespectă.

- Pe măsură ce copilul creşte, pedeapsa trebuie să dispară şi să lase locul noţiunii de reparare agreşelii comise. În felul acesta, veţi diminua frecvenţa actelor interzise, permiţând cea maideplină activitate creatoare a copilului şi lăsându-l să aleagă ascultarea de bunăvoie.

Dacă e vorba despre un lucru grav, faceţi împreună cu copilul un bilanţ al „catastrofei” şiajutaţi-l să găsească mijloacele pentru a ieşi din ea.

Pedeapsa

Pedeapsa se impune atunci când toate celelalte căi de educare nu dau rezultate şi copilul persistă în neascultare, când sfidează în mod direct autoritatea părintelui, când calcă regulilecare i-au fost dinainte explicate.

Este foarte adevărat că trebuie să fim fermi, severi atunci când aplicăm pedepsele, dar o putem face fără să fim dezagreabili. Pedeapsa nu trebuie să fie un mod de a ne răzbuna pecopil pentru ceea ce a făcut. Fermitatea în aplicarea pedepselor nu trebuie să excludăafecţiunea şi amabilitatea. Este o crimă sa-l pedepseşti pe copil prin retragerea iubirii şi

afecţiunii, şantajându-l cu afirmaţii de genul: „Nu te mai iubesc pentru că nu ai fost cuminte”.

112

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 113/134

Scopul pedepsei este să-l ajute să se dezvolte sănătos, într-o direcţie morală, să-l facă săînţeleagă şi să respecte regulile, respectându-i în acelaşi timp libertatea interioară.

Copilul trebuie să se simtă respectat, să nu fie umilit. Ea trebuie să-l elibereze pe copil desentimentul vinovăţiei. După aplicarea pedepsei, copilul se va simţi uşurat, vesel, deschis şiîncrezător faţă de părinte, va simţi o euforie psihică însoţită de intenţia de a face ceea ce este

 bine, de a repara, dacă se mai poate, urmările greşelii sale. Atunci când copilul reacţionează înacest fel, putem spune că pedeapsa şi-a atins scopul.

Dacă, dimpotrivă, după pedeapsă copilul este închis, abătut, îmbufnat, îinseamnă că manieradumneavoastră de a proceda nu a fost bună. Ostilitatea dumneavoastră interioară sau făţişă atrezit ostilitatea copilului şi el suferă. Dacă pedepsele sunt prea dese, copilul poate deveniindiferent, pierzându-şi stima faţă de părinte. Nu trebuie deci să-l pedepsiţi des pe copil, cinumai pentru greşeli şi lipsuri grave.

Dar cum să menţii un just echilibru între pedeapsă şi iertare? Dacă-l iertaţi mereu şi elcontinuă să fie agresiv, căutând în mod vizibil să vă provoace pentru a fi pedepsit, înseamnăcă are nevoie de pedeapsă pentru a se linişti, are nevoie să vă supăraţi şi să-l pedepsiţi. Copiiicare nu sunt niciodată pedepsiţi, ci întotdeuna iertaţi, sunt cei mai dezaxati şi devinadolescenţi - şi mai târziu adulţi - anxioşi, scrupuloşi, severi cu ei înşişi, unii chiar nevrozaţi.În extrema cealaltă se află cei care au suportat în mod frecvent pedepse nedrepte. Aceştiadevin aproape toţi adulţi dezechilibraţi, nevrozaţi.

Pedeapsa poate lua diferite forme: privarea de anumite privilegii (de exemplu, o emisiune preferată la televizor), izolarea (aceasta nu trebuie să depăşească un minut pentru fiecare an alcopilului: dacă are cinci ani, îl veţi putea izola maximum cinci minute), repararea

 stricăciunilor, sarcinile (a vărsat apa pe jos, o va şterge; nu a ascultat, va trebui să adunefrunzele uscate din faţa casei - aceasta va fi aplicată la copiii mai mari) şi, în ultimul rând,

 pedeapsa fizică sau bătaia.

 

Recompensa

O formă aparent mai „umană” de disciplinare ar fi modificarea comportamentului prinatribuirea unor recompense. Acest sistem are însă unele deficienţe: copilul nu va asculta

 pentru că e convins de eficacitatea acelei reguli, ci ca să obţină ceva (interes egoist), iar cauzacare a produs neascultarea nu va fi rezolvată (dacă el face ceva rău din teama sau gelozie,sistemul recompensei va fi total ineficient). Acordarea recompenselor poate să susciterivalităţi şi concurenţă între copiii aceleiaşi familii.

Când îi veţi retrage recompensa fiindcă s-a purtat rău, acest gest va fi perceput de copil ca o

 pedeapsă (privare). El se va simţi manipulat, şantajat, iubit în mod condiţionat.Atunci când îl educăm pe copil folosind în mod aproape exclusiv pedepsele şi recompensele,comportamentul său va fi condiţionat de principiile durerii şi plăcerii. Acest mod nu-l ajută pecopil să-şi dezvolte sentimentul responsabilităţii şi o conştiinţă morală proprie, sănătoasă, caresă-l îndemne să asculte de bunăvoie, să se autodisciplineze.

În unele circumstanţe, vor fi necesare atât pedepsele, cât şi recompensele, dar nu trebuie caacestea să devină motivaţiile acţiunilor lui.

Bătaia - pro şi contra

113

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 114/134

Am auzit adeseori discuţii legate de acest mod de a-l pedepsi pe copil, am citit păreri şi păreri,ne-am confruntat adeseori cu dilema aceasta: bătaia e bună , e „ruptă din rai”, sau e un actinuman şi trebuie absolut evitată?

În rândurile care urmează, voi încerca să fac o „radiografie” a argumentelor pro şi contra bătăii. Nu inteţionez să vă conving să votaţi în vreun fel. Sper doar ca aceste reflecţii să văajute în eforturile pe care le faceti pentru a proceda cât mai corect, pentru binele copiluluidumneavoastră.

Unii consideră că bătaia este bună, mijlocul cel mai eficace de a-l face pe copil să asculte. Eiargumentează cu câteva texte biblice în care se vorbeşte despre „nuiaua” care mustră şi

 pedepseşte. Dar ei uită să menţioneze sutele de pasaje biblice care vorbesc despre dragoste,compasiune, sensibilitate, înţelegere, iertare, grijă, îndrumare, bunătate, afecţiune, dăruire desine, ca şi cum copilul nu ar avea dreptul la aceste expresii de iubire. Este adevărat, Bibliaeste în favoarea disciplinei, dar ca principiu. Nuiaua sau toiagul păstorului ilustrează maidegrabă ideea de îndrumare, decât aceea de pedeapsă. Adepţii bătăii fizice neglijează noţiunea„iertării”, a milei şi îndurării faţă de copil, aşa cum Dumnezeu le are faţă de noi. Oare cum ne-

am simţi dacă am fi „loviţi” de Dumnezeu la fiecare greşeală pe care o facem?Partizanii pedepselor fizice nu menţionează niciodată că acestea pot fi nocive copilului. Dinnefericire, există în această lume prea mulţi copii maltrataţi, chinuiţi de către aceia care ar trebui să le acorde mângâiere, sprijin şi iubire.

Cei mai mulţi autori actuali, creştini şi necreştini, consideră bătaia copilului ca un semn deslăbiciune din partea părintelui, apărută în lipsa altor resurse mai bune pentru a-l corecta.Astfel, rolul bătăii este mai degrabă de a-l calma pe părinte decât de a-l educa pe copil.Singurul folos al bătăii este calmarea copilului şi a părintelui. Dar oare nu este un preţ preamare?

Consecinţele acestui mod de a-l controla pe copil sunt evidente şi mai degrabă negative:- Bătaia nu are nici o influenţă asupra comportamentului pe termen lung, este o metodăarbitrară care modifică „aici şi acum” un comportament nedorit, dar care nu-l ajută deloc înformarea simţului responsabilităţii şi a conştiinţei morale. Copilul va deveni dependent de oformă externă de control şi nu va fi capabil să se autodisciplineze.

- Copilul va învăţa că răspunsul violenţei este violenţa. Dacă este lovit atunci când e foartemic, lecţia pe care o va primi va fi că persoana care are grijă de el, pe care o iubeşte şi în careare încredere, poate să-i producă şi durere. Bătaia bebeluşilor este întotdeauna abuzivă.

- Copilului îi va fi frică de toate persoanele care exercită o autoritate asupra lui.

- Cu timpul el, va deveni pasiv, influenţabil, liniştit, şters şi uşor de controlat.

- La adolescenţă, el va putea fi temător, ranchiunos, dificil de controlat, egoist, insensibil,lipsit de afecţiune, neiertător, fără compasiune, reacţionar.

- Când va deveni părinte, îşi va trata copilul aşa cum a fost el însuşi tratat.

Efectele pozitive ale bătăii sunt de natură imediată şi nu au de-a face cu educaţia pe termenlung:

- Ştim cu toţii că uneori copilul are nevoie de o palmă la fund ca să se liniştească. Multemămici au primit-o în copilărie şi o găseau bine plasată. De ce să-i priveze pe copii de acelaşitratament, dacă el dă rezultate?

- Atunci când copilul a greşit şi se simte vinovat, o palmă (sau o altă pedeapsă) îi vor dasentimentul că şi-a ispăşit vina şi se va simţi eliberat de vinovăţie.

114

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 115/134

- Atunci când este aplicată foarte rar, în cazul unor greşeli grave, ca o terapie de şoc, copilulva primi o lecţie pe care o va reţine poate multă vreme, chiar toată viaţa. Însă pentru caaceastă lecţie să fie pozitivă, va trebui ca părintele să se împace cu copilul imediat după aceea,să-i umple rezervorul afectiv, astfel încât copilul să fie reasigurat de iubirea părintelui.

Bătaia copilului „la rece”, dupa ce conflictul s-a potolit, este un mod sadic şi inuman de a proceda. Este într-un fel acceptabil ca un părinte care şi-a epuizat toate mijloacele şi ideile pentru corectarea copilului, ajuns la capătul răbdării, să-i dea o palmă la fund, dar să-ţi pregăteşti calm lovitura cu unealta dinainte pregătita mi se pare inadmisibil. Oricine poate bate un copil cu nuiaua. Nu-ţi trebuie prea multă sensibilitate, nici judecată, nici înţelegere şinici talent pentru a proceda astfel.

Convingerea mea este că bătaia ar trebui să fie ultimul recurs şi că, într-un fel, atunci când ne batem copiii, abdicăm de la rolul nostru de părinte inteligent, capabil să aplice alte metodeeducative. Însă, din nefericire, uneori există un decalaj între convingerile şi acţiunile noastre.Acest capitol mi s-a părut cel mai dificil de scris pentru că mă simt încă destul de deficitară înaplicarea tuturor principiilor bune descrise în el. Dar progresăm învăţând, citind, informându-ne, împărtăşind unii cu alţii atât victoriile, cât şi înfrângerile în încercările noastre de a fi

 părinţi buni. Am foarte multă stimă faţă de persoanele care reuşesc să se controleze şi care nurecurg niciodată la bătaie. O prietenă de-a mea, mamă a două adolescente de 15 şi 16 ani, mi-a spus: „Eu nu le-am lovit niciodată. Nu a fost necesar”. Cele două fete nu sunt mai prostcrescute decât alţi copii şi, ciudat, deşi în plină adolescenţă, nu par a avea probleme decomportament şi relaţionează normal cu părintii lor. În schimb, am observat la aceeaşi mamămanifestări frecvente de tandreţe, apropiere, iubire faţă de fetele ei, manifestări care nu auîncetat odată cu trecerea anilor.

Ce să fac ca să-mi păstrez mereu autocontrolul?

Este periculos să-ţi baţi copilul atunci când te înfurii, pentru că nu mai poţi controla niciintensitatea loviturilor, şi nici numărul lor.

Când palma porneşte singură, ne-am pierdut autocontrolul. Nu încercaţi să vă scuzaţi sub pretextul rolului pe care-l aveţi de a disiplina copilul. Atunci când simţiţi că nu vă mai puteţistăpâni, mergeţi în altă cameră şi loviţi într-o pernă, un pat sau un fotoliu. Puteţi să-i spuneţicopilului: „Vezi, eram nervoasă şi-mi venea să te lovesc..”

Cauzele pentru care ne pierdem controlul pot fi de ordin fizic: oboseală, boală, o alimentaţienecorespunzătoare, sau psihic: depresie, nevoi emoţionale neîmplinite. Acestora li se adaugă

 presiunile exterioare, părerile celorlalţi care te judecă atunci când copilul nu se comportă dupăstandardele societăţii.

Pentru a evita orice comportament excesiv faţă de copil, ar trebui să învăţăm să ne controlămfuria, să ne stăpânim nervii. Rugaţi-vă mereu, vorbiţi cu ceilalti, cereţi ajutorul celor apropiaţi,consultaţi, dacă este nevoie, un specialist. Încercaţi să aveţi o viaţă spirituală vie şisatisfăcătoare, o relaţie destinsă şi plină de iubire cu soţul sau soţia dumneavoastră, un stil deviaţă sănătos şi echilibrat, pentru a vă crea toate şansele de a reuşi să vă păstraţi calmul şiîndelunga răbdare în faţa încercărilor pe care le aveţi de trecut ca părinte.

Câteva procedee care trebuiesc evitate

115

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 116/134

Cu toţii comitem erori, pe care le regretăm când ne dăm seama de ele. Important este să nu lerepetăm şi să-i spunem copilului atunci când considerăm că am greşit faţă de el. Nu esteruşine ca părintele să-şi ceară iertare, ci este un act de iubire şi demnitate. Copilul va învăţa căa greşi este uman şi că iertarea are două sensuri. Fiţi siguri că va fi bucuros să ierte atuncicând va simţi că este iubit şi că faceţi tot ce puteţi mai bine pentru a fi nişte părinţi buni.

„Este uşor de dat definiţia educaţiei desăvârşite – pur şi simplu greşeli şi greşeli şi iarăşigreşeli, dar din ce în ce mai puţine şi iar mai puţine şi tot mai puţine”.

Este mai bine să învăţăm din experienţele triste ale altora decât să le trăim noi înşine. Deaceea voi enumera câţiva „să nu....” care vă vor permite să greşiţi mai puţin:

- Nu-l umiliţi niciodată pe copil. Pentru orice copil este teribil să fie umilit de către părintelelui. Se simte ca şi cum nu ar mai avea părinţi, ca şi cum ar fi orfan, părăsit. Nu este normal caun părinte să-şi umilească propriul copil. De aceea, alegeţi să nu-l certaţi, să nu-l pedepsiţi în

 public, să nu-l ironizaţi niciodată, să nu-l ridiculizaţi nici măcar atunci când sunteţi doar amândoi. Umilirea copilului va deteriora imaginea sa despre sine şi-l va face să-şi piardăîncrederea în dragostea părintelui

- Nu-l ameninţaţi cu pedeapsa („Dacă-l mai loveşti pe fratele tău o să primeşti o palmă s-o ţiiminte toată viaţa!”). Aceasta nu-l va ajuta pe copil, ci-l va face temător şi ostil.

- Nu folosiţi recompensele pentru a influenţa comportamentul copilului, căci acestea îi vor afecta capacitatea de a se autodisciplina.

- Nu-i promiteţi: „Dacă vei fi cuminte, îţi voi cumpăra o jucarie”. Nu-i „stoarceţi” copilului promisiuni pe care nu le va putea respecta. Copilul trăieşte în prezent şi nu are aceeaşi noţiunedespre viitor ca adultul. El poate promite ceva, ca după câteva minute să uite tot. Copilul se vasimţi vinovat atunci când nu va fi în stare să-şi respecte promisiunile.

- Nu-l protejaţi în mod excesiv. Nu faceţi în locul lui lucruri pe care le poate face singur.Ajutaţi-l să progreseze, arătându-i încredere în capacităţile sale.

- Nu-l criticaţi, nu-l cicăliţi, nu-l bombardaţi cu cuvinte, obligându-l să devină cu timpul„surd” la ceea ce-i spuneţi.

- Nu-i pretindeţi copilului ascultare oarbă şi imediată. Daţi-i timp să se pregătească pentru aface ceea ce-i spuneţi. De exemplu: „Peste zece minute vom servi masa” sau „În cinci minutevei intra la baie”. Imaginaţi-vă cum aţi reacţiona dacă soţul v-ar cere pe un ton răstit, în timpce sunteţi ocupată la bucătărie, să-i aduceţi imediat paltonul care se află în dulapul dindormitor?

- Nu cedaţi capriciilor copilului, nu-l răsfăţaţi, nu vă fie teamă să-i spuneţi „nu” atunci când

este necesar. Nu-i daţi sentimentul că regulile sunt atât de flexibile, încât pot fi mereu împinseşi modificate. Prea multă indulgenţă îi va deforma percepţia despre autoritate, îl va faceincapabil să respecte regulile în societate, să devina independent şi autodisciplinat.

- Nu fiţi incoerent în comportamentul dumneavoastră faţă de copil: într-o zi treceţi cu vedereatotul, iar în altă zi pedepsiţi sever orice abatere. Copilul are nevoie de siguranţa pe care i-ooferă echilibrul părintelui, stabilitatea, uniformitatea.

- Nu fixaţi limite neadaptate vârstei copilului, nu veniţi înaintea lui cu pretenţii exagerate. Nucereţi unui copil de doi ani aceleaşi lucruri ca unuia de cinci ani, pentru că va fi incapabil să leîndeplinească.

- Nu daţi ordine copilului dacă nu aveţi de gând să-l faceţi să le respecte.

- Nu-i confiscaţi jucăriile şi alte lucruri care-i aparţin, nu-l privaţi de hrană ca să-l pedepsiţi.

116

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 117/134

- Nu-l pedepsiţi niciodată cu întârziere. Nu-i spuneţi: „Să vezi ce-o să-ţi facă tata când o săvină acasă şi-i voi spune ce-ai facut”. Acesta este un mod sadic de a-i întreţine copilului teamaşi sentimentul de culpabilitate.

- Nu anulaţi niciodată o promisiune pe care i-aţi făcut-o mai înainte şi într-un alt context pentru o greşeală actuală. De exemplu, i-aţi promis că-i veţi serba ziua de naştere şi apoianulaţi acest eveniment din cauză că a fost neascultător. O promisiune făcută trebuierespectată, cu excepţia situaţiilor care nu depind de noi: boală, probleme financiare caresurvin în mod neaşteptat, accidente etc.

Vă doresc tuturor să reuşiţi în demersurile pe care le faceţi pentru educarea şi disciplinareacopiilor dumneavoastră. Nu vă lăsaţi descurajaţi de greşeli, nu lăsaţi ca sentimentele deculpabilitate să vă copleşească. Încercaţi să procedaţi mâine mai bine decât azi şi să creşteţi înînţelepciune, bunătate, răbdare, iertare şi iubire, pentru binele copilului dumneavoastră! Priviţimereu la Isus - Păstorul cel bun, rugaţi-vă neîncetat, fiţi plini de încredere şi cu siguranţă veţireuşi! Pentru că El a făcut totul în locul nostru, pentru ca noi să facem totul prin El.

Ne-am repezit la bunicul şi l-am îmbrăţişat. Nu aveam cuvinte să-i spunem ce aspru a fosttata cu el. Nu merita! Totuşi mar’le, de ce ai spus că tu ai spart ulciorul? l-am întrebat.- Oamenii s-au stricat rău, îşi începu bunicul povestea. Deşi Dumnezeu i-a dat uncaracter frumos, el a ales să facă rău şi să trăiască de capul lui. Cel rău l-a păcălit căpoate să se descurce şi fără Creatorul lui. Dar Dumnezeu îi iubea şi nu dorea să-i piardă.I-a întrebat: cine a făcut păcatul ăsta de a călca Legea Mea? Şi omul n-a vrut sărecunoască. Atunci L-a trimis pe Fiul Său, Isus, şi i-a întrebat şi El. Nici nu voiau să audăcă ar fi fost cu ceva vinovaţi. Ba chiar L-au luat şi L-au agăţat de o cruce şi I-au spus: „Tueşti vinovat!” Toate păcatele mele, ale voastre şi ale tuturor s-au aşezat pe sufletul Lui. Păcatele

oamenilor s-au îngrămădit peste El la cruce. „Eşti mincinos! Eşti criminal! Eşti viclean!Eşti rău! Eşti fără inimă!” Şi El nu a spus „Nu”. Tăcerea Lui însemna „Da” pentru omenire,deşi n-a făcut niciodată vreun rău. Dacă nimeni n-a recunoscut, Cineva trebuia să poartevina. Şi a făcut-o El, Isus.După ce L-au omorât, şi după ce a înviat, şi-au dat seama ce-au făcut şi oamenilor le-apărut rău şi au plâns, după şura de paie. „Noi suntem vinovaţi!”, au zis ei, oamenii care L-au răstignit, şi Isus i-a iertat. Dar nu toţi au recunoscut. Tata asculta în spatele ferestrei.- Iar Isus le-a promis: „Veţi mânca cu Mine în Împărăţia Mea.” Şi El, când spune ceva, seţine de cuvânt.Mă luaţi şi pe mine la masă cu voi?Îţi dau şi porţia mea, i-am zis eu de bucurie.

N-am înţeles de ce tata nu a venit la masă. După ce am mâncat, bunicul ne-a spus:- Să ştiţi că înainte de a veni Isus pe pământ, a fost o înţelegere între Tată şi Fiu, pentrucă amândoi îi iubeau pe oameni la fel de mult.Dacă am fi fost mai mari, am fi înţeles că ultima vorbă a bunicului era cheia întregii scenece s-a petrecut în casa noastră.Între tata şi bunicul a fost o înţelegere pentru ca noi să pricepem lecţia părerii de rău.Precum în cer, aşa şi pe pământ…

117

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 118/134

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 119/134

- O mamaie adevărată este o mamaie cu părul alb, care nu merge repede, nu conduce maşini,nu înoată, care face prăjituri, spune poveşti, care...- Stop! spuse mama.- Unde vrei să găsim noi aşa ceva? întrebă tatăl - N-avem decât să adoptăm una, răspunse calm Maria.

- Să... ce? exlamă tatăl.- A spus: "Să adoptăm una", suspină mama.- Desigur, spuse Maria. De la azilul de bătrâni. Acolo au foarte multe!- Nu vom putea adopta pur şi simplu o mamaie... Unde s-o punem?- În camera de oaspeţi. Nimeni nu doarme în ea.- Fii rezonabilă, Maria, spuse mama. E o persoană în vârstă, trebuie să te ocupi de ea!- O să mă ocup eu!- Trebuie să te plimbi cu ea în fiecare zi...- O să mă plimb.- Şi, în plus, va trebui s-o hrănim. O bătrână înseamnă mâncare în plus, mormăi tatăl.- De data aceasta, tu exagerezi. Bătrânii nu mănâncă mult, spuse mama.

- Ştiu ce va ieşi din asta. Maria promite că o va plimba, că va avea grijă de ea etc. Şi, după două săptămâni, cine va fi obligat să facă toate astea în locul ei? Cine?- Eu, zise mama.- Da, exact. Tu! Maria, adăugă tatăl pe un ton sever, îţi dai seama că îi dai de lucru în plusmamei tale?- Mă voi ocupa eu de ea. Vă promit! Şi, în plus, o mamaie este utilă: ea are grijă de copii.- Chiar aşa? spuse tatăl, ridicându-şi umerii.- Da, ea va avea grijă de mine când veţi ieşi amândoi la plimbare, în vizită la prieteni sau lacumpărături...

 Atunci, tatăl şi mama sa priviră ca şi cum s-ar fi întrebat dacă, de fapt, nu ar fi o idee bună  să adopte o mamaie...Când au ajuns la azilul de bătrâni, Maria sălta de bucurie, ţopăind la picioarele părinţilor caun căţeluş vesel.- Calmează-te, spuse mama. Poate nu vom găsi azi o bunică. Cine ştie?- Oricum, nu vom lua pe oricine. Va trebui să ne placă la toţi trei, spuse tatăl.O persoană care lucra la azil veni în întâmpinarea lor.- Am dori o mamie, spuse Maria.- Aici nu ducem lipsă de aşa ceva. Bunice şi bunici avem destui. Vă pot propune bunici care

 se descurcă foarte bine: autonome, care conduc maşina, practică un sport...- NU!!!! strigă Maria.

 Doamna o privi cu stupefacţie.

- Eu vreau o mamaie care să fie foarte bătrână, care merge sprijinindu-se într-un baston,care are părul alb...- Care să facă prăjituri, să spună poveşti, adaăga mama.- Care să aibă grijă de fetiţa noastră când noi vom merge la plimbare, spuse tatăl.- Voi vreţi pasărea cea rară, spuse doamna râzând. Dar aveţi noroc. Am primit una chiar cucâteva zile în urmă. Veniţi să vedeţi.

 Doamna îi conduse de-a lungul unor coridoare albe, pe care se plimbau câţiva bunici. Apoiîmpinse o uşă care se deschidea spre grădină. Aici, la umbra unui copac, aşezată pe o bancă,era o bătrânică, o mamaie a-do-ra-bi-lă cu părul alb, cu o rochie de bunică, înflorată, şi o

 pălăriuţă... Aproape ca bunicuţa din parc... Maria se grăbi către ea.- Este foarte blândă şi iubeşte mult copiii, le spuse doamna părinţilor.

Maria era aşezată deja pe bancă, aproape de bunica, şi amândouă îşi vorbeau de parcă secunoşteau dintotdeauna.

119

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 120/134

- Pare de treabă, nu? întrebă tatăl.- Da... Şi dacă am lua-o? propuse mama.Când se apropiară pentru a o lua acasă pe mamaia lor adoptivă, auziră cum îi spuneaMariei:- ... Şi stfel prinţul s-a căsătorit cu prinţesa şi-au trăit împreună fericiţi şi-au avut mulţi

copii...

Aceasta a fost povestea. Şi, cum de cele mai multe ori, poveştile se sfârşesc bine, avem şi aiciun final fericit. Dincolo de idilă, rămâne însă o realitate, o evidenţă pe care nimeni nu o poatenega: orice copil îşi doreşte o asemenea bunică. De fapt, orice copil are nevoie de confortul şimângâierea pe care o bunică sau un bunic le pot aduce. Şi bunicii au nevoie de nepoţi, pentrucă sunt la o vârstă la care de multe ori singurătatea se face simţită, pentru că nepoţii le inspirăoptimism şi dorinţa de a trăi, pentru că au nevoie să primească şi să ofere afecţiune, pentru că,de multe ori, din punct de vedere emoţional, sunt şi ei ca nişte copii...Realitatea este uneori mai complicată decat derularea acestei poveşti şi uneori relaţiile devincomplicate. Apar conflicte şi tensiuni între generaţii, în urma cărora copilul – situat la mijloc -

 poate mai mult să sufere decât să se bucure în prezenţa bunicilor. De fapt, copilul se situeazăîn faţa a două grupuri de adulţi: bunicii, mai în vârstă, în care viaţa afectivă, în manifestărileei pozitive, pline de dragoste, sau negative, încărcate de „acreală”, chiar agresivitate, are unloc preponderent, cu atitudini uneori infantile, şi părinţii, mai puţin maturi, dar care considerăcă bunicii nu sunt destul de „rezonabili” cu nepotul lor. Dificultăţile familiale create prinexistenţa şi influenţa bunicilor sunt generate de cele trei tipuri de relaţii: relaţia bunici -

 părinţi, relaţia părinţi - copii şi relaţia bunici-nepoţi.

Ce aşteaptă părinţii de la bunici?Fie că sunt aproape sau departe, că locuiesc sau nu împreună, parintii aşteaptă din partea

 bunicilor patru lucruri esenţiale:

1. Să reprezinte un factor de siguranţăSentimentul de siguranţă, nevoia fundamentala a oricărui copil, este o urmă a copilăriei în

 părinţi, urmă care persistă şi la vârstă adultă: fie că e vorba de sprijin material, de prezenţa lor sau sau sfaturi morale, părinţii aşteaptă de la bunici ceea ce au aşteptat mereu, încă dincopilarie: să fie prezenţi când au nevoie de ei, să-i ajute, să-i consoleze, să-i protejeze.

2. Să le întărească autoritateaAceasta evocă nevoia pe care copilul o are după autoritatea părintească, una din surselesecurităţiisale. Numai că părinţii - copiii de odinioară deveniţi adulţi - doresc ca această autoritate a

 bunicilor să întărească autoritatea pe care ei o exercită faţă de copil, să-i aprobe în ceea ce facfaţă de copil, cu atât mai mult cu cât părinţii sunt tineri, simţindu-se încă nişte „copii”.

3. Să-i trateze ca pe nişte adulţi şi să-i lase să evolueze liber Această dorinţă este mai ales centrată pe nevoia soţului ca părinţii lui să-l considere ca pe unadult vizavi de soţia şi copiii lui şi pe nevoia soţiei ca proprii săi părinţi să o considere adultvizavi de soţul şi copiii săi. Însă, pentru bunici, părinţii nu sunt niciodată adulţi; ei rămân„copiii” pe care i-au avut şi nu-i pot privi ca egali ai lor.

4. Să nu-i acapareze pe copiiPărinţii vor să recurgă la bunici în caz de nevoie - le încredinţează copiii când ei lipsesc - dar,când nu au nevoie de ei, se neliniştesc din cauza tandreţei lor prea accentuate sau pentru că-irăsfaţă pe copii şi ar vrea că ei să fie mai rar prezenţi.

120

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 121/134

Astfel, părinţii le cer bunicilor să fie întotdeauna prezenţi când au nevoie de ei, dar să nu fiede faţă când nu au nevoie de ei. 

Ce sunt, ce vor şi ce simt bunicii?În faţa acestor exigenţe parentale, ce sunt bunicii? Niste părinţi de părinţi. Departe de a putea

răspunde aşteptărilor părinţilor în dificultăţile lor, de multe ori, nu fac altceva decât să adauge propriile lor dificultăţi pe care le-au avut odinioară, copii fiind, apoi părinţi.

1. Sentimente de inferioritateDacă bunicii au avut sentimente de inferioritate, acestea pot continua să existe. Nu esteîntotdeauna uşor să devii bunic: se poate ca actualii bunici să se fi căsătorit foarte tineri, să fiavut copii la o vârstă când ei înşişi erau nişte copii şi să fi devenit bunici la o vârstă când nuerau destul de „copţi” pentru aceasta. Este posibil ca acest gen de bunici să trăiască într-ostare de dependenţă emoţională atât faţă de proprii lor copii, cât mai ales faţă de nepoţi:exercită şantaje afective, de genul cadourilor copleşitoare oferite copilului pentru a-i câştigaiubirea etc.

2. Sentimente de culpabilitateDacă bunicii se simt vinovaţi faţă de părinţi, vor încerca să se justifice faţă de nepoţi. Deexemplu, dacă au fost prea ocupaţi când proprii lor copii erau mici şi nu au avut timp destul

 pentru ei, tind să-i acapareze pe nepoţi pentru a răscumpăra vremea pierdută. Sau, dacă sesimt vinovaţi că au simţit la început gelozie faţă de noră sau ginere, vor încerca, de asemenea,„să fie pe placul „nepoţilor”, înăbuşindu-şi astfel sentimentul de decepţie, resimţit înmomentul separării de propriul lor copil.

3. InsatisfacţiiCând bunicii au motive de insatisfacţie de origine afectivă, adică dacă ei consideră că ausuferit mult în viaţă, aşteaptă compensaţii, ca bunici: cer să fie respectaţi de către nepoţi. Şi audreptate, este dreptul lor. Numai că această exigenţă nu este întotdeauna împlinită conformaşteptărilor lor (copiii nu au aceeaşi noţiune de respect ca adulţii). De aici rezultă tot felul de conflicte şireproşuri de genul: „Copiii de azi sunt obraznici, lipsiţi de respect”, multiplicate mai ales cândcele trei generaţii locuiesc împreună.

4. Sentimente de nesiguranţă Bunicii sunt bătrâni şi mai ales simt ca îmbătranesc; ori, nevoia primară de siguranţă, căreia

 proprii lor părinti au răspuns până la moartea lor, nu mai este împlinită. Departe de a aduce

copiilor lor siguranţa pe care aceştia o aşteaptă de la ei, ei sunt victime ale fricii de bătrâneţe,de boală, de moartea care se apropie cu fiecare zi. Sentimentelor de nesiguranţă astfel justificate li se mai adaugă sentimentele de inferioritate, astfel încât, în loc să fie de ajutor, eidevin poveri morale, chiar dacă, din când în când, oferă sprijin material.Iată de ce bunicii, înnăspriţi, nemulţumiţi, îşi manifestă într-un mod adeseori inoportun nevoiaimensă de dragoste. Această iubire pe care o cer este o povară, pentru că bunicii devin geloşi,exigenţi, simţindu-se frustraţi în prezenţa prietenilor, părinţilor sau chiar a unor prieteni ainepoţilor.

Ce aşteaptă copilul de la bunicii lui?Al treilea pol al acestei trilogii este copilul. Ce vede el în bunicii săi? Pe părinţii părinţilor lui.

Şi ce aşteaptă el de la ei? Ca bunicii să se profileze în acelaşi ax cu părinţii, adică să existe ocoerenţă între cele două generaţii. El vrea ca nevoia lui de siguranţă să nu fie infirmată sau

121

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 122/134

contrariată de faptul că bunicii îi consideră pe părinţi ca pe nişte copii şi ca părinţii să nu fieofensaţi din această cauză. Nu este posibil ca, de la o generaţie la alta, concepţiile sociale,etice şi estetice să fie aceleaşi. Şi nu este posibil ca între cele două generaţii să domnească oînţelegere şi armonie desăvârşite. Dar nu aceasta contează pentru copil, ci felul în carediferenţele de păreri, divergenţele de opinii sunt rezolvate, fără ca ele să genereze certuri

interminabile, situaţii de conflict permanent, tensiuni afective, adevărate „drame familiale”.Este bine pentru copil să priceapă că bunicii şi părinţii nu gândesc la fel, pentru că astfel va ştiatunci că şi el are dreptul de a nu gândi la fel ca părinţii săi, ceea ce reprezintă o etapăimportantă în dezvoltarea sa. Dar este rău pentru copil să simtă că bunicii judecă, infirmă şicondamnă gândirea părinţilor şi că părinţii, la rândul lor, se opun, supărându-se. Astfel desituaţii generează anxietate, nelinişte şi sunt dăunătoare dezvoltării şi echilibrului copilului.

Ce trebuie să facă bunicii?Rolul bunicilor este să povestească mult despre trecutul lor personal şi familial pentru cărădăcinile familiei se află în acest trecut şi familia actuală trăieşte ca o continuare a familiei dealtădată. Este important pentru fiecare copil să-şi cunoască istoria. Când timpul trece şi

 bunicii nu mai sunt, rămân poveştile acestea, care vor fi transmise generaţiei următoare, perpetuând astfel istoria unică, nescrisă, a familiei căreia îi aparţinem. Bunicii au mai multtimp şi disponibilitate decât părinţii, adeseori grăbiţi. Ei trebuie să povestească despre cum setrăia mai demult, cum se îmbrăcau oamenii, cum călătoreau în acele vremuri... tot ceea ceevocă acel timp trecut şi necunoscut copiilor, care sunt încântaţi să afle cât mai mult.Bunicii trebuie să se abţină de la a corecta sau dresa pe nepoţii lor. Nu trebuie să critice, să

 judece, să condamne sau să felicite actele părinţilor, şi nici pe cele ale copiilor. Rolul lor nueste acela de a corecta sau disciplina, ci mai degrabă de a dezvolta în ei afecţiunea şi de a daun exemplu de urmat prin ţinuta şi atitudinea lor.Bunicii nu trebuie să împărtăşească, sub pretextul educaţiei, teama lor de a-şi asuma riscuri,deoarece neliniştea şi nesiguranţa lor se vor răsfrânge asupra copilului. E mai bine să spuneţi:„Eu sunt bătrână, nu pot să fac asta, dar tu faci ce vrei...” şi de multe ori copilul renunţă de

 bunăvoie la acţiunea lui riscantă ca să nu o supere pe bunica.

De asemenea, ei trebuie :- Să respecte dreptul părinţilor de a stabili deprinderi şi obiceiuri sănătoase pentru copiii lor,chiar dacă nu sunt de acord cu metodele folosite de aceştia. Dacă au observaţii de făcut, să seabţină de a le face în prezenţa copiilor.-Să ţină cont de faptul că părinţii au nevoie de încurajare şi nu de critică, de înţelegere şiajutor şi nu de conflicte generate de diferenţe ce ar putea fi, cu puţină înţelepciune, reglate,evitând perpetuarea unor situaţii conflictuale, devastatoare pentru copil.

- Să-l asculte pe copil, fiindcă părinţii de multe ori nu au timp să o facă; atunci când copilulface confidenţe, nu trebuie să fie blamat sau judecat, ci trebuie lăsat să se exprime. Aceasta îlva ajuta la o mai bună adaptare socială.- Să-l compătimească pe copil, dar fără să-i judece pe părinţi atunci când acesta se plânge decomportamentul lor. Ei vor putea spune: „Ce bine că poţi să-mi povesteşti toate acestea!”,astfel încât copilul să se simtă înţeles în dificultatea prin care trece, fără a-i devaloriza pe

 părinţii, care, aparent, au contribuit la această situaţie.Astfel, copiii vor găsi lângă bunicii lor o siguranţă diferită de cea pe care le-o oferă părinţii,dar necesară unei dezvoltări psihice echilibrate.

Ce trebuie să facă părinţii?

122

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 123/134

- Să-şi afirme calm opinia, chiar dacă punctele lor de vedere diferă de cele ale bunicilor, săevite conflictele în urma cărora copilul va avea cel mai mult de suferit.- Indiferent care ar fi conflictele, să le explice copiilor cât de importanţi sunt bunicii, cărora ledatorează, într-un fel, existenţa. „Oare noi cum vom fi când vom îmbătrâni? Când voi, copii,veţi fi părinţi la rândul vostru, cum veţi fi?”.

- Întrucât copilul are nevoie să se situeze el însuşi în raport cu părinţii şi bunicii lui, părinţiitrebuie să facă în aşa fel încât acesta să înţeleagă că respectul pe care-l datorăm bunicilor înseamnă să nu judecăm cuvintele, faptele şi atitudinile lor după normele obişnuite, ci ţinândcont mai întâi de vârsta lor, de generaţia lor şi de diferenţele care rezultă din acestea. Copilulare nevoie să-şi găsească propriul său loc în familie şi acest lucru este important să se facăîntr-o atmosferă de linişte şi pace.Înainte de a încheia acest capitol despre relaţiile dintre cele trei generaţii, bunici-părinţi-copii,aş vrea să vă amintesc că cea mai bună rezolvare a oricăror conflicte este rugăciunea, însoţităde iertarea plină de dragoste, o dragoste adevărată „care acoperă o sumedenie de greşeli”, pecare şi unii şi alţii le putem face. Copilul va înţelege că suntem diferiţi, că avem păreridiferite, dar că, în ciuda acestora, suntem o familie, un neam în care dragostea rosteşte ultimul

cuvânt. Aceasta îl va ajuta să se structureze, să-şi dezvolte o personalitate echilibrată, să-irespecte pe cei în vârstă, să regleze diferenţele de orice fel într-un mod paşnic, să devină, larândul lui, mai târziu, un părinte şi bunic capabil să transmită copiilor valori reale caînţelegerea, pacea şi dragostea.

11

CUM SA-I TRANSMIT COPILULUI MEU VALORILE MORALE SI RELIGIOASE ?

Vorbeam cu Tatăl meu Despre o Casă... De-am avea o casă , I-am zis,Cu trepte la intrare, făcute din iertare,Cu uşă deschisă pentru prieteni, cântec şi vis,

 Pentru cea mai sublimă căutare,Câte nu s-ar fi scris !

 

Am asezat la sfarsitul cartii acest subiect, nu pentru ca ar fi ultimul ca importanta, ci pentru caas dori ca aceste consideratii sa concluzioneze tot ce am scris pana acum, indreptandu-neatentia inspre indatorirea cea mai mare pe care o avem ca parinti: sa ne crestem copilul astfelincat el sa-l iubeasca pe Dumnezeu si sa aleaga, intre atatea alternative, singura cale care oferasiguranta, echilibru, fericire, mantuire. Sa aleaga o viata in care exista speranta dincolo desuferinta, bucurie dincolo de tristete si mai mult, promisiunea „tineretii fara batranete si avietii fara de moarte”, in curand, intr-o lume mai buna, alaturi de Isus.Traim intr-o lume in continua schimbare, o lume incetosata, infricosatoare si prea incarcata desuferinta si tristete. Inca de mic, copilul simte dureri de tot felul, fizice si afective, iar lumeain care de-abia a scos capsorul este de prea multe ori ostila si rea. Raspunsurile pe care le

 primeste de-a lungul intregii copilarii sunt cel mai adesea vagi si nesigure, astfel incat el

123

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 124/134

devine un adolescent fara repere, nestiind incotro sa apuce intr-o lume atat de complexa siinvolburata. Problema majoritatii adolescentilor este absenta unui cod etic coerent, dereferinta, care sa-i indrume in acest timp delicat de rascruci si schimbari. Aceasta situatie esterezultatul unor neglijente si incoerente in modelul oferit de parinti.Un copil priveste, in primul rand inspre parintii lui pentru a gasi un model in domeniul moral

si spiritual. Pentru ca el sa gaseasca la parinti ceea ce cauta, este nevoie de doua conditii: in primul rand, acestia trebuie sa aiba valori puternice, iar in al doilea rand, copilul trebuie sa se poata identifica cu parintii lui, in asa fel incat sa accepte in viata lui valorile lor. Unui copilcare nu se simte iubit ii va fi foarte dificil acest lucru.

 Noi, parintii avem nevoie de o baza de principii ferme, pe care sa ne construim viata si care pot rezista incercarilor, in fiecare faza a vietii noastre de adulti. Aceasta baza de principiiautentice, pe care sa le traim, nu doar sa le afirmam, este cea mai inestimabila comoara pecare i-o putem oferi copilului. Dar aceasta posesiune pretioasa trece dincolo de limitele unor reguli si principii. Este ceva dupa care fiecare fiinta umana tanjeste, este Dorul ascuns infiecare din noi, este Acela care poate sa ne dea pacea, echilibrul, linistea si siguranta de careavem nevoie. O relatie personala si intima cu Dumnezeu, prin Isus Christos, este cel mai

important lucru in viata. De aceasta are nevoie copilul, acesta este sensul vietii.Insa pentru ca el sa se poata identifica cu noi si sa-l accepte pe Dumnezeu, copilul trebuie sase simta cu adevarat acceptat si iubit in mod neconditionat. Felul in care noi il iubim ii aratacum si cat de mult il iubeste Dumnezeu.Sansele ca un copil sa-L cunoasca pe Dumnezeu diminueaza in mod serios daca parintii nu-iofera ca baza a educatiei, iubirea. Copiii crescuti cu asprime si pedepse, lipsiti de iubire, dacavor accepta sa devina crestini, vor manifesta, la randul lor, un spirit de critica, vor fi severi,represivi, intoleranti cu ceilalti.„Pentru binele copilului meu” este un mesaj al iubirii. Pentru ca-mi iubesc copilul, as vreasa-l cresc in asa fel ca sa-i mearga bine. Insa nu poate exista iubire autentica, adevarata, faraDumnezeu, pentru ca „Dumnezeu este iubire”. De aceea, inainte sa soseasca in aceasta lume,trebuie sa-l incredintam pe copil lui Dumnezeu si sa-i cerem intelepciune si calauzire ca sa-lcrestem astfel incat el sa-L cunoasca si sa-L iubeasca inca din copilarie.

Cand sa incep educatia religioasa?

Inca de la nastere, copilul are nevoie sa simta aproape de el prezenta cuiva care-l iubeste.Tandretea, grija iubitoare a parintilor, o ambianta calma si calduroasa, il vor face sa se simtafericit, in siguranta.Acest climat de pace si iubire este conditia cea mai favorabila pentru ca el sa aiba intr-o ziaceasta certitudine: Dumnezeu ne iubeste si ne inconjoara cu prezenta Sa. Copilul nu ar putea

sa-si deschida inima unui Dumnezeu care-i este apropiat si il iubeste, daca n-ar simti niciodataaproape de el o prezenta iubitoare.In ceea ce priveste credinta, ca si in celelalte aspecte ale vietii, primul mod de invatare alcopilul este un fel de impregnare. Bebelusul nu face distinctia intre persoana lui si mama,traind intr-un fel de fuziune cu ea. In felul acesta, credinta mamei hraneste credinta copilului.Pe masura ce creste, copilul invata sa traiasca ca in prezenta lui Dumnezeu daca, pentru

 parintii lui, El este cu adevarat o Persoana vie. Reactiile lor in fata evenimentelor, exemplulde credinta pe care-l ofera copilului, iubirea pe care o primeste, ii vor modela conceptiadespre Dumnezeu. Copilul invata in primii ani prin imitatie, de aceea exemplul pe care i-loferim, ca parinti, este esential.Am observat in unul din capitolele anterioare, importanta primilor ani pentru formarea

inteligentei copilului. Acest lucru este in mod egal valabil in ceea ce priveste dezvoltareacaracterului si in stabilirea unei relatii sincere si reale cu Dumnezeu. Unii autori afirma ca

124

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 125/134

 primii trei ani sunt determinanti, altii ca in primii sase-sapte ani se pun bazele unui caracter  bun si a unei relatii apropiate cu Dumnezeu.Putem sa argumentam aceste afirmatii cu exemplul multor oameni in a caror viata s-a pututobserva importanta acestor primi ani. Intr-un sens negativ, stim ca majoritatea criminalilor sidelincventilor de tot felul, au fost lipsiti in copilarie de o educatie iubitoare si de modele etice

solide cu care sa se identifice. Dar exista si atatea cazuri pozitive ale unor oameni mari,crestini autentici, ai caror parinti au stiut sa le dea in cei „sapte ani de-acasa”, mostenirea ceamai de pret pe care un parinte o poate lasa copilului sau: o relatie adevarata cu Dumnezeu,care exista din si pentru iubire. Samuel a stat doar trei ani langa mama lui, dar influentaacestui timp s-a rasfrant asupra intregii sale vieti. Nu Eli, preotul ingaduitor, ci Ana, mamacredincioasa a fost cea care a i-a dat lui Samuel startul pentru o viata de credinta.Multi parinti gresesc, considerand ca atunci cand copilul e mic el nu poate sa inteleaga multelucruri si amana educatia religioasa pentru „mai tarziu”, lasand copilul total nepregatit sinestiutor in cele spirituale. Investim mult timp si bani pentru educatia copilului, il incurajamsa-si dezvolte la maximum capacitatile intelectuale si talentele artistice sau sportive, dar demulte ori investim prea putin sau deloc in pregatirea copilului pentru luptele spirituale ale

vietii, lasandu-l sa se descurce singur. Cel mult, ii oferim un model de religie formala, aceea pe care o practicam si noi mergand din cand in cand la biserica si indeplinindu-ne obligatiilede „crestini”, fara ca practica noastra sa fie rezultatul unei trairi spirituale autentice.Este foarte adevarat ca de cele mai multe ori hotararea de a sta langa Dumnezeu, prinapartenenta la o Biserica, se face in adolescenta. Dar aceasta este si perioada cu cele maimulte lupte, indoieli, ezitari... De aceea, pentru a lua o decizie buna, tanarul trebuie sa fi fost

 pregatit inca din leagan. Nu ne putem permite sa-l lasam pe copil in ignoranta, sub pretextul asa-zisei libertati dealegere pe care trebuie sa i-o acordam. Suntem datori sa-i oferim copilului, dupa nivelul saude intelegere, in fiecare etapa a cresterii sale, o explicatie clara si fundamentala a acestei lumisi a problemelor existente in ea. Acesta este unul dintre cele mai minunate cadouri pe care am

 putea sa i le facem. Copilul este liber, capabil sa primeasca sau sa refuze ceea ce invata de lanoi. El se va lovi, desigur, intr-o zi, de climatul actual de necredinta. Inca de la gradinita, el vaintalni multi colegi care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Daca, inca din primii ani, am reusit sastabilim o relatie adevarata intre copil si Dumnezeu, aceasta credinta are sanse ca, dupa toateincercarile ce vor putea, in anumite momente s-o slabeasca, sa se manifeste din nou la varstaadulta. Este exemplul multor „fii risipitori”, care, mai ales in adolescenta, aleg sa rataceasca

 prin lume, departe de parinti si de valorile lor, departe de Dumnezeu, dar care revin apoi,atrasi fiind de vocea Iubirii ce exista in ei din frageda pruncie.

Ce este si cum se formeaza caracterul?

Pentru a defini acest termen, am cautat mai intai in dictionare: caracter – maniera obisnuitade a reactiona, proprie fiecarei persoane; aptitudine in afirmarea personalitatii, fermitate; ceeace-i da fiecaruia originalitate; marca distinctiva a cuiva; personalitate – ansamblu decomportamente, aptitudini, motivatii a caror unitate si permanenta constituie individualitatea,singularitatea fiecaruia; forta, energia cu care se exprima caracterul, originalitatea cuiva;temperament – ansamblu de dispozitii fizice innascute ale unui individ, care determinacaracterul sau. (Le Petit Larousse, 1999; Le Robert, 1997)Sa analizam putin aceste definitii, prin comparatie, pentru a ne clarifica apropierile sideosebirile dintre acesti termeni.Am putea spune ca la inceput este temperamentul. Orice copil se naste cu anumite dispozitiiinnascute, are propriul temperament. Acesta este deci genetic, il mostenim si nu-l putem

schimba. Este panza pe care se picteaza caracterul.

125

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 126/134

Caracterul este felul de a fi al unei persoane, omul „dinlauntru”, ceea ce suntem cu adevarat.Aici intra gandurile, motivatiile, toate insusirile, „marca” inscrisa in fiinta noastra. Am puteaconsidera caracterul ca fiind diferitele „culori”, insusirile dobandite, cu care nu ne-am nascutsi care se obtin prin educatie.Personalitatea este foarte apropiata ca semnificatie de caracter. Dar cand spunem personalitate

ne referim mai ales la ceea ce se vede, la exprimarea caracterului, a interiorului cuiva, cafiind rezultatul, tabloul obtinut. In aceasta ilustratie, calitatea si frumusetea tabloului depindede culori, dar mai ales de maiestria Celui ce picteaza tabloul.Dumnezeu este cel care ne da si culoarea caracterului si forma personalitatii, atunci candalegem sa fie El Maestrul vietii noastre.Dezvoltarea caracterului copilului se face deci progresiv, de-a lungul intregii copilarii.Eainseamna insusirea a cat mai multe „culori” frumoase, autentice, a unor trasaturi bune,motivatii alese, dar nu numai atat. Formarea caracterului implica cunoasterea lui Dumnezeu sia legilor Sale, intelegerea corecta a binelui si raului, adoptarea unui cod etic pe care sa-lrespecte.Cu timpul copilul isi formeaza constiinta si, implicit, simtul responabilitatii. El invata cum sa-

si stapaneasca pornirile si dorintele, astfel incat sa fie in stare sa faca ceea ce trebuie, conformcodului moral pe care si l-a insusit, si nu ceea ce doreste. Formarea caracterului este un procestreptat. Nu va asteptati de la copil ca el sa tina minte un lucru invatat odata pentru totdeauna.Fiecare insusire de caracter a copilului este dobandita prin identificarea cu modelele pe care leare la dispozitie.„In formarea caracterului, nici o alta influenta nu are un rol mai mare decat influentacaminului.”( E.G. White, Educatie, p.280) Noi putem observa in copilul nostru, ca intr-o oglinda, propriul nostru caracter.„Tatii si mamele isi pot studia propriul lor caracter in copiii lor. Uneori pot citi lectiiumilitoare, vazand propriile lor nedesavarsiri, reproduse in fiii si fiicele lor.”(E.G.White,Caminul adventist, Ed. Viata si sanatate,1996, p.158)„Cel mai bun test pentru crestinismul unui camin este caracterul format prin influenta Sa.Faptele vorbesc mai bine decat cea mai buna marturisire de credinta” (idem, p.28).„Lectiile pe care le invata copilul in primii sapte ani de viata au mai mult de-a face cuformarea caracterului decat tot ceea ce invata in urmatorii ani. Inca de cand este bebelus,caracterul copilului trebuie modelat in concordanta cu planul divin. (E.G.white, ChildGuidance, p.193).Insa nu este niciodata prea tarziu! Dovada sunt atatea vieti schimbate prin harul luiDumnezeu! Acest gand nu trebuie sa ne determine insa la neglijenta si nepasare. De ce sa nuaducem de partea copilului toate sansele ca el sa-si formeze un bun caracter, inca din micacopilarie? Este adevarat ca Dumnezeu poate sa schimbe viata unui om, dar de ce sa ingaduim

ca deprinderi rele si nesanatoase sa prinda radacini in copil, cand in locul lor, am putea sa-lajutam sa-si formeze un caracter moral si spiritual? Numeroase observatii au subliniat dificultatile in a-L accepta pe Christos pe care le au tineriicrescuti in familii asa-zis crestine, dar ale caror valori au fost mai mult „predicate” decattraite, comparativ cu tinerii care-au crescut in familii necrestine si L-au intalnit pe Isus tarziu,in adolescenta. Aceasta ne obliga la o analiza a modelului de crestinism pe care-l oferimcopilului, la o continua chestionare asupra trasaturilor pe care le poate oglindi copilul,uitandu-se la noi, parintii lui. Daca-l va vedea pe Isus, privind la viata noastra, ii va fi usor sadevina si el asemenea Lui. „Un caracter dupa chipul si asemanarea caracterului divin estesingura comoara pe care o putem lua cu noi din lumea aceasta, in cea vesnica”.( E.G. White,Parabolele Domnului Hristos, p.261)

126

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 127/134

Importanta rugaciunii

Rugaciunea personalaEducatia religioasa a copilului inseamna mai mult decat o invatare teoretica despre Dumnezeusi mai mult decat insusirea unui cod moral adaptat principiilor religioase. Copilul poate sa stie

despre Dumnezeu, poate sa aiba multe cunostinte teoretice, insa daca nu va intra in relatie cuDumnezeu, printr-o experienta personala, pentru el, Dumnezeu va ramane doar o teorie. Oricerelatie incepe prin comunicare. De aceea este important sa-l invatam pe copil sa se roage.In primele luni, copilul va descoperi rugaciunea, vazandu-i pe parintii lui rugandu-se langaleaganul sau. El vede ca mama si tata vorbesc nu intre ei, nici cu el, ci ei vorbesc cu Cineva pecare nu-l poate auzi si vedea, dar care, in mod vizibil aduce pace si bucurie. Apoi, cand vaincepe sa priceapa sensul cuvintelor, copilul va intelege ca el are locul sau in relatia pe care oau parintii cu Dumnezeu, pentru ca ei se roaga pentru el: „Te rugam sa veghezi asupracopilului...” Pe masura ce el invata sa vorbeasca, va putea spune cateva cuvinte simple,impreuna cu parintii, intrand astfel intr-o comunicare directa cu Dumnezeu. La varsta candcopilul face primii pasi spre autonomie (se deplaseaza, incepe sa manance, sa se imbracesingur), copilul trebuie indrumat inspre recunoasterea nevoii de Dumnezeu. El trebuie sa-Lcunoasca pe Dumnezeu printr-o relatie simpla, personala, sa invete sa-i vorbeasca mereu, caunui prieten, integrandu-l in viata cotidiana. Daca Dumnezeu este prezent in familie, copilulva fi familiarizat deja cu aceasta prezenta nevazuta si totusi puternica, reala, astfel incatrugaciunea va fi pentru el un lucru natural.Este important sa nu existe o ruptura intre ceea cetraieste copilul si ceea ce exprima in rugaciune. Lasati-l sa fie el insusi, exprimand ceea cesimte si nu ceea ce „ar trebui” sa simta. Daca copilul va trebui sa spuna: „Multumesc,Doamne, pentru mancarea asta buna”, chiar daca lui nu-i place piureul de spanac pe care-l arein farfurie, el va invata sa-l minta pe Dumnezeu, pentru „a-i face placere”. Sa incercam sa-lferim pe copil de orice fel de ipocrizie in relatia cu Dumnezeu. Pentru ca sa poata dezvolta o

relatie de incredere cu Dumnezeu, copilul trebuie incurajat sa-i spuna totul, bucuriile ca sitristetile, satisfactiile si nemultumirile, placerile dar si durerile lui. Ascultand rugaciuneafetitei noastre, intr-o seara, mi-am dat seama ca aceasta a devenit un fel de cliseu: „DoamneIsuse, iti multumesc pentru ziua asta buna, te rog ajuta-ma sa dorm bine, sa visez frumos...”Cu cateva minute mai inainte discutasem despre necazurile ei la scoala in ziua respectiva...Copilul are nevoie de formule uneori (si Isus i-a invatat pe ucenici cum sa se roage, oferindu-le un model de rugaciune). Insa acestea nu trebuie sa impiedice adevarata comunicare, simplasi sincera cu Dumnezeu, intr-o relatie plina de iubire. Copilul trebuie invatat sa faca diferentaintre adevarata rugaciune si formulele magice, intre lumea spirituala si lumea povestilor.Rugaciunea nu este un fel de „bagheta magica” prin care sa obtinem favoruri, ci un prilej dea-i vorbi si a-l asculta pe Dumnezeu. Copilul va va pune, cu siguranta, intrebari de genul: „De

ce nu-mi raspundeDumnezeu?” sau „De ce nu mi-a dat Dumnezeu ce i-am cerut?” Copilul nuintelege la inceput limbajul lui Dumnezeu, ca El nu vorbeste neaparat urechilor noastre, cimai degraba inimii. Invatati-l pe copil sa-si asculte glasul inimii, sa-si deschida sufletulinfluentei divine, pentru a-L „auzi” pe Dumnezeu. Spuneti-i ca El ne vorbeste prin Biblie,

 prin natura pe care a creat-o, prin oamenii care-i intalnim, prin vocea inimii. Incet, copilul vaintelege aceasta „limba straina” si va avea placere s-o asculte si s-o vorbeasca. In ceea ce

 priveste cea de-a doua intrebare, raspunsul nostru trebuie sa clarifice imaginea pe care copilulo are despre rugaciune si chiar despre Dumnezeu. Pe de o parte, il invatam pe copil caDumnezeu are o putere absoluta, iar pe de alta parte, ca El nu va implini toate cererilenoastre. Scopul rugaciunii nu este in primul rand ca Dumnezeu sa schimbe cursulevenimentelor in favoarea noastra (de exemplu, copilul se roaga sa fie vreme buna, sa castige

meciul de footbal etc.), ci ca noi sa ne schimbam inima. Sa-i explicam ca Dumnezeu poateface minuni, dar atunci cand le considera necesare, ci nu ca sa raspunda unor rugaciuni

127

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 128/134

egoiste sau provocatoare. Sa-l invatam pe copil sa-si purifice rugaciunea de intentiile egoistesi sa invete sa spuna din toata inima „faca-se voia ta”.

Rugaciunea in familie

Locul unde copilul invata sa se roage este familia, iar parintii ii ofera primul model derugaciune. Asezati rugaciunea la loc de cinste in familia dvs. Avem cu totii un ritm de viatagalopant, exista mereu atatea lucruri de facut si adeseori am avea nevoie de mai mult de 24 deore pe zi pentru a ne indeplini toate indatoririle. Daca vom sti sa ne alegem prioritatile, vomgasi cu siguranta timpul necesar pentru a ne inchina in familie. Nu doar o data pe saptamana,ci in fiecare zi, toti impreuna.Momentele de rugaciune in familie trebuie sa fie placute, adevarate izvoare de pace si

 bucurie, cand inimile sa se indrepte impreuna spre Dumnezeu, lasand la o parte celelalte grijiale zilei. Fiecare are posibilitatea sa-I spuna ceva lui Dumnezeu, intr-o atmosfera de calm side incredere. Cand este mic, copilul nu va avea de fiecare data dispozitia de a sta cuminte side a se ruga. Incercati sa potriviti durata acestor momente de inchinare dupa capacitateacopilului de a se concentra. Rostiti rugaciuni scurte, in cuvinte simple, pe care sa le inteleaga.Cantati impreuna, alegeti sa-i spuneti povestioare cu o invatatura morala sau spirituala, lasati-va imaginatia sa gaseasca idei pentru a face cat mai placute si atractive aceste momente. Dacacopilul refuza sa participe nu-l certati sau pedepsiti, nu-l amenintati si nu-l santajati in nici unfel. Isus a spus „Lasati copilasii sa vina la mine...” si nu „Obligati-i pe copii sa vina la mine..”

 Nu-l fortati sa participe, dar explicati-i ca Dumnezeu il iubeste asa cum il iubeste mamica sitaticul lui si ca El este putin trist cand cineva nu raspunde iubirii Sale. Aveti rabdare, aratati-imulta iubire si, cu siguranta, copilul se va alatura de buna voie, inchinarii voastre.Puteti sa stabiliti o lista de rugaciune a familiei, in care sa includeti numele unor persoane

 pentru care va rugati. Copilul va putea invata astfel sa se roage pentru altii si va putea

observa, in timp, raspunsurile pe care Dumnezeu le-a dat rugaciunilor voastre. Astfel, credintaintregii familii va fi intarita.

Inchinarea in BisericaParticiparea la Biserica, impreuna cu copilul, odata pe sapatamana, este un moment special,care poate fi resimtit de copil fie ca o sarbatoare, o ocazie de bucurie, fie ca un moment defrustrare si plictiseala. Imaginea pe care copilul o va avea despre inchinarea la Bisericadepinde de noi, parintii, dar si de ceilalti membrii ai Bisericii.Unui copil de un an ii va fi greu sa taca in timpul serviciului divin sau sa stea timp de mai

 bine de un ceas nemiscat. Suntem adeseori derutati si jenati datorita acestor manifestari

neasteptate, galagioase, exact in momentele mai solemne ale inchinarii. Cand este vorba decopiii altora, prima reflectie pe care o facem este aceea ca nu stiu sa aiba grija de ei. Dar candcopilul nostru se manifesta neadecvat (locului si momentului, pentru ca un comportamentgalagios, in alt cadru, este absolut normal), ne simtim neputinciosi.Cum sa impacam nevoia de a pastra linistea si solemnitatea momentului cu importanta

 participarii, cu intreaga familie, la inchinare? Sa ne gandim ca cel mai important lucru este casa facem din aceste momente ceva de dorit si placut pentru copil. Daca el deranjeaza, il vom

 putea conduce afara sau intr-o camera alaturata si ne vom putea ocupa de el, invatandu-ldespre Dumnezeu, rugandu-ne impreuna cu el, aratandu-i (afara) iarba, florile, cerul minunat

 pe care l-a creat Dumnezeu. Copilul va sti ca este o zi speciala si se va simti acceptat si iubit,in ciuda neastamparului sau. Nu-l certati pe copil, nu-l pedepsiti pentru ca nu a stat cuminte inBiserica. Nu-l obligati, sub amenintarea cu pedeapsa sau, de dragul unei recompense, sa steacuminte si linistit. S-ar putea ca el sa se conformeze vointei voastre, dar ceea ce simte sa nu

128

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 129/134

fie decat frustrare, chin, neplacere. Peste ani si ani, atunci cand va creste, copilul nu va retinedin aceste ocazii de participare la Biserica nimic din ceea ce s-a spus, ci doar ceea ce el asimtit. Sa nu-l umilim niciodata pe copil, certandu-l sau pedepsindu-l (mai ales in public), cisa-l tratam cu respect, bunatate, intelegere, chiar si atunci cand prin comportamentul sau neface sa ne simtim jenati. Daca participarea lui la Biserica va fi o experienta degradanta si

umilitoare, copilul va respinge invatatura cea mai buna, Il va respinge pe Dumnezeu.Ideal este ca in inchinarea adultilor sa existe un loc si pentru copii. Ei pot fi implicati, infunctie de varsta, in multe din activitatile ce se desfasoara in cadrul serviciului de inchinare:sa stranga darurile, sa interpreteze o piesa la pian, sa aiba un punct muzical in program, safaca primirea musafirilor si sa-i conduca inspre locurile libere. Pentru cei mai mici, ar fi bineorganizarea unui cult paralel, oferindu-le un spatiu si un timp special, incadrati de persoane

 pregatite pentru aceasta, ca sa le ofere posibilitatea unor activitati interesante, placute siinstructive. Astfel copilul se va putea bucura de inchinare si va pastra toata viata amintireaacestor momente, chiar si in timpuri mai intunecoase, de lupte si rataciri in aceasta lume plinade ispite si incercari.

Cum sa raspund intrebarilor copilului?

Fiecare copil normal are, in dezvoltarea sa, o perioada a lui „de ce?” Aceasta incepe candcopilul invata sa vorbeasca si curiozitatea il impinge sa puna o multime de intrebari. Perioadaaceasta se situeaza foarte bine intre doi si cinci ani, in functie de ritmul dezvoltarii si deinteligenta fiecarui copil. Ne bucuram desigur sa descoperim in micutul nostru (care de-abias-a debarasat de scutec) o asemenea dorinta de a sti si am vrea sa raspundem cat mai binenevoii sale de cunoastere. Ne simtim insa adeseori „asaltati” de aceste intrebari si avem poatetendinta sa mai amanam raspunsurile. El vrea insa un raspuns imediat, deci nu-l vom puteaamana cu afirmatii de genul: „O sa-ti explic mai tarziu, cand vei creste. Acum nu poti sa

intelegi.”Domeniul spiritual nu scapa interesului si curiozitatii copilului. Suntem datori, ca parinti sa nuneglijam acest prim interes si sa raspundem intrebarilor sale. Mai intai, sa-l ascultam cuatentie, sa luam in serios intrebarile sale. Copilul are nevoie de raspunsuri sincere, personale,exprimate in cuvinte simple, clare, pe intelesul sau. Dincolo de explicatii, copilul are nevoiesa simta propria noastra convingere, o dovada a credintei noastre.Daca nu vom putea raspunde imediat intrebarii copilului, mai bine sa-i spunem ca nu stimraspunsul, ca vom cauta sa-l aflam si-i vom explica mai tarziu. Copilul este in stare sainteleaga si nu-si va pierde increderea in noi, ca parinti, dimpotriva aceasta va spori. Copilulva invata, in plus ca mama si tatal nu sunt atotstiutori si ca, uneori au si ei nevoie sa intrebe,sa se informeze inainte de a raspunde.

Iata cateva din intrebarile pe care un copil le poate pune: „Unde este Dumnezeu? De ce nu-L putem vedea? Dumnezeu a facut lumea? El a creat si casele si blocurile? Dar masinile?Dumnezeu face sa creasca florile? De ce nu-mi vorbeste Dumnezeu? De ce-i lasa Dumnezeu

 pe alti copii sa moara de foame? Ce este mantuirea? Ce inseamna Duhul Sfant? De ce trebuiesa mergem la Biserica? De ce parintii altor copii se despart? De ce sunt copii care nu cred inDumnezeu? De ce a murit Isus? Cum va fi cand El ne va duce in cer? ....Inainte sa incercati sa-i raspundeti, asigurati-va ca ati inteles bine ce vrea copilul sa intrebe.Apoi raspundeti-i cu toata sinceritatea, seriozitatea si potrivit convingerii pe care o aveti. Demulte ori transmitem copilului, dincolo de cuvinte, o anume stare despirit. Daca suntetinesiguri sau doar pe jumatate convinsi de ceea ce spuneti, ii veti transmite copilului indoielilesi ezitarile dvs. Mai bine sa fim noi insine atunci cand raspundem, decat sa-i recitam un

raspuns „prefabricat”, dar care, datorita lipsei unei convingeri personale, il va incurca maimult pe copil.

129

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 130/134

Copilul nu are capacitatea de a intelege notiunile abstracte, el are nevoie de ilustratii pentru aintelege termeni ca: har, mantuire, pacat, iertare, iubire. Asigurati-va intotdeauna ca limbajul

 pe care-l folositi este inteles de copil, cautati sa adaptati raspunsurile modului sau de perceptiesi intelegere.„Aceste lectii pot fi invatate intr-un mod atat de simplu, incat sa fie intelese chiar de copiii

mici. Inima copilului este duioasa si usor de impresionat; si cand, noi, cei maturi, vom deveniasemenea copiilor, cand vom invata simplitatea, blandetea si duiosia iubirii Mantuitorului,nu ni se va parea greu sa atingem inimile celor mici si sa-i invatam puterea vindecatore aiubirii.”( E.G. White, Caminul adventist, Bucuresti, Viata si sanatate, 1996, p.178)

Cateva greseli pe care sa le evit

Uneori gresim fara sa vrem. Nici un domeniu al vietii copilului nu cere atat de multa atentieca cel spiritual, pentru ca de acesta depinde destinul vesnic al copilului. De aceea trebuie safim mult mai exigenti cu noi insine si cu o vigilenta crescuta, pentru a nu permite ca propriilenoastre greseli sa-l indeparteze pe copil de Dumnezeu. Conceptiile gresite si sentimentelenegative fata de religie si biserica, respingerea modelului moral al parintilor si indepartarea deDumnezeu rezulta adeseori in urma unor greseli aparent „banale” ale parintilor si alecelorlalte persoane care se ocupa de educatia morala si religioasa a copilului. Iata catevagreseli care pot avea consecinte dramatice asupra spiritualitatii copilului:

 Lipsa iubirii adevarate, neconditionate din partea parintilor fata de copil va afecta imaginea pe care copilul o va avea despre Dumnezeu. Daca parintii manifesta o severitate rece,dictatoriala, daca nu-si exprima iubirea lor fata de copil in mod neconditionat si constant,

 pastrandu-i „paharul dragostei” mereu plin, el nu va putea sa-L cunoasca pe Dumnezeul

iubirii. Prima conditie pentru ca un copil sa-L poata cunoaste, accepta si iubi pe Dumnezeueste ca el sa se simta iubit de parintii lui in mod neconditionat.

 Ipocrizia parintilor. Aceasta este cea mai grava greseala, deoarece are de-a face cu modelul pe care-l oferim copilului. Ca sa-si formeze o identitate morala si religioasa, el priveste, in primul rand, la parinti. Daca acestia sunt „crestini” de ochii lumii, „sfinti” odata pesaptamana, cand merg la biserica, daca ei predica anumite principii inalte si traiesc cu totulaltceva, copilul va intelege ca ceea ce-i spun parintii nu trebuie respectat, intrucat ei insisispun una si fac alta. Mai tarziu, la adolescenta, vor vedea ipocrizia si minciuna in care au fostcrescuti si vor respinge toate valorile acestea bune, dar nerespectate de cei care le predica. Ocaricatura ce-l prezinta pe un medic ce-i interzice pacientului sau sa fumeze, avand in acest

timp tigara in mana, ilustreaza destul de bine aceasta situatie.

 Absenta unei indrumari spirituale. Greseala multor parinti este sa considere ca ei nu trebuiesa-l „indoctrineze” pe copil, sub pretextul asa-zisei libertati de alegere. Copilul este lasat inignoranta si se va trezi la adolescenta total dezorientat in fata atator curente filozofice sireligioase, care pretind ca au gasit raspuns cautarii omului dupa echilibru si fericire. Alti

 parinti considera ca atunci cand e mic, copilul nu este in stare sa inteleaga lucrurile spiritualesi amana pe „mai tarziu” educatia aceasta. Mai tarziu poate fi insa „prea tarziu”!

Constrangerea, fortarea, pedepsirea si umilirea copilului atunci cand nu se conformeazastandardelor impuse de parinti. Copilul se va supune fiindca e obligat, dar va avea

resentimente si mai tarziu se va razvrati, respingand toate principiile crestine in numele carora parintii s-au purtat cu el de o maniera aspra si lipsita de iubire.

130

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 131/134

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 132/134

Isus a spus „Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci Imparatia cerurilor este a unoraca ei.” ( Biblia, Marcu 10:14)Ca parinti, putem alege sa asezam sau sa ridicam barierele din drumul copilului catreDumnezeu. Prin exemplul vietii noastre, prin felul in care-l iubim, il ingrijim, prin maniera incare-i explicam adevarurile spirituale i-L putem descoperi zi de zi, de-a lungul intregii

copilarii, pe Dumnezeu ca pe Cineva: bun, iubitor, drept, rabdator si iertator, prezent,apropiat, in care putem sa avem o incredere deplina si caruia ii datoram respectul siascultarea noastra.Copilul va intalni, desigur si alte conceptii despre aceasta lume, despre Dumnezeu, va fi supusunor influente negative, dar daca el Il va cunoaste pe Dumnezeu in mod personal, ii va fi maiusor sa aleaga sa ramana de partea Lui, atunci cand va fi tentat sa se indeparteze.

Dragi cititori, probabil nu ati gasit in aceasta carte raspunsuri la toate intrebarile care vaframanta si probabil, multe din ideile pe care le-ati intalnit sunt diferite fata de ceea ce stiati.Puteti sa fiti sau nu de acord cu toate aceste ganduri. Scopul pentru care am scris a fost sa vaimpartasesc raspunsurile pe care le-am gasit si care m-au ajutat foarte mult, ca parinte. Pentru

mine, timpul consacrat acestei lucrari a insemnat cautare, informare, reflectie continua asuprarostului pe care-l am ca mama...o experienta captivanta, pe care as relua-o, de dragul copiilor mei, care au cel mai mult de castigat in urma acestui demers. De aceea, imi place sa magandesc, in timp ce scriu, la copiii ai caror parinti vor citi aceste randuri.Daca ar trebui sa inchei „pentru binele copilului meu” cu un singur gand, v-as indemna sa vaascultati mereu, dincolo de toate sfaturile, glasul inimii, al iubirii, ca sa fiti niste parinti buni,„pentru binele copilului dumneavoastra”!O torenţială caldă a unei ploi de putere şi dragoste în aceasta meserie de parinte să vă udeinima voastră şi să vi se toarne din cer sănătate, înţelepciunem răbdare şi iubire din iubirea Sa,

 pentru a va creste frumos copiii, astfel incat ei sa devina adulti independenti, sanatosi,echilibrati si fericiti: Singura avere care va trece porţile Împărăţiei Slavei !

În ecoul acestui final de carte , dacă faceţi puţină linişte veţi auzi rugăciunea curată afiului sau a fiicei voastre, cum curge limpede şi sfântă, în prag de seară. Nu este decât o

 probă din investiţia pe care aţi făcut-o în sufletul lor ,pentru a ne măsura motivele rugăciunilor noastre de adulţi, de care avem nevoie pentru înnoiri repetate.

 Doamne Iisuse, sunt frânt de-atâta joacă. Am mai ajutat-o şi pe mama, câte puţin, dar nu prea mult. Te superi că nu m-am dus la bunica să-iduc şi ei plăcintă cu mere făcută demama? Dacă m-au strigat să jucăm mingea, ce puteam să fac?

Spune, Tu, merită frate-meu asta, să-i mai dau vre- o bomboană de mentă? Da’ ce

 piedică mi-a pus, că m-am întins cât eram de lung! Sunt tot julit, iar el auzi ce zice: „Aşa e laminge!”Mulţumesc că m-ai ajutat să dau două goluri în poarta lui Radu. Am fost mai bun ca

 frate-meu, care a dat doar un gol. Cred că de ciudă mi-a pus piedică.Să-i spui lu’ tata să-mi aducă ceva bun de la oraş, dar adu-i aminte să nu-mi mai

aducă napolitane , că m-am săturat de ele. Lu’ frate-meu poate să-i aducă şi o căruţă, că el bagă în gură de toate.

 Dacă te rog ceva, mă ajuţi? Astăzi, mama a fost supărată şi a şi plâns. Fă-o să râdă mâine şi să nu mă mai certe aşa tare, că nu-mi place. Cred că am necăjit-o şi eu. Azi nu m-a

 sărutat când m-am trezit dimineaţa. Pe frate-meu, da. O iubesc aşa de mult! Ai văzut ce peşte mare a prins bunicu’? E cel mai bun pescar. Aşa de mult ţin la el!

 Nu m-a certat niciodată. Ai grijă de el, să nu se îmbolnăvească.Of, şi mă doare degetu’ ăsta mare de la picior, cu care am dat într-o piatră! Eu ştiu

132

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 133/134

că poţi să-l faci bine, numai dacă nu eşti supărat pe mine că l-am poreclit pe Mitică. Ştii cuml-am făcut? „Bălărie”. Da’ el de ce m-a făcut „surcea”? Să nu mă mai laşi să spun aşa.

 Fă-mi şi mie rost de un costum de catifea ca al lu’ frate-meu. Nici nu mă mai duc labiserică cu hăinuţa asta albastră. Nu-mi mai place! Vreau şi eu alta mai frumoasă! Chiar aşa, ajută-mă să învăţ mai repede poezia cu strugurii pentru program, ca să am timp mai

mult de joacă.Mi-e foame, dar mai bine mă culc. Frate-meu cred că mănâncă de se umflă. Treabalui!

 Doamne Iisuse, dă-mi un vis cu o bicicletă roşie. Doar atât îţi mai cer: să-i dai vise frumoase şi lu’ frate-meu. Ne întâlnim mâine dimineaţă la masă, că tare bun eşti cu mine. Amin !

Bibliografie

Biblia

Bacus Anne, Votre bébé de 1 jour à 1 an, Alleur (Belgia), Marabout, 1991

Dr. Campbell Ross, Comment vraiment aimer votre enfant, Richmond (Quebec), Orion, 2000

Dr. Campbell Ross, Les enfants en colère, Richmond (Quebec), Orion, 1999

Chapman Gary, Campbell Ross, Langages d’amour des enfants, Marne-la-Vallée (France),Farel, 1998

Dr. Dobson James, Copilul indaratnic, Timisoara, Noua Speranta, 1995

Dr. Dodson, Fitzhugh, Tout se joue avant 6 ans, Paris, Robert Lafont, 1972

Dolto Françoise, Lorsque l’enfant paraît, Paris, Seuil, 1990

Dolto Françoise, Les étapes majeures de l’enfance, France, Gallimard, 1994

Dolto Françoise, Les chemin de l’éducation, France, Gallimard, 1994

Gordon-Pomares Claudie, L’éveil sensoriel de mon enfant, France, Parents Hachette, 1995

Habenicht Donna, Bell Anne, Educatie religioasa pentru copiii nostri, Bucuresti, CuvantulEvangheliei, 1993

Kuzma Kay, Copiii, darul lui Dumnezeu, Bucuresti, Viata si Sanatate, 2001

Kuzma Kay, Ascultarea de buna voie, Bucuresti, Viata si Sanatate, 2000

Martino Bernard, Le bébé est une pesonne, France, Balland, 1985

133

8/8/2019 Carte Mirela

http://slidepdf.com/reader/full/carte-mirela 134/134

Maxwell John, Clipele implinirii copilului meu, Timisoara, Noua Speranta, 1998

Miller Lisa, Steiner Deborah, Reid Susan, Comprendre votre enfant – dès la naissance à troisans, Paris, Albin Michel, 2001.

Miller Lisa, Trowell Judith, Holditch Lesley, Comprendre votre enfant – de 3 à 6 ans, Paris,Albin Michel, 2001.

Miller Lisa, Osborne Elsie, Steiner Deborah, Comprendre votre enfant – de 6 à 9 ans, Paris,Albin Michel, 2001.

Dr.Rossant Lyonel, Dr. Rossant-Lumbroso Jacqueline, Votre enfant, Paris, Robert Lafont,1994

Solter Aletha, Comprendre les besoins de votre enfant, France, Marabout, 1993

Van Pelt, Nancy L., Secretele parintelui deplin, Tirgu Mures, Pioneer, 2001

White E.G, Caminul adventist, Bucuresti, Viata si sanatate, 1996

Dr. White L.Burton, Epanouir son enfant, Paris, Buchet-Chastel, 1999