Download - Carte ASE 2008

Transcript
Page 1: Carte ASE 2008

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Maria Mureşan (coordonator)

Procesul de integrare a României în economia europeană

Dimensiuni istorice şi contemporane

Editura ASE Bucureşti

2008

Page 2: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

Dimensiuni istorice şi contemporane

Page 3: Carte ASE 2008

Editura ASE Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România cod 010374 www.ase.ro [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUREŞAN, MARIA

Procesul de integrare a României în economia europeană : dimensiuni istorice şi contemporane / Maria Mureşan. – Bucureşti : Editura ASE, 2008

ISBN 978-606-505-118-8 341.217(4) UE:33(498)

ISBN 978-606-505-118-8 Editura ASE Tehnoredactare: Mioara Gamulea Coperta: Livia Radu

Page 4: Carte ASE 2008
Page 5: Carte ASE 2008

INTRODUCERE

Prezentul volum cuprinde rezultate ale cercetărilor din anul al treilea al derulării grantului A_C 47/2006 CNCSIS cu tema Procesul de integrare a României în economia europeană. Dimensiuni istorice şi contemporane.

Proiectul, iniţiat de o echipă de cadre didactice, doctoranzi şi masteranzi de la Academia de Studii Economice din Bucureşti, a reunit echipe prestigioase de la Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, Universitatea din Oradea şi Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu” din Bucureşti.

Cercetarea s-a derulat pe parcursul a trei ani, respectiv 2006, 2007, 2008, a presupus numeroase întruniri şi dezbateri ale membrilor echipelor şi, în afara prezentului volum, au fost publicate volumele: Experienţe istorice de integrare economică europeană, Editura ASE, Bucureşti, 2006, 322 pagini, ISBN(10)973-594-862-1, ISBN(13)978-973-594-862-7 şi Economie, Instituţii şi Integrare europeană, Editura ASE, Bucureşti, 2007, 578 pagini, ISBN 978-973-594-954-9, coordonate de Maria Mureşan, precum şi comunicările susţinute la Conferinţa internaţională PROCESE DE INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ MODERNĂ / International Conference PROCESSES OF MODERN ECONOMIC EUROPEAN INTEGRATION, BUCUREŞTI, 19-20 septembrie 2008, Editura ASE, Bucureşti, 2008, CD, ISBN 978-606-505-107-2.

Conferinţa, organizată de către echipa de la Academia de Studii Economice din Bucureşti, s-a desfăşurat sub îndrumarea următorului comitet de organizare: prof.univ.dr. Maria Mureşan, Academia de Studii Economice Bucureşti, director grant; prof.univ.dr.Bogdan Murgescu, Universitatea Bucureşti, director echipă; prof.univ.dr. Gheorghe Iacob, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, director echipă; prof.univ.dr. Gabriela Prelipcean, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, director echipă; prof.univ.dr. Mihai Drecin, Universitatea din Oradea, director echipă; cercet.şt. gr. I dr. Virginia Câmpean, Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti, director echipă.

Page 6: Carte ASE 2008

Studiile cuprinse în prezentul volum pun în evidenţă procese şi fenomene ale integrării economiei româneşti în economia europeană care s-au desfăşurat pe parcursul unei îndelungate perioade istorice. Privit în ansamblu, procesul complex al integrării economiei româneşti în economia europeană a îmbrăcat numeroase faţete, a cunoscut momente de lentoare şi accelerare, de continuitate şi discontinuitate. Cu toate aceste sinuozităţi, legate de însuşi mersul istoriei poporului român, dar şi de împrejurări internaţionale, economia românească a fost întotdeauna o componentă a celei europene.

Director grant, Prof.univ.dr. Maria Mureşan

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Page 7: Carte ASE 2008

INTRODUCTION

The present volume contains the research results of the third year within the Grant A_C 47/2006 CNCSIS with the theme Romania’s integration process in the European economy. Historical and contemporary dimensions.

The project, initiated by a team of professors, PhD candidates and Master students from the Academy of Economic Studies of Bucharest brought together prestigious teams from the University of Bucharest, the University ”Alexandru Ioan Cuza” of Iaşi, the University ”Ştefan cel Mare” of Suceava, the University of Oradea and the Institute of World Economy ”Costin Murgescu” of Bucharest.

The research unfolded along three years 2006, 2007 and 2008, respectively, and included numerous meetings and debates of the team members, apart from the present one, the following volumes being published: Experienţe istorice de integrare economică europeană, the ASE Publishing House, Bucharest, 2006, 322 pages, ISBN(10) 973-594-862-1, ISBN(13)978-973-594-862-7 and Economie, Instituţii şi Integrare europeană, the ASE Publishing House, Bucharest, 2007, 578 pages, ISBN 978-973-594-954-9, coordinated by Maria Mureşan, as well as the research papers presented at the International Conference PROCESSES OF MODERN ECONOMIC EUROPEAN INTEGRATION, BUCHAREST, 19-20 September 2008, the ASE Publishing House, Bucharest, 2008, CD, ISBN 978-606-505-107-2.

The Conference, organized by the team from the Academy of Economic Studies of Bucharest, took place under the supervision of the following organising committee: Professor Maria Mureşan, PhD, from the Academy of Economic Studies of Bucharest, Grant manager; Professor Bogdan Murgescu, PhD, from the University of Bucharest, team manager; Professor Gheorghe Iacob, PhD, from the University ”Alexandru Ioan Cuza” of Iaşi, team manager; Professor Gabriela Prelipcean, PhD, from the University ”Ştefan cel Mare” of Suceava, team manager; Professor Mihai Drecin, PhD, from the University of Oradea, team manager; Scientific Researcher 1st degree Virginia Câmpean, PhD, from the Institute of World Economy ”Costin Murgescu” of Bucharest, team manager.

Page 8: Carte ASE 2008

The studies enclosed in the present volume focus on processes and phenomena characterizing the integration of the Romanian economy in the European economy, unfolding over a long historical period. On the whole, the process of the Romanian integration in the European economy was many-sided, with ups and downs, with moments of continuity as well as discontinuity. No matter how sinuous this road may have been, which is, ultimately, in accordance with the very history of the Romanian people as well as with the international circumstances, the Romanian economy has always been a component of the European one.

Grant manager, Professor Maria Mureşan, PhD The Academy of Economic Studies, Bucharest

Page 9: Carte ASE 2008

CUPRINS

1. Lumea românească în economia europeană până la 1859 ..............................17 Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, Conf. univ. dr. Florentina Niţu Universitatea din Bucureşti

2. Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938) .....................51

Lect. univ. dr. Andrei Josan Academia de Studii Economice din Bucureşti

3. Sistemul monetar al leului ...............................................................................90

Prof. univ. dr. Corneliu Olaru Academia de Studii Economice din Bucureşti

4. Banca Naţională a României şi sistemul de credit

între realităţi româneşti şi modele europene ...................................................111 Dr. Brînduşa Costache, arhivist Banca Naţională a României

5. Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene

(1857-1947) ....................................................................................................151 Conf. univ. dr. Mihai Irimiea Universitatea „Petrol-Gaze” Ploieşti

6. Urbanizare şi economie în România, 1829-1914 ............................................183

Conf . univ. dr. Mihail Opriţescu Academia de Studii Economice din Bucureşti Dr. Nicolae Dinu Banca Naţională a României

7. „Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români”

din Transilvania (1909, 1910) – formă de integrare în rândul funcţionarilor bancari din Europa Centrală .....................................214

Prof. univ. dr. Mihai D. Drecin Universitatea din Oradea

8. Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală

1921-1924 .......................................................................................................224 Prof. univ. dr. Ion Zainea Universitatea din Oradea

Page 10: Carte ASE 2008

9. Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială .............................................................235 Prof. univ. dr. Mariana Ioviţu Academia de Studii Economice din Bucureşti

10. Dimensiunea regională a procesului de integrare.

Studiu de caz: Bucovina ...............................................................................270 Lect. univ. dr. Liviu-George Maha Lect. univ. dr. Sorin-Ştefan Maha Asist. univ. Gabriel Donici Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

11. Economia româniei în anii socialismului.

Un model de dezvoltare de tip extensiv .......................................................311 Prof. univ. dr. Maria Mureşan Academia de Studii Economice din Bucureşti Prof. univ. dr. Gabriela Prelipcean Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

12. O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României

în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc ....................................349 Lect. univ. dr. Oana Mihaela Văsioiu Universitatea Ecologică din Bucureşti

13. Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz ...................................375

Lect. univ. dr. Gabriel Moisa Universitatea din Oradea

14. Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie .......................388

Prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti

15. Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României dupa 1989 .................404

Prof. univ. dr. Mariana Nicolae Academia de Studii Economice din Bucureşti Lect. univ. drd. Mariana Lupan Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

16. Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice

faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană ................................................419 Cercet. şt. pr. gr. I dr. Virginia Câmpeanu Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti

Page 11: Carte ASE 2008

17. Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană .........................................................450 Cercet. şt. pr. gr. II dr. Cornel Albu Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti

18. Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale

din România .................................................................................................464 Cercet. şt. pr. gr. I dr. Petre Prisecaru Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti

19. Drumul spre Euro ...................................................................................... 483

Cercet. şt. pr. gr. III. drd. Eugen Andreescu Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu” Bucureşti

20. România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică . ...............................496

Prof. univ. dr. Gheorghe Iacob Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

21. Încheiere / Closing remarks ...........................................................................509

Prof. univ. dr. Maria Mureşan Academia de Studii Economice din Bucureşti

Page 12: Carte ASE 2008
Page 13: Carte ASE 2008

CONTENTS 1. Romanian World within the European economy until 1859 ...........................17

Professor Bogdan Murgescu, PhD Associate Professor Florentina Niţu, PhD University of Bucharest

2. The Institutional Modernization of Romanian Economy (1859-1938)............51

Lecturer Andrei Josan, Ph.D The Bucharest Academy of Economic Studies

3. The Monetary System of the Leu ....................................................................90

Professor Corneliu Olaru, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

4. National Bank of Romania and the Credit System between

Romanian Facts and European Patterns...........................................................111 Brînduşa Costache archivist PhD National Bank of Romania

5. Oil in Romania's economic relations with European countries

(1857-1947)......................................................................................................151 Associate Professor Mihai Irimiea, PhD University "Oil-Gas" Ploieşti

6. Urbanization and economy in Romania 1829-1914.........................................183

Associate professor Mihai Opriţescu The Bucharest Academy of Economic Studies Nicolae Dinu PhD National Bank of Romania

7. „The Portable Calendar of the Romanian Bank Workers”

in Transylvania (1909, 1910) – Manner of Integration Abreast of the Bank Workers in the Central Europe ......................................214

Professor Mihai D. Drecin, PhD University of Oradea

8. The relation between the fairs from weastern Romania

with Central Europe (1921-1924) ...................................................................224 Professor Ion Zainea, PhD University of Oradea

Page 14: Carte ASE 2008

9. An historical - economic analysis of the social policies in Romania during the XIX-th and XX-th centuries ......................................235 Professor Mariana Ioviţu, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

10. The regional size of the integration process. .................................................270

Case study: Bucovina Lecturer Liviu-George Maha, PhD Lecturer Sorin-Ştefan Maha, PhD Assistent Gabriel Donici University ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

11. Romanian economy during the socialist years.

A model of extensive development................................................................311 Professor Maria Mureşan, Ph.D The Bucharest Academy of Economic Studies Professor Gabriela Prelipcean, PhD University "Stefan cel Mare" Suceava

12. An economic integration without perspective.

Romania's status in the Comencon.................................................................349 Lecturer Oana Mihaela Văsioiu, PhD Ecological University of Bucharest

13. Oradea industrialization between 1945-1990. Case study ............................375

Lecturer Gabriel Moisa, PhD University of Oradea

14. Dimensions of the Romanian economy and society in transition .................388

Professor Emilian M.Dobrescu, PhD Spiru Haret University, Bucharest

15. Directions and trends in the external relations of Romania after 1989..........404

Professor Mariana Nicolae, Ph.D. The Bucharest Academy of Economic Studies Lecturer Mariana Lupan, PhD Candidate University "Stefan cel Mare" Suceava

16. Romania’s road towards West. Reducing economic disparities

regarding European Union and other candidate countries in preparation of its accession into EU ..........................................................419 Scientific Researcher I Virginia Campeanu, PhD Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

Page 15: Carte ASE 2008

17. The evolution of the legislative framework and of the commercial trades between Romania and European Union .........450 Scientific Researcher grade II Cornel Albu, PhD The Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

18. Determinants and characteristics of institutional development

and convergence.............................................................................................464 Scientific Researcher grade I Petre Prisecaru, PhD The Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

19. Road toward the Euro ....................................................................................483

Scientific Researcher grade III Eugen Andreescu, PhD Candidate The Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

20. Romania in 20-21th Centuries. ......................................................................496

Perspectives from Geopolitics Point of View Professor Gheorghe Iacob, PhD University ”Alexandru Ioan Cuza” of Iaşi

21. Closing remarks. ............................................................................................509

Professor Maria Mureşan, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

Page 16: Carte ASE 2008
Page 17: Carte ASE 2008

Lumea românescă în economia europeană până la 1859

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu Conf. univ. dr. Florentina Niţu

Universitatea din Bucureşti

Preludii antice şi medievale timpurii

Înainte de a discuta despre preludiile antice şi medievale ale integrării

teritoriilor româneşti în economia europeană, trebuie să punctăm câteva observaţii conceptuale. În primul rând, folosirea termenului „lumea românească” în contexte antice constituie un anacronism, atât pentru că epoca antică este anterioară etnogenezei româneşti, cât şi deoarece teritoriile care compun România de azi nu au coincis în nici un fel cu delimitările etnice, politice şi economice relevante pentru epoca respectivă1. Şi sintagma „economie europeană” trebuie folosită cu prudenţă pentru epoca antică şi chiar pentru cea medievală, deoarece economiile comunităţilor umane care au locuit în Europa în aceste perioade istorice nu erau cu adevărat integrate funcţional; în aceste condiţii, trebuie mai degrabă să considerăm că în Europa geografică au coexistat o pluralitate de „economii”, sau altfel spus de arii de diviziune a muncii mai mult sau mai puţin segregate unele de altele.

Acceptând aceste limitări, nu trebuie să cădem nici în cealaltă extremă şi să considerăm că fiecare comunitate umană antică şi medievală a trăit izolată de celelalte comunităţi contemporane ei, şi că Europa antică şi medievală ar fi fost un spaţiu al unei multitudini de autarhii economice absolute. Conceptul de economie naturală este considerat de istoricii economiei mai degrabă un model ideal în sens weberian, decât o descriere fidelă a realităţilor istorice2. Chiar şi comunităţile de vânători-culegători care au colonizat Europa în cursul paleoliticului au interacţionat între ele, fie prin intermediul schimburilor simbolice, fie prin cel al competiţiei pentru teritorii de vânătoare. Ulterior, trecerea la agricultură s-a produs prin colonizarea Europei de către populaţii de agricultori veniţi din Orientul Apropiat în

1 Alexandru Vulpe, Geto-dacii? „CICSA. Trimestrial al Centrului de Istorie Comparată a Societăţilor

Antice”, 1-2, 1998, p. 2-11. 2 Fernand Braudel postulează vechimea şi continuitatea schimburilor economice, inclusiv la mare

distanţă, cu un titilu de subcapitol provocator: „Economiile-univers dintotdeauna” (Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 16-20).

Page 18: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

18

mileniile VII-III î.Hr.3; se cuvine observat faptul că această trecere la cultivarea de plante şi la creşterea unor animale domestice s-a produs mai timpuriu în Europa sud-estică decât în celelalte părţi ale continentului european, ceea ce l-a îndreptăţit pe Traian Stoianovich să speculeze asupra faptului că la nivelul neoliticului Balcanii erau de fapt partea relativ mai dezvoltată a Europei4. Desigur, acest primat al regiunii sud-estice a Europei a fost erodat în timp, dar proximitatea geografică de regiunile economic mai dezvoltate ale Orientului Apropiat a făcut ca de-a lungul celei mai mari părţi a antichităţii această regiune să beneficieze anterior Europei centrale şi apusene de impactul civilizator al inovaţiilor orientale.

Pe de altă parte, se poate discuta în ce măsură putem vorbi de o integrare economică supralocală a teritoriilor româneşti în timpul antichităţii. Deplasările de populaţie indică existenţa unor legături între regiuni geografice mai mult sau mai puţin îndepărtate, dar şi faptul că în cadrul acestor legături schimburile propriu-zis economice erau mai degrabă marginale. Desigur, circulaţia metalelor şi a altor materii prime rare atestă schimburi comerciale între comunităţi umane situate în diverse locaţii geografice, dar acestea erau limitate în volum şi regularitate, ceea ce înseamnă că ele nu deveniseră încă decisive din punct de vedere existenţial pentru respectivele comunităţi umane. Chiar şi coloniile greceşti din Dobrogea, considerate un simptom al integrării teritoriilor „româneşti” în circuite economice mai cuprinzătoare, au acordat activităţilor agricole o însemnătate mai mare decât legăturilor comerciale cu populaţiile negreceşti din vecinătate. Desigur, oraşele greceşti şi statele elenistice din secolele III-II î.Hr. au atras produse ale Dobrogei şi ale regiunii Dunării de Jos, după cum vinurile şi produsele meşteşugăreşti realizate în lumea mediteraneană au început să fie consumate şi în teritoriile carpato-danubiene. Cu toate acestea, cercetările mai vechi şi mai noi ne avertizează asupra nevoii de a nu supraevalua semnificaţia comerţului la mare distanţă. Două argumente în acest sens. Cercetând problema exporturilor dacice în direcţia lumii mediteraneene, Ioan Glodariu observa faptul că referinţele autorilor antici „sunt lipsite de preciziune şi nu amintesc nici un produs specific teritoriilor nord-dunărene, care să-şi fi câştigat celebritatea pe pieţele oraşelor greceşti şi în Imperiul roman, aşa cum se constată în cazul multora dintre mărfurile provenite din regatele elenistice, din oraşele greco-orientale sau din cele

3 Marcel Mazoyer, Laurence Roudart, Histoire des agricultures du monde. Du néolitique à la crise

contemporaine, Éditions du Seuil, Paris, 2002, p.97-135. 4 Traian Stoianovich, Balkan Worlds: The First and the Last Europe, Armonk, M. E. Sharpe, 1994.

Page 19: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

19

occidentale”5. La rândul său, Virgil Mihăilescu-Bîrliba avertizează asupra tentaţiei de a considera descoperirile de monede greceşti şi romane de pe teritoriul Daciei dovezi ale vitalităţii schimburilor comerciale; potrivit analizei sale, prezenţa monedelor greceşti şi romane în Dacia preromană a fost legată mai mult de evenimentele politico-militare decât de comerţ, iar cea mai mare parte a legăturilor comerciale se desfăşurau sub forma trocului6.

Expansiunea romană în regiunea Dunării de Jos şi apoi cucerirea Daciei de către împăratul Traian în anul 106 au modificat întrucâtva această situaţie. Instalarea în Dacia a unui număr apreciabil de militari şi colonişti romani a antrenat creşterea cererii pentru bunurile de consum cu care aceştia erau obişnuiţi din teritoriile lor de origine. Pentru multe articole meşteşugăreşti cu un grad mai mic de sofisticare, soluţia a fost dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti în aşezările civile din preajma castrelor şi în oraşele romane întemeiate în Dacia. În cazul bunurilor de lux, ca şi în cel al uleiului de măsline şi al fructelor mediteraneene, imposibilitatea de a le produce local a făcut ca ele să fie în continuare aduse din celelalte provincii ale Imperiului. În mod normal, aceste fluxuri de mărfuri ar fi trebuit să fie compensate cu produse ale provinciei Dacia „exportate” spre celelalte provincii ale Imperiului roman. Nici în acest caz însă izvoarele antice nu sunt de mare ajutor în identificarea unor produse prin care Dacia ar fi contribuit semnificativ la circuitele economice ale lumii romane, astfel încât autorii care s-au ocupat de problemă sunt nevoiţi fie să vorbească de potenţialul de export al Daciei (evitând însă vreo discuţie despre dificultăţile concretizării acestui potenţial), fie să rămână la formulări generale, de tipul „unele produse agricole”7. În aceste condiţii, singurele certitudini despre contribuţia semnificativă a Daciei la economia de ansamblu a Imperiului roman este reprezentată de aurul extras în Munţii Apuseni, cu adevărat important pentru finanţele imperiale. La aceasta ar trebui probabil să adăugăm sarea exportată în provinciile romane învecinate Daciei.

5 Ioan Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană (sec.II î.e.n. – I e.n.),

Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 106. 6 Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Comerţ fără monedă şi monedă fără comerţ în Dacia preromană,

„Cercetări numismatice”, IX-XI, 2003-2005, p. 99-103. 7 Cf. capitolele relevante din principalele sinteze de istorie a României apărute în ultimul deceniu:

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Corint, p. 66-68 (capitol de Mihai Bărbulescu); tratatul publicat de Academia Română sub titlul Istoria românilor, Vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 198-202 (capitol de Dumitru Protase); Istoria României. Compendiu (coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan), Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 86-89 (capitol de Coriolan Horaţiu Opreanu).

Page 20: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

20

Retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia, ca şi tulburările generate de migraţii, au avut efecte defavorabile atât asupra oraşelor romane de la nord de Dunăre, cât şi asupra comerţului. Deşi unele legături comerciale cu teritoriile rămase în componenţa Imperiului roman s-au menţinut, mai ales în secolele IV-VI, acestea erau relativ sporadice şi nu antrenau produse decisive pentru existenţa comunităţilor nord-dunărene antrenate în respectivele schimburi.

Un impact ceva mai mare ar fi trebuit să aibă ridicarea Constantinopolului, noua capitală de pe malurile Bosforului devenind rapid o metropolă cu o populaţie care a depăşit 100.000 de locuitori, şi ale cărei nevoi economice au generat ample restructurări economice în regiunea Mării Negre8. Deşi Dobrogea a participat la aria de diviziune a muncii conturată în jurul Constantinopolului roman şi apoi bizantin, absenţa izvoarelor relevante nu ne îngăduie evaluarea măsurii şi a variaţiilor fluxurilor economice care legau acest teritoriu de capitala imperială de pe malurile Bosforului. Desigur, putem presupune că aceste fluxuri au fost afectate de avatarurile politice din evul mediu timpuriu, îndeosebi de invaziile slave şi protobulgare din secolul al VII-lea, dar ştim că formarea primului stat bulgar nu a blocat comerţul cu Imperiul, şi că legăturile teritoriilor de la Dunărea de Jos cu Constantinopolul au continuat.

Lumea românească în economia Europei medievale Din punct de vedere economic, istoria medievală a Europei se împarte în

mai multe etape. Evul mediu timpuriu a fost marcat de migraţii, de bulversări politico-demografice şi de „ciuma lui Iustinian”. Europa Apuseană s-a resimţit mai puternic decât teritoriile rămase în componenţa Imperiului roman de răsărit, şi ulterior a Bizanţului. Începând de prin secolul IX, sub impactul unor inovaţii care au îngăduit sporirea productivităţii agricole într-un ecosistem caracterizat de precipitaţii bogate şi de soluri grele, unele subregiuni ale Occidentului (Ţările de Jos, nordul Franţei, vestul Germaniei, Lombardia, Toscana, sud-estul Angliei) au intrat într-o fază de creştere economică şi demografică9. Graţie creşterii economice din secolele X-XIII în Europa apuseană şi centrală s-au ridicat noi poli

8 Gheorghe I. Brătianu, Studii bizantine de istorie economică şi socială, Polirom, Iaşi, 2003,

p. 127-144 9 Lucrările clasice cu privire la creşterea agricolă sunt Georges Duby, L’économie rurale et la vie des

campagnes dans l’Occident médiéval (France, Angleterre, Empire, IXe-XVe siècle, Paris, Éditions Montaigne, 1962 şi B. H. Slicher van Bath, The Agrarian History of Western Europe. A.D. 500-1850, London: Edward Arnold, 1963. A se vedea şi Karl-Gunnar Persson, Pre-Industrial Economic Growth. Social Organization and Technological Progress in Europe, Oxford, Basil Blackwell, 1988.

Page 21: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

21

ai dezvoltării, iar ierarhia de nivel economic ce caracterizase lumea antică şi medievală timpurie – zone relativ dezvoltate în Europa mediteraneană şi relativ subdezvoltate cu cât se avansa spre nord – a început să fie înlocuită de o ierarhie dinspre vest spre răsărit.

Trecerea randamentelor la principalele cereale de la o medie de 2,5:1 la medii de peste 3:1 sau chiar 4:1 şi diminuarea vulnerabilităţii la intemperii datorită adoptării asolamentului trienal a generat surplusuri de resurse alimentare care au îngăduit nu numai sporul de ansamblu al populaţiei (se estimează că Europa geografică avea circa 38 de milioane de locuitori către anul 1000 şi circa 73 de milioane de locuitori în 1340), ci şi hrănirea unui număr mai mare de consumatori neangajaţi în producţia agricolă. În felul acesta, sporul productivităţii agricole a servit drept bază şi pentru dezvoltarea urbană a Europei apusene şi centrale. Creşterea populaţiei urbane s-a realizat atât prin întemeierea unor noi oraşe, cât şi prin extinderea celor existente. În mod firesc, s-au dezvoltat comerţul şi meşteşugurile, ca şi un set de servicii şi activităţi culturale specific urbane. Schimburile de mărfuri şi economia monetară s-au extins, chiar dacă au rămas minoritare în ansamblul economiei.

Pe de altă parte, sporul demografic a fost mai rapid decât creşterea productivităţii agricole, ceea ce a stimulat un amplu proces de colonizare rurală, realizat fie la nivel micro-regional, fie prin atragerea unor grupuri de colonişti din regiunile cu densitate demografică mare în ţinuturi relativ îndepărtate, unde monarhii sau diverşii feudali aveau nevoie de oameni pentru a-şi consolida stăpânirile şi pentru a le pune în valoare. În acest context trebuie plasată şi colonizarea saşilor în largi părţi ale Europei central-răsăritene, din ţările baltice până în Serbia, trecând prin Polonia şi prin regatul Ungariei. În secolul al XII-lea mai multe grupuri de colonişti germani s-au stabilit şi în Transilvania la chemarea regilor Ungariei, care le-au acordat însemnate privilegii. Deşi coloniştii erau saşi în principal agricultori, ei au adus în noul lor habitat tehnici agricole mai avansate decât cele ale localnicilor, în primul rând asolamentul trienal şi folosirea plugului greu. Productivitatea agricolă ridicată a îngăduit ridicarea mai multor oraşe în teritoriile colonizate de saşi, iar aceste oraşe au stimulat dezvoltarea comerţului şi a producţiei meşteşugăreşti. Colonizarea germană nu s-a limitat la Transilvania, ci s-a extins în secolele XIII-XIV – în proporţii totuşi mai reduse – înspre nordul Munteniei (de exemplu la Câmpulung) şi în Moldova nordică. În felul acesta, o parte dintre teritoriile româneşti au participat şi ele la faza medievală de creştere a economiei europene.

Page 22: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

22

În ce măsură se poate vorbi de o integrare a teritoriilor româneşti în circuitele economice dezvoltate în Occidentul medieval?

Am arătat într-un alt loc10 faptul că în lumea medievală şi timpuriu modernă au existat trei mari tipuri de legături comerciale:

• negoţul local, care lega un centru urban de satele din jur, efectuat de obicei cu ocazia târgurilor săptămânale, şi a cărui condiţie de bază era ca ţăranii veniţi la târg să poată parcurge drumul dus-întors într-o singură zi, având totodată timpul necesar perfectării tranzacţiilor.

• comerţul la (foarte) mare distanţă, uneori chiar intercontinental, desfăşurat cu mărfuri de lux, cu valoare mare la un volum mic, şi deci mai uşor de transportat (de exemplu, mirodenii, metale preţioase, mătase şi alte textile scumpe, arme, blănuri etc.)

• comerţul la distanţă medie (regional sau inter-regional), cu o rază de sute de kilometri, desfăşurat cu produse de larg consum, vitale, dar şi voluminoase şi deseori greu de transportat (de exemplu cereale, dar şi sarea, vinul, animalele vii, postavurile de larg consum, pânzeturile, lâna etc.), produse care erau atrase de polii cererii reprezentaţi de oraşele mijlocii şi mari, ca şi de marile armate ale vremii;

Dacă ar fi să aplicăm criteriile lui Immanuel Wallerstein cu privire la definirea ariilor de diviziune a muncii, atunci numai ultimul tip de comerţ, cel cu bunuri de larg consum, are un rol integrator din punct de vedere economic11. În ceea ce ne priveşte, vom urma însă pe Fernand Braudel, care insistă pe rolul negoţului la mare distanţă în structurarea reţelelor aşa-numitelor economii-univers capitaliste12, chiar dacă aceste reţele nu captau decât un procent minor din activitatea economică de ansamblu. În consecinţă, atunci când vom evalua măsura integrării teritoriilor româneşti în economia europeană medievală, vom avea în vedere atât comerţul la distanţe medii cu bunuri de larg consum, cât şi pe cel la foarte mare distanţă cu bunuri scumpe.

Odată clarificate aceste aspecte, trebuie spus că până în secolul al XIII-lea regiunea carpato-danubiană a fost oarecum periferică faţă de axele comerţului medieval. Aceasta nu înseamnă că în teritoriile locuite de români nu ajungeau şi negustori veniţi de departe, care aduceau produse de lux şi uneori de

10 Bogdan Murgescu, Istorie românească-istorie universală (600-1800), ed. a II-a, Teora, Bucureşti,

1999, p. 43. 11 Immanuel Wallerstein, The capitalist world-economy, Cambridge-Paris, Cambridge University

Press-Éditions de la Maison des Sciences de l'Homme, 1979, p. 14. 12 Fernand Braudel, Timpul lumii..., vol. I, p. 13-40.

Page 23: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

23

mai largă necesitate. Totuşi, legăturile comerciale astfel înnodate erau modeste cantitativ, destul de neregulate, şi deci insuficiente pentru a putea vorbi despre vreun proces integrator semnificativ. Despre un singur produs putem presupune, pe baza unor informaţii relevante mai ales pentru secolele XI-XII, că a continuat şi de-a lungul evului mediu să facă obiectul unui negoţ semnificativ cantitativ spre Pannonia şi Peninsula balcanică: sarea13. Comerţul cu sare se înscrie în tipologia negoţului cu bunuri de larg consum pe distanţe medii, însă ponderea sa economică a fost totuşi limitată.

În secolul al XIII-lea s-au produs două mutaţii internaţionale care au afectat şi spaţiul românesc. Mai întâi, cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 a deschis Marea Neagră pentru veneţieni şi genovezi. Deşi negustorii italieni s-au îndreptat mai ales spre litoralul nordic, ei au fost prezenţi şi pe ţărmul apusean al Mării Negre, cumpărând cereale şi alte produse locale şi aducând aici bunuri orientale şi produse meşteşugăreşti. Până la mijlocul secolului al XIV-lea circuitele economice ale negustorilor veneţieni şi genovezi au antrenat în schimburi economice mai ales Dobrogea şi sudul Basarabiei, neavând un impact sesizabil în teritoriile româneşti mai îndepărtate de ţărmul pontic. Cealaltă mutaţie importantă a fost expansiunea mongolă, concretizată prin expediţia condusă de Batu în Europa Răsăriteană şi Centrală (1236-1242) şi prin instaurarea dominaţiei Hoardei de Aur asupra unor teritorii întinse, incluzând Moldova, Muntenia, ţaratul Bulgariei (inclusiv Dobrogea) şi pentru o perioadă mai scurtă de timp Oltenia. Mai important decât tributul plătit de comunităţile din teritoriile româneşi mongolilor a fost negoţul cu sclavi, Hoarda de Aur capturând sclavi din întreaga Europă răsăritană, inclusiv din teritoriile româneşti, sclavi pe care apoi îi vindea negustorilor italieni şi musulmani pentru a fi valorificaţi pe pieţele Orientului Apropiat şi ale lumii mediteraneene. Prin legătura dintre mongoli şi negustorii italieni, Marea Neagră a devenit în secolul al XIII-lea o placă turnantă a comerţului internaţional, fapt care şi-a pus amprenta pe evoluţia economică a spaţiului românesc14. Totuşi, în secolul al XIII-lea principalele axe ale comerţului la mare distanţă prin Marea Neagră erau cele care legau porturile din nordul Mării Negre (Caffa, Tana, Sudak) şi

13 Ana-Maria Velter, Unele remarci cu privire la exploatarea şi comercializarea sării în Transilvania

în secolele XI-XIII, pe baza documentelor de epocă, „Cercetări numismatice”, XII-XIII, 2006-2007, p. 219-228.

14 Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 112-153; Virgil Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia Cinghizhanizilor la transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

Page 24: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

24

Trapezuntul de Strâmtori şi mai departe de Egipt sau de Italia. În raport cu aceste axe, teritoriile româneşti erau încă mai degrabă marginale.

În secolul al XIV-lea această situaţie s-a schimbat. Criza secolului XIV a lovit mai ales Europa apuseană şi Italia, şi s-a resimţit mai puţin în Europa Centrală. În fapt, potenţialul economic al Europei centrale a crescut. Aceasta a început să conteze tot mai mult ca piaţă de desfacere pentru produsele orientale, ca exportator de produse meşteşugăreşti şi ca mijlocitor al legăturilor economice cu zonele mai dezvoltate ale Europei apusene, în primul rând cu oraşele din Germania centrală şi apuseană şi din Ţările de Jos. Pe de altă parte, Hoarda de Aur a intrat în declin după 1340, pierzând controlul asupra teritoriilor româneşti, ca şi asupra celei mai mari părţi a teritoriilor care azi formează Ucraina. În fine, dar nu în cele din urmă, ostilitatea comună faţă de veneţieni a îndemnat pe regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) şi pe genovezi să stabilească o legătură comercială directă între Marea Neagră şi Europa Centrală, trecând prin regatul Ungariei şi scurt-circuitând rolul Veneţiei ca intermediar al comerţului central-european cu Orientul. În acest context a avut loc formarea statelor Ţara Românească şi Moldova. Discuţia mai veche dacă drumurile comerciale au creat statele româneşti (opinie formulată de Nicolae Iorga) sau dacă întemeierea acestor state a favorizat stabilirea drumurilor comerciale a fost tranşată de cercetările lui Şerban Papacostea15. Drumurile comerciale legând Orientul prin Marea Neagră şi teritoriile româneşti de Europa Centrală sunt atestate documentar abia după constituirea statelor Ţara Românească şi Moldova.

Drumul muntean, care lega gurile Dunării de Braşov şi apoi de Buda şi de Europa centrală este menţionat prima dată în privilegiul acordat în 1358 de regele Ludovic I braşovenilor, prin care le îngăduie acestora să facă negoţ „liber şi în siguranţă” până la Dunăre între vărsarea râurilor Ialomiţa şi Siret. Câţiva ani mai târziu, domnul Ţării Româneşti Vladislav Vlaicu a preluat controlul asupra unui segment al acestui drum, dar a trebuit să reînnoiască privilegiul braşovenilor, care au fost mult timp cei mai importanţi beneficiari ai acestei conexiuni comerciale.

Drumul moldovenesc, de la Cetatea Albă la Liov şi mai departe fie spre Germania fie spre Marea Baltică, apare la iniţiativa negustorilor genovezi din Caffa şi a început să funcţioneze în anii 1386-1387 în contextul apropierii domnului Moldovei de regele Poloniei. Acest comerţ de tranzit a adus beneficii celor două state româneşti prin taxele vamale percepute ca şi prin efectele de antrenare pricinuite de trecerea negustorilor. Se tranzitau dinspre Orient mirodenii (mai ales 15 Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. XIV-XVI).

Drum şi stat, în “Studii şi materiale de istorie medie”, X, 1983, p. 23.

Page 25: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

25

piper), mătăsuri şi alte bunuri orientale, iar dinspre Germania, Boemia şi Transilvania ţesături (mai ales postav), unelte şi arme. Registrele vamale de la Braşov din 1503 indică faptul că valoarea mărfurilor orientale care tranzitau Ţara Românească era de patru ori mai mare decât valoarea mărfurilor occidentale aduse de negustorii ardeleni16. O situaţie similară poate fi regăsită la începutul secolului al XVI-lea şi la Sibiu, unde s-au păstrat mai multe registre vamale începând cu anul 150017. Pe de altă parte, faptul că Braşovul şi Sibiul au beneficiat de dreptul de etapă şi depozit le-a conferit o poziţie dominantă în raport cu negustorii munteni şi moldoveni. Prosperitatea crescândă a oraşelor săseşti din Transilvania şi a Liovului din Polonia a antrenat şi dezvoltarea unor reţele de comerţ regional cu bunuri de larg consum, negustorii cumpărând mai ales peşte şi vite din Ţara Românească şi Moldova pentru a le vinde pe piaţa respectivelor oraşe. Acest model, în care negoţul la mare distanţă cu bunuri scumpe potenţa reţele de comerţ regional, şi-a păstrat vitalitatea până în secolul al XVI-lea, când se producea un declin al comerţului levantin cauzat de deschiderea unui nou drum către Orient de către navigatorii portughezi.

În cadrul acestui raport de schimb Ţara Românească şi Moldova asigurau aprovizionarea cu resurse de hrană a oraşelor săseşti şi a Liovului, iar acestea desfăceau produse finite, atât autohtone (realizate de meşterii ardeleni şi lioveni) cât şi produse venite dinspre centrul Europei (în special postavuri şi articole din metal). În cadrul Transilvaniei, în acest comerţ au fost angajate mai ales Braşovul, Sibiul şi Bistriţa, întrucât oraşele transilvănene din centrul şi vestul ţării erau orientate precumpănitor către comerţul cu Europa centrală. Privilegiile comerciale acordate de domnii munteni şi moldoveni au contribuit şi ele la conturarea unei relaţii inegale între negustorii ardeleni (în special braşoveni) şi cei din principatele extracarpatice; aceste privilegii garantau avantaje importante în legătură cu desfacerea sau aprovizionarea cu mărfuri, ceea ce a generat numeroase tensiuni. Unii dintre domnii munteni au încercat să se emancipeze din această relaţie inegală, şi au încurajat participarea la comerţul de tranzit a negustorilor munteni şi chiar a celor orientali. Rolul genovezilor a scăzut încă din secolul al XV-lea, iar cel al saşilor la sfârşitul secolului al XV-lea şi mai ales în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

16 Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI),

Bucureşti, 1965, p. 180 17 Mária Pakucs-Willcocks, Sibiu – Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania,

Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag, 2007

Page 26: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

26

Ţara Românească şi Moldova au avut mult de câştigat din desfăşurarea pe teritoriul lor a comerţului de tranzit între Orient şi Europa Centrală. Veniturile directe şi indirecte aduse de acest comerţ au contribuit la întărirea politică a statelor medievale româneşti. Desigur, comerţul de tranzit cu bunuri scumpe nu a putut declanşa transformări de mare profunzime ale structurilor economice din societatea românească. Impactul său nu trebuie totuşi subestimat. El a contribuit la ridicarea unui număr de oraşe plasate de-a lungul drumului. Monedele şi bunurile cu care negustorii îşi cumpărau cele necesare sau plăteau diversele taxe vamale au alimentat circulaţia monetară din teritoriile prin care treceau, şi au contribuit astfel la sporirea schimburilor şi a potenţialului monetar al Ţărilor Române. În fine, dar nu în cele din urmă, chiar dacă negoţul de tranzit nu a reuşit să conducă la integrarea economică de profunzime a spaţiului românesc faţă de economia-univers vest-europeană ce începuse să se contureze, el a contribuit la realizarea unor reţele de legături economice regionale între oraşele săseşti din Transilvania, în primul rând Braşovul, şi spaţiul extracarpatic, care se va dezvolta în secolele următoare18.

Secolele XIV-XV au fost o perioadă de creştere economică pentru Ţările Române19. Din acest punct de vedere, ele au beneficiat de o conjunctură deosebită comparativ cu cea prevalentă în cea mai mare parte a Europei, care a fost afectată de criza secolului XIV şi de Marea Ciumă. Ţările Române, ca şi o mare parte a Europei Centrale, au fost mai puţin lovite şi au crescut mai puternic, recuperând o parte din decalajul care le despărţea de zonele mai dezvoltate ale Europei Apusene. Totuşi, trebuie remarcat faptul că dezvoltarea a fost mai degrabă extensivă şi inegală pe cuprinsul teritoriilor româneşti. Zona cea mai dezvoltată a fost neîndoielnic Transilvania sudică, atât la nivelul productivităţii agricole, cât şi în ceea ce priveşte gradul de urbanizare şi dezvoltarea producţiei non-agricole. Urmau apoi alte zone din Transilvania şi Crişana, precum şi nord-estul Moldovei şi zonele subcarpatice ale Munteniei, în timp ce în alte ţinuturi dezvoltarea a fost mai degrabă extensivă, profitându-se de densitatea încă mică a populaţiei.

Oraşele din Transilvania s-au dezvoltat după modelul german. Ele au beneficiat de privilegii urbane considerabile, pentru a căror conservare au căutat să se delimiteze cât mai bine de exterior. În Moldova şi Ţara Românească tentativele de a dobândi un statut privilegiat au fost mai puţin încununate de succes, iar oraşele

18 Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, Consideraţii asupra abordării mondiale a proceselor istorico-

economice, în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol", XXX, 1993, p. 539. 19 Prezentarea din următoarele trei paragrafe se bazează mai ales pe Bogdan Murgescu, Istorie

românească..., p. 18-49.

Page 27: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

27

au fost mult mai strict dependente de puterea domnească. Majoritatea oraşelor erau relativ mici, cele mai mari fiind în a doua jumătate a secolului al XV-lea Braşovul şi Cetatea Albă, care nu depăşiseră însă 10.000 de locuitori. În fine, dar nu în cele din urmă, la nivelul majorităţii oraşelor componenta comercială şi chiar cea agricolă erau mai importante decât producţia meşteşugărească. Doar în câteva dintre oraşele săseşti sunt atestate bresle meşteşugăreşti începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Însemnătatea mare a comerţului la mare distanţă pentru cele mai multe dintre oraşe a făcut ca elitele urbane să aibă deseori legături cu regiuni îndepărtate, să consume bunuri de lux aduse fie din Occident fie din Orient, şi să aibă un stil de viaţă comparabil cu cel al orăşenilor din alte părţi ale Europei centrale.

Circulaţia monetară era şi ea extrem de compozită. Deşi Ţara Românească şi Moldova au bătut monedă începând cu Vladislav-Vlaicu şi respectiv cu Petru Muşat, totuşi emisiunile lor s-au limitat la categoria monedelor mărunte de argint sau de bronz, care au avut numai un rol minoritar pe piaţă. Mult mai importante au fost emisiunile monetare ale regilor Ungariei, bazate pe resursele de metale preţioase ale Transilvaniei şi ale Ungariei superioare. De altfel, Transilvania a fost în secolele XIII-XV principala sursă de aur din interiorul Europei, surclasată doar de cantităţile de aur aduse din Africa. Regii Ungariei au bătut începând cu 1325 ducaţi de aur la un standard apropiat de cel al ducaţilor veneţieni, precum şi mari cantităţi de monede mărunte de argint, numite dinari. Pe lângă acestea au circulat şi o multitudine de monede străine, îndeosebi monede de argint de 2-4 grame din categoria groşilor, dar şi monede de argint mai mici bătute îndeosebi în Europa Centrală. În Ţara Românească şi Moldova au circulat o multitudine încă şi mai mare de monede, fie ele bizantine, tătăreşti, bulgăreşti, polono-lituaniene, ungureşti şi mai apoi otomane. În pofida acestei diversităţi, sfera de cuprindere a economiei monetare a rămas relativ modestă, iar cea mai mare parte a activităţii economice desfăşurându-se sub semnul producţiei pentru autoconsum şi al trocului.

Ţările Române între economia occidentală şi cea otomană în epoca modernă timpurie Epoca modernă timpurie a stat sub semnul intensificării schimburilor şi al

afirmării structurilor capitaliste. În multe lucrări, secolul al XVI-lea este considerat perioada de început a capitalismului ca mod de organizare a activităţii economice. La rândul său, Immanuel Wallerstein afirmă că în „lungul secol XVI” a luat naştere

Page 28: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

28

economia-univers occidentală, o arie de diviziune a muncii care a cuprins Occidentul, părţi ale Europei central-răsăritene şi unele dintre coloniile spaniole din America Latină20. Pe de altă parte, in jurul Istanbulului s-a conturat o economie-univers otomană, care a coexistat şi concurat cu cea occidentală21. De altfel, una dintre caracteristicile epocii moderne timpurii a fost coexistenţa la scară mondială a mai multor economii-univers şi a unui foarte mare număr de mini-sisteme economice şi sociale.

Principalul factor exterior care a afectat istoria Ţărilor Române a fost factorul otoman. Otomanii au pătruns în sud-estul Europei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi au intrat repede în contact cu Ţările Române. Prima confruntare militară este atestată în 1369, când trupele lui Vladislav Vlaicu au ajutat pe ţarul Sracimir al Vidinului împotriva fratelui său Şişman sprijinit de otomani. Confruntările directe masive au început în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea pentru Ţara Românească şi pentru regatul Ungariei (cu raiduri otomane şi asupra teritoriilor româneşti din cuprinsul acestuia) şi abia în anii 1473-1486 pentru Moldova. Nu vom intra acum în detalii cu privire la desfăşurarea luptelor dintre români şi otomani, şi nici nu vom relua analizele anterioare asupra acestor confruntări22. Vom reţine doar faptul că la capăul acestor confruntări Ţara Românească şi Moldova şi-au salvat existenţa statală, dar au pierdut o serie de teritorii anexate de otomani (Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă, Brăila, Tighina etc.) şi au trebuit să accepte dependenţa faţă de statul otoman, iar regatul Ungariei a fost înfrânt militar şi divizat, o parte fiind transformată în provincie otomană, o altă parte intrând sub stăpânire habsburgică, iar Transilvania devenind principat vasal otomanilor.

Pornind de la cucerirea de către otomani a porturilor Chilia, Cetatea Albă şi Brăila, ca şi de la instaurarea controlului otoman asupra regiunii Mării Negre în a doua jumătate a secolului al XV-lea, unii istorici au postulat declinul comerţului de tranzit şi izolarea Ţărilor Române de fluxurile benefice ale legăturilor economice

20 Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern. Agricultura capitalistă şi originile economiei

mondiale capitaliste în secolul al XVI-lea, vol.I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992, îndeosebi p. 100-202

21 Fernand Braudel, Timpul lumii..., vol.II, p. 123-146; Bogdan Murgescu, Early Modern Economies of South Eastern Europe: between Istanbul and the West, în Almut Bues (ed.), Zones of Fracture in Modern Europe: the Baltic Countries, the Balkans, and Northern Italy, Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2005, pp. 187-202.

22 Bogdan Murgescu, Istorie românească...., p. 121-146.

Page 29: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

29

cu Occidentul23. Această teză este uneori asociată şi cu afirmaţii referitoare la o presupusă blocare de către otomani a comerţului cu mirodenii dinspre Orient spre Europa după cucerirea Constantinopolului în 1453. În realitate, otomanii nici nu au putut şi nici nu au dorit să împiedice comerţul de tranzit, dimpotrivă. Astfel, în ceea ce priveşte negoţul cu mirodenii spre Europa, în secolul al XV-lea principalele fluxuri treceau prin sultanatul mameluc al Egiptului, iar otomanii nu puteau nici să le perturbe semnificativ, nici să le aducă sub controlul lor. În ceea ce priveşte drumurile comerciale care treceau prin Ţările Române, otomanii s-au mulţumit să-şi instaureze controlul asupra unor segmente ale acestora, dar s-au ferit să perturbe afacerile. Este adevărat, ponderea negustorilor italieni în comerţul pontic a scăzut, dar cercetările mai noi au dovedit că veneţienii nu au fost eliminaţi cu totul nici măcar în secolul al XVI-lea24. Diminuarea activităţii negustorilor genovezi şi veneţieni a fost mai mult decât compensată de activitatea sporită a negustorilor otomani, fie ei musulmani, creştini, evrei şi armeni. Ridicarea Istanbulului după 1453 a contribuit la sporirea comerţului cu bunuri de larg consum în regiunea Mării Negre, astfel încât se poate estima că volumul comerţului pontic în fapt a crescut în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea. În concluzie, expansiunea otomană nu a condus la declinul comerţului desfăşurat pe drumul muntean şi/sau pe drumul moldovenesc. Dincolo de perturbările de scurtă durată pricinuite de desfăşurările militare, cucerirea de către otomani a porturilor a afectat veniturile domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, dar nu şi volumul şi structura legăturilor comerciale.

Mult mai mare a fost impactul altor două evoluţii. În 1498 Vasco da Gama a ajuns în India, şi în primele decenii ale secolului al XVI-lea portughezii şi-au instaurat controlul asupra unor puncte-cheie din Oceanul Indian, întrerupând brutal comerţul cu mirodenii spre Levant şi deturnând aceste mirodenii pe drumul maritim spre Occident. În Ţările Române efectele s-au resimţit cu câţiva ani întârziere. În 1503 registrele de la Braşov consemnau încă masive candităţi de mirodenii şi alte „mărfuri turceşti” tranzitate spre Europa Centrală. În 1507 negustorii din oraşul austriac Steyr care aduceau cuţite spre a fi vândute în Ţările Române, în Imperiul Otoman şi în Egipt se plângeau că nu mai vin mirodenii nici

23 Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră...., vol.II, p.294-295; a se vedea şi analiza istoriografică din

Bogdan Murgescu, Avatarurile unui concept: monopolul comercial otoman asupra Ţărilor Române, "Revista istorică" (serie nouă), I, 1990, nr.9-10, p. 819-845.

24 Mihnea Berindei, Les Vénitiens en Mer Noire xvie-xviie siècles, „Cahiers du monde russe et sovietique”, 30 1989, p. 207-224; Ştefan Andreescu, Din istoria Mării Negre (Genovezi, români şi tătari în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 235.

Page 30: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

30

din Transilvania şi nici de la Veneţia, din cauza portughezilor25. Criza comerţului de tranzit a durat până spre 1540, când ofensiva otomană în Marea Roşie şi în Oceanul Indian a spart cvasi-monopolul instituit de portughezi şi a condus la relansarea comerţului cu mirodenii prin Levant. După această dată, Europa a fost aprovizionată în parte de portughezi (Europa Apuseană şi ţările riverane Mării Baltice) şi în parte prin teritoriile otomane (Italia, Europa Central-Răsăriteană, Rusia). Relansarea comerţului la mare distanţă cu produse orientale s-a produs însă într-un context economico-politic mult schimbat, ceea ce a făcut ca ponderea sa în ansamblul economiei să nu mai fie la fel de mare ca cea dinainte de criză.

Principala mutaţie a fost accentuarea dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române, şi mai ales creşterea considerabilă a plăţilor către Imperiul Otoman26. Iniţial, obligaţiile economice ale Ţărilor Române faţă de otomani se limitau la tribut (haraci), ca recunoaştere a suzeranităţii otomane şi răscumpărare a păcii; în secolul al XVI-lea acestuia i s-au adăugat darurile protocolare (peşkeş) şi mai ales plăţile oferite ca mită (rüşvet) pentru diverse favoruri politice, îndeosebi pentru dobândirea şi păstrarea tronului. Cuantumul haraciului a crescut pentru Ţara Românească de la echvalentul a 10.000 de galbeni în 1500 la un maxim de 104.237 galbeni în 1574-1583, iar pentru Moldova de la 4.000 de galbeni la începutul secolului al XVI-lea la un maxim de 66.000 de galbeni în 1583. Transilvania a beneficiat de o situaţie incomparabil mai bună, haraciul său crescând de la 10.000 de galbeni în 1541 la doar 15.000 de galbeni după 1575. Darurile protocolare şi sumele oferite ca mită au crescut încă şi mai mult, astfel încât plăţile totale către Imperiul Otoman au ajuns în anii '1580 la echivalentul a circa 600.000 de galbeni pentru Ţara Românească şi la echivalentul a circa 300.000 de galbeni pentru Moldova. Această formidabilă presiune financiară – căreia i s-au adăugat obligaţii de participare cu forţă de muncă şi materiale la ridicarea şi întreţinerea unor cetăţi otomane, contribuţii în produse la aprovizionarea Istanbulului şi a marilor armate otomane – a constituit o solicitare foarte severă pentru societatea din Ţara Românească şi Moldova, obligând-o la o serie de transformări interne pentru a putea face faţă cerinţelor Porţii.

25 "daß nunmehr solche Pfeffer Handlung aus der Wallachey und Siebenbürgen hier sowohl als zu

Venedig gantz erlegen" (apud Irmgard Hack, Der Messerhandel der Stadt Steyr bis zum Ausgang des 17. Jahrhunderts, "Oberösterreichische Heimatblätter", 6, 1952, H.1, p.15, nota 59). Fără a cunoaşte această informaţie, care nouă ne-a fost semnalată de dl. Erich Landsteiner, Halil Inalcik afirmă că Imperiul otoman nu a cunoscut lipsa mirodeniilor decât după 1512 (An Economic and Social History of the Ottoman Empire, 1300-1914. Edited by Halil Inalcik with Donald Quataert, Cambridge, Cambridge University Press, 1994, p. 343)

26 Bogdan Murgescu, Circulaţia..., p. 211-222

Page 31: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

31

Prima şi cea mai evidentă transformare a fost creşterea fiscalităţii interne. Dările au sporit atât ca număr, cât şi în cuantum. Ţara Românească s-a situat în fruntea acestei evoluţii, cuantumul total al dărilor atingând în anii 1592-1594 un maxim mediu de 15 galbeni/gospodărie, enorm în acea vreme. În Moldova povara fiscală a crescut de asemenea foarte mult, fără a atinge însă nivelurile din Ţara Românească.

Creşterea explozivă a fiscalităţii a redus puterea de cumpărare a populaţiei principatelor extracarpatice, ceea ce s-a reflectat în scăderea capacităţii de absorbţie a importurilor. Cum nevoile de produse meşteşugăreşti nu puteau fi eliminate, reducerea importurilor a stimulat producţia locală. Desigur, produsele locale erau inferioare calitativ şi mai ieftine decât mărfurile produse în Transilvania sau în centrul Europei, dar ele au satisfăcut totuşi necesităţile elementare ale păturilor inferioare şi mijlocii ale societăţii. Rămâneau nevoile curţii şi ale păturilor superioare, care au continuat să fie satisfăcute din importuri. Totodată, fiscalitatea a obligat pe ţărani să vândă o parte crescândă din roadele muncii lor. Datorită fiscalităţii ridicate şi a gradului redus de urbanizare, puţine dintre aceste produse şi-au găsit debuşeul pe piaţa internă. Aceasta a creat un câmp larg de manevră pentru negustorii străini, ca şi pentru o gamă variată de intermediari, care au ajuns să domine economia celor două principate. Se adaugă conjunctura comercială a secolului al XVI-lea, când atât Europa Apuseană şi Centrală, cât şi lumea otomană au cunoscut o creştere economică şi demografică reflectată de o tendinţă ascendentă a preţurilor care le-a făcut să atragă mărfurile româneşti. În acest context, Ţara Românească şi Moldova au devenit în secolul al XVI-lea economii axate pe exportul produselor agricole şi animaliere. Indicele de comercializare pe cap de locuitor a depăşit media europeană, fiind unul dintre cele mai ridicate în acea periodă în Europa27. Cum însă majoritatea exporturilor erau animale vii sau bunuri cu grad redus de prelucrare şi valoare unitară modestă, iar comerţul era dominat de negustorii proveniţi din zonele centrale ale economiei-univers otomane şi/sau occidentale, această situaţie nu reflectă o dezvoltare economică reală, ci mai degrabă periferialitatea economică în care se plasau Moldova şi Ţara Românească28.

Trebuie spus că au existat diferenţe ale periferializării economice între Ţările Române; astfel, Ţara Românească, mai apropiată teritorial de Imperiul Otoman a fost mult mai dependentă de economia acestuia, în raport cu Moldova

27 Bogdan Murgescu, Istorie românească...., p. 46 28 Pentru întreaga discuţie, vezi Bogdan Murgescu, Florin Bonciu, Abordarea mondială a proceselor

istorico-economice...., p. 541

Page 32: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

32

sau Transilvania care erau legate în egală măsură şi de economia europeană şi în cazul cărora periferializarea a fost mai puţin accentuată. Pe de altă parte, comerţul cu Imperiul Otoman şi cu regiunile central-europene a depăşit ca volum şi pondere economică comerţul complementar care exista între cele trei diversele teritorii româneşti. Prevalenţa pieţelor externe asupra celor locale, mult mai evidentă în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei decât în Transilvania, care a reuşit să-şi conserve un grad mai ridicat de autocentrare economică, avea să fie o caracteristică durabilă a dezvoltării economice româneşti până în perioada interbelică29.

Aceste schimbări sunt reflectate de registrele vamale de la Braşov. Ponderea mărfurilor orientale tranzitate prin Ţara Românească către Braşov scăzuse la jumătate către 1542-1554 faţă de anul 1503 iar nivelul atins la jumătatea secolului se va păstra în linii mari acelaşi până către sfârşitul secolului30. Şi structura acestui comerţ a cunoscut o serie de modificări, în sensul că a crescut valoarea bunurilor exportate ce proveneau din spaţiul extracarpatic (cu 40-50%) în detrimentul produselor braşovene (incluzând aici şi mărfurile occidentale tranzitate de braşoveni). De asemenea, valoarea mărfurilor orientale care tranzitau Ţara Românească pentru a ajunge la Braşov a cunoscut şi ea o scădere cu două treimi31. În schimb au crescut puternic exporturile de animale şi alte produse ale Ţării Româneşti.

După cum am menţionat, în cadrul exporturilor Ţărilor Române ponderea cea mai mare au avut-o de-a lungul secolelor XVI-XVIII animalele şi produsele animaliere derivate.

La nivelul animalelor vii, deşi caii aveau preţul cel mai ridicat, numeric şi chiar valoric s-au dovedit a fi mai importante bovinele şi ovinele. Dintre produsele animaliere derivate, un rol important au avut pieile, lâna, seul, untul, iar din secolul al XVIII-lea brânzeturile, pastrama şi cervişul. În cadrul exporturilor Ţării Româneşti şi Moldovei animalele şi derivatele animaliere au reprezentat constant o pondere de peste 50%.

Ovinele au reprezentat un articol important de export, oile româneşti constituind o parte importantă din consumul de carne al capitalei otomane. Atât armata otomană cât şi oraşele otomane, mai ales supradimensionatul Istanbul, au reprezentat beneficiari majori, cu o cerere în creştere de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Exista un comerţ desfăşurat de negustori care cumpărau oile şi le

29 Bogdan Murgescu, Istorie românească...., p. 46 30 A se vdea Radu Manolescu, Comerţul..., p. 151-159, 180-181 31 Radu Manolescu, Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească şi Braşov în prima jumătate a

secolului al XVI-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, p. 153, 164, 176

Page 33: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

33

transportau apoi la Istanbul sau în teritoriile balcanice ale Imperiului, la care se adăugau cererile oficiale adresate domnilor români de către sultan. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, documentele atestă prezenţa în Ţările Române a unor gelepi otmani (negustori autorizaţi să aducă un număr de oi pe piaţa capitalei Imperiului). Prima dintre cererile oficiale de oi datează din 1544, când sultanul Süleyman I a solicitat domnilor Radu Paisie (1535-1545) şi Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) să trimită câte 100.000 de oi la Istanbul cu oamenii lor, pentru a fi vândute în capitală „la preţul zilei”32. Au existat şi situaţii în care Poarta a solicitat trimiterea de oi în afara obligaţiilor prestabilite; valoarea lor a fost scăzută în aceste situaţii din plata haraciului, chiar dacă preţul fusese subevaluat sau pur şi simplu a fost adăugată la categoria obligaţiilor Ţărilor Române către Poartă. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Moldova trebuia să predea anual peste 100.000 de oi şi foarte probabil că Ţara Românească avea sarcini similare33. Prin urmare, ponderea ovinelor în cadrul comerţului de secol XVI-XVII al Ţărilor Române a fost una de mare importanţă.

Bovinele au reprezentat celălalt produs major de export al Ţărilor Române. În a doua jumătate a secolului al XV-lea a luat naştere în Europa centrală un comerţ la distanţă medie şi mare cu bovine vii, animale care erau transportate pe picioare până la destinaţie. Principalele zone exportatoare erau Danemarca, regatul polono-lituanian, Ungaria şi Ţările Române, în special Moldova, iar debuşeele erau pieţele din nordul Italiei, Germania şi Ţările de Jos. O dezvoltare similară a avut loc în economia-univers otomană, unde piaţa Istanbulului a atras şi ea un număr considerabil de vite. În „lungul secol XVI” preţurile vitelor au crescut atât în Europa centrală, cât şi în Imperiul Otoman, ceea ce a condus la sporirea numărului de bovine comercializate şi a veniturilor obţinute din această ramură economică. Ţările Române au exportat în această perioadă bovine în ambele direcţii. Cifrele existente în izvoare atestă pentru Transilvania exporturi spre Europa Centrală de numai câteva mii de capete de bovine anual în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Exporturile Moldovei în Polonia şi probabil apoi mai departe până în Germania centrală erau sensibil mai mari, depăşind 20.000 de capete anual încă din anii '1530. Ele au fluctuat de-a lungul secolului al XVI-lea şi la începutul secolului al XVII-lea, însă probabil că au rămas în jurul mediei de 20.000 de bovine pe an. În privinţa exporturilor către Imperiul

32 Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a

doua jumătate a secolului al XVI-lea, “Revista de istorie”, 32, 1979, nr.9, p. 1751-1752 33 Istoria românilor, Vol.V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601 – 1711/1716), Bucureşti,

Editura Enciclopedică, 2003, p. 423 (capitol de Ştefan Olteanu)

Page 34: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

34

Otoman, numărul vitelor trimise pentru aprovizionarea Istanbulului trebuie să fi fost plasat undeva peste 20.000 anual (între 10-20.000 vite/an din Ţara Românească şi câteva mii din Moldova34), în condiţiile în care nevoile de consum anuale ale populaţiei din capitala Imperiului erau în jur de 200.000 boi35. Întrucât exporturile Moldovei se îndreptau precumpănitor către Europa Centrală (unde preţurile erau mai mari), este de presupus că mare parte dintre vitele trimise la Istanbul proveneau din Ţara Românească şi doar o mică parte din Moldova. A existat şi un export de vite din Ţara Românească către Braşov în prima jumătate a secolului al XVI-lea, care se plasa între 3.000 şi 7.000 de capete anual36. Aceste cantităţi au făcut ca exporturile de boi vii să fie, în secolul al XVI-lea, una dintre principalele surse de venituri externe pentru Ţările Române, la concurenţă doar cu veniturile obţinute din exporturile de ovine. Conjunctura favorabilă pentru exporturile de bovine s-a menţinut până la mijlocul secolului al XVII-lea, când recesiunea economiei-univers occidentale a afectat şi cererea central-europeană de bovine. Preţul acestora a scăzut dramatic în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, iar Moldova a resimţit deteriorarea conjuncturii comerciale prin reducerea mai întâi a veniturilor obţinute, şi apoi chiar a numărului de vite exportate.

Mulţi istorici au pus cerealele la loc de frunte printre exporturile româneşti din secolele XVI-XVIII. Un argument în favoarea unei asemenea opţiuni ar putea fi ponderea producţiei cerealiere în cadrul economiei unor teritorii cu economie covârşitor agrară, cum erau Ţările Române în epoca modernă timpurie. Argumente suplimentare sunt oferite de unele izvoare de epocă, ce prezintă Ţările Române drept „grânar” sau „cheler” al „împărăţiei”, adică al Istanbulului. Aceasta pentru că dependenţa comerţului cu cereale de disponibilitatea drumurilor pe apă – la scara epocii, cerealele erau o marfă cu volum mare în raport cu preţul, şi deci în cazul căruia cheltuielile de transport tindeau să fie foarte mari – interzicea exporturile spre Ungaria sau spre Polonia, pentru a nu mai aduce în discuţie ţări mai îndepărtate; de altfel, chiar şi în ceea ce priveşte raporturile dintre statele româneşti extracarpatice şi Transilvania, Radu Manolescu constata „caracterul întâmplător al comerţului cu grâne” dintre ele37. Rămân deci de discutat doar exporturile de cereale spre Imperiul Otoman. Studiul critic al informaţiilor păstrate de izvoarele

34 Bogdan Murgescu, Participarea Ţărilor Române la comerţul european cu vite în secolele XVI-XVIII.

Regularităţi şi fluctuaţii conjuncturale, "Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice", III, 1998, p. 117

35 Robert Mantran, Istanbul dans la seconde moitié du XVII- e siècle. Essai d'histoire institutionelle, économique et sociale, Paris, 1962, p. 179-182

36 Bogdan Murgescu, Participarea ..., p. 106, tab.1 37 Radu Manolescu, Comerţul...., p. 130

Page 35: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

35

de epocă, precum şi absenţa unei diferenţe suficient de mari între preţurile din Ţara Românească şi Moldova şi cele din Istanbul şi din celelalte oraşe otomane, ne-au condus la constatarea că exporturile româneşti de cereale au fost modeste cantitativ în secolul al XVI-lea. Chiar şi atunci când cantităţilor vehiculate de negustorii propriu-zişi li s-au adăugat solicitări oficiale, care excedau logica comercială, totalurile anuale din această perioadă nu au depăşit în nici una dintre situaţiile cunoscute de noi echivalentul a 10.000 tone (deci hrana pentru 50.000 de oameni), fiind însă de cele mai multe ori sensibil mai mici38. Aceasta însemna că exporturile de cereale nu au reprezentat în secolul al XVI-lea decât 5-10% din exporturile Ţării Româneşti şi Moldovei39 şi asigurau doar o parte minoritară din aprovizionarea Istanbului..

Sarea reprezenta o bogăţie importantă pentru Ţările Române, şi unul dintre produsele exportate încă din evul mediu. Piaţa otomană a oferit un debuşeu important pentru sarea românească, ceea ce a determinat creşterea producţiei. Pornind de la date provenite dintr-un document otoman, Mihai Maxim apreciază exporturile muntene de sare din timpul domniei lui Petru cel Tânăr (1559-1568) la circa 5 milioane de ocale (circa 6.000 tone)40. Pentru Moldova şi Transilvania nu avem date cantitative la fel de precise, dar ştim că şi ele au exportat cantităţi considerabile de sare, în secolul al XVII-lea ajungându-se chiar la delimitarea teritoriilor otomane în care aveau voie să exporte cele 3 principate.

Exporturile Ţărilor Române au mai cuprins peşte, lemn, miere şi ceară, ultima expediată nu numai în Imperiul Otoman, ci şi la Veneţia; la acestea s-au mai adăugat, dar cu ponderi relativ mici, inul, cânepa şi vinul. Mercurul era şi el solicitat la export, mai ales de către negustorii veneţieni şi cei din oraşele central-europene. De asemenea, s-a exportat şi potasă, chiar în cantităţi importante. De la Croix afirmă că locurile unde se fabrica potasa pentru export aduc un venit de 100 de pungi, adică 50.000 taleri41. Negustorii olandezi şi englezi achiziţionau în secolul al XVII-lea de pe piaţa Galaţiului potasă, pe care o foloseau la degresarea 38 Bogdan Murgescu, Did Moldavia and Walachia Export Grains during the 16th Century? în

Miscellanea in honorem Radu Manolescu emerito. Ed. Zoe Petre & Stelian Brezeanu, Bucureşti, 1996, p. 190-199

39 Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară..., p. 253 40 Mihai Maxim, L’Empire Ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines

au XVIe siècle. Études et documents, Istanbul, Éditions Isis, 1999, p. 240. În addenda din 1999 la studiul publicat iniţial în 1988, Mihai Maxim semnalează şi 2 datorii de 9.549 şi respectiv 2.250 de care de sare acumulate de Ştefan Surdul (domn al Ţării Româneşti în 1591-1592), care ar putea eventual indica sporirea cantităţilor exportate de mai mult de 2 ori faţă de vremea lui Petru cel Tânăr (ibidem, p. 242)

41 Călători străini despre Ţările Române, vol. VII (coord. Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu), Bucureşti, 1980, p. 262

Page 36: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

36

postavurilor, în domeniul sticlăriei şi al producerii săpunului. Negustorii scoţieni se stabilesc în Moldova lui Vasile Lupu în câteva oraşe de unde achiziţionau şi ei potasă, pe care apoi o desfăceau la Gdansk şi Constantinopol (de aici era cumpărată de negustorii englezi ai Companiei Levantului). Comerţul olandez şi englez cu potasă moldovenească a fost ruinat datorită războaielor şi pustiirilor care au afectat Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea şi a încetat către 1690.

În ceea ce priveşte direcţiile de export, altele decât Imperiul Otoman, situaţia arăta în felul următor: către oraşele din nord se exportau mai ales vite, piei de vită, vinuri, sare, animale, cenuşă de potasă, produse care ajungeau prin intermediul negustorilor poloni până în porturile baltice (cel mai des menţionat este Danzigul/Gdansk). De aici se răspândeau şi în alte direcţii, ajungând până în Anglia. Moldova exporta în Polonia şi peşte pescuit la Dunărea de Jos. Transilvania a desfăşurat şi ea schimburi comerciale active cu Polonia, observaţie susţinută de registrele vamale clujene din anii 1599-1637: se exportau vite, sare şi chiar miere către Cracovia, dar în cantităţi mici. Aceleaşi registre vamale clujene indică o serie de exporturi către Slovacia (miere, vin, rachiu, sare, piei, cai) şi Ungaria (grâne, vite, cai, piei, seu, vin, rachiu, sare). Cel mai important articol de export al Transilvaniei în această direcţie rămânea însă sarea. Către Rusia Moldova a trimis, dar mai ales în secolul al XVIII-lea, sare, peşte sau vin42. Legăturile cu spaţiul german şi austriac au fost deosebit de dinamice, Ţările Române exportând bovine vii, piei de vită, cai, seu, sare, miere, vin, rachiu (la Viena) şi cai (în Germania). La Veneţia se exportau vite, piei de vită şi mai ales ceară în cantităţi importante, de multe ori prin intermediul negustorilor balcanici.

În mod firesc, intensificarea legăturilor economice externe a antrenat schimbări la nivelul circulaţiei monetare şi al fluxurilor monetare externe43. Exporturile masive au adus în Ţările Române o multitudine de monede bătute în diverse părţi ale Europei şi în Imperiul Otoman. Noutatea principală a fost intrarea în circulaţie a monedelor mari de argint din categoria talerilor, îndeosebi a celor bătuţi în Imperiul german şi în Ţările de Jos. Dincolo de aceasta, cea mai mare parte a nevoilor economiei monetare a fost asigurată de monedele mărunte de

42 Pentru comerţul dintre spaţiul românesc şi Rusia a se vedea Constantin C. Giurescu, Relaţiile

economice dintre români şi ruşi până la Regulamentele Organice, în “Revista Istorică Română”, XVII, 1-2. 1947

43 Prezentarea din acest paragraf se bazează îndeosebi pe Bogdan Murgescu, Circulaţia...., passim şi idem, Balances of trade and payments between the Ottoman Empire and Central Europe (16th – 18th centuries), în Relazioni economiche tra Europa e Mondo Islamico secc. XIII-XVIII. Atti della “Trentottesima Settimana di Studi” 1-5 maggio 2006, a cura di Simonetta Cavaciocchi, Le Monnier [Firenze], 2007, II, p. 961-980.

Page 37: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

37

argint (aspri otomani, dinari ungureşti, groşi, jumătăţi de gros şi apoi piese de 3 groşi din Uniunea Polono-Lituaniană etc.).

În condiţiile caracterizate de primatul plăţilor către Poartă şi de circulaţia masivă a monedelor străine, emisiunile monetare proprii au încetat în Ţara Românească şi au continuat doar cu întreruperi tot mai mari în Moldova până în secolul al XVII-lea, când au încetat şi aici.

Situaţia a fost diferită în Transilvania, care dispunea de resurse proprii semnificative de aur şi argint şi unde nivelul plăţilor externe a fost mai mic. În consecinţă în Transilvania emisiunile monetare au continuat în perioada principatului şi de asemenea în timpul stăpânirii habsburgice; totuşi, şi în Transilvania ponderea cea mai mare în circulaţie au avut-o monedele străine.

În Ţara Românească şi Moldova retragerea periodică din circulaţie a unor mari cantităţi de monede pentru acoperirea plăţilor externe a condus la persistenţa unor fenomene de penurie monetară şi la folosirea în schimburi a unor mijloace alternative de plată, a trocului şi a plăţilor mixte. Cel mai frecvent intrau în compunerea preţurilor animalele (caii, iepele sau mânjii, bovinele, oile, cu sau fără miei, berbecii şi mai rar porcii şi caprele, aceştia reprezentând resursele de bază ale gospodăriei ţărăneşti), produse ale economiei rurale (vin, cereale, brânză, slănină), articole vestimentare de o mare diversitate tipologică şi calitativă, piese de harnaşament sau articole de interior (covoare, pături). Pe de altă parte, în cadrul tranzacţiilor importante interne sau internaţionale se foloseau pentru plăţi postavurile sau alte materiale textile, blănurile, obiectele din aur şi argint care concentrau o valoare mare într-un volum mic44.

Dacă pentru cantităţile mici de mărfuri sau pentru bunurile cu valoare redusă plata se realiza de obicei pe loc, în cazul tranzacţiilor mai importante se foloseau frecvent zălogiri de ocini sau de diverse bunuri de valoare pentru a garanta achitarea integrală ulterioară a costului mărfii primite (în cazul cantităţilor mari care erau livrate după încheierea contractului, de pildă). Penuria monetară a stimulat recursul la zarafi specializaţi, dar şi aceştia au fost uneori în imposibilitate de a furniza monedă. Astfel, la 1649, Iane zaraful din Bucureşti zălogea la rândul său lui Radu logofăt Dudescu 50 de stânjeni de ocină pentru 6 ughi cu care să îşi plătească birul45. Dintre formele creditului, creditul cu zălog a fost cel mai larg răspândit, datorită îndoielilor creditorului faţă de capacitatea de rambursare la timp 44 Vezi Florentina Niţu, Folosirea obiectelor din metal preţios ca mijloace alternative de plată în Ţările Române (secolele XVI-XVII) – Plăţile mixte şi zăloage, în „Cercetări Numismatice”, XII-XIII, 2006-2007, p. 423-434

45 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol.VI, 1645-1649, întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1993, p. 541, doc. 1454

Page 38: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

38

a împrumutului. Utilizarea creditului a constituit o formă de suplimentare a mijloacelor monetare aflate la dispoziţia societăţii, dar el nu a reuşit să suplinească decât temporar necesităţile de monedă metalică.

O altă formă de păstrare a valorii era tezaurizarea. Analiza inventarelor de bunuri aparţinând domnilor, boierilor şi chiar orăşenilor înstăriţi relevă ponderea semnificativă a mijloacelor alternative de conservare a valorii. Alături de monede se tezaurizau pietre preţioase, obiecte din metal preţios, stofe, blănuri sau articole vestimentare luxoase, diverse obiecte rare sau exotice. Marile averi domneşti sugerează preferinţa păstrării metalului preţios sub formă de obiecte din metal şi nu sub formă de monedă, datorită faptului că prin prelucrare metalul îşi sporea valoarea, iar valoarea de schimb era dublată de valoarea practică şi de cea socială (de reprezentare). Prevalenţa mijloacelor alternative de tezaurizare a constituit o piedică pentru accelerarea circulaţiei monetare, chiar dacă viteza acesteia a crescut în secolul al XVI-lea datorită plăţilor către Poartă şi expansiunii exporturilor. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea creşterea plăţilor către Poartă şi a fiscalităţii au fost atât de mari, încât adaptarea la ele a pus în pericol însăşi bazele reproducerii proceselor economice şi sociale din Ţara Românească şi Moldova. O mare parte a contribuabililor au trebuit să-şi vândă pământul şi chiar libertatea personală, devenind rumâni şi respectiv vecini. Alţii au fugit, subminând astfel baza demografică a economiei şi a finanţelor domneşti. Ţara Românească şi Moldova au acumulat uriaşe datorii externe, imposibil de rambursat. Această situaţie fără ieşire conturată mai ales în anii '1580-'1590 a contribuit la ridicarea antiotomană a Ţărilor Române din anul 1594, când ele s-au alăturat războiului Ligii Sfinte împotriva Imperiului Otoman.

Războaiele purtate de Mihai Viteazul au amplificat fenomenele de criză datorită distrugerilor materiale generate care au dezorganizat şi mai mult viaţa economică în Ţara Românească şi Transilvania. Abia odată cu începutul secolului următor, instaurarea unei stabilităţi politice la nivel regional prin încheierea păcii de la Zsitvatorok (1606) şi reducerea semnificativă a presiunii financiare exercitate de Poartă vor permite refacerea economică şi chiar debutul unui proces de creştere economică şi demografică.

Creşterea economică şi demografică a Ţărilor Române în secolele XVII-XVIII a fost favorizată de stabilizarea la niveluri relativ reduse comparativ cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea a presiunii financiare otomane. Pe de altă parte, un element deosebit de important a fost adoptarea culturii porumbului, mult mai productivă decât cea a cerealelor tradiţionale (grâu, mei, orz, secară, ovăz). Aceasta a îngăduit atât extinderea terenurilor cultivate în zone mai înalte, cât

Page 39: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

39

şi sporul productivităţii agricole. Pe această bază a fost posibilă o creştere apreciabilă a populaţiei. Ţara Românească avea circa 300.000 de locuitori la 1600 (este adevărat, într-o perioadă marcată de dificultăţi economico-sociale şi de turbulenţe politico-militare) la circa 600.000 în 1700 şi la peste 1 milion în 1800. Populaţia Moldovei, estimată la circa 400-440.000 de locuitori în 1600, a crescut în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a scăzut apoi în timpul crizei din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi s-a dublat în secolul al XVIII-lea, ajungând la circa 900.000 de locuitori către 1800. Populaţia Transilvaniei în sens larg (incluzând Banatul, Crişana şi Maramureşul) a sporit lent în secolul al XVII-lea şi apoi s-a dublat în secolul al XVIII-lea, printre altele şi datorită politicii populaţioniste a autorităţilor habsburgice şi datorită îmbunătăţirii măsurilor antiepidemice la frontiere.

Creşterea demografică era un factor crucial pentru creşterea economică de ansamblu în societăţile pre-industriale. Desigur, ea genera mai degrabă o creştere extensivă, favorizată de extinderea suprafeţelor cultivate. Totuşi, creşterea economică din secolele XVII-XVIII a cuprins în Ţările Române şi aspecte calitative, sporind ponderea oraşelor şi a activităţilor economice non-agricole, ca şi nivelul acumulărilor materiale la nivelul întregii societăţi. Se poate observa diversificarea şi progresul producţiei meşteşugăreşti, inclusiv funcţionarea mai multor manufacturi. Studiile existente sunt categorice în această privinţă: „În domeniul producţiei meşteşugăreşti, secolul al XVII-lea marchează reluarea în condiţii diferite, a ritmului de dezvoltare din a doua jumătate a secolului al XV-lea”46; „În a doua jumătate a veacului [al XVIII-lea] numărul manufacturilor s-a extins, iar producţia s-a diversificat...”47. Progrese se pot observa şi în ceea ce priveşte habitatul, mai ales în cazul reşedinţelor domneşti şi boiereşti, dar şi în cel al caselor de orăşeni48. Inventarele de obiecte personale arată şi ele o lentă, dar fermă acumulare de bogăţie. Amplificarea consumului de lux la nivelul elitei este indicată mai ales de cantitatea impresionantă de podoabe din metal preţios şi veşminte somptuoase atestată în aceste inventare49.

46 Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu,

Bucureşti, Editura Academiei,1969, p. 173 47 Istoria României. Compendiu, p. 407 (capitol de Ionuţ Costea) 48 Tereza Sinigalia, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV-XVIII, Bucureşti,

Editura Vremea, 2000, p. 181-613 49 A se vedea pentru această discuţie Florentina Niţu, Preţuri de podoabe şi orfevrărie din metal

preţios în spaţiul românesc (secolele XVI-XVII), Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 89-124

Page 40: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

40

În fine, dar nu în cele din urmă, se observă un proces de lărgire a accesului la cultură – se înmulţesc atât tipăriturile, cât şi textele manuscrise50, se ctitoresc un număr tot mai mare de biserici51 – care atestă, dincolo de actul de voinţă, existenţa unor disponibilităţi materiale sporite la un număr tot mai mare de oameni.

După cum am arătat atunci când am vorbit despre comerţul cu bovine, la mijlocul secolului al XVII-lea conjunctura comercială a devenit defavorabilă pe pieţele Europei Centrale52. Cel mai greu a fost lovit exportul românesc de vite vii, dar s-au resimţit şi celelalte fluxuri de mărfuri, cum ar fi importurile de postavuri şi produse manufacturate, ca şi tranzitul de mărfuri orientale prin Polonia spre Europa Centrală şi Nordică. Dependentă în mare măsură de veniturile obţinute din exporturile de vite, Moldova a intrat într-o criză severă, amplificată de efectele pustiitoare ale războaielor otomano-polone din 1672-1676 şi mai ales 1683-1699. Cum conjunctura comercială otomană a rămas favorabilă, a crescut ponderea Imperiului Otoman ca debuşeu pentru exporturile româneşti. Mai mult, chiar şi unele dintre mărfurile occidentale care veneau înainte pe drumurile de uscat central-europene au început să sosească în Ţările Române prin intermediul Imperiului Otoman, aşa cum se poate vedea în cazul postavurilor englezeşti („londrine”).

Rolul sporit al Imperiului Otoman ca partener economic extern al Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea este reflectat şi de situaţia provinciilor româneşti care în această perioadă au intrat sub stăpânirea habsburgică (Transilvania în 1687/1699, Banatul şi Oltenia în 1718). Deşi autorităţile habsburgice au încercat să lege tot mai mult noile provincii de celelalte posesiuni ale lor, registrele vamale din anii 1717-1724 atestă faptul că cea mai mare parte a comerţului Transilvaniei se realiza cu Ţările Române şi cu Imperiul Otoman, legăturile cu restul teritoriilor habsburgice fiind

50 Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821). Studii şi texte,

Bucureşti: Editura pentru literatură, 1968, p. 351-377; Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Antet, 1996, p. 59-76

51 Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol.II, Bucureşti: Editura Meridiane, 1987, pp. 196-227; Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 488-489

52 Am analizat implicaţiile acestei conjuncturi în Bogdan Murgescu, Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, "Revista de istorie", 41, 1988, nr. 5, p. 514-525 şi nr. 6, p. 587-596

Page 41: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

41

minoritare53. O orientare încă şi mai pregnantă spre piaţa otomană poate fi constatată şi cazul Olteniei54.

Circulaţia monetară a reflectat şi ea orientarea mai accentuată a Ţărilor Române spre economia-univers otomană. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea monedele provenite din Europa creştină au ajuns să domine circulaţia monetară din Ţările Române, punând în inferioritate monedele otomane. De altfel, sistemul monetar otoman a cunoscut serioase dificultăţi, emisiunile monetare s-au redus considerabil prin închiderea multor monetării provinciale, şi monedele europene au ajuns să deţină o pondere majoritară şi pe anumite segmente ale circulaţiei monetare din Imperiul Otoman în această perioadă55. În 1687, în mijlocul războiului cu Liga Sfântă, otomanii au realizat o reformă monetară, adoptând un nou etalon monetar, triada guruş-para-akçe fixată la cursul 1 guruş = 40 parale = 120 aspri, şi au început să emită noi monede, dintre care se remarcă îndeosebi monedele mari de argint inspirate din modelul talerilor europeni, bătute cu ajutorul presei cu valţuri. În secolul al XVIII-lea noile monede otomane de argint şi de aur au redobândit o poziţie dominantă în circulaţia monetară din Ţara Românească şi Moldova, în timp ce în Transilvania au prevalat emisiunile monetare habsburgice.

Înainte de a încheia consideraţiile referitoare la poziţia Ţărilor Române în economia europeană în epoca modernă timpurie, se cuvine să discutăm problema periferialităţii economice. Evident, nu ne referim la vreo periferialitate geografică, ci la periferialitatea economică în sensul definit de Immanuel Wallerstein, adică integrare dependentă într-o economie-univers în cadrul căreia periferiile exportă masiv bunuri relativ ieftine, importă bunuri relativ mai scumpe din zonele centrale şi semiperiferice, cedează plusprodus capitaliştilor veniţi din aceste zone şi se află într-o dependenţă multi-faţetată, economică, politico-militară şi culturală, faţă de regiunile dezvoltate din centrul sistemului56. Daniel Chirot a analizat primul dezvoltarea Ţării Româneşti utilizând sistemul conceptual dezvoltat de Immanuel Wallerstein, dar preferă pentru secolele XVI-XVIII termenul de „proto-colonie” a Imperiului Otoman57.

53 Lidia A. Demeny, Relaţiile comerciale ale Transilvaniei în lumina veniturilor vamale din anii

1717-1724, în „Studii. Revistă de istorie”, 23, 1970, nr. 5, p. 992-998 54 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, Editura Academiei,

1971, p. 89-125 55 Şevket Pamuk, A Monetary History of the Ottoman Empire, Cambridge, Cambridge University

Press, 2000, p. 142-158 56 Immanuel Wallerstein, The capitalist..., îndeosebi p. 66-76 57 Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice,

traducere şi postfaţă Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 97-143

Page 42: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

42

În ceea ce ne priveşte, credem că odată depăşit blocajul cauzat de ideea că economia-univers occidentală ar fi fost singura de acest tip, şi acceptată ideea coexistenţei până în secolul al XIX-lea a unei multitudini de sisteme-univers independente unul de altul, nimic nu se mai opune la nivel principial utilizării termenului de „periferie” pentru Ţările Române. Problema este însă aceea de a vedea în ce măsură şi faţă de cine au fost diversele teritorii româneşti periferii economice în epoca modernă timpurie. Or, particularitatea decisivă este aceea că Ţările Române s-au aflat în secolele XVI-XVIII în zona de contact a două economii-univers, cea otomană şi cea (vest)europeană, au suportat atracţia amândorura şi în consecinţă nu au fost integrate complet în cadrul niciuneia dintre ele până în secolul al XIX-lea, când economia otomană a fost incorporată la periferia economiei-univers occidentale. Se pot observa totodată deosebiri importante în spaţiu şi în timp. Astfel, Ţara Românească a fost integrată aproape deplin ca periferie a Istanbulului în economia-univers otomană, legăturile sale comerciale şi monetare desfăşurându-se în cea mai mare măsură cu aceasta. În schimb, Moldova a avut o situaţie ceva mai echilibrată în secolul al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea, având legături atât cu Imperiul Otoman cât şi cu Europa Centrală; chiar şi după declinul comerţului cu Europa Centrală în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Moldova tot a reuşit să-şi menţină o anume diversificare a relaţiilor economice externe şi să nu depindă numai de economia-univers otomană. În fine, în cazul Transilvaniei este mai greu să folosim termenul de periferie economică. Transilvania nu numai că a avut legături şi cu Europa Centrală şi cu Imperiul Otoman, dar în cazul său legăturile economice externe au avut o pondere mai redusă în ansamblul activităţilor economice, iar nivelul său de dezvoltare şi gradul sporit de autocentrare economică ne îndeamnă să o considerăm mai degrabă o regiune de tip semiperiferic, care a oscilat între cele două economii-univers concurente.

Principatele Române şi impactul economic al Occidentului (sfârşitul secolului XVIII - mijlocul secolului XIX)

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea evoluţia economică a Ţărilor Române a fost influenţată de conjunctura bună a economiei otomane, care a cunoscut o perioadă de creştere robustă în anii 1700-1760, şi de relansarea treptată a creşterii economice a economiei-univers occidentale58. În Europa Apuseană şi

58 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, Editura Meridiane, îndeosebi

vol.II, p. 8-66

Page 43: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

43

Centrală, noua fază de creştere economică a fost însoţită de un spor demografic apreciabil, consolidat prin îmbunătăţirea măsurilor de îngrijire a sănătăţii şi prin creşterea duratei medii de viaţă, precum şi de o tendinţă crescătoare a preţurilor, care a stimulat cererea central-europeană pentru produsele provenite din Imperiul Otoman şi din Ţările Române.

Pentru Moldova, efectele îmbunătăţirii conjuncturii pentru comerţul cu bovine vii au început să se facă simţite din anii ‘1720, iar creşterea numărului de boi exportaţi şi a veniturilor obţinute a continuat până în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Creşteri similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte vânzarea de vite transilvănene în Austria, favorizată şi de includerea principatului intra-carpatic în cadrul Imperiului habsburgic, ca şi în ceea ce priveşte numărul şi valoarea bovinelor exportate de Ţara Românească, atât spre Austria, cât şi spre Imperiul Otoman. Războaiele de la cumpăna secolelor XVIII-XIX au stimulat suplimentar vânzarea vitelor româneşti în Europa Centrală, iar cantităţile s-au menţinut ridicate şi după terminarea războaielor napoleoniene. Cifrele exporturilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi din primele decenii ale secolului al XIX-lea depăşesc semnificativ pe cele atinse în secolele XVI-XVII: astfel, în 1770 Transilvania trimitea la Viena peste 25.000 de boi, exporturile totale ale Ţării Româneşti (cuprinzând atât exporturile tradiţionale spre Imperiul Otoman, cât şi masive vânzări în Austria) au ajuns în 1820 la 50.000 de bovine, în timp ce pentru Moldova avem cifre precum 30.000 de boi şi 6.000 de vaci numai spre Austria în 1815, sau 42.000 de boi şi 23.000 de vaci spre Austria şi Imperiul Otoman în 182659. Creşterea veniturilor a fost şi ea considerabilă: în timp ce exporturile muntene din secolul al XVI-lea pot fi evaluate la cel mult 60.000 de galbeni60, iar cele moldoveneşti au atins ajuns chiar la mai mult de 120.000 de galbeni în timpul lui Vasile Lupu (1634-1653)61, în 1820 exporturile de bovine ale Ţării Româneşti pot fi estimate la circa 100.000 de galbeni, iar cele ale Moldovei din 1826 valorau peste 160.000 de galbeni62.

59 Bogdan Murgescu, Participarea Ţărilor Române..., p. 107, 113-114. Aici, ca şi în paragraful următor,

datele concrete referitoare la volumul şi valoarea exporturilor româneşti au fost calculate de noi pe baza datelor analizate de Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului româneasc în circuitul internaţional (în perioada de trecere de la feudalism la capitalism), Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 40-69

60 Bogdan Murgescu, Circulaţia..., p. 250 61 Am pornit de la cifra de 20.000 de boi numai spre Polonia, la un preţ intern mediu de 12,58 taleri şi

la o rată bimetalică de circa 2 taleri pentru 1 galben (Bogdan Murgescu, Impactul..., p. 520). Această evaluare nu include şi eventualele exporturi spre Imperiul Otoman, care însă în condiţiile preţurilor deosebit de stimulatoare din Europa centrală trebuie să fi fost relativ modeste

62 Cf. Andrei Oţetea, Pătrunderea ..., p. 66-69

Page 44: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

44

Cererea externă a sporit şi pentru alte produse ale Ţărilor Române. Spre Imperiul Otoman au continuat să fie trimise un număr mare de oi. O noutate a fost în secolul al XVIII-lea creşterea exporturilor de derivate animaliere, respectiv de pastramă, cerviş, seu, unt, brânzeturi şi lână (ultima valorificată mai mult în Transilvania decât pe piaţa otomană). Au crescut şi cantităţile de sare exportată spre teritoriile otomane, ca şi spre Rusia. O creştere încă şi mai spectaculoasă poate fi observată în cazul exporturilor de cereale, care de la un total de cel mult 10.000 de tone anual în secolul al XVI-lea au ajuns la un total de aproape 40.000 de tone anual în anii 1813-1819. Au continuat de asemenea, exporturile de miere, ceară şi lemn, cărora li s-au adăugat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cele de tutun. Exporturile de cai au crescut şi ele, atât cele spre Imperiul Otoman cât şi cele spre Austria şi Germania, îndeosebi cele din Moldova pentru remonta armatei prusace. De asemenea, au sporit foarte mult exporturile de porci vii din Ţara Românească spre Transilvania, aceste ajungând în primele decenii ale secolului al XIX-lea la mai multe zeci de mii de capete anual. Raportul lui Pini despre comerţul Ţării Româneşti la 1820 cuprinde şi o cifră surprinzător de mare de capre (40.000 de capete), precum cantităţi apreciabile de lână, vin, rachiu, tutun şi fructe; şi în cazul Moldovei exporturile de in, cânepă, lână, vin şi piei au crescut semnificativ. De aceea, credem a putea aprecia faptul că în ansamblu secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost – dincolo de inflaţie şi de variatele încercări otomane de a obţine prin intervenţiii politice avantaje economice speciale în raporturile comerciale cu Ţările Române63 – o perioadă de creştere a volumului comerţului şi a veniturilor obţinute din exporturi.

În Ţara Românească şi în Moldova o parte însemnată a acestor venituri era folosită pentru plăţile către Imperiul Otoman. Aceste plăţi au crescut din nou în secolul al XVIII-lea, revenind la niveluri apropiate de cele din anii '1580; cu toate acestea, acum ele reprezentau o povară mai redusă pe cap de locuitor, întrucât se raportau la principate cu o populaţie sensibil mai mare şi cu un nivel economic superior celui din secolul al XVI-lea. În plus, după 1768 plăţile către Poartă au fost întrerupte de relativ frecventele perioade de ocupaţie rusă şi/sau austriacă. Mai mult, Rusia şi-a asumat rolul de protector al Ţării Româneşti şi Moldovei şi a limitat obligaţiile acestora faţă de Imperiul Otoman, iar creşterile nominale din ultima parte a secolului al XVIII-lea şi din primele decenii ale celui următor au fost erodate de deprecierea accelerată a monedei otomane. În aceste condiţii, acumulările interne au continuat şi chiar au sporit în secolul al XVIII-lea şi în 63 Bogdan Murgescu, Comerţ şi politică în relaţiile româno-otomane (secolele XVI-XVIII), "Revista

Istorică" (serie nouă), VIII, 1997, nr. 9-10, p. 573-590

Page 45: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

45

prima parte a secolului al XIX-lea, finanţând consumurile de prestigiu ale curţii şi boierimii, şi chiar ale unei părţi semnificative a orăşenimii.

Importurile din Occident au sporit în această perioadă. Pe lângă deja tradiţionalele postavuri şi produse din metal, aceste importuri au mai cuprins acum textile de bumbac şi mătase, produse coloniale, articole de îmbrăcăminte, publicaţii, instrumente muzicale, caleşti etc. Moda „nemţească”, uzul limbii franceze şi practicile occidentale de loisir (baluri, dansuri, jocuri de cărţi etc.) au venit în Principate nu numai prin Europa centrală şi prin intermediul Imperiului Otoman, ci şi prin intermediul Rusiei şi mai ales prin al ofiţerilor ruşi care au staţionat în Moldova şi Ţara Românească în timpul războaielor ruso-otomane frecvente în această perioadă. Alţi factori în transmiterea culturii şi a obiceiurilor de consum occidentale au fost negustorii, liber-profesioniştii şi meşteşugarii proveniţi din Europa centrală şi apuseană care s-au stabilit în Principate şi apoi consulii marilor puteri stabiliţi la Bucureşti şi la Iaşi începând din 178164.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea dinamismul economiei-univers occidentale a depăşit semnificativ pe cel al economiei-univers otomane, iar puterea de atracţie a preţurilor mai ridicate din Europa Apuseană şi Centrală ameninţa să rupă circuitele care legau teritoriile otomane de Istanbul şi să reorienteze fostele periferii ale capitalei otomane spre Occident. Pe de altă parte, Imperiul Otoman a fost înfrânt de către Rusia în mai multe războaie, a cunoscut mari dificultăţi economice, un amplu proces inflaţionist şi numeroase mişcări de eliberare în provincii, şi a pierdut un număr apreciabil de teritorii, depinzând tot mai mult în ceea ce priveşte supravieţuirea sa politico-militară de colaborarea cu unele sau cu altele dintre puterile europene.

Aceste evoluţii conduceau spre un proces de incorporare a lumii otomane la periferia economiei-univers occidentale65. Acest proces a părut să se oprească imediat după 1815, când preţurile din Europa Apuseană şi Centrală, ridicate în mare măsură şi datorită conjuncturii pricinuite de războaiele napoleoniene, au scăzut temporar reducând cererea pentru produsele otomane şi româneşti. Recesiunea economică post-napoleoniană a durat şi în anii '1820, lovind

64 Lucrarea clasică despre impactul culturii occidentale rămâne Pompiliu Eliade, Influenţa franceză

asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, Editura Univers, Bucureşti, 1982 (prima ediţie apărută în 1898). Mai nou despre acest subiect vezi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995.

65 Immanuel Wallerstein, The World-System. III. The Second Era of Great Expansion of the Capitalist World-Economy 1730-1840s, San Diego: Academic Press, 1989, îndeosebi p. 171-177

Page 46: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

46

pe mulţi dintre exportatorii sud-est europeni, dar per total ea nu a mai fost la fel de amplă ca cea din secolul al XVII-lea.

Pe de altă parte, raportul de forţe se schimbase deja decisiv în favoarea economiei-univers occidentale: progresele realizate de Occident în contextul declanşării revoluţiei industriale erau atât de mari, încât presiunea exporturilor occidentale a continuat şi în faza de recesiune, iar economia-univers otomană nu mai avea capacitatea de a profita de temporara slăbire a cererii occidentale pentru a se re-autocentra în jurul Istanbulului. În consecinţă, procesul de incorporare a lumii otomane ca periferie în cadrul economiei-univers occidentale a continuat, desăvârşindu-se în al doilea sfert al secolului al XIX-lea.

Momentul decisiv a fost tratatul comercial otomano-britanic din 1838, care a deschis piaţa otomană pentru exporturile şi investiţiile occidentale, cointeresând totodată Marea Britanie în supravieţuirea politică şi menţinerea integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman. Acest context general a influenţat şi situaţia Principatelor Române. În foarte multe lucrări se consideră că evoluţia economică a Principatelor a fost influenţată decisiv în sensul conectării lor la economia occidentală de către prevederile tratatului de pace ruso-otoman de la Adrianopol. Potrivit acestor interpretări, articolul 5 al acestui tratat, care statua libertatea comerţului exterior al principatelor Ţara Românească şi Moldova, a eliberat pe acestea din ghearele „monopolului comercial otoman” şi a condus la creşterea masivă a exporturilor de cereale spre Occident, instituind astfel un flux economic definitoriu pentru integrarea spaţiului românesc în economia europeană modernă. Într-un studiu recent66 am arătat că această imagine deformează realitatea istorică.

Exporturile româneşti de cereale au crescut de-a lungul secolului al XIX-lea, dar cea mai mare parte a acestei creşteri a fost realizată după 1860. Mai mult, până în 1846, când Marea Britanie şi-a liberalizat importurile de cereale în contextul creşterii preţurilor şi al foametei din Irlanda, puţine dintre cerealele româneşti s-au îndreptat spre Occident, principalul debuşeu continuând să fie Imperiul Otoman, şi mai ales Istanbulul.

În determinarea nivelurilor şi direcţiilor exporturilor româneşti de cereale, mult mai importante decât prevederile tratatului de la Adrianopol au fost creşterea cererii occidentale în contextul industrializării şi urbanizării din Europa apuseană, reducerea costurilor transporturilor maritime şi mai ales creşterea producţiei de

66 Bogdan Murgescu, Tratatul de la Adrianopol (1829) şi limitele impactului său asupra exporturilor

româneşti de cereale, în Maria Mureşan (coord.), Economie, instituţii şi integrare europeană, Editura ASE, Bucureşti, 2007, p. 61-72

Page 47: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

47

cereale a teritoriilor româneşti, realizată doar treptat de-a lungul secolului al XIX-lea.

În concluzie, aşa după cum s-a putut constata că în secolele XVI-XVIII nu a existat nici un sistem economic care să poată să fie numit cu adevărat „monopol comercial otoman”, şi rolul tratatului de la Adrianopol a fost mult mai limitat decât s-a presupus până acum. Însemnătatea tratatului de la Adrianopol a fost mai mare prin prevederile sale care au condus la redactarea Regulamentelor Organice şi la accelerarea procesului de modernizare instituţională din Ţara Românească şi Moldova. În ceea ce priveşte legăturile economice cu Occidentul, elementul cel mai important din anii '1830-'1840 au fost nu exporturile româneşti, ci mai ales sporul importurilor româneşti din Occident, importuri de mărfuri, dar şi de modele culturale, instituţionale şi politice67. Iniţiate în perioada regulamentară, transformările în direcţia compatibilizării cadrului instituţional al Principatelor cu statutul de periferie economică şi politică a Occidentului au fost desăvârşite prin trecerea Principatelor sub garanţia colectivă a marilor puteri europene prin tratatul de pace de la Paris (1856) şi apoi prin formarea statului modern român după Unirea Principatelor din 185968.

67 O excelentă prezentare sintetică a procesului de occidentalizare al societăţii româneşti din această

perioadă la Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, 1985. Pentru relaţiile economice, a se vedea mai ales Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, îndeosebi p. 51-160

68 Evoluţia istorică românească din această perioadă a fost analizată pentru prima dată din perspectiva integrării periferice în sistemul mondial modern de către Daniel Chirot în Schimbare socială într-o societeate periferică. Formarea unei colonii balcanice, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 147-193 (prima ediţie la New York în 1976).

Page 48: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

48

Romanian World within the European economy until 1859

Professor Bogdan Murgescu, PhD Associate Professor Florentina Niţu, PhD

University of Bucharest Until the XIIIth century the region between Danube and Carpathians was rather peripheral regarding the medieval trade axes. Despite that in the territories inhabited by Romanian arrived merchants from far away bringing luxury products and some time also broad necessity goods. However such commercial links were modest and quite irregular, so too insufficient to be able to speak about any significant integrating process. About a single product can assume, on the basis of relevant information especially for centuries XI-XII, which continued to be trade significantly along the Middle Age towards Pannonia and the Balkans Peninsula: salt. Trade with salt is enclosed in the typology of consumption goods trade with on middle distance, but its economic share was, however, limited. Commercial roads linking the Orient through the Black Sea and the Romanian territories to Central Europe are documentary certified only after the establishment of Wallachia and Moldavia. Wallachia and Moldova had a lot to gain over the transit trade between Orient and Central Europe. Direct and indirect revenues brought in by this trade have contributed to political strengthening of Romanian medieval states. Of course, transit trade with luxury goods could not trigger large-depth transformation of economic structures of the Romanian society. However its impact should not be underestimated. Transylvanian towns have developed after the German pattern. They have received considerable urban privileges and for their preservation they sought to better delimitate themselves form the exterior.

Monetary circulation was also extremely complex. Although Wallachia and Moldova have coined money from Vladislav-Vlaicu and Peter Musat, however, their monetary emissions were limited to small silver or bronze coins category, which had only a minority role on the market. Much more important had been the monetary emissions of Hungary’s kings based on precious metals resources of Transylvania and upper Hungary.

The main external factor that affected the history of the Romanian countries was the ottoman factor. Ottomans have come into southeastern Europe in

Page 49: Carte ASE 2008

Lumea românească în economia europeană până la 1859

49

the second half of the century XIV, and had a fast contact with the Romanian states.

Many historians have placed cereals on the top of Romanian exports from XVI-XVIII centuries as in early modern times the Romanian states had mostly an agrarian economy.

Regarding export directions other than the Ottoman Empire, the situation look like this: in the north towns were exported especially cattle, beef hides, wine, salt, animals, ashes of potash products which arrived through Polish merchants through Baltic ports (most often mentioned is Danzigul / Gdansk) and from there in various direction, reaching even England. Moldova exported fish in Poland, fished at the Lower Danube.

Increased role of the Ottoman Empire as external economic partner of Romanian countries in the second half of the XVII century and first half of the XVIII century is reflected also by the situation of Romanian provinces during this period in which they have entered the under the Habsburgic rule (Transylvania in 1687/1699, Banat and Oltenia in 1718). In the last decades of the century XVIII and the first decades of the XIX century the dynamism of the Western universe – economy has significantly exceeded the Ottoman universe – economy, and the power of attraction of higher prices from Western and Central Europe threatened to broken the networks linking Ottoman territories of Istanbul and to redirect the former peripheries of the Ottoman capital to the West.

On the other hand, the Ottoman Empire was defeated by Russia in several wars, has seen great economic difficulties, an important inflationary process and numerous liberation movements in the provinces, has lost an substantial number of territories, increasingly depending regarding its political-military survival of the cooperation with the European powers.

These evolutions led to a process of inclusion of the Ottoman world within the periphery of the Western universe-economy. This process seemed to stop immediately after 1815, when prices from Western and Central Europe, raised largely due and situation caused by the Napoleonic wars, came down temporarily reducing the demand for Ottoman and Romanian products.

Post-Napoleonic economic recession lasted also in the years 1820, affecting many of the exporters from southeast Europe, but as overall it was not as extensive that of the XVII century. On the other hand, the forces’ report changed already decisively in favor of Western universe-economy: progress made by the West in the context of the industrial revolution was so huge that the pressure of the

Page 50: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

50

Western exports continue even during the recession, and the Ottoman universe-economy didn’t have the strength to take advantage of the temporary weakening of the Western demands in order to re-focus on Istanbul and its surroundings. Therefore the process of incorporation of the Ottoman world as periphery within the Western universe-economy- continued until the second quarter of the Nineteenth Century. The commercial treaty between the Ottoman Empire and the Great Britain in 1838 was crucial and opened the ottoman market for Western investments and exports while involving Great Britain in the survival and territorial integrity of the Ottoman Empire.

This general context has influenced the situation of the Romanian Principalities.

Page 51: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

Lect. univ. dr. Andrei Josan Academia de Studii Economice din Bucureşti

Consideraţii generale Modernizarea reprezintă „adaptarea unui set de instituţii1 la un set de

funcţii în schimbare”2. Modernizarea are astfel o puternică tentă instituţională, la care se adaugă o coordonată trasată de Max Weber care considera că schimbările din economie sunt un rezultat al schimbărilor de mentalitate, de obiceiuri şi aşteptări3.

Majoritatea studiilor contemporane relative la modernizarea societăţilor pun accentul pe rolul esenţial jucat de cadrul instituţional care a impulsionat societăţile ţărilor rămase în urmă faţă de frontul avansat şi structurat modern al economiilor dezvoltate. În ţările Europei Occidentale, legislaţia şi instituţiile economiei moderne au apărut având drept bază unele cutume din centrele economice importante care s-au extins şi s-au impus la nivelul întregului teritoriu, contribuind într-o bună măsură la procesul de unificare. În România, elementele incipiente ale unei economii moderne au fost slabe şi nu au putut impune legi şi instituţii moderne. În lumea românească, Unirea din 1859 reprezintă momentul care declanşează suita de legi cu rol de modernizare a economiei.

În România, în special după 1859, deşi structurile economico-sociale noi nu au avut întotdeauna forţa, capacitatea şi eficienţa celor generate pe cale economică în Europa Occidentală, acestea au funcţionat şi au grăbit funcţionarea mecanismelor moderne reducând decalajul pentru anumite segmente ale societăţii. Legislaţia şi instituţiile noi au exprimat şi realizat principalele tendinţe şi direcţii

1 Instituţiile sunt seturi de reguli formale (legi, norme juridice, contracte) sau informale (valori şi

norme sociale) care reglementează acţiunile oamenilor sau organizaţiilor şi interacţiunile dintre participanţii la un proces de dezvoltare. Funcţionarea pieţelor este direct dependentă de contextul instituţional în care se află, întrucât instituţiile sunt cele care influenţează modurile de participare şi negociere ale grupurilor şi tipurilor de stimulente care motivează acţiunile actorilor şi grupurilor de participare.

2 Vezi pe larg în C.E.Black, The Dinamics of Modernization, Princeton, Princeton University Press, 1966

3 Vezi pe larg în Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

Page 52: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 52

ale tranziţiei organismului economic şi social românesc de la fondul şi formele feudale la cele moderne.

În acest context trebuie subliniat rolul statului ca generator, promotor şi executor al căilor şi mijloacelor legislative şi juridice subsumate modernizării societăţii româneşti, respectiva perioadă de tranziţie impunând creşterea rolului şi funcţiilor economice ale statului. În Europa apuseană, legile şi instituţiile moderne au apărut şi s-au impus ca o consecinţă a dezvoltării economice, a transformărilor produse în organismul economic. Acest fapt a determinat o aplicare consecventă a legilor şi o funcţionare eficientă a instituţiilor. În România, din dorinţa unei modernizări rapide, s-au impus legi şi instituţii moderne unui organism economic încă insuficient dezvoltat. A rezultat neputinţa aplicării consecvente a legilor şi funcţionarea şovăitoare a instituţiilor nou create.

Există importante deosebiri şi în ceea ce priveşte relaţia dintre instituţiile de stat şi instituţiile private, a sensului transferului de atribuţii dintre acestea. Astfel, în timp ce în Occident instituţiile private, caracteristice unei economii moderne, au apărut înaintea celor de stat, în România s-au creat mai întâi instituţiile de stat care în timp, ca urmare a creşterii forţei economice a unor categorii sociale – comercianţii, industriaşii şi bancherii – şi-au trecut unele atribuţii noilor instituţii particulare. Principalele asemănări rezidă în conţinutul legilor moderne adoptate şi în organizarea şi atribuţiile instituţiilor nou create. Important de relevat este faptul că în preajma primului război mondial economia românească era dotată cu instituţiile moderne ale economiei de piaţă, instituţii existente şi în ţările europene avansate.

Este evident decalajul în timp al procesului creării economiei moderne şi a cadrului instituţional corespunzător. În unele ţări occidentale acest proces, început din iniţiativă privată încă din secolele XII-XIII, iar la nivel statal încă din secolul XVII-XVIII, acesta apare deja desăvârşit la jumătatea secolului XIX. În România, momentul de început se plasează în deceniul şase al secolului XIX. În ţările occidentale, formarea şi dezvoltarea cadrului instituţional modern a fost un proces lent, derulat pe o perioadă îndelungată, în timp ce în România – şi în unele ţări vecine – acest proces a parcurs o perioadă de circa şase decenii, având avantajul existenţei unor legi moderne, exemplul ţărilor occidentale, dar şi dorinţa proprie de a micşora decalajul existent.

Cazul României se subscrie teoriei conform căreia trecerea de la un tip de sistem politico-economic la altul nu a decurs niciodată din dinamica internă a societăţii. „Contradicţiile interne” ale unei epoci nu pot explica tranziţia la epoca următoare, lucru susţinut de modelul marxist. Schimbările au fost provocate de

Page 53: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

53

fiecare dată de transformările contextului internaţional, aceasta fiind „cea mai importantă caracteristică a societăţilor periferice…Efectele forţelor internaţionale au fost însă întotdeauna parţial modificate de caracteristicile interne ale sistemului politico-economic existent…”4. În cazul României „tranziţia către o structură socială şi economică de tip colonial a fost într-o anumită măsură oprită la jumătatea drumului de caracterul predominant pastoral al economiei agrare”5.

Mihail Manoilescu considera că în cazul României, „necesităţile economice au determinat adaptarea multora din instituţiile politice şi culturale ale Occidentului, dar nu – cum pretinde criticismul nostru istoric – a tuturor acestor instituţiuni. Numai instituţiunile în directă legătură cu economia au apărut la noi ca un imperativ la evoluţiei economice, pe când celelalte instituţiuni importate din Occident s-au datorat unor factori mai mult ideologici decât economici…În transformarea rapidă a instituţiunilor româneşti n-a domnit spiritul englez, prin esenţă mercantil şi politiceşte neintervenţionist, ci spiritul francez, prin definiţie ideologic şi cu tendinţe de prozelitism. Acest spirit francez a triumfat pentru că era de fapt şi spiritul nostru, totdeauna gata să dea precădere motivelor ideologice şi să facă dovada unui perfect mimetism instituţional! În rezumat dar, capitalismul occidental a provocat în România intervenţiuni numai în câteva instituţiuni economice, tehnice şi juridice, care veneau în directă atingere cu interesele sale şi a promovat dezvoltarea libertăţii numai în cercul strict economic, singurul care-l interesa. Din punct de vedere politic capitalismul străin nu avea decât un singur mare interes şi anume, ca ordinea să domnească…Nu pe calea instituţiunilor, ci pe calea jocului de interese s-au produs o serie de transformări profunde în economia românească… Pe această cale economică şi automatică, iar nu politică şi instituţională, capitalismul străin a exercitat într-adevăr o influenţă necontestată…”6.

La începutul secolului XX, T.Veblen7 şi J.R.Commons8 au criticat teoriile economice pentru ignorarea rolului instituţiilor în dezvoltare în cadrul teoriei „vechiului instituţionalism”, teorie reluată la începutul anilor 1990 sub forma

4 Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Editura Corint, Bucureşti, 2002,

p. 256 5 Idem, p. 256 6 Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea Georgescu-Delafras,

Bucureşti, 1942, p. 94-97 7 Vezi pe larg în T.Veblen, The Portable Veblen, New York, Viking, 1948 8 Vezi pe larg în J.R.Commons, Institutional Economics: Its Place in Political Economy, University

of Wisconsin Press, Wisconsin, 1961

Page 54: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 54

„noului instituţionalism” pentru a explica diferenţele dintre performanţele economice ale naţiunilor.

Întrebarea fundamentală a fost : Cum pot fi explicate diferenţele dintre performanţele economice ale statelor dezvoltate şi ale celor subdezvoltate ? Este evident pentru oricine că decalajul dintre naţiunile bogate (dezvoltate) şi cele sărace (subdezvoltate) tinde să se conserve şi mai ales să crească. Răspunsul teoretic oferit de instituţionalism a constat în amendarea şi distanţarea faţă de teoriile economice neoclasice şi în invocarea instituţiilor şi organizaţiilor ca factori explicativi ai performanţelor economice. Presupoziţia acestei abordări este că modelele de dezvoltare, fie ele economice sau politice, sunt specifice unui anumit context instituţional, care are proprietatea de a varia în funcţie de timpul istoric şi de spaţiul geografic (naţional). În consecinţă, nu poate exista un model universal al dezvoltării, ci numai modele alternative instituţional specifice. Ca atare, a analiza condiţiile şi cadrul dezvoltării înseamnă a considera regulile formale şi informale care reglementează raporturile dintre actorii sociali şi cadrele organizatorice în care ei îşi desfăşoară activitatea. Aceste reguli nu sunt doar constrângătoare, ci şi stimulatoare, adică nu fixează doar limitele activităţilor şi schimburilor, ci şi recompensele ce pot fi obţinute într-un cadru dat de activitate. Creşterea economică a fost constant indusă mai ales de acel cadru instituţional care a stimulat organizaţiile să se angajeze în activităţi productive. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cadrul instituţional este un amestec care generează două tipuri de oportunităţi – productive şi redistributive – pentru antreprenorii politici şi sociali.

În opinia lui D.C.North, cadrul instituţional funcţionează astfel în ţările subdezvoltate încât „favorizează activităţile care promovează mai ales redistribuţia şi nu producţia, care creează monopoluri mai degrabă decât condiţiile competitivităţii şi care restrânge şi nu extinde oportunităţile…Organizaţiile care se dezvoltă în acest cadru instituţional vor deveni mai eficiente – dar vor fi mai eficiente în a face societatea tot mai neproductivă, iar structura instituţională de bază tot mai mult generatoare de activitate neproductivă. O astfel de cale poate persista întrucât costurile de tranzacţie ale pieţelor politice şi economice ale acestor economii împreună cu modele subiective ale actorilor nu le conduc treptat spre rezultate mai eficiente”9. Noul instituţionalism deschide astfel o nouă direcţie în concepţiile despre dezvoltare prin combinarea condiţiilor specifice creşterii economice cu ariile constitutive ale dezvoltării politice.

9 D.C.North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University

Press, 1990, p. 9

Page 55: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

55

În România, cadrul legislativ şi instituţional modern a anticipat, ca regulă, dezvoltarea economică modernă, eliberând viaţa economică de formele vechi, depăşite, stimulând progresul social. Instrumentele legislative şi instituţionale au avut, în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dublă funcţie: pe de o parte, au consacrat formele economiei de piaţă, iar pe de altă parte, pe aceea de constituire a acestor forme din iniţiativa şi puterea statului, într-un context – specific oricărei ţări slab dezvoltate – în care capacitatea transformatoare a capitalului particular era insuficientă.

În viziunea lui Daniel Chirot, societatea românească a secolului al XIX-lea a funcţionat ca o colonie economică a Occidentului, structura sa internă fiind determinată de poziţia pe care o ocupa în cadrul capitalismului mondial, ca furnizor de materii prime şi cereale. Pe de o parte, receptarea formelor şi normelor de organizare a reprezentat un avantaj pentru România, fiind evitate unele pierderi cauzate e experimentările şi eşecurile îndelungatei perioade parcurse de ţările occidentale şi, pe de altă parte, adaptarea noului cadru instituţional la condiţiile societăţii româneşti a necesitat un efort de restructurare fundamentală, nereflectat însă în egalizarea eficienţei economiei româneşti cu cea apuseană. Cu toate acestea, România nu a mai avut nevoie de secole de evoluţie pentru a parcurge aceeaşi cale, o caracteristică perioadei 1859-1914 fiind rapiditatea transformărilor. Ţărilor importatoare de instituţii – care nu le-ar fi devenit proprii niciodată sau într-un timp îndelungat – le-a fost caracteristică arderea etapelor, respectiv trecerea bruscă de la un pattern de organizare socială la altul. Instituţiile revoluţionate politic nu au mai fost consecinţe ale unei evoluţii „fireşti”, „normale”, ci expresii ale unor decizii cu caracter, cel mai adesea, extraeconomic şi extra-naţional.

În viziunea lui Charles P. Kindleberger, pentru a fi eficiente „instituţiile economice trebuie să fie adaptate la nevoile şi cultura unei ţări. Această adaptare poate fi întreprinsă în mod conştient… Instituţiile folosite într-o ţară dată la un anumit stadiu al dezvoltării ei, în producţie, distribuţie, alocarea creditului, precum şi pentru asocierea producătorilor şi consumatorilor, sunt cele mai eficiente atunci când se potrivesc atât nevoilor economice, cât şi condiţiilor culturale ale ţării. Instituţiile împrumutate, precum hainele de-a gata, se poate întâmpla să se potrivească fără modificări, dar nu este probabil că aşa se va întâmpla”10.

10 Charles P. Kindleberger, Economic Development, McGraw-Hill, 1965, p 38

Page 56: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 56

Din punctul de vedere al constituirii sistemului instituţional modern, ţările/zonele europene pot fi împărţite în două mari grupe:

ţări/zone în care cadrul instituţional s-a constituit în timp printr-un proces general de autodezvoltare ;

ţări/zone în care sistemul instituţional modern a fost importat prin revoluţii politice şi/sau prin decizii ale unor organisme, tratate sau convenţii internaţionale.

În cazul primei grupe, nucleul generativ s-a conturat treptat între secolele XI-XIX. Geografic, zona s-a întins din nordul Italiei, pe linia Rinului către Ţările de Jos şi Marea Britanie. Pe acest traseu au apărut ca efect al iniţiativei private unele elemente ale sistemului instituţional modern, care s-au manifestat anterior formării statelor europene moderne, însă în paralel şi în legătură cu formele de organizare politică specifice Evului Mediu târziu. Ţările din cea de-a doua grupă, pe parcursul secolului al XIX-lea au fost integrate, prin revoluţii politice în sistemul modern al capitalismului, momentul declanşator fiind revoluţia franceză, ulterior diseminarea realizându-se parţial prin expansiunea napoleoniană. În cazul acestor ţări modernizarea s-a desfăşurat pe două direcţii principale. Pentru statele deja constituite până la sfârşitul secolului XVIII, instituţiile moderne, importate sau inovate, au fost introduse prin aşa numita „revoluţie de sus”. Pentru celelalte ţări europene, printre care şi România, a fost necesară constituirea în primul rând a cadrului naţional-statal modern, iar în paralel sau imediat după aceea, organizarea şi legiferarea noilor instituţii economice.

Rezultatul acestor procese a fost o uniformizare instituţională graduală la nivelul continentului european caracterizată de:

răspândirea dreptului feudal care, pe lângă multitudinea de particularităţi a conţinut şi o serie de trăsături comune tuturor regiunilor continentului european;

intensificarea activităţilor comerciale şi bancare din centrele urbane a determinat o perpetuare, o precizare şi o diversificare a instituţiilor şi instrumentelor specifice. Practicile comerciale şi mentalităţile specifice s-au extins treptat şi asupra zonelor „economiilor naturale” pe măsura extinderii pieţei mondiale. Când acest proces nu s-a realizat de la sine, expansiunea economiei moderne a fost efectul intervenţionismului, prin intermediul instituţiilor politice, de stat.

Transformările produse au indus reducerea costurilor de tranzacţie, fiind determinate de inovaţii organizaţionale, tehnici specifice şi de alte caracteristici. Acestea au determinat schimbări ale costurilor marginale în trei direcţii: creşterea

Page 57: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

57

mobilităţii capitalului; reducerea costurilor informaţionale; propagarea riscului în locul insecurităţii11.

Neconcordanţa dintre nivelurile de dezvoltare ale instituţiilor de stat faţă de cele private a determinat o perioadă de legiferare de către stat a unor norme fără obiect – norme fără fond - în ţările eminamente sau preponderent agrare, de tipul României, în care demarajul sistemului economic modern s-a desfăşurat cu întârziere şi în forme diluate. Aceste ţări au fost nevoite să comprime etapele de desfăşurare a proceselor de instituţionalizare modernă, ea fiind, adeseori, incomplet asimilată. În plus, „caracterul guvernării şi acel tipar al profundei inegalităţi în relaţiile dintre cei puţini şi puternici şi masa populaţiei au avut un impact asupra relaţiilor economice şi sociale vreme îndelungată… ”12.

În spaţiul românesc, până la 1859, cadrul juridic şi instituţional era dominat în practică de Regulamentele Organice impuse de Rusia în calitate de putere protectoare, în acord cu Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană. În afară de prevederile principale şi fundamentale din Regulamentele Organice, „primele constituţii balcanice în vigoare”13, viaţa socială se ghida şi după codici de legi civile, de comerţ, penale etc., aplicate separat în fiecare principat. Acestea conţineau, într-o formă sumară, în limitele regimului de tip feudal, statuat de Regulamente, principiile generale ale dreptului civil existente în Europa.

Modernizarea instituţiilor economice după Unirea Principatelor Formarea statului naţional, după Unirea Principatelor Române din 1859, a

creat premisele declanşării proceselor de modernizare a societăţii româneşti, de transformare a structurilor economico-sociale existente, a cadrului legislativ şi instituţional şi de creare a organismului naţional de producţie modern. Aceasta se va constitui treptat prin adaptarea legislaţiei şi instituţiilor din statele dezvoltate occidentale la situaţia şi necesităţile societăţii româneşti.

Desăvârşirea unitaţii dintre Ţara Românească şi Moldova a constituit între 1858 şi 1861 principalul ţel al politicii Principatelor, condiţie de baza pentru înfăptuirea întregii platforme de înnoiri. În aceşti ani s-a trecut la realizarea unificării în sectoarele în care se putea realiza acest lucru: serviciile de vămi ale celor două ţări s-au contopit într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost contopite, iar între

11 Apud Douglass C. North, Institutions…, p. 125 12 Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2004, p. 35 13 Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor. 1804-1945, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 49 şi 51

Page 58: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 58

autorităţile dintre cele două ţări s-au stabilit legături directe, fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine; Comisia Centrală lucra la unificarea legislativă a celor două ţări, iar în toamna anului 1861 s-a instituit şi o comisie pentru unificarea legilor şi a regulamentelor adminstrative.

Dacă în primii ani de existenţă a statului naţional nu s-au obţinut soluţii în problema agrară şi nici în cea electorală, s-a realizat, totuşi, un număr de reforme pe linia constituirii statului modern. Egalitatea în faţa legii şi a dărilor, desfiinţarea privilegiilor şi adoptarea unor forme de organizare statală moderne au fost principalele direcţii de dezvoltare ale activităţii guvernelor începând din 1859. S-a căutat să se îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, s-a organizat o direcţie de statistică în Moldova şi un oficiu statistic în Ţara Românească, instituţii legate de necesitatea unei evidenţe statistice generale, s-a adoptat o lege a recrutării, prin care – cel puţin formal – obligaţiile militare erau generalizate, în Moldova s-a înfiinţat un corp de geniu pentru executarea lucrărilor publice, iar în Ţara Românească o Direcţie a Lucrărilor Publice.

Finanţele publice au reprezentat domeniul de maximă importanţă atât pentru modernizarea economiei cât mai ales pentru aşezarea statului şi resurselor sale în rolul şi funcţiile noi care îi erau impuse. Vechiul sistem financiar, chiar cel aplicat de Regulamentul Organic, deşi suferise unele adaptări moderne, în esenţă şi procedură a rămas de tip vechi. Procesul de adaptare a legislaţiei moderne a finanţelor publice şi de înlocuire a celei vechi s-a desfăşurat treptat, concomitent cu elaborarea bugetelor, chemate să răspundă noilor funcţii şi obiective ale statului român. În jurul întocmirii şi unificării bugetelor celor două provincii unite s-a început o acţiune de înnoire a finanţelor publice, urmărindu-se implementarea principiilor noi de inspiraţie occidentală: a universalităţii impozabilităţii, a impunerii bunurilor şi veniturilor, a proporţionalităţii impozabilităţii, a organizării administraţiei financiare în vederea stabilirii şi colectării impozitelor şi a altor venituri ale statului, a evidenţei şi unificării bugetare, a răspunderii bugetare şi a controlului finanţelor publice etc.

În primul eşalon al legislaţiei de modernizare a domeniului s-a adoptat Legea pentru administrarea şi strângerea unor venituri ale statului14, legile pentru contribuţia financiară şi unificarea contribuţiei financiare15, ambele legi desfiinţând scutirile de impozite şi generalizând impunerea la impozitul funciar a tuturor locuitorilor ţării proprietari de imobile. Administraţia centrală a finanţelor statului a

14 M.O. nr.173 din 21 iulie 1860 15 M.O. nr.248 din 19 septembrie 1860 şi M.O. nr.73 din 31 martie 1861

Page 59: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

59

fost organizată după legea din 186216 şi cea din 186417. În aceşti ani se constituie percepţii rurale şi urbane18 pentru completarea sistemului de administraţie financiară publică.

Un moment marcant l-a reprezentat înfiinţarea organului central de control al finanţelor, respectiv Curtea de Conturi19 în anul 1864. Un număr mare de legi au creat noi surse de venituri bugetare prin impozite directe şi indirecte, modificate la intervale diferite, îndeosebi cu prilejul schimbării guvernelor. Altă categorie de legi financiare privea împrumuturile interne şi externe ale statului pe bază de bonuri de tezaur şi de obligaţiuni, respectiv un mare pachet de legi privind datoria publică pe care o gestiona Ministerul de Finanţe. Acelaşi minister proiecta şi aplica legislaţia de valorificare a unor bunuri şi monopoluri de stat : salinele, vămile, monopolul tutunului, chibriturilor, cărţilor de joc, explozivilor, timbrelor şi altele. La acest sistem de impozite se adăugau impozitele şi taxele comunale la intervale de 5 ani pe baza recensămintelor fiscale asupra contribuţiilor directe. Un moment important al reaşezării sistemului fiscal l-a constituit adoptarea legii contabilităţii publice20 menită să ridice exigenţa evidenţei bugetare a diferitelor instituţii publice. Organizarea şi reorganizarea sistemului financiar al statului, pe lângă prima lege, menţionată deja, a mai făcut obiectul legii financiare21, al legii pentru organizarea generală a finanţelor statului22 şi al legii pentru organizarea administraţiei centrale a finanţelor23.

În total au fost elaborate şi aplicate câteva sute de legi de statuare a principiilor moderne ale finanţelor publice, de organizare a aparatului de administraţie financiară, de aşezare a impozitelor şi taxelor şi de destinare a cheltuielilor. Toate acestea s-au reflectat în bilanţul general de venituri şi cheltuieli, în bugetul de stat, în rapoartele şi dările de seamă a executării bugetelor. Datorită acestui mecanism modern, creat în decurs de jumătate de secol, sistemul financiar public al României a absorbit şi redistribuit în interes naţional, între 10-20% din venitul net al ţării.

16 M.O. nr.116 din 3 mai 1862 17 M.O. nr.178 din 12 august 1864 18 M.O. nr.65 din 23 martie 1865 şi M.O. nr.81 din 13 aprilie 1865 19 M.O. nr.20 din 24 ianuarie 1864 ; Referitor la importanţa, funcţiile şi rolul Curţii de Conturi vezi

pe larg Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria Curţii de Conturi a României (1864-2004), Curtea de Conturi a României, Centrul de Studii Istorice, Economice şi Sociale, Bucureşti, 2005

20 M.O. nr 154 din 8 octombrie 1893 21 M.O. nr.162 din 25 iulie 1865 22 M.O. nr.288 din 25 martie 1909 23 M.O. nr.271 din 10 martie 1912

Page 60: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 60

În domeniul instituţional Parlamentul şi-a îndreptat atenţia spre organizarea şi reorganizarea administraţiei centrale de stat, respectiv ministerele, aceasta atrăgând după sine înfiinţarea unor instituţii noi la nivel local pentru îndeplinirea atribuţiilor din domeniu. În faza incipientă a noii organizări, ca şi în ţările occidentale, un singur departament avea atribuţii multiple. Problemele privind agricultura, comerţul şi industria nu făceau obiectul unui minister distinct. Acestea erau răspândite în diferite ministere – de Interne, Finanţe, Instrucţiune Publică. După anul 1862 prin diferite legi24 de reorganizare se stabilesc competenţele pentru: Ministerul Lucrărilor Publice; Ministerul Agriculturii şi Domeniilor; Ministerul Comerţului şi Industriei; Ministerul de Finanţe; Ministerul Afacerilor Străine; Ministerul de Interne. Într-o perioadă de 50 de ani, prin multiple transformări şi reorganizări s-a ajuns ca în preajma primului război mondial, ministerele cu funcţii economice să fie definitiv organizate, fiecare ocupându-se de domenii distincte de activitate şi să funcţioneze cu importante direcţii şi servicii centrale şi numeroase servicii şi instituţii externe. Influenţa aceste organizări s-a reflectat în dezvoltarea economică a ţării.

Instituţiile de stat, în principal ministerele economice, trecând prin transformări succesive, erau organizate pe ramuri bine precizate : agricultură, comerţ, industrie, finanţe, cu sarcini concrete în funcţionarea ramurilor respective. Pe parcursul timpului, răspunzând unor noi necesităţi s-au creat noi organisme, instituţii economice centrale cu atribuţii consultative în cadrul unor ministere sau legate de sarcinile acestora.

Din iniţiativă privată au luat fiinţă şi instituţii economice noi ale comercianţilor, industriaşilor, agricultorilor, care şi-au extins organizarea şi acţiunile în baza libertăţii de acţiune, a forţei economice a acestor categorii sociale. Au luat fiinţă Camerele de Comerţ în principalele oraşe din ţară, au apărut societăţi, asociaţii, uniuni, cluburi economice care convocate în sesiuni şi congrese anuale, au făcut propuneri pentru orientarea spre o economie modernă, publicându-le în buletine şi lucrări proprii ori înaintându-le ministerelor sau Parlamentului. De asemenea, s-au produs schimbări şi în atribuţiile unor instituţii centrale de stat sau private, caracterizate la început printr-o tendinţă de extindere, diversificare a acestora, apoi printr-un proces de transfer al unora din atribuţii de la instituţiile de

24 M.O. nr.160 din 10 iulie 1864 ; M.O. nr.220 din 2 octombrie 1864 ; M.O. nr.231 din 20 octombrie

1865 ; M.O. nr.244 din 31 octombrie 1867 ; M.O. nr.123 din 1 iunie 1868 ; M.O. nr.77 din 30 martie 1883 ; M.O. nr.66 din 6 aprilie 1900 ; M.O. nr.55 din 10 mai 1905 ; M.O. nr.290 din 28 martie 1909 ; M.O. nr.278 din 10 martie 1912

Page 61: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

61

stat spre instituţiile private, profesionale şi la înfiinţarea şi administrarea unor instituţii de profil.

Amplificarea şi diversificarea producţiei şi circulaţiei de mărfuri, şi accelerarea evoluţiei pe calea modernă a economiei româneşti în general au determinat preocupări susţinute din partea oficialităţilor şi a economiştilor pentru instituirea unui sistem bancar şi al creditului adecvate, inclusiv pentru înfiinţarea unei bănci centrale de emisiune, care să faciliteze derularea tranzacţiilor comerciale şi de altă natură.

Problema agrară a constituit factorul cheie al evoluţiei societăţii şi economiei româneşti în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX. Perioada a stat sub semnul reformei agrare de la 1864, reformă care a produs modificări importante în structura proprietăţii şi a generat un nou regim agrar marcat de contradicţii şi disfuncţionalităţi determinate de aplicarea unei politici agrare ce nu a reuşit rezolvarea problemelor lumii rurale. La scurt timp după ce a început aplicarea legii agrare din 1864, a devenit evident faptul că reforma a rezolvat numai parţial problemele agriculturii româneşti, în condiţiile în care marea majoritate a proprietarilor erau lipsiţi de resursele financiare necesare efectuării unor investiţii destinate eficientizării exploataţiilor agricole. Astfel, problema creditului agricol a devenit parte a problemei agrare. Importanţa constituirii instituţiilor de credit a fost subliniată încă din anii 1868-1869 de Ion Ionescu de la Brad : „Sunt trei lucruri cari se cer pentru ca să se poată face producţia agricolă : muncă, pământ şi bani. Munca o are săteanul, pământul i s-a dat ca să-l răscumpere, dar pentru bani, cari sunt una din cele mai principale condiţiuni ale culturii şi ale deplinei emancipări, nu s-a făcut nimic”25…Nu mai rămâne îndoială că cererea cea mai importantă pentru prosperitatea agriculturii, este organizarea creditului pentru toate treptele de producători, pentru proprietarii mari ca şi pentru cei mici, pentru răzeşi ca şi pentru marea mulţime a cultivatorilor săteni. Organizarea creditului rural pentru săteni este cu mult mai importantă decât însăşi împroprietărirea lor, căci aceasta, este îndemânarea principală ce poate să se dea producerii lor şi cu aceasta se face şi se complectează îmbunătăţirea soartei lor”26.

Necesitatea obţinerii de fonduri în condiţii cât mai avantajoase a determinat înfiinţarea, din iniţiativa marilor proprietari funciari, în aprilie 1873, Societăţii de Credit Funciar Rural, prima instituţie financiară cu capital românesc,

25 Ion Ionescu de la Brad, Agricultura în judeţul Covurlui, 1868, în C.I.Băicoianu, Istoria politicei

noastre monetare şi a Băncii Naţionale, vol.2, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p. 170 26 Ion Ionescu de la Brad, Agricultura în judeţul Putna, 1869, în C.I.Băicoianu, Istoria politicei

noastre…, p. 177

Page 62: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 62

constituită pe baza asociaţiei directe şi a garanţiei mutuale a proprietarilor de terenuri. Constituirea Creditului Funciar Rural, destinat să acorde credite pe termen lung şi să combată împrumuturile cu dobânzi cămătăreşti, ne permite să vorbim pentru prima dată, de o politică de credite în România27. Instituţia a acordat marilor proprietari, numai din 1873 până în 1881, împrumuturi în sumă totală de 64.210.000 de lei, dobânda reală variind între 6,80 şi 9,50%. Din 1881, dobânda a fost de 5,86-6,08%28. De asemenea, din 1880, Creditul Funciar Rural a căpătat scont de portofoliu de la BNR, fapt ce subliniază interesul Băncii Naţionale pentru dezvoltarea agriculturii şi pentru situaţia marilor proprietari. Până în 1915, proprietarii rurali au primit de la Creditul Funciar Rural împrumuturi de 725,1 milioane lei29, sumă care dovedeşte că instituţia şi-a îndeplinit de la început funcţia economică pentru care a fost creată.

„Perioada 1860-1880 – arăta C.I.Băicoianu - a văzut născându-se din punctul de vedere al organizării creditului, cele două mari aşezăminte de credit naţional: Creditul Funciar Rural, creiat pentru a sprijini marea proprietate şi a o scoate din camăta ruinătoare caracteristică acelei vremi şi Banca Naţională, chemată să înlesnească mişcării comerciale şi industriale un credit ieftin şi să sprijinească Statul în multiplele sale operaţiuni financiare…Ţară de plugari, cu îndeletnicire precumpănitoare agricolă, avea însă nevoie şi de un alt gen de credit, de un credit agricol personal. Marea reformă agrară a împroprietăririi de la 1864 rezolvase latura socială a problemei…Agricultura se făcea însă din cauza lipsei de capital circulant, cu mijloace de cultură înapoiate, din care cauză pământul nu raporta atâta cât reclama interesul privat al agricultorului, precum şi interesul public. Maşinismul nu conta, plugul şi grapa de lemn predominau, toate la un loc constituind o piedică vizibilă a procesului de producţiune agricolă”30.

Intenţia constituirii unei bănci centrale a fost lansată spre jumătatea secolului XIX atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Pentru a se ajunge la înfiinţarea Băncii Naţionale a României tatonările au durat peste un sfert de secol, fiind prezente înainte de Unirea Principatelor, intensificându-se în perioada din preajma afirmării independenţei României, ca parte a procesului de modernizare a societăţii româneşti, de dotare a acesteia cu instituţiile necesare progresului economic, politic şi cultural. 27 Al.Pintea, Gh.Ruscanu, Băncile în economia românească, Editura Economică, Bucureşti, 1995,

p. 48 28 N.N.Constantinescu, Acumularea primitivă a capitalului în România, Editura Ştiinţa, Chişinău,

1992, p. 320 29 Apud C.I.Băicoianu, Istoria politicei noastre…, p. 353 30 Idem, p. 170

Page 63: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

63

În prima jumătate a secolului XIX în Principatele Române au existat proiecte de înfiinţare a unor bănci, însă transpunerea lor în practică era imposibilă fără existenţa acumulărilor de capital, în condiţiile insuficientei manifestări a creditului comercial. Operaţiile de credit se desfăşurau prin cămătari şi case de bancă, principalul domeniu de activitate al acestora fiind acordarea de împrumuturi şi medierea relaţiilor cu băncile din centrul şi vestul Europei. Principalele operaţiuni comercial-bancare efectuate de cămătari erau: plăţi în ţară şi străinătate, primirea de depuneri spre fructificare, arendarea veniturilor statului, exploatarea salinelor şi altor mine, acordarea de împrumuturi vistieriilor şi particularilor pe amanete (gaj) şi ipoteci, reprezentarea caselor de bancă străine în Principate, afaceri de import şi export, transformându-se în puternice case de bancheri-cămătari, care împleteau activitatea comercială cu cea bancară de împrumut şi schimb.

În noul context creat de crearea statului român modern în 1859 s-a preconizat şi înfiinţarea unui sistem modern de credit, o bancă centrală de emisiune, o bancă ipotecară sau de credit financiar pentru nevoile marii proprietăţi, monedă naţională, case de economii etc. Problemele principale care ocupau agenda factorilor politici în această perioadă erau problema ţărănească, ce avea să garanteze liniştea socială a României, organizarea administrativă, fiscală, militară, economică şi legislativă a statului şi înfiinţarea instituţiilor de credit şi, în special, a unei Bănci de emisiune ca şi a unui Credit ipotecar care să activeze întreaga viaţă economică a ţării. Prima problemă a fost rezolvată prin lovitura de stat din 1864 şi prin reforma agrară din acelaşi an. Cea de-a doua s-a aflat printre primele preocupări ale oamenilor politici din timpul domniei lui Cuza şi a lui Carol I, de ea depinzând consolidarea statului român şi, ulterior, afirmarea independenţei sale. În ceea ce priveşte soluţionarea problemei creditului, complicata conjunctură internă şi externă a determinat eşecul înfiinţării unei Bănci Naţionale în perioada anterioară obţinerii independenţei de stat.

În anul 1860, Alexandru Ioan Cuza a aprobat proiectul de lege întocmit de I.C. Brătianu „pentru reorganizarea creditului public în Principatele Unite şi pentru întocmirea unei bănci de circulaţie şi escompt”, însă Comisia Centrală nu l-a acceptat. Proiectul elaborat de Brătianu făcea distincţie între Creditul funciar şi Banca de emisiune, ultima instituţie având rezervate numai operaţiunile clasice comerciale. Aceste două instituţii trebuiau înfiinţate de stat, cu banii pe care i-ar fi încasat dintr-un eventual împrumut extern, Brătianu preconizând şi o serie de măsuri pentru înlăturarea efectelor negative ale etatizării. Brătianu dorea prin

Page 64: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 64

înfiinţarea pe aceste baze a celor două instituţii să înlăture hegemonia capitalului străin care urmărea concesionarea lor.

Impactul negativ determinat de eşecul Băncii Naţionale a Moldovei în anii 1856-1858 şi confuzia pe care o făceau mulţi oameni politici, comercianţi şi industriaşi identificând problema Băncii de scont şi emisiune cu aceea a institutului de Credit ipotecar sunt evidenţiate de proiectele elaborate în epocă. Însă, dacă în privinţa formei acestor instituţii domnea confuzia, în privinţa mijloacelor materiale prin care urmau să fie înfiinţate părerile erau mult mai precis formulate de cele două curente politice principale.

Discuţiile ample care s-au desfăşurat în Parlament, în presă, în numeroase lucrări, cu participarea celor mai prestigioşi specialişti pe care îi avea România în acel moment şi cu concursul unor importanţi oameni de afaceri din diferite ţări ale Europei, nu au avut ca obiect – aşa cum adesea s-a susţinut – obţinerea unui profit imediat din funcţionarea băncii centrale (din acest punct de vedere fiind simptomatic eşecul Băncii Moldovei ca propusă bancă centrală), cât crearea instituţiei centrale a creditului, a cărei funcţionare urma să asigure, în perspectivă, fluenţa capitalurilor, garanţia seriozităţii operaţiunilor economice şi manifestarea sănătoasă a monedei naţionale.

Dincolo de aspectele tehnice, discuţia a clarificat fundamentarea băncii naţionale pe două principii. Primul privea pe deţinătorii acestei importante pârghii de putere economică în România, grija factorilor responsabili români fiind de a nu deschide, prin intermediul băncii, posibilitatea unor ingerinţe externe. Capitalul Băncii Naţionale trebuia să fie românesc, fără a exclude, chiar presupunând, participarea deopotrivă cu românii, a evreilor, grecilor etc. în calitatea comună de cetăţeni ai României. Al doilea a vizat legătura dintre Bancă şi Stat. Problema a fost mult dezbătută, ştiut fiind că băncile centrale au fost organizate ca instituţii private, cu autorizarea statului, dar fără posibilitatea de intervenţie a acestuia asupra activităţii bancare dincolo de limitele controlului exercitat pentru respectarea prevederilor legale şi statutare. Experienţa de până atunci arătase că ingerinţele statului în activitatea băncii centrale o deturnează de la funcţiile sale fireşti, datorită tentaţiei executivului de utilizare a emisiunii de bancnote ca resursă bugetară. Referitor la participarea statului în calitate de acţionar, a fost invocată pe bună dreptate insuficienţa capitalurilor în România, dar organizarea ce va fi adoptată se va baza pe principiile unei bănci private privilegiate.

Democraţii din 1848, grupaţi ulterior în Partidul Liberal, conştienţi că rolul capitalului într-o bancă de emisiune este minim şi încrezători în capacitatea de acumulare internă a acestuia susţineau ideea înfiinţării Băncii Naţionale prin apelul

Page 65: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

65

la capitalul naţional. În ceea ce priveşte institutul de credit agricol, ei preconizau înfiinţarea unei asociaţii mutuale a proprietarilor, preluându-se modelul german. Această poziţie a fost formulată în punctul 9 al Programului Partidului Liberal publicat în 1861, care prevedea „crearea unei Bănci Naţionale”, idee reluată în 1867: „Criza noastră financiară în mare parte nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepţiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere…Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu osebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale”’31.

La 10 ianuarie 1861, combătând poziţia conservatorilor, Ion C. Brătianu, liderul Partidului Liberal, afirma: „Doriţi îmbunătăţirea stării noastre agricole şi financiare ? Vă asigur că niciodată nu vom putea ajunge la această îmbunătăţire, până nu vom avea o Bancă naţională; fără o Bancă naţională, să intre miliarde, nu ne folosesc nimic”32.

Oamenilor politici grupaţi în Partidul Conservator li se părea imposibil de admis ideea înfiinţării acestor instituţii apelându-se numai la mijloacele naţionale şi de aceea susţineau înfiinţarea Băncii de emisiune şi a Creditului ipotecar prin apelul la capitalul străin, admiţând cel mult colaborarea capitalului naţional. Aceste iniţiative reflectau necesitatea unor instituţii de credit şi a unei Bănci Naţionale care să alimenteze cu capitaluri economia românească aflată într-o fază nouă a dezvoltării sale.

Reforma agrară din 1864 a generat şi o serie de obligaţii financiare atât pe plan intern cât şi extern, pe fondul unei situaţii financiare dezastruoase din cauza bugetelor deficitare din anii precedenţi. Guvernul nu avea la dispoziţie mijloacele materiale ca să poată face faţă obligaţiilor rezultate din actul împroprietăririi şi nici pentru alte nevoi interne ce erau reclamate de organizarea statului. În aceste condiţii, necesitatea unei Bănci Naţionale care, în lipsa altei bănci de mai mare anvergură, ar fi putut sprijini statul, era mai acută decât oricând. În aceeaşi perioadă, Marea Britanie şi-a manifestat tot mai mult interesul pentru Principatele Române, situaţie subliniată de înfiinţarea la Galaţi, de către cercurile financiare engleze, a unei sucursale a Băncii Otomane, cu scopul de a sprijini armata engleză în timpul Războiului Crimeii, construcţia liniei Cernavodă-Constanţa – realizată cu

31 Ibidem, p. 315 32 I.C. Brătianu, Din scrierile şi cuvântările lui I.C. Brătianu. 1821-1891, Bucureşti, 1903,

p. 248-249

Page 66: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 66

capital englez între 1858 şi 1860 – şi, în principal, pentru a servi intereselor economice britanice în zona Dunării.

În timpul domniei lui Carol I guvernului român au continuat să îi fie propusă de către grupurile financiare străine concesionarea principalelor instituţii de credit. Pentru crearea unei bănci de emisiune s-au cristalizat două concepţii : „Unii credeau că trebuie să se aştepte ca şi comerţul şi industria ţării să ia o dezvoltare mai mare, pentru ca să se justifice necesitatea înfiinţării unei bănci de emisiune, pe când alţii susţineau că, numai când vom avea o bancă naţională, care să mijlocească şi să ajute prin credite ramurile de activitate economică, vom avea să înregistrăm progrese mari, după cum s-a şi întâmplat”33. În perioada următoare au început să apară proiecte, mai ales străine, pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi emisiune.

Înfiinţarea unei bănci de emisiune a rămas în toată această perioadă o problemă de cea mai mare importanţă, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877, când România a fost obligată să suporte grele sarcini financiare pentru purtarea războiului şi când creditul statului, atât pe piaţa internă, cât şi cea externă, era foarte mic. I.C. Brătianu susţinea că „ce mult şi dureros se simte lipsa unui aşezământ financiar puternic şi serios, care să poată da ţării existenţa bănească în vremuri de nevoie”34.

Abia după ce România a devenit independentă problema creării institutului de emisiune a fost rezolvată. Astfel, la 27 februarie 1880, guvernul I.C. Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care avea rolul de a ajuta economia naţională mai mult ca orice altă instituţie. Proiectul a fost însoţit de o expunere de motive în care se justifica astfel necesitatea înfiinţării băncii : „Necesitatea înfiinţării unei bănci de scont şi circulaţie, simţită de societatea noastră într-un mod atât de intensiv, de mai mulţi ani încoace, nu provine numai din cauza legitimei dorinţe ce are fiecare om de a afla, cu înlesnire şi cu o cât mai mică dobândă, un capital necesar pentru a pune în mişcare activitatea sa comercială, industrială, mijloacele de comunicaţii, şi, în fine, deşteptarea intelectuală, în genere, care, nemai putând sta în nelucrare şi paralizare, cată în toate şi prin toate modurile a-şi satisface spiritul de întreprindere, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se

33 Victor Slăvescu, Istoria Băncii Naţionale a României (1880-1924), Editura Cultura Naţională,

1925, p. 14 34 Idem, p. 18

Page 67: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

67

mişca, în fine, mai liber şi cu puteri mai mari, pe calea cea largă a progresului şi bunei stări”35.

În jurul organizării sistemului care trebuia adoptat dezbaterile au fost deosebit de aprinse. Unii se declarau pentru tipul de bancă de sta, alţii pentru tipul de bancă particulară, unii cereau o singură bancă de emisiune cu monopol exclusiv, alţii admiteau principiul pluralităţii, ca în Statele Unite ale Americii sau Elveţia, iar alţii se îndoiau de oportunitatea creării Băncii Naţionale, Theodor Rosetti afirmând în martie 1880 în Senat:„Orice instituţie, creată înaintea timpului şi pentru care nu există elementele necesare ale vieţii sale economice într-o ţară, poate deveni foarte uşor periculoasă pentru dezvoltarea ulterioară a economiei naţionale. Nu cred că timpul să fie oportun pentru introducerea, la noi, a acestei instituţiuni, atât de delicate, atât de provocată cum este banca”36.

Proiectul pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a fost însă acceptat, adoptându-se sistemul mixt de colaborare a capitalurilor particulare cu statul şi acela al unei singure bănci cu monopol exclusiv al emisiunii, ţinându-se cont şi de lipsurile din scurta activitate a Băncii Naţionale a Moldovei. La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finanţe I.C. Brătianu, a devenit legea prin care au fost stabilite normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880.

Prin legea de funcţionare şi prin statutele adoptate în 1880, Banca Naţională a României este o bancă privată, deplin autonomă în exercitarea funcţiilor de emisiune şi de reglementare a creditului. Similar corespondentelor sale din Europa, BNR exercita privilegiul de emitere a bancnotelor convertibile în metal preţios (ca mijloace de plată legale, echivalente în prerogative cu moneda statului), pe baza reescontării efectelor comerciale oferite şi garantate de băncile comerciale. Prin operaţiile de reescontare (singura care avea acest drept în România), BNR a dirijat întregul sistemul de credit al României, asigurând fluiditatea operaţiilor comerciale, expresia monetară a acestora fiind materializată prin emisiunea de bancnote. Astfel, BNR exercita rolul de centrală a creditului comercial, al cărui preţ îl orienta prin fixarea ratei scontului. Ştefan Zeletin a caracterizat acest act fundamental ca: „Cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”37.

Necesitatea înfiinţării unor instituţii de credit destinate micilor gospodării rurale şi urbane, care să ţină cont de posibilităţile financiare reduse ale acestora, a

35 Ibidem, p. 19 36 Ibidem, p. 20 37 Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Editura Scripta, ed. a II-a, Bucureşti, 1992, p. 12

Page 68: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 68

determinat înfiinţarea Caselor de Credit Agricol în 1881, prima încercare de creare a unor instituţii de credit specializat prin intervenţia directă a statului. Instituţia a avut scopul de a completa marele program de organizare a creditului naţional promovat de liberali. Ion C.Brătianu şi-a însoţit proiectul de lege cu o expunere de motive unde afirma printre altele că: „Nu putea să ne scape din vedere că oricât ar fi de însemnat rolul ce îndeplineşte comerţul şi industria în desvoltarea economică a ţării noastre, totuşi, azi ca şi în trecut, ca şi în viitor, industria fundamentală a României este şi va fi agricultura. Oricât ar progresa comerţul nostru, oricât de mare avânt ar lua industria naţională, totuşi producţiunea agricolă va fi temelia edificiului nostru economic, cel mai sigur şi cel mai productiv isvor de bogăţie al ţării. Astăzi chiar dacă avem o mişcare economică de oarecare importanţă, dacă avem un comerţ mai mult sau mai puţin înfloritor, o datorim tot agriculturii, căci numai printr-însa există comerţul român. Aceasta fiind importanţa agriculturii în economia generală a ţării, urmează de la sine că suntem datori a o înzestra cu toate instituţiunile cari pot contribui la înflorirea sa…De aci necesitatea ca fără întârziere să facem pentru agricultura noastră aceea ce s-a făcut pentru industrie şi comerţ, să-i înlesnim capitalurile de cari simte atâta nevoie”38.

Casele de Credit Agricol au fost constituite în 32 de judeţe, sub formă de societăţi anonime, cu un capital social care a variat între 150.000 şi 450.000 lei, din care statul a subscris, de la început, 2/3, iar judeţele 1/3. Reglementările privind înfiinţarea C.C.A prevedeau şi posibilitatea ca agricultorii să subscrie acţiuni proprii şi să înlocuiască astfel statul şi judeţele. Operaţiunile C.C.A. au constat, pe de o parte, în primirea de depuneri de economii şi, pe de altă parte, în scontarea de poliţe şi acordarea de împrumuturi pe gaj de produse agricole, obiecte de inventar şi de efecte publice, pe termen de 9 luni, cu dobânzi variind între 7% şi 11%. De asemenea, C.C.A. urmau să servească, până la un oarecare grad, de intermediar între BNR şi agricultori. C.C.A. au funcţionat timp de 11 ani, timp în care au acordat împrumuturi de 358,5 milioane lei39, de care au beneficiat însă, aproape în exclusivitate, marii proprietari, cu toate că ele fuseseră concepute ca organizaţii de credit ţărăneşti, pentru procurarea de unelte agricole, mijloace de transport, vite de muncă, etc., în vederea obţinerii unei producţii agricole sporite. În 1892, datorită faptului că principalii beneficiari – contrar scopului declarat – au fost marii proprietari funciari, C.C.A. au fost desfiinţate şi au fost obligate să restituie statului, judeţelor şi acţionarilor capitalurile, fiind înlocuite Creditul Agricol, organizaţie de stat centralizată. 38 Apud C.I.Băicoianu, Istoria politicei noastre…, p. 183 39 Apud Al.Pintea, Gh.Ruscanu, Băncile…, p. 92

Page 69: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

69

Creditul Agricol din Bucureşti a funcţionat în cadrul Ministerului de Finanţe între anii 1893-1907, cu un capital social, subscris în întregime de stat, de 20 de milioane de lei, fiind sprijinit şi de BNR prin credite în cont curent. C.A. a activat în judeţe prin fostele unităţi ale C.C.A., care au fost transformate în sucursale proprii. Creditul Agricol putea face următoarele operaţiuni: să împrumute agricultorii pe gaj, gajurile putând fi constituite de vite, produse şi instrumente agricole; să avanseze ţăranilor sumele necesare pentru a cumpăra vite, seminţe, maşini, etc. (sumele împrumutate trebuiau să fie garantate în mod solidar de 2 agricultori solvabili din aceeaşi comună, iar obiectul cumpărat era considerat ca gaj din momentul cumpărării); să primească în depozit economiile ţăranilor; să facă operaţiuni pentru BNR acolo unde ea nu avea nici un sediu.

Instituţia a acordat împrumuturi pe termene de 3, 6 şi 9 luni până la limita maximă de 1.000 lei, cu o dobândă de 10%, ţăranilor împroprietăriţi care nu dispuneau de inventarul agricol necesar creşterii producţiei. Creditul Agricol nu a rezolvat însă problemele micii ţărănimi şi nu a avut succes, datorită în principal faptului că valoarea extrem de redusă a împrumuturilor a făcut imposibilă utilizarea lor economică, ceea ce a dus la punerea instituţiei în lichidare în 1906 (şi-a încheiat practic activitatea în 1907, când avea împrumuturi acordate în gaj de 49,0 milioane lei, lichidarea încheindu-se efectiv în 1912)40.

În 1908, volumul mic şi termenele reduse ale creditelor acordate de Creditul Agricol au determinat constituirea primei instituţii de credit funciar rural pe termen lung pentru săteni, Casa Rurală, prin cooperarea dintre stat şi iniţiativa particulară. Plasamentele Casei Rurale, până la primul război mondial, au fost : cumpărarea şi revânzarea de terenuri ; acordarea de împrumuturi ipotecare sătenilor, pe termen lung – de 50 de ani – pentru achiziţionarea pământurilor oferite spre vânzare de către moşieri sau instituţii proprietare, pe bază de tranzacţii, conform Legii învoielilor agricole din 23 decembrie 1907 ; credite, sub formă de împrumuturi ipotecare pe termen mijlociu, de regulă 5 ani, acordate ţăranilor care achiziţionau pământ din alte judeţe pentru a-şi întemeia gospodării, precum şi moşierilor şi arendaşilor, pentru producţie, pe termen scurt, de 3 luni, cu gaj de recolte sau garanţia altor persoane, etc. Dobânzile variau între 5,5% şi 9,5%, după sursa de finanţare şi, astfel, în raport cu băncile comerciale, Casa Rurală a acordat ţărănimii cel mai ieftin credit.

Preţul ridicat al pământului, cerut de marii proprietari, a influenţat activitatea Casei Rurale, care nu a putut achiziţiona decât aproape jumătate din 40 Dumitru Şandru, Creditul agricol în România, 1918-1944, Editura Academiei, Bucureşti, 1985,

p. 13

Page 70: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 70

terenurile oferite. Potrivit legii, casa Rurală era obligată să revândă pământul cumărat, în loturi de câte minimum 5 ha ţăranilor care dispuneau de garanţii egale cu creditul obţinut, contribuind astfel la consolidarea gospodăriilor înstărite de la sate. Dar aceste gospodării, puţin numeroase, au putut cumpăra numai 66.000 hectare din moşiile achiziţionate de Casa rurală, fapt ce a obligat-o să dea în arendă pământurile nevândute ţăranilor, pe termene între 3 şi 10 ani, cooperativelor săteşti, sau unor arendaşi particulari, cu o arendă anuală reprezentând 6% din preţul de cumpărare a pământului41.

Ulterior, volumul redus al creditelor acordate de instituţiile existente în raport cu necesităţile, a dus la crearea, în 1915, pe lângă BNR, a Caselor Judeţene de Împrumut pe Gaj a Agricultorilor. Aceste instituţii de stat nu aveau capital propriu, dar prin legea de înfiinţare, ele au fost autorizate să-şi procure resursele financiare din împrumuturi de la BNR (până la limită stabilită iniţial la 100 de milioane de lei). Astfel, în baza convenţiilor42 încheiate între Ministerul de Finanţe şi BNR, aceasta a alimentat cu credite, purtând o dobândă de 4%, Casele judeţene de Împrumut pe gaj. Din aceste sume, au fost finanţaţi micii producători rurali, cu împrumuturi pe termene de 3-6 luni şi rar, până la 9 luni, garantate cu gaj de produse agricole, semifabricate şi efecte publice, cu dobânzi de 5-6% pe an ; cuantumul acestor credite era de 500 lei pe jugăr şi, cel mult, 20.000 lei pe proprietar. În primii 2 ani de funcţionare, 1915-1916, împrumuturile acordate Caselor judeţene de împrumut pe gaj, s-au ridicat la 1,3 miliarde lei43.

Toate aceste instituţii s-au dovedit, prin organizarea şi mijloacele lor restrânse de care dispuneau, cu totul insuficiente pentru a face faţă nevoilor de bani ale ţărănimii, situaţie care a generat extinderea practicilor cămătăreşti în lumea satelor. Spre sfârşitul secolului XIX, pentru combaterea efectelor ruinătoare ale dobânzilor cămătăreşti şi pentru furnizarea capitalurilor necesare agricultorilor în condiţii care să permită utilizarea rentabilă a împrumuturilor contractate, o dezvoltare deosebită a avut-o mişcarea cooperatistă, iniţial sub forma asociaţiilor culturale şi mai apoi sub forma băncilor populare.

Rezultatele satisfăcătoare ale primelor cooperative de credit înfiinţate sub forma băncilor populare, au determinat adoptarea, în 1903, Legii băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, prin care s-a dat o bază legală acestor instituţii. Legea a avut drept scop consolidarea băncilor populare, propagarea şi răspândirea principiilor pe care erau bazate acestea şi înfiinţarea unui organism care să

41 Idem, p. 15 42 Banca Naţională a României, Legi-Statute, Bucureşti, 1939, p. 335 43 Apud Al.Pintea, Gh.Ruscanu, Băncile…., p. 94

Page 71: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

71

înlesnească controlul acestora. Casa Centrală a băncilor populare urma să sprijine dezvoltarea acestor instituţii de credit prin scontarea efectelor comerciale, acordarea de împrumuturi directe, deschiderea de conturi curente şi primirea depunerilor spre fructificare, organizarea vânzării în comun a produselor sătenilor şi aprovizionarea lor cu cele necesare, asigurarea mutuală a recoltelor săteşti contra grindinei şi incendiilor, etc. Casa Centrală a coordonat întreaga cooperaţia de credit din România până în anul 191944.

În scurt timp, datorită unei propagande perseverente şi sprijinită puternic de legea din 1903, cooperaţia românească a cunoscut o dezvoltare deosebită45. Astfel, sub îndemnul şi propaganda organizată de Spiru Haret – ministrul cultelor şi instrucţiunii publice – până în 1902 -- au fost organizate 700 de bănci populare săteşti, care grupau aproape 70.000 de membrii şi aveau un capital depus de 4,2 milioane lei46. În următorii 10 ani, numărul băncilor populare a crescut mai mult de 4 ori, iar numărul membrilor aproape s-a înzecit; capitalul subscris s-a mărit între 1904 şi 1912 de aproape 8 ori, în timp ce capitalul vărsat a crescut între 1902 şi 1912 de aproximativ 23 de ori; paralel cu creşterea capitalului, depunerile spre fructificare s-au mărit necontenit, ajungând la 16.503.381 lei în 1912, faţă de 2.431.112 cât erau în 190447. În 1913 existau 2.901 bănci populare cu aproape 584.000 membrii şi un capital vărsat de 107,1 milioane lei48. Capitalul era subscris însă de o minoritate dintre cooperatori, majoritatea acestora participând cu sume mici.

Băncile populare au acordat împrumuturi individuale sătenilor, precum şi la o parte din obştile de arendare a pământului, mijlocind uneori şi încheierea contractelor între aceste obşti şi proprietarii pământului. Împrumuturile se acordau pe termene scurte, cu o dobândă medie de 10%, ceea ce reprezenta un credit ieftin în raport cu cel de la băncile comerciale, dar scump în raport de rentabilitatea 44 Apud Dumitru Şandru, Creditul…, p. 20 45 În legătură cu dezvoltarea cooperaţiei de credit, Gromoslav Mladenatz arăta că: „Ramura cea mai

dezvoltată a cooperaţiei noastre săteşti a fost de la început şi este încă cea de credit”; Vezi Gromoslav Mladenatz, Întreprinderile cooperative, Enciclopedia României, vol.IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 634

46 Apud Dumitru Şandru, Creditul…, p. 19 47 Impactul dezvoltării băncilor populare asupra ansamblului economiei naţionale a fost subliniat şi de

C.I.Băicoianu astfel: „Într-adevăr, de unde înaintea înfiinţării băncilor populare sătenii păstrau economiile lor fără ca să le pue în circulaţiune şi astfel să ajute dezvoltarea economică generală, după ce aceste aşezăminte au fost creiate, economiile săteşti sunt canalizate spre producţiunea agricolă. Pentru circulaţiunea monetară a ţării care în anul 1912 se ridica la aproximativ 500 milioane, cele aproape 116 milioane pe cari plugarii le pun la dispoziţia vieţii economice prin capitalurile vărsate şi depunerile spre fructificare la băncile populare, reprezintă o cifră a cărei importanţă nu poate fi trecută cu vederea”. Vezi C.I.Băicoianu, Istoria politicei…, p. 417

48 Apud Al.Pintea, Gh.Ruscanu, Băncile…, p. 96

Page 72: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 72

agriculturii (iar în anii nefavorabili recoltelor devenea un credit extrem de scump)49. Până la primul război mondial, băncile populare au reprezentat principala instituţie care a procurat fondurile necesare gospodăriilor mici şi mijlocii. În 1914, creditele acordate de băncile populare săteşti, însumau 166,9 milioane lei-aur, repartizate pe 840.000 de împrumutaţi, respectiv o medie pe împrumutat de 199 lei-aur, cu o dobândă între 10% şi 12%, pe termen de la 1 la 5 luni.

ui credit mai larg

şi Pensiuni a Funcţ

La jumătatea primului deceniu al secolului XX, prin intermediul Casei Centrale la care statul deţinea 50% din capital, băncile populare au intrat sub tutela statului şi nu au mai putut acţiona independent. Intervenţia statului şi diferitele interese ale partidelor politice aflate la putere au anulat ideea de cooperare şi de întrajutorare din cadrul acestor instituţii de credit, această situaţie determinând înfiinţarea, din 1907, a Băncilor Federale, care au fost o expresie a autonomiei mişcării cooperatiste de credit, devenind totodată şi organul superior de control al acestora50. Federalizarea a avut ca scop şi canalizarea capitalurilor din locurile abundente spre locurile lipsite de capital şi, în al doilea rând, realizarea un

pe baza garanţiilor mai mari, procurate de cooperativele asociate. După 1900, în mediul urban s-au organizat o serie de instituţii care

funcţionau pe baze cooperatiste pentru acordarea de credite funcţionarilor, cele mai importante fiind: Casa Militară de Economie, Credit şi Ajutor, creată în 1900 şi care s-a transformat ulterior în Casa Oştirii; Casa de Economie, Credit şi Ajutor a Corpului Didactic, creată în 1903 ; Casa de Economie, Credit şi Asistenţă a Personalului PTT, creată în 1905; Casa de Economie, Împrumut, Ajutor

ionarilor Dependenţi de Ministerul de Interne, creată în 191051. În 1918, în vederea asigurării autonomiei organizatorice a cooperaţiei de

credit, au fost înfiinţate la Iaşi, Asociaţia federalelor de credit şi un Birou central al federalelor. Din iniţiativa biroului central, în 1918 s-au organizat sfaturi ale federalelor la Bârlad, Roman şi Bucureşti, iar în 1919 s-au întocmit primele statute oficiale pentru federale; ulterior, în 1928, prin Codul Cooperaţiei, s-a trecut asupra federalelor şi controlul legal al cooperativelor de credit. Prin Codul Cooperaţiei din 1928, Centrala Băncilor Populare a fost trecută la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (al cărui titular era Ion Răducanu), majorându-i-se capitalul la 200 milioane lei, subscris, în părţi egale de stat şi de organizaţiile cooperatiste. A

49 Apud Dumitru Şandru, Creditul…, p. 20 50 A.G.Galan, Întreprinderile Cooperative, Enciclopedia României, vol.IV, Bucureşti, 1943, p. 646 51 Caius Bardoşi, Instituţiunile de credit specializat, în Enciclopedia României, vol.4, Imprimeria

Naţională, Bucureşti, 1943, p. 613-615

Page 73: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

73

fost înfiinţată şi o comisie de cenzori, din care 2 erau aleşi, însă instituţia a rămas de stat. Prin legea pentru organizarea cooperaţiei din martie 1929 (Legea I.Răducanu)52, Centrala Băncilor Populare a fost transformată într-o instituţie de drept privat, sub denumirea de Banca Centrală Cooperativă. În martie 1935, prin legea de modificare a Codului Cooperaţiei, a fost instituită o Casă Centrală a Cooperaţiei care a păstrat 4 centrale din cele 5 secţiuni existente în 1919, dintre care una era Banca Centrală Cooperativă, la care, expresie a creşterii autonomiei cooperaţiei, aportul statului a fost redus de la 500 milioane lei la 100 milioane lei. În baza legii, Consiliul de Administraţie al Băncii Centrale Cooperative era alcătuit din 9 membrii, din care 8 aleşi şi unul desemnat de către BNR, iar comisia de cenzori din 4 membri (2 aleşi şi câte unul desemnat de BNR şi Ministerul Agriculturii). Adunarea Generală se compunea din delegaţi desemnaţi de cooperativele şi federalele asociate, care aveau un vot plural, în raport cu numărul membrilor pe care îi reprezentau. Pe tot parcursul existenţei Băncii Centrale Cooperative (1929-1938), preşedintele Consiliului de Administraţie a fost Cesar G.Partheniu. Prin legea din 23 iunie 1938, Banca Centrală Cooperativă, împreună cu alte 4 centrale cooperative, s-au transformat în Institutul Naţional al Cooperaţiei, care a preluat atât finanţarea, cât şi controlul cooperaţiei, revenindu-se la unitatea de finan

din Ion Răducanu, Nicolae Moroia

ţare şi control a vechii Case Centrale a băncilor populare creată în 1903. În contextul general al activităţii economice din România, un rol important

l-au avut bursele, a căror înfiinţare a fost legiferată ca urmare a iniţiativelor luate de conducerile Camerelor de Comerţ şi Industrie. La 4 iunie 1881, după repetate insistenţe şi memorii ale Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti, s-a aprobat „Legea asupra burselor, mijloacelor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri”53, pe baza căreia s-a deschis Bursa de Comerţ de pe lângă Camera de Comerţ din Bucureşti. Conducerea şi administrarea Bursei era asigurată de un comitet al bursei, ales pe 4 ani, format din reprezentanţi ai bursei, ai ministerelor, ai Uniunii Camerelor de Comerţ, ai Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti şi ai Băncii Naţionale a României. Comitetul urmărea aplicarea legilor bursei, administra patrimoniul bursei, aproba sau respingea cota bursei, stabilea programul bursei etc. Primul comitet al Bursei din Bucureşti a fost format

nu, Gh.I Boambă şi Constantin I. Zamfirescu. Bursa din Bucureşti a avut timp îndelungat un rol neînsemnat, din cauza

numărului redus de societăţi anonime existente în ţară în perioada respectivă şi a lipsei de capitaluri lichide în căutare de plasamente în valori mobiliare. În primii

52 Pe larg Maria Mureşan, Ion Răducanu. Opera şi viaţa, Editura ASE, Bucureşti, 2005 53 Apud Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, Băncile…, p. 99

Page 74: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 74

ani ai existenţei sale, la Bursă se negociau numai unele valori de stat – obligaţiuni ale căilor ferate şi acţiuni ale Băncii Naţionale. După stagnarea din perioada 1886-1904, prin legea din 9 mai 1904, s-a introdus principiul libertăţii tranzacţiilor, ceea ce a relansat activitatea bursei prin creşterea numărului de acţiuni înscrise în cotă, în paralel cu înmulţirea valorilor cu venit fix. Volumul negocierilor prin bursă a crescut, iar în cursul anului 1906 şi prima junătate a anului 1907, s-a produs un val de speculaţii care a dus la creşterea pronunţată a cursurilor. Conducerea eficientă a Bursei din Bucureşti a reuşit să-i asigure o poziţie importantă, în 1913 aceasta fiind singura piaţă de importanţă internaţională pentru negocieri bursiere din sud-estul Europei. La izbucnirea primului război mondial, Bursa din Bucureşti, ca urmare a închiderii burselor europene, şi-a suspendat activitatea la 11 iunie 1914. La 5 iunie 1916, Bursa din Bucureşti şi-a reluat activitatea, iar declararea războiului la 14 august 1

ale, scrisuri

ea nivelul anului 1929 de peste 4 ori, într-un ritm mediu anual de peste 24%55.

916, a dus la încetarea operaţiunilor de bursă, reluate după război. În perioada interbelică Bursa de valori din Bucureşti a cunoscut o

dezvoltare ascendentă, în special după 1929, când începe să funcţioneze autonom, pe baza noii legi a burselor din 13 august 1929 adoptată sub impulsul lui Virgil Madgearu, la data respectivă ministru al industriei şi comerţului. La jumătatea deceniului patru în cota acestei burse erau înscrise 56 feluri de acţiuni ale diferitelor societăţi anonime: bancare, petroliere, miniere, industrial-prelucrătoare, de asigurări, de transport, precum şi 77 feluri de valori cu venit fix ca rentele împrumuturilor de stat – interne şi externe – obligaţiunile judeţene şi comun

le funciare urbane şi rurale, ca şi obligaţiunile societăţilor particulare54. În 1929, şi bursele de mărfuri au fost reorganizate pe baza unei noi legi, pe

baza căreia au luat fiinţă noi burse în cele mai importante oraşe ale ţării: Arad, Bucureşti, Bălţi, Botoşani, Brăila, Călăraşi, Cernăuţi, Cluj, Constanţa, Craiova, Focşani, Galaţi, Iaşi, Ismail, Oradea, Ploieşti şi Timişoara. Creşterea valorii tranzacţiilor, deşi cu oscilaţii anuale, a fost accelerată: în 1936 s-a ajuns la o sumă ce depăş

O nouă instituţie modernă a fost instituţia asigurărilor sociale care a fost

introdusă în România prin legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912. După primul război mondial, legea a continuat să fie aplicată numai în Vechiul Regat şi Basarabia, unde a fost extinsă începând din 17 aprilie 1921, în timp ce în Transilvania s-a aplicat în continuare legea

54 Simon D.Gartenberg, Bursa şi valorile imobiliare, Bucureşti, 1935, p. 64 55 Tudorel Postolache (coord.), Economia României.Secolul XX, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1991, p. 180

Page 75: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

75

maghiară din 1907 pentru asigurarea salariaţilor industriali şi comerciali în caz de boală şi accident, iar în Bucovina au rămas în vigoare legile austriece din 1887, 1888 şi 1909 referitoare la riscurile de boală şi accidente de muncă. Contopirea tuturor acestor regimuri într-un sistem de asigurare unitar pe toată ţara s-a realizat prin leg

lui de Miniştr

cu cel puţin 10.000 de membrii asiguraţi, funcţionând ca instituţii publice

ea de unificare din 8 aprilie 1933. În baza legii de unificare din 8 aprilie 1933 au intrat în asigurarea

obligatorie: 1) salariaţii din întreprinderile industriale şi comerciale, publice sau particulare, ale căror salarii lunare nu depăşeau 6.000 lei, stabilită de Adunarea generală a Casei Centrale de Asigurări Sociale; 2) ucenicii şi practicanţii întreprinderilor industriale, comerciale, publice şi particulare, indiferent dacă primesc sau nu salarii; 3) membrii familiei patronului, care îndeplinesc în mod obişnuit în întreprindere un serviciu, chiar dacă nu primesc vreun salariu, cu excepţia soţiei patronului; 4) meseriaşii patroni; funcţionarii organizaţiilor profesionale de salariaţi recunoscute persoane juridice, înscrişi ca alegători în colegiul respectiv al Camerelor de Muncă; cei care lucrează la domiciliul lor, singuri sau ajutaţi, pentru unul sau mai mulţi patroni; cei care lucrează pe contul lor, la domiciliul clientului, adică lucrătorii independenţi; toţi aceştia, indiferent de câştigul lor; 5) servitorii; 6) salariaţii străini care lucrează în ţară, dacă nu depăşesc în salariu limita de 6.000 lei lunar; 7) salariaţii unei întreprinderi din România, întrebuinţaţi temporar în străinătate, dacă nu au fost asiguraţi în baza legilor statului în care au fost înscrişi. Adunarea generală a Casei Centrale de Asigurări Sociale, la propunerea Consiliului de Administraţie şi cu aprobarea Consiliu

i putea introduce în asigurarea obligatorie noi categorii de asiguraţi56. Ca organ central de îndrumare şi control al operei asigurărilor sociale a fost

instituită Casa Centrală a Asigurărilor Sociale care a funcţionat în cadrul dispoziţiilor legii din 8 aprilie 1933, pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, ca instituţie autonomă. Organele de administraţie şi conducere ale Casei Centrale a Asigurărilor Sociale erau: Adunarea Generală, Consiliul de Administraţie, Direcţia Generală, iar ca organe de control, comisarul Guvernului şi Comisia superioară de Control. Asigurările Sociale erau organizate prin 32 de instituţii regionale, denumite „Casa Asigurărilor Sociale”, care erau mutualităţi autonome,

.

56 Encicopedia României, vol.1, p. 545-546

Page 76: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 76

Direcţii ale modernizării în perioada interbelică După Marea Unire din 1918 s-a declanşat un proces de integrare a

întregului spaţiu economic românesc prin crearea cadrului legislativ şi instituţional extins, unic şi comun pentru toate unităţile, procesele şi fenomenele economice, în scopul funcţionării lor conform legilor economiei capitaliste şi a intereselor generale ale regimului şi statului. În planul cel mai general naţional, în primul rând a fost abrogată toată legislaţia şi au fost desfiinţate toate instituţiile politico-adminstrative privitoare la dependenţa şi subordonarea provinciilor româneşti puterilor străine, statuîndu-se autoritatea statală suverană a României. În primii ani interbelici s-a extins treptat legislaţia de bază din România antebelică: Codul civil, Codul comercial, Codul silvic, legile financiare, comerciale, vamale şi industriale asupra provinciilor unite. Astfel, toate întreprinderile, unităţile economice, societăţile pe acţiuni, precum şi activitatea lor devin supuse reglmentărilor comune pe întreaga ţară. Instituţiile publice şi private au integrat în aria şi atribuţiile lor întreprinderile econonomice din toate provinciile ţării, iar acestea se subordonau prevederilor şi funcţionalităţii ministerelor economice, sociale, administraţiei centrale şi locale, justiţiei, instituţiilor de finanţare şi credit etc. Unificarea potenţialului economic al ţării şi crearea cadrului juridic şi instituţional corespunzător au imprimat noi dimensiuni economiei României în deceniile interbelice.

Primul deceniu interbelic, 1919-1928, s-a aflat sub imperativele politicii „prin noi înşine”, promovată de Partidul Naţional Liberal ca politică de stat, guvernele liberale dispunând nu numai de o majoritate electorală ci şi de o bază industrială şi bancară puternică, membrii marcanţi ai partidului deţinând pârghii importante în economie. Politica concertată de sprijinire a industriei, pe care statul o dorea mai dezvoltată şi mai diversificată în scopul măririi producţiei interne şi reducerii importului pentru obţinerea de excedente cât mai mari ale balanţei comerciale destinate plăţii datoriei externe, a antrenat şi elaborarea unei legislaţii de favorizare a industrializării. În spiritul acestei politici, în anii interbelici, în special în anii ’20, au fost elaborate pentru prima oară măsuri legislative care prevedeau prioritatea capitalului autohton în exploatarea unor sectoare ale economiei naţionale, au fost prelungite prevederi ale unor legi de încurajare a industriei naţionale, s-a încercat limitarea expansiunii monopolurilor petroliere mondiale, s-a elaborat o întreagă legislaţie protecţionistă prin intermediul barierelor tarifare şi netarifare etc.

Cronologic, prima acţiune întreprinsă, deşi restrânsă, s-a referit la naţionalizarea societăţilor cu capital străin (în special german şi austro-ungar)

Page 77: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

77

aparţinând puterilor învinse, prin achiziţionarea pachetelor de acţiuni majoritare. Acţiunea a fost limitată datorită, pe de o parte, lipsei de capital a cercurilor financiare autohtone şi pe de alta, camuflării, prin diferite metode, capitalurilor străine.

Un moment important în elaborarea noii legislaţii a fost reprezentat de adoptarea Constituţiei din 1923, care a consacrat dreptul de proprietate al statului asupra zăcămintelor subsolului. Un an mai târziu, în 1924, a fost adoptată Legea minelor (Codul Minier) prin care s-a încercat limitarea expansiunii monopolurilor petroliere mondiale în industria românească, statul exercitând dreptul de proprietate asupra bogăţiilor miniere ale subsolului. Preluând şi dezvoltând prevederea de principiu din articolul 19 al Constituţiei României din 1923, potrivit căreia bogăţiile subsolului aparţin statului român, Legea minelor din 192457 (Codul minier din 1924) a stabilit noi coordonate în privinţa exploatării şi valorificării bogăţiilor de orice fel ale subsolului ţării. Legea a fost extrem de disputată şi controversată încă din faza de anteproiect, textul ei, rezultat al unei activităţi deosebit de laborioase, rămânând, cu modificarea din 1925, mai mult de două decenii aproape neschimbat, legile ulterioare, din 1929 şi 1937, modificând doar, fără a le înlocui, unele prevederi din 1924.

Condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de concesiuni au fost stabilite în mod evident în sensul favorizării capitalului autohton, determinând totodată capitalul străin să accepte, pentru întreprinderile sale deja existente şi pentru cele care s-ar înfiinţa ulterior, regula ca majoritatea capitalului şi a conducerii să aparţină cetăţenilor români. Prevederile legii au nemulţumit capitalul străin, care prin presiuni a obţinut în decembrie 1925, prin Legea privitoare la adăugarea unor noi dispoziţiuni la alineatul 2 al articolului 32 din Legea minelor, modificarea procentului de 60% din capitalul social obligatoriu deţinut de cetăţenii români la 50,1%. A fost nemulţumită chiar şi o parte a capitalului autohton, prin faptul că legea obliga întreprinderile existente să ceară, în termen de 1 an, validarea drepturilor „câştigate” pentru concesionare. Legea a concretizat multe dintre principiile care ţineau de domeniul unei politici naţionale coerente în domeniul industriei petroliere, între care intervenţia statului în problemele industriei petrolului, grija pentru apărarea resurselor de petrol în faţa tendinţelor de acaparare a lor de către firme străine, preocuparea pentru valorificarea corespunzătoare a petrolului, asigurarea satisfacerii trebuinţelor de combustibil lichid pe piaţa internă

57 Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Ed.a II-a, Editura Economică, Bucureşti,

2003, p. 197 şi urm.

Page 78: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 78

şi pentru apărarea naţională şi încurajarea capitalului autohton angajat în industria petrolieră.

Concesiile făcute capitalului străin au fost determinate de relativa slăbiciune a capitalului autohton, dar, cu toate aceste neajunsuri, conjunctura economică favorabilă şi măsurile organizatorice şi legislative luate de guvern au dus la creşterea substanţială a industriei petroliere, creştere manifestată sub numeroase aspecte: a crescut numărul de metri foraţi, de explorare şi exploatare şi ca urmare a crescut şi producţia de ţiţei, creştere care a dus la sporirea consumului intern de produse petroliere şi la creşterea ponderii exportului în totalul producţiei petroliere; paralel cu dezvoltarea capacităţii de extracţie a ţiţeiului s-a dezvoltat şi domeniul rafinării acestuia; de asemenea, după 1924 se constată şi o tendinţă de creştere a ponderii capitalului românesc în industria petrolieră, tendinţă dublată de diminuarea corespunzătoare a cotei deţinute de societăţile străine. O altă măsură legislativă întreprinsă în cursul aceluiaşi an a fost adoptarea Legii pentru comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din iunie 1924. Legea a oferit condiţii avantajoase capitalului privat în caz de coparticipare la întreprinderile economice ale statului. Această lege, care a introdus în întreprinderile statului principiile comerciale ale întreprinderilor particulare, prevedea dispoziţii privitoare la administrarea şi controlul întreprinderilor, la constituirea, capitalul şi gestiunea acestora, la formarea capitalului, la împărţirea beneficiilor rezultate din activitatea întreprinderilor respective, etc. Sub incidenţa prevederilor acestei legi au intrat unele din întreprinderile statului, acele întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie de orice fel (cărbune, petrol, gaz metan, căderi de apă), precum şi acelea care aveau ca obiect al activităţii valorificarea oricăror drepturi ale statului, ca de exemplu, distribuţia produselor petroliere. În urma aplicării legii din 1924, numeroase întreprinderi ale statului au fost reorganizate potrivit prevederilor ei: Întreprinderile de cărbuni „Lonea”, Societatea comunală pentru industrializarea sângelui de abator „Hemolid”, Societatea comunală pentru aprovizionarea cu lapte a Capitalei, Societatea comunală pentru produse animale şi subproduse de abator a Capitalei, Uzinele metalurgice „Copşa Mică-Cugir”, Societatea naţională de gaz metan „Sonametan”, Navigaţia Fluvială Română, Serviciul Maritim Român, Societatea pentru comercializarea peştelui, Societatea de radiotelefoane, Societatea pentru comercializarea minereurilor de aur Baia Mare etc.

Prin adoptarea Legii regimului apelor în iunie 1924 şi a Legii energiei din iulie 1924, a fost completată legislaţia în domeniul surselor de energie, politica statului român în acest domeniu fiind una coerentă şi sistematică. Cerinţele sporite

Page 79: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

79

de energie, fără de care nu era posibilă dezvoltarea intensă a industriei autohtone, au pus în atenţia legiuitorului problema folosirii surselor energetice cu caracter regenerativ, îndeosebi a apelor şi menajarea surselor de petrol şi de cărbune de calitate superioară. În consecinţă, statul a intervenit, prin aceste legi, în vederea impulsionării folosirii cărbunilor de calitate inferioară şi a forţei hidraulice. Pentru a impulsiona coparticiparea capitalului privat la investiţiile din domeniul hidraulic, legea acorda permise şi premii pentru studii de interes general şi concesiuni pe termen îndelungat, 75 şi/sau 90 de ani. Concesiunile se acordau numai cetăţenilor români sau societăţilor anonime româneşti, singura condiţie stipulată de prevederile legii fiind aceea că întreprinderile trebuiau să se conformeze programului de electrificare a ţării, rezervând statului ¼ din totalul energiei produse.

Politica economică a acestei perioade a mobilizat multe din resursele interne a condus la refacerea economiei naţionale prin impulsul dat dezvoltării industriale şi a consolidat poziţiile capitalului autohton. Promovarea politicii „prin noi înşine”, deşi a stimulat creşterea industrială şi acumularea capitalului naţional, a avut ca efect „secundar” stoparea afluxului de fonduri externe, cercurile financiare internaţionale acuzând România de xenofobie şi inegalitate de tratament pentru capitalurile străine. Legislaţia de stimulare industrială a fost completată prin prelungirea aplicării Legii pentru încurajarea industriei naţionale din 14 februarie 191258, lege care a rămas în vigoare, cu unele modificări minore în toată perioada interbelică.

O carenţă esenţială a economiei româneşti interbelice a decurs din insuficienţa de capital care, în domeniul industriei a fost ameliorată datorită acumulărilor considerabile de profituri ale societăţilor pe acţiuni, plasării unor capitaluri străine retrase din alte sectoare şi, în primul rând datorită politicii de creditare întreprinsă de BNR, direct sau prin intermediul Societăţii Naţionale de Credit Industrial. Societatea a fost creată prin Legea pentru înfiinţarea Societăţii Naţionale de Credit Industrial din iunie 1923 şi a fost expresia manifestării intervenţiei directe a statului pentru sprijinirea şi încurajarea dezvoltării forţelor naţionale productive şi pe calea finanţării de către acesta. Prin lege a fost înfiinţată Societatea Naţională de Credit Industrial, al cărei capital este format din participaţia statului în proporţie de 20%, a Băncii Naţionale a României de 30%, iar restul prin subscripţie publică. Scopul înfiinţării acestei societăţi a fost accentuarea încurajării industriei mari, prin acordarea de credite avantajoase, cu deosebire pe termen lung şi, totodată, prin facilitarea mobilizării creanţelor 58 V. Axenciuc, Introducere în Istoria economică a României, Editura Fundaţiei „România de

mâine”, Bucureşti, 1996, p. 139, vezi şi Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, op. cit.

Page 80: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 80

industriale, prin reescontare la Banca Naţională, subliniind efortul BNR de a impune şi menţine, prin intermediul pârghiilor specifice lumii bancare, o rată scăzută a dobânzii pentru creditele industriale pe termen lung.

O nouă orientare în politica economică românească este adoptată în perioada anilor 1928-1933, în timpul guvernărilor Partidul Naţional Ţărănesc, când a fost modificată şi revizuită legislaţia economică elaborată de liberali. Noua orientare în politica economică a pornit de la primatul agriculturii şi dezvoltarea industriilor care foloseau resurse interne, concepţia economică a PNŢ promovând principiul „porţilor deschise” capitalului extern, considerându-se că în condiţiile insuficienţei capitalului autohton, mijloacele financiare externe mult mai ieftine erau necesare şi avantajoase pentru dezvoltarea economiei naţionale. Astfel, legislaţia adoptată de PNL în 1924 a fost modificată în sensul că noile legi, similare ca obiect, excludeau prioritatea capitalului autohton şi puneau în poziţii de egalitate capitalul străin cu cel naţional, scontându-se pe un aflux de capitaluri externe în economie. Declanşarea crizei economice, scăderea masivă a preţurilor la produsele importate, etc, au avut însă efecte contrare celor aşteptate ca urmare a aplicării acestei orientări de politică economică (exodul peste graniţă al capitalurilor străine, sporirea gradului de protecţie a industriei în condiţiile crizei declanşate în 1929 etc).

În noile condiţii ale anilor ‘30 s-a încercat influenţarea nuanţată a dezvoltării diferitelor ramuri industriale. După ieşirea din criza anilor 1929-1933, a fost continuată elaborarea legislaţiei economice în spiritul concepţiei liberalismului românesc.

Prin Decretul-lege pentru prelungirea şi completarea legii încurajării industriei naţionale din aprilie 1936 s-a urmărit continuarea încurajării participării capitalului autohton la dezvoltarea industrială. Prin noua prelungire a Legii pentru încurajarea industriei naţionale din februarie 1921 avantajele acordate de Legea din 1912 şi prelungite în aprilie 1936 erau condiţionate de satisfacerea cerinţelor privind utilizarea personalului românesc, în caz contrar, avantajele fiind retrase. Legea mai prevedea înfiinţarea unui fond, numit Fondul Industrial, care urma să fie alimentat dintr-o taxă de 1% asupra valorii importurilor făcute cu scutiri de taxe vamale de întreprinderile industriale şi miniere de orice fel. Fondul Industrial era destinat exclusiv ajutorării cu maşini şi instalaţii a micilor industriaşi şi meseriaşi români. De asemenea, legea urmărea şi orientarea industriilor spre folosirea materiilor prime indigene. O expresie a amplificării şi concentrării intervenţionismului statal în vederea dezvoltării economiei naţionale a reprezentat-o Legea pentru înfiinţarea

Page 81: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

81

Consiliului Superior Economic şi organizarea Camerelor profesionale din aprilie 1936. Potrivit prevederilor acestei legi, Consiliul Superior Economic era înfiinţat pe lângă Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi se sprijinea în activitatea sa pe Camera de Agricultură, Camera de Industrie şi Camera de Muncă, având largi atribuţiuni pe linia avizării proiectelor de legi cu caracter economic, financiar sau social, prezentate fie de guvern, fie din iniţiativă parlamentară. Constituit ca organ permanent de studii şi cercetări, el mai avea dreptul să propună, din iniţiativă proprie sau la cererea guvernului, soluţii privitoare la comerţul exterior, la valorificarea produselor agricole, reglementarea raporturilor de muncă şi la oricare alte probleme economice, financiare şi sociale. De asemenea, putea cere ministerelor toate lămuririle ce-i erau necesare, iar ministerele erau obligate să-i dea tot concursul lor.

În aprilie 1938, atribuţiunile Consiliului Superior Economic au fost lărgite, îndeosebi prin încredinţarea sarcinii de a elabora un Plan General Economic. Potrivit unui Decret-Lege, Consiliul Superior Economic: întocmeşte şi adoptă, în conformitate cu conjunctura economică, planurile şi programele de raţionalizare şi de valorificare a producţiei naţionale; el poate face propuneri de coordonare a liniilor generale în politica schimburilor comerciale externe, a tarifelor şi a contribuţiilor fiscale şi poate, de asemenea, să propună guvernului orice măsuri ce ar avea ca scop îmbunătăţirea stării economice a ţării.

În anii ’30 au fost evidente politica accentuat intervenţionistă şi tendinţa spre autarhizare a majorităţii statelor, în cazul României tendinţa spre autarhie fiind mai atenuată. Politica României în domeniul comerţului exterior în perioada 1930-1940 s-a desfăşurat pe parcursul a două subperioade: 1) perioada crizei, 1930-1933, caracterizată prin scăderea catastrofală a preţurilor produselor româneşti, fapt ce a atras reducerea valorii exporturilor; 2) perioada 1934-1940, de relansare a economiei, a înregistrat tendinţe contrare celor anterioare: politica comercială s-a bazat pe limitarea importurilor, prin măsuri cu caracter atât monetar cât şi comercial, care, în mod indirect au avut aspectul unei politici de industrializare.

Măsurile protecţioniste au avut drept obiectiv, în primul rând, refacerea capacităţii de plată a ţării grav afectată în anii crizei economice. Efectele crizei mondiale au determinat, printre altele şi modificarea mecanismului juridic, revenindu-se la transferul deciziei asupra Executivului şi a BNR ( până în 1940 au fost emise peste 20 de Jurnale ale Consiliului de Miniştri cuprinzând reglamentări ale comerţului exterior); politica protecţionistă a îmbrăcat forma actelor normative privind reglementarea comerţului cu devize, contingentarea importurilor şi a reglementărilor de ansamblu ale comerţului exterior cu implicaţii protecţioniste.

Page 82: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 82

Protejată de concurenţa externă şi încurajată prin diferite măsuri legislative, industria românească a cunoscut fenomenul concentrării capitalului şi a forţei de muncă, în economia naţională apărând marile unităţi care dominau piaţa prin intermediul înţelegerilor monopoliste şi a cartelurilor, la sfârşitul anului 1937, industria cartelată reprezentând 46% din capitalul întregii industrii şi 23% din valoarea întregii producţii industriale.

Această situaţie a făcut necesară intervenţia statului care a stabilit, prin Decretul-lege pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937, că înfiinţarea de noi fabrici este permisă numai cu avizul Ministerului Industriei şi Comerţului, devenit ulterior Ministerul Economiei Naţionale. S-a creat astfel posibilitatea exercitării de către stat a unei acţiuni de îndrumare şi control asupra investiţiilor şi mai ales de orientare a acestora către ramurile considerate prioritare în dezvoltarea economică a ţării şi pentru apărarea ei. Prin acest Decret, înfiinţarea de noi fabrici (instalarea, mărirea sau mutarea oricăror întreprinderi) nu mai era lăsată la libera iniţiativă a capitalului privat, autorizarea presupunând dreptul de import al maşinilor necesare şi asigurarea priorităţii în procurarea devizelor: în acest fel se realiza atât controlul funcţionării industriilor cât şi apărarea intereselor naţionale.

Expresie a manifestării tot mai insistente a intervenţionismului şi dirijismului în economia românească în 7 aprilie 1938 a fost adoptat Decretul-lege nr.1473 privind înfiinţarea Ministerului Economiei Naţionale, care a prevăzut reorganizarea pe baze noi a Ministerului Industriei şi Comerţului transformat în Ministerul Economiei Naţionale. La conducerea ministerului a fost numit Mitiţă Constantinescu, care a cumulat timp de aproximativ 1 an şi funcţia de Guvernator al BNR. Noul minister avea atribuţii extinse: îndrumarea, coordonarea şi încurajarea dezvoltării forţelor naţionale productive; distribuirea producţiei prin comerţul interior; îndrumarea şi supravegherea importului; întocmirea legilor privind domeniul industrial, comercial şi bancar; întocmirea lucrărilor de statistică şi de documentare economică. MEN a preluat sarcina încurajării industriei naţionale, avantajele acordându-se în mod diferenţiat pentru: 1) industrii indispensabile, legate de producţia pentru apărare; 2) industriile utile care foloseau materii prime indigene; 3) industrii indispensabile, care-şi procurau materia primă din import. În anii următori statul, prin intermediul MEN, a acordat avantajele în special întreprinderilor care produceau pentru nevoile de apărare, ţinând cont de contextul politic internaţional. Economia românească, stimulată şi încurajată de cadrul legislativ şi instituţional a cunoscut în perioada dintre 1859 şi 1938 o creştere cantitativă şi

Page 83: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

83

calitativă, al cărei rezultat a fost schimbarea structurii şi caracterului economiei naţionale, la finele intervalului procesul de industrializare fiind relativ avansat în direcţia transformării României dintr-o ţară agrară într-una industrială. Ca urmare a unei activităţi legislative intense, după aproape un secol de eforturi, căutări, succese şi eşecuri, societatea românească dispunea de un cadru instituţional adaptat exigenţelor economiei capitaliste.

Concluzii Europa modernă s-a edificat în etape, în secolele XVIII-XIX, ca efect al

progreselor Revoluţiei industriale, democraţiei, societăţii de tip capitalist, naţiunilor şi statelor naţionale etc. Un sistem de factori obiectivi şi subiectivi a orientat expansiunea spaţială şi temporală a modernizării, declanşată iniţial în Occident şi extinsă treptat de la Atlantic la Urali. Până la cel de-al doilea război mondial, nota dominantă a trendului european de înnoire a fost dată de aşa-numita „sincronizare” (alinierea la nivelul instituţiilor, regimurilor politice şi sistemelor economice vest-europene). Ulterior, în Occident s-au inaugurat procese complexe de mondializare a economiei, de integrare (adoptarea de valori, comportamente, formarea de mentalităţi etc.) în sfera economico-instituţională.

Iniţial, influenţa Europei Occidentale asupra României s-a realizat prin intermediul limbii şi literaturii franceze. Boierimea cultă şi o parte a clerului ortodox, influenţate de scrierile Şcolii Ardelene, considerau poporul francez ca pe un popor frate, susţinând că românii, fiind urmaşii direcţi ai romanilor, erau îndreptăţiţi să fie părtaşi la moştenirea culturală a popoarelor vorbitoare de limbi latine, cu precădere la cea franceză. Francezii nu au împărtăşit această idee. Poate de aceea influenţa Franţei la nivel politic a fost minimă. Revoluţia Franceză şi campaniile lui Napoleon au rămas fără ecou în Principatele Române. În ciuda prezenţei unor consuli francezi la Bucureşti şi Iaşi, eforturile Franţei de a-şi promova interesele politice în această parte a sud-estului Europei au eşuat. În schimb, influenţa culturii franceze în rândul elitelor din Principate a crescut constant pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Domnitorii fanarioţi din Ţara Românească şi Moldova angajau aghiotanţi de origine franceză, care, în unele cazuri, deveneau şi guvernanţi pentru copiii acestora. Literatura franceză era tradusă în greacă modernă şi româna, devenind accesibilă aristocraţiei, iar limba franceză se bucura de prestigiu în rândul românilor educaţi. Urmând exemplul domnitorului, boierii angajau şi ei guvernanţi francezi, unii dintre aceştia emigraţi după Revoluţie. Majoritatea au venit în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea, iar discipolii lor aveau să devină liderii mişcării de renaştere

Page 84: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 84

naţională a românilor, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova anilor 1830-1840. În aceeaşi perioadă, s-au deschis şcoli de limbă franceză la Bucureşti, dar şi în Moldova, la Iaşi, Roman şi Botoşani. Astfel, limba şi literatura franceză au înlocuit greaca, influenţând viaţa socială şi economică a Principatelor. Romantismul, care punea accent pe trecutul istoric al unei ţări, a fost adoptat cu entuziasm de intelectualii români, introducând sentimentul patriotic în cultura acestei perioade, puternic influenţată de modelul francez.

Spre deosebire de nemţi, francezii n-au susţinut influenţa culturală în România secolului al XIX-lea cu una industrială, comercială. Acceptarea de către Prinţul Carol de Hohenzollern a tronului Principatelor în 1866, promulgarea Constituţiei în acelaşi an, precum şi câştigarea independenţei în 1878 au determinat un val de investiţii germane care au întărit relaţiile între cele două ţări, ce începuseră să prindă contur încă din anii 1830-1840. Tot în această perioadă, generaţia de tineri români care studiaseră în Franţa sau Germania a avut ocazia să pună în practică experienţa acumulată, prin crearea unei infrastructuri birocratice necesare pentru a pune bazele unui stat modern. Prin aceasta, ei trebuiau să măsoare şi să acopere distanţele care încă îi separau de Europa, nu numai din punct de vedere geografic, ci şi temporal. Această generaţie de intelectuali cu vederi liberale, cunoscuţi sub numele de paşoptişti, a fost promotoarea revoluţiei din Principate de la 1848, care, totodată, şi-a demonstrat solidaritatea cu celelalte state mai mici în lupta pentru eliberarea de sub ocupaţie străină. Acest simţ al comunităţii era rezultatul studiilor efectuate în Franţa şi Germania şi, într-o anumită măsură, poate fi considerat parte a procesului de integrare a românilor în Europa.

În raport cu procesul modernizării continentale, societatea românească, ca şi alte societăţi din centrul, estul şi sud-estul Europei, a etalat atitudini preponderent pozitive. Sincronizarea cu Occidentul a avut loc în perioada 1859-1939, iar modernizarea României s-a făcut datorită unei elite intelectuale. Fiind la origine o societate tradiţională, românii se confruntau cu necesitatea schimbării mentalităţii, a conservatorismului vechilor generaţii şi cu enorma provocare a transformării structurilor economice şi politice după modelul occidental. Pentru a-şi menţine unitatea şi independenţa, era nevoie de crearea unor noi instituţii: un parlament, un sistem de partide politice, servicii publice viabile şi un sistem economic şi financiar funcţional. Elitele române de la începutul secolului XIX au conştientizat necesitatea modernizării rapide a ţării. Modernizarea a fost imaginată de generaţia romantică a epocii ca un fel de „nouă descălecare“, iar proiectul ei a căpătat dimensiuni epopeice, evidenţiind un conţinut în care obiectivele „idealiste“

Page 85: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

85

se amestecau, aparent haotic, cu cele autentic pragmatic (egalitatea cetăţenilor şi a popoarelor, depăşirea barierelor de educaţie şi clasă, „luminarea poporului“, bunăstarea generală, libertatea comerţului, industriei, afacerilor etc.). Ralierea la Occidentul civilizat trebuia să desprindă România, care abia se construia în forma sa statală, de Balcanii turco-levantini şi de Orientul european despotic şi veşnic ameninţător. Renaşterea naţiunii române se încadra, bineînţeles, în revigorarea unei „Europe de naţiuni“, proiect ce urma să fie edificat pe cale revoluţionară.

Mai mult decât atât, sub domnia Principelui Carol, devenit rege în 1881, generaţia paşoptistă a încercat să pună bazele unei societăţi în care concepţiile de tip „oriental” să lase locul transparenţei în luarea deciziilor, rigurozităţii şi respectării promisiunilor, o societate unde lărgirea orizonturilor geografice şi accelerarea procesului de transmitere a informaţiilor să creeze un mediu propice pentru dezvoltarea unui mod de viaţă similar celui occidental. Aceste provocări i-au obligat pe intelectualii şi politicienii români să-şi îndrepte atenţia spre direcţia pe care avea s-o urmeze România în procesul său de dezvoltare. Tradiţia şi modernismul au fost cei doi poli ai dezbaterii. Primul pornea de la ideea întoarcerii la rădăcinile de tip pastoral, elogiind structurile sociale ancestrale şi cultura orală a românilor; cel de-al doilea avea ca model Occidentul, promovând industrializarea şi urbanizarea. Aceste două concepte ale Romaniei „noi” aveau să rămână, vreme de un secol, tema principală în dezbaterile legate de identitatea naţională.

În sens mai larg, dezbaterea se purta între doi protagonişti: pe de-o parte, „europenii” şi, pe de alta, „tradiţionaliştii”. Primii erau reprezentaţi de revista literara „Sburătorul” şi de editorul acesteia, Eugen Lovinescu, adeptul teoriei „sincronismului”, potrivit căreia modernizarea României trebuia făcută prin adaptarea a ceea ce era mai bun în Occident la contexul national. Eugen Lovinescu a realizat una din cele mai penetrante analize ale conţinutului modernizării româneşti. Luând poziţie împotriva tezelor „formei fără fond“ emise de Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu a demonstrat că „generaţia de la 1848“ a elaborat un program politic de emancipare a românilor, inspirat de principiile liberalismului, masoneriei şi naţionalismului occidental; domnia societăţii de privilegii a fost răsturnată atât pe cale revoluţionară (1848-1849) cât şi prin reforme (1859-1914, 1918-1924). La nivel economic, un argument solid în favoarea occidentalizării României l-a adus Ştefan Zeletin în cartea sa „Burghezia română”. Potrivit afirmaţiilor lui Zeletin, România era produsul unor investiţii uriaşe din partea Occidentului şi al dezvoltării simultane a unei clase de mijloc, ca urmare a Unirii Principatelor în 1859. Pentru a evita regresul economic, era esenţial ca România să continue procesul industrializării şi importul tehnologiei occidentale. Cei care se

Page 86: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 86

opuneau acestor idei erau „tradiţionaliştii”, reprezentaţi de revista „Gândirea”. Sub conducerea lui Nichifor Crainic, cel de-al doilea editor al său, revista avea rolul de a promova descoperirea sinelui prin intermediul experienţei religioase şi sublinierea elementului spiritual al folclorului românesc. Crainic afirma că aceste două elemente au stat la baza formării caracterului nostru naţional. Ortodoxia şi tradiţia au devenit embleme ale gândirismului.

Un alt exemplu, în acest sens, este perioada interbelică. Recunoaşterea oficială a imaginii culturale, instituţionale şi economice a României în perioada interbelică a avut loc în contextul dezbaterii „tradiţie versus modernism”: era numită „modernă” datorită faptului că era similară cu cea a popoarelor din vestul Europei. Crearea României Mari, care să cuprindă Transilvania, Basarabia şi Bucovina, a provocat dezbateri aprinse pe marginea caracterului naţional şi a direcţiei pe care trebuia să o urmeze noul stat-naţiune. Din nou, discuţiile s-au purtat în jurul celor doi termeni, „tradiţie” şi „modernism”, acesta din urmă implicând şi ideea de schimbare sau imitaţie (mimesis) în scrierile teoreticienilor, atât în domeniul cultural, politic, cât şi în cel economic.

„Alinierea” la Europa de Vest s-a realizat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în principal, în sectoarele instituţionale, regimului politic, justiţiei, învăţământului, apărării, comerţului şi industriei. În răsăritul Europei, îndeosebi, după eşecul Revoluţiei din 1848- 1849, înnoirea s-a impus, în mod obiectiv, de sus în jos, de la formă la fond, datorită slabei dezvoltări a elementelor capitaliste şi a ideilor democratice, în cadrul unor societăţi preponderent agrare şi aristocratice. Crearea de instituţii moderne, prin imitarea de forme de organizare economică, politică, de învăţământ, militare reprezenta prima etapă a procesului de sincronizare. Într-o a doua etapă, aceste instituţii aveau să se „acomodeze“ realităţilor româneşti modificând în sens pozitiv societatea, într-o direcţie de evidentă sorginte occidentală.

Importul de instituţii vestice şi integrarea lor în funcţionarea societăţii româneşti a fost însă o iniţiativă locală şi nu o „sugestie“ venită din partea unui centru extern de putere. Elita politică autohtonă s-a exprimat prin voinţa politică coerentă în favoarea schimbării, a elaborat proiectele schimbării şi a gestionat modernizarea. „Sincronizarea” cu Occidentul a suscitat dezbateri aprinse la nivelul elitelor intelectuale, politice şi economice. Romanticii târzii, socialiştii, şi poporaniştii au criticat, din raţiuni diferite, modernizarea accelerată. Lipsa de capital intern, slaba dezvoltare a industriei, rezistenţa marilor proprietari agricoli au încetinit ritmul reformelor. O emancipare reală în lumea satelor a fost, astfel, amânată până după 1918. Pe de altă parte însă, în anumite instituţii româneşti şi

Page 87: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

87

sectoare ale societăţii, progresele au etalat performanţe remarcabile (cultura, învăţământul superior, justiţia, şi, nu în ultimul rând, economia). În afara frontierelor epocii, în provinciile româneşti din Austro-Ungaria şi Imperiul Rus, modernizarea a cunoscut forme specifice de materializare, mai clare în Transilvania şi abia schiţate în Basarabia. Oricum, o modernizare completă nu se putea realiza în lipsa unei structuri unitare de stat naţional, mai exact, până la evenimentele ce au condus către România reîntregită din 1918.

După primul război mondial, România interbelică prezenta o serie de trăsături caracteristice ce o apropiau de societăţile occidentale. În primul rând, s-a definitivat construcţia naţional-statală, de tip monarhic constituţional, prin Marea Unire din 1918. Reformele politice (votul universal, reforma agrară, drepturi politice, economice, sociale, confesionale, pentru minorităţi) din anii 1918-1924 şi dezvoltarea instituţională, au plasat România în plutonul fruntaş al democraţiilor răsăritene; de altfel, până în 1938, democraţia parlamentară a funcţionat relativ coerent, iar România a făcut notă discordantă într-un Răsărit dominat, fie de regimul totalitar comunist din URSS, fie de dictaturi militare, naţionaliste şi semifasciste (Ungaria, Polonia, Bulgaria etc.). România a contribuit, într-o manieră ce nu-i poate fi contestată, la consolidarea democraţiei în primii ani de după 1918, la nivel central şi sud-est european.

Se poate afirma că, în linii generale, modernizarea şi sincronizarea cu Occidentul au reuşit în România până în pragul celui de-al doilea război mondial. Economia, structura socială, statul purtau o amprentă europeană clară. Desigur, la nivelurile comportamentelor şi mentalităţilor, „europenizarea“ întâlnea rezistenţe specifice unei societăţi încă cu puternice reminiscenţe „agrare“. Totuşi, direcţia modernă, sub influenţa puternică a modelelor instituţionale europene, orienta clar evoluţia statului şi societăţii până la conflagraţia mondială din 1939-1945 şi la instaurarea dominaţiei sovietice şi a comunismului.

Page 88: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană 88

The Institutional Modernization of Romanian Economy (1859-1938)

Lecturer Andrei Josan, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

In Romania, after 1859, the new legislation and institutions expressed and

realized the main tendencies and directions of the transition that the social and economic Romanian organism was experiencing from the feudal forms and concepts to the modern ones. The institutional instruments in Romania had, during the second half of the 19th century and the first four decades of the 20th century, a two-fold functions: on the one hand, they sanctioned the forms of market economy and, on the other hand, they sanctioned the establishment of these forms at the initiative and through the power of the state, in a context, typical to all underdeveloped countries, in which the transformational capacity of the private capital was insufficient.

Within this context, it is worth to underlining the role of the state as generator, promoter and executor of the legislative and institutional means underlying the modernization of the Romanian society. The respective period of transition made it mandatory that the role and economic functions of the state should increase. In Romania, the modern legislative and institutional background anticipated, as a rule, the development of modern economic life and succeeded in freeing it from old, obsolete frames, thus stimulating social progress. There are also important differences as far as the relation between the state and the private institutions is concerned and the direction of attribution transfer between the two. Thus, while in West, private institution, typical for a modern economy, appeared before the state ones, in Romania, it was the state institutions that were created first. In time, as the economic power of some social categories grew the new private institutions took over some of the attributes of the state institutions.

For Romania the beginning of the First World War meant the end of a period extraordinary meaning for the evolution on its way to modernization. In the half of century elapsed from the set up of modern state, Romania cross over a pile of transition processes from the old feudal society to the modern one, distinguished though deep structural changes, in all essential areas. The political achievements

Page 89: Carte ASE 2008

Modernizarea instituţiilor economice în România (1859-1938)

89

supported the process legislating and building market economy modern institutions, allowed the approval of some economic measures witch have as result the set up and the development of the national modern economy subdivisions, the set up and the development of a proper infrastructure for the modern economy, setting up the mechanism of the capitalist economy, speeding up the transition from the commercial and usurious capitalism to the industrial one, in the field of production and services. It is important to mention the fact that, by the time World War I started, the Romanian economy already had the modern institutions of market economy, institutions which were equally present in the developed European countries. The Great Unification on the 1st December 1918 marks the beginning of the consolidation of a competitive market economy. The economic policy, despite the differences in opinion of the main political parties, was concretized in measures, laws and institutions meant to accentuate and accelerate the development of the functional market economy. At the end of the period comprised in between the two world wars, the Romanian modern economic institutions were obvious realities, in some domains even performing at the European level.

Page 90: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

Prof. univ. dr. Corneliu Olaru

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Considerente generale Existenţa monedei este un act de voinţă aflat la incidenţa intre factorii

politici, economici şi tehnici, iar emisiunea monetară este expresia echilibrului dinamic al acestor factori. Evoluţia istorică a leului românesc exprimă permanent această conjunctură care, în cazul României ca ţară aflată la periferia lumii moderne, este multiplu grevată de factori conjuncturali externi exprimaţi pe de o parte de impulsurile pozitive ale necesităţii adaptării la organizarea raţională şi eficientă a sistemului monetar pentru a corespunde nevoilor utilizării monedei ca etalon stabil al vieţii economice, pe de altă parte însă de adesea neaşteptatele şi atât de puţin controlabilele situaţii internaţionale.

Pentru o perioadă dată a evoluţiei într-o ţară anume analiza fenomenului monetar trebuie să ţină seama de faptul că evoluţia în etapa respectivă este produsul evoluţiei anterioare, că o serie de practici şi mentalităţi monetare curente sunt determinate de practicile şi mentalităţile anterioare. Însă avatarurile monedei noastre naţionale sunt mai bine explicate atunci când, alături de descrierea efortului propriu de organizare monetară – înscris în datele economice şi tehnice ale momentului istoric – evaluăm mai atent incidenţa şi implicaţiile conjuncturilor politice şi economice externe. Astfel se pot contura etapele evoluţiei care, în esenţă, sunt cu mult mai dependente de factorii externi decât ar părea la o discuţie în sine a fenomenului, iar între aceşti factori externi poate de primă importanţă să nu fie cei economici, cât mai ales cei politici.

Ca expresie a acestei situaţii, în materie de monedă România nu a inovat ceva care ulterior să fie însuşit sau generalizat, însă din unghiul de focalizare al fenomenului este uneori un exemplu de adaptabilitate, atunci când autorităţile competente au dovedit iniţiativă şi profesionalism, după cum dimpotrivă, atunci când presiunea a fost prea puternică – şi uneori a fost de nesuportat – moneda a colapsat.

*

Page 91: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

91

a). Evoluţia monedei României este în corespondenţă cu manifestările monetare europene şi zonale, nefiind deci singulare decât prin proporţii şi amănunte cronologice. În mare se pot distinge următoarele etape:

- Instituirea şi funcţionarea în sistemul bimetalist aur-argint (1867-1890). - Evoluţia în sistemul monometalismului aur (1890-1914). - Inflaţie (1914-1924). - Evoluţia în sistem devize aur (1929-1940). - Inflaţie (1940-1947). - Evoluţia în sistemul monedei supercontrolate (1947-1990). - Inflaţie (1990-2006). - Revenirea la normalitate (cu durată previzibilă până la intrarea în

sistemul Euro).

b). Există şi două situaţii aparte, care se includ în etapele menţionate. Prima este legată de extensia, respectiv restrângerea acţiunii sistemului

monetar în funcţie de modificarea frontierelor statale (manifestat în 1938-1945 şi în cazurile Germaniei, Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S.).

A doua situaţie este comună în desfăşurarea operaţiile militare din primul şi al doilea război mondial în Europa şi Asia, prin introducerea de către armate ocupante a propriei monede de război.

I). Acţiunea autorităţilor române de adaptare a circulaţiei monetare la geometria frontierelor şi impactul implicit cu sistemele monetare vecine:

- extinderea sistemului în Dobrogea în 1877 şi 1913; - unificarea monetară după Marea Unire din 1818; - restrângerea circulaţiei monetare în 1940; - utilizarea monedei româneşti în teritoriile eliberate şi în cele ocupate în

1941; - extinderea circulaţiei monetare în Ardealul de Nord după 1944; II). Ingerinţe directe ale factorilor externi ca urmare a operaţiilor militare: - 1877 rubla utilizată pentru plăţile armatei ruse în tranzit prin România; - 1917-1920 Leul Băncii Generale introdus de armatele Puterilor Centrale; - 1944-1945 Leul introdus de Armata Roşie. Cazul României nu este singular, fiind de constatat că sunt puţine ţări

europene ale căror sisteme monetare să nu fi trecut prin situaţii asemănătoare: Spania, Portugalia, Marea Britanie, Irlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Elveţia. Şi cam atât.

Page 92: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

92

1. Instituirea şi funcţionarea în sistemul bimetalist aur-argint (1867-1890)

În momentul instituirii monedei proprii, România avea un sistem bimetalist aur-argint, consemnat din punct de vedere juridic în Regulamentele Organice, şi care funcţiona satisfăcător. Se poate aprecia că funcţiona mai bine decât în Imperiul Otoman – care a avut până la reforma din 1844 destule probleme cu moneda – sau în Rusia sau Imperiul Austriac - în care existenţa paralelă a monedei metalice cu valoare deplină şi a biletelor, cu un curs mai mult sau mai puţin forţat, a fost permanent însoţită în apocă de fluctuaţii majore de valoare între cele două tipuri de mijloace de plată.

a). Adoptarea monedei proprii de către România se intersectează cu două

planuri majore ale evoluţiei monetare europene şi mondiale. Pe de o parte este momentul istoric al efortului general de aducere „la zi”

al instrumentului monetar, în raport cu noi situaţii politice. Mai departe de noi, dar explicînd paralelisme în acţiune, cu doar câteva decenii înainte America Latină se emancipase de dominaţia spaniolă: statele latino-americane îşi constituiau sistemele monetare, erau în căutarea de soluţii – nu are deci de ce să ne mire existenţa soluţiei de adoptare a soluţiei „franceze” de ţări precum Venezuela. Însă, mai aproape de noi, Grecia înaintea României, Serbia şi Muntenegru şi Bulgaria cam în acelaşi pas, sunt în faţa aceloraşi probleme.

Pe de altă parte, în epocă este o dispută monetară, teoretică şi practică care are un fundament economic, cel între monometalismul aur şi bimetalismul aur-argint. Soluţia bimetalistă a apărut noilor state noi ca una de succes, fiind mai accesibilă din punct de vedere financiar şi oferind suficientă garanţie asupra trăiniciei de vreme ce Franţa şi alte state, poate nu foarte puternice din punct de vedere economic dar cu mare prestigiu istoric precum Italia şi Spania îl practicau. Este momentul în care Uniunea Monetară Latină – promovată de Franţa, Italia, Elveţia, Belgia – dădeau un important gir internaţional sistemului bimetalist. Sistemul bimetalist asigura o monedă legată implicit de monedele monometaliste aur (prima fiind puternica şi prestigioasa liră sterlină) ca şi de cele monometaliste argint (India şi China).

Disputa teoretică între cele două sisteme a rezolvat-o economia, atunci când dereglarea rapidă a raportului de valoare pe piaţă a celor două metale preţioase a făcut imposibilă susţinerea raportului de valoare instituit prin legea monetară. În scurt timp toate sistemele bimetaliste s-au aflat în faţa aceleiaşi probleme pe care au rezolvat-o după posibilităţi: Germania a ales sistemul

Page 93: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

93

monometalist aur odată cu adoptarea mărcii imperiale în 1875, Franţa a trecut la bimetalismul „şchiop” (o formă practică de monometalism aur) ş.a.1. Când România a adoptat monometalismul aur în 1890 soluţia era deja găsită, prin practica monetară în primul rând, şi nu fără o bătălie de ariergardă bimetalistă, reflectată în conferinţele monetare internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu reflexii şi în conerfinţele monetare ale secolului XX2.

b). Crearea sistemului monetar propriu impunea României depăşirea unor

impedimente de natură politică, economică şi tehnică. Până în 1877 România se afla faţă de Imperiul Otoman într-o relaţie de vasalitate, care situaţie nu anula manifestarea suverană a statului român, însă a necesitat din partea României dibăcia diplomatică de contracarare a reticenţelor Turciei faţă de manifestările de independenţă ale ţării.

Concomitent cu depăşirea dificultăţilor de natură politică au fost găsite soluţii şi pentru depăşirea celor de natură economică şi tehnică. În condiţiile în care sistemele monetare moderne are loc emiterea de monedă cu valoare deplină, de aur si argint, finanţele României nu puteau acoperi dintr-o dată cheltuielile pe care le presupunea emisiunea monetară. Aşa s-a ajuns la ideea de a fi emise iniţial monede de aramă, apoi cele de argint, care ar fi adus chiar venituri, urmând a fi ulterior emise cele de aur, ale căror cheltuieli de batere sunt mai mari decât valoarea înscrisă pe monedă. Dificultatea tehnică rezida în inexistenta unei monetării proprii, care să ofere calităţile necesare unor piese monetare moderne - dimensiuni, aliaj, calitatea baterii 3.

c). Sistemul adoptat în 1867 era exclusiv metalist, legea nu cuprindea nici

o referire la utilizarea banilor de hârtie sau a bancnotelor. Momentele introducerii acestor mijloace de plată în România reprezintă particularizări care ţin cont cu stricteţe de experienţa internaţională, putând fi apreciate ca reuşite depline.

Pentru acoperirea cheltuielilor prilejuite de războiul de independenţă guvernul României a pus în circulaţie, în baza legii din 11 iunie 1877, bilete 1 Gonnard, René, Histoire des doctrines monétaires dans ses repports avec l’histoire des monnaies,

tome II, Du XVIIe siècle à l914, Librairie du Recueil, Sirey, Paris, 1936 2 Pentru conferinţele monetare din a doua jumătate a secolului XIX: SHAW, W.-A., Histoire de la

monnaie 1252-1894, Guillaumin, Paris, 1896, p.222-236; pentru conferinţele monetare din secolul XX: OLARU, Corneliu, Echilibre monetare europene. 1918-1939, Editura Isis, Bucureşti, f.a., p. 11-33

3 Cea mai completă tratare a instituirii şi funcţionării sistemului monetar al României până la primul război mondial în capitolul V din lucrarea: KIRIŢESCU, Costin C. Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964

Page 94: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

94

ipotecare - bani de hârtie, emişi pe baza unei garanţii ipotecare asupra moşiilor statului, reprezentând dublul valorii puse în circulaţie. Sistemul “biletelor ipotecare” valorifica o formă de emisiune practicată în timpul Revoluţiei Franceze (asignate şi mandate teritoriale), în care acoperirea circulaţiei o reprezintă fondul funciar. În Franţa sistemul s-a dovedit generator de inflaţie, de aceea autorităţile româneşti au luat măsuri de precauţie: volumul emisiunii a fost strict limitat, emisiunea s-a făcut cu o strictă acoperire (moşii ale statului cu o valoare dublă), retragerea urmând să fie făcută prin vânzarea acestora; retragerea a fost făcută treptat, prin răscumpărarea biletelor de către stat, fără a se mai recurge la metoda prevăzută iniţial.

În 1880 este înfiinţată Banca Naţională a României, după o amplă discuţie anterioară care duce la soluţia adaptării experienţei băncii de emisiune a Belgiei. B.N.R. funcţionează ca bancă privată privilegiată, cu deplină autonomie în exercitarea funcţiilor conferite, de emisiune şi reglementare a creditului, statul rezervîndu-şi dreptul de supraveghere şi control a operaţiunilor acesteia. Din punct de vedere monetar B.N.R. este investită cu privilegiul emisiunii de bilete de bancă. Emisiunea are loc prin scontarea efectelor comerciale. Puterea liberatorie a bancnotelor este deplină. Banca are obligaţia deţinerii unei rezerve metalice de acoperire a 1/3 din suma biletelor emise, ulterior mărită la 40%. Este asigurată permanent convertibilitatea bancnotei în monede de aur (mai puţin utilizată e către B.N.R., dar excepţie făcând Banca Angliei convertirea în aur nu era prea mult practicată în Europa vremii), în monedă de argint sau, cel mai frecvent, în devize străine.

Este de remarcat că până la primul război mondial România nu a cunoscut fenomenul inflaţiei. Pentru cercurile politice româneşti era perfect conştientizată situarea monedei ca una dintre instituţiile fundamentale ale ţării, de a cărei trăinicie depindea ulterioara sa dezvoltare. Aşezarea corectă a bazelor sistemului monetar, atât în ce priveşte emisiunea de monedă metalică cât şi a emisiunii de bancnote, păstrarea intactă a creditului ţării, îndelungata stabilitate politică, permanenta expansiune economică, balanţa comercială activă, siguranţa plasamentelor capitalurilor provenite din exterior - toate acestea au contribuit la menţinerea solidităţii leului atât în interiorul ţării cât şi în raport cu monedele străine.

d). Sunt interesante câteva constatări care privesc latura tehnologică a

emisiunii monetare în România, care tocmai prin conexiunile pe care le exprimă oferă un plus de informaţie asupra orientărilor noastre externe.

Page 95: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

95

România nu a avut iniţial capacitatea tehnică de batere a monedei metalice şi de tipărire a biletelor ipotecare, respectiv ale B.N.R., motiv pentru care s-a apelat la monetăriile din străinătate. Primele monede, cele de aramă cu anul 1867, au fost confecţionate în Anglia, ulterior s-a apelat la monetăriile din Viena, Bruxelles şi Hamburg. Moneda României are o înfăţişare europeană prin datele tehnice (compoziţia aliajelor, dimensiuni, toleranţe), ca şi al desenelor făcute de gravori celebri în epocă precum germanul Friedrich Wilhelm Kullrich (1821-1887), austriacul Anton Scharff (1845-1903), francezul Paulin Tasset (1839-1919). 4

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea o inovaţie, introdusă iniţial în circulaţia monetară din S.U.A, Belgia şi Elveţia, este utilizarea aliajului de cupru-nichel în confecţionarea monedei divizionare.5 Prima monedă de cupru-nichel a României (5, 10, 20 bani 1900) are evidente afinităţi cu moneda germană (introdusă în 1875), austro-ungară (1892) şi italiană (1894). În 1905-1906 aceleaşi valori sunt emise „găurite”- argumentul pentru această formă neconvenţională în Europa (China emitea cu multe secole înainte asemenea tipuri) fiind de a nu se crea confuzie cu cu moneda de argint. Emisiunea românească este relativ concomitentă cu cea a monedelor belgiane „cu gaură”. Grecia introdusese monede de cupru-nichel cu aceiaşi gamă de valori divizionare în 1894 şi a procedat la înlocuirea lor prin monede „cu gaură” în 1912.

Biletele ipotecare şi ulterior bancnotele B.N.R. au fost confecţionate în Franţa, în condiţii identice cu ale biletelor Băncii Franţei. Asta face ca înfăţişarea biletelor româneşti să fie asemănătoare cu a celor franceze, cu gravura făcută de specialişti francezi şi cu toate elementele de siguranţă ale epocii (cerneală, suprapuneri de tipar, filigran).

e). Pînă în 1914 România a avut două momente de impact cu sisteme

monetare externe şi în extensia propriului sistem monetar. În împrejurările războiului din 1877-1878 Rusia a solicitat tranzitul

trupelor prin România, plăţile aprovizionării, transportului, alte cheltuieli ale acestor trupe fiind făcute în ruble de argint. Aceasta a dus la intrarea în România a unei mari cantităţi de monedă rusească de argint (circa 40% din volumul circulaţiei monetare de atunci), supraestimarea rublei faţă de leu fiind păguboasă pentru

4 Buzdugan, George, Luchian, Octavian, Oprescu, Constantin C., Monede şi bancnote româneşti, Ed.

Sport-turism, Bucureşti, 1977, reproduce toate monedele şi bancnotele emise în România până la momentul apariţiei lucrării.

5 Mai pe larg despre metalele şi aliajele utilizate în confecţionarea monedelor în: Monetăria naţională. Zece ani de activitate 1935-1945, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1945

Page 96: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

96

România. Ulterior moneda rusească a fost retrasă, iar metalul a fost utilizat pentru baterea de monedă naţională.

Extensia sistemului monetar al leului în 1878 în Dobrogea şi în 1913 în Cadrilater a trecut neobservată atât în epocă cât şi în analizele ulterioare, ceea ce denotă că sistemul monetar al României era îndeajuns de bine organizat pentru ca să acţioneze automatismul tipic sistemelor metaliste.

2. Inflaţie (1914-1924) a). În vara anului 1914 sistemul monetar aur (gold standard) era

generalizat în Europa: moneda aur era singura investită cu putere liberatorie deplină iar aurul circula liber în fiecare ţară şi între ţări; în mare măsură biletele de bancă şi moneda scripturală au înlocuit utilizarea efectivă a aurului, însă circulaţia fiduciară era oricând convertibilă în aur, băncile de emisiune fiind obligate a răspunde oricărei cereri de aur, în care scop statul le impune deţinerea unui stoc de conversiune şi limitează emisiunea bancnotelor; rata scontului asigură elasticitatea creditului, raportul de schimb între monedele diferitelor state oscilează în limite restrânse, creditul internaţional şi plasamentele se realizează în siguranţă, iar pe piaţa mondială preţurile mărfurilor tind către egalizare.

În august 1914 toate statele introduc cursul forţat al biletelor de bancă şi interzic exportul aurului, regimul şi practica monetară internă şi internaţională fiind astfel substanţial modificate. În forme şi în grade diferite sporeşte rolul statului în economie, aceasta fiind dirijată potrivit exigenţelor războiului. Cheltuielile militare nu pot fi asigurate din veniturile curente, iar mobilizarea financiară prin împrumuturi interne şi inflaţie are ca obiectiv transferul sporit de resurse băneşti în folosul guvernelor. Războiul a dus la creşterea masei monetare, în condiţiile scăderii volumului producţiei oferite pieţei. Inflaţia are ca efecte imediate creşterea preţurilor interne şi perturbarea raporturilor intervalutare.

Cheltuielile refacerii postbelice depăşind veniturile, bugetele guvernamentale sunt în continuare echilibrate prin apel la credit intern şi la emisiune monetară. Criza valutară internaţională exprima diferitele ritmuri ale inflaţiilor, evoluţia inegală a preţurilor interne şi dezorganizarea schimburilor comerciale externe. Câştigat pe calea armelor de către una dintre tabere, din punct de vedere economic războiul din 1914-1918 a fost pierdut de către toate ţările şi popoarele lumii, iar urmările asupra monedei au fost dezastruoase.

Pentru multe state europene s-a pus problema constituirii sistemelor monetare naţionale, ori a reorganizării aceastora potrivit cu transformările politico-teritoriale survenite. Cu rare excepţii, pentru statele Europei se punea sarcina

Page 97: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

97

restaurării monetare interne, iar depăşirea complicaţiilor provocate de fluctuaţiile valutare, care afectau grav schimburile comerciale internaţionale, impunea găsitrea unor soluţii practice imediate.

b). Primul război mondial a provocat României, ca şi tuturor statelor

angajate în conflict, bulversarea sistemului monetar bazat pe aur. Şocul războiului asupra monedei româneşti a fost deosebit de puternic, având cauze numeroase şi implicaţii greu de stăpânit, unele de-a dreptul necontrolabile de către autorităţile ţării. Cheltuielile războiului reîntregirii, distrugerile provocate de desfăşurarea pe teritoriul ţării a operaţiilor militare, jaful ocupanţilor, sechestrarea tezaurului ţării de către Rusia, efortul refacerii - toate acestea vor avea serioase repercusiuni asupra monedei României. Serios zdruncinat de amintitele situaţii, echilibrul monedei româneşti va fi cu dificultate regăsit în primul deceniu interbelic.

În anul 1919 inflaţia şi scăderea puterii de cumpărare a monedei româneşti erau dintre cele mai drastice din Europa, situaţia accentuându-se în anii următori, astfel încât la mijlocul deceniului al treilea leul va ajunge la 1/40 din valoarea dinainte de război. În evaluarea şi explicarea acestei situaţii trebuie să se ţină seama de efectele conjugate ale mai multor grupuri de factori.

Există urmările directe ale conflagraţiei, efortul de război, consecinţele devastatoare ale operaţiilor militare şi ale ocupaţiei inamice. Posibilitatea statului de a apela la economiile populaţiei fiind restrânsă, nici creditarea externă nefiind prea largă, cea mai mare parte a finanţării războiului s-a făcut prin utilizarea emisiunii B.N.R. Utilizarea leului Băncii Generale de către Puterile Centrale a avut un impact direct asupra situaţiei monedei, prin accentuarea inflaţiei. După încheierea conflictului mondial, prelungirea cu un an a efortului militar al României a antrenat noi cheltuieli şi a întârziat demararea refacerii ţării.

Alt factor care contribuie la slăbirea accentuată a mondei îl reprezintă, odată cu unificarea teritoriilor anterior ocupate de către imperiile rus şi austro-ungar, moştenirea deprecierii monedelor statelor respective. Întrucât nu putea precede încetarea stării de război, nici confirmarea internaţională a graniţelor ţării prin tratate, în împrejurările date unificarea monetară este rapid realizată, operaţiunea care a dus la dublarea volumului emisiunii B.N.R., suplimentarea având un caracter implicit inflaţionist.

La restângerea drastică a exportului ţării se adaugă efectele economice şi psihologice ale sechestrării la Moscova a tezaurului României (care cuprinde o parte însemnată din rezerva de aur a B.N.R.), ceea ce a agravat poziţia

Page 98: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

98

internaţională a leului, căderea sa externă fiind mai accentuată decât deprecierea internă.

c). Dereglarea sistemului aur şi manifestarea inflaţionistă a monedei este

evidenţiată în toate cazurile prin schimbarea rapidă a structurii emisiunii prin introducerea de noi tipuri de mijloace de plată, diminuarea (uneori chiar dispariţia) semnificaţiei monedei divizionare, diseminarea dreptului de emisiune către autorităţi locale, utilizarea de materiale pentru confecţionara unei monede cât mai ieftine.

Aspectele menţionate sunt prezente şi în România, mai puţin cel legat de diseminarea dreptului de emisiune. Moneda de argint încetează să mai fie bătută, fiind înlocuită cu bilete de valori subunitare ale Ministerului Finanţelor în 1917 şi cu piese din aluminiu în 1921, respectiv de cupru-nichel în 1924. Pentru a acoperi necesităţile în schimbare ale circulaţiei B.N.R. începe din 1914 să emită valori de 1 leu şi 2 lei (tipărite în ţară), de 5 lei (tipărite iniţial în Franţa, emisiunea 1917 fiind tipărită în Rusia şi de o calitate mult mai slabă a hârtiei şi elementelor de siguranţă), până atunci cea mai mică bancnotă a B.N.R. fiind de 20 de lei.

Introducerea în 1917 în teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale a leului Băncii Generale a reprezentat pentru România o experienţă monetară de care românii nu mai avuseseră parte din 1772. Cu toată aparenţa de civilizaţie - o bancă comercială a fost investită să emită monedă prin „privilegiu special” şi cu acoperire printr-un „deposit în numerar la Banca Imperiului German”, consecinţele au fost cele a cea ce era de fapt, o monedă de război: a rupt unitatea circulaţiei monetare româneşti, a introdus o imensă putere de cumpărare în folosul ocupanţilor şi, prin aceasta, a accelerat inflaţia. Ar fi de semnalat că autorităţile militare germane au procedat în România la fel cum procedaseră în Belgia ocupată, unde între 1914 şi 1918 au emis franci prin Société Générale de Belgique, iar utilizarea de către autorităţile militare de ocupaţie a unei bănci cu capital german în calitate de “cal troian” pentru substituirea monedei naţionale putea fi doar constatată, nu şi prevenită.

3. Evoluţia în sistem devize-aur (1929-1940). a). România a adoptat sistemul devize aur în apogeul acestuia. Sistemul

dădea soluţia unei anumite normalitatăţi monetare; dacă a fost contestat, şi pe moment nu a durat, importanţa acestei experienţe se va releva la conferinţa monetară şi financiară internaţională la Bretton Woods (1944) care va pune bazele

Page 99: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

99

sistemului monetar internaţional ce va funcţiona până în 1971, în esenţă un sistem devize-aur bazat pe dolarul S.U.A.

Etalonul devize-aur a consemnat dislocarea unităţii circulaţiei monetare interne şi internaţionale, provocată de primul război mondial. Păstrând aparenţele, organizarea monetară interbelică este total diferită de cea antebelică.

Potrivit gold exchange standard angajamentele la vedere ale băncilor centrale sunt acoperite atât în aur cât şi prin devize plătibile în aur. Banca de emisiune converteşte biletele proprii în devize, respectiv cumpără la preţ fix devizele care i se oferă - presupunându-se solvabilitatea absolută a băncii şi identitatea între devize şi aur. Monedele tuturor ţărilor apar legate de aur, prin definiţie, şi având acoperire aur, de aceea sistemul este curent numit etalon aur, însă banca de emisiune poate alege să ofere în schimbul bancnotelor proprii între aur-lingouri şi devize.

În interiorul ţării circulă biletele băncii centrale, neconvertibile în aur. Pe plan internaţional monedele apar împărţite în două categorii: cele legate direct, dar cu restricţii, de aur, numite monede "forte", respectiv cele legate indirect de aur, prin intermediul rezervei de devize exprimată în "monede forte". Chiar în cazul "valutelor forte" există două monede distincte ale aceleiaşi ţări, una afectată tranzacţiilor interne, cealaltă destinată plăţilor externe; pentru plăţile externe, în afară de amintitul schimb în devize, băncile centrale din ţările cu monedă forte asigură, cu restricţii, convertibilitatea biletelor proprii în aur.

Etalonul aur devize disociză moneda internă de cea externă, sub aceiaşi denumire existând de fapt două monede ale aceluiaşi stat. De asemenea monedele diferitelor state se împart pe categorii: de o parte monedele aur, un aur "naţional" dirijat conform intereselor statului a cărui uniformă o poartă; de altă parte monedele bazate pe devize, dependente în exterior de "centrele aur". Pentru aceste considerente se vorbeşte de o "feudalitate monetară", de o "aristocraţie" şi de o "plebe monetară" - iar leul României sigur nu face parte din “aristocraţie”.

b). Plasând leul printre monedele convertibile, reforma monetară din 1929

urmărea să dea României o monedă stabilă pe plan extern. Chiar dacă potrivit definiţiei aur leul reprezintă cea mai mică unitate monetară naţională europeană, stabilitatea sa externă menţinută în preajma parităţii ar fi asigurat României un instrument internaţional de schimb respectat.

Cu funcţie practică minimă datorită utilizării convertibilităţii în devize, rezervele de aur ale băncilor centrale au o importanţă psihologică, evoluţia acestora fiind atent urmărită pe plan internaţional. La sfârşitul anului 1928 sunt puţine state

Page 100: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

100

ale căror bănci centrale deţin o acoperire pur metalică a exigibilităţilor, altele impun băncilor o acoperire metalică parţială. În Europa rezerva de aur metalic raportată la exigibilităţi oscilează între 25 şi 50%. Dacă în marea majoritate a cazurilor este vizată doar acoperirea bancnotelor, B.N.R. prevede acoperirea tuturor angajamentelor la vedere. Potrivit sistemului adoptat, pentru Banca Naţională a Românei era deopotrivă important să deţină o importantă rezervă de aur, pe care se străduieşte să o sporească, respectiv să dispună de devizele necesare susţinerii poziţiei internaţionale a leului. Mai lent către 1931, mai rapid ulterior, băncile centrale se debarasează de stocurile de devize, sporindu-şi concomitent stocurile aur, B.N.R. aliniindu-se pe de o parte situaţiei generale, pe de altă parte continuându-şi politica tradiţională de acumulare de rezerve aur, care o situa printre cele mai active bănci centrale în acest sens.

Pentru a-şi proteja valuta naţională unele state europene introduc controlul devizelor, restricţii asupra comerţului exterior, iar după septembrie 1931 încep renunţările la etalonul aur. Instituirea de către Germania, Austria şi Ungaria a controlului valutar afecta grav situaţia României, având în vedere acţiunea concomitentă a moratoriilor, retragerilor de capitaluri şi scăderii preţurilor la produsele exportate. Apărarea intereselor proprii ar fi fost impus României introducerea controlului plăţilor externe, însă experţii Societăţii Naţiunilor conving B.N.R. şi guvernul român să nu îl adopte din considerente de "prestigiu monetar", iar exodul capitalurilor a fost important.

Racordarea internaţională interbelică a leului indică prelungirea conduitei anterioare, de orientare potrivit tendinţelor din vestul Europei. Acum însă împrejurările sunt mult mai complicate, iar gradul de adecvare a politicii monetare româneşti apare diminuat. Este sesizabilă o anumită întârziere în reacţie faţă de situaţia ce cunoaşte evoluţii uneori foarte rapide. În prima parte a deceniului al treilea întârzierea în reacţie este comună în Europa, iar România nu îşi poate reproşa maniera în care a valorificat experienţa internaţională prin adoptarea sistemului devize aur, pe această cale fiind asigurată stabilitatea valutară externă. În timpul depresiunii economice liberalismul a costat România mai mult decât dacă ar fi luat mai din timp măsuri de protejare a monedei. Depinzând de exportul unor produse cu drastică scădere a preţurilor pe piaţa mondială, având de echilibrat o balanţă de plăţi grevată de restituirea datoriilor externe şi nedispunând de alte resurse, moneda românească a făcut faţă cu dificultate crizei mondiale. Într-o lume divizată din punct de vedere monetar - de la autarhii precum Germania şi Italia, fără a mai vorbi de U.R.S.S., la maniere etatiste de abordare, care nu au lipsit în cazul Franţei, nici chiar al S.U.A. - România nu are în faţă un singur exemplu pe

Page 101: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

101

care să îl urmeze; forţa sa economică nu o aducea în ipostaza de a fi un exemplu pentru alţii, iar tentativele din cadrul Micii Înţelegeri, care până la urmă au navigat din punct de vedere monetar în siajul Franţei, ori ale blocului statelor agrare, au fost modeste, nu au fost urmărite consecvent de iniţiatori şi nu au fost băgate în seamă de cei puternici.

c). Revenirea la normalitate este indicată şi de încercarea de a da coerenţă

structurii emisiunii, prin departajarea atribuţiilor între Ministerul de Finanţe – emitent de monedă divizionară – şi Banca Naţională – emitent de mijloace de plată adresate pieţei. Reuşita este relativă, fiind însă simptomatică revenirea la baterea monedei de argint în 1932 – care batere a continuat consecvent până în 1946, în pofida dificultăţilor războiului – ca şi introducerea nichelului pur ca material monetar (prin piesele de 50 şi 100 de lei din 1936-1937).

Este de asemenea continuată legătura antebelică cu marile monetării din Franţa şi Anglia (dar încetînd legătura cu Germania şi Austria), iar din 1935 România îşi are propria monetărie, modern utilată, capabilă să confecţioneze piesele metalice la caracteristicile tehnice ale epocii.

4. Inflaţie (1940-1947) În anii anteriori războiului din 1939-1945, agravarea treptată a conjuncturii

politice mondiale a impus României cheltuieli excepţionale, acoperite de creşterea impozitelor indirecte şi din împrumuturi interne.

a). În 1940 românia este direct afectată de război, fiind constrânsă la evacuarea Basarabiei, Ardealului de Nord şi Cadrilaterului. Evacuarea instituţiilor şi a unei părţi a populaţiei necesitat cheltuieli masive, care au fost finanţate direct din emisiunea monetară cu păstrarea – ca şi în 1914-1918 – a aparenţei regulilor unei emisiuni normale bazată pe creditul commercial. Din 1941 România este ţară combatantă, fiind obligată să susţină operaţiunile fronturilor din răsărit (1941-1944) şi din apus (1944-1945) şi să suporte efectele distructive ale bombardamentelor anglo-americane.

În timpul războiului pentru ţinerea sub control a efectelor inflaţiei au fost utilizate relative eficient ca metode controlul preţurilor produselor industriale, agricole şi de import, limitarea beneficiilor şi îngheţarea salariilor. Căderea leului este exprimată în circulaţie prin dispariţia monedei divizionare şi prin emiterea accelerată de cupiuri de valoare mare – fără însă a depăşi însă 5.000 de lei. În soluţiile tehnice de confecţionare a unei monede ieftine sunt introduse în 1941-1943 moneda de zinc (2 şi 20 de lei confecţionată la Bucureşti, respectiv 5 lei

Page 102: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

102

confecţionată la Berlin), în 1943-1944 a piesei de 100 de lei din oţel placat cu nichel (placarea reprezentând o noutate tehnică, practicată în epocă şi în Bulgaria). În 1941-1944 România continuă să emită monedă de argint (de 200 şi 500 de lei), lucru care la vremea respectivă în Europa dintre beligeranţi şi-l permit numai Marea Britanie şi Slovacia.

b). În 1944-1945 Comandamentul Armatei Roşii a adus cu sine şi a pus în

circulaţie în Europa de Est şi în Extremul Orient monedă exprimată în unităţi monetare locale. „Leii” puşi în circulaţie în România, specificau condiţia de bază a unei monede de război: „Primire în toate plăţile este obligatoare”. 6 „Leii” Armatei Roşii au dublat volumul masei monetare, conform aranjamentelor ulterioare retragerea lor făcându-se prin răscumpărarea de către B.N.R. cu propria emisiune, fără contraprestaţie. Efectele combinate ale scăderii producţiei, dezorganizarii economiei şi jafului sovietic reprezintă bazele obiective ale marii inflaţii din 1946-1947.

Inflaţia era deja declanşată în 1945 din cauze interne, dar deteriorarea ulterioară deliberată a monedei româneşti este rodul acţiunii externe. La fel ca peste tot unde a fost impus sistemul sovietic, provocarea inflaţiei are puternic resort subiectiv, are scopul politic de a „îngenunchia populaţia” prin „knock-out monetar”.7

Pentru a înţelege situaţia din România după 1945 este absolut necesar să facem constatarea că instituirea „sistemului socialist” se face peste tot în lume prin două mari operaţii efectuate concomitent: crunta represiune, cu scopul de a anihila pe toţi potenţialii adversari este îmbinată cu dislocarea proprietăţii, în care unul dintre mijoace este provocarea inflaţiei. Inflaţia duce la spolierea cvasiinstantanee a micii proprietăţi individuale de către stat şi la discreditarea monedei – cu efecte psihologice de durată. Starea de confuzie şi insecuritate economică indusă în societate prin inflaţie dă un semnal despre atotputernicia regimului politic care, prin stoparea inflaţiei după atingerea scopului, se prezintă şi ca salvator al situaţiei. Prezentată propagandistic drept o mare reuşită monetară în folosul maselor populare şi împotriva speculanţilor, reforma monetară din 1947 a confiscat cvasitotalitatea masei monetare în folosul statului, sumele preschimbate fiind derizorii. Prin anularea depunerilor C.E.C. a fost dată o puternică lovitură spiritului

6 Textul este agramat în limba română, la fel s-a întâmplat şi cu biletele puse în circulaţie în Polonia

în 1944. 7 Georgescu-Roegen, Nicolas, Opere complete. Omul şi opera, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1996, în care unul dintre marii economişti ai lumii face cu o pertinentă şi acidă analiză şi evaluare a inflaţiei pe care a trăit-o pe viu după 1945 în România.

Page 103: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

103

de economisire. Efectele reformei monetare sunt aşadar generale, urmărind deliberat discreditarea monedei ca instrument economic.

5. Evoluţia în sistemul monedei supercontrolate (1947-1990) a) În economia socialistă, aşa cum a fost configurată în U.R.S.S. şi a fost

preluată de ţările subordinate, există mai multe circuite monetare, exprimate prin aceiaşi unitate bănească, însă având puteri de cumpărare diferite.

O primă distincţie există în sectorul producţiei, în care expresia bănească nu are legătură cu valoarea, preţurile fiind stabilite artificial, conform intereselor politice. Preţurile sunt mai scăzute pentru produsele agricole şi mai ridicate pentru cele industriale, fiind permanent menţinut un nivel scăzut al “preţului” muncii. O a doua separare se face între activitatea internă şi cea de comerţ exterior, circulaţia banilor interni fiind perfect etanşeizată de cea a banilor externi (cu distincţia explicită între unitatea monetară internă şi unitatea monetară valută).

Pentru populaţie există: (a) un sector al distribuţiei controlat prin preţuri fixate arbitrar, unele

fiindmenţinute demagogic la niveluri scăzute, dar tocmai la acestre preţuri accesibile nu se găseşte sugicient de cumpărat – decât în măsura în care “se dă”;

(b) un sector în care banii au valoare deplină, destinat categoriilor privilegiate, cu acces larg la produse şi servicii tarifate oficial (“circuitul închis”);

(c) “piaţa liberă” – în măsura în care unele produse agricole şi servicii sunt asigurate prin exercitarea limitată a dreptului de proprietate;

(d) “piaţa neagră” (economia paralelă) în care valoarea banilor apare cu mult depreciată în raport cu cea “oficială”;

(f) există şi o circulaţie valutară internă (“magazinele specializate”), distinctă de circuitele monetare interne, destinată turiştilor occidentali şi puţinilor deţinători oficiali interni de valută. De remarcat că România – la fel ca şi U.R.S.S., Bulgaria, Ungaria, Polonia – nu a emis semne monetare speciale destinate turiştilor (practicat în R.D.G., Cehoslovacia, Cuba, R.P.D. Coreeană).

Sistemul funcţionează prin existenţa unor instituţii speciale pentru fiecare sector în parte, cu reglementări restrictive complicate şi aparat birocratic în măsură să le pună în practică. În fruntea organizării, prin emisiunea monetară şi controlul valutar, Banca de Stat dirijează amănuntele viaţii economice.

În condiţile acumulării masei monetare şi a lipsurilor permanente de produse şi servicii care să poată fi procurate de către populaţie cu banii primiţi, pe de o parte statul creează permanent putere de cumpărare pe care o oferă populaţiei, pe de altă parte tot el o utilizează pînă la urmă prin mecanismul preţurilor, prin

Page 104: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

104

controlarea economiilor populaţiei şi prin periodice “reforme monetare”, menite să sterilizeze circulaţia în vederea reluării ciclului.

Ca şi în alte domenii, chiar cu un plus de atenţie din partea puterii politice, datele referitoare la problemele monetare sunt ţinute în cel mai mare secret. Aceasta nu pentru a ascunde populaţiei sau străinătăţii realitatea, cât pentru a asigura coerenţa sistemului în raport cu ideologia, pentru a nu pune în contradicţie presupunerile cu realitatea. Întrucât ideologia nu se pune în discuţie, sunt omise sau mistificate informaţională datele trealităţii pentru a da câmp liber propagandei. Numai socialismul cunoaşte “reforme monetare” care reformează doar capacitatea publică de cumpărare, restricţii care sunt prezentate ca libertăţi de care nu beneficiază decât “reprezentanţii”, monede “stabile” care se devalorizează permanent şi devalorizări care sunt prezentate ca revalorizări.

b). Se poate înţelege importanţa menţinerii ascunse a datelor concrete ale

operaţiilor monetare, arhivele nefiind nici acum accesibile: „principalele măsuri de politică monetară ale regimului comunist – reforma monetară din 15 august 1947, reforma bănească din 26 ianuarie 1952 şi modificarea conţinutului legal în aur al leului la 31 ianuarie 1954 – au fost pregătire, elaborate şi puse în aplicare în condiţii de cel mai strict secret, ultima măsură, stabilită prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.127 din 31 ianuarie 1954, nefiind nici măcar publicată.”. Aceasta întrucât „...prin măsurile monetare draconice din 1947 şi 1952, regimul comunist din România a urmărit şi a reuşit să desfiinţeze clasa mijlocie a acestei ţări – principala osatură a oricărei ţări civilizate – transformând membrii ei în veritabili handicapaţi economic...” 8 Obervaţia anterioară trebuie lărgită: nu numai “clasa mijlocie” devine handicapată economic, ci întreaga populaţie a ţării. 9

8 Iliescu, Octavian, Istoria monedei în România, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 34-35. 9 În epocă situaţia nu este singulară şi este evidentă concertarea metodelor, având ca “exemplu”

practica anterioară din U.R.S.S. În Cehoslovacia, reforma monetară radicală din 1953 are loc în condiţiile în care Partidul Comunist constata existenţa în ţară a unei pieţe duble: o piaţă cu preţuri fixe pentru asigurarea alimentaţiei de bază (vestigiu al sistemului de cartele postbelic) şi piaţa liberă, cu preţuri de opt ori mai mari şi cu produse de mai bună calitate. Autorităţile comuniste au decis reforma monetară pentru data de 1 iunie, cu schimbarea vechilor bilete prin bilete noi tipărite în U.R.S.S. Reforma a fost pregătită foarte rapid şi a fost ţinută secretă până în ultimul minut, însă unele informaţii despre aceasta au transpirat, ceea a provocat panică. În noaptea dinaintea expirării termenului, preşedintele Cehslovaciei Antonín Zápotocký ţine un discurs la radio în care încearcă să calmeze populaţia dezmiţind orice eventuală reformă. A doua zi însă, persoanele care nu erau considerate „elementele capitaliste” au fost obligate să schimbe 1.500 de coroane la rata 5 la 1, iar peste 1.500 de coroane la rata 50 la 1; acţiunile societăţilor de asigurare, obligaţiunile de stat şi hârtiile comerciale au fost anulate. După reformă, situaţia grea a unor persoane se exprimă prin

Page 105: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

105

c). Copierea sistemului sovietic a fost efectuată în România până la amănunt, operaţie care a fost urmărită de unul dintre cei mai buni specialişti sovietici, economistul E. Varga. Întrucât arhivele nu sunt disponibile, datele concrete ale problemei nu pot fi depistate arhivistic, dar efectele sunt vizibile şi pînă la cel mai mic detaliu semnificative.

B.N.R. fiind controlată din 1946 pe faţă de comunişti, după ce, o vreme, se mai păstrează aparenţele, în 1949 este rebotezată “Banca Republicii Populare Române – Banca de Stat”. În 1947, din inerţie, încă se mai păstrează o structură de emisiune tradiţională, dar existenţa paralelă a mijloacelor de plată ale Ministerului de Finanţe (monedele de 50 de bani, 1 leu, 2 şi 5 lei, biletul de 20 de lei) şi ale B.N.R. (biletele de 100, 500 şi 1000 de lei) indică structura din U.R.S.S. La reforma monetară din 1952 a fost adoptată o structură de emisiune cu monedă divizionară de 1, 3, 5, 10 şi 25 de bani, completată în 1955 cu 50 de bani), bilete ale Ministerului Finanţelor de 1, 3 şi 5 lei, bilete ale B.R.P.R.-B.S. de 10, 25 şi 100 de lei, cvasiidentică cu cea din U.R.S.S. la care se aliniază şi puterea de cumpărare a leului, practic egală cu a rublei.10 În 1960-1963 emiterea unei monede mai ieftine, din oţel placat cu nichel, în seria 5, 15, 25 de bani, 1, 3 lei a permis repararea scăpării din 1952: numai U.R.S.S., Mongolia şi România emit piesa de 15 divizionară.

Confecţionarea pieselor metalice şi a biletelor se face în unele cazuri în Ungaria şi Cehoslovacia. Înfăţişarea biletelor româneşti induce imagistic propaganda comunistă. De remarcat aici că deşi au dimensiuni, desene şi însemne diferite, chiar scriere diferită, piesele metalice şi biletele emise în ţările socialiste seamănă între ele, au un aer de familie din R.D.G. până în R.P.D.Coreeană, R.D.Vietnam şi Cuba, în Afghanistan ca şi în Angola şi Mozambic.

După 1965 are loc procesul de cosmetizare a socialismului în România, apreciat drept “comunism naţional”. Începând cu denumirea statului, foarte multe instituţii au fost rebotezate, în context şi titulatura băncii centrale în Banca Naţională a Republicii Socialiste România. Schimbarea denumirii şi însemnelor statului se reflectă monetar prin emiterea din 1966 a noilor piese metalice de 5, 15, 25 de bani, 1 şi 3 lei, şi a noilor bilete de 1, 3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei ale

numeroase petiţii şi prin manifestaţii de stradă, cea mai importantă fiind la Plzeň, unde au fost arestate 472 de persoane.

10 La emisiunea 1952 este adoptat sistemul de confecţionare sovietic al biletelor, care îl moşteneşte pe cel rusesc ţarist: data unică de emisiune (1952), lipsa semnăturilor de validare, seria valorilor (1, 3, 5 lei emise de Ministerul Finanţelor, 10, 25, 100 de lei emise de Banca de Stat), culorile de departajare (1 – galben-brun, 5 - albastru, 10 roşu, 25 – lila, 100 – albastru, pentru 3 fiind evitată culoarea verde cu semnificaţie politică în trecutul recent al ţării), un sistem asemănător de înseriere.

Page 106: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

106

B.N.R.S.R. Seria monedelor a fost completată ulterior cu piesele de 5, 15 şi 25 de bani şi 5 lei din aluminiu – confecţionarea unei monede ieftine exprimând scăderea puterii de cumpărare a leului.

c). Până în 1989, leul românesc, la fel ca şi moneda celorlalte ţări în care a

funcţionat economia socialistă, dădea imaginea stabilităţii. Controlul strict al preţurilor, dirijarea raportului dintre moneda naţională şi valutele străine făceau ca, la suprafaţă, evoluţia monedei să apară ca lipsită de disfuncţionalităţi.

În spatele acestei faţade, dezechilibrarea deosebit de gravă a vieţii economice, dirijarea masivă a resurselor către ramurile economice lipsite de o autentică bază de materii prime, către investiţiile în construcţii piramidale, efortul de plată accelerată a datoriei externe, dezechilibrarea totală a comerţului exterior prin restrângerea la minimum a importurilor şi exportul masiv care greva asupra însăşi substanţei economice a ţării, toate acestea nu puteau să nu producă grave perturbări asupra monedei naţionale. Periodicele "reaşezări" de preţuri, restrângerea forţată a capacităţii de cumpărare a publicului prin introducerea "părţilor sociale" - o formă de împrumut forţat la care era supusă totalitatea angajaţilor din România - indicau existenţa inflaţiei, pentru resorbţia căreia erau utilizate mijloacele proprii economiei socialiste, de sterilizare periodică a circulaţiei monetare, menite să asigure reluarea ciclului transferului de resurse potrivit indicaţiilor planului de stat.

6. Inflaţie (1990-2006) a). Între 1990 şi 2006 preţurile în România au crescut de 2.400 de ori.

Speranţa afişată de către guvernanţii României după decembrie 1989, de trecere la o economie de piaţă în aşa fel încât repercusiunile asupra populaţiei să fie cât mai restrânse, dincolo de caracterul ei electoral dădea, sub lozinca unei evoluţii monetare "fără inflaţie", imaginea neînţelegerii de fond a lucrurilor. Acestei incapacităţi iniţiale - exprimate, între altele, şi de respingerea oricăror proiecte de stabilizare a leului, de la care stabilitate pornind urma să fie construit treptat mecanismul economiei de piaţă, i s-a adăugat, încă din start, suma de măsuri care au dus la evoluţia ulterioară a monedei naţionale pe calea unei deteriorări accelerate.

Deprecierea leului după 1989 a început prin aruncarea în balanţa şi aşa dezechilibrată a economiei a unei imense capacităţi de cumpărare în urma restituirii "părţilor sociale". Concomitent, pe fundalul restrângerii drastice a activităţii economice - firească în condiţiile în care aceasta era profund distorsionată,

Page 107: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

107

dereglată şi haotizată - manevrarea preţurilor la energia electrică, la unele produse alimentare, deschiderea largă a importurilor, după ce temporar au dat iluzia prosperităţii au fost urmate de consecinţele monetare exprimate prin primul val de scumpiri care, din toamna anului 1990, a cunoscut o spirală accelerată.

Al doilea mare puseu al inflaţiei l-a constituit necesara renunţare la subvenţionarea de către stat a preţurilor la acele produse care, prin volumul şi diversitatea lor, nici nu mai puteau fi controlate. "Liberalizarea" preţurilor a constituit, fără îndoială o etapă necesară în detensionarea mecanismelor economiei de comandă, însă operaţia nu a fost dusă până la capăt, iar efectele acesteia, combinate cu efectele la fel de necesarei reforme a impozitelor - prin înlocuirea impozitului pe circulaţia mărfurilor cu taxa pe valoare adăugată - au accentuat evoluţia rapidă a preţurilor, deprecierea internă a monedei.

În 1990, în numai două luni (“peste noapte”), populaţia a pierdut 27,4 % din valoarea reală a activelor monetare, echivalând cu 10,2% din PIB al României, iar în 1991-1993 ponderea numerarului şi a economiilor populaţiei în PIB a scăzut de la 17% la 5,3,%. 11

Experienţa monetară a României după 1990 este mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea din toate ţările a căror economie a fost scoasă din chingile planificării. Efectele au fost însă mai dramatice în România, în condiţiile în care şi mecanismul economiei de comandă a fost mai strict, mai voluntarist dirijat, în condiţiile în care demagogia economică postrevoluţionară a fost mai intensă. Cum altfel pot fi interpretate scăderea notabilă a vârstei de pensionare, reducerea masivă a timpului de lucru prin introducerea generalizată a săptămânii de lucru de cinci zile, masivele sporuri salariale acordate preferenţial unor categorii, creşterea importurilor fără asigurarea contraprestaţiei către exterior şi a căror plată nu avea cum să fie altfel efectuată decât prin creşterea accelerată a datoriei externe a ţării?

Acestei prime faze îi urmează o a doua, nu neapărat diferenţiată în timp, şi care exprimă adaptarea la procesul inflaţionist şi utilizarea acestuia în folos propriu de către structurile economice de stat fardate în "structuri de piaţă". După 1991-1992 mecanismul inflaţiei în România nu exprimă trecerea la un alt tip de economie - "economia de piaţă" - ci asigură, cu mijloace monetare mai sofisticate, dar cu aceiaşi finalitate, transferul de resurse către industriile falimentare, pe de o parte, iar pe de altă parte către noile structuri "private", ele însele derivate din cele

11 Rădulescu, Eugen, Inflaţia, marea provocare, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 78-80. În

această lucrare găsim cea mai complet nuanţată teoretic şi consistent documentată statistic analiză a inflaţiei din România după 1990.

Page 108: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

108

vechi redistribuite spre gestionare noii clase manageriale în care s-a transformat vechea castă directorială şi de cadre superioare ale partidului.

Mecanismul inflaţiei în România este rezultatul inextricabilei conexiuni între activitatea economică a societăţilor comerciale (în industrie "capitalul" statului fiind absolut predominant), a băncilor (de asemenea în marea majoritate subordonate statului), respectiv bugetul ţării (care este gestionat de Guvern). "Derularea" banilor dintr-un buzunar în altul al statului-patron are ca efect sporirea permanentă a masei monetare. Mascată de hăţişuri contabile şi financiare, această masă monetară permanent gonflată presează puternic asupra costurilor de producţie, iar ulterior explodează pentru consumator sub forma creşterii preţurilor cu amănuntul. Între timp, în forme diverse, între care nu lipsesc raptul direct şi evaziunea fiscală, inflaţia se manifestă ca un mecanism de transfer a bogăţiei în mâinile noilor manageri - strâns legaţi prin relaţii şi chiar rudenie de casta vârfurilor aparatului de stat. Statul, la rândul său, are de câştigat prin manifestarea inflaţiei ca o metodă de impozitare suplimentară generală, asigurându-şi pe această cale un transfer de resurse pentru acoperirea costurilor din ce în ce mai ridicate ale întreţinerii propriei sale existenţe, cu prioritate a întreţinerii fastului puterii, dar şi a sectoarelor falimentare ale economiei. Abia după ce procesul inflaţionist este resimţit în coşul zilnic al cetăţenilor intervin cererile salariale, admise sau nu de către Guvern potrivit propriilor interese politice.

b). În foarte concreta înfăţişare cotidiană a monedei schimbarile între 1990

şi 2006 au fost rapide. Au fost emise piese cu nominaluri din ce în ce mai ridicate, pînă s-a ajuns la 1.000.000 de lei (la un pas de 5.000.000 lei recordul din 1947).

Tehnologic biletele B.N.R. sunt la nivel internaţional, iar prin introducerea unui nou material, polimerul, suntem printre inovatorii Europei (în pas însă cu Nepal, Vietnam, Zimbabwe, Papua-Noua Guinee şi alte ţări dornice de monedă confecţionată ieftin şi durabilă). Piesele noastre au rămas din aluminiu şi oţel placat cu nichel. Constatarea nu vrea a supăra pe pe nimeni, asta suntem noi: înfăţişările “retro” de pe monede, bilete cu reprezentări sofisticate, în culori terne şi cu o grafică kitch indică lipsa de personalitate a monedei României şi o fac un ineficient mijloc de propagandă externă şi pentru istorie.

În loc de concluzii Sistemul euro - rezultatul celei mai mari reforme monetare din istorie - a

devenit funcţional din 1 ianuarie 2002. Zona euro include în 2008 15 state, în alte 5

Page 109: Carte ASE 2008

Sistemul monetar al leului

109

fiind utilizat prin acorduri formale şi de alte 6 fiind agreat prin diferite aranjamente. Problemele puse în faţa fiecăruia dintre aderenţi au fost dintre cele mai diverse, de la cele economice la cele de natură psihologică. În procesul disoluţiei a zeci de sisteme monetare naţionale, unele de veche tradiţie şi care au făcut istorie monetară, au trebuit să fie menajate numeroase susceptibilităţi naţionale. Nu ţine numai de anecdotic perseverenţa cu care Grecia a obţinut corectarea desenului hărţii pentru a cuprinde partea insulară a ţării, sau scrierea cu caractere greceşti a denumirii monedei pe biletele europene.

Reforma monetară din 1.7.2005 a şters patru zerouri de pe moneda României. Chiar după intrarea în Uniunea Europeană, evoluţia leului din ulimii ani nu a devenit însă mai lină, ba dimpotrivă a avut un ridicat grad de apreciere internaţională, urmat de un la fel de ridicat grad de depreciere, oscilaţiile din ultimii ani urmând a fi explicate coerent de viitoare analize la obiect şi nu de constatări politice, conjuncturale sau jurnalistice.

Chiar dacă, în funcţie de îndeplinirea criteriilor de convergenţă, România îşi propune în următorii ani ca obiectiv monetar aderarea la sistemul euro - iar leul va deveni probabil istorie, aşa cum au devenit istorie multe alte monede europene - factorii de decizie se vor găsi şi în continuare în faţa problemelor monetare specifice României. Iar pentru a le înţelege specificitatea ar fi cazul ca apelul la propria istorie să fie mai consistent. Istoria este cea care ne dă identitatea, iar în acest sens merită să ne reamintim îndemnul pe care îl adresa în perioada interbelică profesorul de monedă Ion Răducanu, rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale: „Vom fi atât de europeni pe cât de români vom şti să fim”.

Page 110: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

110

The Monetary System of the Leu

Professor Corneliu Olaru, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

At the interaction between the political, economical and technical factors, Romanian national currency retrospective point out the preeminence of international circumstances over the national monetary emission.

Major stages of Romania's monetary system evolution are determined by the European situation: the establishment and functioning of the system bimetallist gold-silver (1867-1890); the unimetallist gold evolution (1890-1914); inflation linked to World War I (1914-1924 ); Developments in the gold exchange standard (1929-1940); inflation linked to World War II (1940-1947); developments in the currency over-controlled (1947-1990); post-communist inflation (1990-2006); comeback to normality (which will last until the entry into the Euro system). In this context took place the actions of Romanian authorities to adapt the monetary circulation to the borders geometry (system extension in Dobrogea in 1877 and 1913; monetary unification after the Great Union of 1918, restricting the monetary circulation in 1940, the use of the Romanian currency within the liberated territories in 1941 -1944; spreading of the monetary circulation in North Transylvania) and to the external interference as a result of military operations (rouble in 1877, the leu of the general Bank in 1917-1920 and the lei of the Red Army in 1944-1945).

The presentation based on similar experiences of other European monetary practices indicates that in Romania, in terms of currency, were no innovations, but in its own monetary orientation proved adaptability during calm periods and the collapse succeed only at strong external pressures

Page 111: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

Dr. Brînduşa Costache arhivist

Banca Naţională a României

Moto: „Necesitatea înfiinţării unei bănci de scont şi circulaţiune simţită de societatea noastră într-un mod atât de intensiv de mai mulţi ani încoace nu provine numai din cauza legitimei dorinţe ce are fiecare om de a afla cu înlesnire şi cu cât mai mică dobândă, un capital necesar spre a pune în mişcare activitatea sa comercială şi industrială, ea este mai ales efectul dezvoltării ce au luat într-o ţară tranzacţiunile comerciale şi industriale, mijloacele de comunicaţiune şi în fine deşteptarea intelectuală în genere, care, nemaiputând sta în nelucrare şi paralisate, caută, în toate părţile şi prin toate modurile, a-şi satisface spiritul de întreprinderi, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se mişca în fine mai liber şi cu puteri mai mari pe calea cea largă a progresului şi a buneistări.” (Expunere de motive la Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune în „Monitorul oficial” nr. 48 din 28 februarie 1880)

Potrivit celor afirmate de raportorul legii pentru înfiinţarea Băncii

Naţionale a României, Gheorghe Chiţu, se poate considera că organizarea unei bănci de emisiune şi a sistemului bancar în România reprezenta la sfârşitul secolului al XIX-lea elementul indispensabil dezvoltării economiei naţionale în concordanţă cu sistemul economic capitalist, propus lumii de civilizaţia europeană1.

Ţinând seama de aceasta, precum şi de apartenenţa civilizaţiei româneşti în ansamblul său la spaţiul cultural european, am încercat în paginile următoare să aduc în atenţia cititorilor acele elemente care aşează evoluţia Băncii Naţionale a României şi, în strânsă legătura cu aceasta, dezvoltarea sistemului bancar românesc, pe coordonate identice cu cele ale lumii bancare din Europa.

În vederea realizării acestui demers am stabilit ca intervalul cronologic ales să debuteze cu anul înfiinţării Băncii Naţionale a României (1880) şi să se încheie

1 Vezi în acest sens lucrarea lui Immanuel Wallerstein Sistemul mondial modern, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1993-1994.

Page 112: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

112

cu 23 august 1944, data când România, angrenată în al doilea război mondial, decidea părăsirea taberei germane şi continuarea ostilităţilor de partea Aliaţilor.

Lumea românească a acestei epoci poate fi caracterizată succesiv prin efortul depus în vederea recuperării decalajelor faţă de societatea modernă europeană şi prin căutarea unui nou echilibru în urma şocurilor determinate de primul război mondial şi de Marea Unire din 1918.

Debutul celui de-al doilea război mondial echivalează cu începutul tranziţiei către o altă epocă care a însemnat, pentru mai bine de jumătate de secol, schimbarea modelelor prin orientarea spre ideologiile totalitare. În acest context, 23 august 1944 reprezintă, dincolo de conotaţiile oferite de istoriografia comunistă şi în ciuda opţiunii deschide a elitei româneşti pentru alianţa cu Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, momentul în urma căruia societăţii româneşti îi era impus modelul comunismului sovietic Această transformare, care a stopat pentru o vreme ceea ce putem numi racordarea la structurile civilizaţiei europene, s-a răsfrânt şi asupra sistemului bancar, deschizând o altă epocă în istoria acestuia asemeni întregii societăţi româneşti.

I. Sub semnul Europei – începuturile sistemului bancar în România 1. Primele bănci Revenind la momentul înfiinţării Băncii Naţionale a României, anul 1880,

semnalăm existenţa până la acea dată a mai multor proiecte privind organizarea institutului de emisiune în România. Dintre acestea numai Banca Naţională a Moldovei, a funcţionat la Iaşi în perioada 1857-1858, dar nu a emis bancnote. După Unirea Principatelor Române (1859), Banca României, înfiinţată cu capital britanic, a deţinut pentru scurtă vreme (1865-1869) privilegiul emisiunii, fără a-l utiliza. Şi-a continuat apoi activitatea ca institut de credit. Pe lângă această din urmă bancă, mai funcţiona în România la începutul deceniului nouă al secolului al XIX-lea Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1865), organizată la iniţiativa statului, Creditul Funciar Rural (1873), Creditul Funciar Urban (1875), ambele din Bucureşti, Creditul Funciar Urban din Iaşi (1875) şi, cu capital mixt, Banca Marmorosch Blank (1874)2.

Cele două bănci cu capital în mare parte străin şi mixt se orientau către finanţarea activităţilor comerciale, creditele funciare procurau fonduri marilor proprietari de averi imobiliare, iar Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni servea mai 2 Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, Băncile în economia românească 1774-1995, Editura

Economică, 1995, p. 31-58

Page 113: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

113

ales statul, nu exista un institut de credit care să întrunească interesele statului şi ale particularilor angrenaţi în activităţi comerciale şi care, prin aceasta, să fie demnă a administra în folosul ţării un drept regalian: dreptul de a emite bancnote.

2. Începuturile Băncii Naţionale a României Organizarea Băncii Naţionale a României prin Legea din 17/29 aprilie

1880 privind înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune3 a stat sub aceste imperative. Avându-se în vedere dublul său caracter de unicitate în cadrul sistemului bancar şi de reprezentativitate pe plan intern şi internaţional, Banca Naţională a României nu a fost înfiinţată cu capital străin, ci după model străin, modelul Băncii Belgiei. Potrivit legii, BNR urma să fie o întreprindere pe acţiuni, cu capital subscris în proporţie de 2/3 de particulari şi 1/3 de stat. Participarea iniţială a statului la capitalul social al institutului de emisiune îşi are originea în insuficienţa capitalului privat, dar şi în nevoia de a asigura credibilitate bancnotelor. La acestea se adăuga dorinţa guvernului de a-şi asigura drepturi de supraveghere, control şi intervenţie în conducerea BNR, dorinţă legitimă, dacă ne gândim că nou înfiinţata bancă administra un atribut al suveranităţii4.

Renunţarea statului la statutul său de acţionar BNR, începând cu 1 ianuarie 1901, s-a realizat în contextul crizei ce a marcat economia românească în anii 1899-1900. Statul s-a văzut obligat pentru reechilibrarea bugetului său să solicite ajutorul BNR, care i-a oferit suma de 14.800.000 lei5, contravaloarea acţiunilor sale.

Deşi potrivit legii, la înfiinţare, BNR avea un capital nominal de 30.000.000 lei, capitalul efectiv vărsat trebuia să fie de numai 12.000.000 lei, împărţit în 24.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare. Deţinerea a 4 acţiuni dădea dreptul posesorului la un vot în cadrul Adunării generale a acţionarilor. Dar indiferent de numărul acţiunilor deţinute, nimeni, nici măcar statul, nu putea exercita mai mult de 10 voturi.

Pe lângă emisiunea de bancnote, BNR număra printre atribuţii: scontarea şi cumpărarea de poliţe, bilete la ordin sau alte efecte, având ca obiect activităţi comerciale; scontarea bonurilor de tezaur; comerţul cu aur şi argint; încasarea efectelor încredinţate de particulari sau de diferite firme; acordarea de avansuri de

3 „Monitorul oficial” nr. 90 din 17/29 aprilie 1880 4 Lazăr Ionescu, Relaţiunile dintre Banca Naţională a României şi Stat 1880-1935, Bucureşti, 1935,

p. 86-88 5 Convenţie pentru retragerea statului din asociaţia băncii şi prelungirea privilegiului de emisiune

din 16 decembrie 1900, „Monitorul oficial” nr. 239 din 26 ianuarie 1901 vezi şi G. C. Marinescu, Banca Naţională a României Legi, statute, dispoziţiuni monetare, convenţiuni financiare, Bucureşti, 1939, p. 167-168

Page 114: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

114

fonduri pe lingouri sau monede de aur şi argint; primirea de sume în cont curent şi constituirea depozitelor de titluri, metale preţioase şi monede de argint şi de aur; acordarea de avansuri în cont curent sau pe termene scurte, pe depozite de efecte publice naţionale, scrisuri funciare sau alte valori garantate de stat; îndeplinea rolul de casierie a statului. Banca nu putea acorda împrumuturi pe ipoteci sau pe acţiuni industriale, nu putea avea participări la întreprinderi industriale sau comerciale ori alte proprietăţi imobiliare în afara celor strict necesare funcţionării sale.

Legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României definea printre scopurile acestei instituţii asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase. BNR primea pentru o perioadă de 20 de ani privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător, urmând să asigure o rezervă metalică de 33%. Această prevedere „introducea în funcţionarea sistemului fiduciar un oarecare automatism şi un element de fixitate”6, aprecia la cinci decenii şi jumătate de la înfiinţarea băncii Lazăr Ionescu, unul dintre cei care au cercetat activitatea institutului de emisiune de la Bucureşti. În acest context, trebuie să amintim că potrivit legii din 1867 sistemul monetar din România era organizat pe bază zecimală după modelul Uniunii Monetare Latine, din care făceau parte Franţa, Belgia, Italia, Elveţia, leul fiind echivalent cu 5 gr argint, titlul 835‰ şi 0,3226 gr aur, titlul 900‰.

În ciuda afirmaţiei lui Lazăr Ionescu, la vremea respectivă, legiuitorul român a adoptat unul dintre cele mai elastice sisteme de acoperire a emisiunii, modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Acesta urma să asigure circulaţiei fiduciare din România convertibilitatea necesară menţinerii încrederii publicului şi, în acelaşi timp, flexibilitatea indispensabilă dimensionării volumului său la nevoile pieţei.

Conducătorii de la Bucureşti nu au optat pentru modelul Băncii Angliei, care practica acoperirea integrală a emisiunii, cu excepţia unei sume stabilită legal de către autorităţi. De asemenea, nici modelul Băncii Franţei, care avea dreptul de a emite bancnote în limitele unui plafon impus prin lege, fără ca aceasta să prevadă o anumită proporţie pentru rezerva metalică, nu a fost agreat în România7. Primul model presupunea asigurarea unei rezerve metalice foarte ridicate, ceea ce nu era la îndemâna economiei româneşti, al doilea oferea, probabil, prea puţine garanţii publicului privind convertibilitatea bancnotelor.

6 Lazăr Ionescu, op. cit., p. 89 7 Victor Bădulescu, Curs de economie politică, I monedă, schimb preţuri, Cartea Românească,

Bucureşti, 1931, p. 78-79; Victor Slăvescu, Tratat de bancă, vol. II Doctrina de bancă A. Băncile de emisiune, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931, p. 118

Page 115: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

115

Potrivit legii, bancnotele BNR erau convertibile la sediile băncii din Bucureşti şi din provincie „în aur sau în monedă naţională de argint”8. Legea nu prevedea că aceste bancnote aveau putere de plată nelimitată, particularii nefiind obligaţi să le primească. Statul oferea însă indirect garanţia sa bancnotelor BNR prin acceptarea lor în tranzacţiile pe care le efectua cu particularii şi prin participarea la capitalul băncii9.

Banca Naţională a României primea dreptul de a emite bancnote de 20, 100, şi 1000 lei, precum şi tipuri intermediare de 50 şi 500 lei. Proporţia între acestea era stabilită de către Consiliul general potrivit necesităţilor circulaţiei monetare10.

Privilegiul emisiunii de bancnote, primit de BNR în 1880, a fost prelungit până la declanşarea primului război mondial de mai multe ori succesiv în 1885, în ianuarie şi iunie 1901, banca obţinând astfel dreptul de a emite bancnote până în 193011.

Dar dacă legea de înfiinţare a BNR a urmat modelul belgian, organizarea activităţii acesteia s-a făcut după model francez. Pentru imprimarea primelor bancnote, ceea ce reprezenta punerea în practică a privilegiului emisiunii, Eugeniu Carada a realizat în vara anului 1880, demersurile necesare pe lângă conducerea Băncii Franţei12. Hârtia primelor bancnote a fost fabricată la Papeteries du Marais et de Sainte Marie, de ale cărei servicii se folosea şi Banca Franţei. Pentru bancnota BNR a fost ales albastrul de cobalt, culoare socotită nefotogenică şi utilizată din această cauză pentru bancnotele din Franţa, Italia şi Belgia. Pânzele de filigran, necesare fabricării hârtiei de bancnote, au fost realizate, în particular, de filigranistul şef al Băncii Franţei Dauphan. Peste ani, în 1905, acesta considera lucrările amintite de un înalt nivel calitativ şi solicita institutului de emisiune de la Bucureşti aprobarea pentru a le reproduce într-o carte ce urma să cuprindă toate operele sale13. Pe lângă hârtie, filigrane şi cerneluri tipografice, tot din Franţa au

8 Lege pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune în „Monitorul oficial” nr. 90 din 17

aprilie 1880 şi Statutul Băncii Naţionale a României în „Monitorul oficial” nr. 117 din 25 mai 1880 şi în G. C. Marinescu, op.cit., p. 109-131

9 Ibidem 10 Ibidem 11 G. C. Marinescu, op. cit. p. 3-4 12 Banca Naţională a României Seria: Bancnotele României 125 de la prima emisiune de bancnote a

Băncii Naţionale a României 1 2006, coordonator Mugur Isărescu, colectiv de autori Surica Rosentuler, Sabina Mariţiu, Romeo Cîrjan, p. 20-37

13 Mihaela Tone, Cristian Păunescu, Istoria Băncii Naţionale a României în date, vol. I 1880-1914, Ediţia a II-a revizuită, Oscar Print, Bucureşti, 2006, p 330

Page 116: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

116

fost achiziţionate şi utilajele necesare dotării Imprimeriei Băncii Naţionale a României.

Influenţele franceze nu s-au oprit însă aici. Pe lângă Eugeniu Carada, în toamna anului 1880, Theodor Ştefănescu, directorul Şcolii Comerciale din Bucureşti şi membru în Consiliul de administraţie al BNR, pleca la Paris pentru a studia funcţionarea Băncii Franţei. Informaţiile astfel dobândite au fost utilizate de eminentul profesor pentru organizarea contabilităţii generale a BNR14. În aceeaşi vreme, se afla în drum spre Bucureşti inspectorul delegat al Băncii Franţei d’Aufreville, al cărui ţel era să sprijine prin cunoştinţele sale organizarea institutului de emisiune din România15.

Această orientare către modelele oferite de spaţiul european, cu precădere de cel al statelor Uniunii Monetare Latine a reprezentat vreme de câteva decenii un aspect caracteristic evoluţiei BNR, exemplele în sprijinul acestei afirmaţii fiind numeroase. Colaborarea cu fabrica de hârtie Papeteries du Marais et de Sainte Marie s-a prelungit până în secolul al XX-lea, iar atunci când în 1911 se afla în discuţie reorganizarea Casei de pensii a funcţionarilor BNR, directorul Victor Antonescu se deplasa la Paris pentru a studia felul cum Banca Franţei reglementase acest domeniu16.

II. Banca Naţională a României şi lumea bancară românească

1880-1914

1. Banca Naţională a României între monometalism şi bimetalism După cum se poate uşor observa, institutul de emisiune prin cele mai

importante aspecte ale activităţii sale era obligat să se raporteze mereu la realităţile Europei. Evoluţia reglementărilor legale în privinţa structurii stocului de acoperire a emisiunii oglindeşte cu prisosinţă această afirmaţie. Sistemul monetar stabilit în România la 1867 impunea dublul etalon aur-argint. Raportul stabilit prin lege între cele două metale s-a deteriorat constant, creşterea producţiei mondiale de argint determinând scăderea preţului de piaţă al acestuia. Astfel, dacă pe plan mondial raportul între preţurile celor două metale era în 1880 de 1:18,05, mai ridicat decât cel stabilit prin legea monetară din România (1:14,38), în 1889 aceasta ajungea la 1:22,1217. 14 Ibidem, p. 24 15 Ibidem, p. 16-19 16 Ibidem, p. 378 17 Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1997, p. 330

Page 117: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

117

Dezechilibrul monetar amintit a fost accentuat şi de realităţi specifice economiei naţionale precum deficitul balanţei comerciale dublat de împrumuturile contractate de statul român în străinătate18.

În acest context, restabilirea echilibrului între realităţile pieţei şi reglementările legale impunea trecerea la monometalismul aur. Prin legea din martie 1890, unitatea monetară a României devenea leul de aur, în greutate de 0,3226 gr cu titlul 900‰19. Adoptarea etalonului aur impunea modificarea legii şi statutului Băncii Naţionale a României în sensul înlocuirii stocului de argint cu aur, fapt realizat prin legile din iunie20 şi noiembrie 189021. Acestea impuneau, printre altele, asigurarea unui stoc metalic de 40% din suma biletelor emise.

Modificările, fiind realizate fără acordul prealabil al BNR, au generat opoziţia băncii astfel încât aplicarea lor a fost amânată până în mai 189222, când au fost adoptate noi reglementări. Potrivit acestora din urmă, banca trebuia să asigure un stoc de aur de cel puţin 40% din suma biletelor emise. Din acest stoc metalic, 30% putea fi reprezentat de efecte comerciale (trate) exprimate în mărci sau lire sterline. În cadrul negocierilor, conducătorii institutului de emisiune au pledat pentru asigurarea unui grad ridicat de elasticitate a stocului metalic prin posibilitatea reducerii sale în cazuri excepţionale până la 33% şi prin includerea efectelor comerciale exprimate în monedă străină. Viitorul guvernator Anton Carp arăta în cursul dezbaterilor că acestea erau deja practici adoptate de băncile centrale din Belgia, Germania, Suedia, Portugalia şi Norvegia23.

Noul sistem de emisiune prezenta o situaţie specială. Potrivit legii monetare, leul avea o definiţie în aur, BNR trebuind să convertească bancnotele sale în monedă de aur. Legea de organizare a BNR îi dădea însă acesteia posibilitatea de a acoperi emisiunea sa de bancnote cu aur şi cu efecte comerciale

18 Victor Slăvescu, Istoricul Băncii Naţionale a României 1880-1924, Editura Cultura Naţională,

Bucureşti, 1925, p. 71-73 şi C.I. Băicoianu, Istoria politicei noastre monetare şi a Băncii Naţionale,, volumul II, partea I, Monitorul oficial şi Imprimeriile statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p. 199-239

19 Lege pentru modificare legii din 14 aprilie 1867, relativă la înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale, „Monitorul oficial” nr. 275 din 17 martie 1890 şi în G. C. Marinescu, op. cit., p. 312-316

20 Legea pentru modificarea art. 8, 12, 13 şi 14 din Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, „Monitorul oficial” nr. 64 din 21 iunie 1890 vezi în G. C. Marinescu, op. cit., p. 148-155

21 Decret pentru modificarea art. 3, 44 45 55 61şi 91 din statute, „Monitorul oficial” nr. 195 din 30 noiembrie 1890 vezi în G. C. Marinescu, op. cit. p 156-158

22 Lege pentru modificarea legii din 15 iunie 1892, „Monitorul oficial” nr. 46 din 31 mai 1892 şi în G. C. Marinescu, op. cit. p. 162-164

23 Mihaela Tone, Cristian Păunescu, op.cit., p 166

Page 118: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

118

exprimate în valută aur. În practică BNR a achitat în valute aur cea mai mare parte a solicitărilor pentru convertirea bancnotelor sale, asigurând conservarea stocului metalic24.

Criza din perioada 1899-1900 a obligat institutul de emisiune să apeleze în mod repetat la portofoliul său de trate şi remize pentru a susţine stabilitatea cursului monedei naţionale. Au fost evidenţiate cu acest prilej limitele pe care le impunea legea posibilităţilor sale de intervenţie pe piaţa monetară şi necesitatea creşterii flexibilităţii stocului de acoperire.

Pentru a obţine acest rezultat, conducătorii băncii nu au ezitat să folosească momentele de tensiune financiară prin care trecea statul. Astfel, în 1901, prin două convenţii succesive ce acordau statului sprijinul BNR25, institutul de emisiune primea dreptul de a include în acoperirea bancnotelor sale trate şi remize asupra pieţelor franceză şi belgiană şi, în împrejurări excepţionale pentru o perioadă limitată de timp, nivelul de 40% pentru acoperirea monetară putea să fie scăzut până la 33%26.

2. Banca Naţională a României şi sistemul de credit Potrivit legii sale de înfiinţare Banca Naţională a României îndeplinea nu

numai funcţia de autoritate monetară, ci şi pe aceea de bancă de scont. Acest atribut îi oferea un rol de primă mărime în sprijinirea modernizării atât a sistemului de credit, cât şi a economiei naţionale. În această calitate, BNR a impus firmelor şi persoanelor ce se prezentau la scont uniformizarea şi aducerea efectelor comerciale la standardele solicitate de băncile de acelaşi fel din Franţa şi Germania. Dincolo de aspectele formale, BNR tipărind chiar şi formulare pentru redactarea efectelor comerciale, cel mai important era ca acestea să reprezinte rezultatul unei activităţi economice reale27. Deschiderea unui cont curent cu facultatea de scont, stabilirea nivelului acestuia şi admiterea la scont a efectelor comerciale se realizau numai după ce în prealabil la nivelul băncii erau cercetate credibilitatea şi solvabilitatea solicitanţilor.

În privinţa bonurilor de tezaur şi a altor efecte garantate de stat procedura era mai puţin rigidă în condiţiile în care scontarea sau, cu un termen mai precis, 24 Lazăr Ionescu, op. cit., p. 97 25 Convenţie pentru retragerea statului din asociaţia băncii şi prelungirea privilegiului de emisiune

din 16 decembrie 1900, „Monitorul oficial” nr. 239 din 26 ianuarie 1901 vezi şi G. C. Marinescu, op. cit., p. 167-168

26 Convenţia pentru serviciul de trezorerie şi acordarea unui împrumut statului, prelungirea privilegiului băncii, scăderea cotei de acoperire metalică şi limitarea circulaţiei biletului de 20 lei din 11 mai 1901, „Monitorul oficial” nr. 66 din 23 iunie 1901, G. C. Marinescu, op. cit., p. 175-182

27 Statutul Băncii Naţionale a României în „Monitorul oficial” din 25 mai 1880, art. 28

Page 119: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

119

lombardarea lor era admisă până la un plafon stabilit prin lege, nu mai mult de 20% din capitalul vărsat al BNR28. Potrivit informaţiilor publicate în Rapoartele anuale ale Consiliului de administraţie, scontul şi lombardul au reprezentat cele mai importante canale de punere în circulaţie a bancnotelor emise de BNR. Procentul sumelor intrate în circuitul economic pe aceste căi nu a scăzut niciodată sub 23% (1907), pentru ca în anii de criză să atingă şi 60% (1899) din totalul circulaţiei. Potrivit aceloraşi surse taxa scontului şi taxa lombardului au cunoscut o evoluţie sinuoasă în deplin acord cu evoluţia situaţiei economice la nivel naţional şi internaţional. Acestea s-au situat în anii de prosperitate la 4%, respectiv 5%, pentru a se ridica în anii de criză la 9%, respectiv 10% (1899-1900). Banca Naţională a României a utilizat creditele acordate prin intermediul scontului şi lombardului ca instrumente pentru asigurarea echilibrului monetar pe plan intern. Creşterea emisiunii şi a dobânzilor practicate de BNR în epoci de criză reliefează politica desfăşurată de aceasta pe de o parte pentru temperarea solicitărilor de credite, pe de altă parte pentru sprijinirea activităţilor economice viabile.

Până la apariţia BNR, dobânda curentă practicată pe piaţă varia între 15-20%. Nivelul scăzut al taxei scontului practicat de institutul de emisiune a facilitat ieftinirea creditului şi dezvoltarea activităţii comerciale, industriale şi bancare. Astfel, până în 1900 au fost înfiinţate din iniţiativă particulară 24 de bănci noi cu capital total de aproape 80 milioane lei. Printre acestea se numărau mari bănci cu capital naţional: Banca Agricolă (1894), Banca Comerţului din Craiova (1898), Banca de Scont din Bucureşti (1898), dar şi institute de credit cu capital străin Banca Generală Română (1897).

În cursul următorilor 14 ani, până la declanşarea Primului Război Mondial, s-au mai constituit încă 210 bănci cu un capital total de 156 milioane lei. Printre acestea se numărau: Banca Românească cu capital naţional (1910) şi bănci cu capital mixt: Banca de Credit Român (1904), Banca Comercială Română (1906), Banca Franco-Română (1914), la care se adăugau numeroase bănci de dimensiuni mai mici29. În 1918, funcţionau în România 194 bănci cu aproape 216 milioane lei capital30.

Fondurile de plasament de care dispuneau băncile mari din România erau formate din capitaluri proprii şi împrumutate. Acestea erau utilizate pentru

28 „Monitorul oficial”, nr. 45 din 25 mai 1880 29 Pantelimon M. Sitescu, Băncile comerciale în Capitolul VI Creditul din Enciclopedia României,

vol. IV Economia Naţională Circulaţie, Distribuţie şi Consum , p. 560-563 30 Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol. III

Monedă - Credit – Comerţ - Finanţe Publice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 96

Page 120: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

120

acordarea de credite în cont curent garantate cu mărfuri, efecte comerciale sau titluri ale împrumuturilor de stat şi uneori cu ipoteci pe bunuri imobile. În cazul băncilor cu capital românesc, care îşi procurau o parte a fondurilor de plasament pe calea reescontului la BNR predomina plasamentul de portofoliu. Băncile cu capital mixt sau străin apelau mai rar la resursele BNR obţinând fonduri de la institute de credit din străinătate. Epoca antebelică s-a dovedit a fi în ansamblul său una favorabilă dezvoltării economice şi implicit dezvoltării sistemului bancar, remarcabilă este în acest sens constatarea că în epoca amintită băncile mari nu au înregistrat încetări de plăţi.

III Între primul războiul mondial şi Marea Unire –

PREŢUL ISTORIEI – 1914-1922 1. Banca Naţională a României în război Declanşarea primului război mondial deschidea în istoria Băncii Naţionale

a României o nouă etapă, care se va prelungi pe toată durata desfăşurării conflictului, precum şi în primii ani după încheierea acestuia. Perioada poate fi caracterizată prin sprijinul aproape necondiţionat pe care institutul de emisiune îl oferea statului pentru susţinerea efortului de război şi pentru atenuarea efectelor acestuia. Astfel, deşi statul nu se mai număra printre acţionari, devenea treptat principalul client al institutului de emisiune, concomitent înregistrându-se scăderea treptată a creditelor acordate pieţei. Această realitate impusă de imperativele vremii nu era proprie doar României, fiind o trăsătură a activităţii băncilor centrale din Europa în perioada războiului. Subordonarea activităţii Băncii Naţionale exclusiv intereselor statului a determinat profunde schimbări în structura stocului de acoperire, în organizarea băncii, precum şi în mentalul colectiv.

Atât în epoca neutralităţii (1914-1916), cât şi după intrarea în război, statul român a apelat în repetate rânduri la Banca Naţională solicitându-i acordarea de împrumuturi a căror sumă se ridica la sfârşitul anului 1918 la aproximativ 1,6 miliarde lei. Potrivit convenţiilor încheiate cu prilejul acordării acestor împrumuturi statul urma să asigure acoperirea în aur sau valute convertibile în aur necesară noilor emisiuni de bancnote. Pentru epoca neutralităţii s-a putut menţine echilibrul legal între emisiune şi acoperire, statul alocând acestui scop sumele rezultate din taxa asupra exportului de cereale, ulterior însă asigurarea reală a sumelor în aur sau devize necesare acoperirii bancnotelor puse în circulaţie nu a mai fost posibilă.

Page 121: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

121

Desfăşurarea evenimentelor pe teatrul de război din România la sfârşitul anului 1916 şi începutul anului 1917 nu a fost favorabilă ţării noastre, autorităţile, precum şi Banca Naţională au fost obligate să se retragă de la Bucureşti la Iaşi, o mare parte a teritoriului românesc fiind ocupată de armatele Triplei Alianţe31.

Autorităţile germane, care au ocupat Bucureştiul în decembrie 1916, au pus în circulaţie, începând cu 18 ianuarie 1917, prin intermediul Băncii Generale Române, bancnote a căror acoperire era un depozit de mărci constituit la Reichsbank la cursul 100 lei BGR pentru 80 mărci. În intervalul ianuarie 1917 - octombrie 1918, au intrat astfel în circuitul economic bancnote în valoare de 2.114.600.000 lei BGR32, pe cât posibil toate plăţile pe teritoriul României efectuându-se cu ajutorul acestora. Ocupanţii urmăreau să obţină pe această cale materiile prime şi alimentele necesare susţinerii propriilor armate şi să protejeze marca germană de depreciere, afectând însă echilibrul monetar în teritoriile ocupate. O politică asemănătoare au desfăşurat oficialităţile germane şi în teritoriile ocupate din Belgia sau din spaţiul polonez.

Pe lângă cele deja amintite, un alt factor care a contribuit decisiv la dezorganizarea sistemului monetar şi la agravarea situaţiei Băncii Naţionale a fost reprezentat de evacuarea tezaurului BNR la Moscova. Stocul de aur al institutului de emisiune în valoare de 314.580.456,84 lei aur era depus în decembrie 1916 la Kremlin, în compartimentul de rezervă al sucursalei Băncii Statului sub garanţia guvernului Imperial Rus33. Un al doilea transport de valori aparţinând BNR, Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, altor instituţii publice şi particularilor în valoare de 1.594.836.721,09 lei a fost trimis la Moscova la 28 iulie 1917. Printre bunurile evacuate atunci se număra şi ultima parte a tezaurului BNR în valoare de 574.523,57 lei aur34.

Evacuarea stocului metalic ce asigura acoperirea bancnotelor aflate în circulaţie, dar şi ceilalţi factori care afectau echilibrul circulaţiei monetare au determinat statul român să accepte la 12 aprilie 1917 suspendarea de către BNR a convertibilităţii bancnotelor sale în aur sau în monede străine35. Dificultăţile generate de purtarea războiului mondial au făcut din suspendarea convertibilităţii bancnotelor un fenomen general în Europa.

31 C. I. Băicoianu, op. cit., vol. III, 1933, p. 229-232 32 Ibidem, p. 252 33 Mihail Gr. Romaşcanu, Tezaurul Român de la Moscova, Editura Globus, Bucureşti, p. 22 34 Ibidem, p. 39 35 Lege pentru ratificarea Convenţiei din 12 aprilie 1917, acordarea unui al 2-lea împrumut de

300.000.000 lei şi regularea acoperirii metalice pentru emisiunile necesare acestor împrumuturi 18 iunie 1917 în G.C. Marinescu, op. cit. p. 367-370

Page 122: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

122

Evoluţia evenimentelor din Rusia în a doua jumătate a anului 1917, intensificarea mişcării naţionale româneşti în Basarabia şi intervenţia armatelor române pe teritoriul acesteia la solicitarea guvernului său provizoriu au determinat autorităţile comuniste din Rusia să rupă relaţiile diplomatice cu România şi să decidă, la 13 ianuarie 1918, confiscarea tezaurului depozitat la Moscova.

Această situaţie a afectat grav încrederea în moneda naţională şi prestigiul BNR Desigur, formal s-a păstrat proporţia impusă prin lege pentru asigurarea acoperirii metalice a emisiunii de bancnote, practic însă situaţia era deosebit de gravă. Astfel, la 31 decembrie 1918, stocul de acoperire al BNR reprezenta 842.533.160 lei, din care 348.796.280 lei în valute străine convertibile în aur şi în bonuri de tezaur. Restul, adică 493.736.880 lei, era aur, dar de aici lucrurile se complicau deoarece din această sumă, efectiv la îndemâna BNR erau numai 6.450 lei aur, 315.154.980 lei, adică cea mai mare parte, se afla în Rusia36, 80.469.650 lei în Germania şi 98.105.800 lei în Anglia37. Deşi teoretic, acoperirea bancnotelor puse în circulaţie se situa la circa 34,46%, practic, contextul nu permitea reluarea convertibilităţii monedei naţionale.

La înrăutăţirea situaţiei a contribuit şi creşterea continuă a datoriei statului, la sfârşitul anului 1918 aceasta depăşea 64% din totalul circulaţiei, ceea ce denotă că emisiunea bancnotelor BNR nu mai avea nici un fel de acoperire în activitatea economică, fiind justificată doar prin cheltuielile statului.

Principalele operaţiuni ale BNR înregistrau în această epocă scăderi masive, întreaga viaţă comercială fiind afectată război. După 1916, zona de operaţiuni a BNR s-a îngustat simţitor, teritoriul României fiind redus doar la Moldova. Valoarea portofoliului de scont se reducea de la 246 milioane lei în 1914 la 70 de milioane lei în 1918. Scăderi importante cunoşteau de asemenea lombardul şi creditele acordate prin intermediul Caselor de Împrumut pe Gaj.

36 Începând cu 31 decembrie 1919, bilanţul BNR oferea ca valoare a tezaurului său evacuat la Moscova suma de 315.179.980,41 lei aur. 37 V. Slăvescu, Istoricul..., p. 212-214, 222, 242-243.

Page 123: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

123

Evoluţia circulaţiei bancnotelor BNR în raport cu datoria statului şi creditele acordate pieţei 1914-1918

Tabelul 1 lei

Anul Total credite acordate

statului de BNR*

Total credite acordate

economiei

Valoarea bancnotelor

aflate în circulaţie la 31

decembrie

Raportul între

circulaţie şi datoria

statului la BNR

Raportul între

circulaţie şi creditele acordate

economiei 1914 120.383.725 305.511.321 578.243.647 20,82 52,83 1915 314.710.471 226.379.392 762.210.210 41,29 29,70 1916 505.517.215 204.242.765 1.451.712.438 34,82 14,07 1917 1.059.961.987 173.872.818 1.961.322.376 54,04 8,87 1918 1.604.144.511 111.584.270 2.489.145.311 64,45 4,48

Sursa: Rapoartele Consiliului de administraţie BNR către adunarea generală a acţionarilor 1915-1919

*inclusiv creditul de 15 milioane lei, acordat statului în anul 1901 Implicarea din ce în ce mai redusă a BNR în activitatea economică nu a

însemnat abandonarea acesteia. Mai ales în epoca neutralităţii, institutul de emisiune, pe lângă creditele acordate în mod obişnuit activităţilor economice prin intermediul scontului şi lombardului, a susţinut valorificarea recoltelor agricole în condiţiile în care una dintre consecinţele războiului era şi izolarea comercială a României. S-a implicat în finanţarea Caselor de Împrumut pe Gaj ale agricultorilor şi industriaşilor, alocând în acest scop 50 milioane lei cu dobândă 4% (1917). De asemenea, a asigurat suma de 10 milioane lei pentru construirea magaziilor destinate depozitării cerealelor în staţiile de cale ferată38. Tot cu ajutorul BNR, în anii 1915-1916, a fost finanţat şi organizat exportul de cereale în Austro-Ungaria, Germania şi Anglia39.

Primul Război Mondial a obligat BNR să deplaseze centrul de greutate al activităţii sale de la rostul său firesc de sprijinire şi îndrumare a economiei, către susţinerea financiară a statului. Desigur, o astfel de transformare era foarte apropiată de necesităţile şi realităţile vremii, dar emisiunea masivă de bancnotă cu acoperire metalică îndoielnică şi fără rambursarea datoriilor contractate de stat la banca de emisiune va avea urmări serioase asupra mecanismului economico- 38 Ibidem, p. 220 39 C. I. Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 87-88, 104 -110

Page 124: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

124

financiar al României interbelice ducând în cele din urmă la necesitatea realizării reformei monetare din 1929 prin apelul masiv la împrumuturi pe piaţa financiară internaţională.

2. România Mare şi costurile sale Încheierea războiului mondial nu a reprezentat, aşa cum poate era firesc,

încheierea apelurilor statului la creditul BNR şi revenirea acesteia la funcţia sa esenţială de regulator al circulaţiei monetare şi de garant al valorii monedei. Deşi în cursul anului 1918, teritoriul României, şi implicit potenţialul său economic, se măriseră considerabil prin unirea cu Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania, situaţia sa reală rămânea dificilă. Spaţiul Europei Centrale şi de Est continua să fie frământat de mişcări sociale şi conflicte armate. Noile graniţe nu erau încă sigure, armata română fiind obligată să lupte în 1919 împotriva guvernului comunist de la Budapesta, care refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu România, în vreme ce la Paris se purtau negocierile pentru încheierea tratatelor de pace. Toate acestea au contribuit la prelungirea stării de provizorat în care se găsea România întregită. Pe plan intern finanţele erau total dezorganizate, iar pe teritoriul ţării circulau pe lângă bancnotele BNR şi alte însemne monetare: leii BGR, coroanele austro-ungare, rublele ruseşti.

Pentru asigurarea cheltuielilor de administraţie, continuarea efortului de război şi realizarea unificării monetare resursele au fost găsite tot la institutul de emisiune. Astfel, BNR acorda prin convenţii succesive statului român noi împrumuturi. Acestea se ridicau în ianuarie 1921 la 10 miliarde lei, sumă la care se adăugau cele 1,6 miliarde, datoria statului din epoca războiului. Procentul datoriei statului în totalul bancnotelor aflate în circulaţie rămânea foarte ridicat, în ciuda revigorării împrumuturilor acordate pieţei prin scont şi lombard ca semn al revenirii la normalitate.

La situaţia economică dificilă se adăugau însă noi factori agravanţi. Dacă în epoca războiului, statul încerca prin convenţiile încheiate cu BNR să asigure măcar teoretic acoperirea noilor emisiuni de bancnote, după 1919 guvernul îşi asuma doar obligaţia de a depune la institutul de emisiune bonuri de tezaur aur pentru a asigura acoperirea bancnotelor emise cu ocazia împrumuturilor. Astfel, în 1921 se aflau în stocul metalic bonuri de tezaur în valoare de 3.676 milioane lei, acoperirea reală fiind „microscopică”. Oficial, aceasta se ridica la 33,4%, dar 3,587% era aurul aflat în depozite la Berlin, Londra şi Moscova, 3% erau devizele străine greu de transformat în aur datorită contextului internaţional, 26,8% erau

Page 125: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

125

bonuri de tezaur. Acoperirea reală era deci de 0,013%, adică 1.728.560 lei aur aflaţi în tezaurul BNR faţă de 13.722 milioane lei bilete în circulaţie40.

Realitatea creşterii circulaţiei monetare şi scăderea acoperirii reale, pe fondul crizei economice postbelice au generat deprecierea leului atât pe piaţa internă cât şi în raport cu valutele străine. Dacă anterior războiului mondial, 1 dolar era echivalent cu 5,18 lei, după 1918, leul scădea vertiginos în faţa dolarului, media anuală a cotaţiilor fiind 54,4 lei pentru 1 dolar în 1920 şi 88,7 lei pentru un dolar în 192141. Fenomenul putea fi întâlnit în toate fostele ţări beligerante din Europa, atât la învinşi cât şi la învingători biletul de bancă se transformase într-un biet petic de hârtie acoperit cu desene complicate, dar supus neîncetat la surprinzătoare fluctuaţii42. Deşi abundenţa bancnotelor dădea impresia de bunăstare, inflaţia avea ca efecte pe lângă deprecierea unităţii monetare, lipsa unui reper de valoare stabil, paralizarea producţiei şi comerţului şi oprirea dezvoltării normale a economiei. Remediile se aflau în obţinerea stabilităţii monetare şi în reorganizarea băncilor de emisiune43.

Primul pas către restabilirea încrederii în moneda naţională a fost reprezentat de retragerea din circulaţie a însemnelor monetare străine şi înlocuirea lor cu bancnotele Băncii Naţionale a României. În România Mare, unificarea monetară s-a realizat în două etape, prelungindu-se de-a lungul mai multor ani. Într-o primă fază, în 1919 au fost ştampilate bancnotele emise de BGR şi coroanele Băncii Austro-Ungare. A doua etapă s-a desfăşurat la sfârşitul anului 1920 şi începutul anului 1921, constând în preschimbarea rublelor Romanov şi Lwow, coroanelor austro-ungare şi leilor BGR cu bancnote ale BNR. Cursul de preschimbare a fost stabilit oficial la 1 leu BGR pentru 1 leu BNR; 0,50 lei pentru 1 coroană. În privinţa rublelor schimbul s-a realizat diferenţiat în funcţie de sumele prezentate. Pentru rubla Romanov s-a plătit de la 1,35 lei pentru primele 5.000 ruble la 1 leu pentru sumele mai mari de 60.000 ruble. Pentru rubla Lwow preschimbarea a început de la raportul 1:1 pentru primele 5.000 de ruble, ajungând la 0,30 lei pentru 1 rublă în cazul sumelor mai mari de 60.000 ruble44. Unificarea

40 Lazăr Ionescu, op.cit., p. 145 41 Ibidem, p. 148 42 Ibidem., p. 41 43 Ibidem, p. 41-42 44 Costin. C. Kiriţescu, op.cit., vol. II, p. 283-285

Page 126: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

126

monetară a costat finanţele României 7.461.887.773 lei45, sumă ce a fost pusă la dispoziţie de Banca Naţională prin emisiune acoperită cu bonuri de tezaur.

Trebuie precizat că situaţia monetară a României după Marea Unire era în linii mari asemănătoare celei existente în statele vecine ca rezultat al ocupaţiilor străine şi al circulaţiei mai multor însemne monetare. În Cehoslovacia, organizarea sistemului monetar s-a făcut pe baza celui moştenit de la Austro-Ungaria. Autorităţile de la Praga, încă din februarie 1919 au procedat la ştampilarea coroanelor austro-ungare aflate pe teritoriul tânărului stat reuşind astfel să separe moneda cehoslovacă de cea austriacă, concomitent s-a realizat şi reducerea circulaţiei monetare prin reţinerea a 50% din biletele prezentate ştampilării. În cazul Poloniei, situaţia era mult mai complicată, pe teritoriul noului stat, la sfârşitul războiului circulau coroana austro-ungară, marca poloneză şi rubla de est, ultimele două emise de ocupanţii germani pentru a înlocui rublele ruseşti. Unificarea monetară s-a realizat prin retragerea din circulaţie a rublelor şi coroanelor, provizoriu, rămânând în circulaţie marca poloneză, institutul de emisiune înfiinţat de germani continuându-şi activitatea. Moneda naţională a Poloniei, zlotul, a apărut abia în 1924, când a fost înfiinţată şi Bank Polski. Preschimbarea s-a făcut la cursul de 1.800.000 mărci poloneze pentru 1 zlot46.

Pentru revenirea la normalitate trebuiau însă eliminate toate cauzele ce s-au situat la originile deprecierii monetare. S-a procedat mai întâi la restabilirea echilibrului bugetar, primul buget al României Mari fiind elaborat şi pus în aplicare în 1921. Ulterior, s-a procedat la consolidarea datoriei flotante a statului, asigurarea unei balanţe comerciale active şi a unui echilibru în balanţa conturilor. Foarte important era însă faptul că începând cu 1922, statul a încetat să impună BNR sarcina acoperirii cheltuielilor sale prin intermediul creditelor, fiind conceput şi un plan pentru lichidarea datoriei acestuia la institutul de emisiune47. În anii următori, evoluţia datoriei statului şi a creditelor acordate economiei în raport cu totalul bancnotelor aflate în circulaţie oglindea revenirea BNR la rolul său firesc de sprijinire a activităţilor productive.

45 M.M. Plătăreanu, Istoria critică a stabilizărilor monetare în Europa, Tipografiile Române Unite,

Bucureşti, 1931, p. 158 46 Ibidem, p. 123-149; 246-259 47 Lazăr Ionescu, op. cit., p. 158

Page 127: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

127

Evoluţia circulaţiei bancnotelor BNR în raport cu datoria statului şi creditele acordate pieţei 1919-1924

Tabelul 2 lei

Anul

Total credite acordate

statului de BNR*

Total credite acordate

economiei

Valoarea bancnotelor

aflate în circulaţie la 31

decembrie

Raportul între

circulaţie şi datoria statului la BNR

Raportul între

circulaţie şi

creditele acordate

economiei 1919 3.800.807.655 243.152.444 4.215.031.872 90,17 5,77 1920 8.198.942.066 859.586.318 9.485.557.798 86,44 9,06 1921 12.363.771.184 2.060.368.402 13.722.231.453 90,10 15,01 1922 12.317.571.350 4.134.197.930 15.162.053.232 81,24 27,27 1923 11.107.036.795 6.295.032.961 17.916.829.449 61,99 35,13 1924 10.795.398.425 8.129.831.762 19.356.437.908 55,77 42,00

Sursa: Rapoartele Consiliului de administraţie BNR către adunarea generală a acţionarilor 1920-1925

*inclusiv creditul de 15 milioane lei acordat statului în anul 1901 Revirimentul implicării BNR în activitatea economică era susţinut prin

extinderea activităţii sale în teritoriile unite, în anul 1921 luând fiinţă sediile institutului de emisiune de la Braşov, Sibiu, Târgu Mureş, Sighetul Marmaţiei, Şimleu Silvaniei, Oradea, Arad, Timişoara, Cenăuţi şi Chişinău48.

Amploarea cunoscută de tranzacţiile comerciale după încheierea primului război mondial a dovedit din ce în ce mai mult necesitatea organizării unui cadru instituţionalizat pentru desfăşurarea plăţilor fără numerar între băncile din ţară. Pentru stoparea crizelor de numerar şi simplificarea plăţilor îşi începea activitatea în 1920 la Bucureşti, Casa de Compensaţii, al cărei scop era lichidarea prin cec şi apoi prin compensaţie a creanţelor dintre membrii casei. Iniţial, Casa de Compensaţii reunea 17 bănci, printre care se numărau Banca Marmorosch Blank, Banca Românească, Banca Comercială Română, Banca de Credit Român. Organizarea şi conducerea acestei instituţii era asumată de Banca Naţională a României, care primea astfel atribuţii în gestionarea compensării creanţelor dintre

48 V. Slăvescu, Istoricul…..,. p. 315

Page 128: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

128

bănci, ceea ce îi dădea posibilitatea exercitării unui plus de control indirect asupra activităţii acestora49.

Sporirea tranzacţiilor interbancare reflecta reluarea dezvoltării economice după încheierea războiului. Pe lângă creşterea numărului operaţiunilor realizate, întregul sistem de credit al României Mari cunoştea evoluţii spectaculoase. Astfel, în 1919 existau în România 486 bănci cu un capital de peste 711 milioane lei, celor 204 bănci din Vechiul Regat (capital aproximativ 562 milioane lei) alăturându-li-se 282 bănci (capital 149 milioane lei) în provinciile unite. Relansarea activităţii economice poate fi demonstrată şi prin creşterea numărului de bănci şi a capitalului acestora, în 1922 funcţionau în România 683 bănci cu 3,3 miliarde lei capital, dintre acestea, în Vechiul Regat erau 258 institute bancare cu 2,4 miliarde lei capital, iar în provinciile unite 463 bănci cu 1,06 miliarde lei capital50. Băncilor mari din epoca antebelică li se adăugau Banca Chrissoveloni, Banca Comercială Italiană şi Română, Banca Română de Comerţ şi de Credit din Praga. Două mari bănci străine îşi deschideau sucursale la Bucureşti: Dresdner Bank (1918) şi Banque Belge pour l’Etranger51.

IV România şi fragilitatea echilibrelor monetare interbelice 1. Lungul drum al Băncii Naţionale spre leul convertibil 1922-1928 Urmărind revenirea la convertibilitatea leului, factorii politici de la

Bucureşti aveau în vedere nu numai stabilizarea monedei, ci şi revalorizarea sa. Pentru realizarea acestor deziderate, în 1925 au fost încheiate între stat şi BNR două convenţii ce urmăreau lichidarea emisiunilor făcute de banca centrală pentru nevoile statului, întărirea stocului de acoperire necesar circulaţiei fiduciare şi reorganizarea BNR. A fost fixat un plafon de emisiune peste care BNR nu mai putea trece până la reluarea convertibilităţii leului, era vorba despre nivelul atins la 31 decembrie 1924. Volumul emisiunii a fost împărţit în emisiunea socotită a BNR, acoperită cu aurul aflat în străinătate şi cu devize, şi în emisiunea făcută pentru nevoile statului, acoperită cu bonuri de tezaur. Pentru lichidarea acesteia din urma

49 Mihaela Tone, Casa de Compensaţiuni din Bucureştii în volumul publicat cu prilejul

Simpozionului de istorie şi civilizaţie bancară Cristian Popişteanu „Parteneri ai Băncii Naţionale a României în sistemul de credit autohton: băncile comerciale 1880-1948”, Bucureşti, 31 mai 2006, p. 39-50

50 Pantelimon M. Sitescu, op. cit. în Enciclopedia României, vol. IV, p. 565 51 Victor Slăvescu, Organizaţia de Credit a României, Cartea Românească, Bucureşti, 1922,

p. 32-33

Page 129: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

129

era constituit un fond special. Se puteau retrage din circulaţie şi distruge bancnote în sumă egală cu rata anuală plătită de stat în contul amintit52.

Prin stabilirea plafonului de emisiune se oprea inflaţia, dar cu preţul pierderii totale a elasticităţii circulaţiei monetare şi diminuarea capacităţii de intervenţie a BNR pe piaţa monetară, ceea ce putea avea consecinţe grave asupra bunului mers al economiei. Raritatea monedei determina, aşa cum vom evidenţia mai jos, creşterea dobânzilor şi implicit sufocarea activităţilor productive. În practică, nu s-a putut comprima circulaţia monetară la nivelul emisiunii socotite a aparţine doar BNR, adesea bancnotele retrase ca urmare a rambursării unei părţi a datoriei statului reintrau în circulaţie prin intermediul scontului şi lombardului. Banca Naţională reuşea astfel, utilizând instrumentele sale clasice, să intervină asupra volumului circulaţiei fiduciare în concordanţă cu cerinţele pieţei. Circulaţia garantată prin bonuri de tezaur a fost înlocuită prin circulaţia a cărei acoperire era reprezentată de portofoliul comercial, realizându-se o deflaţie financiară (moderată) şi nu o deflaţie monetară (radicală)53.

Concomitent avea loc şi reorganizarea Băncii Naţionale. Privilegiul emisiunii a fost prelungit pe 30 de ani. În stocul de acoperire puteau intra până la 50% trate asupra străinătăţii, socotindu-se între acestea şi rentele române a căror plată se făcea efectiv în monedă străină. Capitalul a fost majorat la 100.000.000 lei, ceea ce răspundea dorinţei micilor capitalişti din teritoriile unite de a participa la capitalul institutului de emisiune, dar mai ales revenirii statului printre acţionarii băncii cu o participare de 30%. În ansamblu, convenţia din 1925 marca sporirea autorităţii statului în conducerea BNR, astfel, deşi în cazul celorlalţi acţionari 10 acţiuni dădeau dreptul la un vot, nimeni neputând să exercite mai mult de 10 voturi indiferent de numărul acţiunilor deţinute, statul avea dreptul la 100 de voturi pentru acţiunile sale54.

Politica de stabilizare şi revalorizare a leului nu au dat imediat rezultate. După 1922, în ciuda încetării împrumuturilor statului la BNR, deprecierea leului faţă de dolar continua, cotaţia ajungând în martie 1923 la 216 lei pentru 1 dolar, fenomen datorat dezechilibrului mare al balanţei comerciale. Pentru stoparea deprecierii, la sfârşitul lunii februarie 1923 a fost legiferată restrângerea dreptului persoanelor fizice sau juridice de a face comerţ cu devize şi s-a înfiinţat Oficiul de

52 G. C. Marinescu, op. cit., p. 201-212; 474-482 53 Lazăr Ionescu, op. cit , p. 168-175 54 G. C. Marinescu, op. cit, p. 201-212; 474-482 şi Lazăr Ionescu, op. cit., p 168-175

Page 130: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

130

control al devizelor, care funcţiona pe lângă BNR55. Măsurile de natură coercitivă nu au putut opri devalorizarea leului, media cursului de schimb fiind în august 1923 de 222,14 lei pentru 1 dolar, apogeul fiind însă atins în mai 1926, când media lunară era de 265,92 lei pentru 1 dolar56. Ulterior, cursul leului faţă de dolar s-a ameliorat considerabil în perspectiva unui an agricol favorabil şi datorită intervenţiei reduse a BNR pe piaţa achiziţiilor de devize57, în anul 1927 stabilizându-se la 161 lei58.

Trebuie însă să precizăm că BNR nu a lipsit total de pe piaţa valutară. Sumele din fondul de lichidare au fost utilizate pentru operaţiuni de cumpărare şi vânzare a devizelor străine, disponibilităţile astfel obţinute fiind alocate susţinerii politicii de revalorizare a leului şi de asigurare a stabilităţii acestuia în anii 1927-1928. BNR relua astfel una dintre funcţiile sale normale de menţinere a stabilităţii valutei naţionale pe pieţele străine59.

În acelaşi timp, valoarea leului scădea şi pe piaţa internă prin creşterea preţurilor şi a dobânzilor practicate de băncile comerciale. Astfel, deşi scontul BNR se menţinea în intervalul 1921-1928 la nivelul de 6%, dobânzile la creditele acordate de bănci clienţilor de primul rang creşteau de la 12,75% în 1920 la 21,73% în 192660, Virgil Madgearu apreciind însă că dobânzile curente au variat între 18-36%61. Deprecierea leului pe piaţa internă a fost oprită în cursul anului 1927, când dobânzile la creditele acordate de bănci s-au stabilizat în jurul procentului de 20%62.

Un aspect interesant este legat de faptul că BNR se implică din ce în ce mai mult în reglementarea activităţii bancare şi contribuie prin presiunile asupra băncilor ce se prezentau la scont la stabilizarea şi scăderea dobânzilor practicate pe piaţă. Prin intermediul mai multor circulare adresate sediilor sale din ţară, BNR solicita să fie impuse reguli stricte privind dobânzile practicate de prezentatorii la scont. Memorabilă în acest sens este Circulara din 22 decembrie 1927, prin care BNR enunţa cele mai importante dintre principiile ce aveau să stea la baza politicii de reglementare a comerţului bancar. Credite noi urmau a fi acordate doar pentru 55 Florin Oromolu, Institutul de emisiune în Cap. VIII Economia Monetară din Enciclopedia

României, vol. IV Economia Naţională Circulaţie, Distribuţie şi Consum, p. 723 56 Arhiva Băncii Naţionale a României (ABNR), fond Serviciul secretariat, dosar 1/1882, f. 405 57 Virgil N. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1995, p. 223 58 ABNR, fond Serviciul secretariat, dosar 1/1882, f. 405 59 Lazăr Ionescu, op. cit., 1935, p 186-189 60 Virgil N. Madgearu, op. cit., 1995, p. 224 61 Ibidem. 62 Ibidem, p. 260

Page 131: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

131

credite67.

sporirea producţiei agricole şi asigurarea fondurilor de rulment necesare comerţului şi industriei. Cheltuielile de administraţie trebuiau reduse, BNR sugerând ca, acolo unde era cazul, întreprinderile bancare nerentabile să accepte fuziunea cu institute de credit viabile. Băncile nu trebuiau să practice dobânzi mai mari de 18% pentru credite, la depuneri dobânzile urmând a fi doar de 12%, în vreme ce scontul BNR se menţinea la 6%. În plus, băncile mari, în relaţia cu celelalte bănci trebuiau să practice o taxă de scont care să nu depăşească 10%. Nerespectarea acestor condiţii putea determina excluderea vinovatului de la scontul BNR63.

Pentru a contura în întregul său relaţia dintre Banca Naţională şi partenerii săi din sfera creditului comercial, trebuie să precizăm că în urma negocierilor, la 19 aprilie 1928, 7 dintre marile bănci ale vremii (Banca Românească, Banca Marmorosch Blank, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Chrissoveloni, Banca Comercială Română, Banca de Credit Român şi Banca Comerţului din Craiova) obţineau ridicarea nivelului dobânzilor enumerate mai sus cu două procente, în schimb se obligau să refuze scontul lor acelor bănci care nu respectau normele BNR şi acceptau controlul inspectorilor băncii centrale asupra activităţii sucursalelor lor din ţară64.

Dar această realitate a „dobânzilor cămătăreşti, nemaiîntâlnite de pe timpul zărăfiei”, cum spunea unul dintre autorii Enciclopediei României65, era doar unul dintre rezultatele evoluţiei pe care o cunoştea sistemul bancar în ansamblul său. În cursul primului deceniu postbelic au fost înfiinţate numeroase bănci fără să se ţină seamă de necesităţile reale ale economiei şi de posibilităţile de asigurare a fondurilor necesare derulării unei activităţi eficiente. Numărul acestora se ridica în 1928 la 1.122, având împreună un capital de peste 10 miliarde lei66. Administratorii băncilor nu respectau întotdeauna regulile pentru asigurarea lichidităţii, adesea capitalurile erau imobilizate în investiţii industriale pe termen lung sau greu rambursabile. Din dorinţa de a obţine capitalurile necesare activităţii lor, conducerile băncilor propuneau dobânzi ridicate pentru depunerile spre fructificare, consecinţa imediată fiind creşterea dobânzilor la

Pe de altă parte, deficienţele constatate în funcţionarea sistemului de credit oglindeau slăbiciunile economiei în ansamblul său. Numerarul disponibil din

63 ABNR fond Serviciul secretariat, dos 1/1882, f. 360-366 64 Ibidem, f. 344 65 Pantelimon M. Sitescu, op. cit în Enciclopedia României, vol. IV, p. 566 66 Ibidem, p. 565 67 Lazăr Ionescu, Legislaţia bancară în Capitolul VI Creditul din Enciclopedia României, vol. IV

Economia Naţională Circulaţie, Distribuţie şi Consum, p. 553

Page 132: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

132

abundenţă în anii inflaţiei postbelice îşi găsea un plasament în băncile nou înfiinţate, care ofereau dobânzi atrăgătoare. Amploarea solicitărilor pentru credite destinate investiţiilor în sectorul industrial demonstra ponderea crescută a activităţilor industriale în economia României întregite ca urmare a aportului adus în acest sens de noile provincii, precum şi datorită creşterii în ansamblu a interesului pentru acest sector economic. Multe dintre băncile comerciale au plasat o parte dintre mijloacele lor de lucru în astfel de investiţii pe termen lung, chiar şi Banca Naţională a României ajungea în 1923 să aibă 50% din portofoliul său comercial imobilizat în astfel de investiţii68. Pentru degajarea institutului de emisiune de acest portofoliu greu lichidabil, dar şi pentru a răspunde solicitărilor de credit venite din partea industriei, se înfiinţa în 1923 Societatea Naţională de Credit Industrial, BNR subscriind 30% din capitalul acesteia. Nevoilor de credit pentru industrie parţial rezolvate astfel li se adăuga necesitatea asigurării de credite pentru sectorul agricol. În ciuda eforturilor orientate mai ales către sprijinirea cooperativelor de credit, problema rămânea acută mai ales pentru mica proprietate agricolă 69.

2. Convertibilitatea leului - un vis prea….. scump Obţinerea stabilizării de fapt reprezenta condiţia preliminară pentru

oficializarea revenirii la convertibilitate prin stabilizarea legală. Preparativele pentru realizarea acesteia au presupus reglementarea datoriei externe a statului prin încheierea mai multor acorduri cu deţinătorii de titluri de împrumut ale statului, în vederea contractării de noi împrumuturi necesare susţinerii stabilităţii leului. La aceasta s-a adăugat restabilirea dreptului BNR de a cumpăra nelimitat devize străine convertibile şi ridicarea plafonului emisiunii, a cărei creştere se putea realiza numai asigurându-se acoperirea cu devize convertibile în aur. În acelaşi timp, BNR încheia în 1928, tot cu acordul statului, o convenţie cu 14 bănci de emisiune, prin care acestea îşi manifestau solidaritatea obligându-se să-i ţină la dispoziţie un credit de stabilizare de 25 milioane dolari70.

Revenirea la convertibilitate s-a realizat la 7 februarie 1929, pe baza „Programului guvernului român pentru stabilizarea monetară şi dezvoltarea economică”71, elaborat cu sprijinul Băncii Franţei. Potrivit noii legi monetare72, 1 leu era echivalent cu 10 miligrame aur cu titlul 9/10. Leul redevenea convertibil în

68 Florin Oromolu, op. cit. în Enciclopedia României, vol. IV, p. 724 69 Ibidem. 70 Lazăr Ionescu, Relaţiile ….., p. 189-190 71 G. C. Marinescu , op.cit., p. 500-523 72 Ibidem., p. 498-499

Page 133: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

133

aur (monede sau lingouri) sau valute aur. Adoptarea etalonului aur-devize reprezenta o continuitate a practicii antebelice a BNR, precum şi susţinerea principiilor enunţate în cadrul Conferinţei Monetare Internaţionale de la Genova din 1922. Convertirea nu se putea face pentru o sumă mai mică de 100.000 lei, ceea ce practic reducea solicitările de acest gen la persoanele angrenate în activităţi ce presupuneau plăţi în străinătate. BNR era obligată să asigure acoperirea angajamentelor sale la vedere în proporţie de 35%. Aurul, în lingouri sau monede, trebuia să reprezinte cel puţin 25% din stocul de acoperire, restul de 10% putând fi format din devize exprimate în monede străine convertibile în aur. Proporţia valutelor în stocul de acoperire se situa sub 1/3, nedepăşind nivelul legal antebelic. Prin introducerea sintagmei „angajamente la vedere”, care includea pe lângă bancnotele aflate în circulaţie şi conturile curente creditoare, se producea recunoaşterea legală a importanţei căpătate de plăţile fără numerar în ansamblul operaţiunilor bancare şi rolul pe care BNR trebuia să şi-l asume în gestionarea acestora73.

Resursele pentru obţinerea lichidităţilor necesare BNR în vederea revenirii la convertibilitate au fost asigurate prin Împrumutul de Stabilizare 7%, contractat în străinătate de statul român prin intermediul Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României (CAM). Potrivit programului de stabilizare, sumele rezultate au fost utilizate pentru acoperirea acelor posturi din bilanţul BNR a căror lichiditate era dubioasă: eliminarea din portofoliul băncii, prin preluarea de către stat, a efectelor comerciale greu lichidabile („ventilarea portofoliului putred”), rambursarea avansurilor acordate băncilor populare, cooperativelor de credit şi Creditului Naţional Industrial. În plus, se asigura un fond de rulment al Tezaurului şi sumele necesare modernizării Căilor Ferate. Datoria statului la BNR a fost în cea mai mare parte acoperită prin utilizarea plus-valutei rezultate din reevaluarea stocului de aur la noua paritate şi a sumelor disponibile în fondul de lichidare constituit în 1925. Stocul de aur depozitat la Moscova a fost amortizat cu ajutorul rezervelor speciale ale băncii, fiind păstrat în bilanţurile BNR doar pro memoria74.

Prin programul de stabilizare era modificat şi Statutul BNR avându-se în vedere sporirea independenţei institutului de emisiune, mărirea lichidităţii portofoliului şi lărgirea cadrului operaţiunilor, prin adaptare la specificul economiei româneşti. Capitalul băncii creştea de la 100 milioane la 600 milioane lei, participarea statului scăzând de la 30% la 10%, o tendinţă generală în Europa

73 Lazăr Ionescu, Relaţiile…….. ., p. 207-211 74 G. C. Marinescu , op.cit., p. 500-523, pentru comentarii vezi şi Lazăr Ionescu, Relaţiile ….,

p. 195-197

Page 134: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

134

vremii. Concomitent era redusă şi influenţa statului în conducerea băncii, acesta pentru acţiunile sale neputând să exercite mai mult de 20 de voturi în cadrul Adunării acţionarilor, asemeni oricărui particular75. După revenirea la convertibilitate era confirmată înlăturarea plafonului emisiunii şi posibilitatea sporirii ei numai prin constituirea acoperirii metalice. Aşa cum am precizat deja, se constată orientarea către nevoile pieţei, BNR putea să primească la reescont poliţe ale agricultorilor cu o scadenţă de până la 9 luni într-o proporţie de cel mult 25% din totalul portofoliului. În acelaşi timp, avansurile temporare acordate Tezaurului nu puteau depăşi 2 miliarde lei şi trebuiau rambursate până la 31 decembrie în fiecare an76.

Se impunea BNR mai multă transparenţă în privinţa datelor referitoare la situaţia sa financiară. Era adoptată o nouă structură a bilanţului asemănătoare cu cea practicată de Banca Franţei. Lunar, urma să fie publicat un buletin al BNR care să ofere informaţii relativ la evoluţiile economice din România şi la situaţia băncii de emisiune, pentru redactarea acestuia luând fiinţă un serviciu de studii. Pe baza datelor oferite de noua structură, consilierul tehnic străin ce trebuia să funcţioneze pe lângă BNR vreme de trei ani, având vot consultativ în problemele stabilizării, îşi redacta rapoartele trimestriale. Această funcţie a fost îndeplinită de fostul viceguvernator al Băncii Franţei, Charles Rist.

Dincolo de sprijinul direct al Franţei, după al cărei model de reformă monetară din 25 iunie 1928, se realizase stabilizarea şi în România, evoluţiile înregistrate în spaţiul românesc erau în bună măsură asemănătoare celor din Europa.

Reorganizarea sistemelor monetare şi a băncilor de emisiune în Europa interbelică a urmat mai multe căi. În cazul Germaniei deprecierea monedei a fost atât de puternică încât statul a optat pentru adoptarea unor noi însemne monetare, asemănătoare celor vechi şi reorganizarea radicală a institutului de emisiune. Aceeaşi cale a fost adoptată de Austria, Ungaria şi Polonia.

O altă soluţie era stabilizarea şi revalorizarea monedei. Anglia a reuşit în 1925 reluarea convertibilităţii lirei sterline la valoarea antebelică. Alte state au oprit revalorizarea monedelor lor pe trepte inferioare, în condiţiile în care din punct de

75 Ibidem 76 Florin Oromolu, op. cit în Enciclopedia României, vol. IV, p. 725

Page 135: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

135

vedere economic se reuşise obţinerea echilibrului pe plan intern şi internaţional. Într-o asemenea situaţie s-au găsit Belgia, Franţa, Italia77.

Din punctul de vedere al modalităţilor de realizare a reformelor monetare, Austria, Ungaria, Grecia, Estonia, Bulgaria, Albania au recurs la concursul financiar, tehnic şi moral al Societăţii Naţiunilor, în vreme ce Belgia, România, Iugoslavia, Italia, Polonia, Cehoslovacia etc. s-au orientat către obţinerea sprijinului cercurilor financiare internaţionale însă fără intermedierea Societăţii Naţiunilor. Indiferent însă de căile adoptate, reformele monetare postbelice prezentau foarte multe similitudini, expresie a unităţii de doctrină78.

Revenirea la convertibilitate nu a fost urmată de rezultatele economice pozitive aşteptate. Potrivit economistului român Virgil Madgearu momentul stabilizării nu a fost bine ales: balanţa comercială era negativă, bugetul era deficitar, nivelul preţurilor interne era mai ridicat decât nivelul de cumpărare al leului în exterior79, aceste realităţi au influenţat negativ rezultatele stabilizării. La aceasta s-a adăugat situaţia internaţională marcată de consecinţele Marii Crize Economice.

În acest context, afluxul aşteptat de capitaluri străine spre economia românească nu s-a produs. Dimpotrivă, chiar de la început s-a constatat evaziunea masivă de capitaluri transformate în monedă străină cu ajutorul convertibilităţii proaspăt dobândite. BNR a încercat să oprească fenomenul prin lansarea unei emisiuni de bonuri de casă purtătoare de dobândă şi prin creşterea taxei scontului, care ajungea în mai 1929 la 9,5%.

Crahul bursier de la New York din 21 octombrie 1929 nu a făcut decât să potenţeze deficienţele stabilizării leului. Economia românească în ansamblul său a fost afectată. Primul aspect care s-a făcut resimţit a fost scăderea preţurilor la produsele agricole, datorită abundenţei recoltei interne. Ulterior, sub influenţa depresiunii mondiale, fenomenul a cuprins şi alte produse. Au fost afectate cu precădere mărfurile destinate exportului, în paralel au crescut preţurile la produsele importate. Menţinerea unei balanţe comerciale excedentare s-a făcut prin reducerea importurilor şi creşterea cantităţilor exportate. Acest surplus nu a putut fi întotdeauna valorificat în favoarea României, deoarece el a fost dublat de alţi factori negativi ai crizei.

77 I. N. Angelescu , Normele urmate şi rezultatele obţinute în consolidările monetare din statele

europene în volumul Stabilizarea monetară în Europa şi consecinţele ei economice, Editura Revistei Analele Economice şi Statistice, Bucureşti, 1928, p. I-XIII

78 Lazăr Ionescu, Relaţiile….., p. 43 79 Virgil N. Madgearu, op. cit., p. 225

Page 136: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

136

Intrările de devize nu au putut acoperi ieşirile generate de plata datoriei externe, achitarea importurilor şi retragerile masive de capitaluri, determinate în 1931 de a izbucnirea crizei bancare pe piaţa Europei. Acest fenomen a avut ca urmare slăbirea întregului sistem de credit din România.

În perioada noiembrie 1929 - mai 1930, ieşirea de capitaluri străine şi româneşti s-a ridicat la circa 8,1 miliarde lei80. Banca Naţională a României a intervenit prin propriile mijloace pentru susţinerea sistemului de credit şi asigurarea lichidităţilor necesare economiei. Pentru acoperirea solicitărilor de convertire a leului în valute aur, BNR a vândut, în prima parte a anului 1931, aur din stocul său de acoperire în valoare de 550 milioane lei81. Deşi taxa scontului se menţinea la 8%, portofoliul reescontat de BNR a sporit cu 6,2 miliarde lei în perioada aprilie-noiembrie 1931, crescând şi circulaţia monetară cu 4,9 miliarde lei82.

Situaţia a fost parţial salvată prin recurgerea la contractarea de noi împrumuturi externe, cel mai important dintre acestea fiind Împrumutul de Dezvoltare 7,5% din 1931. Deşi era destinat modernizării anumitor sectoare economice (organizare creditului agricol, modernizarea căilor ferate, investiţii în agricultură), creditul amintit a fost utilizat de BNR, în condiţiile crizei, pentru a menţine stabilitatea şi convertibilitatea leului. Cu toate acestea, proporţia acoperirii angajamentelor BNR s-a redus de la 44,65%, cât era la începutul anului 1931, la 36,04% la sfârşitul aceluiaşi an83.

Pe plan internaţional, Marea Criză Economică a generat în scurt timp suspendarea convertibilităţii multora dintre monedele europene. La aceasta s-a adăugat impunerea controlului asupra comerţului cu devize şi suspendarea plăţilor pentru datoriile externe. Atunci când la 21 septembrie 1931, Banca Angliei renunţa la etalonul aur era urmată imediat de Suedia, Norvegia, Danemarca, Portugalia. Au trecut apoi la suspendarea convertibilităţii şi la controlul circulaţiei devizelor, în septembrie 1931, Grecia, în octombrie, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Estonia, Finlanda, Argentina şi Brazilia, în noiembrie, Italia. Într-un interval de un an, 42 de state au abandonat etalonul aur devize. Statele Unite ale Americii au redus conţinutul în aur al dolarului cu 40% în perioada aprilie 1933-ianuarie 1934.

80 Ibidem, p. 228 81 Victor Slăvescu, Curs de monedă credit schimb, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932, p. 367 82 Virgil N. Madgearu, op. cit, p. 229-230 83 Banca Naţională a României Rapoartele Consiliului de administraţie către Adunarea generală

ordinară a acţionarilor din anii 1931 şi 1932

Page 137: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

137

Ca o reacţie la suspendarea convertibilităţii şi la devalorizările masive, băncile centrale începeau după 21 septembrie 1931 să lichideze rezervele de devize, sporind concomitent acoperirea angajamentelor în aur efectiv. Banca Naţională a României a urmat această tendinţă preferând transformarea devizelor din stocul său în aur, considerat mai sigur în noul context economic. Astfel, la sfârşitul anului 1931, devizele incluse în stocul de acoperire al BNR reprezentau doar 1% din angajamentele sale la vedere.

3. Banca Naţională a României şi rolul său de agent al statului în economie

Menţinerea încasărilor valutare la cote scăzute, dublată de masivele retrageri de capital au determinat la 18 mai 1932 impunerea monopolului şi controlului Băncii Naţionale a României asupra comerţului cu devize84. Obiectivele declarate ale noului regim valutar erau: eliminarea transferurilor de fonduri ce mascau o evaziune de capital, precum şi asigurarea disponibilităţilor pentru acoperirea ratei datoriei publice şi a sumelor necesare importului. Celelalte plăţi externe, printre care rambursarea datoriilor private, se făceau doar în limitele posibilităţilor stabilite de BNR85. Astfel rolul institutului de emisiune în cadrul economiei naţionale devenea din ce în ce mai important. Acesta îşi extindea activitatea de la vechea sa menire de apărător al monedei şi de distribuitor al creditului, către exercitarea unei influenţe hotărâtoare asupra comerţului exterior.

Prin revenirea la restricţiile în comerţul cu devize lua de facto sfârşit scurta perioadă a liberei convertibilităţi al leului. Pieţele străine au reacţionat imediat, în lunile următoare introducerii monopolului la comerţul cu devize în România s-a înregistrat scăderea continuă a cursului leului86, ceea ce demonstra reducerea încrederii publicului în moneda românească. Deprecierea leului a fost recunoscută indirect pe plan intern începând din 1935, prin introducerea primei de 38% peste cotaţia oficială la cumpărarea şi vânzarea valutelor de către BNR87.

Această realitate a fost consacrată prin lege la 7 noiembrie 1936, atunci când s-a decis reevaluarea stocului de aur al BNR prin adăugarea unei prime de

84 Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 591 din 17 mai 1932 în „Monitorul oficial” nr. 113 din 18 mai

1932, Legea pentru comerţul cu devize în „Monitorul oficial” nr. 230 din 1 octombrie 1932, Regulamentul pentru aplicarea legii privind comerţul cu devize în „Monitorul oficial” nr. 250 din 25 octombrie 1932.

85 Virgil N. Madgearu, op. cit., p. 232-233 86 Ibidem, p. 351-352 87 Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2234 pentru modificarea regimului comerţului exterior în

„Monitorul oficial” nr. 272, partea I din 26 noiembrie 1935 şi Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1173 pentru prima valutară la exportul şi importul de mărfuri în „Monitorul oficial” nr. 147, partea I din 27 iunie 1936.

Page 138: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

138

38% la preţul stabilizării (111 111,11 lei/kg), ceea ce aducea preţul unui kg de aur la 153 333,33 lei88. Şi de această dată, România nu se afla într-o situaţie deosebită faţă de restul lumii. După cum am arătat deja, Anglia şi SUA acceptaseră devalorizarea monedelor lor, aceeaşi hotărâre adoptând succesiv Austria la 30 martie 1935, Elveţia la 27 septembrie 1936, Olanda la 28 septembrie 1936, Franţa la 1 octombrie 1936, Italia la 5 octombrie 1936, Cehoslovacia la 6 octombrie 1936.

Pe lângă monopolul comerţului cu valute, BNR era obligată datorită consecinţelor crizei economice să-şi asume noi atribuţii de control şi asupra celorlalte bănci. După cum am amintit deja, criza bancară din Europa Centrală a marcat şi sistemul de credit românesc, solicitările de retragere a depunerilor s-au reflectat în scăderea posturilor depuneri şi creditori din bilanţurile băncilor de la un total de 53.323 lei în 1930 la 30.206 lei în 1931, ceea ce însemna că într-un an s-au retras 43,35% din fondurile pe care băncile le primiseră împrumut89. Acoperirea cererilor de retragere, a fost suportată de bănci din resursele proprii, dar şi cu ajutorul reescontului la BNR90, al cărei portofoliu comercial a crescut de la 7.941 milioane lei în iunie 1931 la 13.336 milioane lei în noiembrie acelaşi an91. Numărul băncilor a scăzut de la 1.122 în 1928 la 893 în 193392. Au fost afectate cu precădere băncile mici şi mijlocii ale căror resurse erau reduse, dar şi multe dintre băncile mari: Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Chrissoveloni, Banca Bercowitz şi Banca Marmorosch Blank, ultimele două încetându-şi activitatea.

Dezvoltarea cunoscută de activităţile bancare în primul deceniu interbelic, dar mai ales efectele Marii Crize Economice, care au reliefat slăbiciunile sistemului bancar românesc, au obligat statul român să organizeze supravegherea cu caracter preventiv a desfăşurării comerţului cu bani. Astfel, în 1934 a luat fiinţă potrivit Legii pentru reglementarea comerţului de bancă93, prima de acest fel în legislaţia românească, Consiliul Superior Bancar. Aceasta era o instituţie cu personalitate juridică proprie, care prin componenţă reprezenta în egală măsură interesele statului, ale Băncii Naţionale, precum şi ale tuturor categoriilor de întreprinderi bancare din ţară. Funcţiona pe lângă BNR, având ca atribuţii supravegherea şi controlul comerţului de bancă. Înfiinţarea băncilor era analizată de Consiliu, care

88 Decret relativ la reevaluarea şi contabilizarea rezervei metalice, 7 noiembrie 1936 în G. C.

Marinescu, op. cit.,p. 635-636 89 Pantelimon M. Sitescu, op. cit. în Enciclopedia României, vol. IV, p. 566-567 90 Ibidem , p. 573 91 Florin Oromolu, op. cit. în Enciclopedia României, vol. IV , p. 725-726 92 Pantelimon M. Sitescu, op. cit. în Enciclopedia României, vol. IV p. 573 93 Legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă din 8 mai 1934, publicată în

„Monitorul oficial” nr. 166 din 23 mai 1934.

Page 139: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

139

dădea autorizaţia după ce examina situaţia economică generală, necesitatea apariţiei unui nou institut de credit, îndeplinirea celorlalte condiţii cerute de lege. Pe lângă registrul comerţului apărea un registru special, registrul societăţilor bancare, ce urma să cuprindă actul constitutiv, statutele, menţionarea deciziei de autorizare a Consiliului Superior Bancar şi a încheierii tribunalului privind înfiinţarea unei noi firme cu profil de bancă.

Prin legea amintită erau impuse noi condiţii privind capitalul şi activitatea institutelor bancare. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, capitalul putea varia de la 2 milioane în zona rurală la cel puţin 20 milioane lei în Bucureşti. În cazul societăţilor anonime sau al celor în comandită pe acţiuni, sumele amintite mai sus trebuiau dublate. Era precizată obligaţia fiecărei societăţi de a constitui un capital de rezervă. De asemenea, erau detaliate operaţiunile pe care o bancă era îndreptăţită a le realiza, cu precizarea celor pentru care era necesară autorizarea din partea Consiliului Superior Bancar. Bilanţul semestrial şi cel anual trebuiau depuse la Oficiul registrului comerţului în circumscripţia căruia îşi desfăşurau activitatea băncile respective, pentru a fi înaintate Consiliului şi publicate în „Monitorul oficial”. Era acordat băncilor înscrise în registrul comerţului un termen de 2 luni pentru înscrierea în registrul bancar pe baza unei cereri însoţită de actul constitutiv, de statute şi de lista administratorilor. Nu era necesară îndeplinirea altor formalităţi sau plata vreunei taxe. Consiliul aviza asupra modificărilor de statute, asupra sporirii sau micşorării capitalului, asupra fuziunilor etc.94

Pe lângă cele deja amintite, BNR avea la rândul său atribuţii de control asupra băncilor. Fiecare întreprindere de credit trebuia să trimită băncii centrale o situaţie lunară a activului şi pasivului său, iar băncile care aveau datorii la BNR erau obligate să-i pună la dispoziţie cu ocazia verificării amănunţite a activităţilor toate registrele, actele şi datele necesare, cu excepţia numelui deponenţilor95.

Rezultatul aplicării noii legi s-a oglindit în creşterea numărului fuziunilor şi implicit scăderea numărului total al institutelor de credit. Astfel, dacă în 1933 existau 893 bănci, în 1938 numărul acestora ajungea la 753, în schimb avea loc o concentrare a activităţii bancare şi a capitalurilor, constatându-se creşterea sumelor contabilizate în bilanţurile acestora96.

Un alt aspect important privind evoluţia sistemului bancar românesc este legat de implicarea din ce în ce mai mult a statului şi a BNR în organizarea şi

94 Ibidem. 95 Lazăr Ionescu, Legislaţia bancară în Enciclopedia României, vol. IV, p. 537. 96 Pantelimon M. Sitescu, op.cit. în Enciclopedia României, vol. IV, p. 573

Page 140: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

140

finanţarea institutelor specializate de credit. Astfel, în 193797 cu participarea BNR au luat fiinţă: Institutul Naţional de Credit Agricol, devenit în 1939 Banca pentru Industrializarea şi Valorificarea Produselor Agricole, Institutul Naţional de Credit Meşteşugăresc, devenit tot în 1939 Banca de Credit a Meseriaşilor, Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Metalifer, ulterior Banca Întreprinderilor Aurifere şi Metalifere, înglobată în 1942 în Creditul Naţional Industrial.

Pe lângă implicarea sa în noi activităţi de control legate de comerţul cu devize şi activitatea băncilor, BNR deschidea un nou capitol legat de cooperarea pe plan internaţional în iunie 1930, devenind membră a Băncii Reglementelor Internaţionale.

Aceasta luase fiinţă la începutul anului1930 ca autoritate financiară ce îndeplinea oficiul de agent în realizarea operaţiunilor bancare privind achitarea despăgubirilor de război conform Planului Young98, în plus avea în vedere favorizarea cooperării băncilor centrale şi furnizarea de facilităţi suplimentare pentru operaţiunile financiare internaţionale99. Puteau deveni membre ale BRI bănci din ţările interesate în problema reparaţiilor de război sau bănci din statele care utilizau etalonul monetar aur sau etalonul aur-devize100. Banca Naţională a României îndeplinind ambele condiţii, accepta invitaţia BRI de subscrie la capitalul acesteia 4.000 de acţiuni101 în valoare de 10 milioane franci elveţieni. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor BNR din februarie 1931, aproba participarea la capitalul BRI, precum şi modificarea articolului 20 din Statutul BNR în sensul dezvoltării operaţiunilor cu pieţele străine102.

Prin intermediul BRI, Banca Naţională a României a realizat de-a lungul timpului mai multe operaţiuni ce au constat în depozitări de aur şi, după al doilea război mondial, contractări de credite, stabilirea de contacte cu alte bănci din Europa Occidentală, mai ales în vederea obţinerii de credite în folosul României.

Tot în cadrul colaborărilor internaţionale, dar la nivel regional, aveau loc şi întâlnirile periodice ale guvernatorilor celor trei bănci de emisiune din statele Micii Înţelegeri. Organizarea acestora reflecta strângerea relaţiilor dintre statele membre

97 Florin Oromolu, op. cit. în Enciclopedia României, vol. IV, p. 726 98 Vasile Grigorcea, Cooperarea băncilor de emisiune şi Banca Reglementelor Internaţionale, MO

Imprimeria Naţională Bucureşti, 1937, p. 58 99 Banca Reglementelor Internaţionale – Statut. 100 Ibidem. 101 Arhiva BNR, fond Serviciul secretariat, dos. 19/1930, f. 319-323 102 Banca Naţională a României, Raportul Consiliului general către Adunarea generală

extraordinară a acţionarilor din 15 feb 1931, Imprimeria Băncii Naţionale a României, Bucureşti, 1931.

Page 141: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

141

prin apariţia Consiliului permanent al alianţei, elaborarea statutului şi intensificarea colaborării pe plan economic.

În intervalul 1934-1937, au avut loc 4 astfel de întâlniri, de două ori la Bucureşti, câte o dată la Praga şi la Belgrad. Dezbaterile s-au orientat către probleme generale de politică monetară, cum ar fi necesitatea ridicării restricţiilor impuse circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor, precum şi posibilităţile de asigurare a stabilităţii monetare pe baza aurului ca etalon monetar. Acest punct de vedere reflecta aderenţa participanţilor faţă de opiniile exprimate de statele blocului aur cu prilejul Conferinţei Monetare şi Economice de la Londra din 1933. Cu prilejul reuniunilor amintite au fost abordate şi aspecte ale cooperării în cadrul Micii Înţelegeri: funcţionarea acordurilor de plăţi, menţinerea raporturilor dintre cele trei monede la nivel paritare, desfăşurarea operaţiilor de credit încheierea unor convenţii pentru facilitarea plăţilor în interes turistic, schimburi de informaţii de natură economică în general şi financiar bancară în particular, încercări de unificare a modalităţilor de înregistrare a datelor statistice, valorificarea disponibilităţilor în clearing ale celor trei ţări în relaţiile cu alte state103.

Dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938 a pus capăt Micii Înţelegeri şi reuniunilor guvernatorilor băncilor de emisiune din cele trei state. Dezbaterile asupra problemelor economice şi cooperarea la nivel internaţional au fost uitate, în favoarea declaraţiilor belicoase şi revendicărilor susţinute prin forţa armelor.

V Noi încercări - al doilea război mondial Pentru România declanşarea celui de-al doilea război mondial în

septembrie 1939 a fost urmată de pierderile teritoriale din vara anului 1940 şi de criza regimului politic al regelui Carol al II-lea. În septembrie 1940, acesta abdica în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu era investit cu puteri depline pentru conducerea statului. Orientarea României pe plan extern către alianţa cu Germania şi pe plan intern către regimuri de factură totalitară va marca stabilitatea monedei, prestigiul şi independenţa Băncii Naţionale, structura şi evoluţia sistemului bancar.

Activitatea şi resursele Băncii Naţionale a României au fost orientate către susţinerea efortului de pregătire şi participare la conflictul mondial. Condiţiile specifice războiului, reducerea comerţului exterior, dirijarea economiei către susţinerea eforturilor de război, creşterea preţurilor au determinat sporirea circulaţiei monetare şi implicit a angajamentelor BNR la vedere de la peste 59

103 Arhiva BNR, fond Serviciul studii, dos. 1/1932, f. 251-283 şi 5/1934, f. 279.

Page 142: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

142

miliarde în 1939 la peste 274 miliarde lei în iunie 1944, ceea ce reprezenta o mărire de circa 4,6 ori, comparabilă cu situaţiile înregistrate în SUA, Franţa sau Germania.

Realităţile economice şi militare au impus schimbări în structura şi componenţa stocului de acoperire. La 6 septembrie 1939, a fost adoptat un decret-lege, prin care procentul acoperirii angajamentelor BNR la vedere era scăzut la 25%, facultativ stocul putea încorpora şi devize aur până la 35% din angajamente104. Pe plan internaţional, în sprijinul reducerii procentului de acoperire aur până la 25% se pronunţaseră încă din anii 1931-1933 Banca Reglementelor Internaţionale, Societatea Naţiunilor şi participanţii la Conferinţa Monetară şi Economică de la Londra. Recomandarea a fost urmată de băncile de emisiune din Austria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Bulgaria105. Deşi beneficia de această posibilitate, BNR nu a redus stocul de acoperire sub 35%, decât începând cu 21 iunie 1941 (33,75%)106.

În perioada războiului cantitatea de aur inclusă în stocul BNR a crescut de la 135 tone în 1939 la 232 tone în iunie 1944107 ca urmare a achiziţiilor de aur din ţară şi străinătate şi a achitării parţiale în aur a livrărilor de petrol către Germania, aceste sporuri n-au fost suficiente pentru a compensa creşterea circulaţiei fiduciare şi a celorlalte angajamente la vedere ale BNR. Remarcabil este că experienţa Primului Război Mondial i-a determinat pe conducătorii BNR să nu mai accepte în condiţiile de criză din vara anului 1944 evacuarea stocului de aur în străinătate, acesta fiind pus la adăpost în luna iulie a acelui an într-o grotă din apropierea Mânăstirii Tismana, de unde va fi readus ulterior în tezaurul Băncii Naţionale a României.

Pentru păstrarea echilibrului în cadrul sistemului monetar, în intervalul 1939-1944, au apărut noi reglementări în privinţa valorii aurului şi structurii stocului. Astfel, în mai 1940, stocul de aur al institutului de emisiune a fost reevaluat la preţul de 229,999,99 lei kilogramul de aur fin, această sumă fiind rezultată prin adăugarea la preţul de 153.333,33, stabilit în 1936, a primei de 50% (76.666,67 lei/kg aur fin)108. Ulterior, începând cu 31 martie 1941, s-a realizat o

104 Legea şi Statutele Băncii Naţionale a României, Bucureşti, Tiparul Românesc, 1941, p. 29 105 ABNR, fond Serviciul studii, dos. 4/1934, f. 288-289. 106 Banca Naţională a României, Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală

ordinară a acţionarilor din 15 februarie 1942, Bucureşti, Imprimeria Băncii Naţionale a României, 1942.

107 George Virgil Stoenescu (coordonator), Elisabeta Blejan, Brînduşa Costache, Adriana Iarovici, Rezerva internaţională a Băncii Naţionale a României , 1920-1944, Bucureşti, 2007, p. 107-108

108 Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 645 în „Monitorul oficial” nr. 115 din 19 mai 1940.

Page 143: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

143

nouă reevaluare a stocului de aur al BNR la preţul de 211.111.10 lei, reprezentând preţul de stabilizare la care se adăuga o primă unică de 90%109.

În acelaşi timp, stocul de aur cunoştea importante schimbări sub aspectul structurii şi lichidităţii sale. La 10 decembrie 1941, prin decret-lege, BNR a fost autorizată să includă în acoperirea angajamentelor sale aur şi angajamente în aur efectiv, prin aceasta înţelegându-se şi bonurile de tezaur aur remise de Ministerul de Finanţe în contul datoriei statului110. Hotărârea era motivată prin blocarea disponibilităţilor româneşti în aur şi valute depuse în bănci din SUA şi Anglia, ca o consecinţă a intervenţiei stării de război între aceste state şi România în decembrie 1941.

Potrivit noilor reglementări, la 30 iunie 1942, bonurile de tezaur aur figurau în acoperirea metalică a angajamentelor BNR. Suma acestora a cunoscut creşteri impresionante, la jumătatea anului 1944 ridicându-se la 20,5 miliarde lei, ceea ce reprezenta aproximativ 29% din totalul stocului de acoperire al BNR111.

Cu toate subterfugiile şi artificiile de calul adoptate pentru mărirea posibilităţilor de emisiune, la 19 august 1944 procentul acoperirii angajamentelor la vedere ale BNR se ridica doar la 25,02%112.

109 Decretul-Lege nr. 897 în „Monitorul Oficial” nr. 78 bis din 1 aprilie 1941. 110 Banca Naţională a României, Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală

extraordinară a acţionarilor din 15 februarie 1942, Bucureşti, Imprimeria Băncii Naţionale a României, 1942.

111 George Virgil Stoenescu (coordonator), op. cit, p. 48 112 Banca Naţională a României, Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală

ordinară acţionarilor din 18 februarie 1945, Bucureşti, Imprimeria Băncii Naţionale a României, 1945

Page 144: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

144

Evoluţia angajamentelor BNR şi a stocului destinat acoperirii acestora 1939-1944

Tabelul 3 lei

Anul Angajamentele BNR la vedere la 31 decembrie

Totalul stocului de acoperire la 31

decembrie

Din care bonuri de tezaur aur

1939 59.165.818.227 20.767.950.284 - 1940 79.338.511.924 32.155.991.527 - 1941 124.624.115.947 34.291.592.922 - 1942 156.120.618.369 45.506.008.879 7.415.000.000 1943 205.945.571.969 59.600.004.393 10.780.000.107 1944 (iunie) 247.100.130.059 69.566.979.844 20.558.000.000

Sursa: Rapoartele Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor BNR 1940-1945 şi George Virgil Stoenescu (coordonator), Elisabeta Blejan, Brînduşa Costache, Adriana Iarovici, Rezerva internaţională a Băncii Naţionale a României, 1920-1944, Bucureşti, 2007

Comparativ cu epoca primului război mondial, căile prin care Banca

Naţională a României a fost angrenată în susţinerea efortului de război au fost mult mai numeroase.

Prin convenţiile încheiate între BNR şi stat la 19 iunie 1941, 26 iunie 1942, 12 mai 1943 şi 2 iunie 1944113, institutul de emisiune acorda guvernului credite în valoare totală de 42 miliarde lei114 „pentru acoperirea cheltuielilor necesitate de înzestrarea şi întreţinerea armatei în timpul războiului” În vederea garantării emisiunii suplimentare erau remise BNR bonuri de tezaur, pe care aceasta era autorizată să le contabilizeze la stocul de aur. Spre deosebire de convenţiile asemănătoare încheiate în cursul şi imediat după primul război mondial, înţelegerile din epoca celei de-a doua conflagraţii mondiale nu au fost publicate, cu excepţia împrumutului din iunie 1941, ele nefiind contabilizate în bilanţul BNR la capitolul datoria statului decât la sfârşitul anului 1944, ca o consecinţă a căderii regimului condus de Ion Antonescu.

Pe lângă cifrele amintite, BNR a contribuit la finanţarea efortului de război şi pe alte căi. Un loc important era ocupat de creditele acordate prin intermediul scontului şi lombardului întreprinderilor statului şi băncilor ce aveau ca scop

113 ABNR, fond Procesele-verbale ale consiliilor de conducere ale BNR, dos. 251/1933-1942, f. 45,

424-423, 483-484, 703-704, 828-829. 114 Bilanţul BNR de la 31 decembrie 1944, precizează că în urma convenţiilor încheiate fuseseră

acordate statului credite în sumă totală de 42.637.656.000 lei.

Page 145: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

145

valorificarea producţiei agricole, finanţarea exportului, cu precădere a celui către Germania, aprovizionarea populaţiei şi a armatei, întreţinerea armatelor germane, dar şi politicii de românizare a economiei. Printre institutele de credit menţionate se numărau: Institutului Naţional al Cooperaţiei, Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare, Creditul Naţional Industrial, Creditul Naţional Agricol, Institutul de Credit Românesc.

Evoluţia creditelor acordate statului şi economiei

în perioada 1941-1944 Tabelul 4

milioane lei Anul Credite

acordate economiei (scont şi lombard

Din care credite acordate întreprinderilor de stat

Credite acordate direct statului

Total credite acordate direct sau indirect statului

Proporţia creditelor acordate statului în totalul creditelor

1941 32.996 24.228 54.765 76.993 89,78 1942 38.889 26.158 72.130 98.288 88,53 1943 55.013 38.502 84.473 122.975 88,16 1944 (iunie)

70.986 48.956 148.638 197.594 89,97

Sursa: Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. II, p 538-539 O analiză comparativă ne arată că faţă de epoca Primului Război Mondial,

proporţia creditelor acordate statului pe diferite căi a cunoscut o sporire substanţială de la 64,45% cât reprezenta acest procent în 1918 la aproape 90%, nivel atins în intervalul 1941-1944.

Majoritatea acestor credite aveau regim preferenţial, dobânzile fiind mai mici faţă de taxa oficială a scontului, care la 12 septembrie 1940 era redusă de la 3,5% la 3%, menţinându-se astfel până la 8 mai 1944, când ajungea la 4%. Din septembrie 1940, portofoliul agricol se bucura de o taxă de scont separată, care s-a situat până în mai 1944 la 2,5%115. În martie 1942, BNR a participat cu 70% din capital la înfiinţarea Caselor Ţărăneşti de Împrumut şi Economie, menit a acorda

115 Banca Naţională a României, Rapoartele Consiliului de administraţie către Adunarea generală a

acţionarilor 1941-1945.

Page 146: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

146

credite pe termen scurt cu dobândă între 5% şi 7% micilor agricultori şi comercianţi din spaţiul rural116.

Aderarea României la Axa Roma- Berlin-Tokyo şi intrarea în război alături de Germania la 22 iunie 1944 au impus ţării noastre finanţarea cheltuielilor de aprovizionare şi întreţinere a trupelor germane aflate în tranzit sau staţionate pe teritoriul ţării. Această operaţiune s-a realizat prin intermediul Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare, dar cu resursele Băncii Naţionale a României. Contravaloarea în mărci a sumelor oferite de CAFA pentru întreţinerea trupelor germane era virată în contul deschis acestei Case la Berlin, disponibilul astfel creat era cedat BNR, care în schimb aproviziona CAFA cu sumele necesare în lei. Dincolo de faptul că potrivit cursului oficial, moneda germană fusese supraevaluată, ajungând de la 41 de lei în septembrie 1939 până la 60 lei în aprilie 1941117, BNR obţinea prin această operaţiune un disponibil în mărci germane, greu de valorificat în condiţiile războiului, astfel încât bancnotele emise pentru finanţarea armatelor germane, neavând corespondent în activitatea economică, contribuiau la creşterea inflaţiei.

La aceasta se adăugau exporturile masive de petrol şi alimente către Germania, finanţate tot prin intermediul BNR. Plăţile erau reglementate prin clearing, dar în scurtă vreme conturile respective au consemnat mari acumulări pentru România, care nu puteau fi stinse prin livrări de mărfuri în contrapartidă. O parte dintre livrările restante au fost compensate cu aur şi franci elveţieni. Potrivit protocoalelor economice româno-germane încheiate în perioada 1942-1944, partea română a primit 54.742,1 kg. aur şi peste 110 milioane franci elveţieni118. Ulterior s-a dovedit că o mare parte dintre aceste valori fuseseră luate din ţările ocupate de Germania, trebuind în consecinţă să fie restituite.

Influenţa germană asupra economiei româneşti s-a resimţit şi în domeniul bancar. Capitalul german şi-a asigurat poziţii puternice în cadrul Băncii de Credit Român, Băncii Comerciale Române, Societăţii Bancare Române119, care se numărau, după mărimea capitalului social, printre primele 4 mari bănci din România în 1940. Pe locul secund, după Banca de Credit Român se situa o bancă cu capital exclusiv naţional, Banca Românească. După 1941, urmând acelaşi

116 Banca Naţională a României, Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală

ordinară acţionarilor din 21 februarie 1943, Bucureşti, Imprimeria Băncii Naţionale a României, 1943.

117 Costin C. Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 515 118 Ibidem, p. 544 119 Ibidem, p. 504

Page 147: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

147

criteriu al capitalului social, aceasta va trece pe primul loc în clasamentul băncilor din România120.

Tendinţa constatată anterior de scădere a numărului institutelor de credit se accentuează în epoca războiului fiind potenţată de creşterea dificultăţilor economice. Astfel, în 1939 se aflau în funcţiune 491 bănci, faţă de 753 în 1938, capitalul acestora ridicându-se la 8.391 milioane lei. Reducerea numărului băncilor a continuat astfel încât în 1944 mai funcţionau doar 239 bănci cu 5.641 milioane lei capital121. Dacă în epoca anterioară scăderea numerică a institutelor de credit era însoţită de concentrarea resurselor, în 1940 faţă de 1939 se constată o scădere de aproape 3 miliarde lei a capitalurilor investite în activitatea bancară.

Renunţarea României la alianţa germană la 23 august 1944 în favoarea celei sovieto-anglo-americane reprezenta nu încheierea efortului de război, ci debutul adoptării unui alt model de dezvoltare, cel propus de comunismul sovietic.

Concluzii La sfârşitul acestei incursiuni de peste 6 decenii în istoria Băncii Naţionale

a României, ne putem permite să apreciem că prin rolul său singular şi privilegiat în cadrul sistemului de credit din România, aceasta s-a aflat în poziţia de a promova modelul culturii bancare europene în societatea românească. Situarea sa concomitent în şi deasupra sistemului de credit a impus Băncii Naţionale obligaţia de a racorda la standarde europene atât propria activitate, cât şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească băncile pentru a intra în relaţii de afaceri cu institutul de emisiune, înrâurind astfel direct activitatea acestora.

Organizarea institutului de emisiune de la Bucureşti după model belgian şi francez, impunerea rigorilor europene în fabricarea bancnotelor, în organizarea contabilităţii şi a scontului, eforturile îndreptate către creşterea flexibilităţii stocului de acoperire, în concordanţă cu aceleaşi realităţi externe, reflectă cu prisosinţă rolul de promotor al modelelor europene asumat de BNR.

După primul război mondial, Banca Naţională a României înregistra lărgirea atribuţiilor iniţiale şi asumarea unor responsabilităţi sporite în asigurarea echilibrului economic, acestea marcau metamorfozarea institutului de emisiune în bancă centrală. Procesul s-a realizat treptat în concordanţă cu realităţile economice interne şi internaţionale. Astfel, creşterea ponderii plăţilor fără numerar obliga BNR să joace rolul de arbitru în reglementarea acestora între bănci prin intermediul

120 Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu, op. cit., p. 224, 230-231 121 Victor Axenciuc, op. cit. p. 97

Page 148: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

148

Casei de Compensaţii. Fenomenul amintit impunea BNR să asigure şi acoperirea angajamentelor sale la vedere nu numai a bancnotelor puse în circulaţie. În strânsă legătură cu aceasta, prin impunerea monopolului asupra comerţului cu devize ca răspuns la efectele generate de Marea Criză Economică, BNR primea atribuţii sporite în gestionarea şi orientarea comerţului exterior.

La început doar accidental, în vreme de criză, ulterior cu titlu excepţional datorită războiului şi apoi din ce în ce mai mult BNR acorda împrumuturi statului şi realiza serviciul de trezorerie pentru acesta, căpătând astfel noi sarcini în asigurarea echilibrului economic.

Tot consecinţele Marii Crize Economice din anii 1929-1933 au determinat sporirea atribuţiilor BNR în reglementarea şi garantarea funcţionării sistemului de credit prin asumarea rolului de centru de control al sistemului bancar fie direct, fie indirect prin intermediul Consiliului Superior Bancar.

Desăvârşirea transformării institutului de emisiune în bancă centrală în concordanţă cu modelele capitalismului european a fost stopată după 23 august 1944. Aşa cum am afirmat încă din preambul, momentul marca reorientarea întregii societăţi româneşti către tiparele oferite de comunismul sovietic, deschizând implicit o nouă epocă şi în istoria Băncii Naţionale şi a sistemului bancar românesc.

Page 149: Carte ASE 2008

Banca Naţională a României şi sistemul de credit între realităţi româneşti şi modele europene

149

National Bank of Romania and the Credit System between

Romanian Facts and European Patterns

Brînduşa Costache PhD

archivist National Bank of Romania

Starting from the belief that the entire evolution of capitalism in Romania

was under the sign of European patterns we started this research of more than 6 decades in the history of the National Bank of Romania and the banking system with the stated goal to emphasize those elements belonging to the above mention patterns.

For systematization of the research material we chose the chronological criterion dividing the paper into five major parts corresponding to major historical events of the time. Within each chapter we analyzed besides the changes in the structure and organization of the National Bank of Romania, the main aspects of its activities related to ensuring the stability of the national currency, changes produced in the level and structure of stock coverage, relations with the state and credit institutions.

The first chapter is dedicated to the establishment and organization of the National Bank of Romania, simultaneous being established and features of the banking system at its beginning.

The second chapter captures the most important evolutions of the period 1880-1914. The paper focused on monetary exchange standard issues, and the efforts of the NBR to achieve a higher flexibility of stock coverage estimates by incorporating foreign currencies. The relation of the National Bank through discount with other banks as well as its development has also a well-defined place.

World War I, the Great Union and their consequences on the credit system are presented in the third chapter. Here is emphasized the support of the Romanian state by NBR through credits for preparing and caring out the military conflict and to achieve monetary unification. In the same framework are highlighted adverse consequences they had on the stability of the monetary issue of Romanian General

Page 150: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

150

Bank banknotes in occupied territory by Germans and the NBR treasury loss - evacuated to Moscow.

The fourth chapter focus on the interwar period and emphasizes the efforts directed towards leu stabilization and the reorganization of the National Bank, the most important moments are stopping new NBR loans to the state in 1922, the conventions of 1925 on the bank reorganization, payment of the state debt and stop the leu devaluation in 1929 and legal stabilization of the leu.

Related to the monetary policy of NBR are highlighted the evolutions within the banking system: increase of payments without cash, increase of banks number, immobilization of assets, increasing interest on granted credits.

In presenting the second interwar decade we emphasize taking into account the Great Economic Crises circumstances, the failure to stabilize the leu and the increase of NBR role in the national economy, as state agent, through imposing its monopoly on gold and foreign currencies trade and by increasing opportunities for exercise the direct and indirect control over activities of other banks.

The last chapter highlights the effects of the Second World War on NBR, which became state’s main supplier of funds needed to support the conflict, including the maintenance of the transit German armies which caused increased monetary movement and leu devaluing.

The NBR evolution from establishing moment until 1944 and the beginning of its transformation in central bank belong to the European trends of the time. Changing political system on 23 august 1944 determined, with or without the will of Bucharest leaders, Romania’s reorientation to the Soviet communism pattern. New political realities have opened a different era in the history of the National Bank and the Romanian system of credit.

Page 151: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

Conf. univ. dr. Mihai Irimiea Universitatea „Petrol-Gaze” Ploieşti

În cunoscuta sa lucrare Burghezia română. Originile şi rolul ei istoric,

Ştefan Zeletin scria că „îndărătul luptelor noastre de neatârnare şi unitate naţională şi în genere la baza întregului edificiu al României moderne stă prozaicul dar puternicul sac de grâu”. Dacă marele sociolog român avea dreptate, atunci nu e mai puţin adevărat că şi petrolul („aurul negru”), atunci când avea să-i sosească timpul, dobândea un rol la fel de important în economia românească, în accelerarea procesului de integrare a ţării noastre în economia europeană. Pe de altă parte, în primele decenii ale secolului al XX-lea, industria extractivă şi de prelucrare a petrolului se alătura agriculturii, ramura economiei care, după constituirea statului român modern la 1859, constituise principala sursă de finanţare a modernizării ţării.

România a fost unul dintre principalii producători de petrol încă de la începutul erei industriale a acestei importante resurse naturale. Statisticile ne spun că producţia europeană de petrol a anului 1859 (36.000 barili) a fost obţinută în principal din Galiţia şi România1. În preajma anilor 1859-1960, cantităţi nesemnificative de păcură erau importate de Turcia şi Austria. În anul 1861 s-a înregistrat „un început de export” în valoare de 74.355 lei2.

În literatura de specialitate din ţara noastră este foarte răspândită teza – împărtăşită şi de noi – potrivit căreia anul 1857 constituie un moment de referinţă

1 Charles F. Conaway, The Petroleum Industry: A Nontechnical Guide, PenWell Books, 1999, p. XI 2 Gh. M. Dobrovici, Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României şi împrumuturile

contractate. 1823-1933, Bucureşti, 1934, p. 248. Un alt autor consacrat susţine că primele exporturi româneşti de petrol „se pare că au fost făcute înainte de 1840”, anul înfiinţării primei distilerii de petrol din ţara noastră. Se face trimitere la un document vamal din 28 septembrie 1825 ce consemnează un export de ţiţei brut de 250 vedre, în valoare de 500 lei, prin vama Herţa, pentru care s-a plătit o taxă de 15 lei. (Mihail Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, Bucureşti, 1936, p. 4). Într-o altă lucrare (Petroleum in Roumania. A General Review of the Economical, Statistical and Juridical Situation, Bucharest, 1930, p. 12), M. Pizanty scrie că date despre producţia şi exportul de petrol există încă din anul 1640, în Moldova şi 1785 în Muntenia.

Page 152: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

152

în istoria românească şi universală a petrolului, acesta marcând trei premiere mondiale:

1. România a devenit prima ţară din lume cu o producţie de ţiţei oficial înregistrată, confirmată de statisticile autohtone şi străine. Din această ultimă categorie menţionăm, în primul rând, prestigioasa lucrare The American Petroleum Industry apărută în anul 1916 în care, într-o statistică ce conţine producţia mondială de petrol din perioada 1857-1914, România apare ca prima ţară cu o producţie înregistrată, respectiv 1.977 barili în anul 1857, urmată de S.U.A. care are în 1859 o producţie de 2.000 barili, Italia cu o producţie de 36 barili în 1860, Canada cu 11.775 barili în 1862, Rusia cu 40.816 barili în 1863, Galiţia cu 149.837 barili în 1874, Germania cu 9.310 barili în 1880, India cu 94.250 barili, Indiile Olandeze cu 600.000 barili în 1893, Mexic cu 220.653 barili în 19043. Într-o altă lucrare de referinţă, apărută în 1938 la Oxford University Press, se arată următoarele: „Prima producţie de ţiţei înregistrată a fost în anul 1857, când România a avut o producţie de 275 tone. În 1859, S.U.A. au avut o producţie de 274 tone. Următoarea ţară care a produs ţiţei în cantităţi suficiente pentru a fi înregistrate a fost Italia care a produs pentru prima oară în 1860, deşi cantitatea totală obţinută din acel an şi până în 1890 a fost de doar 6000 tone.”4.

2. În anul 1857, la Ploieşti, a intrat în funcţiune, cu capital românesc şi tehnologie autohtonă (instalaţii fabricate la Hamburg, după unii autori), prima rafinărie de petrol de tip industrial din lume, cu un proces tehnologic radical diferit de vechile distilerii (lampantul obţinut în distilarea primară era supus rafinării) şi o mare capacitate de prelucrare: 2.710 tone anual (7,5 tone pe zi), de circa zece ori mai mare decât producţia totală a ţării de la acea dată. Intrarea în funcţiune a „găzăriei” din Ploieşti a însemnat pentru România începutul industriei de prelucrare a petrolului.

3 Raymond Bacon, William Hamor, The American Petroleum Industry, Vol. 1, New-York & London,

1916. Menţionăm că în alte lucrări importante despre petrol, apărute în străinătate înainte de anul 1916, nu găsim nici un rând despre această premieră mondială românească (Vezi, de exemplu: Abraham Gesner, A Practical Treatise on Coal, Petroleum, and other Distilled Oils, New York, 1861; A. Norman Tate, Petroleum and its Products. An Account of the History, Origin, Composition, Properties, Uses and Commercial Value of Petroleum, London, 1863; R. Nelosn Boyd, Petroleum. Its Development and Uses, New York, 1895; Charles A. Whiteshot, The Oil-Well Driller. A History of the World’s Greatest Enterprise, the Oil Industry, Mannington, 1905).

4 G. Sell, „Statistics of Petroleum and Allied Substances”, în A. E. Dunstan (eds.), The Science of Petroleum. A Comprehensive Treatise of the Principles and Practice of the Production Refining Transport and Distribution Mineral Oil, Volume I, Oxford University Press, London, New York, Toronto, 1938, p. 21. În lucrări mai noi, întâlnim şi afirmaţii de genul: „România este, probabil, cel mai vechi producător de petrol din lume” (Charles E. Brown, World Energy Resources, Springer, 2002, p. 554).

Page 153: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

153

Anul 1857, susţin petroliştii români, a „marcat trecerea de la preindustrie la industrie”5. El a încheiat etapa păcurii, în care acest produs era obţinut prin evaporarea părţilor volatile cu metode şi mijloace rudimentare (expunerea ţiţeiului la căldura soarelui sau incendiere) şi a inaugurat etapa petrolului lampant obţinut pe cale industrială.

Începuturile industriei petroliere din România au fost reflectate şi în lucrările străine despre istoria petrolului, cele mai multe dintre ele, trebuie spus, puţin generoase în a oferi informaţii despre zona noastră. „Chiar înainte de descoperirile din Pennsylvania din 1859, ceva asemănător unei industrii sistematice a fost înfiinţat în legătură cu zăcămintele româneşti”, găsim scris într-o lucrare6 apărută în S.U.A. în anul 1920. 3. Oraşul Bucureşti a devenit primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant. La 1 aprilie 1857, străzile centrale ale oraşului Bucureşti, reşedinţe ale unor instituţii publice şi ale notabilităţilor oraşului au fost iluminate cu petrol lampant, această realizare românească dând „startul spre urbanism prin lumină”. Din contractul încheiat la 8 octombrie 1856 între Primăria Bucureştiului şi Theodor Mehedinţeanu, proprietar al „găzăriei” de la Ploieşti, aflăm că iluminarea stradală trebuia făcută timp de 290 de nopţi dintr-un an, cu un număr de 1000 „lampe”, din care 228 noi, restul de 772 fiind folosite anterior la iluminatul cu ulei de rapiţă şi care trebuiau să fie recondiţionate şi adaptate pentru folosirea petrolului lampant.

Prioritatea inventării/utilizării lămpii cu petrol „pare să aparţină românilor - scrie Rene Sédillot. Pentru ei încă din primii ani ai secolului al XIX-lea, petrolul devine, la scară bine delimitată, un mijloc de iluminat”7. Exemplul Bucureştiului a fost urmat de alte oraşe din ţară: Iaşi - 1858; Buzău – 1859; Ploieşti, Craiova şi Brăila – 1860; Târgovişte, Focşani, Vaslui, Piatra-Neamţ în 1862, Constanţa în 1878. Dacă în Europa iluminatul cu petrol lampant se răspândeşte mai greu, în S.U.A., lampa cu petrol a intrat în folosinţă comună începând din anul 1860.

Dezvoltarea industriei extractive şi de prelucrare a petrolului în ţările bogate în această resursă s-a făcut inegal, cele mai mari ritmuri de creştere fiind

5 Gheorghe Ivănuş (coordonator), Istoria petrolului în România, Editura AGIR, Bucureşti, 2004,

p. 73. 6 Victor Ross, The Evolution of the Oil Industry, New York, 1920, p. 44 7 Rene Sédillot, Istoria petrolului, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 24. Din aceeaşi sursă aflăm că

polonezii distilează ţiţei şi produc „petrol mai mult sau mai puţin lampant, suficient pentru a ilumina, în 1815, străzile orăşelului Drohobycz şi ale unui târg învecinat”. Alte experienţe în distilarea petrolului sunt consemnate în 1823, la Baku (Rusia), 1846 la Halifax (Nova Scoţia, Canada) şi 1853 la Cracovia.

Page 154: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

154

înregistrate în S.U.A. şi mai apoi în Rusia. Viteza cu care s-a extins utilizarea petrolului american nu are paralelă in istoria industriei şi comerţului8. Producţia de petrol a S.U.A. a crescut vertiginos: 2.000 barili în anul 1859 (1 baril = 42 galoane americane), 500.000 barili în 1860, 2.113.000 barili în 1861, 5.260.745 barili în 1870, 26.286.123 barili în 1880, 45.823.5672 barili în 1890, 63.630.520 barili (aproximativ 8,6 milioane tone) în anul 1900. În Rusia, de asemenea: 40.816 barili în 1863, 1.320.000 barili în anul 1876, 3.001.200 barili în anul 1880, 28.691.218 barili în anul 1890 şi 75.779.417 în anul 19009. La sfârşitul anului 1860, după numai un an de la primele foraje făcute de colonelul Drake în apropierea oraşului Titusville, în S.U.A. existau deja 15 rafinării, numărul lor ajungând la 60 în anul 1863. Începând din anul 1861, în Statele Unite ale Americii se înregistrează primele cantităţi la export, respectiv 37.082 barili. După numai un an exportul creştea la 362.593 barili, iar numărul angajaţilor în comerţul cu petrol ajunsese la 7-8 mii. În 1862-1863, capitalul investit în sectorul comerţului cu petrol atingea cifra de 2 milioane lire sterline10.

Şi în România, după anul 1857, s-au făcut încercări pe diverse exploataţii pentru a se introduce mijloace mecanizate pentru extracţia petrolului, cu slabe rezultate însă, cauzate de insuficienţa capitalului necesar prospecţiunilor geologice şi investiţiilor în echipament modern, de lipsa forţei de muncă specializate. Un călător american, citat într-o carte apărută în anul 1873, spunea despre ţara noastră că „nu există nici o ţară în lumea veche căreia să-i fie atât de limpede dovedit că este un teritoriu îmbibat cu petrol”. Autorul cărţii mai nota faptul că dispozitivele mecanizate pentru extracţia petrolului, utilizate cu mare succes în Pennsylvania vestică, „în Valahia erau folosite cu productivitate foarte scăzută”, societăţile româneşti de petrol continuând să folosească metodele primitive de exploatare ţărăneşti care nu puteau conduce la o activitate comercială profitabilă pe scară largă11.

Până la 20 februarie 1883, când se înregistrează prima exploatare prin erupţie a unei sonde în România, extracţia s-a făcut prin puţuri săpate cu mijloace tradiţionale, unele dintre ele depăşind adâncimi de 200 metri, din care petrolul era

8 David A. Wells (ed.), Annual Of Scientific Discovery or Year-Book of Facts in Science and Art for

1863, Boston, 1863, p. 253 9 Raymond Bacon, William Hamor, The American Petroleum Industry, Vol. 1, New-York &

London, 1916, p. 257-259 10 A. Norman Tate, Petroleum and its Products. An Account of the History, Origin, Composition,

Properties, Uses and Commercial Value of Petroleum, London 1863, p. 113-115 11 J. T. Henry, The Early and Later History of Petroleum. With Authentic Facts in Regard to Its

Development in Western Pennsylvania, Philadelphia, 1873, p. 151-152

Page 155: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

155

adus la suprafaţă cu doniţe din lemn sau burdufuri din piele. Sistemul cu exploatare prin sonde a început să se extindă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, odată cu pătrunderea capitalului străin în industria extractivă, în aceste condiţii producţia crescând de la 19.000 tone în anul 1882, la 247.487 tone în anul 1900. Evoluţia producţiei de petrol în perioada 1857-1900 este prezentată în Tabelul 1.

Producţia şi exportul de petrol românesc în perioada 1857-1900

Tabelul 1 Exportul de petrol

Anii

Producţia de petrol

(tone)

Valoarea petrolului brut

(lei aur)

Păcură, ţiţei

(tone)

Petrol lampant (tone)

Export total (tone)

1857 275 11.000 - - - 1859 605 24.900 - - - 1860 1.188 47.520 - - - 1870 11.649 465.660 - - - 1879 15.300 612.000 3.674 - 3.674 1880 15.900 636.000 9.759 - 9.759 1881 16.900 676.000 10.378 - 10.378 1882 19.000 760.000 12.230 922 13.512 1883 19.400 766.000 17.550 74 17.624 1884 29.300 1.172.000 21.724 529 22.253 1885 26.900 1.076.000 19.919 1.068 20.987 1886 23.450 938.000 14.413 686 15.099 1887 25.300 1.012.000 16.094 38 16.132 1888 30.400 1.216.000 18.126 4 18.130 1889 41.400 1.656.000 21.872 11 21.883 1890 53.500 2.132.000 14.195 - 14.195 1891 74.900 2.716.000 22.394 35 22.429 1892 82.500 3.300.000 22.825 59 22.884 1893 74.500 2.980.000 24.767 42 24.809 1894 68.550 2.822.000 22.975 607 23.582 1895 79.960 3.200.000 20.206 2 22.208 1896 81.570 3.262.000 21.175 529 21.704 1897 105.050 4.400.000 24.854 48 24.902

Page 156: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

156

Exportul de petrol

Anii

Producţia de petrol

(tone)

Valoarea petrolului brut

(lei aur)

Păcură, ţiţei

(tone)

Petrol lampant (tone)

Export total (tone)

1898 180.000 7.200.000 30.348 4.253 34.601 1899 225.657 9.028.280 48.108 14.283 62.391 1900 247.487 9.899.480 48.899 24.612 77.656

Sursa: Anuarul statistic al României. 1939 şi 1940, p. 465; Mihail Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p.4.

Progresul tehnic a fost lent şi în domeniul prelucrării. „Statistica stabilimentelor industriale” întocmită de Dionisie Pop Marţian cu prilejul recensământului din anul 1860 arătă că la acea dată existau un număr de 58 „fabrici de gaz şi olei” din care 48 fuseseră înfiinţate între 1850 şi 1860, 7 în perioada 1840-1850 şi 3 în perioada 1830-184012. Această statistică includea în numărul „fabricilor” distilerii de ţiţei rudimentare, având „instalaţii” alcătuite dintr-un simplu cazan de fier încălzit la foc direct întreţinut cu lemne13.

După intrarea în funcţiune a „găzăriei” fraţilor Mehedinţeanu (1857), au mai fost construite şi altele „fabrici de gaz”, cu capacitate de prelucrare anuală mergând de la câteva sute de tone, până la câteva sute de mii de tone14, cu dotări tehnologice de slab nivel, chiar rudimentare, în unele cazuri. Cele mai multe dintre acestea nu au reuşit să supravieţuiască, în special din cauza concurenţei în domeniul aprovizionării cu petrol15 şi a lipsei capitalurilor necesare perfecţionării tehnologice.

România a început să exporte petrol în cantităţi semnificative în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, statisticile înregistrând un export de păcură de 3.674 tone în anul 1879, 9.759 tone în anul 1880, 10.370 tone în anul 188116. Începând cu anul 1882, România exportă şi petrol lampant, în cantităţi mici până la sfârşitul secolului.

12 Enciclopedia României (Vol. IV), 1943, p. 462 13 Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Bucureşti, 1955, p. 30 14 Un tabel cu rafinăriile de petrol din România construite în perioada 1856-1907 incluzând

capacitatea de prelucrare şi capitalul social, în Mihail Pizanty, Le Pétrole en Roumanie, Bucarest, 1931, p. 75. Vezi şi Gh. Ivănuş, op.cit., p. 117-118

15 De exemplu, în anul 1890 capacitatea de prelucrare a acestora însuma circa 800.000 tone/an, iar producţia totală de petrol a ţării a fost de doar 53.500 tone.

16 Mihail Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, Bucureşti, 1936, p. 4

Page 157: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

157

Conform statisticilor întocmite de Mihail Pizanty, fost director al revistei Moniteur du Petrole Roumain în perioada interbelică, ţara noastră a intrat pe piaţa europeană a petrolului lampant în anul 1882, în condiţiile unei serioase concurenţe făcute de petrolul american şi rusesc, mai ales, care ameninţa piaţa internă românească. Măsurile protecţioniste luate de guvernul român în anul 1886 pentru a proteja industria autohtonă (taxe vamale ridicate la produsele petroliere străine) erau considerate de reprezentanţii acesteia ca fiind insuficiente şi cereau măsuri suplimentare pentru a contracara exportul rusesc de petrol. În septembrie 1889, Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti, în raza căreia se aflau judeţele unde se realiza cea mai mare parte din producţia de petrol a ţării (Prahova, Dâmboviţa şi Buzău)17, solicita Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor Statului să asigure condiţii similare (avantaje) celor acordate petrolului rusesc:

„Înainte de convenţiune (1887, n.a.), petrolul rusesc era impus la o taxă de 20 lei la suta de kilograme; în urmă, această taxă s-a redus la 10 lei, adică la jumătate şi este singura măsură protectoare pentru industria noastră. Ar fi fost suficientă această taxă spre a ne apăra, dacă pe căi indirecte n-ar fi contribuit să se reducă. Aşa guvernul rusesc plăteşte o primă de 4% comercianţilor ruşi; a construit linii ferate pe care circulă peste 700 de maşini şi nenumărate vagoane pentru transportarea petrolului; pe apă, activitatea companiei care exploatează aceste mine n-a rămas înapoi, ea are vase căptuşite cu tablă pe Marea Caspică şi Marea Neagră, tot cu scopul de a transporta marfa în toate părţile lumii (…). Pe deasupra, ei au mai obţinut o refacţie chiar pe calea noastră ferată. Astăzi transportul productului rusesc de la Brăila la Ploieşti costă mai ieftin decât transportul petrolului românesc de la Ploieşti la Brăila”18.

În perioada 1857-1900, cu o producţie totală de 1.498 mii tone, România s-a situat pe locul 3 în Europa, după Rusia şi Polonia şi pe locul 6 în lume, după S.U.A. (137.448 mii tone), Rusia (87.000 tone), Polonia (2.997 mii tone), Canada (2.315 mii tone), Indiile Olandeze (1.799 mii tone)19. Poziţia fruntaşă a României în clasamentul producătorilor de petrol din această perioadă nu trebuie să ne impresioneze. Valoarea producţiei de petrol, deşi a crescut de la 11.000 lei în anul 1857, la 9.899.480 lei20 în anul 1900, avea o

17 Producţia de petrol din anul 1889 (41.400 tone), pe judeţe, a fost următoarea: Prahova, 10.500

tone; Dâmboviţa, 15.000 tone; Buzău, 10.100 tone; Bacău, 5.800 tone (Anuarul Statistic al României. 1939 şi 1940, p. 465)

18 Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Prahova, Fond Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti, Dosar 2/1889, f. 213

19 Gheorghe Ivănuş ş.a., op. cit., p. 30-31 20 Anuarul Statistic al României. 1939 şi 1940, p. 465

Page 158: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

158

pondere nesemnificativă în totalul producţiei materiale a ţării. De exemplu, în anul 1900, valoarea globală a producţiei agricole vegetale şi animaliere a fost de 1.572,2 milioane lei aur21.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, ponderea petrolului în comerţul exterior al României era extrem de mică. Valoarea petrolului exportat în anul 1892 (2.116.100 lei aur), reprezenta numai 0,7% din totalul exporturilor. După un deceniu, valoarea exportului de petrol creştea la 3.289.100 lei aur, dar aceasta însemna doar 0,9% din totalul exporturilor româneşti (374.819.200 lei aur)22.

Deşi ţara noastră, după cum am văzut, a fost prezentă la scrierea primelor pagini din istoria modernă a petrolului (foraj, rafinare), nivelul scăzut de dezvoltare economică din a doua jumătate a secolului al XX-lea, tranziţia îndelungată şi dificilă de la economia feudală la economia capitalistă, absenţa capitalului autohton, decalajul tehnologic faţă de ţările industrializate, lipsa personalului tehnic calificat, capacitatea redusă de absorbţie a pieţei interne au făcut ca ritmul de creştere al producţiei şi prelucrării petrolului din această perioadă să nu poată atinge nivelurile din S.U.A. sau Rusia. Iată cum descria Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti situaţia din industria petrolieră în anul 1902:

„Pe teritoriul României, şi în special în circumscripţia acestei camere de comerţ23, avem mine de ţiţei şi aceasta formează o sorginte însemnată în avuţia ţării; trebuie dar să ne concentrăm toată atenţia în această direcţie, înlesnind producătorilor toate mijloacele de exploatare şi export, prin procurarea capitalurilor necesare şi prin protecţia ce se cuvine a acorda (…). Statul încă are terenuri întinse petrolifere, dar lipsesc concesionarii, fie din cauza multor restricţii ce li se fac prin Legea minelor, fie din cauza multor discuţii şi a instabilităţii condiţiilor de exploatare; în aceste condiţii, capitalistul nu poate conta pe ziua de mâine în întreprinderea sa; din această cauză s-au retras şi cei din ţară şi cei din străinătate; pe lângă aceasta lipseşte o organizaţiune comercială sistematică; nesiguranţa şi insuficienţa mijloacelor de transport, lipsa capitalurilor şi discordia ce domneşte între exploatatori, precum şi taxele fiscale care sunt destul de împovărate; toate acestea sunt cauze care contribuie la stagnaţiunea actuală a producţiei”24. 21 Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice, 1859-1947, Vol. II,

Agricultura, Editura Academiei, Bucureşti, 1996, p. 700 22 Enciclopedia României. Vol. IV. Economia naţională. Circulaţie, distribuţie şi consum, 1943,

p. 467 23 În anul 1902, 97,4% din producţia de ţiţei a ţării (324.735 tone) a fost obţinută în judeţele Prahova,

Dâmboviţa şi Buzău, teritoriu aflat în aria de responsabilitate a Camerei de Comerţ şi Industrie Ploieşti.

24 Camera de Comerţ şi Industrie Circumscripţia III Ploieşti, Raport general pe anul 1902, Ploieşti, 1903, p. 20-32

Page 159: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

159

Documentul din care am extras fragmentul de mai sus, deşi menţiona faptul că tendinţa generală era de creştere a exporturilor de produse petroliere româneşti, concluziona că „până acum nu am obţinut nici o piaţă serioasă şi constantă”. În unsprezece luni ale anului 1902, exportul către ţările europene crescuse cu aproape 20% faţă de anul anterior, principalele destinaţii fiind: Germania (22.764 tone), Anglia (17.600 tone), Franţa (1.764 tone), Bulgaria, Norvegia, Belgia. Exportul către Turcia era în scădere cu 2.780 tone faţă de anul 1901, din cauza concurenţei petrolului rusesc care se vindea cu un preţ mai mic şi a taxelor de transport „neînsemnate faţă cu distanţele incomparabil de mari de parcurs în raport cu ale noastre”. Pe piaţa europeană, de asemenea, petrolul românesc era concurat de petrolul mult mai ieftin exportat de S.U.A., Rusia şi, mai ales, de cel din Galiţia, aflat din abundenţă pe piaţa austro-ungară.

Creşterea pe plan mondial a rolului petrolului, folosit drept combustibil după apariţia şi extinderea folosirii motoarelor cu explozie, măsurile de încurajare şi garanţiile acordate investitorilor prin Legea minelor din anul 1895, precum şi preţurile scăzute ale terenurilor petrolifere româneşti au atras masive investiţii străine. După 1895, marile companii străine încep să facă investiţii în România, dezvoltând rafinării de mare capacitate, înzestrate cu tehnica de vârf a vremii şi achiziţionând bogate terenuri petrolifere. Printre cele mai mari rafinării construite înainte de anul 1900 au fost: „Societatea Olandeză”(1890) cu capacitate de prelucrare de 143.720 tone, „Steaua Română” (1896), cu 516.000 tone.

În iulie 1900, în România existau 74 rafinării25 amplasate, în special, în judeţele producătoare de petrol: Prahova (25), Dâmboviţa (13), Buzău (4), Bacău (21) şi trei mari depozite de petrol, proprietate a noii societăţi „Steaua-Română”, amplasate la Constanţa, Giurgiu şi Buzău. În anul 1903, în industria petrolului funcţionau 31 companii româneşti şi străine: 12 româneşti cu un capital de 12,8 milioane lei aur, 2 austro-ungare (18,8 milioane lei aur), 6 olandeze (14,8 milioane lei aur), 4 britanice (6,1 milioane lei aur), 2 belgiene (4,8 milioane lei aur), una franceză (300 mii lei aur).

După 1903, investiţiile în industria petrolieră au crescut spectaculos: 82,6 milioane lei aur, în 1904; 175,6 milioane lei aur, în 1906; 222,2 milioane lei aur, în 190826. În anul 1914, capitalul investit de cele 96 de societăţi care funcţionau în acest sector era de 403.646.949 lei aur (519.522.000 lei, capital subscris) din care doar 32.725.000 lei (8,10%) era de provenienţă românească, restul fiind capital

25 Gh. Ivănuş, op.cit., p. 122. În accepţiunea de astăzi, rafinării e prea mult spus. Documentele vremii

le denumesc „fabrici de distilaţiune”. 26 Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 26-27

Page 160: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

160

străin, astfel: german, 110.353.576 lei (27,34%); olandez, 97.901.246 lei (24,25%); englez, 95.421.188 lei (23,64%); american, 25.000.000 lei (6,19%); francez, 20.350.000 lei (5,07%); belgian, 14.395.000 lei (3,56%); italian, 7.500.000 lei (1,85)27. Luând în calcul şi firmele mici din extracţie şi prelucrare, precum şi investiţiile statului român pentru construcţia primei conducte de produse petroliere pe distanţa Băicoi-Constanţa şi a instalaţiilor terminalului de la Constanţa în valoare de 49 milioane lei28, capitalul investit în extracţia, rafinarea şi transportul petrolului depăşea suma de 550 milioane lei aur29. Cu numai 8,1% din totalul capitalului subscris, societăţile româneşti acopereau 3,8% din producţie şi 8,9% din capacitatea de rafinare, poziţia principală în ramură fiind deţinută de capitalul străin.

Principalele societăţi străine în anul 1914 şi ponderea lor

în producţia de petrol din România Tabelul 2

Denumirea societăţii Felul capitalului Producţia (mii tone)

Ponderea în total producţie (%)

„Steaua Română” german 540 29,8 „Astra Română” anglo-olandez 350 19,3 „Româno-americană” american 250 13,8 „Vega” german 230 12,8 „Acvila Română” francez 150 8,3 „Orion” german 120 6,6 Altele 170 9,4 Total 1810 100 Sursa: N. Marcu ş.a., Istorie economică, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1979, p. 220; Anuarul statistic al României. 1939 şi 1940, p. 465

27 Gh. M. Dobrovici, Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României şi împrumuturile

contractate. 1823-1933, Bucureşti, 1934, p. 244. Autorul citează Statistica minieră a României, ediţia oficială, Bucureşti, 1920/1931. Aceleaşi valori şi în C. Hălăceanu, Pacea de la Bucureşti şi chestiunea petrolului, Bucureşti, 1919, p. 24. În Nicolas Xenopol, La Richesse de la Roumanie, Bucarest, 1916 (p. 147) găsim cifre diferite privind repartiţia capitalului, astfel: german, 160 milioane lei (35,1%); englez, 115 milioane lei (25,2%); olandez, 60 milioane lei (13,1%); italian, 45 milioane lei (9,9%); american, 25 milioane lei (5,5%); românesc, 25 milioane lei (5,5%); francez, 10 milioane lei (2,2%), austro-ungar, 6 milioane lei (1,3%).

28 Victor Axenciuc, Avuţia naţională a României. Cercetări istorice comparate. 1860-1939, Bucureşti, 2000, p. 141

29 Gh. M. Dobrovici, op. cit., p. 244

Page 161: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

161

Afluenţa capitalurilor străine în industria petrolului a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea acestei ramuri importante a economiei naţionale. În 1913, producţia de petrol a României era de 6,21 ori mai mare decât cea din 1901. În acest interval de timp, valoarea producţiei de petrol a crescut de 10,7 ori, de la 11.902.600 milioane lei aur în 1901, la 127.308.916 milioane lei aur în 1913 (Tabelul 3). Cantităţile de produse valorificate prin export au sporit de 18,9 ori, de la 55.872 tone în 1901, la 1.056.008 în 1913. Valoarea exportului de produse petroliere (vezi Fig. 1) a crescut de 21,9 ori, de la 6 milioane lei aur în 1901, la 131,5 milioane lei în 1913.

Consumul intern de produse petroliere deşi a crescut de la 100.056 tone în 1901, la 677.169 tone în 1913, era mult mai scăzut decât în ţările dezvoltate din punct de vedere industrial. Ponderea consumului intern în totalul produselor valorificate a scăzut continuu: 39,07% în 1913, faţă de 64,17% în 1901. În anul 1911, cu o producţie de petrol de circa 200-230 kg pe locuitor, România avea un consum anual de petrol lampant de 6,8 litri/locuitor, mai scăzut decât al Statelor Unite ale Americii (22,7 litri), Canadei (15,2 litri), Angliei (14,8 litri), Germaniei (13,6), Franţei (9,5 litri)30.

Producţia de petrol, exportul şi consumul intern de produse petroliere

în perioada 1901-1914 Tabelul 3

Produse petroliere valorificate prin: Producţia de petrol

Export Consum intern Anii Cantitatea

extrasă (tone)

Valoarea petrolului brut

(lei aur)

Cantitate (tone)

% Cantitate

(tone) %

1901 297.565 11.902.600 55.872 35,83 100.056 64,17 1902 324.735 12.989.400 71.708 38,45 114.807 61,55 1903 412.388 18.557.460 126.226 48,65 133.211 51,35 1904 530.536 23.874.075 160.444 50,39 157.968 49,61 1905 681.497 30.667.365 214.345 51,38 202.804 48,62 1906 971.019 33.147.622 325.206 53,15 286.627 46,85 1907 1.147.483 42.037.917 429.585 53,66 386.202 47,34 1908 1.139.268 43.147.622 465.445 53,36 406.761 46,64 1909 1.355.867 45.625.544 423.165 49,23 436.568 50,78

30 Raymond Bacon, William Hamor, The American Petroleum Industry, p. 253

Page 162: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

162

Produse petroliere valorificate prin: Producţia de petrol

Export Consum intern Anii Cantitatea

extrasă (tone)

Valoarea petrolului brut

(lei aur)

Cantitate (tone)

% Cantitate

(tone) %

1910 1.326.495 39.651.119 585.925 57,07 440.828 42.98 1911 1.625.115 49.296.356 677.184 56,28 526.030 43,72 1912 1.898.545 81.371.234 851.213. 56,66 651.117 43,34

1913 1.847.875 127.308.9161.056.00

860,93 677.169 39,07

1914 1.810.170 83.424.214 639.923 49,61 649.868 50,39 Sursa: Întocmit pe baza datelor din Anuarul statistic al României. 1939 şi 1940, p. 465; Mihail Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 4.

Figura 1: Exportul de produse petroliere în perioada 1901-1914(milioane lei aur)

131.5

624.7

18.9

82.4

66.2

40.7

38.9

36.3

38.6

0

20

40

60

80

100

120

140

1901 1906 1907 1908 1909 1910 1911 1912 1913 1914

Sursa: V. Axenciuc, Evoluţia economică a României... , vol III, p. 364

mili

oane

lei a

ur

Page 163: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

163

În anii premergători izbucnirii primului război mondial, producţia de petrol a României reprezenta 3-5% din producţia mondială anuală31. În 1914, cu o producţie de 1.810.170 tone (3,72% din producţia mondială), România ocupa locul patru în lume, după Statele Unite ale Americii (34.469.183 tone), Rusia (10.962.144 tone) şi Mexic (2.655.653 tone)32, devenind, în acelaşi timp, unul din principalii exportatori de produse petroliere. De exemplu, în anul 1910, cele aproape 586 mii tone exportate însemnau 9% din exportul mondial, România ocupând locul 5 în lume, după Statele Unite (3.454 mii tone), Indiile Olandeze (1.000 mii tone), Rusia (800 mii tone), Polonia (600 mii tone). În 1910, Europa era cel mai mare importator de produse petroliere (58% din importul mondial), urmată de Asia (28%), America (9,5%), Africa (3,0%), Oceania (1,5%).

Între 1910-1914, consumul mondial de produse petroliere a sporit semnificativ, continentul european fiind în continuare cel mai mare importator. În anul 1913, Anglia a importat 1.894.868 tone, Germania 1.457.297 tone, Franţa 862.373 tone, Olanda 441.291 tone, Belgia 412.309 tone, Italia 279.305 tone, alte ţări europene şi mediteraniene 1.652.55733. În totalul de 7.000.000 tone importate de ţările menţionate mai sus în acel an, exportul românesc de produse petroliere (1.056.008 tone, cea mai mare valoare din perioada antebelică) a însemnat 15,08%. Statele Unite au livrat circa 2.400.000 tone34 (34,2%), restul importului provenind din Mexic, Rusia, Indiile Olandeze.

În anul 1913, exportul de produse petroliere româneşti a avut ca destinaţie următoarele ţări: Anglia, 239.629 tone (22,7% din total); Franţa, 157.912 (15,0%); Germania, 127.806 tone (12,1%); Egipt, 121.642 tone (11,5%); Italia, 118.857 tone (11,3%); Austro-Ungaria, 77.970 tone (7,4%); Turcia, 61.540 tone (5,8%); Olanda, 46.457 tone (4.4%); Belgia şi Luxemburg, 23.470 tone (22,2%); alte ţări (Grecia, Suedia, Elveţia, Finlanda, Letonia), 80.647 (7,6% din total). Din cele 1.056.008 tone produse petroliere valorificate la export în anul 1913, benzina reprezenta 23%, iar petrolul lampant 41%. Cei mai importanţi cumpărători pentru benzină erau Franţa, Germania, Anglia, Olanda, Italia, Austro-Ungaria. Petrolul lampant mergea

31 A Handbook of Roumania, prepared by the Geographical Section of the Naval Intelligence

Division, Naval Staff, Admiralty, London, 1920, p. 150 32 Gh. M. Dobrovici, op. cit., p. 245 33 Mihail Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 11 34 În 1913 exportul de produse petroliere al S.U.A. a fost de 50.868.231 barili, sau 20,5% din totalul

producţiei. Având o mare capacitate de prelucrare, după 1911 Statele Unite au început să importe petrol, din Mexic, în special. În 1914, S.U.A. au importat 17,2 milioane barili. (R. Bacon, W. Hamor, The American Petroleum Industry, Vol. 1, p. 251, 255). Cea mai mare parte a exportului S.U.A. era îndreptată către Europa (55,9% în anul 1910).

Page 164: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

164

către Egipt, Anglia, Franţa, Italia, Olanda, Belgia35. În acel an, valoarea totală a exportului românesc de produse petroliere s-a ridicat la 5.259.233 lire sterline, echivalentul a 132.759.633 lei aur (1 lira sterlină = 25,25 lei, curs mediu oficial pentru anul 1913). Cea mai mare cantitate de valută obţinută prin acest export venea din Anglia (955.267 £, în creştere faţă de anii anteriori: 459.800 £ în anul 1911, 639.876 £ în 1912)36.

Ponderea produselor petroliere în totalul valorii exportului din anul 1913 (670,7 milioane lei) a fost de 19,6%, în creştere însemnată faţă de anii anteriori: 1,7% în 1901, 0,9% în 1902, 1,3% în 1903, 2,4% în 1904, 1,9% în 1905, 3,8% în 1906, 4,5% în 1907, 10,2 în 1908, 7,8% în 1909, 6,3% în 1910, 5,9% în 1911, 10,3% în 1912. După cum se poate observa în Figura 2, ponderea principală în export continua să fie deţinută de produsele obţinute în agricultură:

Figura 2: Structura exportului României, după valoare, în anul 1913

(ponderi în total export)

Petrol(19,6%)

Produse animale alimentare

(1,7%)

Produse animale nealimentare

(1,1%)

Animale vii(0,4%)

Diverse(1,4%)

Lemn şi produsederivate(3,5%%)

Produse vegetale alimentare

(5,4%)

Cereale, seminţe şi derivate(66,9%)

Sursa: Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice, 1859- 1947, Vol. III, Monedă, Credit, Comerţ, Finanţe publice, p. 367.

35 Mihail Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 9, 22. 36 A Handbook of Roumania…, p. 161-162. Echivalentul în lei al valutei obţinute din exportul de

produse petroliere din anul 1913 se apropie de cifrele existente în lucrări ale unor autori români consacraţi: 131.480.837 lei (Gh. M. Dobrovici); 131,5 milioane lei (V. Axenciuc).

Page 165: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

165

Declanşarea primului război mondial a avut consecinţe economice negative asupra nivelului producţiei şi exportului de produse petroliere. Închiderea de către Turcia, în octombrie1914, a strâmtorilor Mării Negre prin care se realiza 97% din volumul fizic al exportului românesc şi 60% a importurilor37 a dat o puternică lovitură relaţiilor comerciale ale României cu ţări ca Anglia, Franţa, Belgia, Olanda. Pe de altă parte, începând din iulie 1914, guvernul român a decretat măsuri prohibitive la exportul de produse şi materii prime cu mare căutare în vreme de război, inclusiv petrol brut şi derivate ale acestuia. Mai mult, s-a dispus crearea unor rezerve din acest produs strategic: 18% din producţia anului 1914 şi 30% din cea a lui 191538.

Producţia de petrol a României din anul 1915 a fost de 1.588.330 tone, iar cea din anul 1916 de 898.994 tone39. Producţia valorificată la export (păcură, petrol lampant, benzină, parafină, uleiuri) în perioada neutralităţii, în scădere evidentă faţă de anii antebelici, a fost de 639.923 tone în 1914 (49,61% în total produse valorificate), 435.882 tone în 1915 (40%) şi 264.316 tone în anul 1916 (30,7% din totalul produselor valorificate)40. Întreruperea relaţiilor comerciale cu ţările occidentale a favorizat Puterile Centrale care, în această perioadă, prin acorduri încheiate cu statul român, au absorbit o parte însemnată a exportului românesc (90,4% în anul 1915, comparativ cu 22,1% în anul 1913)41.

Din decembrie 1917 şi până în octombrie 1918, cea mai mare parte din teritoriul României, ocupat de forţele militare ale Puterilor Centrale, a fost supus unui program minuţios de exploatare economică, descris astfel de L. Cotescu, şeful Direcţiei Generale a Statisticii, în prefaţa unei lucrări42 apărute în anul 1920:

„Această exploatare neomenoasă a două treimi din Regatul României care căzuse în mâinile duşmanului după retragerea armatei noastre în Moldova s-a făcut după un sistem chibzuit, demn de admirat în ingeniozitatea concepţiunii ca şi în executarea lui…În organizarea sistematică a forţelor de producţiune, germanii şi austriecii au dat dovadă de mult spirit practic, care împreunat cu energia şi intensitatea activităţii lor, au produs rezultate uimitoare. Spiritul acesta de organizare, adaptarea repede şi metodică, întrebuinţarea mijloacelor de transport, 37 *** România în anii primului război mondialI, Vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 12 38 Gh. Buzatu, op. cit., p. 28 39 Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p. 465 40 M. Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 6 41 Acad. N. N. Constantinescu (coordonator), Istoria economică a României, Vol. I, Editura

Economică, Bucureşti, 1998, p. 371 42 Eugen Decuseară, România sub ocupaţiunea duşmană, Fascicolul I: Organizarea şi activitatea

poliţiei militare, Direcţiunea Generală a Statisticii, Serviciul de clasare a documentelor lăsate de inamic, Bucureşti, 1920.

Page 166: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

166

punerea în valoare a o mulţime de bogăţii din ţară sunt fenomene demne de studiat şi reţinut pentru îndreptarea economiei naţionale ce se impune astăzi”.

În industria petrolieră, primele măsuri au vizat înlăturarea efectelor distrugerilor ordonate de guvernul român în decembrie 1916, la cererea Marii Britanii43. Se apreciază că acţiunea prin care s-a urmărit ca petrolul românesc să nu cadă în mâna ocupantului a avut ca rezultat astuparea a 1.677 sonde, din care 1.047 productive, incendierea a 1.000 de puţuri şi sonde, aruncarea în aer a unor rezervoare cu o capacitate de peste150.000 m3, distrugerea a 70 rafinării, incendierea unei cantităţi de 830.000 tone produse petroliere44. Preluând date din volumul al III-lea al Enciclopediei României din 1939, majoritatea lucrărilor româneşti apărute după această dată susţin că valoarea totală a acestor pagube s-a ridicat la 600.000.000 lei aur. Comparată cu mărimea capitalului investit în întreaga industria petrolieră la 1914 - 550 milioane lei aur, estimare Gh. M. Dobrovici; 500 milioane lei aur, după M. Pizanty - această valoare este, evident, exagerată. Unii autori merg şi mai departe afirmând că „numai valoarea petrolului incendiat se ridică la uriaşa sumă de 600.000.000 lei antebelici”45. După război, o comisie „ad-hoc”compusă din reprezentanţi ai României, Angliei şi Franţei, pe baza documentelor prezentate de societăţile păgubite şi investigaţii proprii, a estimat valoarea totală a acestor distrugeri la 9.965.547 lire sterline46. La cursul de schimb oficial antebelic, suma ar însemna aproximativ 251.000.000 lei aur.

Ca urmare a unor eforturi susţinute ale ocupantului, începând din februarie 1917, când se reuşeşte reluarea procesului de extracţie, numărul sondelor repuse în funcţiune a crescut continuu, ajungând la 212 în august 1917, 336 în decembrie 1917 şi 492 în septembrie 1918. Producţia medie lunară a crescut de la 4-14 vagoane în februarie 1917, la 384 vagoane în august 1918, extracţia şi prelucrarea realizându-se atât de societăţile germane şi austro-ungare, cât şi de cele înfiinţate 43 Detalii în studiul „Distrugerea industriei române de petrol în 1916”, Analele Minelor din România

nr. 8-11/1920. Document republicat în C. Dobrescu, Mihail Rachieru, Istoria rafinăriei „Astra Română” reflectată în documente (1889-1948), Ploieşti, 1998, p. 98-109

44 ***România în primul război mondial, Vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 9 45 N. N. Constantinescu, Situaţia clasei muncitoare din România, 1914-1944, Editura Politică,

Bucureşti, 1966, p. 45. Precizăm că însumând valoarea producţiei de petrol din anii 1915 şi 1916 obţinem o cifră ce depăşeşte cu puţin 100 milioane lei aur: 58,3 milioane lei în 1915; 47,5 milioane lei în 1916 (Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p. 465). Valoarea produselor obţinute din prelucrarea petrolului brut în cei doi ani (export şi consum intern) este, de asemenea, mult sub cifra de 600.000.000 lei.

46 Vezi M. Pizanty, Petroleum in Roumania, p. 79, 81. Suma de 9,9 milioane lire sterline a fost dedusă din datoria de război a României către Anglia şi Franţa, urmând ca plata despăgubirilor să fie făcută de către guvernul român în rate anuale timp de 40 de ani, acesta urmând să plătească şi o dobândă de 2% din valoarea despăgubirii în primii 5 ani, 3,5% în următorii 5 ani şi 4,5% în perioada rămasă de 30 ani.

Page 167: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

167

cu capital francez, britanic, american, trecute sub sechestru sau aflate în lichidare, ca urmare a stării de război cu statele de provenienţă a capitalului.

Producţia totală de ţiţei în teritoriul ocupat a fost de 666.841 tone în 1917 şi 917.921 tone în 191847. În perioada 1 ianuarie 1917 - 31 octombrie 1918, conform Statisticii miniere a României pe anul 1920, 12,4% (162.701 tone) din produsele petroliere obţinute în urma prelucrării în teritoriul ocupat au avut ca destinaţie consumul intern, restul de 87,6% (1.312.903 tone) fiind exportat în Germania (78,4%), Austro-Ungaria (20,2), Turcia (1,2%) şi Bulgaria (0,52%), pe baza unor „chei de repartiţie”. Pentru creşterea vitezei de transport, în perioada octombrie 1917-aprilie 1918, ocupantul a construit o conductă petrolieră pe distanţa Ploieşti-Giurgiu, folosind şi material preluat de la vechea conductă românească Ploieşti-Constanţa48.

În timpul ocupaţiei, deşi în zona petroliferă din Moldova (2,4% din producţia totală a anului 1914) rămasă sub controlul guvernului român producţia a crescut (32.801 tone în 1916; 57.389 tone în 1917; 50.690 tone în 1918 ), nu s-a putut asigura necesarul de produse petroliere. De exemplu, la păcură şi reziduuri pentru ars se realizau 122 tone/zi, faţă de un necesar de 383 tone/zi, la benzină 5 tone/zi (41 tone/zi necesar), iar la petrol lampant 7.500 tone/zi (28.700 tone/zi necesar).

Tratatul de Pace între România şi Puterile Centrale încheiat la Bucureşti la 24 aprilie/7 mai 1918, impunea condiţii împovărătoare pentru economia românească. Termenii păcii, consacraţi în tratatul general, tratatul economic adiţional şi convenţiile anexă, plasau ţara noastră „într-o stare de dependenţă politică şi economică faţă de Germania şi Austro-Ungaria”49. În Convenţia specială consacrată petrolului se stabilea că guvernul român acorda societăţii „Oelländerein-Pacht-Gesellschaft m.b.H.” dreptul exclusiv de a folosi terenurile petrolifere ale statului pe o durată de 30 ani, cu posibilitatea prelungirii pe alte două perioade asemănătoare. Pe durata concesiunii, societatea beneficia de prevederile legii de încurajare din 1912. Avea dreptul de a folosi căile şi mijloacele de comunicaţie, reţeaua de transport şi depozitare, de a construi drumuri, căi ferate,

47 Enciclopedia României. Vol. III, Bucureşti, 1939, p. 606. Alte surse indică 436.939 tone în 1917 şi

1.119.939 tone în 1918 (Gh. Buzatu, op. cit., p. 36) 48 Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial.

Situaţia administrativă, economică, politică şi socială a teritoriului vremelnic ocupat, 1916-1918, Bucureşti, 1981, p. 132-134, 340. Potrivit altor surse, citate în această lucrare, exportul de produse petroliere din teritoriul ocupat în perioada 1 ianuarie 1917-31 octombrie 1918 a fost de 1.140.809 tone.

49 Keith Hitchins, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, ediţie 2004, p. 316

Page 168: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

168

conducte - pe terenuri puse la dispoziţie de statul român în schimbul „unei dări potrivite” - şi să le întrebuinţeze scutite de impozite. Societăţile cu capital străin din ţările Antantei urmau să fie lichidate, iar patrimoniul acestora transferat unei alte societăţi, cu drepturi similare celor acordate societăţii menţionate mai sus.

„Pacea de la Buftea” a fost denunţată în noiembrie 1918, odată cu înfrângerea Puterilor Centrale, dar în perioada mai-noiembrie 1918 clauzele sale au fost folosite de ocupant pentru exploatarea resurselor naturale (produse agricole, petrol, lemn etc.) ale României. Importanţa strategică a acestora, a făcut, după cum am văzut, ca ţara noastră să constituie „obiectiv de război”50 în timpul primei conflagraţii mondiale.

Procesul de refacere după război în ramura extractivă şi de prelucrare a petrolului s-a încheiat, în linii mari, în anul 1925, când s-a realizat un volumul al producţiei superior celui din ultimii ani antebelici. Până în 1925, de asemenea, nivelul exportului a fost sub cel de dinainte de război, fapt explicat prin creşterea consumului intern după desăvârşirea unităţii naţionale în anul 1918. Grosul exportului în aceşti ani l-a constituit petrolul lampant, păcura fiind prohibită până în anul 1925, măsură luată în scopul acoperirii necesarului din transportul feroviar şi ramurile industriale care foloseau acest carburant.

După anul 1925, extracţia de ţiţei a înregistrat creşteri însemnate, cel mai mare nivel al producţiei fiind realizat în anul 1936: 8,7 milioane tone. A urmat apoi un uşor declin, producţia scăzând la 7,15 milioane tone în 1937 şi 6,6 milioane tone în anul 1938 (Tabelul 4).

Producţia de petrol şi exportul de produse petroliere în perioada 1919-1938

Tabelul 4 Exportul de produse petroliere

Anii Producţia de petrol brut

(tone)

Producţia rafinăriilor

(tone) Cantităţi

(mii tone)

Pondere în total export, după valoare (%)

1919 855.542 437.247 38,9 - 1920 1.108.924 682.512 249,1 19,1 1921 1.168.414 1.024.417 377,3 22,5 1922 1.372.905 1.186.006 435,5 18,5 1923 1.512.302 1.307.691 416,0 13,1 1924 1.860.471 1.605.227 437,9 11,9

50 Victor Ross, The Evolution of the Oil Industry, p. 44

Page 169: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

169

Exportul de produse petroliere

Anii Producţia de petrol brut

(tone)

Producţia rafinăriilor

(tone) Cantităţi

(mii tone)

Pondere în total export, după valoare (%)

1925 2.316.979 2.111.189 790,2 19,8 1926 3.244.415 3.031.428 1.499,2 24,8 1927 3.669.354 3.455.713 1.935,4 19,7 1928 4.282.377 4.046.343 2.387,0 30,1 1929 4.836.974 4.556.631 2.881,0 33,2 1930 5.792.311 5.503.373 2.905,4 36,6 1931 6.756.054 6.477.336 4.697,0 30,8 1932 7.348.321 6.908.734 5.184,2 43,1 1933 7.376.604 7.163.305 5.885,6 55,5 1934 8.466.205 7.887.437 6.547,4 52,8 1935 8.376.017 7.999.854 6.613,1 51,7 1936 8.703.497 7.885.950 6.885,1 41,3 1937 7.149.641 6.538.120 5.668,9 49,5 1938 6.594.252 6.082.784 4.496,5 43,3

Sursa: Anuarul Statistic al României 1939-1940, p. 465, 468; M. Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 6; Enciclopedia României, Vol. IV, p. 479.

Creşterile spectaculoase înregistrate în industria petrolului s-au datorat

unor masive investiţii străine şi autohtone. Conform recensământului din anul 1930, în domeniul extracţiei petrolului existau 172 întreprinderi, din care 98 erau înfiinţate în perioada 1919-1930, precum şi un număr de 73 rafinării de petrol şi uleiuri minerale, 30 dintre ele fiind înfiinţate în acelaşi interval de timp51. Capacitatea de prelucrare a rafinăriilor în anul 1936 era de 11,95 milioane tone, de 1,37 ori mai mare decât producţia anuală52. În anul 1938, structura capitalului investit în industria petrolieră, după ţara de provenienţă, era următoarea: românesc 26,16%; englez 20,62%; anglo-olandez 16,21%; francez 15,40%; american 10,10%, belgian 6,44%; italian 3,47%; olandez 0,56%; german 0,38%; alte ţări 0,57%53.

51 Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p. 384, 386 52 Enciclopedia României, Vol. III, p. 639 53 Constanţa Bogdan, Adrian Platon, Capitalul străin în societăţile anonime din România în perioada

interbelică, Editura Academiei R.S.R., 1981, p. 54

Page 170: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

170

După cum se poate observa în Tabelul 4, exportul de produse petroliere a crescut, de asemenea, într-un ritm accelerat, devenind „centrul de greutate al întregului comerţ de export”54. Ponderea valorii produselor petroliere în comerţul exterior al României a crescut de la 19,1% în anul 1919, la 43,3% în anul 1938. În anii 1933-1935, valoarea produselor petroliere exportate a reprezentat mai mult de jumătate din întregul export.

Figura 3: Structura exportului României, după valoare, în anul 1938

(ponderi în total export)

Petrol(43,3%)

Produse animale alimentare

(3,0%)

Produse animale nealimentare

(2,0%)

Animale vii(5,7%)

Diverse(1,6%)

Lemn şi produsederivate

(11,4%%)

Produse vegetale alimentare

(3,5%)

Cereale, seminţe şi derivate(29,5%)

Sursa: Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice, 1859-1947, Vol. III, p. 368.

Cu aceste niveluri ale producţiei şi exportului, România era un actor

important pe piaţa mondială a petrolului. În anul 1935, cu o extracţie de 8.379.017 tone reprezentând 3,7% din producţia mondială55, se situa pe locul patru în lume, după S.U.A. (59,95% din producţia mondială), U.R.S.S (11,11%) şi Venezuela (9,68%). Producţia anului 1937 de 7.149.641 tone (2,56% din producţia mondială) o plasa pe locul şase, după S.U.A. (172.983.000 tone), U.R.S.S. (27.686.000 tone),

54 Nicholas Georgescu-Roegen, Opere complete (II). Economia României. Economie naţională.

Economie agrară. Demografie, Editura Expert, 1997, p. 47 55 M. Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 25

Page 171: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

171

Venezuela (21.678.000 tone); Iran (11.487.000 tone), Indiile Olandeze (7.263.000 tone).

În aceşti ani, România ocupa un loc la fel de important în rândul ţărilor exportatoare de produse petroliere: locul 4 în lume în 1935, cu 11,6% din exportul mondial; locul 5 în 1937, după Venezuela (19 milioane tone), S.U.A. (15 milioane tone), Iran (8,5 milioane tone), Indiile Olandeze (6,5 milioane tone)56.

Exportul petrol din perioada interbelică s-a îndreptat cu precădere către ţările occidentale industrializate. În anul 1930, România asigura 5,2% din importul de produse petroliere al Angliei, 6,4% al Franţei, 6,5 % al Germaniei, 7,3% al Spaniei, 8,6% al Belgiei, 9,2% al Elveţiei, 1,0% al Olandei, 0,5% al Danemarcei. Aceste ţări se aprovizionau într-o măsură mai mare cu petrol din S.U.A.,Venezuela şi U.R.S.S. Importanţa petrolului românesc era mult mai accentuată în bazinul mediteranian, unde petrolul transoceanic pătrundea într-o măsură mai mică; produsele petroliere româneşti reprezentau aici 24,6% din importul Italiei, 49,2% al Egiptului, 54,4% al Greciei, 21,9% al Turciei, 54,9% al Siriei. România deţinea monopolul pe piaţa petrolului în câteva ţări din bazinul dunărean: Austria (83,0%), Ungaria (78,9%), Iugoslavia (94,9%), Bulgaria (89,5%). Produsele petroliere româneşti aveau o pondere importantă, de asemenea, în importul Cehoslovaciei (30,8%)57.

În 1935, anul de mijloc al intervalului de timp în care exportul românesc de petrol a atins cele mai mari valori din perioada interbelică (1934-1936), principalele destinaţii au fost: Italia (1.644.890 tone); Germania (849.382 tone); Anglia (746.314 tone); Egipt (420.444 tone); Franţa (336.395 tone); Spania (226.038 tone); Olanda (172.085 tone); Grecia (153.074 tone); Elveţia (110.044 tone); Turcia (62.428 tone); Belgia şi Luxemburg (48.319 tone); Malta (23.050 tone); Suedia (18.924 tone)58.

Creşterea exportului de produse petroliere s-a realizat în condiţiile unui consum intern redus. De exemplu, în anul 1935, consumul intern a reprezentat 19,1% din totalul producţiei prelucrate, restul de 80,9% fiind destinat exportului. Pe categorii de produse, consumul intern a avut următoarele proporţii: 4,6% benzină uşoară şi medie, 8,8% benzină grea, 12,4% petrolul lampant; 7,8% motorină, 26,1% uleiuri minerale, 34,8% păcură, 51,7% asfalt, 43,3% parafină.

56 Enciclopedia României, Vol. III, p. 645 57 Enciclopedia României, Vol. IV, p. 480 58 M. Pizanty, Situaţia României în comerţul mondial de petrol, p. 22

Page 172: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

172

Deşi era o ţară producătoare, România avea un consum mediu anual pe locuitor la petrol lampant de 8,7 litri, mult mai scăzut decât al unor ţări precum Belgia (40 litri), Olanda (26 litri), Danemarca (25 litri), Anglia (17 litri). La benzină, de asemenea, consumul era redus, cauza principală constituind-o fiscalitatea exagerată59. În Bucureşti, de pildă, preţul benzinei la locul de vânzare ajungea la 12 lei/litru, faţă de 1,86 lei/litru preţul la rafinărie60. În zonele de consum aflate la distanţe mai mari, scumpirea produselor petroliere era accentuată de dificultăţile transportului (drumuri proaste) şi cheltuieli suplimentare.

Creşterea excepţională din anii interbelici în domeniul extracţiei şi prelucrării petrolului a influenţat dezvoltarea pe ansamblu a economiei industriale. Virgil Madgearu considera că factorul decisiv care a determinat grăbirea procesului de industrializare a fost însemnătatea deosebită în exportul românesc a produselor petroliere şi lemnoase61. Dezvoltarea importantă a industriei petroliere româneşti se explică prin rata profitului ridicată obţinută în această ramură, în pofida scăderii semnificative a preţului petrolului din perioada crizei mondiale (vezi Fig. 4). În a doua jumătate a perioadei interbelice, rentabilitatea în industria de prelucrare a petrolului a oscilat între – 6% în 1931 şi + 24,2% în 1937, valoarea medie în cei 12 ani fiind de 8,4%62. Un studiu realizat în anul 1938, având ca temă profitul economic al capitalurilor investite în ramuri ale economiei în diverse ţări europene, plasa România pe locul 6, cu o medie de 11% rata profitului în industria alimentară şi a petrolului, după Anglia (20,7% în petrol şi transporturi maritime), Franţa (16% în industria alimentară şi produse coloniale), Germania (14% în chimie şi metalurgie), Rusia (14% în industria alimentară), Italia (industria alimentară şi textilă)63.

59 În anul 1928, în bugetul statului au intrat 420 milioane lei reprezentând taxe pe consumul de

produse petroliere. 60 Ibidem, p. 18, 21. Petrolul lampant era taxat mai puţin. De exemplu, în preţul mediu cu amănuntul

al petrolului lampant din anul 1928, de 6,87 lei, se regăseau taxe în valoare de 1,07 lei. În acelaşi an, un litru de benzină era taxat cu 6,12 lei (4,50 lei taxa fiscală, 1,50 lei taxa de drum şi 0,12 lei taxa comunală).

61 Virgil N. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p. 128 62 Ibidem, p. 121. Marele economist român aprecia că rentabilitatea reală era superioară celei din

bilanţuri, dat fiind procentul mare al amortizărilor faţă de investiţii, acesta oscilând între minimum 57,7% în 1927 şi maximum 78,3% în 1933

63 Virgiliu Isopescu, „Randamentul tehnic şi rentabilitatea economică în industria naţională”, în ALACI, Revistă lunară de studii şi cercetări economice, nr. 4/1939, p. 253

Page 173: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

173

Figura 4: Evoluţia preţului petrolului brut în perioada interbelică- preţ mediu anual, lei/tonă -

874

1366

2481

1664 1538

1131

410 398 433 363545 586

1131

681

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

1921 1922 1925 1927 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938

Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p. 465

lei/t

onă

Tendinţa de scădere a producţiei şi exportului de produse petroliere

manifestată în ultimii ani interbelici s-a menţinut şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Producţia de ţiţei a scăzut continuu, de la circa 8,7 milioane tone în 1936, la 6,2 milioane tone în 1939, 5,8 milioane tone în 1940, 5,4 milioane tone în 1941, 3,5 milioane tone în 1944 (Tabelul 5).

Evoluţia industriei extractive şi de prelucrare a petrolului în anii războiului a stat sub semnul intervenţiei masive a statului în economie, în scopul orientării către efortul general de război64. Prin Legea petrolului din 17 iulie 1942 s-a creat un nou regim al acestei importante resurse strategice, „pentru a asigura o producţie corespunzătoare cu apărarea naţională şi cu interesele economiei naţionale”65. Legea prevedea o serie de măsuri noi pentru intensificarea explorării şi exploatării zăcămintelor de ţiţei şi gaze, precum şi măsuri speciale pentru încurajarea întreprinderilor cu capital românesc. Statul îşi rezerva poziţia de diriguitor al

64 Câteva măsuri generale şi speciale cu impact în domeniul petrolului: controlul devizelor rezultate

din export (17 septembrie 1939); înfiinţarea Comisariatului general al petrolului pentru controlul şi coordonarea exploatărilor de ţiţei (16 ianuarie 1940); stabilirea regimului rentei petroliere (20 februarie 1940); stabilirea regimului schimburilor cu străinătatea (3 martie 1940), măsuri pentru activarea producţiei, controlul produselor industriale, agricole şi la produsele importate (4 martie 1940); înfiinţarea comisarilor speciali în întreprinderi şi măsuri pentru combaterea sabotajului (14 septembrie 1940); înfiinţarea Ministerului Coordonării şi a Statului Major Economic (1 octombrie 1940); extinderea monopolului statului asupra conductelor petroliere (4 decembrie 1940); militarizarea întreprinderilor (18 februarie 1941); reglementarea muncii (15 mai 1941); modificări ale Legii minelor din martie 1937 etc.

65 *** Trei ani de guvernare. 6 septembrie 1940-6 septembrie 1943, 1943, p. 107

Page 174: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

174

întregii politici economice în domeniul petrolului, în tot ceea ce privea acordarea de permise de prospectare, explorare şi exploatare, controlul lucrului, prelucrarea ţiţeiului şi valorificarea produselor.

Prăbuşirea militară a Franţei în vara anului 1940 şi ruperea relaţiilor diplomatice de către Marea Britanie la 10 februarie 1941, urmată de extinderea blocadei navale şi asupra României, au avut ca rezultat tăierea definitivă a legăturilor sale comerciale tradiţionale din Europa, inclusiv cu ţările de peste mări. În aceste condiţii, relaţiile comerciale ale României s-au limitat la spaţiul european dominat sau controlat de către Germania. După unele date, Germania, împreună cu Italia, ocupa o pondere de 86,3% din importul României şi 87,7% din export66. România mai întreţinea relaţii comerciale cu Turcia, Bulgaria, Croaţia, Slovacia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Elveţia, Portugalia.

Până la 23 august 1944, exportul românesc de produse petroliere (Tabelul 5) a avut ca principală destinaţie Germania, activitatea comercială realizându-se în condiţiile stabilite prin acordul semnat la 27 mai 1940, cunoscut şi sub denumirea de Pactul armament-petrol (Őlpakt). Prin acest acord statul român se obliga să livreze Germaniei cantităţile de petrol ce-i reveneau ca redevenţe de stat, la preţuri scutite de taxe vamale şi cheltuieli interne de transport, primind în schimb o cantitate corespunzătoare de armament şi echipament militar, urmând ca nici una dintre părţi să nu facă plăţi în numerar. La art. 2, acordul prevedea că „schimbul se va face în baza unui raport fix de valori dintre furniturile de armament şi produse petroliere, în aşa fel ca produselor petroliere române să li se recunoască un adaos la preţul antebelic (iulie-august 1939), în timp ce preţurile furniturilor de armament german se stabilesc la jumătatea dinainte de război. Prin aceasta se obţine ca armamentul, independent de situaţia pieţei petrolului, să aibă o egală contravaloare în produse petroliere”67.

66 N. Marcu, op. cit., p. 380 67 Acord. Schimb de compensare de material de război german cu produse petroliere româneşti, în

Valeriu Fl. Dobrinescu (eds.), Relaţiile militare româno-germane. 1939-1944. Documente, Editura Europa Nova, 2000, p. 21-22. Document publicat şi în Gh. Buzatu, op. cit., p. 440-441

Page 175: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

175

Producţia, consumul intern şi exportul de produse petroliere în perioada 1939-1945

Tabelul 5 Exportul de produse

petroliere: Anii

Producţia de petrol *

(tone)

Produse derivate*

(tone)

Consumul intern* (tone) Total*

(tone)

Către Germania**

(tone) 1939 6.240.000 5.411.619 1.784.750 3.848.403 1.272.00068

1940 5.810.000 5.041.193 1.862.000 3.192.523 1.171.637 1941 5.453.000 4.829.069 1.810.887 3.683.028 2.883.848 1942 5.665.000 4.877.702 2.097.053 2.947.334 2.186.953 1943 5.273.000 4.589.777 2.007.005 2.797.616 2.536.697 1944 3.525.000 2.871.830 1.108.148 1.338.681 1.305.289 1945 4.680.000 4.423.647 1.443.852 185.997 - Sursa: * „Efortul economic al României în aplicarea Convenţiei de Armistiţiu. 12 septembrie 1944-31 martie 1947”, în Armata Roşie în România. Documente, Bucureşti, 1995, p.158-160; ** Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc. 1939-1947, Ploieşti, 2001, p. 207.

În perioada 1 ianuarie1940-23 august 1944, România a exportat în

Germania 10.084.424 tone produse petroliere69, acestea având cea mai mare pondere în structura exportului de mărfuri româneşti. Un studiu întocmit de autorităţile statului român la sfârşitul războiului aprecia că valoarea totală a produselor petroliere exportate în Germania, plătite la preţuri plafon stabilite prin Őlpakt, a fost de 69.191.295 mii lei, distribuţia pe ani fiind următoarea: 9.066.729 mii lei în 1940; 12.132.919 mii lei în 1941; 17.482.478 mii lei în 1942; 18.918.138 mii lei în 1943; 11.591.031 mii lei în 194470.

68 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române.1938-

1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 290. Conform acestei surse, exportul românesc de produse petroliere către Germania (inclusiv livrările pentru armata de pe fronturi) a fost următorul: 1.177.000 tone în 1940, 2.963.000 tone în 1941, 2.192.000 tone în 1942, 2.406.000 tone în 1943 şi 1.403.000 tone în 1944. (Date furnizate de specialistul pentru probleme economice de pe lângă Legaţia Germaniei la Bucureşti ).

69 10.316.179 tone, în alte lucrări româneşti. 70 Studiul Pierderile suferite de statul român prin exportul produselor petroliere în Germania la

preţurile de bază fixate prin Őlpakt, 29 august 1945, apud Gavriil Preda, op. cit., p. 207. În mod greşit, autorii acestui document au însumat valorile medii anuale ale exportului fără a ţine seama de deprecierea foarte mare a monedei naţionale din perioada 1940-1944. De exemplu, în perioada pentru care s-au făcut calculele, indicele general al preţurilor de detaliu în municipiul Bucureşti a

Page 176: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

176

Conform studiului menţionat anterior, România a importat în aceeaşi perioadă armament şi materiale destinate apărării naţionale în valoare de 1.157.593.662 mărci germane (69.455.619.720 lei). În legătură cu acest subiect, o abordare diferită de cea existentă în istoriografia românească de dinainte de 1990 întâlnim în cartea Importanţa strategică a petrolului românesc. 1939-1947, unde se susţine că acest import a îmbunătăţit considerabil capacitatea de luptă a armatei române, fapt ce i-a permis să desfăşoare operaţii ofensive pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică, în campania anului 1941, apoi pe frontul de Est. Cu acelaşi armament, armata română a luptat, după 23 august 1944, alături de Aliaţi, şi pe frontul de Vest. Autorul cărţii subliniază că Germania a exportat armament şi tehnică de luptă de cea mai bună calitate, „fiind unicul caz în istoria Armatei Române când aceasta a primit în dotare tehnică de luptă din ultima generaţie, mai ales în aeronautică şi blindate”. Aşadar, un punct de vedere radical diferit de teza, vehiculată şi azi, potrivit căreia „majoritatea covârşitoare a livrărilor făcute de Reich era formată din armament provenit din capturile făcute de hitlerişti în Polonia”71. Cărţi şi studii de specialitate apărute după 1990 au demonstrat caracterul eronat al tezei despre „subjugarea economiei” României de către Germania în timpul regimului antonescian. Cu toate acestea, întâlnim şi astăzi „ecouri” ale materialelor propagandistice72 oficiale şi oficioase realizate după 23 august 1944. De exemplu, acad. N. N. Constantinescu, în capitolul 2 al lucrării Istoria economică a României, ediţie 2000, susţine că România a livrat petrol Germaniei cu preţul mediu de aproximativ 6.600 lei/tonă, în timp ce preţul mediu al unei tone de petrol în raporturile cu alte ţări, potrivit publicaţiei de specialitate Moniteur du Pétrol Roumain, era de 13.500 lei. „Ca urmare –concluzionează autorul – numai prin preţul arbitrar impus de Germania la exportul de petrol, România a fost jefuită de mai mult de jumătate din valoarea petrolului exportat sau, cu alte cuvinte, Germania nazistă a pompat gratuit din România peste 6 milioane tone de produse

înregistrat următoarele valori medii anuale faţă de anul 1939=100: 144,4 în 1940; 254,4 în 1941; 409,3 în 1942; 552,1 în 1943; 867,2 în 1944 (Comunicări statistice nr. 18 din 15 august 1947, p. 14).

71 Vezi acad. N. N. Constantinescu (coordonator), Istoria economică a României, Vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 64

72 Câteva exemple: Ministerul Justiţiei, Tribunalul Poporului din Bucureşti, „Act de acuzare nr. 1 citit în şedinţa publică din 6 mai 1946”, în Procesul Mareşalului Antonescu. Documente (I), Ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1996, p. 60-183; Rezultatele „colaborării” economice cu Germania şi ale participării noastre la războiul hitlerist, Bucureşti, 1945; T. Savin, Economia românească sub jugul imperialismului german, Bucureşti, 1946; N. N. Constantinescu, „Subordonarea economiei româneşti de către Germania hitleristă şi folosirea ei în acest scop de către ea a grupărilor fasciste”, în volumul Împotriva fascismului, Bucureşti, 1971.

Page 177: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

177

petroliere”(s.n.). De asemenea, volumul IX al Istoriei Românilor, apărut în anul 2008 sub egida Academiei Române, susţine că „pierderile suferite de România de pe urma aplicării acordului armament-petrol s-au ridicat, conform experţilor români, la circa 95,4 milioane dolari” (pag. 773)73.

Că lucrurile au stat altfel, o demonstrează studii întocmite în primii ani de după război, ocolite însă de propagandă. Plecând de la diferenţa dintre preţul plafon (Őlpakt) şi preţurile produselor petroliere exportate în alte ţări decât Germania - care deţineau doar 4-6% în exportul total de petrol - (cotaţii Moniteur du Pétrol Roumain, vezi Figura 5), specialiştii români care au întocmit dosarul economic pentru Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1946-1947 au obţinut suma de 17.769.000.000 lei. Concluzia lor era că această valoare „nu ar trebui reclamată, deoarece în schimbul preţurilor speciale la produsele petroliere româneşti germanii ne-au acordat preţuri speciale pentru armamentul pe care ni l-au livrat. Diferenţa plătită de Germania la preţurile petroliere faţă de preţurile iniţiale ale Őlpaktului se cifrează, pentru intervalul 1 septembrie 1940- 23 august 1944, la circa 17.500.000.000 lei şi care se pare că a fost complet echilibrată printr-o egală diferenţă plătită de noi în plus la armament”74.

În legătură cu pierderile suferite de statul român în relaţiile comerciale cu Germania prin „fixarea arbitrară a cursului mărcii faţă de leu”, ni se pare extrem de interesant să prezentăm şi un punct de vedere aparţinând cunoscutului istoric german Andreas Hillgruber:

„Din motive politice şi pentru a nu grăbi izbucnirea unei inflaţii în România, Germania a păstrat până la sfârşit cursul de 1 marcă germană = 60 lei, stabilit în primăvara anului 1941, cu toate că devalorizarea la care ajunsese moneda românească în 194475 ar fi trebuit să urce cursul mărcii germane la 200 lei. În timp ce puterea de cumpărare a mărcii germane a fost menţinută constantă până la sfârşitul războiului, datorită măsurilor luate de stat, România primea în anul 1944 pentru 60 lei exact atâtea mărfuri germane cât primise şi în anul 1941, iar preţurile la petrolul românesc şi la cerealele româneşti crescuseră de mai multe ori. Pentru a

73 O abordare complet diferită, echilibrată şi extrem de documentată, în capitolul XI intitulat Petrolul

românesc (1940-1945), autor prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, p. 839-872 74 Apud Gavriil Preda, op. cit., p. 210-211 75 Creşterea volumului circulaţiei monetare în scopul finanţării războiului a provocat inflaţie. În anul

1944, valoarea bancnotelor aflate în circulaţie era de 356.893 milioane lei, în creştere de 5,54 ori faţă de 1940. În 1944, deşi stocul de aur al B.N.R. crescuse semnificativ, gradul de acoperire al circulaţiei monetare (aur şi bonuri de tezaur) era de 25,41%, în scădere faţă anul 1940, când s-a înregistrat 49,97% (Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice, 1859-1947, Vol. III, p. 26)

Page 178: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

178

primi o tonă de petrol, Germania trebuia deci să-i livreze în 1944 de trei sau patru ori mai multe mărfuri decât la începutul războiului (s.n.)”76.

59647124 6547

75039151

10218

12258

15212 1491615850

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

Lei

1940 1941 1942 1943 1944

Figura 5: Preţul petrolului brut la export în perioada 1940-1944(valori medii anuale ponderate)

Preţuri plafon (Pactul armament-petrol)Preţuri cu alte ţări (cotaţii Moniteur du Petrol Roumain)

Trebuie subliniat, de asemenea, că autorităţile române au condiţionat şi au obţinut din partea Germaniei plata în aur a unor livrări de mărfuri, în special cereale şi petrol. Un studiu recent realizat la Banca Naţională a Românei arată că stocul de aur al B.N.R. a crescut continuu în perioada 1940-1944: 139.809 kg la 31 decembrie 1940, 232.148 kg la 30 iunie 194477. Din acest spor, circa 85 tone aur (lingouri şi monede) au fost livrate de Germania. Dublarea stocului de aur al B.N.R. şi răscumpărarea unor creanţe din străinătate era caracterizată - în anul 1948 - de către Mircea Vulcănescu, fost secretar de stat la Ministerul de Finanţe în

76 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 245 77 Virgiliu Stoenescu (coordonator), Rezerva internaţională a Băncii Naţionale a României. 1920-

1944, Anexa 2b, Banca Naţională a Românei, 2000, http://bnr.ro. La sfârşitul anului 1943, rezerva internaţională a B.N.R. (aur şi devize) era evaluată la 610.188.588 dolari S.U.A.

Page 179: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

179

guvernarea antonesciană, cu următoarele cuvinte: „Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nici o ţară chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată. Astfel, România nu numai că n-a fost secătuită, dar ea a putut să constituie, prin rezervele acumulate pe teritoriul ei, o bază importantă de aprovizionare a Aliaţilor în războiul dus în Vest, după 23 august 1944”78. Din păcate, de pe urma efortului autorităţilor române de a salva substanţa economică a ţării pe timpul colaborării cu Germania79 a profitat din plin Uniunea Sovietică, în perioada ce a urmat loviturii de stat de la 23 august 1944. Prin Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova la 12/13 septembrie 1944, în special articolele 10, 11 şi 12, României i-au fost impuse grele sarcini economico-financiare80: întreţinerea armatelor sovietice aflate pe teritoriul său, plata unei despăgubiri de război în sumă de 300 milioane dolari S.U.A. la paritatea de 35 dolari uncia de aur, restituirea bunurilor aduse din U.R.S.S. (948 miliarde lei, preţuri 1944).

Convenţia pentru aplicarea articolului 11 (despăgubiri) din Convenţia de Armistiţiu, încheiată la 16 ianuarie 1945 între guvernele României şi U.R.S.S., prevedea la art.1 obligaţia ţării noastre de a livra, în perioada de timp de la 12 septembrie 1944 până la 12 septembrie 1950, produse petroliere, cereale, vite, material lemnos, vase maritime şi fluviale, diferite maşini, locomotive, vagoane, cisterne şi materiale de cale ferată, pentru suma totală de 300 milioane dolari. În cadrul acestor livrări, ponderea produsele petroliere reprezenta 50%, România urmând să trimită în U.R.S.S., în cei 6 ani, 10.195.800 tone, în valoare totală de 150 milioane dolari S.U.A. Anexa 1 a Convenţiei mai prevedea şi obligaţia livrării de utilaj petrolier din producţie în valoare de 20.964.000 dolari81.

De la 23 august 1944 până la 31 martie 1947, România a livrat în cadrul obligaţiilor prevăzute de Convenţia de Armistiţiu 5.773.409 tone produse 78 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Bucureşti, ediţie 1992, p. 71 79 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 247 80 Mihai Irimiea, 23 August 1944. Consecinţe economice, Editura Prahova, Ploieşti, 2002. Detalii în

capitolul IV (Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite din 12 septembrie 1944. Un dictat al Moscovei la umbra pasivităţii anglo-americane); Mihai Irimiea, Sub semnul armistiţiului. 12 septembrie 1944-12 septembrie 1945. Documente, Editura Universităţii din Ploieşti, 2004.

81 Comisia română pentru aplicarea armistiţiului, Convenţie între guvernul Uniunii Republicii Socialiste Sovietice şi guvernul român, din 16 ianuarie 1945, cu privire la executarea articolului 11 din Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, Bucureşti, 1945, Anexa 1. Documentul a fost publicat şi în 23 August 1944. Documente. Vol.III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 482-523. Vezi şi Mihai Irimiea, 23 August 1944. Consecinţe economice, p. 223-263.

Page 180: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

180

petroliere, astfel: 700.330 tone în 1944, 2.960.189 tone în 1945, 1.756.841 tone în 1946, 355.049 tone în 1947 (1 ianuarie –31 martie). Aceste livrări către U.R.S.S. au reprezentat 54,7% din producţia rafinăriilor obţinută în perioada amintită82. Se cuvin menţionate şi pierderile suferite, în ultima parte a anului 1944, de către industria petrolieră românească, prin rechiziţiile abuzive de utilaj petrolier, considerat de sovietici „material de război”. Aceştia au ridicat de la societăţile petroliere din România 46.273 tone material tubular (80% din stocuri), 98 maşini, motoare şi pompe, 1.111 tone diverse materiale83, precum şi 538 de autovehicule din cele 1.436 câte aveau în proprietate la 1 august 194484.

Ca urmare a faptului că în primul an de executare a Convenţiei de Armistiţiu partea română a livrat produse petroliere peste nivelul sarcinilor (50 milioane dolari), la 11 septembrie 1945, în cadrul unor tratative purtate la Moscova, sovieticii au consimţit să scutească România de obligaţia livrării a 24.000 tone orz, 20.000 tone grâu şi 44.000 tone porumb85.

În industria petrolieră, cu precădere, aplicarea sarcinilor Convenţiei de Armistiţiu şi prelevările fără forme legale de utilaje şi instalaţii a avut însemnate consecinţe negative: scăderea volumului producţiei, eliminarea aproape în totalitate a României de pe piaţa europeană a produselor petroliere, incapacitate de a mai procura devize prin activităţi de export, scăderea dramatică a volumului importului de tehnologie din Occident, intensificarea uzurii echipamentelor de producţie, reducerea semnificativă a consumului intern, secătuirea zăcămintelor de ţiţei în folosul unei puteri străine.

82 „Efortul economic al României în aplicarea Convenţiei de Armistiţiu. 12 septembrie 1944-31

martie 1947”, în Armata Roşie în România. Documente, ediţie alcătuită de Constantin Hlihor ş.a., Bucureşti, 1995, p. 160-161

83 Ibidem, p. 171 84 Gavriil Preda, op. cit., p. 296 85 Convenţiile încheiate la 11 septembrie 1945 au fost publicate în Marin Radu Mocanu

(coordonator), România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite. Documente. Vol. II, Bucureşti, 1995, p. 363-370

Page 181: Carte ASE 2008

Petrolul în relaţiile economice ale României cu ţările europene (1857-1947)

181

Oil in Romania's economic relations with European countries (1857-1947)

Associate Professor Mihai Irimiea, PhD University "Oil-Gas" Ploiesti

Central theme of this chapter is the place and role of oil in Romania's

economic relations with European countries in a period of nine decades, bounded by early development of modern industry of extracting and processing the crude oil, respectively last years of capitalist economic development in our country.

The first year of the analyzed time period is a reference point in the Romanian universal and oil history, this achieving three world premieres: a) Romania became the first country in the world with a crude oil production officially registered, confirmed by local and foreign statistics; B) the entry into service, with local capital and technology, the world first petroleum refinery industrial type, which has marked "the transition from industry to pre-industry" c) the city of Bucharest became the first city in the world with public lighting with kerosene, making Romanian gave the start for "urbanism through light."

In the first part it shows that although Romania has been present to write the first pages of modern history of oil (drilling, refining), the low level of economic development in the second half of the twentieth century, long and difficult transition from feudal economy capitalist economy, the absence of local capital, technological gap over the industrialized countries, lack of qualified technical personnel, reduced capacity of absorption of the internal market have made the production rate of growth and processing of oil during this period can not reach levels from the U.S. or Russia.

At the beginning of the twentieth century, the extractive industry and processing oil join the agriculture, economy branch that after the establishment of modern Romanian state in 1859 was it main source of funds for the country’s modernization. The foreign capital inflows in the oil industry have had a crucial role in the development of this important branch of the national economy.

The share of oil in Romania's foreign trade has increased continuously from 18-19% in the years preceding the beginning of the First World War, at over

Page 182: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

182

50% in the period 1933-1935 when it became the "center of gravity of the entire export trade."

It is treated, too, the strategic importance of Romanian oil in the second world conflicts of the twentieth century. In light of Romanian and foreign studies issued in the past years, economic relations with Germany and the USSR during 1939-1947 are analyzed focusing on oil. There are also presented the negative consequences of the application of Truce Convention with the United Nations from 12 September 1944 in the oil industry, under conditions in which this branch of the national economy had a significant contribution to Romania's payment obligations imposed by this document.

The main conclusion of this chapter is that oil, particularly in the second half of the analyzed period, played an important role in Romania’s external economic relations, oil extractive and processing industry of, had also a major contribution in time peace - for the creation of national income and increase national weath - and in time of war (payment of imports of weapons and military equipment, the damages imposed by treaties/ international conventions).

Page 183: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

Conf . univ. dr. Mihail Opritescu Academia de Studii Economice din Bucureşti

Dr. Nicolae Dinu Banca Naţională a României

Oraşul a fost, încă de la apariţia sa, în urmă cu cinci milenii, o formă superioară a organizării societăţii umane capabilă să dezvolte cu spaţiul geografic apropiat sau mai îndepărtat multiplele schimburi de ordin social, economic, politic, cultural. Rezultat al transformării spaţiului rural, oraşul este un spaţiu complex în care omul fie ca membru al colectivităţii fie individual participă cu propriile contribuţii la făurirea şi dezvoltarea civilizaţiei umane.

Oraşul a evoluat în permanenţă încât şi-a diversificat în timp contribuţiile de ordin politic, social, economic şi cultural în funcţie de condiţiile specifice geografice, de mentalităţi şi tradiţii. În civilizaţia universală oraşul a fost întodeauna o lume materială şi spirituală unică care pe măsură ce se dezvoltă în plan politic şi economic devine adesea un univers al savanţilor, artiştiştilor sau al marilor lideri religioşi.

Urbanizarea este consecinţa directă a apariţiei oraşului şi este un proces social, economic şi cultural care se declanşează încă din antichitate. Grecii, cu numeroasele lor oraşe-state, care dezvoltă primul mare proces organizat de urbanizare-colonizarea din secolele VIII-VI î. Hr. şi romanii, mari constructori de drumuri şi oraşe, sunt popoarele care au în antichitate vocaţia urbanismului.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic urbanizarea începe cu cele trei cetăţi comerciale greceşti - Histria, Tomis şi Calatis de pe ţărmul Mării Negre pentru a ajunge la apogeu în perioada stăpânirii romane. Cucerind Dacia în anul 106, romanii îşi vor confirma aptitudinile de constructori, întemeiind în noua provincie, numeroase oraşe cărora administraţia romană le-a conferit un rol major în administraţie. Principalele centre urbane erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Micia, Porolissum, legătura dintre ele fiind asigurată de o complexă şi eficientă reţea de drumuri. În oraşele Daciei romane se desfăşura un comerţ variat, cu mărfuri de calitate superioară, multe provenind din import.

Page 184: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

184

Retragerea romană din Dacia a declanşat un accentuat proces de ruralizare deoarece, lipsite de protecţia militară a unui stat în curs de dispariţie, oraşele sunt frecvent atacate de migratorii în căutare de prăzi bogate. Numai partea de răsărit, în Dobrogea, controlată de Imperiul roman cu capitala la Constantinopolul, lumea urbană continuă să funcţioneze până la începutul secolului al VI-lea d. Hr. prin intermediul oraşelor comerciale de pe ţărmul Mării Negre şi de la Dunăre.

O decădere a vieţii a vieţii urbane se înregistrează la începuturile evului mediu în toată Europa Occidentală unde puţine oraşe supravieţuesc datorită funcţiilor administrative sau religioase. După anul 1000, în epoca Cruciadelor, în vestul Europei începe o perioadă de refacere economică caracterizată printr-o revoluţie comercială ce se identifică cronologic cu secolele XI-XIII. Centrele urbane, îndeosebi cele situate pe ţărmurile mărilor şi de-a lungul marilor fluvii, se vor dezvolta graţie unui comerţ în permanentă creştere, ce va constitui drept un stimul şi pentru dezvoltarea activităţii meşteşugăreşti. În jurul unor centre comerciale ca Veneţia, Genova sau Lübeck se vor crea adevărate zone economice la Marea Mediterană şi Marea Baltică, care vor atrage resurse destinate comercializării din regiuni limitrofe sau mai îndepărtate.

Un proces de renaştere urbană este vizibil în această perioadă şi în spaţiul românesc, mai întâi în Transilvania, proces datorat în mare măsură saşilor colonizaţi de regalitatea maghiară la sfârşitul secolului al XII-lea. Saşilor care întemeiază în voievodatul intracarpatic şapte oraşe, asemănătoare ca organizare cu cele din Europa Centrală, organizaţi în bresle, meşteşugarii şi în ghilde negustorii, asigurau în secolul al XIV-lea cu produse de calitate superioară, atât piaţa românească cât şi pe cea balcanică.

În spaţiul românesc extracarpatic, majoritatea oraşelor se formează până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, însă procesul de urbanizare continuă şi în secolele următoare. Urbanizarea se manifestă prin oraşele şi târgurile care se formează de regulă în jurul reşedinţelor domneşti şi ecleziastice, pe proprietäţile nobiliare sau la încrucişarea unor drumuri comerciale. Există şi o serie de oraşe cu o contribuţie economică importantă până în secolul al XVI-lea care încep să decadă. Printre centrele urbane din această categorie cele mai semnificative sunt: Baia, Siret, Vaslui în Moldova, şi Argeş, Buzău, Târgşor, Gherghiţa în, Ţara Românească. În secolele XVI-XVIII sunt menţionate 29 de târguri şi oraşe în Moldova şi 21 în Ţara Românească1.

1 Lia Lehr, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti

(secolele XVI-XVII), în Revista de istorie, tom 33(1980) nr 1, p. 63

Page 185: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

185

Dezvoltarea economică favorizează transformarea unor sate în târguri datorită exploatării unor resurse ale subsolului. În secolul al XVII-lea în Moldova, Târgu-Ocna datorită exploatării sării şi Baia de Aramă în Ţara Românească, prin zăcămintele de cupru, devin târguri. În secolul al XVIII-lea „vechi centre urbane ca Gherghiţa, Oraşul de Floci, Câmpulung, Curtea de Argeş, în Ţara Românească, Baia, Siret, Roman în Moldova, altă dată amintite de călători, dispar sau decad, altele le iau locul ca Piteşti, Caracal, Râmnicu-Sărat, Focşani în principatul muntean Bacău, Bârlad, Galaţi în acel moldovean”2. În unele cazuri, decăderea unor oraşe are la bază cauze economice, un exemplu relevant fiind Gherghiţa care nu face faţă ridicării economice a Ploieştiului în secolul al XVIII-lea, dar şi a schimbării traseului drumului ce lega Bucureştiul de Moldova, care din a doua jumătate a secolului nu mai trece prin Gherghiţa ci prin Urziceni3.

Un caz special îl reprezintă oraşele din teritoriile ocupate de Imperiul Otoman şi transformate în paşalâcuri (Timişoara şi Oradea) şi raiale (Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, Soroca, Hotin). Merită amintiţi, considerăm, şi o serie de factori negativi, de lungă durată care au influenţat evoluţia economiei şi, prin intermediul ei, ritmul urbanizării. Deşi a fost un factor frecvent invocat, dominaţia economică otomană „prin arbitrarul ei - constituia principalul obstacol în calea dezvoltării capitalismului în societatea moldo-munteană”4. Mai trebuie amintită şi suita de şase conflicte militare ruso-austro-otomane din intervalul 1711-1812 care au provocat nenumărate distrugeri încât călătorii străini constată la sfârşitul secolului al XVIII-lea starea de degradare, de degadenţă, în care se aflau oraşele din Principate5.

În Peninsula Balcanică, marcată de două tradiţii milenare de urbanism şi în evul mediu tradiţia Atenei şi a colonizarii elenice din antichitate, coexistă cu tradiţia imperială romană apoi bizantină ce a strălucit prin Constantinopol care, a fost până în 1453, a doua Romă6. Dar influenţa ei a fost redusă în nordul Dunării. În Ţările Române moştenirea bizantină, acel „Bizanţ după Bizanţ” s-a perpetuat

2 Paul Cernovodeanu, Imaginea celuilalt: tipologia societăţii româneşti în viziunea călătorilor străini

(sec. XVIII-prima jumătate a sec. XIX), în Oraşul românesc şi lumea rurală. Realităţi locale şi percepţii europene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, volum îngrijit de Ileana Căzan şi Daniela Buşă, Muzeul Brăilei-Editura Istros, Brăila, 2004, p.12

3 Nicolae Stoicescu şi Radu Lungu, Din trecutul unui vechi oraş devenit sat-Gherghiţa (La 550 de ani de atestare documentară), în Revista de istorie, tom 34 (1981), nr. 12, p. 2291

4 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 186

5 Adriana Gheorghe, Aspecte urbane în Ţările române între 177-1821, în Oraşul românesc şi lumea rurală, p. 134

6 Georgios Prevelakis, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 75

Page 186: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

186

prin cultură şi religie, nu prin urbanism. Atmosfera orientală din oraşele româneşti, semnalată de numeroşi călători străini care trec prin Principatele Române în secolul fanariot, se datorează influenţei otomane. Aceste tradiţii milenare de urbanism nu au supravietuit în cadrul statelor-naţiuni balcanice unde oraşele au apărut şi s-au dezvoltat ca expresie a unor noi necesităţi economice, administrative şi ideologice.

În finalul acestei scurte investigaţii în urbanismul romînesc premodern menţionăm părerea ilustrului istoric Andrei Oţetea potrivit căreia la începtul epocii moderne „Dezvoltarea lentă şi târzie a istoriei noastre şi-a găsit expresia cea mai copleşitoare în lipsa unor oraşe de tipul acelora care s-au constituit încă din secolele XI-XIII în Apus ca centre de activitate industrială şi comercială. Bucureştii şi Iaşii au fost centre administrative, (până la epoca fanariotă) şi reşedinţe de boieri, cu alte cuvinte, centre de consum, nu de producţie” 7.

Această realitate istorică este consecinţa rolului economic diferit pe care îl are oraşul est-european în raport cu cel occidental. Peter Gunst, identifică în Europa de Est trei grupuri de oraşe: unele erau escale pentru comerţul la mare distanţă unde se transbordau mărfurile în drumul lor spre Europa Occidentală, alt grup era cel al oraşelor cu rol militar şi administrativ, iar un al trelea grup era format din „nişte sate mai mari”, funcţia lor fiind cea de antrepozite pentru comerţul la mare distanţă cu produse agricole. Concluzia pe care o trage istoricul maghiar este că „nici unul dintre aceste tipuri de aşezări urbane, caracteristice Europei de Est, nu erau oraşe în sensul occidental al termenului pentru că locuitorii lor nu constituiau un ordin aparte în cadrul societăţii feudale. Mulţi dintre ei se ocupau de fapt cu agricultura”8.

Acesta este, în termeni generali, situaţia urbană în Principatele Dunărene în primele decenii ale secolului al XIX-lea cînd în Europa Occidentală era în plină desfăşurare o adevărată „revoluţie urbană”care va face din urbanizare o dimensiune importantă a procesului de modernizare societăţii europene moderne.

Transformările social-economice determinate de Revoluţia industrială declanşată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia au consolidat definitiv poziţia de lider al oraşului în societatea europeană. În aceste condiţii, la începutul secolului al XIX-lea, Anglia era deja ţara cea mai urbanizată, aproximativ 30 de procente din populaţia sa locuind în aglomerări de peste 2.000 de locuitori. Urbanizarea, împreună cu industrializarea, au evoluat concomitent şi

7 Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971,

p. 89-90 8 Peter Gunst, Sistemele agrare ale Europei Centrale şi de Est în Daniel Chirot, Originile înapoierii în

Europa de Est, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 77

Page 187: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

187

în 1850 mai mult din jumătate din populaţia Marii Britanii locuia ăn orăşele şi oraşe cu peste 2000 de locuitori pentru ca în 1900 proporţia să atingă trei sferturi.

Ţarile de Jos, cu o mai veche tradiţie urbană, au probabil o proporţie asemănătoare (provincia Olanda, dominată de metropola Amsterdam reprezintă aproape 50 %). Italia, de asemenea cu o tradiţie urbană veche, suferise la începutul epocii moderne o depopulare a principalelor oraşe, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea populaţia urbană să reprezinte circa un sfert sau o cincime din total. Proporţii asemănătoare prezintă Franţa şi vestul Germaniei9. După un secol, de rapidă dezvoltare urbană în 1901 numărul locuitorilor din Londra ajunge la 4 536 000, cel din Paris la 2 763 000 în 1906 iar din Berlin la 2 040 000 care trăiesc pe o suprafaţa este de 30 308 ha. la Londra, 7 802 ha. la Paris şi 6 352 ha. la Berlin 10.

În zonele estică şi sud-estică ale Europei, cu o accentuată economie rurală, evoluţiile urbane sunt mai lente iar populaţia urbană nu depăşea 10 % din total. În condiţiile unei aristocraţii funciare atotputernice ce beneficiază de sprijinul Imperiului Otoman, cu o burghezie fragilă, în formare, în această zonă periferică a economiei europene nu s-a declanşat acea „bătălie sângeroasă şi prelungită între apărătorii trecutului şi cei ai viitorului industrial” menţionată de Toffler în lucrarea sa Al treilea val11.

În spaţiul românesc extracarpatic, Revoluţia din 1821 determină Imperiul Otoman să renunţe la domnii fanarioţi, care mai bine de un secol au fost instrumentul politic prin care exercitase controlul economic asupra Principatelor. Eliminarea fanarioţilor şi Tratatul de la Adrianopol din 1829 prin care se înlătură monopolului comercial otoman asupra comerţului exterior românesc, reprezintă primii paşi care asigură premisele modernizării politice şi economice în Moldova şi Ţara Românească. Modernizarea va fi lentă, deoarece marii boieri – factor de decizie politică şi economică - promovau ideea că Principatele nu se pot axa decât pe agricultură. Mari proprietari funciari, aceşti exponenţi ai vechiului regim considerau că românii nu aveau înclinaţii către activităţile industriale. Lipsiţi de cunoştinţe economice moderne, exploatând proprietatea agrară prin intermediul ţăranilor clăcaşi, marii boieri obţineau profit din comercializarea cerealelor întrucât nu aveau – în fapt – cheltuieli de producţie.

9 Rondo Cameron, A Concis economic history of the world, second edition, Oxford University Press,

New York-Oxford, 1993, p. 203 10 Marcel Roncayolo et Thiery Paquot, Villes et civilsation urbain XVIII-XX siecle, Larousse, 1992,

p. 441 11 Alvin Toffler, Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 58

Page 188: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

188

Elita conducătoare, conservatoare, cu o mentalitate înapoiată, beneficiară de privilegii şi funcţii, nu era nici interesată nici capabilă să susţină un proces de modernizare economică în sensul proceselor economice din Europa Occidentală. Se adaugă la aceasta şi lipsa oraşelor care în Europa apuseană sunt adevărate „creuzete” în care se formează burghezia şi datorită ei noile structuri economice.

În aceste condiţii „La începutul secolului al XIX-lea, pe toată aria locuită de românii nord dunăreni, - constată Neagu Djuvara - nu există oraşe autohtone de tip occidental, oraşe de tradiţie mediteraneană antică sau care să se tragă din burgul medieval, închis într-o centură întărită, casele fiind construite pe verticală, cu ziduri despărţitoare, cu străzi înguste, mai mult sau mai puţin drepte, cu caldarâm de piatră. Singurele oraşe de acest tip sunt cele ale coloniilor germane implantate în Transilvania, în Evul Mediu de regii Ungariei” 12.

În afară de Bucureşti care are potrivit lui Andrei Oţetea 100. 000 de locuitori, cifră care având în vedere estimările din perioada Regulamentelor Organice este exagerată, numai Craiova mai are statutul de oraş. În Moldova în afara capitalei Iaşi, numai Focşani şi Galaţi adevărat port la mare în lunile când Dunărea nu înghiaţă pot fi considerate oraşe restul, estimează Neagu Djuvara fiind nişte târguri mari13.

Statutul de oraş deţinut de Bucureşti şi Craiova este susţinut şi potenţialul lor economico-comercial care reiese din datele statistice cuprinse în tabelul următor, care prezintă numărul comercianţilor pământeni şi cu cetăţenie străină (sudiţi).

Numărul comercianţilor pământeni şi cu cetăţenie străină (sudiţi) Tabelul 1

Localităţi/Judeţe Prăvălii Negustori pământeni

Sudiţi ruşi

Sudiţi francezi

Sudiţi germani

Bucureşti 3.238 2.442 272 130 394 12 jud. Muntenia 531 395 16 34 86 Craiova 236 208 12 - 16 Judeţele Olteniei 184 173 3 1 7 Total 4.389 3.218 303 165 503

Sursa: Mihail Opritescu, Istoria economiei, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p.76

12 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848),

Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 163 13 Andrei Oţetea, op. cit. p. 90, Neagu Djuvara, op. cit p. 174

Page 189: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

189

Datele statistice arată o concentrare a negustorilor şi prăvăliilor în capitală, dar şi numărul ridicat al negustorilor autohtoni în raport cu sudiţii.

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu deschide epoca schimbărilor pentru că în 1822, la conducerea Principatelor Române turcii acceptă domni pământeni. Aceştia provin din rândul acelei părţi a boierimii care, prin memorii adresate guvernelor marilor puteri, ceruse în perioada anterioară reforme economice pentru a asigura progresul acestor ţări. Merită amintit faptul că din vremea lui Grigore al IV-lea Ghica când au început lucrări de pavare a străzilor a fost identificat şi un plan urbanistic al oraşului Bucureşti care prevedea împărţirea capitalei Ţării Româneşti în 10 plase în comparaţie cu cele cinci existente14 .

Războiul ruso-turc din 1828 şi administraţia rusă din Principate, dominată de personalitatea complexă a generalulului Pavel D.Kiseleff, remarcabil administrator, a cărui contibuţie la începerea unor lucrări de modernizare urbană în Bucureşti este incontestabilă, sunt factori care nu pot fi ignoraţi în declanşarea procesului de modernizare început după anul 1829. Tratatul de la Adrianopol, prin clauzele teritoriale referitoare la raialele dunărene şi articolele cu caracter economic, a stat la baza declaşării procesului de modernizare economică în Principate.

Regulamentele Organice, primele acte constituţinale moderne, în pofida unor prevederi contestate îndelung de revoluţionarii de la 1848, au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea oraşului modetn romanesc. În ciuda caracterului lor conservator, Regulamentele Organice asigură celor două Principate Române o organizare comună care contribue, câteva decenii mai târziu, la făurirea statului român modern. Aceste documente fundamentale, elaborate de boieri care veniseră în contact cu civilizaţia europeană Occidentală (Mihail Sturdza, Barbu Ştirbey, Gheorghe Asachi) au statuat separarea puterilor în stat. Puterea executivă era încredinţată domnului, asistat de un guvern cu şase departamente, iar puterea legislativă aparţinea Adunării Obşteşti. Prin intermediul administraţiei centrale, unde a fost creat un departament al Lucrărilor publice, şi prin iniţiative locale s-au adoptat o serie de măsuri care au asigurat reconstrucţia oraşelor existente şi apariţia altora noi cum sunt Alexandria şi Turnu-Severin, precum şi o conducere colectivă de tip european.

Regulamentele Oraganice au recunoscut oraşelor libere personalitatea juridică, iar cele două capitale au beneficiat de reglementări speciale. Pentru capitala Moldovei regulamentul era consemnat în anexa F a Regulamentului 14 Paul Păltânea, Un plan necunoscut al oraşului Bucureşti din vremea domniei lui Grigore al IV-lea

Ghica, în Revista de istorie, tom 36 (1983), nr. 3, p. 297

Page 190: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

190

Organic al Moldovei în timp ce pentru Bucureşti s-a elaborat un regulament separat în anul 1831. Administraţia celor două capitale era asigurată de un sfat orăşenesc alcătuit din cinci membri, cu un preşedinte desemnat de Adunarea Obştească. Mandatul acestora era de un an, până în 1851, când Barbu Ştirbey a mărit durata mandatului la doi ani, iar activitatea lor ca membrii ai sfatului era benevolă, nesalarizată15.

În anul următor a fost realizat un regulament pentru sfaturile orăşeneşti din oraşele Principatului Valahiei, regulament care hotăra că aceste organe colective să fie compuse din patru membri aleşi pe un an în Ţara Românească. În Moldova, sfatul orăşenesc era numit magistrat fiind alcătuit din trei membri16. Membrii sfatului orăşenesc care se distingeau prin obţinerea unor rezultate deosebite puteau dobândi titluri de nobleţe ce puteau fi transmise urmaşilor, iar comercianţii erau scutiţi de plata impozitelor pe durata mandatului.

Sfaturile orăşeneşti întocmeau bugetul oraşului, hotărau asupra veniturilor şi cheltuielilor, hotărau în privinţa arendării veniturilor oraşului, sprijineau activitea comercială, organizau aprovizionarea oraşului cu alimente, având – totodată - îndatoriri privind funcţionarea şcolilor şi a instituţiilor sanitare. Sfatul avea în grijă şi o serie de activităţi edilitare printre care: salubritatea şi iluminatul public, cişmelele, străzile şi podurile oraşului, construirea de sedii pentru instituţiile de interes public ş.a. Sfatul orăşenesc avea atribuţii şi în domeniul fiscal, asigurând o parte din veniturile oraşului prin taxe asupra băuturilor alcoolice, păcurei, transportului urban şi jocurilor de noroc. Veniturile urbane erau alimentate şi de o parte a impozitului plătit faţă de stat - capitaţia plătită de cetăţeni şi patenta plătită de negustori şi meseriaşi17.

Siguranţa şi ordinea publică, atât de necesară pentru protejarea vieţii locuitorilor şi a bunurilor acestora precum şi a activităţilor economice din oraşe, era asigurată de poliţia oraşului. Aceasta avea în subordine poliţia pieţelor, paza de noapte, pompierii, supravegherea curăţeniei publice şi supravegherea străinilor18. Guvernul era reprezentat în oraşe de un comisar ce avea rolul de a urmări ca autorităţile orăşeneşti să nu îşi depăşească atribuţiile. Sfatul orăşenesc şi poliţia erau în subordinea directă a Ministerului de Interne care superviza deciziile

15 Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005, p. 12-15 16 Ibidem, p. 17 17 Mihail Opriţescu, Economia în Principatele române 1829-1866, Editura Economică, Bucureşti,

2000, p. 46 18 Manuel Guţan, Op. cit. p. 16

Page 191: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

191

acestora, în primul rând bugetul, şi transmitea instrucţiuni legate de activitatea şi dezvoltarea urbană.

Climatul de sigurantă instalat după anul 1831 şi posibilităţile de caştig, favorizează afluxul unor elemente sociale eterogene din lumea rurală şi de peste graniţă spre localitaţile urbane. Dintre categoriile sociale care se stabilesc în oraşe se remarcă meşteşugarii şi negustorii, după cum rezultă din datele statistice cuprinse în tabelul următor, care prezintă situaţia din cinci oraşe moldovene importante, conform statisticii întocmite în anul 1838 .

Meşteri şi negustori veniţi între 1831-1838

Tabelul 2 Meşteri şi negustori veniţi între 1831-1838

Din oraşe Din târguri Din sate Total veniţi

Total meşteri şi negustori români (1838)

Oraşe

nr % nr % nr % nr %

Iaşi 60 52,17 8 6,96 47 40,87 115 7,94 1498 Botoşani 3 21,44 2 14,28 9 64,28 14 1,30 1073 Galaţi 43 46,74 10 10,87 39 42,39 92 13,35 689 Focşani 15 53,57 5 17,85 8 28,58 28 3,67 767 Bacău 11 64,70 1 5,88 5 29,42 17 6,70 254 Total 132 49,63 26 9,77 108 40,60 266 6,22 4281 Sursa: Ecaterina Negruţi, Noi contribuţii la cunoaşterea situaţiei demografice a oraşelor din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Revista de istorie, tom 30 (1977), nr. 10, p. 1835

În epoca regulamentară, diversificarea activităţii economice, creşterea

numerică a târgurilor şi a oraşelar contribue la dezvoltarea căilor de comunicaţie terestre şi maritime. Apărută în contextul creşterii producţiei agricole, dezvoltarea căilor de transport determină sporirea afluxului de produse şi servicii către mediul urban. Prin mărirea spectaculoasă a numărului de târguri, bâlciuri şi iarmaroace determină modificări în rândul populaţiei urbane care îşi schimbă structura şi omogenitatea. Încurajată de domnie, o parte a populaţiei rurale posesoare de animale de tracţiune şi mijloace tradiţionale de transport este atrasă de locurile de muncă din oraşe, mai ales din porturi şi optează pentru stabilirea definitivă în oraşele cu o viaţă economică mai animată.

Page 192: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

192

Oraşele, cele mari, desigur, încă din perioada administraţiei ruse conduse de generalul Pavel D.Kiseleff, se înscriu într-un amplu proces al schimbărilor edilitare şi economice, iar comerţul şi meseriile cunosc o diversificare semnificativă. La Iaşi, în anul 1833, încep ample lucrări de pavare a străzilor centrale, coordonate succesiv de inginerul austriac Freyvald şi inginerul francez Barberot, iar la Bucureşti continuă pavarea începută încă în timpul domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. În capitala Ţării Româneşti, la Bucureşti, se amenajează Şoseaua Kiseleff, Grădina Cişmigiu, ansamblul podurilor peste Dâmboviţa ş.a.19.

Alături de domnitorii regulamentari, o contribuţie importantă la procesul de urbanizare are şi marea boierime care are meritul de a fi introdus în Regulamentele organice prevederi care stimulau apariţia oraşului modern. Boierimea cunoaşte un proces de transformare în condiţiile creşterii influenţei modului de viaţă occidental promovat de tânăra boierime educată în oraşele din Europa Apuseană.

Catagrafiile efectuate în perioada regulamentară relevă faptul că în Moldova, sectorul urban cunoaşte un apreciabil spor demografic. Populaţia oraşelar creşte procentual de la 10,6% în anul 1831, la 19,4%, în anul 1845. Populatia Iaşului a crescut, în acelaşi interval cu 33%, de la 48.314 locuitori în anul 1832, la 65.055 în anul 1845.

În Ţara Românească, potrivit Obşteştii catagrafii a Ţării Româneşti terminată în septembrie 1831, erau înregistrate 3.597 de localităţi din care erau considerate oraşe şi târguri un numar de 37 de aşezări. Pentru aceeaşi perioadă analizând harta întocmită de cartografii ruşi între anii 1828-1832, îl determină pe istoricul C. C. Giurescu să menţioneze existenţa unui număr de 30 oraşe şi târguri20. În Oltenia, cinci localităţi au statutul de oraş: Craiova, Râmnicu-Vâlcea (Râmnic pe Olt), Târgu-Jiu, Caracal, Cerneţi. Acest ultim oraş va decade în perioada regulmentară deoarece în anul 1836 i-a fiinţă oraşul Severin, numit ulterior Turnu-Severin. Port la Dunăre, legat de un drum de piatră de Craiova, noul oraş atrage pe negustorii şi meseriaşii din Cerneţi, din târgurile Baia de Aramă, Strehaia, Cleanov şi din satele limitrofe21 .

Populatia principalelor oraşe după catagrafia din anul 1838 este prezentată în tabelul 3.

19 Nicolae Isar, Istoria modernă a Romanilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006,

p. 123 20 Louis Roman, Aşezările rurale din Ţara Românească în secolele XVI-XIX, în Revista de istorie,

tom 31 (1978), nr. 8, p. 1392, 1395 21 Paul Barbu, Oltenia în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, în Revista de istorie, tom 32

(1979), nr. 1, p. 130

Page 193: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

193

Populatia principalelor oraşe după catagrafia din anul 1838 Tabelul 3

Bucureşti 50.370 Râmnicu Vâ1cea 3.255 Campulung 3.545 Brăila 6.935

Ploieşti 15.895 Cemeţi 2.945 Roşiorii de

Vede 3.345 Caracal 4.815

Craiova 11.885 Buzău 2.860 Sursa: Mihail Opriţescu, Economia în Principatele române, p. 100

Din datele statistice de mai sus, se poate constata că există o mare diferenţă

între populaţia oraşului Bucureşti unde sunt înregistraţi peste 50.000 de locuitori şi a restului oraşelor unde numai Ploieşti şi Craiova mai depăşesc 10.000 de locuitori.

În Moldova, populaţia celor mai importante localităţi urbane, calculată după numarul de familii, era în anul 1838 aceea prezentată în tabelul 4.

Populaţia celor mai importante localităţi urbane

Tabelul 4 Iaşi 8.713 Huşi 2.085

Botoşani 3.944 Roman 1.488 Bârlad 2.491 Focşani 1.445 Galaţi 2.386 Piatra 1.164

Sursa: Ibidem Se poate constata, credem, că populaţia din Iaşi şi Bucureşti era în anul

1838, după datele puse în circulatie de Adolphe Joane, avocat şi ziarist francez, ce călătoreşte prin Principate, de 53.132 respectiv 105.888 locuitori şi avea urmatoarea structură socială, prezentată în tabelul 5.

Structura socială în Principatele Române, în 1838

Tabelul 5 Iaşi Bucureşti

Boieri 5.300 12.690 Slugile lor 3.250 9.804 Preoţi 810 1.280 Călugări 334 137

Page 194: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

194

Iaşi Bucureşti

Cetaţeni simpli 26.203 60.000 Străini din Europa 1.256 4.800 Unguri 600 3.600 Evrei 12.740 4.800 Ţigani (robi) 2.739 8.777 Sursa: Ibidem

Din datele de mai sus se poate sesiza numărul mare al boierilor, al robilor

ţigani dar şi al străinilor, cu deosebire al evreilor, în Moldova. În această perioadă, în oraşele muntene se stabilesc numeroşi bulgari şi sârbi cu preocupări comerciale cum sunt negustorii de covoare din Gabrovo, care dau şi numele unei străzi din Bucureşti.Alţi etnici bulgari se stabilesc în Craiova, Câmpina, Ploieşti şi porturile dunărene Giurgiu, Călăraşi şi Brăila. Catagrafia din anul 1838 menţiona că un sfert din locuitori erau bulgari. Sârbii se stabilesc în porturi dar şi în Craiova şi Focşani22. Printre străinii cu deschidere către activităţile economice merită amintiţi germanii, ruşii, armenii şi evreii, deşi numărul lor este mult mai mic decât în Moldova. În cele două capitale se stabilesc mai ales francezii şi italienii al căror rol cultural este incontestabil în această epocă. În Moldova, cel mai important fenomen demografic este masiva emigrare a evreilor din Galiţia care determină o creştere a acestei populaţii de la 12.000 în anul 1803, la 18.000 în 1820, la 31.000 în 1831 pentru a ajunge în anul 1838 la 80.00023. În Moldova, în anul 1850, peste jumătate din locuitori erau de origine israelită, iar în oraşele din nordul ţării proporţia trecea de 60%24.

În anii 1836 şi 1837, marile porturi de la Dunărea maritimă, Brăila şi Galaţi, obţin statutul de porto-franco, iar Ţările Române au dreptul de a avea pavilion propriu, măsuri care creează premisele viitoarei integrări a comerţului exterior românesc în circuitele comerciale internazionale, cu deosebire cele europene.

În anul 1834 negustorii din Galaţi cereau domnitorului Mihail Sturdza, printr-o petiţie în şase puncte, un privilegiu de port liber pentru oraş. Domnitorul, care dorea să facă din Galaţi „Marsilia Dunării” a încurajat lucrările de 22 Constantin C. Giurescu, Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la

1848, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 92-95 23 Neagu Djuvara, op. cit., p. 180 24 Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Editura Corint, Bucureşti, 2002,

p. 177

Page 195: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

195

modernizare necesare pentru ca oraşul să obţină statutul de porto-franco. Astfel, la 1 octombrie 1836, printr-un hrisov domnesc se delimitează portul liber Galaţi, se stabilesc o serie de taxe plătite de comercianţi şi măsuri privind urbanizarea printre care şi împărţirea de loturi negustorilor care doreau să-şi construiască case. Articolul final al hrisovului prevedea că „pentru mai multă deschidere a negoţului” să funcţioneze cinci iarmaroace anuale. După ce a fost elaborat şi regulamentul de funcţionare a portului în regim de porto-franco, la 17 martie 1837, domnitorul Mihail Sturdza a semnat documentul prin care portul Galaţi devenea port liber începând cu data de 1iunie 183725. Conştient de importanţa economică a oraşului, domnitorul Mihail Sturdza a decis să construiască o şosea care lega portul dunărean de Mihăileni, localitate de pe moşia proprie de la graniţa cu Bucovina, căreia urmărea să îi ridice atractivitateadin punct de vedere comercial.

Noul statut a favorizat şi dezvoltarea industriei manufacturiere. Atelierele navale din Galaţi au construit în anul 1839 şapte corăbii, iar în anul următor, zece nave. În anul 1842, documentale vremii menţionau existenţa în oraş a şapte „fabrici”, dintre care trei de macaroane şi câte una de carne sărată, săpun, bere, lumânări. În iulie 1844, un investitor englez, Goldner a obţinut acordul autorităţilor de a înfiinţa o fabrică de carne conservată. Fabbrica, care anual prelucra carnea a 4.000 de boi, furniza conserve, de bună calitate marinei britanice, austriece şi franceze26.

Împortanţa comercială a portului Galaţi a făcut ca acesta să fie inclus, după obţinerea statutului de porto-franco şi în primele proiecte feroviare din perioada regulamentară. „Fără modernizarea transporturilor - constată în anul 1854 Nicolae Şuţu -Moldova va vinde tot mai ieftin produsele sale. Concurenţa străină o determină să procedeze astfel. Transportul grâului până la Galaţi, din interiorul ţării, costă mai mult ca acel de la Galaţi în Anglia 27.

Evoluţia urbană a portului Brăila este marcată de o curbă descendentă începând din anul 1828 când este cucerit de armatele ruse aflate în ofensivă pe linia Dunării. Operaţiunile militare determină un exod masiv al populaţiei musulmane, fapt care face ca numărul locuitorilor fostei raiale otomane să scadă de la 15.000 la 3.000. În anul 1830 este creat Comitetul întocmitor al oraşului Brăila, instituţie asemănătoare cu cea a celuilalt port dunărean, cu menţiunea că acesta dobândeşte

25 Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837-1883), Editura

Academiei, Bucureşti, 1975, p. 36 26 Ibidem, p. 38 27 Mihail Opritescu, Căi ferate. Modernism şi dezvoltare economică în volumul Economie, instituţii şi dezvoltare economică, cordonator Maria Mureşan, Editura ASE, Bucureşti, 2007, p. 244

Page 196: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

196

statutul de porto-franco la 13 ianuarie 1836. Concomitent, autorităţile de la Bucureşti au făcut eforturi importante pentru a înzestra ţara cu drumuri pietruite, moderne context în care, în 1845, Brăila are o legătură directă cu capitala, iar peste un deceniu intră în funcţiune şi liniile de telegraf care asigurau comunicarea rapidă cu Bucureşti şi Galaţi 28.

În ansamblu, urbanizarea este un proces care individualizează epoca dintre anii 1831-1848 prin interesul manifestat de autoritatea domnească în acest domeniu. Deşi multe localitati sunt numai târguri, faptul că ele beneficiază de o organizare nouă este o premisă favorabilă pentru dezvoltarea lor viitoare. Reşedinţele unor judeţe limítrofe Dunării sunt mutate în oraşe care cunosc o dezvoltare economică mai amplă, exemplele cele mai cunoscute sunt Vlaşca a cărui capitală devine Giurgiu sau Ialomiţa a cărui capitală se mută, în anul 1833, de la Urziceni la Călăraşi care, la acea dată, era proprietatea mănăstirii Colţea29.

Procesul de urbanizare se accentuează doar în raport cu epoca precedentă, căci el rămâne lent, ca şi în restul Peninsulei Balcanice unde persista elemente ale lumii feudale şi unde spiritul burghez progresează anevoie. Industria, aflată încă în stadiul manufacturier, este prea puţin dezvoltată ca să poată oferi noi locuri de muncă, iar sistemul breslelor, chiar reformat de Regulamentul Organic, nu poate absorbi un numar sporit de meseriaşi. În aceste condiţii, cercetătorii economişti atrag atenţia asupra faptului că oraşele nu au forţa economică care să conducă la un rapid proces de urbanizare.

În lipsa unei osaturi moderne a industriei, avertizează Damian Hurezeanu, oraşul era sub aspect edilitar, un amestec contrastant de conace boiereşti şi edificii administrative şi de întinse mahalale sărăcăcioase între care se răsfirau străzi comerciale, aglomeraţii meşteşugăreşti, hanuri de oarecare faimă, sau de condiţii modeste30.

Prezentând o realitate economică ale cărei începuturi datează încă din epoca regulamentară, şi care se amplifică după Unirea Principatelor, Ion Ghica remarcă faptul că în anul 1876, „Bucureştiul este un oraş exclusiamente de consumaţiune şi de petrecere; prăvălie de prăvălie, grădină de grădină şi complet de complet; se ţin lanţ, toate cu table cu litere de aur d-un cot: la Ştefan cel Mare,

28 Viorel Bratosin, Brăila, poarta României spre Europa (1829-1914), în Maria Mureşan (coord.),

Economie, instituţii şi dezvoltare economică, Editura ASE, Bucureşti, 2007, p. 94-99 29 Potrivit datelor recensământului din 1859/1860, localitatea Călăraşi avea 1.057 locuitori iar în

1899 avea 11.077 reprezentând o creştere de 968 % 30 Damian Hurezeanu, Civilizaţia română modernă şi problema tranziţiei în Radu Florian, Damian

Hurezeanu, Alexandru Florian, Tranziţii în modernitate. România în secolele XIX-XX, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1997, p. 92

Page 197: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

197

la Napoleon, la Mihai Bravul, la Tudor, la Franţ Iosif, la Horea, la Cloşca, la Cocoşu roşu, la Leul şi cârnatul, la Cerbu, la Purce, etc. etc., toate pline de marfă străină şi de bere nemţească”31. Deşi recunoaşte progresul dezvoltării urbane din această epocă, mai ales a porturilor, economistul Virgil Madgearu consideră că „până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oraşele noastre au fost centre de consumaţie, fără viaţă productivă proprie de oarecare însemnătate”32.

Lumea urbană românească se schimbă considerabil, cunoscând o stratificare care se accentuează în permanenţă şi face ca distanţa de modelul urban tradiţional să se adâncească întrucât locuitorii oraşelor de la mijlocul secolului al XIX-lea un mai erau aceiaşi cu cei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cu toate aceste mutaţii, în epoca regulamentară „lumea oraşelor constituia un mozaic contrastant, hrănit mai curând de sevele unei societăţi tradiţionale, marcată de spiritul de castă, de divizări în stări şi trepte, decât de procesele specifice ascensiunii formelor moderne de producţie şi de efectele sale intregratoare în plan social33 .

Procesul de modernizare economică început în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi continuat ulterior a determinat, în majoritatea domeniilor economice, mutaţii importante care au permis României o deschidere semnificativă către economia europeană. Modernizarea economiei româneşti, mult accentuată şi accelerată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are la bază în principal Programul economic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi a fost făcut public prin Mesajul Domnesc prezentat la 6 decembrie 1859 Adunării Deputaţilor de la Bucureşti. „Avem tot de creat: a întemeia creditul nostru public, a întinde linii de drumuri, a face poduri, a împodobi oraşele, a lărgi porturile, a înflori comerciu, a încuraja industria …a săpa canaluri, a întinde drumuri de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicaţiilor şi într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice”34. Mesajul domnesc exprima în fapt, dezideratele unei generaţii, care în 1848 era revoluţionară, în 1859 forma partida unionistă, iar apoi devine motorul reformării societăţii româneşti. Dacă analizăm ideile cuprinse în Mesajul domnesc amintit, constatăm că ele reprezintă imperative ale modernizării României. Domnitorul, alături de generaţia din care făcea parte, era adeptal ideilor

31 Ion Ghica, Opere, vol. II, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956, p. 309-310 32 Virgil N. Madgearu, Oraşul economic, în Agrariarism, Capitalism, Imperialism, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, p. 132 33 Damian Hurezeanu, op. cit., p. 92-93 34 Mihail Opriţescu, Economia în Principatele române, p. 141

Page 198: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

198

liberale, drept urmare, propunea o suită de măsuri menite a dezvolta economia, în general, dar şi sectorul urban.

În amplul proces de reformare a sociatăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernizarea administraţiei urbane reprezintă o decizie semnificativă şi are la bază Legea comunală promulgată la 31 martie 1864. Aceasta stabilea că toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin 500 locuitori erau organizate în comune ce aveau personalitate juridică şi erau conduse de consilii comunale alese prin vot cenzitar. Primarii din comunele urbane erau numiţi de guvern care îi alegea din primii trei membrii aleşi ai consiliului local. Legea stabilea veniturile şi cheltuielile comunale care intrau în sarcina consiliului comunal. Ispirate de legislaţia franceză şi belgiană, legile administraţiei urbane promovate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza constituiau un factor de progres, într-un sector vital al societăţii româneşti, în efortul de a implementa în noul stat de la Dunăre instituţii validate în ţările avansate ale Europei35.

Industria mecanizată de tip modern, în acei ani, în România, făcea primii paşi. Majoritatea întreprinderilor se aflau la nivelul de atelier, dar aveau meritul de a fi contribuit la creşterea populaţiei urbane. Recensământul stabilimentelor industriale din anii 1862-1863 efectuat de Oficiul statistic pentru Principatele Unite condus de Dionisie Pop Marţian, arată că în cele 12.867 întreprinderi industriale activau 28.252 lucrători, deci 2,2 lucrători de întreprindere. Potrivit aceluiaşi recensământ, din 45 de meserii, primele 6 (cizmăria, dulgheria, blănăria, fierăria, croitoria, zidăria) acopereau 66% din activitatea meşteşugărească şi se practicau atât în mediul rural cât şi în cel urban. Din cele 12.867 întreprinderi, 10.381 activau în mediul rural, iar din acestea 3.456 aveau activitate permanentă, restul de 9.411 funcţionând sezonier. Analiza repartizării pe ramuri a unităţilor industriale indică drept ramură de bază sectorul alimentar cu 9.257 întreprinderi ce ocupau 20.800 muncitori, urmat la mare distanţă de ramura materialelor de construcţii, respecti 1.322 întreprinderi cu 3.499 lucrători şi ramura textilă cu 857 întreprinderi şi 1.211 lucrători. În domeniul industriei extractive atenţia este îndreptată către sare, păcură dar şi petrol care este prelucrat în distilerii36. Datele privind stabilimentele industriale demonstrează că, la mijlocul secolului al XIX-lea, economia românescă din Principatele Uniute, nu depăşise fază revoluţiei industriale.

Un aport important la dezvoltarea economiei urbane continuă să-l aibă comerţul. Din ce 17.810 comercianţi ce îşi desfăşurau activitatea în Ţara 35 M. Guţan, op. cit, p. 116-118 36 Mihail Opriţescu, Economia în Principatele române, p. 155

Page 199: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

199

Românească 12.268 trăiau la oraşe dintre care peste o treime, respectiv 4.742 erau din Bucureşti în timp ce în cele 13 oraşe şi 69 de târguri moldovene existau 13.758 negustori37.

În strânsă legătură cu progresele înregistrate în economie, în prima etapă a existenţei statului modern român, se constată o creştere a populaţiei urbane atestată de primul recensământ al populaţiei realizat de Oficiile de Statistică înfiinţate de Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti şi Iaşi.

Potrivit acestui recensământ, realizat în 1860, populaţia urbană reprezenta 17,4 % din total, cea ce arată că în pofida „revoluţiei urbane” din perioada regulamentară, ţara noastră continua să aibă un grad de urbanizare scăzut.

Tabelul38 următor care ia în calcul populaţia primelor 10 oraşe din Principatele Române în anul 1860, arată faptul că în Iaşi erau peste 60.000 locuitori, iar populaţia oraşelor Botoşani, Ploieşti, Galaţi Craiova, Brăila depăşea 20.000 locuitori. Mai merită semnalată distanţa care separă din punct de vedere demografic oraşul Bucureştide Iaşi, asta şi pentru faptul că mulţi ieşeni după 1859 au decis să se stabilească în capital. În acelaşi timp nu poate fi ignorat nici raportul dintre populaţia Iaşului şi cea a restului oraşelor. Mai trebue precizat că din cele zece oraşe principale, jumătate erau moldovene, patru muntene şi numai unul – Ismail - din Basarabia, cea ce dovedeşte că Moldova prezenta un grad de urbanizare mai ridicat decât provincia de la sud de Milcov.

Gradul de urbanizare, în 1860

Tabelul 6

OraşuI Locuitori, nr., în anul

1860

Bucureşti 121.734 Iaşi 65 745

Botoşani 27 147 Ploieşti 26 468 Galaţi 26 050 Brăila 25 767 Ismail 25 130

37 Istoria României, vol IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 180 38 Datele au fost preluate din lucrările semate de Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob, Modernizare-

europenism. România de la Cuza-Vodă la Carol al II-lea, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1995, vol I, p. 23-24 şi Grigore Chiriţă, Societatea din Pricipatele Unite române în perioada constituirii statului naţional (1856-1866), Editura Academiei, Bucureşti, 2004, p. 115-116

Page 200: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

200

OraşuI Locuitori, nr., în anul

1860

Craiova 21.521 Bârlad 13 165 Focşani 13 164

Sursa: Ibidem

Cu toate că nu a maifestat un interes deosebit pentru problemele urbane, Cuza a creat, mai ales prin măsuri de ordin administrativ, premise favorabile ca oraşele să se afirme drept centre economice şi culturale. Prin Legea Instrucţiunii Publice şi înfiinţarea Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, domnitorul a înzestrat oraşele cu instituţii şcolare moderne împlinind aspiraţiile unei întregi generaţii de intelectuali patrioţi39. În capitalele de judeţ au fost înfiinţate gimnazii, şcoli normale şi licee teoretice care, în timp, şi-au făurit un prestigiu educaţional şi intelectual. Prin impunerea autoritară a Legii Rurale a înfăptuit reforma agrară, şi astfel, a contribit decisiv la edificarea instituţională a economiei de piaţă

După abdicarea forţată a domnitorului Cuza procesul de urbanizare a continuat cu o şi mai mare intensitate, mai ales că noul domnitor, Carol I, provenea dintr-o ţară cu un înalt grad de urbanizare. Hotărât să continue procesul de modernizare economică început după 1859, noul suveran a fost neplăcut impresionat de aspectul capitalei, de starea modestă a reşedinţei domneşti şi a acţionat constant pentru ca Bucureştiul, capitala ţării şi deci simbolul acesteia, să devină un veritabil oraş european modern40. Alexandru Ioan Cuza făcuse un prim pas, respectiv acordase, în octombrie 1865, unei companii engleze construirea căii ferate careva lega capitala de Dunăre. În anul 1869, calea ferată va fi operaţională.

Domnitorul Carol I îşi va manifesta, încă de la începutul domniei, hotărârea de a acţiona pentru construirea unei reţele feroviare care să impulsioneze dezvoltarea economică a ţării şi să asigure legături solide şi permanente cu fluxurile economice de pe întinsul întregul continent european. Atitudinea noului

39 Date privind politica şcolară promovată de Al. I. Cuza în Nicolae Isar, Cristina Gudin, Din istoria

politicii şcolare româneşti. Problemele învăţământului în dezbaterile Parlamentului (1864-1899), Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 14-45

40 În memoriile sale primul rege al României afirmă în iulie 1866 că străzile Bucureştiului au un pavaj îngrozitor şi că „toate străzile laterale sunt încă nepavate. Când e secetă, sunt pline de praf, iar când plouă noroiul e până la glezne. Prăvălii sunt puţine, rău aranjate şi toate obiectele extraordinar de scumpe. Ieftine sunt mijloacele de trai; carnea şi legumele, vezi Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol I, 1866-1869, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 76

Page 201: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

201

domn se explică şi prin faptul că provenea dintr-o ţară aflată în Europa de Vest unde, urmare a dinamismului vieţii economice, interesul pentru construirea căilor ferate atinsese cote înalte şi contribuise ca peste tot în lume la dezvoltarea economic şi – implicit – la dezvoltare urbană.

În anul 1868, antreprenorul prusac Strousberg, agreat de domnitorul Carol I, a obţinut dreptul de construcţie, prin concesionare pe timp de 50 de ani, a unei linii ferate în lungime de 919 km, de la Roman la Vârciorova. Ea avea în componenţă următoarele tronsoane: Roman-Mărăseşti-Tecuci-Galaţi cu o linie secundară Tecuci-Bârlad; Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti-Piteşti; Piteşti-Vârciorova. La sfârşitul anului 1870 a fost dată provizoriu în funcţiune linia Roman-Tecuci-Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti, la care s-a adăugat segmentul Bucureşti-Piteşti. La 13/25 septembrie 1872, a fost inaugurată Gara de Nord, care va deveni principala poartă feroviară din Bucureşti, pe lângă care vor funcţiona şi Atelierele CFR.

În anii următori, continuă construcţia liniei Piteşti-Vârciorova. La acestea se adăugau liniile ferate din nordul Moldovei construite de investitorul austriac Offenheim În anul 1877, anul declarării independenţei de către statul român, cei peste 1.300 km cale ferată asigurau legături feroviare între capitală şi principalele oraşe ale ţării. În acelaşi timp, calea ferată şi activităţile economice pe care le stimulează pe termen scurt, mediu şi lung, contribuie la deyvoltarea şi urbanizarea unor localităţi rurale, începând cu cele aflate la intersecţia unor tronsoane feroviare importante.

În condiţiile lipsei unui sistem de creditare modern, investiţiile în domeniul urban au putut fi realizate, cu deosebire, după înfiinţarea la 17/29 decembrie 1874, la Bucureşti, de către un grup de marii proprietari interesaţi de investiţiile din mediul urban a Societăţii de Credit Urban Bucureşti care este urmată la scurt timp de o decizie similară la Iaşi. Aceste măsuri au permis o implicare mai largă a capitalului particular românesc în acţiuni de modernizare a oraşelor, în condiţiile ineficienţei statului în acest domeniu. Marile oraşe aveau nevoie de fonduri importante pentru a putea depăşi dificultăţile cu care se confruntau în activităţile cotidiene. Pentru a ilustra criza urbană din preajma războiului de independenţă cităm mai jos opinia, despre principalul oraş al ţării, a lui Ion Ghica. Pentru el Bucureştiul nu este decât un oraş „rău pavat, rău măturat, rău adăpat şi rău aerat. Infecţiune şi boală. Şi nici nu poate fi altfel, căci oraşele întinse şi populate se întreţin cu cheltuieli foarte mari pe care numai o mare bogăţie le poate purta”41.

41 Ion Ghica, op. cit., p. 311

Page 202: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

202

În plan demografic, în deceniul premergător obţinerii independenţei, pe baza unui puternic spor natural populaţia României creşte de la 3.864.000 în 1859 locuitori la circa 4,7 milioane de locuitori în 1877. În aceste condiţii se produce în perioada amintită o creştere constantă a populaţiei urbane în raport cu cea rurală, factor pozitiv în perspectiva dezvoltării economice ulterioare a României.

Independenţa a consolidat poziţiile politice ale Partidului Naţional Liberal, adept al modernizării economice prin stimularea industriei, creditului şi transporturilor care, promovând politica „prin noi înşine”, urmărea să consolideze poziţiile burgheziei române şi ale capitalului autohton atât în plan intern, cât şi în relaţiile cu capitalul extern. Dezvoltarea industriei capitaliste are consecinte directe asupra celorlalte ramuri ale economiei : agricultura, sistemul bancar, comertul intern şi extern, caile de comunicaţii şi transport . Acestea, privite în ansamblu sunt efect şi factori stimulativi ai urbanizării.

Deviza liberalilor, „prin noi înşine”, simboliza programul unei burghezii în plin proces de afirmare, conştientă că întărirea forţei sale politice depindea de consolidarea întregii economii, obiectiv realizabil, în primul rând, prin eforturi proprii. Politica „prin noi înşine” s-a concretizat în măsuri de politică vamală protecţionistă – aplicată începând cu anul 1886 –, prin încurajarea industriei naţionale – acţiune în care rolul decisiv a revenit legii din 1887 –, prin stabilirea unor condiţii relativ restrictive pentru capitalurile străine, prin înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi a altor numeroase bănci, organizarea Casei Rurale, răscumpărarea căilor ferate şi a unor mari firme aparţinând întreprinzătorilor străini ş.a42.

Conservatorii, mai ales prin aripa junimistă, au avut o contribuţie importantă în definirea unor principii şi concepte asupra problematicii social-economice şi, în funcţie de noile necesităţi ale dezvoltării ţării, au avut merite incontestabile în procesul de urbanizare, în perioada cuprinsă între războil de independenţă şi primul război mondial.

În ţările dezvoltate, în toate epocile, urbanizarea este asigurată de surse importante de finanţare şi exemplele sunt numeroase. În Europa Occidentală, urbanizarea este avansată, cu deosebire, în ţările care au cunoscut dezvoltarea economică. În fapt, între dezvoltare şi urbanizare este o legătură biunivocă, greu de departajat care este cauza şi care este efectul.

În România, lipsa unei Bănci Naţionale resimţită acut în anii războiului de independenţă, a fost rapid îndreptată de guvernul liberal, în primăvara anului1880. În acel an, în aprilie, Parlamentul a votat legea prin care a luat finţă Banca

42 Istoria României, vol VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 33

Page 203: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

203

Naţională adevărată metropolă capitalismului nostru bancar, după cum o numea Ştefan Zeletin. Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi în fiecare capitală de judeţ. Primele sucursale urmau să se înfiinţeze la Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova care erau cele mai populate oraşe după capitala Bucureşti43. Alături de filialele din oraşele menţionate, în primul an, au mai fost create filiale în Constanţa, Piatra-Neamţ, Piteşti, Roman, Giurgiu, iar acţiunea a continuat până după anul 1900. Banca Naţională a României a devenit coloana vertebrală a sistemului bancar românesc din care mai făceau parte bănci cu capital românesc ca Banca Agricolă înfiinţată în 1894, Banca Comerţului din Craiova (1899), Banca de Scont (1898), Banca Românească (1911). Alături de aceste bănci cu capital românesc, după 1895 au apărut bănci cu capital străin: Banca Generală Română (1897) cu capital german, Banca de Credit Român (1904) cu capital mixt austro-român, Banca Marmorosch-Blank (1905) cu capital maghiar, german, francez, român şi Banca Comercială Română (1906)44. Pe lângă aceste 9 mari bănci, mai existau numeroase bănci mijlocii şi mici, al căror număr ajunge în 1914 la 215, deţinând un capital de 228.000.000 lei.

Sistemul Bancar, în perioada 1874-1914 Tabelul 7

Anii Numărul băncilor

nou înfiinţate Bănci existente Capital, lei

1874 1 1 1.000.000 1894 3 10 35.227.660 1901 3 30 94.329.382 1905 8 46 119.807.480 1907 10 65 139.594.580 1910 22 113 185.872.815 1911 36 149 200.867.238 1912 43 192 214.195.979 1914 21 215 228.324.825

Sursa: Alexandru Pintea, Gheorghe Ruscanu, Băncile în economia românească 1774-1995, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 84-85

43 Victor Slăvescu, Istoricul Băncii Naţionale a României, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,

1925, p. 43 44 Alexandru Pintea, Gheorghe Ruscanu, Băncile în economia românească 1774-1995, Editura

Economică, Bucureşti, 1995, p. 84-85

Page 204: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

204

După obţinerea independenţei, statul român a menţinut un ritm ridicat în domeniul construcţiei de căi ferate încât în preajma primului război mondial România veche avea o reţea relativ densă, în lungime de 3.852 km. În sistemul feroviar condus de Direcţia Generală CFR în care erau angrenaţi peste 36.700 lucrători, tehnicieni şi funcţionari, care în mare parte, locuiau în mediul urban. Lucrarea tehnică de vârf a epocii, cu importante urmări economice, culturale şi turistice a fost integrarea Dobrogei la fluxurile economice româneşti, prin sistemul feroviar şi realizarea legăturii directe dintre capitală şi Marea Neagră, prin construirea liniilor Bucureşti-Feteşti (1886-1887) şi a liniei Feteşti-Cernavodă (1895). Ansamblul de poduri Feteşti-Cernavodă, operă monumentală şi memorabilă a lui Anghel Saligny, finanţată de statul roman, însuma 4.040 m, din care 750 revenea podului principal ale cărui ghirlande de oţel suspendate la 30 m deasupra Dunării au fost unanim apreciate, în epocă, inclusiv de constructorii străini

Până în anul 1900, au mai fost construite liniile Câmpina-Doftana, Titu-Târgovişte, Bacău-Piatra Neamţ, Costeşti-Roşiori-Turnu Măgurele, Ploieşti-Urziceni-Slobozia, Galaţi-Bârlad, Focşani-Odobeşti, Craiova-Calafat, reţeaua feroviară ajungând la 3.140 km din care 1.802 km construiţi de stat în regie proprie, iar restul prin concesiuni străine45.

Dezvoltarea industriei de fabrică în ultimii ani ai secolului al XIX-lea a determinat o creştere semnificativă a populaţiei oraşelor ca urmare a sporirii numărului de muncitori care s-au concentrat în întreprinderile mari încurajate de stat înfiinţate în baza legii din 1887. În anul 1914, în industria extractivă, prelucrătoare şi transporturi numărul muncitorilor se ridica la 263.629, adică dublu faţă de anul 1902. Muncitorii industriali erau concentraţi, cu deosebire, în capitală unde se înregistrau în anul 1915, un număr de 37.000 muncitori, în Valea Prahovei unde numărul lor se ridica la 13.500 şi în Galaţi unde erau înregistraţi 14.000 muncitori.

O pondere însemnată o aveau şi micii meşteşugari care lucrau în localităţi urbane, aceştia erau în anul 1908, de 106.500 persoane. Majoritatea acestora proveneau din zone rurale, aveau venituri modeste, locuiau în cartierele periferice şi în unele cazuri erau angajaţi temporar şi în întreprinderile industriale. Deşi majoritatea lucrătorilor erau români existau şi un număr important de străini având, de regulă, o calificare ridicată şi venituri superioare lucrătorilor români. Dintre străini, evreii reprezentau aproape 20% din totalul meseriaşilor din România.

45 Mihail Opritescu, Căi ferate. Modernism şi dezvoltare economică, în loc.cit., p. 250-251

Page 205: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

205

Numărul meseriaşilor în industria din România, în anul1902 Tabelul 8

Numărul meseriaşilor în industria din România, în anul1902 Nr. meseriaşi

Nr. patroni

Nr. calfe

Ucenici

Total 97.555 53.587 44.168 În oraşe 59.319 22.517 36.802 În Bucureşti 14.920 5.231 9.689

În mediu rural 38 436 31.070 7.366

Sursa: Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în anul 1938, Editura Hasefer, Bucureşti, 1995, p. 41

Ponderea ridicată a lucrătorilor străini din sectorul meşteşugăresc a determinat guvernul liberal să propună, în martie 1902, Legea pentru organizarea meseriilor cunoscută sub numele de Legea Missir, întrată în vigoare în septembrie acelaşi an. Prin această lege autorităţile au căutat să limiteze numărul muncitorilor străini cea ce a determinat unele proteste în străinătate46.

Comerţul cu cereale a reprezentat o activitate economică care a accelerat dezvoltarea urbană românească încă din perioada Regulamentelor Organice, mai ales în zonele limitrofe Dunării. Cererea tot mai mare de cereale la export a stimulat interesul pentru piaţă al producătorilor de cereale. Dezvoltarea activităţii de comercializare a cerealelor a condus la apariţia, în marile centre de comercializare a cerealelor, a Burselor de profil dar şi la consolidarea marilor comercianţi care, speculând dificultăţile financiare ale ţăranilor, realizau profituri uneori excdesive. Amploarea pe care a luat-o comerţul cu cereale după războiul de independenţă a determinat mărirea capacităţilor de depozitare în gări şi marile porturi dar şi dezvoltarea transporturilor feroviare, fluviale şi maritime întrucât cererea de forţă de muncă atât specializată cât necalificată a crescut mai ales în marile porturi. Cererea crescândă de cereale la export a determinată şi creşterea gradului de urbanizare al unor oraşe relativ noi, aparute după 1829 cum sunt Turnu-Severin şi Călăraşi47 dar şi al porturilor dunărene tradiţionale - Galaţi şi Brăila. 46 Mircea. Iosa, Traian Lungu, Viaţa politică în România 1899-1910, Editura Politică, Bucureşti,

1977, p. 95 47 Între 1859-1899 numărul locuitorilor din Turnu-Severin creşte de la 8.925 la 19.753. Creşterea

demografică a oraşului Călăraşi a fost şi mai spectaculoasă de la 1.037 la 11.077, vezi Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob, op. cit. p. 23-24

Page 206: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

206

În aceste condiţii, stimulată de industrializare şi comerţ, de extinderea reţelei feroviare şi creşterea volumului schimburilor comerciale în ultimele decenii ale secolui al XIX-lea, populaţia urbană recenzată în 1899 este superioară celei din 1859 însă raportul procentual dintre populaţia rurală şi cea urbană se reduce în favoarea ultimei cu numai un procent de la 17,6% la 18,8%. Creşterea populaţiei urbane de aproximativ 500.000 persoane a fost generată în aceste patru decenii de excedentul natural – 65.000 persoane, 250.000 emigranţi străini, 185.000 locuitori stabiliţi în oraşe din mediul rural48. Datele demografice arată că aportul lumii rurale la procesul de urbanizare continuă să fie relativ redus, fapt care determină menţinerea la sate a unei forţe de muncă excedentare cu consecinţe negative în plan economic.

Situaţia demografică a principalelor oraşe, în 1899, poate fi analizată prin intermediul datelor statistice din tabelul 9, mai jos prezentat49.

Situaţia demografică a principalelor oraşe, în 1899

Tabelul 9 Oraşul Nr. locuitori, în 1899

Bucureşti 276.178 Iaşi 77.759

Galaţi 62.545 Brăila 56.330

Craiova 45.579 Ploieşti 45.107

Botoşani 32.521 Focşani 23.601 Buzău 21.877

Turnu-Severin 19.753 Sursa: de Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob, Modernizare-europenism. România de la Cuza-Vodă la Carol al II-lea, p. 23-24

În raport cu statistica din anul 1859 schimbările sunt minore deoarece

dispar două oraşe - Ismail cedat Rusiei în 1878 şi Bârlad - care sunt înlocuite cu Buzău şi Turnu-Severin. Primele două oraşe ale ţării - Bucureşti şi Iaşi - îşi păstrează poziţiile în timp ce Galaţi, Brăila şi Craiova urcă în clasament profitând de retrogradarea oraşului Botoşani de pe locul trei pe locul şapte. Surprinde absenţa 48 Ibidem, p. 25 49 Ibidem

Page 207: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

207

din statistica citată a Constanţei pentru care, în anul 1898, scriitorul italian Angelo De Giubernatis estimează populaţia la 8.000 de locuitori şi unde din anul 1880 începuseră lucrări de modernizare a portului al căror cost se ridica potrivit călătorului italian la 35.000.000 franci50.

Dintre cele 71 de localităţi urbane cele mai multe şi anume 17 se situau între 5 000 şi 10 000 de locuitoori iar numai patru depăşeau 50 000 de locuitori. 32 de oraşe inclusiv capitala erau capitale de judeţ şi reprezentau 16% din populaţia urbană în timp ce restul oraşelor reprezentau numai 2,8 % cea ce arată că în 1899 România avea o populaţie urbană de 18,8% 51 . Faptul că trei sferturi din localităţile urbane erau centre judeţene demonstrează importanţa factorului administrativ în dezvoltarea urbană a României.

Din punct de vedere economic comerţul dunărean continuă să aibă o pondere importantă în procesul de urbanizare prin creşterea semnificativă a populaţiei din Brăila, Galaţi, Turnu-Severin şi Călăraşi. Dezvoltarea economică şi industrială favorizează şi oraşele Craiova, Ploieşti şi Buzău care va fi şi mai vizibilă în viitorul recensământ din 1912 când Ploieşi unde se dezvoltase puternic sectorul petrolier ajunge la 56 460 de locuitori plasându-se pe locul trei ca ritm de creştere a populaţiei după Bucureşti şi Constanţa. Portul de la Marea Neagră unde în 1909 vor fi finalizate lucrările de modernizare a portului iar în anul următor va fi inaugurat Cazinoul stimulând activitatea turistică va depăşi în 1912 13 000 de locuitori.

Puţinele schimbări în ierarhia principalelor oraşe demonstrează că după independenţă, procesul de creştere demografică a lumii urbane evoluează cu paşi mici, opinie întărită de tabelul următor care prezintă raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală.

Raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală, în perioada 1860-1912 Tabelul 10

Anul Populaţia rurală Populaţia urbană

1860 3.247.000 670.000 1870 3.560.000 734.000 1880 3.768.000 778.000

50 Prin Ţările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea, antologie, traducere, studiu introductiv şi note de Simona Vărzaru, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p. 190

51 Leonida Colescu, Analiza recensământului general al populaţiei României de la 1899, Bucureşti, 1944, p. 47

Page 208: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

208

Anul Populaţia rurală Populaţia urbană

1890 4.409.000 909.000 1899 4.837.000 1.120.000

191252 5.905.000 1.330.000

Sursa: Ilie Puia, Istoria economiei, Editura ASE, Bucureşti, 1993, p. 125 Modernizarea şi dezvoltarea urbană, preocupă deopotrivă lumea politică şi

administraţiile locale, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX -lea. Administraţiile locale urbane sunt conduse de organe colective, consilii comunale şi delegaţii permanente, însă principalul exponent rămâne primarul. Acestui demnitar ales de locuitorii cu drept de vot ai oraşului i se subordonează administraţia locală. Primarul colaborează cu prefectul care este reprezentantul guvernului în teritoriu şi este subordonat Ministerului de interne. În sarcina sa intră rezolvarea problemelor edilitare curente şi are dreptul de a supraveghia şi controla serviciile care depind de primărie. În atribuţiile primarului şi a consiliului comunal intră problemele legate de dezvoltarea urbană în cadrul căreia, pe baza diferitelor reglementări urbanistice şi arhitecturale, după anul 1900, sunt puse în practică planurile de sistemartizare ce au la bază modelele urbanistice occidentale, mai ales de inspiraţie franceză.

În această perioadă se construesc în reşedinţele de judeţ palate administrative, şcoli şi spitale, iar în capitală sedii impozante de ministere, de instituţii publice şi culturale. Multe din aceste edificii din capitală sunt proectate de arhitecţi francezi - A. Galleron, C. Bernard, L. Blanc şi contribuie la consacrarea Bucureştiului ca „Micul Paris”53. Mai merită reţinută o dimensiune a ritmului modernizării în marile oraşe care provine din domeniul telecomunicaţiilor. În anul 1894, existau 177 posturi telefonice, iar în anul 1913, numărul acestora se apropia de 18.00054. Ar trebui, credem, precizat că cea mai mare parte a acestor posturi telefonice aparţineau instituţiilor statului şi mediului de afaceri şi numai în mică măsură, populaţiei, elitelor sociale.

52 Datele recensământului din noiembrie 1912 relevă că în comunele urbane trăiau 1.329.400 locuitori

iar în cele rurale 5.919.600 locuitori. Bucureştiul avea 338.000 locuitori, iar alte cinci oraşe - Iaşi, Galaţi, Brăila, Ploieşti, Craiova depăşeau 50.000 locuitori, în Titu Maiorescu, România, Războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 83

53 Guy Gauthier consideră că Bucureştiul s-a transformat într-o metropolă modernă graţie arhitecţilor francezi care l-au îmbogăţit cu grandioase edificii oficiale pe care până şi Parisul celei de a III-a Republici ar fi bucuros să le aibă, vezi Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 186

54 Istoria României, vol VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 180

Page 209: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

209

În concluzie se poate afirma că, după aproape un secol de la declanşarea procesului de modernizare economică, care incontestabil, a accelerat procesul de urbanizare şi a dus la creşterea numărului de muncitori din industrie şi transporturi feroviare, oraşele aveau o pondere de 18,4%, iar satele, 81,8% din populaţia care număra 7.234.919 locuitori.

Dezvoltarea căilor ferate şi industrializarea, realizate sub conducerea elitelor nationale, a1catuite din noua burghezie şi din intelectuali, în România ca de altfel în toate ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est, favorizează dezvoltarea oraşelor, mai ales a capitalelor şi porturilor.

Modernizarea spatiului urban balcanic a marcat în secolul al XIX- lea ruptura cu un trecut urban în care oraşul reprezenta o civilizaţie. Imaginea „Stanbulului”, invadat de valul imigranţilor din spaţiul rural anatolian, în epoca modernizării, simbolizează sfârşitul unei tradiţii urbane milenare, premoderne, când oraşul era important prin rolul său comercial, politic şi cosmopolitismul cultural. Megapolis-ul situat din punct de vedere geografic la capatul marilor drumuri terestre din trei continente, Istambulul continuă să domine spaţiul balcanic la sfârşitul secolului al XIX-lea, chiar în epoca statului-natiune55.

Plasată în zona periferică a Europei, elita românescă a fost strâns legată, prin gândire şi cultură de spiritul european şi, în aceste condiţii, procesul de modernizare urbană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut ca model oraşul european care în mentalul colectiv reprezenta Occidentul.

Acţiunile de urbanizare s-au intensificat şi au cunoscut forme organizate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi s-au concretizat, mai ales după anul 1890, în numeroase construcţii monumentale realizate în zonele centrale, dar şi în cartierele locuite de cetăţenii cu stare materială care le permitea să beneficieze de confortul urban al epocii moderne. Sursele de finanţare ale lucrărilor de modernizare au fost contractate de autorităţile locale la instituţii bancare interne şi externe reprezentând, în anul 1914, peste 520.000.000 lei aur56.

În Occidentul Europei, după anul 1890, începe o nouă perioadă favorabilă economic, iar dezvoltarea urbană se reia într-o formă sistematică, organizată, fenomen care se manifestă şi în ţara noastră cu precizarea că în timp ce în Occident se construieşte metroul parizian şi cel vienez, în România se construieşte doar edificii publice şi canalizări57.

55 Georgios Prevelakis, op. cit., p. 75 56 Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă, Editura „Fundaţiei

România de Mâine”, Bucureşti, 1997, p. 191 57 Leonardo Benevolo, Oraşul în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 184

Page 210: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

210

Procesul de urbanizare în România în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în pofida realizărilor în plan edilitar-administrativ se constată şi importante minusuri care nu scapă celui care cunoaşte oraşul european. Principesa Maria, viitoarea regină a României apreciază cu regret, în anul 1893, că „Bucureştii nu erau decât un oraş fără caracter deosebit şi fără înfăţişare bine definită, o searbădă imitaţie a oraşelor occidentale”58.

Peste câţiva ani, în 1898 scriitorul italian Angelo De Giubernatis deşi recunoaşte că oraşul s-a înfrumuseţat faţă de cel din urmă cu 30 de ani, mai ales în centru, unde „Calea Victoriei, Piaţa Teatrului şi Bulevardul strălucesc viu luminate; case frumoase, magazine bogate, în care se remarcă luxul îţi dau iluzia, pentru moment, că te găseşti într-un frumos cartier parizian sau vienez” prezintă vizitatorului străin şi imagini contrastante între centru şi periferie. Imaginea strălucitoare a centrului „dispare de cum intri şi te pierzi în labirintul de străduţe întortochiate, care dau oraşului aspectul greoi al unui morman de case meschine”59. Aceste imagini demonstrează că în pofida eforturilor depuse, mai ales în plan economic, timp de aproape un secol de către o societate conştientă că aspectul oraşul poate fi un vector al progresului, segmentul urban era în România încă departe de standardele occidentale.

Un deceniu şi jumătate mai târziu, în 1912, în timpul Războaielor balcanice celebrul revoluţionar Lev Troţki, corespondent la Bucureşti al unei publicaţii din Kiev, afirmă că „pe străzile centrale din Bucureşti se poate surprinde, dacă un adierea spiritului galic, măcar înrâurirea bulevardelor pariziene” unde municipalitatea a construit instituţii acoperite cu tablă la fel ca cele din Paris60. Dincolo de acestea-remarcă viitorul líder al revoluţiei bolşevice-Orientul te priveşte din tóate colţurile pentru că alături de dame elegante pe străzi păşesc şovăelnici ţărani pârliţi de soare desculţi.

Mărturii care s-au păstrat de la începutul veacului al XX-lea, atestă că aspectul oraşelor putea fi încântător doar într-o zi însorită, vizitate doar în centru, de către un călător grăbit61. Faptul că multe oraşe continuau să nu beneficieze de canalizare şi aveau case mici şi insalubre construite din materiale uşor inflamabile, iar străzile nepavate întreţineau praful şi noroiul, demonstra că modernizarea era superficială, doar de suprafaţă. 58 Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Editura Moldova, Iaşi, vol. II, p. 42 59 Prin Ţările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea, p. 187 60 Lev Troţki, România şi războiul balcanic. Din însemnările unui trimis special, Editura Polirom,

Iaşi. 1998, p. 18-19 61 Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea. Lumea românească 1900-1908, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1990, p. 64

Page 211: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

211

În provincie, multe oraşe aveau o stradă principală în centru, o alta care lega gara cu centrul şi, în anumite cazuri, cu portul. În zona centrală a reşedinţelor de judeţ se afla, invariabil, palatul administrativ, prefectura, primăria, tribunalul şi catedrala toate de regulă în apropiere de parcul oraşului. Pe strada principală se mai aflau şi cele mai importante clădiri care aparţieau elitei politice şi economice locale, iar în rest, doar o puzderie de străduţe cu locuinţe ascunse de multe ori de curţi pline de vegetaţie ce dădeau locului un aspect rural62. Această situaţie se datora în principal lipsei de fonduri generată de criza financiară dintre anii 1899-1902. În aceste condiţii, în anul 1902 veniturile principalelor oraşe erau reduse, iar municipalităţile şi oraşele obişnuite al căror venit era de regulă sub un milion de lei, făceau cu greu faţă cheltuelilor curente iar investiţiile în modernizare imposibile

Veniturile principalelor oraşe în anul 1902, în lei Tabelul 11

Bucureşti 12.550.000 Iaşi 2.499.958 Brăila 2.001.514 Galaţi 1.834.915 Craiova 1.712.247 Ploieşti 1.186.566

Sursa: Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea. Lumea românească 1900-1908, p. 66 În acelaşi an numărul caselor insalubre, multe construite fără autorizaţie,

aflate în majoritate la periferia oraşelor era de 9 625 în Bucureşti, 2 470 în Iaşi, 1 518 în Galaţi şi 1 300 în Ploieşti 63 Confruntaţi cu această situaţie, conducătorii politici declanşează din anul 1904, o adevărată campanie condusă de oameni întreprinzători, sprijiniţi financiar prin împrumuturi acordate de stat pentru a da oraşelor condiţiile vieţii urbane64. În acelaşi timp, liberalii, mai ales prin Vasile Lascăr, s-au preocupat pentru găsirea unor soluţii care să contribuie la creşterea eficienţei administraţiei urbane. Aceste intenţii au generat lungi dezbateri politice şi parlamentare care s-au amplificat după evenimentele din 1907 fără a produce până în 1914 rezultate vizibile. Promotori ai spiritului naţional, susţinătorii

62 Pentru anul 1909, descriind strada Sfinţii Apostoli unde „toate curţile şi mai ales ograda bisericii

erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat care era atunci capitala” scritorul George Călinescu relevă la rândul său impresia de rural pe care o lasă vizitatorului multe zone din Bucureşti, vezi Enigma Otiliei, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 3

63 Ibidem, p. 65 64 Ibidem., p. 65

Page 212: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

212

modernizării urbane, conducătorii români au rămas în mod constant receptivi şi la valorile europene pe care le-au promovat mai întâi prin intermediul unor arhitecţi şi ingineri străini şi ulterior prin intermediul specialiştilor români. Prin deciziile lor, autorităţile române au acţionat în linii mari asemeni celor din Occident care au sistematizat, în principal, zonele centrale ale marilor oraşe şi mai puţin periferiile. În Parisul celui de-al doilea Imperiu baronul Haussmann “nu se ocupă decât de cartierele frumoase şi constrânge proletarii să se retragă la periferie. La marginea acestor strălucitoare centuri imobiliare cocioabele înfloresc în linişte”65.

În concluzie se constată că în intervalul 1829-1914, în pofida unor realizări pe care le-am amintit mai sus, clasa politică românească nu a trecut marele examen al modernizării care a fost, în ţările avansate, urbanizarea. Cauzele sunt multiple, de la lipsa unei vieţi urbane reale la 1829 până la caracterul înapoiat al economiei unde componenta rurală este dominantă. Industrializarea s-a declanşat în România prea târziu pentru a putea fi ca în Europa Occidentală, sursa principală a urbanizării, iar căile ferate şi comerţul un au fost în măsură să o suplinească. Privită în raport cu cea anterioară, fiecare etapă dintre 1829 şi 1914 este, din punct de vedere urban, un progres însă acesta este doar parţial, departe de necesităţile unei societăţi care se află într-o zonă periferică a economiei europene şi care s-a confruntat aproape permanent, în secolul al XIX-lea, cu mari dicifultăţi financiare.

În spaţiul românesc extracarpatic „dezvoltarea oraşelor a fost permanent grevată de condiţia vieţii rurale. Oraşele nu s-au putut niciodată emancipa de sub această condiţie, n-au dobândit o funcţie deplin autonomă, independentă de ce avea loc şi se petrecea la sat”66. Mihail Manoilescu analizând clasa mijlocie care în Occident a avut un rol important în procesul de urbanizare, constituind un adevărat rezervor pentru marea burghezie, constată existenţa în oraşele româneşti a unor „familii de mici agricultori, care au exact aceleaşi caractere sufleteşti şi aceeaşi ocupaţie ca ţăranii”67.

În aceste condiţii, România cu o pondere scăzută de populaţie urbană care devine şi mai redusă dacă se ia în calcul stilul de viaţă rural ce se întâlneşte în multe din mahalele oraşelor de provincie şi cu servicii urbane care nu întrunesc standardele moderne, urbanizarea va fi una din marile probleme cu care se va confrunta societatea românească în perioada interbelică.

65 Philippe Aries, Georges Duby(coordonatori) Istoria veţii private, Editura Meridiane, Bucureşti,

1997, vol VIII, p. 30 66 Damian Hurezeanu, Civilizaţia română modernă. Premise, Editura Institutului de Teorie Socială,

Bucureşti, 2000, p. 108-109 67 Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras,

Bucureşti, 1942, p. 65

Page 213: Carte ASE 2008

Urbanizare şi economie în România, 1829-1914

213

Urbanization and economy in Romania 1829-1914

Associate professor Mihai Opriţescu The Bucharest Academy of Economic Studies

Nicolae Dinu, PhD National Bank of Romania

The urbanization process within the modernization of European society in the nineteenth century is influenced by social and economic transformations caused by the industrial revolution producing in western and central Europe a real "urban revolution".

In the southeast European space developments are slow despite efforts of a bourgeoisie which rapidly adopt the European model. Placed within the peripheral area of Europe, Romanian elite was closely linked with thought and spirit of European culture and the modernization process took as a model Western European city.

Forerunners of the national spirit, supporters of urban modernization, Romanian leaders have been receptive to the European experience in the field of urban organization

Speeding up the process of urbanization in Romania in the last decades of the nineteenth century and the beginning of the XX century is strongly encouraged by the development of the rail network and economic recovery of the commercial and economic potential of the Danube and the Black Sea.

Urbanization is encouraged by the strengthening of modern Romanian state through administrative and economic measures which has revealed the interest for increasing the city role in the Romanian society. Investments in urban areas especially after Independence were materialized in major cities through systematization measures, modernization of means of transport and, building numerous public and private urbanistic constructions on the plans of great Romanian and foreign architects.

Page 214: Carte ASE 2008

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania (1909, 1910) – formă de integrare în rândul

funcţionarilor bancari din Europa Centrală

Prof. univ. dr. Mihai D. Drecin Universitatea din Oradea

Înfiinţarea institutelor de credit în Transilvania secolului al XIX-lea este rezultatul evoluţiei spre economia capitalistă a acestei „provincii de margine” a Imperiului Habsburg, mai apoi a Austro-Ungariei. Cooperativele de credit, mai apoi băncile organizate ca societăţi anonime pe acţiuni, au fost cerute de necesitatea finanţării prompte, masive, constante şi avantajoase a tot mai multor afaceri lucrative, de respingere a cămătăriei spoliatorii şi descurajante pentru orice întreprinzător sau om de afaceri, indiferent de forţa lui economică. Apărute, în ordine, la saşi, unguri şi români, între 1835-1871, dezvoltate numeric şi perfecţionate organizatoric la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, toate au la bază modelul german. În deservirea zilnică a clientelei, în măsurile de modernizare şi reformă organizatorică, strângerea legăturilor de afaceri între sistemele bancare ale naţiunilor din Europa Centrală, un rol hotărâtor l-au avut funcţionarii. Pe măsura creşterii lor numerice, a gradului de pregătire profesională, a organizării în asociaţii profesionale care să le apere interesele salariale, de sănătate şi la pensii onorabile, după un anumit număr de ani de muncă, funcţionarii de bancă se constituie într-o categorie socio-profesională aparte a burgheziei în ascensiune. Gradul lor de cultură generală şi de specialitate, independenţa economică asigurată de veniturile obţinute din salarii şi din alte surse, relaţiile de familie pe care le încheagă prin căsătorii şi prietenii în rândul elitei majore a naţiunilor din care făceau parte, permit unor funcţionari de bancă să se manifeste, direct sau indirect, în sferele culturii şi politicii naţionale la vârf.

Preocupări pentru depistarea şi cuantificarea numerică şi calitativă a funcţionarilor români de bancă din Transilvania epocii moderne, înregistrăm în

Page 215: Carte ASE 2008

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania (1909,1910) – formă de integrare în rândul funcţionarilor bancari din Europa Centrală

215

studii efectuate încă înainte de 19891, mai ales după 19952. Evoluţia lumii acestei categorii aparte de funcţionari români a fost în strânsă legătură cu creşterea numerică a băncilor cu capital românesc, domeniu economic aprofundat de cercetători mai ales după 19903.

Visarion Roman, întemeietor şi desemnat actariu (secretar – n.n.) al primei instituţii de credit cu capital românesc din Transilvania – Societatea de împrumut şi păstrare din Răşinari (1868) – în fond o cooperativă de credit de tip Schultze-Delitsch, poate fi considerat întâiul funcţionar al unei instituţii de credit româneşti4. În 1872 Banca „Albina” din Sibiu îşi nominaliza primii săi funcţionari în persoana lui Visarion Roman – director, Ştefan Lissai –contabil, Cristian Zidu – funcţionar şi

1 M. G. V. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerţului românesc din Braşov, Bucureşti, 1928; Bujor Surdu, Aspecte privind rolul băncilor în consolidarea burgheziei româneşti până la primul război mondial, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj, 1962, p. 179-203; Al. Bărbat, Dezvoltarea şi decăderea ultimei grupări de intermediere ai Braşovului în secolul al XIX-lea, în Studii, revistă de istorie, nr. 4, 1963; Bujor Surdu, Societatea de păstrare şi împrumut din Răşinari, în Acta Musei Napocensis, Cluj, 1966, p. 317-328; Eugen Pavelescu, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei (sec. XVIII-XIX), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1970; S. Retegan, Structura social-economică a burgheziei din Transilvania în anii regimului liberal, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, 1971; Mihai Drecin, Banca Albina din Sibiu – instituţie naţională a românilor transilvăneni (1871-1918), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982; Idem, Oradea – centru al organizării funcţionarilor români din băncile transilvănene la începutul secolului al XX-lea, în Crisia, Oradea, 1984; Idem, Orădeanul Vasile Babi - redactor al „Calendarului portativ al funcţionarilor de bancă români” (1909-1910), în Crisia,Oradea, 1988

2 Mihai D. Drecin, Români transilvăneni afirmaţi în sistemul financiar-bancar din Vechiul Regat la începutul secolului XX, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie-Arheologie, 1996-1997; Idem, Date pentru un repertoar al funcţionarilor român ide bancă din Transilvania epocii moderne, în Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureşau,, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998 (volum îngrijit de Nicolae Edroiu); Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000; Vasile Dobrescu, Funcţii şi funcţionalităţi în sistemul de credit românesc din Transilvania până la primul război mondial .Studiu de caz, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tg. Mureş, 2006; Idem, Despre formarea şi afirmarea elitelor băncilor româneşti din Transilvania până la primul război mondial, în volumul Intelectualii şi societatea modernă. Repere Central-Europene, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tg. Mureş, 2007

3 ***, Istorie financiar-bancară. Studii asupra băncilor româneşti din Transilvania (1867-1918), vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996 (coordonator Mihai D. Drecin); Vasile Dobrescu, Elita românească în lumea satului transilvan (1867-1918), Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tg. Mureş, 1996; Idem, Sistemul de credit românesc din Transilvania (1872-1918), Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tg. Mureş, 1999; Lucian Dronca, Din politica financiară a românilor ardeleni. Banca „Economul” din Cluj-Napoca (1886-1918), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999; ***, Istorie financiar-bancară. Studii asupra băncilor din Austro-Ungaria (1867-1918), vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001 (coordonator Mihai D. Drecin); Lucian Dronca, Băncile româneşti din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003

4 Bujor Surdu, Societaea de păstrare şi …, p. 324

Page 216: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

216

Nicolae Petra-Petrescu – copist, ultimul încă elev la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu5.

Funcţionari de origine română activând în instituţii de credit sau de asigurări săseşti, austriece sau maghiare din Transilvania găsim şi înainte de 1868-1872. Pe unii dintre ei îi cunoaştem din presa vremii şi studiile edite dedicate istoriei meşteşugurilor, comerţului şi creditului transilvănean românesc şi săsesc de la mijlocul secolului al XIX-lea6. Cercetarea sistematică a fondurilor economice din arhivele săseşti, evreieşti şi maghiare, a presei germane şi maghiare, a judecătorilor din Transilvania anilor 1800-1870 ar scoate la iveală noi funcţionari de bancă de origine română, mostră evidentă a potenţelor intelectuale ale naţiunii noastre, a capacităţii ei de a se afirma în cele mai pretenţioase domenii de activitate.

Desigur, pe măsură ce va creşte numărul băncilor cu capital românesc sporeşte şi numărul funcţionarilor acestora. După „Revista Economică” din Sibiu, prima şi cea mai longevivă publicaţie economică românească din Transilvania, specializată în probleme financiar-bancare central-europene7, ritmul înfiinţării de bănci româneşti a fost următorul: 1883 – 3 bănci, 1888 – 28, 1895 – 52, 1898 – 75, 1902 – 89, 1908 – 137, 1910 – 154 8 . Date statistice credibile şi oarecum sistematice referitor la evoluţia numerică a funcţionarilor avem pentru perioada 1898-1918. Astfel, în 1898-1899, în cele 70 de bănci româneşti, sunt înregistraţi 260 funcţionari9, în 1904 – 424 funcţionari10, 1907 – aproximativ 60011, 1908 - 65012, 1909 – 658, 1910 - 70213, 1913 - 92714. Trebuie să recunoaştem că numărul băncilor şi al funcţionarilor acestora oscilează destul de sensibil de la o sursă de presă la alta, pentru acelaşi an calendaristic. Faptul se explică prin informaţiile

5 Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Sibiu, Fond:Banca Albina, vol. II, Proces verbal din 15 III 1872, conclus nr. 4

6 Mihai D. Drecin, Date pentru un repertoar…, p. 316-317 7 Idem, Banca „Albina” din Sibiu…, p. 111-116 8 Revista Economică, nr. 20, 1905, p. 182, nr. 49, 1903, p. 352, nr. 1, 1910, p. 23, nr. 1, 1910, p. 23,

nr. 5, 1911, p. 50 9 Idem, nr. 1, 1899, p. 5-13 10 Vasile Dobrescu, Rolul băncilor româneşti transilvănene în domeniul agrar până la 1918, în

Marisia, Tg. Mureş, 1980, p. 320-321 11 A. Gociman-Oituz, Băncile româneşti din Ardeal văzute de un autor ungur în 1907, în

Observatorul social-economic, Braşov, nr. 6, XI-XII, 1943, p. 657-659 12 Revista Economică, nr. 1, 1910, p. 2-3 13 Calendarul portativ pe anul 1909, an I, Arad, Tip. Diecezană, pp. 140-156, Calendarul portativ pe

anul 1910, an II, Arad, Tip. Diecezană, p. 151-168 14 Vasile Dobrescu, Funcţii şi funcţionlităţi în…, p. 70

Page 217: Carte ASE 2008

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania (1909,1910) – formă de integrare în rândul funcţionarilor bancari din Europa Centrală

217

incomplete şi nu întotdeauna prompte pe care băncile le puneau la dispoziţia ziarelor politice şi revistelor specializate în probleme economice, care publicau periodic statistici şi articole sinteză referitor la activitatea băncilor româneşti şi a funcţionarilor acestora, uneori încadrate în realităţile sistemului bancar maghiar sau chiar austro-maghiar. Pe de altă parte, nu întotdeauna se făcea o distincţie clară între băncile de credit ca societăţi anonime pe acţiuni şi cooperativele de credit, ultimele fiind deseori incluse în rândul băncilor.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, la nivelul sistemului bancar vest şi central european s-a pus pe tapet necesitatea reformării organizatorice a institutelor de credit. O serie de lacune de fond şi de formă cereau acest lucru, cu atât mai mult cu cât se înmulţeau crizele economice care confruntau tot mai des economia europeană. În acest context, sistemul bancar românesc din Transilvania declanşează primul procesul de reformă la nivelul Austro - Ungariei, devansând pe saşi, unguri şi austrieci. Cadrul în care se vor discuta şi aproba căile şi formele de reformare a băncilor româneşti vor fi „Conferinţele directorilor băncilor române” (1898, 1901, 1903, 1905, 1906), iar din 1907 Uniunea bancară „Solidaritatea”15.

Depistarea, inventarierea şi corectarea treptată a lacunelor din organizarea şi activitatea sistemului bancar românesc din Transilvania revine unui grup de înalţi funcţionari ai principalelor bănci româneşti. Cei mai mulţi erau economişti cu studii medii sau universitare, alţii erau jurişti, absolvenţi ai unor facultăţi de Drept din imperiul dualist. Este vorba de Banca „Albina” din Sibiu, care la 1909 avea un corp funcţionăresc format din 52 de persoane, Banca „Victoria” – Arad cu 26 de funcţionari, Banca „Bihoreana” – Oradea, 17 funcţionari, Banca „Ardeleana” – Orăştie, 16 funcţionari, Banca „Silvania” – Şimleu Silvaniei, 14 funcţionari16. Dintre funcţionari amintim pe „albiniştii” Partenie Cosma şi Dr. Corneliu Diaconovich – jurişti, Iosif Lissai, Dominic Raţiu şi Ioan Vătăşan – economişti; arădenii Nicolae Oncu şi Sava Raicu – jurişti, Dr. Ioan Mihu şi Dr. Aurel Vlad – jurişti şi Ion I. Lapedatu – economist, reprezentanţi ai „Ardelenei” din Orăştie, orădeanul D. Coriolan Pop – jurist, şimleuanul Andrei Cosma – jurist17.

15 Mihai D. Drecin, Înfiinţarea Uniunii „Solidaritatea” a băncilor româneşti din Transilvania, o experienţă de integrare în economia europeană (1892-1907), în vol. Experienţe istorice de integrare economică europeană, Ed. A.S.E., Bucureşti, 2006, p. 105-119 (coordonator: Maria Mureşan). La nota 61 vezi şi bibliografia la zi dedicată subiectului.

16 Calendarul portativ pe anul 1909, p. 140-156 17 Vasile Dobrescu, Funcţii şi funcţionalităţi…, p. 65-66, 84

Page 218: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

218

Pe lângă problemele de administrare şi funcţionare a băncilor româneşti, în primele Conferinţe ale directorilor din 1898, 1901 şi 1903 s-au discutat câteva aspecte importante legate de munca şi viaţa funcţionarilor de bancă. Astfel, s-a analizat pregătirea lor profesională la momentul dat (1901) şi căile de perfecţionare profesională continuă, atât pentru cei cu studii economice, cât mai ales pentru autodidacţi (1898, 1901). Stabilirea unor criterii generale ferme privind salarizarea funcţionarilor activi, ca şi crearea unui fond de pensii care să le asigure o existenţă demnă în caz de boală şi la bătrâneţe (1901, 1903)18 lansau discuţia pe marginea constituirii unei organizaţii socio-profesionale distincte, cu caracter sindicalist, care să le promoveze interesele sociale.

În anul 1906, dr. Cornel Diaconovich, iniţiatorul „Conferinţelor directorilor băncilor române” şi al „Revistei Economice”, părăseşte Sibiul plecând definitiv la Bucureşti. Se părea că nimeni nu mai era interesat să continue şi eventual să finalizeze munca de organizare a funcţionarilor români din Transilvania. Sibiul, indiscutabil centrul conducător al sistemului bancar românesc din imperiul dualist, era preocupat de transformarea instituţiei „Conferinţei directorilor băncilor române” a căror hotărâri erau facultative, într-o Uniune bancară solidă („Solidaritatea” – n.n.), capabilă să impună un control permanent şi obligatoriu tuturor băncilor membre, cu alte cuvinte o reformă de substanţă cerută de standardele europene ale vremii.

În aceste condiţii, între 1906 şi 1909, Oradea se impune ca nou centru al organizării funcţionarilor români de bancă din Transilvania. Meritul revine unui număr de cinci funcţionari din Bihor şi Sălaj, respectiv Vasile Babi, Nicolau Munthiu, Ioan Petra, Ilie Radu şi Nicolau Vecon19 . Aceştia publică în toamna anului 1907 un Apel în ziarul arădean „Tribuna” în care solicită „pe cei mai bine meritaţi funcţionari de bancă, domnii Iosif Lissai (contabilul şef al Băncii „Albina” din Sibiu – n.n.) şi Sava Raicu (secretarul Băncii „Victoria” din Arad – n.n.) ca, fără amânare, să convoace funcţionarii băncilor române la o adunare, care avea de scop dezbaterea asupra organizării” în vederea îmbunătăţirii condiţiilor materiale

18 Mihai D. Drecin, Înfiinţarea Uniunii „Solidaritatea” a băncilor româneşti din Transilvania, o experienţă…, p. 110, 111, 113

19 La 1913, Ioan Petra era contabil – procurist la Banca „Drăganul” Beiuş, Nicolau Munthiu – secretar la Banca „Silvania” şi membru în Consiliul de supraveghere al Băncii „Vulturul” Tăşnad, Ilie Radu – prim-contabil la Banca „Maramureşana” Sighetu Marmaţiei. Vezi: Vasile Dobrescu, Funcţii şi funcţionalităţi…, p. 197, 207 şi 212, 202. Nicolau Vecon nu apare în listele din 1913, iar Vasile Babi decedase în ianuarie 1910.

Page 219: Carte ASE 2008

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania (1909,1910) – formă de integrare în rândul funcţionarilor bancari din Europa Centrală

219

de trai şi perfecţionarea profesională a acestora prin „răspândirea ştiinţei de bancă, economia naţională, ştiinţele economice etc.”20

Sufletul acţiunii este Vasile Babi, în 1908 „funcţionar al Institutului ‹Bihoreana› din Oradea-Mare”, pentru ca în 1909 să fie avansat cassar (casier – n.n.) la aceeaşi bancă, deci al treilea funcţionar ca importanţă într-o instituţie de credit, după director şi contabil, în nomenclatorul funcţionarilor de bancă români din Transilvania de până la 1918. După absolvirea în 1899 a Şcolii comerciale superioare greco-ortodoxe române din Braşov, în 1902 se angajează ca funcţionar la Banca „Bihoreana” din Oradea unde va funcţiona până la prematura dispariţie din viaţă în ianuarie 1910. În ultimii opt ani din viaţă, pe lângă o intensă activitate desfăşurată pe linia reorganizării şi consolidării sistemului bancar românesc, a înfiinţării unei asociaţii a funcţionarilor de bancă, Vasile Babi se remarcă prin implicarea în lupta politică naţională, prin discursuri rostite „cu o rară vervă şi bine simţite” împotriva legilor şcolare ale contelui Apponyi21. Totuşi, meritul principal al lui Vasile Babi, remarcat de „Revista Economică” în necrologul pe care i-l publică la 16 ianuarie 1910, a fost redactarea „cu mult zel doi ani de-a rândul, (a) ‹Calendarul(ui) portativ› al funcţionarilor de bancă români (1909 şi 1910)”22.

Ideea editării „Calendarului” s-a născut în toamna anului 1907, când un grup de funcţionari de bancă români au discutat organizarea unei reuniuni care „să lucreze pentru perfecţionarea şi înaintarea noastră (a funcţionarilor de bancă – n.n.) şi să muncească şi pentru bunăstarea materială a poporului român, dându-i îndrumări practice pe terenul economic”23. Participarea a cinci români la Congresul funcţionarilor de bancă din estul Ungariei, desfăşurat la Debreţin între 7-8 iunie 190824, îi consolidează lui Vasile Babi hotărârea publicării „Calendarului” pe care îl vede ca o publicaţie indispensabilă schimbului de opinii pe linia înfiinţării şi consolidării organizaţiei profesionale a funcţionarilor români de bancă din Transilvania.

20 Mihai D. Drecin, Oradea – centru al organizării funcţionarilor…, p. 332 21 Idem, Orădeanul Vasile Babi – redactor al „Calendarului …”, p. 443 22 Revista Economică, nr. 3, 1910, p. 22 23 Vasile Babi, Prefaţă, în Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români pe anul 1909, p. 3 24 Este vorba de Vasile Babi şi Iosif Diamandi de la Banca „Bihoreana”, Nicolae Munthiu de la

Banca „Silvania”, Constantin Popp şi dr. Dumitru Ştefan de la Banca „Albina”. Vezi Revista Economică, nr. 24, 1908, p. 254-255

Page 220: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

220

Din datele oferite de cele două numere ale „Calendarului” 25 rezultă că strângerea materialelor şi tehnoredactarea fiecărui volum se încheiau în luna septembrie a anului precedent apariţiei. Tipărirea se efectua în lunile octombrie-decembrie, iar expedierea comenzilor la particulari, bănci, biblioteci, şcoli se făcea în lunile decembrie-ianuarie. Abonaţii se „prenotau”, adică făceau comenzi ferme, ceea ce permitea fixarea tirajului şi a costului/bucată. Formatul era de mic dimensiuni: 16,5 cm/10 cm, 185 pagini – volumul pe anul 1909 – şi 188 pagini – volumul pe anul 1910. Tiparul a fost asigurat de „Diecezana” din Arad, una dintre cele mai active tipografii româneşti din Transilvania, înfiinţată la 1879 de către Ioan Meţianu, episcopul de atunci al Aradului. Parte din costurile tipăririi se asigura din costul reclamelor pe care le publicau o serie de firme evreieşti, maghiare, germane şi române, mai ales din Oradea26 .

Materialele publicate în paginile „Calendarului” le putem împărţi în următoarele categorii: tabele cu diverse date absolut necesare bunei desfăşurări a activităţii funcţionarilor din birourile băncilor; studii de tehnică bancară; articole referitoare la activitatea şi menirea băncilor şi funcţionarilor acestora în societatea românească din Transilvania; statistici la zi referitor la băncile şi cooperativele de tip Reiffeisen cu capital românesc, lista funcţionarilor, a conducerii Uniunii bancare „Solidaritatea”, a membrilor direcţiunilor şi comitetelor de supraveghere a băncilor noastre, grupaţi pe categorii socio-profesionale; diverse articole cu subiecte economice, inclusiv din lumea bancară internaţională, menite a îmbogăţi orizontul de cultură generală a cititorilor.

În prima categorie de materiale includem precizările termenilor pentru plata impozitelor şi competinţelor erariale, tabele privind competinţele de timbru, taxele poştale, valoarea în coroane a celor mai importante monede naţionale.

Studiile de tehnică bancară, bine documentate şi sobru redactate, se referă la cărţile funduare (autor dr. Coriolan Pop), încheierea anuală a conturilor (prof. Arseniu Vlaicu), calcularea intereselor tranzitorii anticipative (Constantin Călţiun jr.), reescont (Nicolae Căldărea).

25 Câte un exemplar din cele două numere ale „Calendarului” se găsesc în Biblioteca „Astra” din Sibiu. Ele au aparţinut lui Nicolae Petra-Petrescu, cunoscut ziarist, funcţionar de bancă, literat, istoric transilvănean, decedat în 1923

26 Mihai D. Drecin, Orădeanul Vasile Babi – redactor al …, p. 442, 444. Pentru moment rămân fără răspuns întrebări privind tirajul, costul/exemplar, costul final al fiecărui tiraj, structura socio-profesioanală a abonaţilor, dacă colaboratorii erau remuneraţi şi cu cât anume, dacă editorul realiza un venit bănesc personal pentru munca depusă

Page 221: Carte ASE 2008

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania (1909,1910) – formă de integrare în rândul funcţionarilor bancari din Europa Centrală

221

Constantin Popp, Emil Tişca Vasile Babi, Constantin Călţiun jr. publică articole bine documentate, convingătoare, în care militează pentru organizarea funcţionarilor români de bancă într-o asociaţie proprie, necesitatea unei perfecţionări profesionale continue a funcţionarilor, constituirea unui fond de pensii pe seama aceloraşi, implicarea mai serioasă a băncilor şi funcţionarilor lor în viaţa economică naţională.

Foarte valoroase pentru cercetătorul de astăzi sunt statisticile întocmite cu minuţiozitate de Vasile Babi. Ele redau lista băncilor româneşti, precizându-se la fiecare în parte sediul, comitatul, anul înfiinţării, capitalul social, fondul de rezervă, fondul de pensii, numărul funcţionarilor care o deservesc. Tabele cu numele funcţionarilor şi băncile la care funcţionează, iar pentru anul 1910 chiar cu precizarea funcţiei pe care o deţin în bancă, ne permit să evaluăm forţa numerică a acestei categorii socio-profesionale, componentă importantă a tinerei burghezii româneşti.

Nu mai puţin interesante sunt articolele care transmit ştiri din viaţa bancară a SUA (autor V. V. Bontescu) sau a sârbilor (Teodor Filipeşcu), despre însemnătatea organizării şi participării la cursuri comerciale internaţionale (Gavril Todică) sau discuţii pe marginea birocratismului ca fenomen periculos ce poate afecta viaţa în viitorul apropiat, inclusiv a funcţionarului de bancă (P. Stoica)27.

Valoarea practică şi teoretică a conţinutului celor două numere ale „Calendarului” a fost asigurată de calitatea colaboratorilor, a articolelor, studiilor şi informaţiilor pe care aceştia le publică. Este vorba de Ion I. Lapedatu – directorul Băncii „Ardeleana” din Orăştie şi secretarul Uniunii bancare „Solidaritatea”, Vasile C. Osvadă – directorul Băncii „Agricola” Hunedoara şi al gazetei economice „Tovărăşia” din Orăştie, Nicolae Petra-Petrescu – directorul Băncii „Cordiana” Fofeldea şi al Despărţământului Agnita al „Astrei”, dr. Coriolan Pop – directorul Băncii „Bihoreana” Oradea, Constantin Popp – funcţionar al Băncii „Albina” din Sibiu şi redactor responsabil al „Revistei Economice”, Virgil V. Bontescu – funcţionar al „Băncii centrale a caselor de păstrare boeme” Filiala Brno, Arseniu Vlaicu – profesor la Şcoala comercială greco-ortodoxă română din Braşov şi director al Băncii „Braşoveana” Braşov etc28.

Dispariţia prematură din viaţă a lui Vasile Babi, la 13 ianuarie 1910, la mai puţin de treizeci de ani, atrage după sine încetarea apariţiei „Calendarului”. Finalul

27 Ibidem, p. 443 28 Ibidem, p. 444

Page 222: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

222

lui Vasile Babi şi a „Calendarului” său sunt simptomatice pentru condiţia societăţii româneşti transilvănene din perioada dualismului austro-ungar. Într-un regim politic total ostil afirmării românilor, înaintaşii noştri au trebuit să depună eforturi fizice şi intelectuale extraordinare pentru a se afirma. Nu o dată oameni şi realizările lor sunt striviţi dureros de maşinăria statului opresor. Locul celor dispăruţi îl iau însă alţii, din aceeaşi generaţie sau altele mai tinere. Munca celor dispăruţi este reînnodată şi dusă mai departe, spre împlinirea idealurilor naţiunii.

Chiar şi succesele parţiale, cum a fost şi cazul tipăririi „Calendarului”, scot în evidenţă şi un alt aspect al efortului naţional pentru afirmare. Este vorba de încadrarea în modelul european de organizare şi muncă, de accelerare a procesului de occidentalizare şi modernizare a societăţii româneşti.

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania apărea la numai trei ani după un anuar scos din aceleaşi raţiuni şi cu un conţinut asemănător de către funcţionarii maghiari de bancă de la Budapesta. Redactorul şi editorul „Calendarului de buzunar al funcţionarilor de bancă”29 apărut în 1906, era cunoscutul economist Szász János, viitorul secretar general al „Centralei reuniunilor funcţionarilor de bancă din Ungaria”30.

Dincolo de Carpaţi, în Regatul României, societatea românească se putea dezvolta mult mai liber, procesul de modernizare şi occidentalizare fiind sprijinit de instituţiile statului. Aşa se explică apariţia unor periodice specializate în radiografierea activităţii financiar-bancare din ţară, inclusiv a funcţionarilor de bancă, mulţi dintre ei de origine transilvăneană 31 . Este vorba de publicaţiile săptămânale „Creditul” (1899), editat de D. Stoicoviciu şi Ulpiu Hodoş, şi „Curierul financiar” (1899), editat de M. Minoviciu 32 , mai apoi „Informatorul băncilor şi al principalelor instituţii de credit şi societăţi de asigurare” (1911)33.

Dacă imitarea modelului european a fost o obsesie pentru lumea politică românească de o parte şi de alta a Carpaţilor, deopotrivă, integrarea reală a societăţii româneşti în Europa vremii au făcut-o truditorii de rând, din toate categoriile socio-profesionale, prin acumulări treptate, inteligenţă şi muncă. Tipărirea „Calendarului” de către Vasile Babi este o mostră în acest sens.

29 Pénzintézeti tisztviselök szebnaptaro 30 Revista Economică, nr. 49, 1908, p. 456, nr. 22, 1909, p. 267-268 31 Mihai D. Drecin, Români transilvăneni afirmaţi în sistemul financiar-bancar din Vechiul regat la

începutul secolului XX, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie-Arheologie, 1996-1997, p. 183-187

32 Revista Economică, nr. 2, 1899, p. 85-86 33 Anul I, 1911, Noua Tipografie profesională Dimitrie C. Ionescu, str. Câmpineanu 9

Page 223: Carte ASE 2008

„Calendarul portativ al funcţionarilor de bancă români” din Transilvania (1909,1910) – formă de integrare în rândul funcţionarilor bancari din Europa Centrală

223

„The Portable Calendar of the Romanian Bank Workers” in Transylvania (1909, 1910) – Manner of Integration Abreast of the Bank Workers in the Central Europe

Professor Mihai D. Drecin, PhD University of Oradea

Published by Vasile Babi, a booking clerk of the „Bihoreana” Bank in Oradea, the annual book registers itself to the efforts of constitution a professional association of the Romanian bank workers in Transylvania. On the pages of the two numbers of the “Calandar” we can find interesting data, studies and statistics about the provincial Romanian banking system, being able to reconstitute a segment of the banking-financial world at the beginning of the 20th century. The “Calendar” appeared only three years after a similar annual book had been published in Budapest by the Hungarian office workers’ association, but also during the period (1899-1911) when the same measures and results were registered in Bucharest, too. The theme of our considerations aims to sustain the theory in accordance with the modernization and making western of the Europe was performed from West to East in all the life ranges and at the level of all categories and social classes of the nations between Atlantic and Urals.

Page 224: Carte ASE 2008

Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală, 1921-1924

Prof. univ. dr. Ion Zainea Universitatea din Oradea

O consecinţă importantă a întregirii statale româneşti a fost lărgirea pieţei

interne, care a înregistrat atât o creştere cantitativă, cât şi restructurări calitative. În afară de formele existente în perioada precedentă, de comerţ stabil în mediul urban şi rural, reforma agrară din 1921 a dus şi la o proliferare a târgurilor săptămânale şi a celor periodice, anuale, atât unele cât şi celelalte sporindu-şi considerabil numărul.

Atât în târgurile săptămânale, cât şi la târgurile anuale, „de ţară”, se vindeau cereale, vite şi diverse mărfuri, în funcţie de zonă, de ocupaţia locuitorilor şi cantitatea de produse pe care o puteau comercializa pe piaţă. În ce priveşte târgurile din Vestul României, abundenţa de animale a făcut ca acestea să fie căutate de negustorii de vite din ţară şi străinătate, iar multe din animale, îndeosebi cornute mari, luau calea exportului spre Ungaria, Austria, Cehoslovacia. Afacerea era profitabilă, animalele fiind supuse unor taxe speciale de examinare, în gările de încărcare, de lucru şi de transport. În condiţiile în care România, ca toate celelalte ţări, a practicat după război o politică protecţionistă, furnizorii beneficiază de autorizaţii speciale, eliberate de către Ministerul de Finanţe sau Ministerul Industriei şi Comerţului, iar mai târziu de către Direcţia Regională Zootehnică şi Sanitar Veterinară Cluj.

În decembrie 1921, din gara Salonta erau expediate, cu destinaţia Viena, 522 bovine şi 1707 porcine. Se ocupase de colectarea şi îmbarcarea lor Ostereich Eisenbach Minister 1 din Viena, care le-a expediat în două transporturi, în 8 respectiv 29 decembrie. Tot din Salonta, în aceeaşi lună, au fost trimise la Budapesta 318 porcine, expediate de firma maghiară „Praesix Geolsoft”, în timp ce negustorul Josif Baun din Praga trimitea în capitala cehoslovacă 160 porcine. Alte 560 porcine erau îmbarcate din gara Salonta, cu destinaţia Kassa (55) şi Szepei

1 Ministerul Transporturilor

Page 225: Carte ASE 2008

Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală, 1921-1924

225

Szent Gyorgy (510), expediate de Istvan Orros din Kassa şi Petru Depner din Szepei Szent Gyorgy, cel din urmă colectând animalele în localitatea Tămaşda2.

Din gara Valea lui Mihai, la 5 şi 29 decembrie 1921, erau expediate către Praga două garnituri de tren transportând, una 103 porcine, cealaltă 279. Erau trimise, primul transport de Iosif Smykal din Praga, iar cel de-al doilea de firma „Böhemische Viehferein” A.G., ambii furnizori având autorizaţie specială obţinută la Bucureşti3. Tot din Valea lui Mihai sunt expediate, în martie 1922, 91 de porcine spre Praga, de către Emerich Herer din Praga, şi 72 de bovine spre Budapesta, furnizor fiind Jenö Bauer din Valea lui Mihai. În aceeaşi lună, din gara Diosig, Adolf Ablasz trimitea la Praga un transport de 175 porcine, provenind din Diosig, iar firma „Böhemische Viehferein” A.G., tot acolo, 139 de porcine colectate în Săcuieni. Din gara Biharea erau expediate, în intervalul 16-29 martie 1922, patru transporturi de porcine, toate cu destinaţia Praga, trei avându-l ca furnizor pe Mahler Georg din Sişterea, iar unul pe Adolf Ablasz din Praga. Cele 817 animale proveneau din Marghita, Sişterea şi Sălard. La 6 aprilie 1922, Ignatz Martin, cetăţean ceh, îmbarca în gara Tămăşeu un transport de 70 porcine, colectate în Hodiş, cu destinaţia Praga. Din gara Tinca, Crăciun Teodor, furnizor de vite din localitate, trimitea 32 bovine la Pardubitz (Cehoslovacia), iar Francisc Jenei alte 10 bovine cu destinaţia Koblenz (Germania). Din gara Aleşd, la 5 aprilie 1922, Samuel Abraham, furnizor local, trimite la Budapesta 23 de bovine şi tot de aici, la 26 aprilie, firma „Böhemische Viehferein” A.G. 39 bovine la Praga, pe care le colectase în Turda.

Din Salonta continuă să fie îmbarcate şi trimise peste graniţă transporturi mari de animale. La 10 mai 1922, Grah Kemeny expediază 411 bovine, colectate în Salonta, Mădăras, Marţihaz şi Gurbediu, cu destinaţia Viena. Între 10-30 iunie 1922, Eisenbach Minister trimite la Viena nu mai puţin de şapte transporturi, patru de bovine şi trei de porcine, în total 2590 animale (1653 porcine, restul bovine), colectate, unele, în Salonta, Aleşd, Picleu (judeţul Bihor), altele provenind din zonele învecinate, Chişineu Criş, Zerind, Sepreuş (judeţul Arad) sau chiar mai depărtate: Lipova, Lugoj, Mediaş. Tot din Salonta şi tot la Viena este trimis, în acest interval, un transport de 100 bovine, de către societatea vieneză „Wiskohofts Verband”.

Din Diosig, Costică Bordea şi Zaharescu, veniţi din Praga, colectează 100 de porcine, pe care le expediază din gara locală, la 2 iunie 1922, în capitala

2 Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor, fond Prefectura judeţului Bihor, dos. 71/1921-1922,

f. 79-80 3 Ibidem, f. 80-81

Page 226: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

226

cehoslovacă, iar contele Pongracz din Oradea trimite, tot la Praga, la 19 iunie, 200 de porcine, colectate în Diosig. Din Valea lui Mihai, societatea „Böhemische Viehferein” trimite la Praga, în luna iunie 1922, 64 de porcine, iar Josif Levai la Viena 60 porcine, colectate în localitatea de expediţie. Cu autorizaţie specială din partea Ministerului de Finanţe, comerciantul Samuil Abraham din Aleşd trimite, la 29 iunie 1922, cu destinaţia Budapesta, 82 bovine. La fel, cu autorizaţie specială, dar din partea Ministerului de Industrie şi Comerţ, Ignaţiu Marton, originar din Cluj, trimite din Marghita la Praga, în 20 iunie 1922, un transport de 56 porcine colectate în Buduşlău. Acelaşi comerciant clujean expediază, în aceeaşi zi, din gara Abrămuţ, 121 porcine la Praga, animalele fiind colectate în Mişca. Un alt transport, de 147 porcine, adunate în Sălard, este expediat la Viena din gara Biharea, la 11 iunie 1922, de către comerciantul vienez Leopold Grosz.

Transporturi numeroase în Ungaria, la Viena şi Praga, sunt efectuate în lunile iulie şi august 1922. Din Diosig, firma „Böhemische Viehferein” expediază la Praga 125 porcine şi tot acolo, cu autorizaţie specială, Marton Ignatz trimite alte 100 de porcine, pe care le colectează în Hodiş şi le expediază din gara Tămăşeu. Din Marghita şi Valea lui Mihai, Jenö Bauer colectează 528 porcine, pe care le îmbarcă în gara Valea lui Mihai cu destinaţia Teteni (Ungaria).

Cele mai multe transporturi continuă să aibă ca destinaţie Viena. Din Valea lui Mihai, Markovitz Paul, domiciliat în Satu Mare, trimite la Viena, în 2 iulie 1922, 98 de boi şi 6 vaci, aduse din Satu Mare, iar Jenö Bauer 211 bivoli, în ziua următoare. Din Salonta, guvernul austriac, prin Eisenbach Minister, expediază, în intervalul 3-11 iulie, 757 cornute la Viena (122 în 3 iulie, 100 la 6 iulie, 446 la 7 iulie şi 89 la 11 iulie). Vitele expediate cu primul transport proveneau din Chişineu Criş, Lugoj şi Salonta, următorul transport din Homorod, cel de-al treilea din Lugoj, Dej, Tinca şi Chişineu Criş, iar ultimul din Dej.

Tot spre Viena îşi dirijează transporturile de vite negustorii autohtoni. „Fraţii Kemeny” din Salonta expediază, în zilele de 12, 13 şi 14 iulie 1922, 582 de cornute şi 604 porci, animale pe care le colectează din zona Clujului (Apahida, Gherla) şi Aiud. Peste numai câteva zile, la 24 iulie 1922, aceiaşi comercianţi trimit la Viena nu mai puţin de 1122 animale (233 bovine şi 889 porcine), colectate în Bihor. Nicolae Cristescu din Bucureşti aduce şi expediază din Salonta 121 de cornute colectate în judeţele Braşov, Făgăraş şi Trei Scaune. Acelaşi comerciant bucureştean trimitea, la 24 iulie 1922, tot din gara Salonta, 133 vite cornute în Cehoslovacia, animalele provenind din Cristur şi Apahida. Spre capitala cehoslovacă se îndreaptă şi transporturile expediate de societatea comercială „Ianca” din Satu Mare, respectiv 70 de vite, colectate în Alba Inferioară şi

Page 227: Carte ASE 2008

Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală, 1921-1924

227

societatea „Polrom” din Bucureşti, 34 de porcine procurate de pe piaţa din Marghita şi îmbarcate în gara din localitate.

Foarte activi în expediţia de animale spre Viena se dovedesc „Fraţii Kemeny” din Salonta. În intervalul 5-25 august 1922, aceştia trimit spre capitala austriacă opt transporturi numărând în total 999 animale (415 bovine şi 584 porcine), provenind din Bihor, Arad şi Maramureş. Animalele sunt îmbarcate în gara Salonta, cu excepţia unui transport de 260 porcine, colectate în Bihor şi Arad, pe care îl expediază spre Viena, la 5 august 1922, din gara Deva. Din Vad (jud. Bihor), comerciantul Boca Mihai expediază spre Viena şi Praga, la 26 august 1922, 56 de vite cornute tinere (31 la Praga şi 25 la Viena), adunate din Vad şi Huedin.

La Praga, Bratislava şi Budapesta ajung alte animale expediate din târgurile bihorene în luna august 1922. Din Marghita, Herman Junger, originar din Satu Mare, expediază la Praga 43 de porci cumpăraţi din Marghita. Din Valea lui Mihai, Bauer Jenö, comerciant local, şi Kertes Sigismund, din Satu Mare, trimit la Praga primul 99 boi şi 110 porci, iar secundul 70 de porci, cumpăraţi de pe piaţă. Din aceeaşi localitate, Roth Mor expediază spre Bratislava 22 de bivoli, aduşi din Baia Mare, unde-şi avea şi el domiciliul. „Sutö şi Hajdu”, firmă comercială din Diosig, expediază şi ea la Praga 102 porci, în timp ce Banca „Vulturul” din Tăşad trimite 30 de bivoli, cumpăraţi din localitate.

Vecinătatea cu Bihorul şi de bună seamă rentabilitatea afacerii, determină o implicare tot mai mare a unor negustori sătmăreni şi clujeni în comerţul peste graniţă, cu animale din zonă. Paul Markovici, Ruth Eder şi Zigmond Kertes din Satu Mare trimit la Viena, primul 7 boi şi 10 bivoli, cel de-al doilea 20 de boi, iar ultimul 211 cornute sub doi ani, în 15 septembrie, 20 septembrie, respectiv 2 octombrie1922. M. Murăşan din Cluj, expediază din Salonta spre Praga 89 de porci, în 10 septembrie 1922.

Deosebit de implicaţi şi eficienţi rămân în judeţ „Fraţii Kemeny”. Din Salonta aceştia expediază la Viena, în cursul lunii septembrie 1922, în mai multe rânduri, 1035 porcine şi 400 bovine, toate colectate în Bihor şi Arad. Tot spre Viena continuă să-şi dirijeze afacerile cu animale Boca Mihai din Vad, unde trimite 44 de bovine, în 8 septembrie 1922, în timp ce Bauer Jenö din Valea lui Mihai, care îşi începuse afacerea trimiţând animale spre Praga, şi-o orientează spre Viena. Acesta expediază în capitala austriacă, în intervalul 26 septembrie-31 octombrie 1922, 49 de bivoli4, 151 de boi şi 36 de vaci. Expediate probabil la comandă, nu mai găseşte exemplare de calitate în Valea lui Mihai, motiv pentru care le caută în 4 25 de bivoli în 26 septembrie 1922, 24 în 12 octombrie, 38 de boi şi 10 vaci în 17 octombrie, 40 de

boi şi 22 de vaci în 24 octombrie, 17 boi şi 4 vaci în 26 octombrie, 56 de bovine în 31 octombrie

Page 228: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

228

Suplacul de Barcău şi Şimleul Silvaniei (judeţul Sălaj), de unde expediază ultimele transporturi.

Suplacul de Barcău, dar şi Aleşd, Biharea şi Săcuieni încep să devină puncte de export a animalelor, alături de Salonta, Valea lui Mihai, Diosig şi Marghita. Suplacul de Barcău a fost, mai întâi, zona lui Samuilă Goldfeder din Oradea şi Leopold Grosz din Viena. În zilele de 12 şi 13 octombrie 1922, primul expediază de aici 86 de bivoli la Viena, iar cele de-al doilea, în 25 septembrie 1922, 54 de bovine şi alte 43, în 1 septembrie 1922. Cei doi vor lăsa locul lui Jonas Schwartz, negustor local, care îşi va începe comerţul cu animale spre Budapesta, unde, la 4 ianuarie 1923, trimite 91 de bovine, orientându-se apoi spre Viena.

Din Biharea expediază animale spre Praga comercianţii orădeni Neufeld Lipoh şi Josif Lövassy, iar alături de ei Mahler Gheorghe din Sişterea şi firma „Economica” din Sălard. La Aleşd, alături de „Fraţii Kemeny” din Salonta, care cutreieră întreg judeţul, încep să activeze în comerţul cu animale dirijat spre Budapesta, negustorul local Avram Samuel şi negustorii bucureşteni Herman Klainnaum şi Ioan Dumitrescu. Spre deosebire de cei din Biharea, care expediau la Praga porci, Avram Samuel trimite la Budapesta cornute tinere (95 în 11 octombrie 1922 şi 48 în 26 octombrie), în timp ce negustorii bucureşteni se orientează spre Viena, unde trimit, în aceeaşi zi, 26 noiembrie 1922, primul 158 de bovine, iar secundul 17, vitele provenind din Aleşd5.

Târgul de vite din Săcuieni, foarte bogat în animale de tot felul, a fost mult frecventat de negustori veniţi din toată ţara. Nici cei locali n-au făcut, un timp, comerţ peste graniţă, alimentând pieţele din Oradea şi Satu Mare. „Spitz & Weisz” şi „Roth & Vadas”, firme locale, încep să exporte animale la Viena, alături de care îşi fac apariţia negustori şi firme de comerţ vieneze, precum Ludovic Froncs, firmele „Laudesmann & Grosz”, „Ludovic Frank et comp”, şi la fel, David König din Oradea.

Şi în târgurile din Salonta, Valea lui Mihai, Diosig sau Marghita concurenţa începe să fie tot mai mare. La Salonta rămân puternici în relaţia cu Viena „Fraţii Kemeny”, care, în cursul lunii septembrie 1922, expediază de aici 1925 porcine şi 70 bovine. Alături de ei însă, îşi fac apariţia negustori din vechiul Regat, precum N. Şerbănescu şi Vasile Tudorianu din Bucureşti, ori Ivan Livada din Galaţi, care expediază animale spre Budapesta şi Praga. Se implică în comerţul cu vite din Salonta până şi Banca Centrală din Arad, care trimitea, în ianuarie 1923, 37 de vite la Viena şi 46 la Budapesta. 5 Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor, fond Prefectura judeţului Bihor, dos. 71/1921-1922,

f. 1-89

Page 229: Carte ASE 2008

Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală, 1921-1924

229

În târgul Valea lui Mihai, alături de Bauer Jenö, încep să se ocupe cu export de animale Weiss Mor, negustor local şi Ioan Păuşan din Zalău. În timp ce primul trimite spre Viena, cel de-al doilea expediază atât spre Viena, cât şi spre Budapesta, ocupându-se în special de comerţul cu bivoli. La 12 iunie 1923, el expediază spre Viena 13 bivoli, colectaţi în Zalău, iar două zile mai târziu, în 14 iunie, spre Budapesta 64 bivoli, colectaţi în Tăşnad. Tot de aici colectează 47 bivoli şi 4 vaci negustorul Avram Paker din Cernăuţi, pe care-i expediază, la 5 iunie 1923, la Viena. Bivoli expediază spre Viena şi Bauer Jenö, 29 din Săcuieni, la 17 iunie 1923, iar 41 din Suplac, la 22 iunie acelaşi an, împreună cu Jonas Schwartz, negustor local. Din tot judeţul Bihor colectează „Fraţii Kemeny”, care, în iunie 1923, trimit la Viena 612 vite, îmbarcate în gara Salonta.

Concurenţa din ce în ce mai mare determină căutarea de noi debuşee. Unul din ele va fi Ostrava, care va lua treptat locul Pragăi în comerţul cu Cehoslovacia. Începutul îl face negustorul Avram Paker din Cernăuţi, care, la 11 iunie 1923, expediază din Valea lui Mihai 34 de boi şi 2 vaci. Pe lângă vite şi porci, încep să fie căutate şi alte animale. La 5 iunie 1923, firma germană „Schlachthof Direction Löwach” expediază din gara Deapoi (Bihor) 360 berbeci la Passau, în Germania6, animalele provenind din Roşiori. Din Valea lui Mihai, Bauer Jenö trimite la Viena, în 16 august 1923, 432 de batali, pe lângă 19 boi şi o vacă.

Vitele (boi şi vaci) şi porcii continuă să rămână principalele animale exportate în Austria. Din Suplac, Jonas Schwartz trimite la Viena, în 29 iunie 1923, 11 vite, iar din Valea lui Mihai, în aceeaşi zi, „Laudesmann & Grosz” 10 boi. Din aceeaşi localitate, Sigismund Spiegel, negustor vienez, expediază în capitala austriacă 18 boi, în 3 iulie 1923, Bauer Jenö, câteva zile mai târziu, 46 boi şi 11 vaci, iar Weis Moritz şi Bauer Andrei 10 boi şi o vacă. Din Salonta, în cursul lunii iulie 1923, trimit spre Viena vite A. Balogh (8), Iuliu Mezey (40), „Fraţii Kemeny” (78), A. Körössy (34), I. Finanţ (10). Cu excepţia celui din urmă, care era orădean, ceilalţi sunt proprietari în Salonta, care se implică în exportul de animale. În cursul lunii august 1923, Iuliu Mezey mai trimite la Viena 44 vite, A. Balogh 10, A. Körössy 20, I. Erbstein, tot din Salonta, 10, „Fraţii Klein” din Oradea 50, iar „Fraţii Kemeny” 33.

Din Săcuieni, Sigismund Spiegel, care începe şi el să cutreiere judeţul în căutare de animale, trimite în capitala austriacă, în cursul lunii septembrie 1923, în mai multe transporturi, 45 boi şi 3 vaci, iar din Suplacul de Barcău 10 boi. Jonas Schwartz din Suplacul de Barcău trimite la Viena, în 7 şi 16 septembrie 1923, 40

6 Ibidem, dos. 40/1923-1924, f. 15-63

Page 230: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

230

de vite, iar la Praga 10. Din Salonta, în cursul lunii septembrie 1923, expediază animale la Viena A. Körössy (32 vite), Iuliu Mezey (53), A. Szatmary (10). Acesta din urmă expediază şi la Budapesta 10 vite, aceeaşi destinaţie luând-o cele 10 vite colectate de A. Balogh în Beliu. Prin Halmeu la Praga, trimite din Salonta 30 de vite Josif Baum, negustor praghez. Vin la Salonta pentru a cumpăra şi exporta animale, A. Meuser, din Bratislava, care trimite, în 28 octombrie 1923, 28 de vite în capitala cehoslovacă, şi Al. Lederer, din Viena, care expediază acolo, în 16 octombrie 1923, 11 vite prin punctul de graniţă Episcopia Bihor.

În Valea lui Mihai exercită un fel de drept de preemţiune asupra exportului de animale peste graniţă Bauer Jenö, care în 13, 28 şi 30 septembrie 1923, trimite la Viena 203 batali, 67 boi şi 21 de vaci. Alături de el, dar mai modest, Weisz Moritz expediază 20 de vite la Praga, în 22 octombrie, iar la Viena 31, câteva zile mai târziu. Concurenţa dintre cei doi devine tot mai acerbă în perioada următoare. În luna noiembrie, Weisz Moritz trimite la Viena, în trei transporturi, 93 de animale (31 de boi, 60 de vaci şi 2 bivoli), colectate în Bihor, în timp ce Bauer Jenö expediază, în aceeaşi lună, doar 32 de vite (20 vaci şi 10 boi). Alţi negustori din Valea lui Mihai colectează animale din judeţul vecin, Satu Mare. Este cazul lui Steiner Beck şi Grozinger Emerich, care trimit, primul 46, iar secundul 40 de vite la Viena, în 23, respectiv 27 noiembrie 1923.

La rândul său, Jonas Schwartz rămâne cel mai de seamă exportator de animale din Suplacul de Barcău, de unde trimite, în cursul lunii octombrie 1923, 41 de vite la Viena, dar începe să devină activ şi pe piaţa din Săcuieni, de unde expediază, în 7 şi 20 octombrie 1923, 19 vite la Praga şi 10 la Viena. În lunile noiembrie şi decembrie 1923, trimite din Suplacul de Barcău alte 40 de vite peste graniţă, 30 în Ungaria, 10 la Viena şi alte 10 la Ostrava.

Pentru a rezista pe piaţă, negustorii din Valea lui Mihai se asociază. Bauer Jenö, liderul local al comerţului cu animale peste graniţă, se asociază cu Derer, Grozinger cu Weisz, iar Steiner cu Beck. Primul cuplu expediază spre Viena, numai în luna decembrie 1923, cinci transporturi, în total 160 de vite (boi, vaci şi bivoli), în timp ce Grozinger şi Weisz, în acelaşi interval, doar două (73 de animale), iar Steiner şi Beck doar unul. De remarcat că cei din urmă nu mai trimit la Viena tradiţionalele vite, ci cai, iepe şi măgari colectaţi în judeţul Satu Mare.

Alături de Valea lui Mihai, Salonta rămâne un centru important din care se expediază animale în exterior. În cursul lunii ianuarie 1924, aici sunt îmbarcate şi expediate peste graniţă 226 vite, cele mai multe la Viena, 220, iar 6 în Ungaria. Pe piaţa din Salonta continuă să activeze Iuliu Mezey, A. Körössy, A. Szatmary, dar

Page 231: Carte ASE 2008

Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală, 1921-1924

231

alături de ei îşi fac apariţia L. Erbstein (măcelar), I. Papay (proprietar), ambii din localitate, şi Teodor Crăciun, din Tinca.

Jonas Schwartz continuă să monopolizeze piaţa din Suplacul de Barcău, de unde colectează tot mai multe animale, pe care le trimite la Viena, dar şi la Brünn7, Ostrava, Budapesta sau Praga. Numai în cursul lunii ianuarie 1924, expediază în aceste centre 124 de vite (50 la Viena, 34 la Budapesta, 20 la Praga, câte 10 la Brünn şi Ostrava).

Spre deosebire de anii anteriori, nu mai întâlnim firme sau negustori veniţi de la Viena sau Praga, implicaţi în exportul de animale din zonă. Activitatea intră exclusiv în mâinile negustorilor autohtoni, care o monopolizează. Chiar şi din rândul acestora, cei nou intraţi în breaslă trebuie să-şi caute alte zone de colectare şi alte puncte de expediţie. Este cazul, spre exemplu, al societăţii „Agricultura Ardeleană” din Cluj, care colectează vite din Tileagd şi le expediază la Viena, sau firma orădeană „Szabadhagyi et comp”, care trimite din Diosig la Ostrava animale colectate în localitatea Ianca. Întraţi mai târziu pe piaţa comerţului cu animale, dar activi, Erbstein şi Papay din Salonta îşi extind activitatea în zona Roşiori (Bihor). Vitele colectate aici le trimit la Viena.

Amploarea pe care a căpătat-o acest tip de activitate comercială a dus la o scădere a numărului de animale în Bihor. Ca urmare, mai mult decât până acum, exportatorii caută animale în zonele învecinate, Arad, Satu Mare, Sălaj, dar şi Cojocna, Mureş şi Turda. Astfel procedează negustorii din Salonta, L. Erbstein, I. Papay, Fraţii Kemeny, Fraţii Klein, I. Mezey şi alţii, care, în cursul lunii februarie 1924, trimit la Viena şi Budapesta 357 de animale (349 vite şi 8 cai). În plus, cu finele anului 1923, în comerţul cu animale provenind din Bihor şi împrejurimi şi exportate din târgurile bihorene are loc o schimbare. Alături de animalele exportate în viu îşi face apariţia exportul sub formă de carne. Începutul aparţine lui Mor Oelbaum din Carei, care, în 31 octombrie 1923, trimite la Viena 7325 kg carne, provenind de la animale colectate în judeţul Satu Mare. În luna februarie 1924, asociaţii şi negustorii Schwartz Josif, Grozinger şi Weisz, Derer şi Bauer Jenö trimit împreună la Viena cantitatea de 39450 kg carne vită. Separat sau ca asociaţi, Weiss Moritz, Bauer Jenö, iar alături de ei Hönig Ignat exportă în viu, în acelaşi interval, 64 de vite la Viena, Brünn, Ostrava şi Török St. Miklos (Ungaria). Spre deosebire de anii anteriori, exportul de vite în Ungaria nu mai este dirijat spre Budapesta, ci spre localităţi mai mici şi chiar spre persoane particulare, probabil negustori. La Török St. Miklos trimite, în martie 1924, Bauer Jenö, 10 vite

7 Forma germană pentru oraşul ceh Brno

Page 232: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

232

cumpărate pe piaţa din Valea lui Mihai. Ludovic Bartha din Carei trimite 10 boi la Nagy Csata, în aceeaşi lună. Din vecinătate (Şimleul Silvaniei), contele Teleki Josif trimite 59 de porci la Nyr Abrany. Spre aceeaşi localitate expediază, la 13 iulie 1923, din Baia Mare, contele Paul Teleki 185 de animale (boi, vaci, bivoli, tauri, porci) aduse din Pribileşti (Satu Mare). Este scutit de orice taxă vamală, trecerea liberă fiind autorizată de Ministerul de Finanţe român, la fel ca şi contesei Melania Karoly, care, la 3 august 1923, a expediat din Carei spre Budapesta 120 de porci şi 60 de vite la Debrecen. Din Vad, Popon Gavril, negustor local, colectează 76 de vite, pe care le trimite, la 9 februarie 1924, la Tapiosap, 10 pe numele lui Bognar Josif, 12 lui Andrassy Geza, restul lui Dreher Jenö.

Ca şi în Ungaria, în Austria şi Cehoslovacia exportatorii de animale bihoreni au căutat pieţe de desfacere noi. Alături de Viena şi Praga, spre care fuseseră dirijate în mod aproape exclusiv transporturile de animale, apar puncte de destinaţie noi, precum Brünn, Ostrava ori Bratislava. Spre această din urmă localitate expediază, în martie 1924, Zoltan Weinberger, măcelar, 78 din cele 97 de vite colectate în Aleşd, restul de 19 trimiţându-le la Viena. La Viena trimit, în cursul lunii martie 1924, exportatorii din Salonta 112 vite, colectate toate din Bihor, la fel ca şi cei din Valea lui Mihai, în principal Bauer Jenö, care expediază 12 vite în viu şi 7275 kg carne. Sub formă de carne proaspătă, „Steiner şi Beck” din Valea lui Mihai trimit la Viena 37 de cai colectaţi în judeţul Satu Mare.

Alături de animale, în viu sau sub formă de carne, se exportă şi alte produse. Din Valea lui Mihai, Bodea M. şi Smats E. trimit la Viena, în 21 martie 1924, 5787 piei de iepuri şi vulpi colectate în Oradea. Din Satu Mare, furnizorul înregistrat cu numele de Schankes trimite la Budapesta 546 kg intestine de vită sărate şi uscate, iar în aprilie 1924, din Bihor s-a exportat, fără să cunoaştem destinaţia, 57880 kg pene de pasăre.

În luna mai 1924, din Valea lui Mihai s-au exportat pe picioare, spre Ostrava, 58 de boi, 48 trimişi de Bauer Jenö, cumpăraţi pe piaţele din Valea lui Mihai şi Marghita, şi 10 de Baron Schell, colectaţi în Şimian şi Valea lui Mihai, iar la Viena 12 boi, trimişi de acelaşi Bauer Jenö. Spre capitala vieneză este trimisă, în aceeaşi lună, cantitatea de 12576 kg carne de vită, 6851 expediată de Bauer Jenö, iar 5725 de Weiss Moritz. Din Suplacul de Barcău, Jonas Schwartz trimite, în lunile iunie şi iulie 1924, la Viena, 94 de vite şi tot de aici Mihăilă Weiss, expediază la Viena 30 de vite, aduse din Marghita. Comercianţii din Salonta, L. Erbstein, A. Körössy şi „Fraţii Kemeny” trimit şi ei, tot la Viena, în acelaşi interval, 75 de vite şi 30 de porci. Tot de aici, Ştefan Mezei expediază 51 de porci la Praga, iar S. A. „Agronomica” Tămaşda 20 de oi în Ungaria. Din Săcuieni au

Page 233: Carte ASE 2008

Târguri din vestul României în relaţie cu Europa Centrală, 1921-1924

233

plecat la Ostrava 96 de vite, 10 expediate de Jonas David din Ciocaia, unde le-a şi colectat, 77 de către Adolf Szobard, venit din Ostrava, iar 9 de Roth David din Cherechiu. Alţi 10 boi colectaţi în Ciocaia sunt expediaţi de către Adolf Szobard la Brünn. Marc Weinstein din Beiuş trimite, în iulie 1924, 25 de vite la Viena, destinaţie pe care o iau şi cele 50 de vite expediate din Valea lui Mihai, de către Weiss Moritz şi V. Gorovei. Cel din urmă, proprietarul unei ferme din zonă, expediază şi în Ungaria, la Monastur Pal, 39 de vite şi 19 cai. Tot din Valea lui Mihai, Bauer Jenö expediază 20 boi la Ostrava, 9 vite la Praga şi alte 8 la Troppau8, iar Bonar şi Weiss 9 boi la Viena. Sosiţi din Ostrava şi respectiv Puszta Peterhaza, Mătnar Grobard şi Francisc Hilbertz trimit, primul 16 boi la Brünn şi 8 la Ostrava, iar secundul 18 boi la Puszta Peterhaza.

Sfârşitul anului 1924 aduce însă noi schimbări în ceea ce priveşte exportul de animale din târgurile bihorene. Praga ia locul Vienei, în ceea ce priveşte destinaţia, iar porcii şi oile iau locul vitelor, pe lângă faptul că se constată o diminuare a acestei activităţi. În cursul lunii octombrie 1924, din Marghita s-au trimis la Viena 11 vite, iar la Praga 53 de porci şi 180 de oi. Vitele au fost expediate de Jonas Schwartz din Suplac, porcii de către Abaţia de Mélk din Marghita, iar oile fuseseră colectate şi expediate de Macnar şi Grobert originari din Praga. Tot la Praga trimit Gh. Schwartz şi contele Zichy Agoston, ambii din Roşiori, 298, respectiv 260 de berbeci, iar Sutö şi Hajdu, din Diosig, 194 porci, expediaţi din Săcuieni, de unde trimite şi Herman Donath, sosit din Praga, 215 oi. În cursul lunii, doar Fraţii Gyemant, proprietari în Salonta, mai expediază 140 de porci la Viena9.

Începând cu luna noiembrie 1924, exporturile sistează. Întregul surplus de animale din târgurile bihorene ia calea diverselor localităţi din ţară, prin intermediul negustorilor sosiţi aici pentru a le cumpăra.

8 Oraş în nordul Cehoslovaciei, la nord-vest de Ostrava 9 Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor, fond Prefectura judeţului Bihor, dos. 40/1923-1924,

f. 1-10

Page 234: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

234

The relation between the fairs from weastern Romania with Central Europe (1921-1924)

Professor Ion Zainea, PhD University of Oradea

The richiness of animals within the fairs from Weastarn Romania determined a high demand from local and foreign merchands, and many animals, especially horned cattles were exported to Hungary, Austria, Czechoslovakia and Poland. From Salonta, Valea lui Mihai, Săcuieni, Marghita, Suplacul de Barcău, Diosig, Biharea, Carei, were exported during 1921-1924 a large number of animals live or as meat, these fairs havin an important share to the supply of the main cities of Central Europe with beef, pork and other animal products.

The animals came from local fairs or from neighbouring areas. Suppliers are local or foreign merchants, individuals or legal entities, even being involved ministries and countries’ governments, what shows the crisis they were going through.

The business was profitable, and under conditions in which Romania, as well as all other countries, has practiced after the war a protective policy, suppliers receive special permits issued by the Ministry of Finance, Ministry of Trade and Industry or the Regional Directorate of Health and Veterinary Zootehnic from Cluj.

Page 235: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

Prof. univ. dr. Mariana Ioviţu Academia de Studii Economice din Bucureşti

Este un fapt general recunoscut că politicile sociale sunt o reflecţie a ideologiei societăţii despre substanţa morală a bunăstării fiind corelate cu mersul şi dezvoltarea societăţii. Ele constituie un rezultat care confirmă gradul de responsabilizare al decidenţilor cu formularea politicilor în general dar şi o reflectare a intereselor, pentru rezolvarea tensiunilor .

Analiza politicii sociale în România secolelor al XIX-lea şi al XX-lea are o dimensiune utilitară pentru cunoaşterea evoluţiei problematicii sociale şi a preocupărilor din domeniu. Ea nu se poate realiza decât în cadrul şi corelat cu analiza contextului istoric şi a realităţii economice la un moment dat şi apoi, în dinamică. De aceea, abordarea multidimensională a politicilor sociale, inclusiv la nivel juridic, prezintă,în egală măsură, interes ştiinţific şi social-economic deoarece oferă imaginea completă şi coerentă a eforturilor în domeniul sensibil al socialului.

Existenţa problemelor sociale este recunoscută şi acceptată ca o realitate de necontestat în orice societate şi la orice nivel de dezvoltare al acesteia. Se poate aprecia, fără tăgadă, că dezvoltarea economică constituie principalul factor generator de amplificare sau atenuare a problemelor sociale care nu are, întotdeauna, disponibilităţile necesare pentru a le detensiona total sau parţial.

Cadrul european al preocupărilor sociale în secolul al XIX-lea În vremurile marcate de efuziunea societăţii faţă de liberalismul economic

tot mai extins, provocat şi susţinut de industrializarea insistentă, ţările Europei au început să-şi construiască un sistem instituţional-administrativ racordat la exigenţele impuse de subvenţiile şi contribuţiile provenite de la particulari şi stat. Gânditorii secolului Luminilor au încredinţat ştiinţei misiunea de a produce bogăţii,de a îmbunătăţii sănătatea, de a dezvolta comerţul şi toate activităţile profitabile pentru societatea în progres. Supremaţia gândirii umaniste avea, însă, să compromită viitorul care se întrezărea pregnant şi semnificativ îmbibat de substanţa industrială. De aceea, secolul al XVIII-lea este pentru omul de ştiinţă o

Page 236: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

236

fază tranzitorie ea pregătind trecerea la faza de epocă-laborator a secolului al XIX-lea.

În aceste circumstanţe, secolul al XIX-lea a oferit ţărilor Europei condiţiile prielnice pentru maturizarea unor procese cu efecte de durată cum ar fi:consolidarea instituţională, mai mult necesară decât dorită, identificarea definitivă a normelor de conduită socială în noua configuraţie a societăţii, un nou standard al cunoaşterii şi reconsiderarea virtuţilor de utilitate socială a măsurilor de politică economică.

Idealurile republicane ale Revoluţiei franceze s-au extins treptat în întreaga Europă, modificând atitudinea faţă de responsabilităţile cu caracter social. Dificultăţile întâmpinate de conceperea unui program de protecţie socială s-au datorat lipsei de coerenţă generală în politică precum şi în gândirea marcată de rolul esenţial al „ajutorului”, „carităţii”şi „filantropiei”.

Apare, chiar, o explicaţie socială în sens european la valul de conflicte declanşate ca urmare a revoluţiei industriale tot mai acaparatoare.

Mai generos sau mai slab reprezentate,două mari sisteme au constituit imaginea preocupărilor pentru problemele sociale ale Europei în secolul al XIX-lea: sistemul de asistenţă socială şi sistemul de ajutor reciproc. Benefic pentru analiza de faţă este o trecere în revistă a situaţiei cu care s-au confruntat ţările Europei în secolul XIX pentru a urmări modul în care România, aceleiaşi perioade, a fost pregătită să răspundă la provocările sociale interne.

Perspectiva de a plasa România în contextul european al acelor vremuri, ne îndreptăţeşte la afirmaţia că toate măsurile şi practicile adoptate în planul social al societăţii româneşti, au fost de inspiraţie europeană, prin preluarea celor mai moderne sisteme şi modele de responsabilitate socială.

Trebuie să admitem că formulare efectivă a politicilor sociale,aşa cum le cunoaştem noi azi, nu s-a realizat decât în secolul XX, când funcţiile statului i-au permis preluarea şi asumarea în totalitate a rolului protectiv faţă de populaţie.

Totuşi,dacă ne propunem o analiză retrospectivă europeană a politicilor sociale a secolului XIX va trebui, cu curaj ştiinţific să evidenţiem consecutiv latura subiectivă şi obiectivă a tuturor încercărilor menite să aducă, frecvent sau nu, o rezolvare la problemele fundamentale cu care s-a confruntat societatea, în această perioadă.

Intensificarea tratamentului igienic şi de prevenire a rezultat din interesul manifestat pentru igienă la sfârşitul secolului al XIX-lea, exprimând o modificare de mentalitate şi atitudine faţă de boală şi cauzele ei. Accesul la medicamente a creat diferenţe între beneficiari deoarece posibilităţile materiale şi gradul de

Page 237: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

237

instruire, nefiind egale pentru toţi au favorizat, esenţial, agravarea stării de sănătate a categoriilor defavorizate.

În Franţa, asistenţa mutuală, în Anglia „friendly societies”, în Germania „Knappschaften” asigurau oamenii în faţa riscurilor provocate de mecanizarea, accidentele de muncă, lipsa unei igiene corespunzătoare noilor locuri de muncă şi a noului statut de muncitor industrial. În plus, ca urmare a şomajului, în scopul susţinerii nivelului de existenţă al şomerilor, a fost înfiinţat sistemul sumelor compensatorii.

Pentru început, patronatele şi autorităţile publice s-au preocupat de integritatea fizică a lucrătorilor ca principalul factor de producţie într-o economie dependentă de productivitatea acestora. Prin această atitudine, se confirmă faptul că, interesul economic şi nu cel social a stat la baza primelor forme de acţiuni sociale iniţiate.

Societăţile de ajutor reciproc şi societăţile mutuale comunale sau profesionale asociau patroni şi muncitori şi aveau funcţia de furnizare a serviciilor exclusiv medicale1.

Industrializarea a fost însoţită de declanşarea şi apariţia bolilor specifice care necesitau ajutor medical şi bănesc. Începând cu 1854, în Prusia, o lege autoriza guvernele provinciale de a face presiuni asupra comunelor pentru a le determina să înfiinţeze case obligatorii de ajutor. Această mişcare a luat proporţii şi în Franţa unde numărul membrilor caselor mutuale a crescut de la 250.000 în 1850, la aproape 1 milion în 1870. Condiţionarea afilierii la aceste case era ca lucrătorul să facă parte din pătura superioară şi stabilă, a lumii muncitoreşti.

În Anglia, până la primul război mondial, tratamentul săracilor era incomplet asigurat prin iniţiativa privată purtând eticheta „carităţii”, oferindu-se servicii modeste, sumare şi ieftine.

Dinamismul iniţiativei private nu a scutit, totuşi, statul de atribuţiile sale sociale .Cunoscută fiind stricteţea mentalităţii engleze faţă de respectabilitatea individului, „Poor law” din 18342 oferea tratamente publice limitate doar la cei săraci „după un strict control asupra moralităţii”.

1 Societăţile industriale au instituit case proprii de ajutor,la început obligatorii ,ca societăţile miniere

franceze,în urma legilor şi decretelor din 1810 şi 1813,apoi voluntare, ca unele societăţi engleze, care colectau fonduri pentru cazuri de accidente şi boală. Vezi Omul secolului al XIX-lea, volum coordonat de Ute Frevert, H.G.Haupt, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 83-87

2 Operativitatea sistemului a rezistat până în 1929 datorită încorporării unui alt sistem de asigurări sociale “National health insurance act”aprobat în 1911 ca urmare a politicii reformatoare liberal-radicale. Structura asigurării era de ½ de la muncitori iar cealaltă jumătate era suportată egal de patronate, 3/5 şi stat 2/5. Ibidem 1, p. 85-86

Page 238: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

238

În Franţa libertăţilor republicane a fost fundamentat un sistem bazat pe asigurări liber consimţite prin societăţile de ajutor reciproc, încurajate de legea din anul 1898. Numărul de contribuabili ajunsese de la 2 milioane, la sfârşitul secolului XIX la 5 milioane înainte de 1914. Condiţia prevedea :un venit stabil pentru a putea plăti cota lunară. Mai târziu, legea din 15 iulie 1893 a instituit, în sfârşit, „asistenţa medicală gratuită”.

Idealurile umaniste şi-au pus amprenta şi asupra activităţilor de prevenire şi depistare precoce a bolilor cu caracter social preponderent.

Controlul educaţiei, al alimentaţiei, s-a împletit cu creşterea atenţiei în verificarea condiţiilor de viaţă şi de muncă a populaţiei. Dezinfectarea străzilor, canalizarea,alimentaţia cu apă, vaccinările, igienizarea fabricilor (care era în sarcina proprietarului industriaş) au constituit, cum era de aşteptat, noile obiective apărute sub impactul aglomerărilor urbane şi a noii civilizaţii industriale.

Cu toate acestea, erau denunţate, mai curând, lipsa de educaţie sănătoasă a muncitorilor decât condiţiile de muncă, din fabrici, de cele mai multe ori, improprii .Alcoolismul, considerat o plagă socială, cauză a tuturor relelor sociale, era legat de imoralitatea individului şi nu ca efect al nemulţumirii faţă de condiţiile de muncă şi viaţă ale acestuia. Fireşte, în acele vremuri, aceasta era în fapt o atitudine de negare a efectelor colaterale ale revoluţiei industriale care marca şi tulbura întreaga societate.

Şi peste ocean, în aceeaşi perioadă de timp, au apărut semnale privitoare la impunerea de măsuri faţă de consumul de alcool din partea lucrătorilor3.

Deşi condiţiile istorice au fost diferite pentru ţărilor occidentale: Franţa era marcată de o scădere dramatică a populaţiei în urma conflictelor militare şi revoluţionare, Anglia suporta efectele războaielor din colonii, Germania era afectată de rezultatele deschiderii obtuze către social-democraţie, restul ţărilor europene s-au confruntat cu o politică mai puţin îndrăzneaţă; în acest cadru un fenomen general valabil a început să prindă contur. S-a ascuţit, treptat, oponenţa dintre susţinătorii vechilor norme sociale şi cei care doreau modernizarea acestor norme şi ridicarea lor la standardul cerut şi impus de progresul societăţii.

3 Nu lipsită de interes a fost argumentaţia declanşării marii prohibiţii din economia americană, declarată în

1919, prin Amendamentul 18 al Constituţiei, abolită ulterior, în 1933 prin Amendamentul 21 al aceluiaşi act constituţional. Cauza: nivelul scăzut al salariilor care nemulţumea lucrătorii; aceştia îşi cheltuiau banii pe alcool ca semn al frustrărilor sociale ceea ce a condus la reducerea veniturilor în familiile, unde femeile nu lucrau şi în consecinţă la o reducere a nivelului de trai. Deşi, la început, fenomenul a fost declanşat de o mişcare feministă, totuşi, patronii de întreprinderi, altele decât cele producătoare de alcool ,au subscris la iniţierea actului prohibitoriu, văzându-şi ameninţat profitul prin scăderea productivităţii lucrătorilor – n.ns.

Page 239: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

239

Apariţia unor noi forme de organizare profesională, în deceniul 1870-1880, au constituit noi impulsuri în vederea perfecţionării cadrului instituţional. Pentru Franţa şi Germania, liberalizarea legislaţiei privind asociaţiile profesionale, iniţierea unor proiecte de legi sociale, organizarea sindicatelor revendicative( liberale şi revoluţionare în Franţa, prudente, moderate şi democratice în Germania) au constituit pregătirea terenului pentru industrializarea care bătea la uşa istoriei. Simptomul crizei malthusiene din anii ´30 ai secolului al XX-lea a afectat profund întreaga Europă care suferea încă de pe urma pierderilor materiale şi umane ale primului război mondial.

Aprecierea insuficientă a rolului, poziţiei şi implicării medicilor şi juriştilor în cadrul guvernelor, în perioada secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea, explică de ce unele politici sociale au avut succes, iar altele nu; faptul că, susţinătorii şi promovatorii unor măsuri de politică socială erau de profesie conectaţi permanent şi constant la problematica socială, a avut un rezultat pozitiv.

Contextul istoric, diferenţierea obiectivelor politice şi programele fiecărei iniţiative a avut, până la urmă, acelaşi nivel de referinţă: o nouă politică a cunoaşterii sociale. Reconstrucţia economică postbelică a constituit, la nivel european, momentul de acord dintre social şi economic care capătă consacrare o dată cu mutaţiile rapide apărute în planul general de dezvoltare al societăţii postbelice.

Valorile, limbajul şi practicile de integrare socială au constituit forme de împăcare a tradiţionalului cu inovaţia. Ideologia progresului a promovat utilitatea socială a măsurilor de ocrotire şi protecţie care, într-un final, au asigurat solidaritatea socială.

În mod paradoxal, ceea ce a constituit triumful revoluţiei industriale a alimentat social şi ideologic conflictul social. S-a conturat ideea revoluţionară de schimbare a ordinii sociale prin înlocuirea omului cu cetăţeanul.

Succesul în plan economic (productivitate, randament, profit) a fost însoţit de aşa numitele efecte colaterale: şomaj, tensiuni pe piaţa muncii, boli profesionale. Intensitatea cu care a fost abordată problematica socială în secolul XIX atribuie semnificaţii revendicative termenului de „social”care a reformulat cu şi în alţi termeni pachetul de drepturi ale omului de a exista şi muncii.

Politici sociale în România. Secolul al XIX-lea Abordarea subiectului politici sociale presupune a ţine seama de un

complex de factori şi condiţii care contribuie la desăvârşirea domeniului respectiv. Ca atare, pretenţia unei corecte interpretări se bazează pe analiza tandemului

Page 240: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

240

existent între componentele obiective şi cele subiective ale procesului de fundamentare şi elaborare a obiectivelor, măsurilor şi direcţiilor de politică socială.

Decidenţii domeniului trebuie să se bazeze mai întâi, pe componentele obiective deoarece ele constituie fundamentul material necesar susţinerii măsurilor de politică socială. Printre aceste componente enumerăm:cadrul economic suficient de dezvoltat pentru finanţarea politicilor, existenţa unei structuri organizaţionale permisivă cunoaşterii, evidenţierii şi înregistrării problematicii sociale, o legislaţie concepută şi suficient de bine pusă la punct cară să susţină normativ eforturile materiale şi financiare .Eficienţa legislativă se resimte dacă apără, pe de o parte drepturile individului şi are suficientă vigoare, pe de altă parte, pentru a obliga respectarea normelor de funcţionare corectă a aparatului organizaţional.

Componentele subiective sunt: manifestarea unei mentalităţi care să dovedească respectul faţă de individ şi nevoile sale, atitudinea imparţială faţă de stările conflictuale declanşate în urma percepţiei lipsei de protecţie şi securitate socială, un anume comportament menit să demonstreze echitatea şi conştientizarea importanţei componentei sociale a dezvoltării economice umane.

Aceste precizări, cu rol normativ, sunt menite să evidenţieze nivelul la care se găsea societatea românească în secolul XIX, cu realizările şi limitele ce decurg din parcurgerea unei etape istorice.

Inexistenţa unui cadru juridic corespunzător şi necesar susţinerii drepturilor sociale precum şi limitele unui sistem instituţional fragil, neadecvat funcţionării aparatului specific de înregistrare a problematicii sociale locale şi naţionale, constituie imaginea .În plus, nivelul economiei şi cadrul politic existent nu erau suficient de pregătite şi nu aveau, încă, capacitatea de a formula şi implementa politici sociale chiar dacă situaţia unor categorii sociale, declanşată de situaţii şi stări de fapt economic, era presantă.

Societatea românească din acea perioadă, prin conjunctura politică şi capacitatea de dezvoltare economică, grad de organizare şi legislaţie oferă un exemplu concret al modului în care România a depus eforturi pentru a atinge standardul unei Europe a drepturilor sociale şi a ştiut să absoarbă şi să răspundă la dezideratele socio-economice ale etapei.

Merită menţionat faptul că preocupările pentru rezolvarea problemelor sociale în România, s-au dezvoltat pe fundalul preocupărilor generale europene, în contextul unei viziuni comune şi apropiate referitor la social şi implicaţia sa în evoluţia societăţii.

Statornicia şi perenitatea peisajului economic-social românesc în context european este demonstrată, o dată în plus, şi în această direcţie. Apreciem că nu

Page 241: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

241

copierea abuzivă şi mecanică ci, mai degrabă, adaptarea soluţiilor europene privind asistenţa socială la realitatea românească au dovedit faptul şi modul în care România a ştiut să păstreze specificitatea şi să împletească propria viziune despre progres în evoluţia europeană.

Numai că, începutul secolului al XIX-lea nu este atât de reprezentativ în ce priveşte cunoaşterea problematicii sociale şi nici destul de pregătit pentru crearea unui cadru legislativ de susţinere a eventualelor măsuri cu caracter social.

În România, această etapă istorică a fost marcată de evoluţia a două sisteme care, au constituit, structura singurelor preocupări de politică socială .Este vorba de: sănătatea publică şi asistenţa socială .

Pentru România, asistenţa socială a devenit „ştiinţifică” începând cu sfârşitul secolului XIX după aprecierile profesorului Henri H.Stahl4. În acest context se motivează şi părerea că, dimensiunea şi conţinutul noţiunii de „caritate” nu au mai fost suficient de acoperitoare pentru problemele sociale ale timpului. După opinia profesorului Stahl, caritatea, de cele mai multe ori având un caracter subiectiv, nu va putea, niciodată, suplini cu succes ansamblul de măsuri de politică socială şi nici nu va putea acoperi, datorită limitelor sale, obiectivele sociale ale fiecărei etape parcurse de societate.

O analiză a preocupărilor în ce priveşte starea societăţii şi problematica socială românească în secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea necesită trecerea în revistă a următoarelor etape5. Pentru secolul XIX periodizarea cuprinde etapele:

de la începuturi până la Regulamentul Organic; de la Regulamentul Organic la legea sanitară din 1874: de la 1874-1910;

Confirmând corelaţia dependentă a politicii sociale cu mersul şi dezvoltarea societăţii extindem analiza socială a secolului XIX de la caracterizarea economică la interpretarea evenimentelor istorice care au marcat prin esenţa lor configuraţia socială.

Secolul XVIII este apreciat de istorici ca secolul libertăţilor care a pregătit şi creat deschidere spre saltul calitativ al dezvoltării societăţii. Libertatea de creaţie obţinută în secolul XVIII a dat frâu liber preocupărilor privind aplicarea cuceririlor ştiinţifice care prin revoluţia industrială au schimbat modul de producţie. O dată cu aceasta, interpretarea efectelor economice se deplasează şi în plan social.

4 Florica Mănoiu,Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti 1996,

p. VIII 5 Enciclopedia Romaniei, vol.I, Bucureşti, 1938, p. 519-520

Page 242: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

242

Romantismul secolului XVIII însă nu se mai încadra în noul peisaj industrial, în formare. Identitatea omului era turnată în noi tipare cerute de industrie. Viaţa însăşi era desfigurată de noile legi ale industriei şi muncii. De aceea şi valorile umane au suferit modificări dramatice care s-au transformat, treptat, în conflicte.

Prima parte a secolului al XIX-lea, a fost marcată de succesul revoluţiei franceză în planul câştigării libertăţii individuale; contaminarea pozitivă, prin trecerea la revoluţiile europene, a constituit o perioadă de redimensionare a libertăţii individuale şi de proclamarea prin extindere a acesteia la nivel european. Secolul XIX a devenit astfel un apanaj al dezvoltării naţiunilor şi naţionalităţilor.

Se poate vorbi, astfel, de o dimensiune socială pre-industrială iar schimbările la nivelul societăţii, survenite după victoria socială a revoluţiilor secolului al XVIII-lea, au determinat apariţia preocupărilor pentru măsuri şi formularea de politici cu efect asupra ambientului social.

Pentru început, este necesară distincţia între două noţiuni, stabilimentelor publice şi cele de utilitate publică care au constituit baza materială necesară desfăşurării activităţilor de supraveghere a sănătăţii publice şi de asistenţă socială. Această departajare are la bază criteriul utilităţii lor.

Asociat criteriului de utilitate a funcţionat şi un al doilea criteriu: natura iniţiativei; dacă iniţiativa revenea autorităţii publice atunci stabilimentul era apreciat ca fiind public, dacă iniţiativa era privată atunci, stabilimentul era considerat de utilitate publică (de exemplu: Eforia Spitalelor Civile, Eforia Spitalelor Brâncoveneşti, Eforia Kreţulescu etc.). Astfel, conceptul de utilitate al stabilimentului a devenit, criteriul de diferenţiere al iniţiativei.

Prin legea din 17 iulie 1931 a luat fiinţă Direcţiunea Fondurilor speciale Sanitare şi de Ocrotire. În baza acestei organizări au apărut şi stabilimentele de utilitate publică auxiliară serviciilor publice. „...stabilimentele de utilitate publică aduc un element de supleţe şi devotament care deseori lipseşte serviciilor publice,mai cu seamă în domeniul asistenţei medicale sau sociale,în domeniul cultural sau spiritual”6.

Sănătatea publică Maturizarea vieţii statului ca entitate politică a determinat transformarea

normelor în decizii, legi şi regulamente.

6 Ibidem, p. 311-312

Page 243: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

243

Caracterul profilactic în faţa epidemiilor a provocat apariţia primelor legi sanitare; în cadrul legislaţiei sanitare rolul decisiv l-a avut prevenirea bolilor. Cu toate acestea, legislaţia sanitară a avut o evoluţie condiţionată dar şi motivată de organizarea administrativă a ţării. În Enciclopedia României, se apreciază că „...legislaţia sanitară a României s-a prezentat uneori ca prea înaintată faţă de starea socială şi economică a populaţiei”.

Divanul Munteniei a întocmit în anul 1830 primul regulament sanitar în Ţara Românească prin care se organiza modul de funcţionare al spitalelor. Regulamentul a fost abrogat ulterior de Regulamentele Organice, din anii 1831 şi 1832. Apoi, cu ocazia epidemiei de ciumă, primele măsuri sanitare au fost luate de generalul Pavel D.Kisseleff pentru izolarea şi oprirea contagiunii în Muntenia şi Moldova.

Regulamentele Organice au cuprins „primele legiuiri” sanitare privind igiena pur-curativă, cea publică şi prevenirea bolilor. Prin importanţa acordată profilaxiei, aceste legi s-au dovedit printre cele mai înaintate autorităţi ale vremii, din Europa7.

În 1862, a fost stabilit un comitet sanitar prin contopirea celui din Muntenia cu cel din Moldova. Legea sanitară din 1874 consacră toate principiile stabilite prin Regulamentele Organice, deoarece nu se putea realiza o descentralizare a serviciilor sanitare acestea continuând să rămână în subordinea Ministerului de Interne care era autoritatea superioară a întregii organizări sanitare a ţării.

Este demn de subliniat că, situaţia centralizată existentă a fost corectată prin măsuri legislative de descentralizare; s-a urmărit, prin această măsură, libertatea de acţiune şi iniţiativă a organelor sanitare locale. Cu toate acestea, finanţarea a rămas dependentă de bugetele locale susţinute de persoane avute dar, din păcate, fără nici o pregătire şi cunoştinţe sanitare.

Juridic, secolul XIX a reprezentat o etapă de efervescenţă legislativă care a folosit pe deplin dezideratelor de organizare a măsurilor sociale în cele două domenii: sănătate şi asistenţa socială.

Ca urmare, au fost formulate legi cu caracter de reglementare generală a activităţii, legi având drept obiectiv organizarea stabilimentelor publice şi de

7 Atribuţiile se bazau pe dispoziţii legislative formulate foarte concret, fiind prezentate şi păstrate în

legislaţia sanitară: vaccinări,combaterea epidemiilor, salubrizarea locuinţelor etc. Regulamentele Organice mai cuprindeau şi o serie de măsuri privind asistenţa socială din casa milelor şi orfanotropii. Tot Regulamentele Organice au dispus şi atribuţiile poliţiei sanitare care trebuia să inspecteze pieţele de alimente, spitalele, farmaciile, să controleze diplomele medicale şi autorizaţiile de liberă practică – n.ns.

Page 244: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

244

utilitate publică, legi cu caracter de „accesoriu”domeniului social, prin care se reglementau şi se asigurau, în detalii, o funcţionare normală a vieţii populaţiei din punct de vedere a necesităţii sanitare, de ocrotire, de prevedere şi de desfăşurare a muncii.

Să exemplificăm: prin legea din 1881 s-au formulat normele de organizare şi funcţionare a primelor spitale rurale, prin legea din 1885 a fost înfiinţat Consiliul Sanitar Superior, prin legea din 1893 a fost creat Inspectoratul Sanitar. Tot în anul 1893, dr.Felix a procedat la o completă clasificare a industriilor insalubre8.

Legea din 1898, în baza celei din 1874 a consacrat regimul consultaţiilor gratuite în spitalele publice, şi un control al gradului de igienă alimentară, industrială şi a laboratoarelor.

Organizarea instituţiilor sanitare a parcurs acelaşi traseu istoric marcat pentru început de înscrisurile din Regulamentele Organice apoi, de prevederile moderne ale legii sanitare din 1874 care a manifestat preocupare faţă de problemele de sănătate ale populaţiei.

Au fost înfiinţate organe special destinate scopurilor profilactice şi terapeutice cu regim general pentru populaţie. S-au conturat,în acest mod,primele obiective ale unei politici sanitare în devenire, politică modernă pentru acele vremuri. Din 1837 a luat fiinţă Eforia Spitalelor în Ţara Românească, ca instituţie de stat, în administrarea şi întreţinerea căreia au funcţionat o serie de aşezăminte cu scop medico-sanitar.

Organizarea serviciilor sanitare a fost una modernă „...bazată pe principiile sanitaţiei anglo-saxone, sub forma unui Centru de sănătate model”9, în sectorul de Verde al oraşului Bucureşti. Serviciile sanitare cu rol profilactic, în special privind maladiile exotice ( suficient de prezente ca urmare a dezvoltării comerţului fluvial şi maritim) au fost executate în „... cadrul convenţiei sanitare internaţionale din 1926”, convenţie avizată de Oficiul sanitar Internaţional de la Paris. Subliniem, din nou, racordarea iniţiativelor sanitare româneşti la mişcarea europeană democratică, cu caracter social, prin care se stabileau normele generale de funcţionare a mecanismelor politice sociale.

Funcţia de ocrotire socială a revenit în toată această etapă, Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (MMSOS) care desfăşura servicii pentru

8 Dr.Felix a fost acela care a întocmit un regulament de funcţionare al atelierelor şi fabricilor; în el se

menţionează dispoziţii extrem de precise, referitoare la sănătatea femeilor şi copiilor din aceste industrii. Prevederile legale au fost atât de bine întocmite încât ele s-au păstrat până în 1928, din 1921 fiind aplicate în toată România – n.ns.

9 Enciclopedia României, p. 505

Page 245: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

245

ă din Bucureşti.

invalizi, orfani, văduve de război. În paralel, Ministerul supraveghea învăţământul special organizat pentru deservirea acestor categorii sociale.

Alături de instituţiile sanitare publice ( de stat) au funcţionat cu mare succes cele de utilitate publică (provenite din donaţii particulare)10.Eforia Spitalelor Civile cuprindea, la acea vreme, spitalele Pantelimon, Colţea, Filantropia, precum şi alte clinici ale facultăţii de medicin

Merită de subliniat faptul că deşi exproprierile postbelice au fost drastice pentru Eforia Spitalelor Civile această organizare a reprezentat „... nu numai o generoasă tradiţie naţională,ci şi cea mai importantă instituţie de profilaxie socială şi asistenţă publică românească” aşa cum se apreciază în Enciclopedia României.

Şi la nivel naţional s-au făcut cunoscute aşezăminte fondate din donaţii particulare: Aşezămintele Brâncoveneşti, Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi, Liga naţională contra Tuberculozei şi Societatea pentru combaterea tuberculozei la copii care, a inaugurat în 1910, Sanatoriul Maritim de la Carmen-Silva.

Cu toate aceste eforturi conjugate organizatoric, material şi uman mortalitatea infantilă de 20% situa România în fruntea ţărilor din Europa. Fenomenul a fost contradictoriu în raport cu cifra de natalitate care situa, de asemenea, România printre primele ţări la nivel european. Totuşi incidenţa îngrijorătoare a unor maladii semnala începutul unei masive depopulări în România11.

Documente ale vremii menţionează o serie de cauze ale acestui fenomen. Ele ţin de nivelul de organizare al sistemului sanitar dar, şi de nivelul de cultură şi gradul de civilizaţie al majorităţii populaţiei. Astfel, lipsa unei organizări a medicinii preventive, numărul redus de medici în spaţiile rurale ( concentrarea de medici urbani la numărul de locuitori era de două ori mai mare decât în vestul Europei, în România 15.500.000 de locuitori din mediu rural fiind lipsiţi de asistenţă medicală), repetatele procese de centralizare-descentralizare financiară au contribuit la precaritatea funcţionării sistemului sanitar.

Este corect să subliniem că modestele rezultate obţinute şi calitatea discutabilă a programelor sociale de sănătate şi ocrotire socială, din acea perioadă, s-au datorat unei eronate organizări sanitare care, de la început nu s-a bazat pe principiile şi mentalitatea nevoilor individuale şi colective ale populaţiei. Ea a

10 Este vorba de Eforia Spitalelor Civile, cu bază materială proprie, Fundaţia Pantelimon care a

finanţat Spitalul Colentina la construcţia căruia domnitorul Al.I.Cuza a contribuit financiar. Din fondurile Fundaţiei Pantelimon s-a înfiinţat în 1858 spitalul de copii, iar în 1881 s-a deschis Spitalul Filantropia – n.ns

11 A se vedea diagramele: Tendinţa natalităţii în diverse ţări şi Tendinţa mortalităţii generale. Ibidem 9, p. 513

Page 246: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

246

apărut, mai curând, ca o formă de organizare de stat fără a ţine seama de nevoile specifice ale unei populaţii lipsită de cultura necesară pe care se construieşte cererea de îngrijiri medicale.

Asistenţa socială O privire de ansamblu asupra contextului istoric şi social al secolul XIX, în

România, evidenţiază că primele începuturi de organizare a asistenţei sociale bazată pe lege s-au făcut în 1831 prin Regulamentul Organic dar, abia în anul 1881 s-a înfiinţat la primăria Capitalei un serviciu de asistenţă socială. Începând cu această perioadă, statul şi-a manifestat preocupările pentru crearea de instituţii de protecţie a copiilor şi persoanelor cu diferite probleme12.

Asistenţa socială din România secolului XIX s-a dovedit capabilă să dea un răspuns la marile probleme sociale cu care s-a confruntat o bună parte din populaţia ţării: lipsuri financiare, aglomerarea urbană, sărăcia de după război etc.

Caritatea, ca manifestare subiectivă, ţine cont de structura morală a individului dar, este insuficientă pentru a rezolva noianul de trebuinţe materiale ale populaţiei. Progresul ideologiei sociale a scos în faţă dezideratul de interes general şi a alimentat un sentiment proaspăt apărut ca urmare a maturizării mentalităţii sociale a Europei : sentimentul de solidaritate socială.

Pe parcursul secolului al XIX-lea activitatea de asistenţă socială a rezultat din împletirea iniţiativelor de binefacere cu principiile obiective ale dreptului social de sprijin a celor aflaţi în nevoie.

Modelul comportamentului altruist a fost susţinut în special de iniţiativa privată, căci sub influenţa Regulamentelor Organice nu s-au realizat obiective de asistenţă socială. „Mizeria de la sate a determinat prevederile articolului 46 din Convenţia de la Paris, pentru ameliorarea stării ţăranului”13.

Doar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Unirea Principatelor a început să se manifeste o oarecare preocupare pentru punere în practică a unor măsuri de asistenţă socială. Cu toate acestea, cererea era cu mult peste oferta de servicii sociale, insuficientă şi lipsită de susţinere financiară şi control. În special problema copiilor abandonaţi, orfani, fără susţinere materială, a găsit rezonanţă în acţiunile filantropice private.

12 În anul 1894 s-a legiferat sarcina comunitară de asistenţă a copiilor, iar la începutul secolului XX

au fost create primele aşezăminte cu caracter social (pentru cei cu dizabilităţi şi orfelinate), vezi Enciclopedia României vol.1, p. 527

13 Ibidem, p. 521

Page 247: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

247

Într-o vreme în care acordarea vreunui ajutor populaţiei în nevoie era de-a dreptul neconceput,acţiunile doctorului Carol Davilla, rolul jucat de doamna Ecaterina G.Cantacuzino, patronajul activităţii de asistenţă socială a nevăzătorilor din partea Reginei Elisabeta, patronajul operei de asistenţă în timpul războiului de către Regina Maria, aşezămintele „Principesa Elena”, şi multe altele, sunt exemple incontestabile, care au marcat eforturile de organizare a asistenţei sociale într-o vreme în care era de neconceput acordarea oricărui fel de ajutor, populaţiei.

Evenimentele istorice din România în secolul al XIX-lea, au constituit cadrul general în care s-a manifestat economicul şi au apărut cu insistenţă efectele în plan social. Istoria demonstrează că războiul de independenţă, crizele economice şi primul război mondial au constituit factori esenţiali care au complicat şi amplificat problemele sociale.

Consecinţele sociale ale războiului din 1877-1878, pierderi de vieţi omeneşti, sărăcia, invaliditatea, incidenţa crescută a bolilor, au atras atenţia oficialităţilor Primăriei oraşului Bucureşti. Ca un răspuns la mentalitatea marcată aspru de anii războiului a apărut o nouă formă de asistenţă socială privind ajutorarea populaţiei sărace.

Chiar dacă nu sunt încă formulate politici sociale, in stricto senso, secolul XIX reprezintă, pentru activitatea socială din România un început al preocupărilor efective în zona problematicii sociale. De aceea, preocuparea concentrată, în mod exclusiv, pe asistenţa socială este primul pas în domeniul politicilor sociale, care se vor contura, mai precis, în secolul următor.

Aceste realizări în planul preocupărilor sociale româneşti constituie o rezonanţă a preocupărilor la nivel european dar şi mondial în ce priveşte orientarea factorilor decizionali ai societăţii către problematica individului.

În anul 1869, au apărut în Anglia primele organizaţii publice în colaborare cu unele private cu scopul asistenţei familiei. Este una dintre consecinţele modernizării statelor care sub impactul şi efectele revoluţiilor industriale şi-au spus cuvântul privind ocrotirea familiei.

Utilizarea intensă a muncii femeilor şi copiilor precum şi goana după obţinerea unui loc de muncă pe o piaţă a muncii în formare reprezintă fenomene valabile şi pe alte meleaguri. Exemplul constituirii de organizaţii menite să asiste social problematica familiei a fost preluat în 1879 de SUA şi Canada, iar pentru Germania, începutul secolului XX (mai precis anii 1900-1910) a constituit fundamentarea a ceea ce, mai târziu, se va transforma în modelul de „stat al bunăstării”.

Page 248: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

248

Ar fi insuficient şi inechitabil faţă de eforturile depuse în rezolvarea problemelor sociale ale secolul XIX din România dacă nu evidenţiem şi activitatea altor organizaţii şi instituţii care prin rolul lor social au completat, dezvoltat, consolidat şi susţinut numărul şi gama de responsabilităţi cu caracter social.

O protecţie cu caracter special au primit răniţii din războiul de independenţă prin activitatea noii Societăţi „Crucea Roşie din România”, constituită în iulie 1876, ca urmare a aderării, în anul în 1874, la Convenţia de constituire de la Geneva din 1864.

Apoi, Casa Muncii CFR, înfiinţată în anul 1883, a avut drept scop ocrotirea şi ajutorarea personalului căilor ferate. Mai târziu, suferind consecinţele primului război, atât infrastructura cât mai ales personalul, au necesitat un suport material şi social-economic mai deosebit şi mai consistent.

Activitatea Casei era orientată în câteva direcţii bine conturate şi definite ca obiective: ajutorul medical, asistenţa materială sub forma de credite uzuale şi ipotecare, inclusiv ajutoare pentru pensionarii CFR, şi asistenţă tehnică sub două forme.

Prima se referea la deschiderea de şcoli şi ateliere necesare calificării personalului; a doua, era destinată înfiinţării şi întreţinerii unor spaţii (băi, dormitoare pentru personalul de serviciu) şi construirea în regim de utilizare exclusiv de către personalul CFR a unor baze de tratament: solarul de la Sanatoriul Ruginoasa, cămine şi şcoli în alte zone ale ţării, Feteşti, Adjud, Turnu-Severin, Turnu-Roşu.

Asigurările sociale din România s-au închegat într-un sistem unitar abia în anul 1933. Până la acea dată, au fost aplicate diferite legi în diferite zone ale ţării: în vechiul Regat, Basarabia, în Transilvania (unde legea maghiară privind asigurările, se aplica salariaţilor industriali şi comercianţi după modelul moştenit), în Bucovina (unde legile austriece erau acoperitoare pentru riscurile de boală şi accidente de muncă).

Aceste cazuri dovedesc faptul că, provenienţa legilor de asigurare socială purta amprenta şi continua să demonstreze o anumită dependenţă a regiunii respective de influenţa istorică.

Şi din punctul de vedere al sistemului de asigurări sociale, România s-a integrat perfect în regimul evolutiv şi mersul firesc al Europei deoarece, introducerea sistemului de asigurări în ţara noastră s-a desfăşurat cam în aceeaşi perioadă de timp cu măsurile adoptate de celelalte ţări.

Cel mai târziu a fost asimilată „asigurarea contra accidentelor de muncă”, în anul 1912, faţă de restul ţărilor din centrul şi nordul Europei unde, încă din anii

Page 249: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

249

1884 a început aplicarea acestor prevederi. Explicaţia este simplă: populaţia României din acele vremuri, era predominant ocupată în agricultură, revoluţia industrială, motiv al acestor asigurări, făcându-se resimţită cu mult mai târziu.

Introducerea asigurărilor de invaliditate, de bătrâneţe, de boală şi maternitate au plasat România pe locuri suficient de apropiate de ţările dezvoltate industrial, din Europa.

Organizarea sistemului de asigurări sociale definea structura asigurărilor pe categoriile obligatorii şi facultative. Fondul asigurărilor s-a realizat prin cotizaţiile şi contribuţiile suplimentare de la salariaţi şi patroni precum şi o sumă fixă de la stat.

Ca formă de organizare Casa Centrală a Asigurărilor Sociale împreună cu Oficiile de Asigurări Sociale administrau, evidenţiau şi controlau asigurările, efectuând operaţiuni de încasări şi plăţi la nivel naţional.

Regimul general al pensiilor a avut la bază cadrul legal care, la rândul său, a trecut printr-o serie de reforme ( în 1925, 1929,1930 şi 1931 când s-a înfiinţat Comisia de Pensiuni ).

În secolul al XIX-lea, pensia era privită ca o răsplată ce se cuvenea funcţionarului de stat în urma unei activităţi depuse sau pentru un anume grad de invaliditate. Oricum, şi în acest caz apar diferenţe între regulamentele de aplicare a pensiilor în Muntenia şi Moldova.

În anul 1868, regimul pensiilor s-a unificat pe întreg cuprinsul ţării şi a fost introdusă prima lege a pensiilor, cu caracter general. Sfârşitul secolului XIX a însemnat desfiinţarea regimului unitar creat în 1868 care a avut drept scop, mai degrabă, uniformizarea procesului de aplicare a unui regim al pensiilor administrativ-teritorial decât diversificarea categoriilor de pensii.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au marcat dizolvarea sistemului unitar în câteva categorii distincte: pensii civile, militare, eclesiastice şi ale personalului CFR. Cu timpul, la aceste categorii s-au adăugat, prin diferite legi organice, şi alte categorii: corp didactic, magistratură, funcţionarii administraţiei locale.

Peisajul social românesc din secolul XIX nu este complet dacă nu se menţionează locul şi rolul mişcării sindicale. Pentru început, recunoaşterea gravităţii şi urgenţei unora dintre problemele sociale, sărăcia, lipsa de asistenţă medicală şi socială, primele semne ale unui şomaj în creştere, au stimulat destul de timid organizarea sindicală.

Organizarea sindicală din România acelor vremuri, a fost cu mult mai firavă şi mai redusă reprezentativ, comparativ cu cea din Franţa, unde funcţiona

Page 250: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

250

Confederaţia Generală a Muncii şi cea din Anglia unde Trade-Unionismul se definea ca o viitoare puternică forţă socială.

Subliniem, din nou, rolul decisiv al revoluţiei industriale şi în acest compartiment al vieţii sociale deoarece, maturizarea proletariatului s-a făcut sub impactul noii civilizaţii industriale care solicita noi forme de reprezentare a intereselor muncitorimii.

Cele mai concentrate regiuni, din punct de vedere a organizării sindicale, au fost marile centre miniere şi metalurgice din Ardeal, Banat, în Transilvania punându-se bazele sindicatelor patronale14.

Legislaţia muncii din România s-a bazat pe modelul şi experienţa ţărilor occidentale în care industrializarea a obligat la dezvoltarea sub aspect social.

În această privinţă, igiena şi siguranţa muncii s-au dovedit a fi obiective susţinute, atât sanitar (legile din 1874, 1910 şi apoi extinse la toate provinciile începând cu anul 1921) dar şi prin regulamentul industriilor insalubre care modifica prevederile cadrului de desfăşurare a activităţilor industriale.

Legislaţia acoperitoare tuturor activităţilor, muncii şi vieţii lucrătorilor avea reglementări privind: contractul de muncă, regimul conflictelor de muncă (legea din 1920), igiena şi durata muncii.

Igiena şi durata muncii au constituit unul dintre obiectivele severe impuse atât de intensificarea muncii industriale (este vorba despre legea celor 8 ore de muncă aplicată în România, în conformitate cu convenţiile internaţionale) dar, şi de condiţiile specifice, proprii anumitor locuri de muncă: mine, industrii insalubre şi incomode.

Regulamentul din 1931 a înfiinţat Casa Minelor tocmai tocmai din acest motiv. Munca de noapte şi condiţiile din brutării a constituit un alt obiectiv al legii din 1925 privind protecţia muncii şi dreptul la repaosul duminical.

În ce priveşte şomajul, acţiunile de combatere precum şi măsurile de susţinere a celor care şi-au pierdut locul de muncă, au constituit preocupări îndeosebi în anii de criză. Subvenţiile oficiale şi donaţiile au reprezentat o susţinere financiară la care s-a adăugat cotizaţia de 1% din salariile celor din întreprinderi (suportată egal de salariat şi patron). Necesită precizarea, credem, că în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei internaţionale de la Washington asupra şomajului şi plasamentului forţei de muncă au fost înlocuite serviciile de plasare a forţei de muncă cu „oficii publice sau sindicale” care îşi păstrau rolul de ajutor organizat în găsirea unui loc de muncă15.

14 Ibidem, p. 86-591

Page 251: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

251

Ca soluţie pentru utilizarea şomerilor s-a aplicat programul de lucrări publice, ceea ce aminteşte de „reţeta keynesistă” a anilor de criză privind ocuparea şomerilor în domeniul public.

În analiza politicilor sociale nu se poate face o prin demarcaţia riguroasă între cele două secole, respectiv al XIX-lea şi al XX-lea. Aceasta, deoarece multe dintre eforturile întreprinse, în mod special, la mijlocul secolului XIX s-au continuat după 1900 fie prin efecte, fie prin noi iniţiative sub formă de reforme, reglementări şi modernizări, în pas cu dezvoltarea ţării şi a Europei.

Găsim, astfel, o întrepătrundere şi interconectare a măsurilor aplicate celor două sectoare (sănătate publică şi asistenţă socială ) e drept, nu concisa denumire de politici sociale.

Ideologia Biroului Internaţional al Muncii, extinsă şi absorbită în România, a impulsionat crearea unui ansamblu de instituţii în cadrul cărora interesele patronatului să nu umbrească şi să nu încalce interesele muncitorimii. Deaceea, merită analizată nu doar evoluţia acestor instituţii ci, mai cu seamă, rolul lor în îndeplinirea obiectivelor sociale.

Preocuparea pentru o politică socială cât mai cuprinzătoare în raport cu nevoile sociale ale ţării aparţine MMSOS care s-a dezvoltat din Casa Centrală a meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti. Politicile sociale nu căpătaseră, încă, configuraţia cunoscută în prezent dar, ele erau limitate de măsuri legiferate şi aplicate de MMSOS.

De aceea, dacă ne propunem să evidenţiem toate activităţile patronate de acest minister nu putem pierde din vedere următoarea completare. Pe lângă funcţiile sale de coordonare medicală şi de ocrotire a sănătăţii, ministerul avea în subordine şi direcţii care exercitau funcţii legate de viaţa muncitorească a acelor vremuri.

Direcţia Muncii16 din cadrul Ministerului urmărea aplicarea legislaţiei muncitoreşti, organizarea ştiinţifică a muncii, pregătirea salariaţilor aducând un aport substanţial la reglementarea şi organizarea mediului de viaţă şi muncă ale lucrătorilor.

Nu putem continua analiza politicilor sociale trecând în secolul următor, fără a concluziona cauzele procesului de fundamentare istorică a politicilor sociale în România secolului al XIX-lea, proces care a urmărit îndeaproape progresele Europei, regăsindu-se în majoritatea măsurilor de politică socială europeană.

16 Direcţia Muncii cuprindea 6 servicii: de pregătire şi calificare a forţei de muncă, învăţământul

muncitoresc şi căminele de ucenici, plasarea forţei de muncă, urmărirea fenomenului şomaj şi migraţia forţei de muncă, contractele de muncă şi reglementarea conflictelor – n.ns.

Page 252: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

252

Avem în vedere motivaţii atât de ordin pur economic, dar şi de ordin politic-social şi cultural- ştiinţific.

Intensificarea legăturilor comerciale cu Austria şi Prusia (până în a doua jumătate a secolului XIX, între 1860-1870 comerţul cu aceste ţări era de 4 ori mai mare decât cu Anglia), iar mai apoi, cu Franţa şi Anglia, a reprezentat mijlocul de import nu doar al mărfurilor. O dată cu acestea, obiceiuri noi, mentalităţi schimbate, mode nu doar vestimentare ci, mai cu seamă, comportamentale, au fost aducătoare şi purtătoare a suflului nou european. Se remarcă, de abia în a doua jumătate a secolului al XIX.lea o reacţie, mai vădită, a statului şi a populaţiei la problemele sociale legate de sărăcie, stare de sănătate şi mediu de viaţă.

Din punct de vedere politico-social, după anul 1881, Casa Regală din România prin legăturile sale de rudenie şi interesele politice, economice şi sociale a contribuit pe deplin material şi financiar la materializarea multora dintre proiectele sociale, fundaţiile, societăţile de caritate şi organizaţiile medică-sanitare.

Intelectualitatea românească a fost cuprinsă, dintotdeauna, în marele for ştiinţific european. Şcoala medicală românească s-a impus prin valoarea cercetărilor medicale şi a măsurilor progresiste din domeniul medico-sanitar fiind în pas cu toate descoperirile din medicina vremii. În plus, personalul medical era, de cele mai multe ori, format, educat şi perfecţionat la Paris (datorită spiritului francofon şi francofil al României), iar tehnicile şi manevrele medicale erau însuşite după cele mai riguroase standarde ale medicinii europene.

Cunoaşterea problematicii sociale ale acelor timpuri se datorează contribuţiei fundamentale şi substanţiale ale Şcolii Sociologice româneşti prin figurile profesorilor Dimitrie Gusti, Henri Stahl şi a altor cercetători a căror activitate a contribuit la coagularea unei poziţii şi imagini referitoare la cunoaşterea, interpretarea şi explicarea ştiinţifică a cadrului social, a problematicii sociale şi a configuraţiei structurii sociale din România

Politici sociale în România, secolul al XX-lea O cercetare şi analiză istorică-economică asupra secolului XX, evidenţiază

câteva repere fundamentale ce apar în evoluţia societăţii româneşti. Merită subliniat, credem, că în tot acest timp măsurile de politică economică şi, implicit, cele de ordin social adoptate, au purtat amprenta şi au confirmat influenţa a ceea ce s-a petrecut la nivelul Europei.

O dată cu noile vremuri, politica socială a Europei din secolul XIX a fost regândită fundamental. Incontestabil, efectele acestor modificări s-au transmis şi în

Page 253: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

253

secolul XX care, a adus cu sine, cum era de aşteptat, alte evenimente istorice cu consecinţe economice şi sociale.

În consecinţă, configuraţia ideologiei sociale şi a mentalităţii referitoare la problematica socială a suferit, din nou, modificări calitative, consistente. „Conflictul social modern” reprezintă, în acest context, interpretarea emancipată a inegalităţilor precum şi o reconfigurare a celor trei drepturi ale individului: dreptul civil, politic şi social17.

Conflictele sociale care izvorăsc din încălcarea drepturilor sociale ale individului reprezintă costurile pe care societatea este nevoită să le suporte atunci când diferenţa dintre drepturile elementare ale individului şi veniturile sale reale, devine flagrantă.

În consecinţă, problematica conflictului social modern se fundamentează pe două concepte: drepturile individului şi oferta de bunuri şi servicii prin intermediul pieţei.

Subliniem faptul că, în spatele fenomenelor sociale s-au derulat evenimentele istorice considerabile ale secolului al XX-lea cu implicaţii şi forţă modelatoare pentru toate societăţile. Trecerea în revistă a momentelor istorice este utilă analizei evoluţiei problemelor sociale şi a modului cum statul a reuşit, mai mult sau mai puţin,să contribuie la rezolvarea lor.

Pentru ansamblul economico-social românesc, secolul XIX, caracterizat prin introducerea şi implicarea mai profundă a procesului de industrializare pe plan naţional, a constituit o etapă de referinţă în modul de analiză şi abordare a problematicii sociale.

De la început, această problematică s-a conturat, preponderent ca efect al mutaţiilor survenite în urma deplasărilor - delocalizărilor populaţiei dintr-o zonă în alta ca urmare a deschiderii de noi locuri de muncă. Atractivitatea faţă de noile centre industriale pe cale de apariţie şi formare a constituit, totodată, şi debutul problemelor sociale cu care s-a confruntat societatea românească deoarece forţa de muncă a tras după sine necesitatea rezolvării nu doar a locurilor de muncă dar şi asigurarea unor condiţii de trai şi existenţă potrivite noii configuraţii economice de tip industrial.

Considerând că mutaţiile la nivelul forţei de muncă, declanşate de industrializare, reprezintă o cauză a problemelor sociale, atunci, este necesar să precizăm că o analiză atentă în plan istoric, evidenţiază câteva etape parcurse de România pe drumul configurării efective, concrete a politicilor sociale.

17 Ralf Dahrendorf, Conflictul social modern. Eseu despre politica libertăţii, Editura Humanitas,

Bucureşti 1996, p. 53

Page 254: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

254

Numai că, începutul secolului al XX-lea nu este atât de reprezentativ în ce priveşte cunoaşterea problematicii sociale şi nici destul de pregătit pentru crearea unui cadru legislativ de susţinere a eventualelor măsuri cu caracter social.

Să analizăm, în această perspectivă, fenomenul migraţionist. Migraţia forţei de muncă a înregistrat fluctuaţii interesante în ce priveşte interpretarea şi măsurile privind reducerea sau, dimpotrivă, favorizarea sa. Aceste măsuri au corespuns obiectivelor pe care societatea, în evoluţia sa, le-a formulat sub impactul ideologiei specifice unei anumite perioade istorice.

De exemplu, secolul XVIII a fost marcat de gândirea mercantilistă care susţinea rolul fundamental al forţei de muncă în procesul de creare a avuţiei. În consecinţă, fenomenul migraţionist a fost drastic blocat şi chiar pedepsit.

Secolul XIX, a fost marcat de ideologia liberală a succesului pieţei libere, care a garantat mişcarea liberă a forţei de muncă, după principiul că piaţa funcţionează bine dacă omul are acces egal şi participă egal la toate activităţile productive. Această libertate s-a obţinut şi sub impactul revoluţiilor cu caracter democratic în urma cărora, individul cu libertăţile sale a câştigat o poziţie nouă, în societate. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea emigraţia a fost privită ca o măsură şi proces favorizant de îmbunătăţire a situaţiei economice şi statutului social al individului şi familiei acestuia.

Secolul XX urmăreşte trendul început anterior în ce priveşte libertatea de acţiune şi mişcare a forţei de muncă. De aceea, politicile sociale vor fi marcate de respectarea mai accentuată a obiectivelor impuse de liberalizarea pieţei18.

De la mijlocul secolului XIX şi în continuare la începutul secolului următor, rolul statului în problema migraţiei forţei de muncă (atât la nivel naţional cât şi internaţional) s-a limitat la măsuri nesemnificative, cu eficienţă redusă, rezumate doar la reglementarea efectelor migraţiei asupra ordinii publice.

Debutul secolului XX marchează deplasările populaţiei dintr-o zonă în alta, ca urmare a interesului manifestat de politica de industrializare faţă de anumite zone bogate în resurse utile dezvoltării unor industrii.

Mijlocul secolului XX, constituie un moment fundamental în ce priveşte cadrul politic: reorientarea esenţială a politicii economice româneşti, de la agricultură la industrie. Acest fapt a condus la o nouă formă de deplasare a

18 Reglementarea migraţiei forţei de muncă, prin „legea migraţiunilor din 1925” a constituit o măsură

de echilibrare a pieţei muncii în faţa crizei industriale europene care a generat nevoia de protecţie a imigranţilor. Criza din anii 1929-1933 a ridicat la grad de alertă nevoia de protejare a muncii naţionale (legea din aprilie 1930). Completarea a fost realizată prin legea privind utilizarea personalului românesc în întreprinderi (iulie 1934) – n.ns

Page 255: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

255

factorului uman,de această dată, generată de modificările în calificarea forţei de muncă cerută de industriile nou apărute.

Sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI este, din nou, pus sub semnul unor mari mutaţii pe piaţa europeană a forţei de muncă. De această dată, ca urmare a aderării de noi state la Uniunea Europeană.

În sfârşit, modificările geopolitice ale procesului de globalizare declanşează un alt tip de deplasări ale forţei de muncă, de la o zonă geografică la alta, proces care determină configuraţia unei pieţe globale a muncii cu o geometrie variabilă în funcţie de interesele societăţilor transnaţionale.

Parcurgerea începutului secolului al XX-lea evidenţiază evoluţia preocupărilor, fundamentarea politicilor sociale şi conturarea cadrului legal de reglementare generală şi de organizare instituţională a domeniului social.

Dacă în secolul anterior nu a fost sesizată implicarea juridică în organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă socială, începând cu anul 1923, în România au fost formulate o serie de reglementări şi legi menite să asigure cadrul legal de funcţionare a activităţilor de sănătate publică,muncă şi ocrotire socială.

Legea din 1901 a consacrat înfiinţarea fondului pentru epidemii, prin legea din 1906 s-a creat fondul pentru asistenţă sanitară al sătenilor, iar în 1908 a apărut legea pentru concentrarea tuturor fondurilor sanitare. Acestea au fost legi prin care s-a urmărit corectarea neajunsurilor privind descentralizările organizatorice şi financiare propuse de legile din 1874 şi 1898.

Cu tot acest efort legislativ, rezultatele au fost nesatisfăcătoare în mod deosebit cele de natură profilactică. La această situaţie au contribuit alte două cauze: dezacordul dintre nivelul insuficient de dezvoltare economică şi legislaţia foarte înaintată pentru acea vreme şi lipsa de pregătire sanitară a persoanelor implicate în organizarea sanitară.

Legea din 1910, a doctorului .Ion Cantacuzino, a rectificat aceste neajunsuri aducând în prim plan autoritatea medicilor atât în acţiunile de supraveghere, coordonare cât şi în îndrumarea efectivă a activităţii sanitare. Ca urmare a acestor eforturi s-a realizat demarcaţia medicină curativă - medicină preventivă sau igiena publică. Automat a fost necesară şi reorganizarea asistenţei spitaliceşti.

În ce priveşte asistenţa socială, prima formă de organizare a acestei activităţii s-a adresat, (începând cu 1920, anul creării MMSOS) unei serii de categorii sociale: infirmi, văduve, bătrâni, copii aflaţi în diferite ipostaze sociale, persoane cu dizabilităţi dar, a cuprins şi obiective specifice cu caracter social

Page 256: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

256

(combaterea cerşetoriei şi a vagabondajului, prevenirea bolilor cu mare incidenţă în colectivitate).

Finanţarea acestei activităţi a avut două surse: contribuţiile private şi taxele timbrului de asistenţă. Acestea din urmă, trecute Ministerului de Finanţe au ajuns, ca sume diminuate din ce în ce mai mult, la organele de asistenţă socială. Treptat ele au fost desfiinţate. Atunci s-a procedat şi la trecerea asistenţei sociale în subordinea MMSOS. De menţionat că totdeauna, drasticele economii şi restrângeri bugetare s-au făcut pe seama asistenţei sociale, insuficient şi nedrept apreciată ca importanţă în societate.

În timpul crizei din anii 1929-1933, datorită crizei financiare, nici sursele private nu au mai putut contribui pentru compensarea colectei taxei de timbru; astfel, întreaga asistenţă socială a avut mult de suferit de pe urma finanţării sale.

Din anul 1920 asistenţa socială a primit, în completare, susţinere privată din partea Societăţii „Principele Mircea” creată de doamna Lia V. Brătianu şi „Cercurile de gospodine” create de doamna Lahovary; toate aceste organizaţii se aflau sub protecţia Reginei Maria19.

Structura organizatorică care a susţinut activitatea de asistenţă socială a fost deosebit de dezvoltată, acoperitoare, modernă şi de inspiraţie europeană. Ea a cuprins: oficii de ocrotire, dispensare de puericultură, cămine materne, clinici infantile, aşezăminte de reeducare a minorelor, colonii de vară şi cămine de zi (după modelul occidental, în special, din Germania), preventorii, instituţii medico-pedagogice, aziluri pentru nevăzători, pentru needucabili etc.

Personalul care desfăşura activitate în aceste centre provenea din şcolile de asistenţă organizate de minister în colaborare cu Eforia Spitalelor Civile. În paralel, pentru asistenţa delicvenţilor, s-a pregătit şi cadrul juridic de includere a cadrului penal necesar asistenţei juridice. Politica sanitară publică, a rămas până în 1930 sub incidenţa legii Cantacuzino, semn al realismului şi vitalităţii sale.

Legea Sanitară şi de Ocrotire din 14 iulie 1930 a avut ca principiu fundamental gestionarea tuturor problemelor de sănătate publică de către o autoritate centrală unică. Cu toate aceste măsuri de cooperare medicală, instituţiile au rămas, mai departe, dependente de organizaţiile care finanţau şi controlau administrativ activitatea.

Organizarea sanitară s-a bazat pe funcţia Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale, ca organ administrativ dar şi de tehnică şi ştiinţă aplicată.

19 Enciclopedia României, p. 524-525

Page 257: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

257

Legea din 1930 a avut un conţinut modern şi bogat în reglementări; în primul rând, a prevăzut multiple măsuri de salubrizare publică ( semnal de atenţie acordată condiţiilor de trai ale populaţiei) şi în al doilea rând, a introdus conceptul de igienă industrială ca urmare a deschiderii unor noi ateliere şi industrii. În contextul legal, au fost prevăzute măsuri pentru prevenirea intoxicaţiilor industriale şi a bolilor profesionale ca urmare a noxelor. De menţionat că, legea prevedea, inclusiv sancţiunile contravenţionale aplicate în urma controalelor prin care se depistau încălcări ale normelor sanitare şi de igienă.

Finanţarea, potrivit legii din 1931 era asigurată dintr-un fond sanitar şi de ocrotire dat în administrare Regiei autonome a Fondului sanitar şi de Ocrotire. Resursele erau orientate către fondul general sanitar şi fondurile sanitare judeţene şi comunale.

În faţa provocărilor istoriei, se observă că pe măsură ce societatea românească a evoluat din punct de vedere administrativ-organizaţional s-a dezvoltat, în paralel, şi o structură nouă instituţională susţinută de un cadru juridic în formare. Subliniem că avem de a face, cu un progres organizaţional secondat, ce-i drept nu foarte viguros, de unul instituţional dar, în compensare, de un sprijin legislativ deosebit de evoluat pentru acea vreme.

Perioada 1923-1943 s-a reflectat într-o serie de modificări menite să îmbunătăţească cadrul organizaţional al proaspătului înfiinţat Minister al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, a cărui rol se limita atunci doar la supervizarea activităţii diferitelor servicii sanitare şi de ocrotire care conlucrau la nivel judeţean şi urban20.

Din anul 1947, problemele strict sanitare au început să se separe de problematica asistenţei sociale în urma unei serii de decrete cu scopul restructurării şi reorganizării Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale.

Apariţia unor probleme sociale noi, în mod deosebit, legate de starea de sănătate a populaţiei, a determinat un lanţ de modificări organizaţionale, materializate prin apariţia de departamente îndrituite cu funcţii specifice raportate la aceste probleme specifice.

Perioada 1945-1989 a reprezentat un cadru istoric favorabil procesului de perfecţionare a legislaţiei domeniului social. Deşi scopul a fost perfecţionarea cadrului legislativ prin apariţia de noi legi şi decrete, s-a înregistrat şi un efect

20 Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale a fost înfiinţat conform normelor prevăzute în Legea

nr.838/ 19 noiembrie 1942. Referiri amănunţite privind modul de conlucrare al instituţiilor nou create precum şi obiectivele cumulative ale Ministerului Muncii şi alte organizaţii de asistenţă socială se găsesc în lucrarea Florica Mănoiu,Viorica Epureanu, op. cit., p. 11-12

Page 258: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

258

negativ: desfiinţarea reţelei de asistenţă socială care activa în teritoriu. Este unul dintre efectele politicii de centralizare a activităţilor şi deciziilor, ca urmare a liniei politice generale impuse de centralismul unic.

Consecinţele primului război mondial au fost accentuate de criza din anii 1929-1933 în urma căreia şomajul şi inflaţia au explodat alarmant. Cu toate acestea, anii ´30 ai secolului trecut au reprezentat o perioadă de referinţă în procesul de introducere şi utilizare a termenului de „welfare” ca o promisiune de grijă din partea statului.

Cel de-al doilea război mondial a antrenat un alt val de consecinţe economice şi sociale dar, mai cu seamă, a reprezentat preambulul militar al decisivei scindări politice a lumii în două sisteme opuse: capitalist şi socialist. De adăugat faptul că, mijlocul secolului XX înseamnă şi trecerea la economia planificată, socialistă, în care factorul politic a concentrat şi centralizat, politic, deciziile şi conducerea întregii activităţi. Prin urmare, funcţiile statului s-au dezvoltat, de o manieră modernă, dar sub auspiciile acaparatoare ale politicii unice.

Apariţia economiei planificate, centralizate, a schimbat total şi definitoriu modul de percepere a socialului care a fost ascuns în şabloanele tipice comuniste şi ambalat cu principiile eticii şi echităţii socialiste.

Pentru România, anii 1960-1968 au reprezentat o deschidere treptată către occident, însă fără modificări esenţiale în sistemul de percepţie a rolului şi contribuţiei factorului social în societate. Mai mult decât atât, multe dintre problemele sociale ale naţiunii au fost tăinuite, rezervate unei cunoaşteri limitate din partea MMSOS.

Începând cu anii ’70 ai secolului trecut optica mondială s-a modificat sub impactul unei reconsiderări a principiilor raţionalităţii economice. Preocupările insistente ale Clubului de la Roma privind criza materiilor prime au condus la formularea conceptului de „dezvoltare durabilă”, marcând, totodată, trecerea de la dezvoltarea de tip extensiv la cea intensivă. Senzaţia generală( la nivel mondial) a fost aceea de explozie a unui altruism economic manifestat, cu deosebire, faţă de viitorul factorului uman.

În consecinţă, toate politicile economice au căpătat o conotaţie socială suplimentară, mult mai accentuată. Doctrina anilor ´70 a fost însă demolată de realitatea noilor dimensiuni ale problematicii economice şi sociale. Este vorba de criza „statului bunăstării”care a solicitat reconsiderări ale funcţiilor statului în raport cu nevoile cetăţeanului şi trebuinţele societăţii.

Teoretic vorbind, conceptul de bunăstare asimilează o multitudine de opţiuni care s-au modificat pe măsura evoluţiei societăţii. Apariţia şi dezvoltarea

Page 259: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

259

drepturilor cetăţeneşti universale au contribuit la apariţia stării de „opţiune colectivă”(bunăstarea colectivă).

Criza petrolului,de la începutul anilor ´70 ai secolului al XX-lea, a accentuat şomajul şi inflaţia care au evidenţiat, o dată în plus, inconsistenţa laturii sociale a politicilor economice antiinflaţioniste şi de ocupare a forţei de muncă. Aceste măsuri nu au reuşit decât în mică măsură şi parţial să domolească efectele de pe piaţa muncii şi monetară.

Începând cu anul 1989, revoluţiile democratice din blocul socialist au marcat reîntoarcerea, fără precedent istoric, la sistemul bazat pe dominaţia pieţei. Şi de această dată, au fost reconsiderate multe dintre cauzele fenomenelor sociale, moştenite din socialism, prin intermediul unor măsuri de politică socială conjuncturale, incorect formulate şi superficial aplicate.

Anii ´90-´95 au reprezentat pentru România, tatonări privind adoptarea, a nivel naţional, unui model de dezvoltare economică bazată pe piaţă.

În cest context, apreciem că politicile sociale au căpătat un profil nou, subordonat principiului: protecţie şi siguranţă sociale. După opinia noastră, aceasta a reprezentat o încercare din partea factorului politic de a rezolva tensiunile apărute în urma stării de incompatibilitate a populaţiei cu sistemul economiei de piaţă, mai precis, cu principiile concurenţei pe piaţa muncii.

Următorii ani, din 1995 până în prezent, au fost marcaţi de regândirea complexului politic social sub impactul mai multor fenomene: şomajul accentuat (ca urmare a privatizărilor masive), noile cerinţe şi pretenţii ale progresului tehnic şi informaţional ( calificare, flexibilizarea forţei de muncă), integrarea în Uniunea Europeană şi deschiderea pieţei europene a forţei de muncă (problemele migraţiei), mentalitatea unei noi civilizaţii „post-aderare în UE”, întărirea forţei sindicatelor apreciate ca un nou şi considerabil partener social etc.

Aceste constatări se pretează la transformarea lor în câteva concluzii. În primul rând, generalizarea procesului de modernizare, exacerbată de rapiditatea derulării ciclurilor industriale, a culminat cu o distribuţie foarte inegală a rezultatelor.

În al doilea rând, etapa actuală este marcată de adâncirea „faliei” radicală şi accentuată între noii îmbogăţiţi şi noii sărăciţi care se manifestă, de altfel, la nivelul întregii Europe. Această situaţie se transformă în inegalitate socială şi dezordine socială. Modul de raportare la concurenţă şi percepţia efectelor de către individ periclitează, prin comportamentul şi atitudinea acestuia, echilibrul social.

Cererea de etică în zona economică este evidenţiată ,în prezent, de actualizarea principiului nou impus comportamentului patronatelor,

Page 260: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

260

„responsabilitate socială corporativă”. Pentru a da greutate acestui principiu cadrul instituţional s-a pregătit în vederea „patronării” dialogului social şi a negocierilor colective.

În al treilea rând, interpretarea evoluţiei istorico-economice a fenomenului social este utilă şi pentru a evidenţia modul în care politicile sociale au corespuns nevoilor sociale. Aici apar aspecte legate de dublul rol al politicilor sociale. Pe de o parte, ele contribuie la rezolvarea stărilor conflictuale iscate de inegalităţi, pe de altă parte,ele pot asigura realizarea bunăstării individuală, colectivă şi generală.

Teza după care politicile sociale sunt responsabile de bunăstarea individului nu-şi mai găseşte decât o confirmare parţială. Aceasta, deoarece politicile sociale subordonate bunăstării nu sunt construite pe principiile altruist-umanitare ale decidenţilor ci, mai curând, din teama acestora faţă de agravarea stărilor conflictuale.

În prezentul nemijlocit, politicile sociale reintră cu insistenţă în atenţia şi perimetrul preocupărilor decidenţilor politici ca urmare a procesului de lărgire a spaţiului socio-economic european. Argumentele convingătoare, în acest sens, ţin de extinderea problematicii sociale, de înlăturarea îngrădirilor privind drepturile sociale (în special a populaţiei din Est), de protejarea individului în faţa nesiguranţei socio-economice, de motivaţiile privind accesul la siguranţa socială.

Acţiunile pieţei concurenţiale, transformările sociale şi politice de anvergură, pot contribui, în egală măsură, la progresul şi dezvoltarea economică numai dacă problematica individului nu „se revoltă” împotriva economicului .

Ocuparea forţei de muncă şi migraţia forţei de muncă la nivel Uniunii Europene, formarea profesională în concordanţă cu normele de la nivel european, flexibilizarea forţei de muncă şi protecţia socială în faţa restructurărilor economice, necesitatea creşterii veniturilor la nivelul salariilor europene etc. sunt doar câteva dintre provocările economice menite să impulsioneze deciziile politice sociale.

Societatea românească post-integrare, prin conjunctura economică generală, oferă un interesant exemplu de studiu al modului în care economicul şi politicul depun eforturi pentru a atinge standardul unei Europe a drepturilor sociale. În consecinţă, apreciem faptul că se deschide un nou capitol în procesul de fundamentare al politicilor sociale româneşti, care vor purta amprenta compatibilităţii cu politicile sociale europene datorită apartenenţei României la spaţiul economic şi social european.

Lupta pentru bunăstare a constituit dintotdeauna o preocupare, exprimând interesul individului, colectivităţii şi societăţii în general pentru modificarea condiţiilor de trai, în sens progresiv. De asemenea, dorinţa de creştere a

Page 261: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

261

standardului de bunăstare reprezintă, totodată, motivaţia de schimbare a individului şi societăţii.

Neliniştea provocată de integrarea în Uniunea Europeană s-a născut din evaluarea precaută a ofertelor care decurg din această oportunitate, care este însoţită de efecte în plan economic şi social.

Îndatoririle care decurg din integrarea europeană repune în discuţie dimensiunea rolului economic şi social al statului iar politicile socio-economice se dovedesc, adesea,insuficient de ancorate în realitate. Normele impuse de Uniunea Europeană găsesc, de cele mai multe ori, nepregătit terenul pentru aplicarea lor; acest fapt conduce la întârzieri sau chiar sincope ale unor zone de activitate. Starea de fapt urmează a se redresa prin politici conjuncturale care nu-şi dovedesc eficienţa (datorită mulţimii de factori interni şi externi ) şi care la rândul lor vor fi corectate cu politici structurale.

De exemplu, în plan social, mai precis în domeniul politicii de venituri, această situaţie este îngreunată atât de nivelul economic insuficient pentru a putea suporta repetatele solicitări de creşteri salariale cât şi datorită sistemului fiscal , într-o permanentă perfectare.

Atunci când creşterea economică şi progresul social intră în aceeaşi zonă de „turbulenţe”, este necesară schimbarea. Devine clar faptul, că mersul înainte solicită o revizuire severă şi minuţioasă a drepturilor sociale, a evoluţiei lor în noul context, şi în spiritul cărora se va edifica un nou pachet de politici sociale.

Dacă păstrăm aceeaşi zonă interpretativă a relaţiei dintre economic şi social, înseamnă că toate circumstanţele economice se vor repercuta asupra condiţiei sociale. Mai are şanse de supravieţuire „statul bunăstării” în faţa extinderii europene şi globale a concurenţei economice?

Dacă economia naţională se „dizolvă”, parţial şi treptat în economia europeană, atunci politicile publice primesc în consecinţă o nouă configuraţie determinată de noile forme de inegalitate, de excludere, ca rezultat al creşterii economice ( în urma căreia se restrânge oferta de locuri de muncă), de afectare a solidarităţii sociale etc. Pe lângă factorii interni acţionează cei europeni care modifică şi forma raportului economie-societate.

Economiile populaţiei şi standardul de viaţă au în mod cert, un sens regresiv dacă ne raportăm la creşterea preţurilor şi dificultăţilor de acces la bunurile şi serviciile sociale,îndeosebi.

În prezent, funcţia socială a statelor Europei unite prevede măsuri de protejare a populaţiei faţă de impactul cu realităţile economiei regionale şi globale. Nivelul ridicat al ofertei de asigurări sociale( implicit a numărului de asiguraţi)

Page 262: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

262

denotă preocupare crescută pentru gestionarea riscului şi incertitudinilor derivate de viitorul economic al individului.

Pentru a susţine performanţele economice, statul are datoria de a formula şi folosi politici sociale ale căror efecte economice să se resimtă la nivel macroeconomic. Dorinţa de performanţe economice îndeamnă la participarea intensă la internaţionalizare, ceea ce expune economiile deschise la şocuri externe resimţite, egal, de lucrători şi companii. În acest caz, costul participării la economia globală se exprimă în nivelurile ridicate de asigurări sociale şi politici publice orientate către adaptabilitatea forţei de muncă la noile norme de activitate.

Un element în plus îl constituie faptul că la nivel european, s-a declarat oficial, ca obiectiv ambiţios, cu o mare încărcătură de valori umaniste, anul anterior, „2007, Anul european al egalităţii de şanse pentru toţi” 21. Acest proiect cu o nominalizare promiţătoare, a reprezentat încununarea celor mai fierbinţi speranţe ale individului (în mod deosebit, ale celui provenit din Est), printre care, participarea fără îngrădiri la piaţa muncii europene ocupă locul central.

Ideea de egalitate a şanselor pentru toţi cetăţenii Europei, discriminări reprezintă un principiu şi se ridică la rang de valoare europeană fundamentală. Şansele egale pentru toţi reprezintă un deziderat şi una dintre componentele de substanţă ale democraţiei de pretutindeni, alături de libertate şi respectul drepturilor fundamentale ale omului.

Manifestarea unor rezerve privind liberalizarea pieţei muncii este legată şi de problemele sociale antrenate. O preocuparea principală este realizarea legăturilor directe între crearea unei reale pieţe a muncii în Uniunea Europeană şi sistemele sociale mai bine coordonate în statele membre.

Dacă crearea unei pieţe a muncii cu adevărat comune rămâne un obiectiv cu viitor plauzibil, coordonarea sistemelor sociale la nivel comunitar se prefigurează a fi o grea piatră de încercare pentru ansamblul comunitar.

Deşi se preconizează şi se face mare caz de utilizarea unică şi comună a „limbajului social” găsirea liantului pentru racordarea aceloraşi sisteme de interese depinde de modul în care naţiunile vor şti să accepte şi să facă compromisuri.

Schimbările esenţiale intervenite în creşterea costului vieţii de pretutindeni, exercită o puternică influenţă asupra necesităţii de creştere a salariilor. Frecventele modificări de preţuri în urma crizelor repetate ale combustibilului solicită permanenta actualizare a salariilor. Procesul nu este racordat însă cu ritmul devalorizărilor monetare. Fiscalitatea constituie o sabie cu două tăişuri dacă se iau 21 Este adevărat că în Carta Drepturilor Fundamentale a UE au fost incluse în ultimii 5 ani două

principii fundamentale privind tratamentul egal şi şanse egal pentru toţi cetăţenii Uniunii – n.ns.

Page 263: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

263

în calcul efectele antrenate simultan asupra bugetului de stat, agenţilor economici şi populaţie.

Peisajul salarial românesc este caracterizat actualmente, după opinia unor specialişti în domeniu, ca fiind anormal din punctul de vedere al discrepanţelor între nivele de salarii pe categorii profesionale şi grade de implicare în activităţi diferite. Principalul decalaj se manifestă între mărimea salariile managerilor şi a angajaţilor. Discrepanţa este cam de două ori mai mare în România decât în media ţărilor vest-europene, citează lucrările şi publicaţiile de specialitate.

Corespunzător trendului evolutiv al economiei româneşti, este posibil ca situaţia să se echilibreze în viitor când managerii români vor înlocui treptat pe baza experienţei acumulate echipele manageriale străine. Succesul acestei mutaţii constă în efortul şi interesul fiecărui manager de a-şi educa profesional un succesor.

Efectul de substituţie fiind superior efectului de venit, piaţa muncii se dezechilibrează prin creşterea cererii de locuri de muncă, chiar cele cu orar şi program atipic. Este semnalul că veniturile sunt insuficiente şi că omul va răspunde oricărei alte oferte de loc de muncă, fie chiar şi necorespunzătoare nivelului său de calificare.

Soluţionarea problemelor sociale a devenit, în ultimii 3 ani, o preocupare constantă a Comisiei Europene; aceasta pentru că liberalizarea pieţei muncii a deschis o adevărată „cutie a Pandorei” privind efectele şi consecinţele măsurilor, provocând multe „dureri de cap” instituţiilor europene şi guvernelor ţărilor participante.

Apreciat ca evenimentul social al anului 2007, Summitul social tripartit 22 a ocazionat anunţarea de către preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, J.M.Barroso, introducerea unei măsuri concrete ( începând din iunie 2007) referitoare la documentul inovator „flexisecuritatea forţei de muncă”.

Conceptul nou, cu egală acoperire în plan economic şi social, se adresează şi este formulat în interesul lucrătorilor care sunt disponibilizaţi. Această măsură de protecţie socio-economică urmăreşte asigurarea unui minim de securitate socială pe tot parcursul migraţiei forţei de muncă. După cum se observă, conceptul doreşte să răspundă provocărilor pieţei muncii în ce priveşte flexibilizarea forţei de muncă, subliniind obligaţiile şi responsabilităţile pe care le au angajatorii sau instituţiile pieţei muncii, privind garantarea unui loc de muncă. Introducerea unui asemenea concept era în deplin acord cu linia impusă de preşedinţia în exerciţiu a Uniunii

22 „Summitul social tripartit european”,8 martie 2007, a reunit cei trei actori principali - patronate,

sindicate, guvern, acesta din urmă fiind înlocuit de administraţia europeană la dezbaterea procesului decizional privind marile şi ambiţioasele obiective ale UE – n.ns.

Page 264: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

264

Europene (Germania), respectând modelul susţinut de această ţară „economia socială de piaţă”.

Cu ocazia summit-ului, Angela Merkel s-a exprimat cu fermitate pentru crearea unui sistem european adaptat la fiinţa umană nu doar la lumea afacerilor 23. Este de remarcat faptul că la acest summit, afacerile sociale, forţa de muncă şi oportunităţile egale au reprezentat cele trei obiective care şi-au manifestat intercondiţionarea şi interesul pentru crearea de noi locuri de muncă în scopul modernizării economiilor.

Problematica controversată a pieţei muncii solicită, ca mijloc de reglementare a dezechilibrelor ce se manifestă între cererea şi oferta de forţă de muncă şi necesitatea de protecţie socială, o flexibilizare şi individualizare a forţei de muncă.

Flexibilizarea reprezintă capacitatea de elasticitate în utilizarea forţei de muncă (efectivul acesteia, corelaţiile dintre diferite categorii salariale, fondul de timp de lucru, repartizarea pe diferite sectoare de activitate prioritare în anumite perioade de timp la nivel macroeconomic, nivel de salarizare în raport cu gradul de calificare, productivitate etc.) fiind în esenţă un răspuns şi o atitudine nouă la schimbările şi perturbaţiile manifestate în sistemul economic şi pe piaţa muncii, în special 24.

Dacă criteriile specificului cultural-etnic mai pot fi „demolate” sau absolvite, sistemele de securitate socială diferite continuă să reprezinte o serioasă problemă de reflecţie şi decizie echitabilă pentru întreaga populaţie europeană.

Transferarea schemelor de pensii va rezolva situaţia celor care au prestat activităţi în ţări diferite. Dar, nu acelaşi lucru este posibil în cazul procesului de capitalizare a veniturilor. Procesul este împiedicat şi suferă de pe urma mobilităţii transfrontaliere greoaie sau a unei legislaţii necorespunzătoare în ce priveşte regimul câştigurilor acumulate. Ratele de transfer diferite sunt influenţate de indicatori economici naţionali diferiţi, în timp ce moneda unică europeană nu reuşeşte să egalizeze situaţiile dintre ţările care fac parte din UE sau aparţin zonelor din afara spaţiului european.

23 Buletin UE, Euractiv, 29 martie 2007 24 Clasificarea flexibilităţii: flexibilitate salarială – legată de mecanismul de formare a salariilor în

funcţie de fluctuaţiile ciclice şomaj, inflaţie, flexibilitate numerică, ca răspuns la provocările progresului tehnic prin creşterea productivităţii muncii care determină tendinţa de reducere a numărului de salariaţi şi orientarea lor către alte domenii şi sectoare de activitate, flexibilitatea tehnico-organizatorică, necesară în urma introducerii unor echipamente performante care solicită noi scheme de ocupare a forţei de muncă, flexibilitatea timpului de lucru, în urma reducerii săptămânii de lucru, a automatizării, robotizării etc. Pentru completare vezi Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p .249-257

Page 265: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

265

Pentru România, deschiderea pieţei pentru intrarea capitalului străin a însemnat introducerea unor criterii noi cu caracter social.

Conceptul de „responsabilitate socială corporatistă”(CSR) este mai puţin cunoscut în ţările noi membre ale UE; el a fost adus de către corporaţiile multinaţionale, prin intermediul filialelor, la nivel naţional.

Motivaţia introducerii CSR în comportamentul firmelor, se găseşte de fapt în atitudinea acestora faţă de problematica lucrătorului angajat. Este ştiut faptul că afacerile care nu ţin cont sau neglijează omul şi problemele sale sociale, cu atât mai mult de pe poziţia lucrătorului angajat, nu corespund criteriilor etice. Existenţa pieţei şi analiza dimensiunilor sale economico-sociale evidenţiază inechitatea şi nevoia de justiţie socială provocate de mecanismul concurenţial. Pe de altă parte, un comportament care dovedeşte neglijarea răspunderii şi a responsabilităţii sociale ale angajatorului faţă de salariaţi conduce la o stare conflictuală, tensiuni neprielnice pentru climatul de desfăşurare al activităţii, în final la o reducere a profitului.

Cel de-al doilea motiv pentru luarea în seamă a CSR de către companii, este dorinţa de succes în afaceri, de afişare a unui exemplu de referinţă în lumea afacerilor privind modul de apropiere a angajatorului de angajat, pregătit oricând să răspundă la problemele legate de locul şi condiţiile de muncă, nivelul revendicărilor salariale, asigurări sociale etc.

Conceptul CSR, deşi susţinut încă din 2001, atunci când a fost inclus în Cartea Verde ca parte a Agendei Lisabona, nu a suscitat atenţie suficientă pentru a fi introdus strict, în politicile sociale ale UE. Ce-i drept, Comisia UE a publicat o Comunicare în 2002 şi 2003 referitor la „Responsabilitatea socială corporatistă: o contribuţie a companiei la dezvoltarea durabilă” dar, la atât s-au limitat, pentru început, măsurile de implementare a conceptului în atitudinea comportamentală a firmei, la nivel european.

Interesul pentru aprofundarea responsabilităţii sociale (RS) a continuat crescător până în 2006 când opiniile divergente ale companiilor şi ONG-urilor, pe piaţa europeană, au culminat cu un conflict la nivel instituţional care a spart asociaţiile şi Alianţa pentru CRS, apărute pe parcurs.

Cinci ani de dezbateri şi consultări s-au scurs până la acceptarea includerii conceptului (cu rezervele pe care le vom analiza mai jos), ca parte integrantă a mecanismului de funcţionare a companiilor .

Page 266: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

266

Este necesară o scurtă explicaţie. Companiile urmăresc să acţioneze responsabil de pe două planuri:

a) din interior, prin realizarea unui pachet de investiţii în pregătirea, educaţia continuă a angajaţilor;

b) din exterior, prin acceptarea de angajări ale persoanelor cu dizabilităţi sau utilizarea cu responsabilitate a acelor resurse care nu perturbă echilibrul ecologic al mediului.

Analiza balanţei costuri-avantaje privind adoptarea acestor pachete de măsuri evidenţiază cu siguranţă, creşterea costurilor referitoare la modificări de ordin tehnic şi organizaţional (ocazionate de angajarea lucrătorilor cu dizabilităţi) sau datorate derulării unor programe de educaţie permanentă a salariaţilor, cerute de restructurările produse în activităţii.

În acest caz, costurile vor fi, cu certitudine, mai mari în raport cu potenţialul economic al angajatorului (de exemplu, IMM-urile), dar CSR nu trebuie abordat ţinând seama doar de criteriile de dimensiune ale agentului economic. Aceasta, ar exclude de la CSR, firmele mici, cu capacitate redusă, insuficientă, de acoperire a costurilor ocazionate de aplicarea criteriilor de „responsabilitate socială”. Costurile adoptării comportamentului responsabil social este recuperat din recunoaşterea şi etichetarea etică a activităţii firmei, în lumea afacerilor.

În contextul relansării Strategiei Lisabona, conceptul de responsabilitate socială este atribuit competitivităţii, ca parte integrantă.Competitivitatea fiind o caracteristică de ordin calitativ, rezultă că CSR exprimă o trăsătură şi o calitate a stilului de conducere şi organizăre a activităţii care contribuie, prin efectele sale pozitive la dezvoltarea individului şi progresul societăţii diminuând, în acelaşi timp, impactul asupra mediului. În acest caz, responsabilitatea socială poate fi apreciată ca o valoare adăugată pentru firmă şi societate.

Deşi conotaţia termenului are o marcantă încărcătură socială, RS nu se reduce doar la acele aspecte legate de individ în calitatea sa de salariat şi cetăţean. Ea se referă la grupe mari de probleme cu implicaţii economice şi sociale: aspecte protectoare pentru mediul înconjurător, deoarece responsabilitatea socială se constituie ca parte integrată a dezvoltării durabile, aspecte legate de activitatea comercială şi mai cu seamă, protecţia consumatorului, aspecte legate de realizarea unei strânse interacţiuni şi a unui dialog eficient cu toţi actorii economico-sociali (angajat, angajator, guvern, organizaţii interne şi internaţionale etc.).

Page 267: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

267

Concluzii Tentativa explicită de analiză a politicilor sociale în România în secolele

XIX-XX dovedeşte interesul şi nevoia de cunoaştere a ce s-a întâmplat cu societatea românească, cum a reuşit cu capacităţile umane şi materiale proprii să progreseze pe calea contractului social de piaţă.

Multitudinea de momente raţionale menite să reglementeze tensiunile sociale proprii fiecărei perioade de timp au demonstrat relaţia, nu doar geografică, dintre România şi Europa. Integrarea în spaţiul social european s-a transformat, treptat, pe măsura trecerii vremii, dintr-o racordare opţională într-una obligatorie. Politicile sociale constituie, azi, o formă de cooperare europeană instituţionalizată prin care se garantează respectarea normelor sociale europene ca un exerciţiu de integrare socială a tuturor statelor.

Întrucât, Uniunea Europeană, prin aderarea de noi state membre este într-o permanentă schimbare obiectivele sociale comunitare sunt şi ele în mişcare: reforma sistemului de pensii şi de securitate socială, introducerea principiului de responsabilitate socială corporativă mai insistent în spaţiul economic, reaşezarea sistemului de salarizare, flexisecuritatea forţei de muncă etc. dovedesc faptul că a sosit timpul Europei sociale.

An historical - economic analysis of the social policies in Romania during the 19th and 20th centuries

Professor Mariana Ioviţu, PhD

The Bucharest Academy of Economic Studies

The existence of social problems is admitted and accepted as an

uncontested reality in any society, on any development level. The economic development can become the main factor of enhancing or reducing social issues. Moreover, this economic development has not always got the necessary instruments to relax these tensions, be it entirely or just partially.

Under these circumstances, the XIX-nth century offered the European countries the favorable conditions for the maturity of some processes with durable effects such as: institutional consolidation - more a necessity than a will -, the identification of social conduct norms in the new societal configuration, a new

Page 268: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

268

standard of knowledge and the reassessment of the virtues of social utility for the economic policy measures.

More or less, two great systems have been in place to reflect the concern for the social problems of Europe during the XIX-nth century: social assistance system and the mutual help system. For our analysis a good starting point is a short survey on the situations encountered in European countries in the XIX-nth century, in order to see how was Romania prepared to find solutions to the internal social challenges in the same period of time.

Placing the analysis for Romania in the European context of that time will support the view that all measures and practices put in place from a social perspective in the Romanian society were inspired by Europe and were to a great extent a take-over of the most modern systems and models of social responsibility.

We had to acknowledge that the effective formulation of social policies, as we know them today, was not accomplished until the XX-eth century, when the functions of the state allowed the translation and the full assumption of its protective role towards the population.

However, setting a retrospective analysis of the European social policies of the XIX-nth century requires the scientific courage to throw a light in both the subjective and the objective sides of the attempts means to bring relief to the fundamental problems encountered by society in this period.

The historical context, the differentiation of political objectives and the programms of each undertaking had, in the end, the same referential: a new policy of social understanding. The post-war economic reconstruction marked, at European level, the time for a reconciliation between economic and social aspects which will be get recognition with the fast changes in the more general plan of the post-war society development.

The steadiness and the continuity of the Romanian economic and social scenery in the European context is demonstrated once more in this direction. We do not talk here about a mechanical implementation but about the adaptation of the European solutions regarding social assistance to the Romanian realities, which proved that Romania guarded its specificity , knowing how to blend its own vision of progress in the more general European development.

Thus, we talk about a pre-industrial social dimension, where changes at societal level, after the social victory of the XVIII-nth century revolutions have determined the preoccupation for measures and the formulation of policies with effect on the social environment.

Page 269: Carte ASE 2008

Politici sociale în România, secolele XIX şi XX. Analiză istorico-economico-socială

269

One cannot go further with the analysis without concluding on the causes of the historical founding of social policy in Romania of the XIX-eth century, a process that closely followed the developments of Europe, changes that were to be found in most measures of European social policy.

The XX-eth century is characterized by the emergence of new social issues, especially related to the population health estate, which determined a whole chain of organizational changes, materialized in the creation of special departments with specific functions to deal with these problems.

The argument stating the social policies are responsible with the welfare of the individual is only partially confirmed. This is because social policies subordinated to the welfare are not build on altruist, humanitarian principles of executives, but rather on their fear regarding the possible aggravation of conflicts.

At present, social policies regain attention from the political authorities also as a result of the enlargement of the European social and economic space. The justification comes from the expansion of social issues, from the elimination of social constraints (especially of the population from the East), the protection of the individual against social and economic uncertainty, the motivations regulating the access to social safety .

When economic growth and social progress enter the same „turbulence” area, change becomes a necessity. Clearly, going further requires a severe and detailed revision of social rights, of their evolution in the new context and in a fresh spirit that will edict a new package of social policies.

At present, the social function of the united Europe states claims measures of protection for the population given the impact of the regional and global economy realities. The high level of social insurances (implicitly the number of persons insured) denotes the higher concern for the risk and incertitude management derived from the economic future of the individual.

The accession of new member states makes the European Union an ever changing environment, so that the social community objectives are themselves changing: the reforms of the pensions system and of the social security system, the introduction of the social responsibility principle, the reassessment of the salary package and the flexicurity model prove that the time for a social Europe has come.

Page 270: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a pocesului de integrare Studiu de caz: Bucovina

Lect. univ. dr. Liviu-George Maha Lect. univ. dr. Sorin-Ştefan Maha

Asist. univ. Gabriel Donici Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Contextul politic european de la jumătatea secolului al XVIII-lea a făcut

posibilă anexarea de către Imperiul Habsburgic, în 1775, a părţii de nord-vest a Moldovei1, regiune denumită ulterior Bucovina, teritoriu considerat un adevărat „măr al Discordiei” în confruntarea intereselor a trei mari puteri ale vremii: Rusia, Austria şi „lupul tânăr al Europei” - Prusia. Aşezarea geografică strategică a provinciei şi bogăţiile naturale ale acesteia îl determină pe Iosif al II-lea să efectueze o călătorie în Bucovina în anul 1773, pentru a-i scrie apoi împărătesei Austriei, Maria-Tereza o scrisoare, ce se constituie într-o dovadă clară a interesului deosebit al Casei de Habsburg pentru acest ţinut2.

Pentru a ocupa această provincie, austriecii au recurs de-a lungul timpului la diferite mijloace, de la cartografierea teritoriului şi căutarea de argumente care să dovedească apartenenţa Bucovinei la Pocuţia poloneză, până la coruperea înalţilor demnitari ai Porţii Otomane, precum şi a feldmareşalului Romantiev, comandantul militar al armatei ruse. În final, la 1 octombrie 1774, armata austriacă intră în provincie, pentru ca, un an mai târziu, Înalta Poartă să recunoască anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic. Cu alte cuvinte, Imperiul Habsburgic a fost principalul beneficiar al Războiului ruso-turc (1768-1774), austriecii primind drept recompensă din partea Imperiului Otoman, pentru faptul că nu s-au amestecat în războiul proaspăt încheiat, teritoriul3 din nordul Moldovei pe care îl ocupaseră la finalizarea conflictului.

1 Este vorba despre principatul Moldovei din secolul al XVIII-lea, care cuprindea Moldova de azi,

Basarabia şi Bucovina. 2 „Dacă s-ar putea obţine colţul din Moldova care atinge Transilvania, Maramureş şi Pocuţia - deja

integrate în Imperiu - atunci s-ar face o ispravă utilă.” 3 Acest ţinut mai era cunoscut şi sub numele de Arboroasa.

Page 271: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

271

Prin Convenţia de la Palamutca (2 iulie 1776), au fost stabilite localităţile şi hotarele zonei cedate. Aceasta cuprindea oraşele Suceava şi Siret, târgul Cernăuţi, împreună cu 226 sate şi 52 de cătune. Teritoriul cedat avea o suprafaţă de 10.441 km2 şi circa 70.000 de locuitori şi ar corespunde astăzi zonei adiacente oraşelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Siret şi Vicovu de Sus din România şi Cernăuţi şi Storojineţ din Ucraina. Ulterior, teritoriul devine cunoscut, mai ales, sub apelativul Bucovina, căruia i se atribuie origini germane, ucrainine sau româneşti, toate referindu-se, însă, la numărul mare de fagi din zonă.

Statutul Bucovinei în cadrul Imperiului Habsburgic a variat de la o epocă la alta. Astfel, în primii 11 ani de ocupaţie, ţinutul a fost sub administraţie militară, exercitată ca atare şi în domeniul bisericesc şi şcolar, pentru ca Preceptul din 6 iulie 1786 să reglementeze înglobarea Bucovinei în Galiţia. Prin Constituţia austriacă din 4 martie 1849, Bucovina a fost declarată provincie autonomă a Casei de Austria şi a primit titlul de Ducat4. Organizarea autonomă s-a desăvârşit în 1860, când Bucovina şi-a ales o Dietă provincială condusă de un Căpitan al Ţării. Prin decretul imperial din 9 decembrie 1862, Ducatul Bucovinei a primit o stemă proprie, cu reprezentări grafice asemănătoare celor de pe stema Moldovei. Ocupaţia austriacă se va încheia pe 28 noiembrie 1918, când, la Congresul General din Cernăuţi, s-a proclamat „unirea necondiţionată şi pe vecie” a Bucovinei cu România.

Figura 1 – Harta Imperiului Austro-Ungar (1914)5

4 Cu excepţia anului 1860-1861, când autorităţile din Galiţia au încercat, fără succes, să înglobeze iar

Bucovina. 5 http://www.deutsche-schutzgebiete.de/webpages/kuk_Bukowina.gif

Page 272: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

272

Despre acest „loc pustiu” al anilor 1770-1774, dar de o tulburătoare frumuseţe, abundând în resurse nevalorificate, vorbesc, cu precizie monografică, lucrările „Descrierea districtului Bucovinei”, redactată, în 1775, de generalul maior Gabriel von Spleny, „Descrierea Bucovinei şi a stării ei lăuntrice”, raport întocmit de iluministul Vasile Balş, în 1780, pentru împăratul Iosif al II-lea, „Scurte observaţii asupra Bucovinei”, un alt raport, cu destinaţie imperială, întocmit de Ioan Budai-Deleanu, în 1803, rapoartele, cu diverse destinaţii, ale călătorilor străini, publicate într-o colecţie ştiinţifică românească, şi lucrarea „Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi”, elaborată de Vasile Alecsandri la cumpăna anilor 1871-18726.

Mihai Eminescu afirma că austriecii au găsit în Bucovina „o feudalitate cam târziatică în viaţa ei, dar liniştită şi liberă..., cu un popor liber de ţărani şi de păstori, stări de lucru cu totul fericite în privinţa îndestulării materiale a locuitorilor..., mănăstirile pline ca stupul de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu totul liberi, mazili, ruptaşi, răzeşi, bresle de meşteşugari, stărostii de negustori... “7.

La nivelul anilor 1774-1775, cele mai multe valori mobiliare şi imobiliare din Bucovina erau deţinute de cele 34 de mănăstiri şi schituri din regiune8. Averea acumulată în urma numeroaselor danii era formată din 267 de moşii (răsfirate în mai toate ţinuturile, de la Carpaţi până la Nistru) cu teren agricol, munţi, păduri, branişti, fâneţe, păşuni, sate de clăcaşi, robi ţigani şi tătari, mori, velniţe, sladniţe, dughene, cârciume, depozite de mărfuri, iazuri, iezere, râuri cu peşte, podgorii, tot felul de angarale etc.

Până în 1774, Bucovina a fost un ţinut preponderent agrar, căruia îi era caracteristică creşterea extensivă de animale, surplusul de fân şi păşuni creând posibilitatea creşterii de vite, oi şi cai. Soiul vitelor era unul mediocru; deşi acestea aveau ugere mari, producţia de brânză şi unt nu era una semnificativă, mare parte din laptele vacilor find destinat hrănirii viţeilor. Boii erau de talie medie, cu coarne mici, însă puternici şi grei. Înmulţirea şi creşterea cornutelor se făcea de obicei la nivelul gospodăriei ţărăneşti individuale, şi, foarte rar, se puteau întâlni ferme arendate sau cirezi. De aceea, producţia internă de cornute nu era suficientă şi se completa pe calea comerţului cu Moldova aflată sub suzeranitate turcească.

6 Drăguşanul Ana-Cozmina, Europenizarea Bucovinei în „epoca luminilor”, Revista Asociaţiei

Germano-Române AGERO, Stuttgart 7 Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, E. A. 1980, p. 255, 430. 8 În urma recensământului realizat de generalul Spleny în 1776, pe teritoriul anexat atunci la Austria,

au fost înregistrate 34 de mănăstiri şi schituri (Putna, Suceviţa, Voroneţ, Moldoviţa, Solca, Dragomirna, Humor, Ilişeşti, Sf. Ilie, Pătrăuţi, Rădăuţi etc., ele având 446 de călugări şi 88 de călugăriţe).

Page 273: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

273

La fel se întâmpla şi în cazul oilor, al căror număr redus făcea ca miile de păşuni şi fâneţe să nu fie exploatate la capacitate maximă; de aceea, spre exemplu, în districtul Câmpulung erau, în fiecare an, primite pentru păşunat mii de oi din Transilvania şi Moldova. Produsele specifice destinate preponderent comercializării erau: brânza de oi (considerată ca fiind de o calitate ridicată), mieii de soi tătar crescuţi în Bucovina şi lâna.

Caii de talie mică, însă rezistenţi şi cu o musculatură dezvoltată, erau prezenţi, mai ales, în hergheliile călugărilor. Caii de talie mare se puteau găsi doar în hergheliile armenilor, polonezilor şi tătarilor, marea majoritate fiind aduşi doar pentru perioada verii pentru hrănire.

Se mai făcea negoţ cu porcine, piei, blănuri şi, în mod special, cu miere şi ceară, cantitatea mare a stupilor de albine fiind incomparabilă cu cea a provinciilor învecinate. Negoţul cu ghindă şi jir era dezvoltat datorită pădurilor de stejar şi fag, atât de numeroase, încât erau mânate turme de porci din Galiţia pentru îngrăşare în pădurile din Bucovina.

Deşi Bucovina se bucura de o faună sălbatică bogată9, nu putem vorbi de o ocupaţie vânătorească, singurii care aveau această îndeletnicire fiind ciobanii.

Structura economiei provinciei era completată de industria extractivă, reprezentată, mai ales, de minele din ţinutul Baia, din care se extrăgeau plumb, minereuri aurifere10 şi argintifere, minereuri de fier. De asemenea, în zonă funcţionau trei saline (la Vijniţa, una în Valea Soloniţa şi o fântână sărată lângă Mănăstirea Putna), în timp ce la Dorna erau exploatate două izvoare cu apă minerală.

Principatele Române (din care fusese desprins teritoriul anexat de austrieci) prezentau o structură economică deficitară, cu economii preponderent agrare, bazate pe o exploatare extensivă a resurselor, fiind caracterizate printr-un caracter extrem de împovărător al fiscalităţii. Situaţia politică de dependenţă faţă de Poarta Otomană şi lunga perioadă fanariotă au făcut ca taxele şi impozitele instituite de-a lungul timpului să se constituie într-o frână în calea dezvoltării socio-economice.

În primul rând, principele care domnea în Moldova, fiind numit de către Poartă, trebuia să plătească acesteia diferite sume de bani ca tribut. Banii proveneau de la contribuabili, aşa-numiţii birnici, din categoria cărora făceau parte:

9 Fauna Bucovinei cuprindea: cerbi, căpriori, lupi, urşi, vulpi, jderi, capre negre, mistreţi, hermeline

etc. 10 Râurile de munte, îndeosebi Bistriţa, aduceau nisip aurifer.

Page 274: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

274

nobilii mărunţi11, preoţii, armenii şi alţi negustori, evreii şi ţăranii. Boierii (înalta nobilime) şi servitorii lor, persoanele şi servitorii justiţiei (din care făceau parte şi vornicii şi vatamanii), mănăstirile şi bisericile erau scutiţi de la plata acestui tribut. Acestor categorii sociale privilegiate, li se adăugau scutelnicii12 eliberaţi de corvoada plăţii tributului.

Ţiganii aşezaţi13 erau consideraţi servitori ai Domniei şi contribuiau la tribut cu numai 2 florini şi 30 kr.14; de asemenea, slugile boiereşti, sub pretextul de a fi pescari, vânători şi ciobani, plăteau doar o parte din valoarea totală a tributului.

Valoarea tributului se calcula proporţional cu numărul de vite deţinute de fiecare familie şi în funcţie de numărul membrilor acestora. Încasarea se efectua lunar sau trimestrial, în cursul anului, având denumiri diferite ca: fumărit de iarnă sau de vară, sferturi sau răsură. Prelevarea era anevoioasă, adeseori folosindu-se forţa, bătaia sau închisoarea şi se realiza de către vornici şi zlotaşi, ulterior tributul urmând să fie predat de către aceştia staroştilor.

Taxele şi impozitele în vigoare trebuiau să servească atât la acoperirea cheltuielilor statului, cât şi la întreţinerea principelui în funcţie. Caracterul împovărător al acestora este dovedit şi de numărul şi cuantumul lor semnificativ:

Taxe şi impozite aplicate în Bucovina înainte de 1775

Tabelul 1

Nr. crt.

Denumirea taxei

(impozitului) Semnificaţie Explicaţie-cuantum

1. Goştina Zeciuiala oilor Taxa era evaluată pe fiecare oaie străină sau indigenă la 5 kr.15, fiind plătită deopotrivă de către ţărani, boieri şi clerici.

11 Numiţi şi şleahtici, denumire provenind din limba poloneză, de la cuvântul szlachta (corect

Schlachtschitz); în Moldova, ei se deosebeau de mica nobilime, fiind imigranţi din Polonia, care, în urma Războiului ruso-turc (1769-1744), ca recompensă pentru serviciile prestate, au obţinut de la ruşi rangul de nobil polonez. Venind în Bucovina, unde se respectau regulile « status quo », nobilimea lor nu mai era recunoscută, drept pentru care nu erau scutiţi de plata tributului, precum ceilalţi nobili români de rang înalt.

12 Din această categorie făceau parte acei ţărani pe care principele îi scutea de la plata tributului, drept răsplată pentru serviciile aduse unui boier, pentru ca, ţinând seama de această scutire, să “robotească” cu atât mai mult pentru boier, devenind, oarecum, iobagii lor.

13 Această denumire se referă la cei cărora li se construiseră case de către autorităţi sau, cel mai adesea, de către călugări.

14 2 Gulden = 1 Florin şi 30 Kreuzer = 30 Crăiţari 15 Kreuzer = crăiţar, subdiviziune a florinului

Page 275: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

275

Nr. crt.

Denumirea taxei

(impozitului) Semnificaţie Explicaţie-cuantum

2. Desetina Zeciuiala porcilor şi albinelor

Taxa se calcula pe fiecare porc şi fiecare stup de albine, în aşa fel încât ţăranii erau taxaţi cu 12 kr. iar nobilimea şi clericii cu doar 6 kr. pe bucată; în cazul în care numărul porcilor sau al stupilor depăşea 1.000 de bucăţi, nobilimea şi clericii trebuiau să achite 12 kr. pe bucată.

3. Conişa Taxa pentru păşunarea vitelor străine

Taxa se preleva vara şi iarna; cea dintâi se numea conişa de vară şi pentru fiecare cap de vită străină se impuneau 20 kr.; conişa de iarnă prevedea ca pentru fiecare cornută sau cal care ierna în zona respectivă să se achite 49,5 kr.

4. Căldăritul Taxa pe cazane de rachiu

Se prelevau 5 fl. şi 30 kr. pentru fiecare cazan de rachiu produs.

5. Camina Taxa pe măcelărit şi băuturi care proveneau din oraşe

1 vită tăiată - 15 kr., 1 oaie tăiată - 2,3 kr., 1 butoi de bere – 6 kr., 1 găleată de vin – 1 kr., 1 cazan rachiu – 3 fl. şi 40 kr., 1 presă de ceară – 3 fl. şi 40 kr., 1 tejghea de rachiu – 3 fl. şi 1kr.

6. Vama Taxele vamale Taxă ce aparţinea principelui; anual cuantumul pentru Moldova se ridica la 100.000 fl., iar pentru zona Cernăuţi la 12.000 fl.; taxele vamale erau de mai multe tipuri şi reveneau principelui şi diferiţilor funcţionari ai statului.

6.1. Starostie sau spravnicie

Taxa încasată de staroste

Starostelui i se cuveneau din totalul mărfurilor care treceau vama următoarele : 1 vită – 5 kr., 1 cal – 15 kr., 1 iapă – 10 kr., 1 porc – 1 kr., 1 oaie – 1 kr., 1 căruţă mărfuri – 10 kr., 1 căruţă cu sare importată – 6 kr., 1 căruţă cu vin – 15 kr.

6.2. Căpetenia de Coşmani

Taxa încasată de căpitanul de grăniceri

1 căruţă cu mărfuri – 2 kr., 1 căruţă cu fân – 3 kr., 1 vită – 2 kr., 1 cal – 2 kr., 1 porc - 0,5 kr., 1 oaie - 0,25 kr.

6.3. Vornicia mare

Taxa încasată de prim-mareşalul curţii (marele vornic)

1 vită - 4,5 kr., 1 bou - 7,5 kr., 1 cal – 6 kr., 1 oaie - 4,5 kr.

Page 276: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

276

Nr. crt.

Denumirea taxei

(impozitului) Semnificaţie Explicaţie-cuantum

6.4. Vornicia mică

Taxa încasată de vornicul de Botoşani

Pentru fiecare vită care ieşea din ţară se percepea 1 kr.

6.5. Şătrăria Taxă încasată de şătrar (generalul maistru)

Pentru fiecare vită care ieşea din ţară se percepeau 2 kr.

6.6. Cotăritul Taxă încasată de Mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi

1 prăvălie mare – 3 fl., 1 prăvălie mică – 1 fl. şi 30 kr, Pentru negustorul armean care făcea negoţ călare – 1 fl. şi 30 kr.

6.7. Solăritul Dar constând în sare făcut marelui logofăt

Era plătit de districtul Cernăuţi şi era în valoare de 500 fl.

6.8. Venitul mitropolitului

Taxă încasată de mitropolitul din Iaşi

Taxa se percepea pentru tolerarea evreilor în oraşul Suceava de către biserica ortodoxă, evreii plătind 170 fl. de persoană.

6.9. Boieritul Taxă încasată de marele paharnic

Fiecare cârciumă care servea vin sau rachiu trebuia să achite 22,5 kr.

Sursa: Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Academia Română, Filiala Iaşi, „Centrul de Studii Bucovina” Rădăuţi, „General Sleny-s Beschreibung der Bukowina”, ediţie bilingvă îngrijită, cu introduceri, note şi comentarii de acad. Radu Grigorovici, Editura Academiei Romane, Bucureşti, 1998

Imediat după anexarea Bucovinei, administraţia austriacă a demarat un

proces de reducere a impozitelor la import şi de diminuare a taxelor aplicate la vânzarea tuturor produselor animale şi alimentare. Scopul era stimularea comerţului şi, mai ales, a comerţului exterior (în acest sens, au fost desfiinţate goştina şi desetina). Enzenberg fixează, în mod diferenţiat, cuantumul obligaţiilor fiscale pe an (15 crăiţari – o familie de ţărani, 30 crăiţari – rupaşii, 40 crăiţari – mazilii, 1 florin – boierii şi negustorii armeni şi greci, 2 florini – evreii, iar întregul cin al călugărilor şi preoţilor – 400 florini pe an). Cu toate că numărul impozitelor a devenit mai mic iar cuantumul lor a fost mult diminuat, veniturile bugetare au crescut, fiind influenţate pozitiv şi de ritmul alert de dezvoltare economico-socială. Astfel, în 1861, impozitele directe, impozitele indirecte şi monopolurile statului au adus venituri de 5.664.220 lei. În 1871, acestea cresc până la 7.455.774 lei, ceea ce înseamnă 14 lei şi 56 de bani per capita. Structura veniturilor bugetare arată clar

Page 277: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

277

faptul că sistemul fiscal din Bucovina a devenit unul stimulativ pentru activităţile comerciale, ţinând cont de nevoile specifice ale regiunii:

Impozite colectate în Bucovina în 1871

Tabelul 2

Nr.crt. Impozit Suma

1 Impozit fondiar 900.580 2 Impozit asupra caselor după clase 448.280 3 Impozit asupra chiriilor de case 190.140 4 Impozit asupra veniturilor 320.602 5 Înregistrarea 224.672 6 Impozit asupra consumaţiei 1.110.962 7 Impozit personal şi taxe 621.250 8 Timbru 319.790 9 Impozite vamale 1.547.627

10 Tutun 1.193.872 11 Sare 577.999

Total 7.455.774 Imediat după ocuparea provinciei, noua administraţie a aplicat o serie de

măsuri şi politici reformatoare. Primele măsuri au fost cele legate de organizarea administrativ-teritorială. De exemplu, Cernăuţiul – care devine la 1779 capitala noii provincii, până la 1775 un târguşor nesemnficativ, a fost transformat în oraş în 1776, ajungând la începutul secolului al XIX-lea la aproape 5.000 de locuitori. La nivelul anului 1775, în întreaga Bucovină existau aproape 28.000 de case16, 34 de mănăstiri şi schituri (împreună cu construcţiile adiacente), două - trei cetăţi, clădiri administrative, câteva conace. Probabil că fondul arhitectonic a fost la începutul secolului al XVIII-lea mai mare, dar „abandonarea” regiunii după mutarea capitalei Moldovei la Iaşi a determinat şi o migrare puternică din zonă.

Generalul Carol von Ezenberg, numit guvernator al Bucovinei şi având o experienţă de lucru cu românii în ţinutul Năsăudului, înaintează Vienei, în 30 decembrie 1779, un amplu program referitor la Bucovina, program în baza căruia Bucovina urma să fie împărţită în cinci districte, conduse de directori militari care să cunoască limba română. Pentru administrarea satelor, la funcţia de jude urmau să candideze trei săteni, care, odată aleşi, urmau să fie scutiţi de orice dări, 16 În condiţiile în care la nivelul anului 1716 în Descriptio Moldavia, Dimitrie Cantemir menţionează

de o cetate a Sucevei cu 14.000 de case.

Page 278: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

278

pământul lor fiind lucrat, prin robotă, de săteni. Pentru o mai eficientă administrare a ţinutului, el înfiinţează, la Cernăuţi, un auditoriu central, cu rol de primă instanţă juridică a Bucovinei (1781), introduce peceţile săteşti (1783) şi emblemele oficiale cu semnificaţie heraldică (1787), conferindu-i satului rol de unitate administrativă, delimitează pământurile rusticale ale clăcaşilor de cele ale marilor proprietari laici şi ecleziaşti (1787), creează cadrul instituţionalizat pentru paza contra incendiilor (1786), înfiinţând străji de noapte şi sisteme de alarmare a populaţiei în caz de incendiu17.

Totodată, noua administraţie a demarat instituirea unui sistem de transporturi, utilizat, iniţial, pentru aprovizionarea trupelor militare staţionate în diferitele părţi ale ţinutului (o guvernare militară era, adeseori, considerată mai eficientă decât una civilă, fapt care explică regimul militar instituit la debutul perioadei de după anexare). Politica economică habsburgică viza menţinerea Bucovinei în starea de hinterland agrar şi forestier al imperiului18 şi, de aceea, austriecii au practicat în cazul Bucovinei o discriminare social-economică faţă de celelalte provincii ale imperiului în privinţa fondurilor alocate de la bugetul statului şi a investiţiilor. Construirea de drumuri s-a facut greoi, practicându-se obligaţii de cărăuşie, prestări de munci manuale, livrări de bunuri în scopuri militare şi obligaţii fiscale usturătoare.

La început, au fost construite străzile dinspre Cernăuţi către localităţile limitrofe. Astfel, între 1786 şi 1809 s-a construit strada militară de la graniţa cu Galiţia (graniţa de nord) până la cea cu Moldova (graniţa de sud). Construirea drumului a permis dezvoltarea industriei lemnului, de acum fiind mult mai facil exportul materialului lemnos. Investiţiile susţinute în drumuri au făcut ca în 1876, în Bucovina, acestea să ajungă la o reţea totală de 6.820 de kilometri19.

După terminarea luptelor politice din perioada 1848-1860, a fost pusă în funcţiune linia ferată Lemberg-Cernăuţi-Iaşi (1867), fapt care a avut un impact pozitiv asupra comerţului cu vite. Între 1888 şi 1904, au fost construite liniile ferate locale din Bucovina, care au stimulat şi înlesnit comerţul cu lemn. Mai mult, până în 1914, au fost legate la calea ferată locală şi localităţile Siret, Rădăuţi şi Suceava. De asemenea, s-au construit şi o serie de căi ferate forestiere, care au favorizat comercializarea lemnului. Este de menţionat faptul că, atât timp cât regiunea a

17 Drăguşanul Ana-Cozmina, op. cit. 18 Ioan Cocuz, Dumitru Cucu, Băncile şi creditul funciar românesc în Bucovina (1840-1918), Grupul

Editorial Muşatinii Bucovina Viitoare, Suceava 1999, p. 21 19 P. S. Aurelianu, Bucovina. Descriere economică însocită de ua charta, Bucuresci Typographia

laboratorilor români, 19.Strada Academiei, 19., 1876, p. 64

Page 279: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

279

făcut parte din Imperiu, nu a existat o legătură directă între un oraş bucovinean şi Viena.

Din cauza dificultăţilor implicate de transportul lemnului, administraţia austriacă a încercat să dezvolte şi o infrastructură alternativă modurilor de transport consacrate (rutier şi feroviar). Astfel, deoarece la începutul secolului al XIX-lea nu exista infrastructura feroviară iar cea rutieră era slab dezvoltată, s-a acţionat în vederea dezvoltării celei de a treia căi: crearea de canale navigabile, care să permită plutăritul. Această iniţiativă a fost însă îngreunată de refuzul Moldovei de a accepta tranzitarea ei cu plute încărcate cu lemn, atitudine care a încetat să se mai manifeste abia în 184220.

Societatea cea mai implicată în dezvotarea plutăritului în Bucovina a fost Götz&Comp. În mod tradiţional, încă de pe vremea regatului polon, plutăritul se realiza pe râul Ceremuş. În 1870, Societatea Götz&Comp investise deja în plutăritul pe acest râu circa 200.000 de coroane, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea, era posibil transportul pe acestă cale a circa 180.000 metri cubi de lemn în fiecare an. La începutul secolului al XIX-lea, fosta Administraţie a bunurilor statului21 din Lemberg a făcut câteva probe de plutărit pe Bistriţa, prima încercare întreprinsă în 1814 eşuând, însă, lamentabil din cauza tratativelor pentru formalităţile de vamă. În 1843, Administraţia camerală a bunurilor22 a regularizat râurile Bistriţa, Dorna, Coşna şi Teşna, astfel încât, de acum, era posibil accesul negustorilor până în regiunea Dornei. Aceeaşi societate, Gotz&Comp, preia, din 1882, plutăritul pe Bistriţa, şi, din 1870, pe cel de pe râul Suceava, până la Falcău. În 1876, în Bucovina existau aproximativ 700 km de ape navigabile23, pentru ca, după 1900, lungimea acestei reţele să fie undeva în jurul valorii de 350 km (în 1908 - 352 km, 1910 - 335 km), reducere determinată de renunţarea la unele ape curgătoare, dar şi de extindererea celorlalte moduri de transport..

Un pas important l-a constituit reformarea justiţiei. Până la anexare, în Bucovina nu exista un codex legum. Rezolvarea proceselor se realiza fară avocaţi, de către staroşti şi ispravnici, numai după aprecierea lor naturală, ei formulând sentinţele numai ex conscientae. În speţele mai deosebite se cerea sfatul mitropolitului din Iaşi, singurul care dispunea de un cod juridic, denumit pravilă.

Într-un teritoriu aflat, veşnic, la discreţia unora sau altora, apariţia legilor („care nu numai că sunt bune, dar se şi aplică”, cum avea să constate Xenopol în

20 P.S. Aurelianu, op. cit., p. 50 21 Staatsgüterverwaltung (germ.) 22 Kameralgüterverwaltung (germ.) 23 P.S. Aurelianu, op. cit., p. 64

Page 280: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

280

1885) reprezintă ceea ce înseamnă un proiect pentru un constructor, cadrul legislativ definind, în fond, o anume concepţie de stat, ba chiar însăşi esenţa acelui stat24. În 1786 se elaborează două legi fundamentale, Regulamentul duhovnicesc, prin care imensul patrimoniu funciar al proprietarului ecleziast trece în administrarea statului, „în folosul preoţimei şi al şcoalei”, „pentru binele obştesc al clerului, al religiunii şi al omenirii”, veniturile urmând să acopere „toate cheltuielile pentru feţe bisericeşti şi pentru şcoale” (29 aprilie 1786) şi Orândueala de pădure pentru Bucovina, adică primul cod silvic pe pământ românesc (1786). În baza acestor legi, s-a putut crea un cadru legislativ propice dezvoltării economice, din care menţionăm Circulara din iulie 1791 prin care se stabileşte cadrul legislativ pentru aprovizionarea cu carne a pieţei din ţară şi din capitală, Prevederile cu caracter fiscal din 1810 privind fixarea unui „bir funciar” de 10 la sută „din averea moştenitoare nemişcătoare”, Patentul peceţilor de plumb al expediţiilor de tranzit din 1810, Rânduiala pentru mori din 1 decembrie 1814, Reglementările vamale din 1818 privind exportul „colilor de sticlă”, a mătăsii, bumbacului, lânii, blănurilor, pieilor etc., Patentul din 17 noiembrie 1817 privind taxele pentru „orice fel de urice, scrisori, poliţe, cărţi de comerţ, legitimaţii, calendare, ziare”, Izvodul din 1818 privind „taxa de bejenie”, Patentul imperial din 8 decembrie 1820 „pentru descoperiri şi îndreptări a industriei”, prin care fiecare fiecare producător obţinea anumite garanţii de protecţie de la stat, Circulara din 16 iunie 1821 privind cuantumul vămilor de drumuri împărăteşti, vămi peste poduri şi vămi la trecători de ape, Ordonanţa din 25 iulie 1828 privind drepturile şi obligaţiile meşteşugarilor, Circulara din 15 februarie 1833 destinată producătorilor de bere, Actul normativ din 3 noiembrie 1841 privind înfiinţarea unei „tovărăşii de credit”, deci a unei bănci în folosul agricultorilor25. Putem spune, astfel, că legislaţia austriacă a contribuit la dezvoltarea economică a ţinutului, fiind stimulate liberul schimb, economia de piaţă şi relaţiile comerciale capitaliste.

Procurarea din afară de armăsari de talie înaltă în vederea folosirii lor în serviciul militar şi pentru tracţiune (până la 1775, în Bucovina, caii aveau o talie medie de circa 105 cm) s-a realizat chiar în primii ani de la ocupare. Iniţial, herghelia a fost înfiinţată de către noua administraţie în 1788 la Văşcăuţi, în vederea creşterii numărului de cai pentru scopuri militare, urmând ca în 1792 să fie mutată la Rădăuţi. În vederea asigurării acesteia cu cele necesare, Armata Austriacă a arendat 9.810 hectare de teren cu 12.257 florini şi 21 de coroane de la Fondul Religionar Bisericesc al Bucovinei. La înfiinţare, în cadrul hergheliei, se 24 Drăguşanul Ana-Cozmina, op. cit. 25 Drăguşanul Ana-Cozmina, op. cit.

Page 281: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

281

găseau 1.400 de cai (de provenienţă moldovenească, rusească, poloneză, turcească etc.). Herghelia a funcţionat continuu, constituind o sursă de cai de talie mare pentru tot ţinutul. La izbucnirea primului război mondial, herghelia a fost evacuată, caii find retraşi în Austria. După unirea Bucovinei cu România, statul român a reînfiinţat herghelia şi a împroprietărit-o cu 3.253 de hectare de teren.

O altă direcţie de acţiune abordată de către noile autorităţi a fost restrângerea puterii bisericii. Din cele 25 de aşezăminte monahale, 22 au fost desfiinţate, rămânând în funcţiune doar mănăstirile Putna, Suceviţa şi Dragomirna – însă şi acestea cu o activitate mai restrânsă. De asemenea, autorităţile au scos Episcopia Rădăuţilor, respectiv Episcopia Bucovinei, de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei. Mai întâi, aceasta a fost declarată „episcopie exemptă”, apoi a fost trecută sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Karlowitz.

La 27 decembrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a aprobat memoriul generalului Enzemberg referitor la inventarierea moşiilor şi averilor mănăstireşti, măsura fiind finalizată doi ani mai târziu, când ia fiinţă şi Fondul Bisericesc al Bucovinei26. Acesta cuprindea toate sursele de venit ale bisericilor şi mănăstirilor27, bunurile mobile şi imobile ale acestora, fondul urmând a fi trecut în proprietatea Episcopiei Rădăuţilor (şi mai apoi a celei de la Cernăuţi28).

Astfel, prin secularizarea averilor mănăstirilor (cu excepţia proprietăţilor celor 3 nedesfiinţate) din timpul împăratului Iosif al II-lea prin ordonanţa imperială din 19 iunie 1783, a fost format un uriaş trust economic, care deţinea la momentul respectiv 63% din întreaga suprafaţă a Bucovinei, la care se adăugau şi un număr foarte mare de moşii29 aflate în Moldova.

Deoarece Bucovina era o provincie cu o populaţie puţin numeroasă, cu o densitate de numai 7 locuitori pe kilometru pătrat, autorităţile austriece au luat măsuri pentru popularea ei. Politica de colonizare a presupus împroprietărirea cu câte 16-20 de hectare a fiecărui colonist venit în Bucovina. Acestora li se ofereau şi alte avantaje (lemn pentru construcţii, seminţe, vite de prăsilă, scutirea de recrutare30, mai puţine zile de clacă comparativ cu obligaţiile cetăţenilor din celelalte regiuni ale Imperiului31, diferite scutiri de la plata impozitelor etc.) în vederea formării unei pături cât mai omogene şi stabile, care să contribuie la

26 Scopul creării acestui fond a fost, oficial, conform Regulamentului din 1786, „plata cheltuielilor de

întreţinere necesare pentru personalul bisericesc, şcoli, binele clerului, al religiei şi al omenirii”. 27 110 sate cu 7.316 familii de ţărani 28 După mutarea sediului Episcopiei de la Rădăuţi la Cernăuţi. 29 Acestea aveau o suprafaţă totală de 118.433 fălci de pământ. 30 Creşterea ulterioară a populaţiei a făcut ca din 1830 serviciul militar să redevină obligatoriu. 31 Doar 12 zile, în timp ce în Galiţia erau aproape 150 de zile.

Page 282: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

282

bunăstarea vistieriei imperiale. Consecinţa aproape imediată a fost faptul că, între anii 1775 şi 1779, numărul familiilor a crescut de la 11.421 la 29.968, ceea ce înseamnă o sporire de peste 150%.

Pentru îmbunătăţirea structurii agrare şi pentru întărirea burgheziei, au fost strămutaţi în 1786 ţărani şi muncitori din categoria metalurgiştilor şi minerilor din sud-vestul Germaniei (din regiunile Baden-Württemberg, din regiunea Zips şi din Bohemia). În acest fel, s-a reuşit creşterea populaţiei Bucovinei din 1774 până în 1785 de la circa 67.000 la 135.000 locuitori (de peste 2 ori). Prin măsurile luate de autorităţi, s-a ajuns ca în 1850 populaţia totală a Bucovinei să fie de 380.826 de locuitori, iar în 1857 ea să ajungă la 456.920 locuitori, adică o creştere de peste 20% în numai şapte ani. Ritmul susţinut de creştere continuă şi după 1860, structura populaţiei la recensământul din 1869 fiind prezentată în tabelul următor:

Populaţia Bucovinei la recensământul din 1869

Tabelul 3 Naţionalităţi Număr Procent (%)

Români 209.116 40,8 Ruteni 191.195 37,3 Germani 41.065 8 Unguri 8.586 1,7 Ruşi şi lipoveni 3.043 0,6 Evrei 47.754 9,5 Alţi creştini 9.998 1,9 Alte religii 17 - Total 511.964 100

Sursa: P. S. Aurelian, Op. cit., p. 19 Până în 1880, populaţia totală a ajuns să numere 571.671 de locuitori,

evidenţiindu-se o creştere de aproape 12% faţă de 1869, de peste 50% faţă de 1850 şi de aproape 8 ori mai mare faţă de mărimea populaţiei regiunii la nivelul anului 1775.

Impactul migraţiei populaţiei asupra creşterii populaţiei este ilustrat şi de structura etnică a acesteia, similară structurii acesteia după limba de comunicare:

Page 283: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

283

Populaţia din Bucovina după limba de comunicare folosită între 1880-1910 Tabelul 4

Naţiona- litate

1 8 8 0 1 8 9 0 1 9 0 0 1 9 1 0 1930

Ruteni 239.690 42,16% 268.367 41,77% 297.798 41,16% 305.101 38,38% 32,9% Români 190.005 33,43% 208.301 32,42% 229.018 31,65% 273.254 34,38% 41,1% Germani 108.820 19,14% 133.501 20,78% 159.486 22,04% 168.851 21,24% 11,0% Evrei - - - - - - - - 8,7% Polonezi 18.251 3,21% 23.604 3,68% 26.857 3,71% 36.210 4,56% 3,3% Unguri 9.887 1,74% 8.139 1,27% 9.516 1,32% 10.391 1,31% Slovaci Boemia Moravia

1.738 0,31% 536 0,08% 596 0,08% 1.005 0,12%

Sloveni 38 0,01% 28 108 0,02% 80 0,01% Italieni 24 18 119 0,02% 36 Sărbi-Croaţi 0 1 6 1 TOTAL

568,453

642,495

723,504

794,929

97.0% 854.000

Sursa: Emil Brix, Die Umgangssprachen in Altösterreich zwischen Agitation und Assimilation (Vienna-Cologne-Graz, 1982), p. 449; Enciclopedia Romaniei, Vol. 1 (Bucharest, 1938), p. 152

Se poate observa că, în 1880, două treimi din populaţia regiunii era deja

formată din persoane a căror limbă de comunicare nu era limba română. Populaţia de etnie germană ajunsese la aproape 20%, în timp ce rutenii reprezentau peste 40% din total. Aceste ponderi se păstrează oarecum până după primul război mondial, când unirea cu România determină modificări demografice substanţiale. Scade până la jumătate ponderea populaţiei de etnie germană, în timp ce numărul rutenilor se diminuează cu circa 25%. Segmentul românesc al populaţiei înregistrează o creştere de la 33,43% la 41,1%.

Bucovina a devenit, în timp, prin imigrări, o regiune caracterizată printr-o mare diversitate etnică, religioasă şi confesională. Complexitatea i-a atras denumirea de Europa Minor, regiunea fiind comparată şi cu un microcosmos habsburgic32.

32 În urma Ausgleich-ului bucovinean din 1910, Sursa: Academia Română, Centrul de Studii

„Bucovina” Rădăuţi - Bucovina 1861-1918: Aspecte edificatoare pentru Europa Unită?, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, 2002

Page 284: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

284

Populaţia în Bucovina după religie/confesiune Tabelul 5

1910 Religie Număr %

1930 %

Creştin-ortodocşi 547.603 69,4 71,9 Evrei 102.919 12,9 10,9 Romano-catolici 98.565 12,3 11,5 Greco-catolici 26.182 3,3 2,3 Confesiunea Augsburg 20.029 2,5 2,4 Lipoveni 3.232 0,4 Catolici armeni 657 0,1 0,4 Luterani 484 0,1 Ortodocşi armeni 341 - Catolici de tip vechi 14 - Musulmani 8 - Anglicani 1 - Mennonite 1 - Neafiliaţi religios 62 - 0,1

TOTAL 800.098 100,00 (99,5%)33 [n=854.000]

Sursa: Die Ergebnisse der Volks- und Viehzählung vom 31. Dezember 1910 im Herzogtume Bukowina nach den Angaben der k.k. statistischen Zentral-Kommission in Wien, Mitteilungen des statistischen Landesamtes des Herzogtums Bukowina, Vol. 17 (Czernowitz, 1913), p. 54 f., 80 f.; Enciclopedia Romaniei, Vol. 1 (Bucureşti, 1938), p. 154

Din punct de vedere religios, de la o regiune cu o majoritate ortodoxă

covârşitoare (în 1775), Bucovina a ajuns ca în 1910 să aibă doar 69,4% ortodocşi, structura populaţiei din acest punct de vedere fiind puternic influenţată de noul statut administrativ al provinciei, precum şi de masivul proces de imigraţie. A crescut continuu ponderea locuitorilor de alte religii sau confesiuni. Astfel, în 1910, populaţia Bucovinei cuprindea evrei (12,9%), romano-catolici (12,3%), greco-catolici (3,3%), evoluţia până în 1930 păstrând, oarecum, această structură.

33 Restul de 0.5% era format din adventişti - 0,1%, baptişti – 0,1% şi alte grupuri mici cu procente sub

0,1%.

Page 285: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

285

Suprafaţa şi numărul de locuitori din Cisheltania34 în 31 decembrie 1869 Tabelul 6

Domenii ale coroanei Populaţia (locuitori)

Suprafaţa (km pătraţi)

Austria de Jos 1.954.251 19.287 Austria de Sus 731.579 11.998 Salzburg 151.410 7.166 Styria 1.131.309 22.457 Carinthia 336.400 10.375 Carbiola 463.273 9.989 Teritoriul maritim 582.079 7.909 Tirol 878.907 29.331 Boemia 5.106.069 59.963 Moravia 1.997.897 22.233 Silesia 511.581 5.148 Galiţia 5.418.016 78.508 Bucovina 511.964 10.453 Dalmaţia 442.796 12.795

Total 20.217.531 300.232 Sursa: Cyclopædia of Political Science, Political Economy, and the Political History of the

United States by the Best American and European Writers, editor Lalor, John J.; New York: Maynard, Merrill, and Co., 1899

Evoluţia spectaculoasă a populaţiei a făcut ca, la nivelul anului 1869,

Bucovina să devină a noua regiune ca număr de locuitori şi ca suprafaţă din partea austriacă a imperiului, având o densitate a populaţiei comparabilă cu cea a Austriei de Sus sau a Tirolului şi mai mare decât cea a altor provincii. Aceasta va creşte în continuare, şi după 1869, ajungând să fie de 76,8 loc/km² la începutul secolului al XX-lea, deci de aproape unsprezece ori mai mare comparativ cu cea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

34 Parte a imperiului aflată sub administraţia directă a Vienei.

Page 286: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

286

Dimensiunea şi densitatea populaţiei în principalele regiuni bucovinene (1910) Tabelul 7

Sediul administrativ Judecătorii Locuitori Densitate

Cernăuţi (fără împrejurimi) Cernăuţi 84.457 1.477

Sediul administrativ Judecătorii Locuitori

În regiune Densitate

Cernăuţi Bojan, Cernăuţi, Sadagora 103.563 119

Gura Humorului Gura Humorului, Solca 61.395 83

Câmpulung M. Vatra Dornei, Câmpulung M., Stulpicani 60.592 26

Coţmani Coţmani 45.134 131

Rădăuţi Rădăuţi, Seletin 90.400 49

Siret Siret 65.603 126

Storojeneţ Storojeneţ 69.287 72

Suceava Suceava 66.826 117

Văşcăuţi Stănestie, Văşcăuţi 42.289 105

Vijniţa Putila, Vijniţa 55.540 43

Zastavna Zastavna 51.262 104 Sursa: http://www.deutsche-schutzgebiete.de/kuk_bukowina.htm În cei 143 de ani de ocupaţie austriacă, regiunea Bucovinei a cunoscut o

dezvoltare puternică; astfel că, dacă în 1775 cele mai mari localităţi aveau o populaţie de 1.000-2.000 de locuitori, în 1910 s-a ajuns ca principalul oraş (Cernăuţi) să se apropie de 100.000 de locuitori. În 1910, pot fi menţionate şi alte aşezări urbane importante: Coţmani, Rădăuţi şi Suceava.

Transformările la nivel economic şi-au pus amprenta şi asupra structurii socio-profesionale a populaţiei. În timp ce la nivelul anului 1775, marea majoritate a populaţiei era ocupată în agricultură, situaţia existentă la începutul secolului al XX-lea denotă deja un oarecare echilibru între diferitele sectoare economice.

Page 287: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

287

Structura populaţiei Bucovinei în funcţie de domeniul ocupaţional (1910) Tabelul 8

Domeniul ocupaţional Număr angajaţi Pondere

% Liber profesionişti 145.349 34,15 Proprietari de terenuri agricole 1.024 0,24 Angajaţi 10.985 2,58 Muncitori 48.802 11,47 Ucenici 3.709 0,87 Muncitori cu ziua 73.895 17,37 Angajaţi în afaceri de familie &

agricultură 141.789 33,32

TOTAL 425.553 100 Sursa: Österreichische Statistik, NF, Vol. 3, No. 10 (Vienna, 1916), p. 226

Cea mai mare parte a populaţiei ocupate era, în 1910, concentrată în domeniul agricol (33,32%), o pondere importantă deţinând-o şi segmentul liber profesioniştilor (34,15%). În activităţile de exploatare minieră şi în industrie lucrau circa 11% dintre angajaţi şi numai o categorie restrânsă este încadrată la categoria muncitori cu ziua (17,37%).

Structura personalului implicat în activităţi industriale în 1869 Tabelul 9

Domeniu Patroni Impiegaţi Lucrători Exploatarea minieră 2 37 1.023 Industria construcţiilor şi a lucrărilor de artă

139 27 1.336

Industria prelucrării metalelor, lemnelor şi pietrelor

1.598 47 3.444

Producţia fabricatelor chimice, tutunul, obiecte de alimentaţie ş.a.

597 144 1.987

Textile 647 - 1.753 Tăbăcăria, fabricate de hârtie şi alte câteva industrii

1.396 9 1.964

Diferite alte industrii 532 32 1.308 Comerţ 2.964 122 3.538 Transport 335 224 603

Total 8.210 642 16.956 Sursa: P.S. Aurelianu, op. cit., p. 20-21

Page 288: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

288

Se poate observa că numărul cel mai mare de patroni era întâlnit în domeniile cu un pronunţat caracter meşteşugăresc, fapt explicat prin numărul mare de firme şi ateliere independente. Procesul de concentrare a activităţilor economice era cel mai vizibil în sectorul exploatării miniere şi în activitatea de construcţii. Tot conform recensământului din 1869, în serviciul sanitar bucovinean lucrau 35 medici, 31 chirurgi, 144 moaşe, 25 farmacişti şi alte 42 de persoane cu funcţii de specialitate. În mediul cultural activau 817 profesori, 1.914 studenţi, 5 autori şi 207 artişti.

În secolul al XIX-lea, a început să se pună problema elitelor din Bucovina, respectiv a provenienţei lor entice sau religioase. Teza elitelor, conform căreia elitele proveneau preponderent din anumite structuri etnice, poate fi analizată şi prin prisma indicatorului structura ocupaţională a bucovinenilor. Astfel, după cum putem observa din următorul tabel, în cele două mari grupuri entice din Bucovina (cel român şi cel rutean), proporţia persoanelor care activează în agricultură este de aproape 90%.

Populaţia ocupată în Bucovina după sectorul economic (1910)

Tabelul 10 Domeniul ocupaţional evrei germani ruteni români polonezi

Agricultură 5.361 13,3%

14.607 48,2%

156.989 89,3%

139.831 89,7%

5.610 35,5%

Industrie 9.827 24,3%

7.344 24,2%

5.346 3,0%

4.289 2,8%

4.683 29,7%

Comerţ şi transport 16.818 41,7%

1.957 6,5%

4.001 2,3%

2.328 1,5%

2.075 13,1%

Profesii din serviciul public (drept, medicină etc.) ş.a.

8.360 20,7%

6.411 21,1%

9.504 5,4%

9.431 6,0%

3.420 21,7%

TOTAL 40.366 100,0%

30.319 100,0%

175.840 100,0%

155.879 100,0%

15.788 100,0%

Sursa: Österreichische Statistik, NF, Vol. 3, No. 10 (Vienna, 1916), p. 226 f.

Putem observa, de asemenea, pe lângă orientarea rutenilor şi a românilor cu predilecţie spre domeniul agricol, şi o orientare a evreilor spre activităţile comerciale (41,7%), în timp ce ponderea cea mai mare a populaţiei ocupate în industrie se înregistra în rândul polonezilor (29,7%).

Până la nivelul anului 1775, regiunea era slab dezvoltată din punct de vedere cultural. Puţinele şcoli existente erau bisericeşti, cu profil teologic. Apoape toţi cei 67.000 de locuitori erau analfabeţi. Acesta este unul din motivele pentru

Page 289: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

289

care primii colonişti germani erau consideraţi purtători de cultură în ţara urşilor35. În 1783, la câţiva ani după preluarea Bucovinei, împăratul Iosif a dat ordin generalului Enzenberg să înfiinţeze şcoli în toată regiunea, aducând profesori şi învăţători din Transilvania şi Ungaria36. Astfel, în 1786, au fost înfiinţate o şcoală secundară în Cernăuţi şi 9 şcoli primare, ajungându-se, în 1792, la un total 32 de şcoli primare. Din 1793, Bucovina a intrat administrativ sub jurisdicţia Lemberg-ului iar înfiinţarea de şcoli a devenit o competenţă a comunelor, fapt care a dus la închiderea celor mai multe dintre şcoli. Din 1844, toate şcolile rurale româneşti au trecut sub administrarea Fondului bisericesc, scopul declarat al acestuia fiind susţinerea învăţământului bucovinean.

În 1862 existau 122 de şcoli rurale, până în 1871 înfiinţându-se încă 51; totuşi, deşi progresul era evident, 179 de comune rămâneau în continuare fără nici o unitate de învăţământ. Astfel că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucovina continua să fie provincia cu cel mai mic procentaj de persoane alfabetizate din Imperiu (cu excepţia Dalmaţiei). De exemplu, în anul şcolar 1871, doar 10,9% dintre copiii de vârsta şcolii din Bucovina urmau o şcoală elementară publică, procentul fiind ceva mai mare pentru şcolile primare. Dintre copiii de vârstă şcolară, în condiţiile unui număr total de copii de vârstă şcolară de 56.162 (28.466 băieţi şi 27.696 fete), 17,42% erau înscrişi la o instituţie, existând, însă, o disproporţie evidentă între situaţia înregistrată în rândul celor două sexe (23,96% din totalul băieţilor frecventau şcoala, faţă de doar 10,69% din totalul fetelor).

Naţionalitatea elevilor din şcolile primare în 1871

Tabelul 11 Nr crt. Naţionalitate Băieţi Fete

1 Români 1740 354 2 Germani 2354 1836 3 Ruteni 1810 220 4 Poloni 677 436 5 Unguri 240 111

Total 6821 2960

35 Kulturträger in Bärenland (germ.) 36 P.S. Aurelianu, op. cit., p. 74

Page 290: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

290

Gradul de alfabetizare era diferit şi de la etnie la etnie. Deşi populaţia românească avea o pondere de circa 35% în totalul populaţiei, doar 21% dintre elevii din şcolile primare erau români. Aceeaşi situaţie poate fi observată şi în ceea ce priveşte populaţia ruteană, unde disproporţia este şi mai mare. O situaţie inversă este înregistrată în cazul germanilor şi polonezilor, care, deşi cu o pondere mai redusă în totalul populaţiei (de circa 20%, respectiv 3-4%), prezintă o frecvenţă şcolară mult mai mare (45% în cazul germanilor şi 12,5% în cazul populaţiei poloneze).

Până în preajma primului război mondial această deficienţă a fost remediată. De exemplu, în anul şcolar 1913-1914 doar 3% din copiii care aveau vârsta de şcolarizare nu erau prinşi într-un sistem de instrucţie37. Totuşi, până în 1910, procentajul persoanelor analfabete continua să fie de 60,39% în rândul românilor şi de 61,03% în cel al rutenilor, situaţie care nu a putut fi corectată, ci doar atenuată odată cu trecerea timpului.

Deschiderea sistemului de învăţământ faţă de toate etniile conlocuitoare este demonstrată de analiza comparativă a structurii studenţilor din centrele universitare austriece. Astfel, în timp ce pe ansamblul sistemului de învăţământ superior austriac, ponderea covârşitoare o au studenţii de religie catolică şi evreii, la Cernăuţi, aproape o treime din studenţi fac parte din categoria persoanelor de alte religii, mai ales a românilor şi rutenilor.

Studenţi după religie la Universitatea din Cernăuţi şi la universităţile

austriece în ansamblu Tabelul 12

Şcoala de drept Departamentul de filosofie Total

Catolici Evrei Alţii Catolici Evrei Alţii Catolici Evrei Alţii Cernăuţi

1883/4 31,9 36,2 31,9 34,9 33,3 31,8 24,0 25,8 50,2 1893/4 29,6 40,8 29,6 34,7 30,6 34,7 25,7 33,0 41,3 1902/3 22,6 52,4 25,0 38,0 27,5 34,5 24,9 40,5 34,6 1913/4 23,3 45,3 26,4 29,8 42,3 27,9 24,2 36,9 38,9

La toate universităţile austriece 1863/4 88,1 8,8 3,1 86,1 4,8 9,1 83,6 11,2 5,2 1873/4 80,7 15,0 4,3 92,9 2,6 4,5 81,9 12,4 5,7 1883/4 79,9 16,1 4,0 81,7 8,5 9,8 73,6 19,9 6,5 1893/4 78,6 16,0 5,4 79,7 11,1 9,2 74,4 18,5 7,1

37 Cei mai mulţi erau copii de huţuli din satele izolate din sud-vestul Bucovinei.

Page 291: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

291

Şcoala de drept Departamentul de filosofie Total

Catolici Evrei Alţii Catolici Evrei Alţii Catolici Evrei Alţii 1903/4 76,1 18,0 5,5 79,5 12,4 8,1 76,2 16,4 7,4 1913/4 74,5 20,2 5,3 76,2 14,6 9,2 72,6 19,5 7,9

Sursa: Ernst Pliwa - Österreichs Universitäten 1863/4 - 1902/3. Statistisch-Graphische Studie (Vienna, 1908), p. 28. Statistik der Unterrichtsanstalten in Österreich für das Jahr 1913/ 1914, Österreichische Statistik, NF, Vol 17, No. 3 (Vienna, 1919), p. 4 f.

În toţi cei patru ani universitari la care ne raportăm, situaţia din Cernăuţi a

diferit mult faţă de cea din celelalte centre universitare austriece. Astfel, la Universitatea din Cernăuţi, proporţia catolicilor este de aproape patru ori mai mică decât în restul imperiului, cea a evreilor este de două-trei ori mai mare iar cea a studenţilor de alte religii (sau confesiuni) este de şapte-opt ori mai mare decât media din imperiu.

După ocuparea provinciei, economia Bucovinei a suferit transformări spectaculoase. Ele au fost favorizate atât de dezvoltarea infrastructurii, cât şi de afluxul de specialişti din alte zone ale imperiului, dar şi de noile oportunităţi oferite de piaţă şi de politicile statului de încurajare a anumitor domenii de activitate.

Industria în Bucovina secolului al XIX-lea Industria este domeniul de activitate care a înregistrat creşterea cea mai

spectaculoasă. Cele mai dinamice ramuri industriale au fost cele legate de producţia de bere, distilarea de băuturi alcoolice38, morăritul39, prelucrarea primară a lemnului, producţia sticlei şi a hârtiei etc. Totodată, descoperirea în regiune a unor izvoare de păcură, a unor izvoare de apă sărată şi a unor zăcăminte de turbă amorfă au generat un avânt deosebit altor industrii.

Industria exploatării lemnului Pădurile existente în regiune s-au constituit în principalul factor favorizant

pentru dezvoltarea acestei industrii. Încă din vechime, negustorii turci cumpărau lemn din regiunea Dornei, pe care îl transportau pe Bistriţa până la Galaţi şi, de acolo, mai departe, până la Chilia şi Constantinopol. Datorită faptului că la nivelul anului 1775 aproape întreaga pădure era în proprietatea schiturilor şi a mănăstirilor

38 În 1870 s-a ajuns la o producţie de 390.279 de vedre de alcool din grâne (aproape 4 milioane de

litri). 39 Nu se putea vorbi de o industrie propriu-zisă de panificaţie.

Page 292: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

292

ortodoxe sau a persoanelor fizice, nu se poate vorbi de o exploatare eficientă a acestora.

Abia din anul 1786 a început administrarea profesionistă a fondului forestier, iar din 1818 guvernul austriac a obligat şi proprietarii particulari să-şi lase pădurile să fie exploatate de către silvicultorii speciali. Generalul Spleny, guvernatorul militar al Bucovinei, emite la 2 iulie 1776 prima Ordonanţă silvică, care prevedea măsuri disciplinare în domeniu, printre care şi trecerea tuturor pădurilor din provincie sub administraţie imperială. De asemenea, noul guvernator al Bucovinei instalat în 1783, în persoana generalului Enzenberg, decide să angajeze funcţionari germani în sectorul forestier, pentru a preveni exploatarea lemnului de către localnici.

După instalarea administraţiei austriece, structura proprietăţii pădurilor din Bucovina de până în 1840 a devenit - cu puţine modificări pe parcurs - următoarea:

Structura proprietăţii pădurilor din Bucovina

Tabelul 13 Proprietar Pondere

(%) Suprafaţa împădurită

(ha)

Fondul Bisericesc 51,5 225.055 Păduri particulare 30 131.100 Păduri comunale şi ţărăneşti 13 56.810 Proprietăţi inalienabile 5 21.850 Păduri proprietate de stat 0,5 2.185

Total 100 437.000 Exploatarea iraţională a pădurilor a început o dată cu apariţia primelor

gatere de tăiat buşteni pentru fabricarea cherestelei. Sub ocupaţie austriacă, în Bucovina, lemnul era exploatat, de obicei, de către agenţi economici cu capital privat şi, mai puţin, în regie proprie. Conform reglementărilor existente, încercările de exploatare în regie proprie se făceau doar cu un control strict al ocoalelor silvice, în timp ce contractele de exploatare a pădurilor erau încheiate pe o perioadă relativ lungă, de circa 10 ani (până în perioada interbelică, când contractele au devenit de mai scurtă durată – 1-5 ani).

„Vânzarea lemnului se făcea în funcţie de starea accesibilităţii pădurii, de grosimea, specia şi calitatea lemnului din arboretele ce urmau a fi exploatate. Erau, astfel, 4 categorii de accesibilitate, în care, de regulă, arboretele de la şes si câmpie intrau în categoria a III-a. Apoi, după grosime, lemnul era împărţit în 3 clase şi

Page 293: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

293

anume: clasa I cuprindea lemnul cu diametrul de la 35 cm în sus, clasa a II-a cu lemnul având diametrul între 23 şi 34 cm şi clasa a III-a cu lemnul de diametre mai mici de 23 cm”40.

Producţia a crescut continuu, ajungându-se ca, în anul 1898, Bucovina să producă anual circa 500.000 de mc de cherestea. Prima mare fabrică de cherestea (pe abur, dotată cu 10 gatere) a fost construită de societatea pe acţiuni a lui Filip şi Charles Götz din Cernăuţi în 1874, aceasta extinzându-se ulterior, prin deschiderea de sedii de prelucrare şi la Falcău şi la Vatra Dornei. La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a deschis la Rădăuţi fabrica Berl Teiner, iar în 1902 cea mai mare firmă din acest domeniu din Austria, Balan&Comp, deschide, tot la Rădăuţi, Centrul de prelucrare a lemnului „Bucovina”. În anul 1838, Johan Ekert deschide în aceeaşi localitate o fabrică de hârtie, iar în 1868 ia fiinţă fabrica de chibrituri Kreindler&Fischer (cu capital străin). Capacităţile de producţie erau completate de patrimoniul principalului proprietar de păduri, Fondul Bisericesc, care avea 7 fabrici de cherestea situate în localităţile Brodina, Falcău, Putna, Vicovul de Sus, Suceviţa, Gura-Humorului şi Moldoviţa.

Buna organizare a activităţii de exploatare a făcut ca în 1871 pădurile să ajungă principala sursă de venit din Bucovina, după ce, cu 100 de ani în urmă, existau păduri fără stăpân şi ţăranii obişnuiau să le dea foc pentru a le desţeleni şi a le introduce în circuitul agricol.

Un aspect negativ al exploatării intensive a materialului lemnos a fost reprezentat de defrişarea în masă a pădurilor din Bucovina. De exemplu, prin fabricarea păcurei din mesteacăn, aceste păduri au dispărut aproape în totalitate, în timp ce suprafaţa pădurilor de fag a cunoscut o diminuare de 80% în doar 50 de ani. Totodată, din cauza blocadei napoleoniene impusă Austriei, habsburgii au recurs la fabricarea zahărului din scoarţă de arţar, înfiinţând o fabrică la Horecea, mii de hectare de pădure fiind, astfel, distruse.

Dezvoltarea infrastructurii a făcut ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să crească foarte mult numărul fabricilor de cherestea, fapt care, alături de producţia intensivă, a antrenat şi o creştere considerabilă a preţului la lemn. Alături de evoluţia spectaculoasă a industriei de prelucrare a materialului lemnos, creşterea preţului lemnului a făcut ca această industrie să devină principala sursă de venituri, acestea fiind distribuite în funcţie de regimul de proprietate.

40 Ing. Ionescu Nicolae - S.C. "FOREX" S.A. Suceava

Page 294: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

294

Venituri medii obţinute în perioada 1862-1871 din pădurile din Bucovina Tabelul 14

Sursa: P.S. Aurelianu, Op. cit., p. 57

Proprietari Venituri (lei) Comunele 218.327 Particulari 711.583

Fondul religionar 506.955 Total 1.436.865

Industria berii „Pentru a încuraja consumul, administraţia austriacă a acordat o serie de

scutiri temporare de taxe pentru producerea şi comercializarea berii în Bucovina, creând astfel condiţii propice pentru construirea primelor fabrici. În 1786, şeful administraţiei militare a Bucovinei, generalul Enzenberg, consemna existenţa în Bucovina a unui număr de 10 fabrici productive, altele câteva aflându-se în construcţie. Datele referitoare la producţia de bere pe luna decembrie a anului 1834 stipulează că aceasta era de 244 de butoaie, costul unui butoi fiind de 29 creiţari”41.

Josef Weineck, Johann Beil şi Georg Meixner au construit imediat după instaurarea stăpânirii austriece fabrici de bere la Cernăuţi, Siret şi Suceava. Ulterior, au mai apărut berăria lui Ioniţă Archip (1793), cea a lui Berl Moldauer (evaluată, în 1802, la 6.263 de florini), alături de fabricile din Rădăuţi (1789) şi Solca (1810).

Fabrica de bere din Rădăuţi a fost înfiinţată prin subvenţia Administraţiei Domeniale din Rădăuţi, organ în atribuţiile căruia intra, în principal, administrarea domeniilor Fondului Bisericesc arendate de Ministerul Agriculturii pentru hergheliile de cai apărute în 1792 în urma desfiinţării moşiilor Episcopiei Rădăuţilor. Ministerul Agriculturii a arendat fabrica în anul 1870 unui oarecare negustor de bauturi Koffler pentru ca apoi, în 1881, să fie încredinţată lui Mechel Rudich. În anul 1890, ministerul vinde fabrica Fondului Bisericesc, cel mai important organ economic din Bucovina, care o vinde lui Mechel Rudich, acesta devenind, astfel, primul proprietar al acestei fabrici în anul 1897. Din anul 1860, pe lângă fabrica de bere, ia fiinţă o distilerie care rafina spirtul brut produs de velniţele42 ce existau în împrejurimile Rădăuţilor. Producţia acestei distilerii nu era, însă, constantă, ea reflectând atât oscilaţiile producţiei agricole de cereale şi cartofi din zonă, cât şi variaţia preţurilor acestor materii prime. Pe ansamblul regiunii, 41 Tiberiu Cosovan, Suceava, 1 noiembrie 2007 42 Fabrici mici agricole care produceau alcool până la stadiul de spirt brut

Page 295: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

295

producţia de spirt are o evoluţie ascendentă, ajungându-se ca în anul 1910 fabricile din Bucovina să producă 64.400 hectolitri de spirt.

Industria extractivă În prima parte a perioadei de ocupaţie austriacă, industria dominantă în

Bucovina a fost cea de exploatare a minelor de fier, aramă şi sare. Cea mai importantă resursă, din punct de vedere al bogăţiilor solului, era reprezentată de sare, dar mai existau zăcăminte de cupru, mangan, fier etc. Promovarea industriei de exploatare a bogăţiilor subsolului de către habsburgi nu s-a făcut brusc, pe un teren gol, în Bucovina fiind anterior atestate documentar băi de exploatare minieră pe Valea Moldovei, Bistriţei şi Dornei.

Industria metalurgică Chiar începând din anul 1796 are loc o modernizare a instalaţiilor de fier

de la Iacobeni de către Anton Mantz de Mariensee, care achiziţionează terenuri miniere pe văile râurilor Bistriţa şi Moldova. Apogeul industriei metalurgice a fost atins la jumătatea secolului al XIX-lea, atunci când, în anul 1853, fabricile de fier din Iacobeni produceau 1.019.812 ocale de fier şi de aramă iar cele din Pojorâta 102.000 ocale de aramă, în valoare totală de 454.958 de florini. În acelaşi timp, în anul 1858, la Iacobeni existau 3 furnale de topit fier şi 11 cuptoare de afânare a fierului, la Cârlibaba 2 furnale de topit argint şi plumb, la Pojorâta se topea cupru rafinat în 8 furnale, la Prisaca Dornei erau 10 cuptoare de afânare a fierului, la fel ca şi la Vatra Moldoviţei. După Revoluţia de la 1848, această piaţă decade, atât din cauza concurenţei acerbe a produselor net superioare din vestul continentului, cât şi a uzurii morale tehnologice şi a epuizării filoanelor.

Extracţia de sare Exploatarea sării era cunoscută în zonă de sute de ani, însă se efectua prin

mijloace primitive. Sarea se extrăgea până în 1775 doar prin utilizarea apei din izvoarele sărate şi din fântâni sub forma saramurii în Pârteşti şi în Solca. În 1775, sarea recristalizată era adusă în Bucovina din Galiţia, în timp ce sarea gemă provenea de la salina din Târgu Ocna. Curtea Imperială de la Viena, prin Administraţia Militară a Bucovinei, a luat măsuri pentru a asigura locuitorilor noii provincii sare alimentară. Astfel, în anul 1784, se deschide la Solca Oficiul de Încercare a Sării, care a demarat operaţiuni de depistare a eventualelor zăcăminte din zona Solca, Pârteşti, Crasna şi Voitinel. În anul 1790 este descoperit zăcământul de sare de la Cacica, pentru ca un an mai târziu aici să înceapă o exploatare industrială a sării prin tăierea de bolovani şi prin evaporarea saramurii obţinute prin spălarea rocii de sare. Exploatarea propriu-zisă de sare la Cacica a

Page 296: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

296

demarat în 1791 sub patronajul autorităţilor imperiale, când au fost aduşi şi specialişti în extragerea sării din saramură din Galiţia şi muncitori specializaţi de la salinele Swirsk, Wieclizcka şi Bochnia. Evoluţia producţiei este extrem de dinamică, ajungându-se ca în 1886 producţia minei să ajungă să fie de 2.380 tone sare-bulgări, 2.926 tone sare evaporată şi 233 tone sare măcinată.

Extracţia altor resurse ale solului În Bucovina, una dintre primele forme de exploatare a resurselor solului a

fost cea practicată de ţiganii aurari; aceştia extrăgeau aur din nămolul Bistriţei şi s-au ocupat cu această îndeletnicire până în jurul anului 1840. O altă resursă exploatată a fost fierul. Întâiele încercări de exploatare a zăcămintelor de fier au avut loc în 1784 la iniţiativa unui grup de boieri bucovineni, care, în 1796, concesionează zăcămintele existente lui Carol de Manz pentru 66.000 lei. Extrageri se făceau, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi la băile miniere de la Iacobeni şi Fundul Moldovei, exploatări administrate de coloniştii nemţi ai proprietarului Manz von Mariensee. De la 1800, Manz a început să exploateze şi mine de plumb şi argint, beneficiile rezultate permiţându-i să cumpere în 1821 minele de aramă de la Pojorâta.

Zăcămintele nu foarte bogate şi infrastructura proastă au făcut ca, de la mijlocul secolului al XIX-lea, băile miniere să cunoască un regres continuu. Din cauza datoriilor, minele au fost sechestrate în 1862, pentru ca în 1870 să treacă în proprietatea Fondului Bisericesc (unul dintre principalii creditori).

Fondul Religionar al Bucovinei a menţinut timp de 10 ani minele în stare de conservare43, astfel că băieşii germani din cele 5 colonii (Iacobeni, Cârlibaba, Pojorâta, Prisaca şi Moldoviţa) au trebuit să se reorienteze spre domeniul forestier.

După construcţia căii ferate Câmpulung Moldovenesc - Vatra Dornei, condiţiile de comerţ pentru piaţa bucovineană au înregistrat o îmbunătăţire substanţială, astfel că s-a relansat activitatea la anumite băi miniere, printre care şi Iacobeni. Totodată, s-a încercat reluarea extracţiei minereului de pirită şi cupru la Pojorâta, dar fără prea mare success. Alte exploatări reprezentative au fost cea de fier de la Stulpicani, deschisă în 1801, şi cea de la Lăpuşana44, deschisă în 1860.

43 După ce au încercat să le păstreze în stare de funcţionare în 1876, veniturile încasate ajunseseră la

170.439 fl., în timp ce cheltuielile de întreţinere erau de 195.960 fl.; la fel şi în 1888, venitul era 121.855 fl., iar cheltuielile 123.276 fl.

44 Ajunsă rapid în stare falimentară

Page 297: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

297

Turismul în Bucovina Principalul centru de atracţie din punct de vedere turistic era în perioada

respectivă, ca şi acum, de altfel, oraşul staţiune Vatra Dornei. Acesta s-a dezvoltat, începând din secolul al XVIII-lea, în jurul staţiunii balneare creată după descoperirea uriaşelor rezerve de ape minerale45. Deşi băi curative existau şi la Gura Humorului şi la Solca, potenţialul localităţii Vatra Dornei era incomparabil mai mare.

La început, băile curative se făceau la domiciliul bolnavilor cu apă scoasă de bolnavi din fântâna Izvorului „Ioan". Ulterior, odată cu creşterea gradului de atractivitate în rândul turiştilor, la propunerea doctorului Plusch, este demarată amenajarea băii curative. Staţiunea a fost construită de către inginerul Buholzer pe proprietatea particulară a numitului Cratzer, cu ajutorul tehnic şi material al proprietarului minelor din Iacobeni, Manz de Mariensee. Clădirea avea şase căzi de baie, la care apa minerală era adusă printr-o ţeavă şi continua să curgă prin jgheaburi.

Staţiunea parcurge o nouă etapă de evoluţie după 1895, când, în urma unui studiu geologic46 al terenului din Vatra Dornei, este proiectată staţiunea în configuraţia cunoscută şi astăzi, fiind terminate şi inaugurate o serie de obiective, cum ar fi: Cazinoul Vatra Dornei, Palatul Comunal, Palatul Naţional, Izvorul „Ioan", Izvorul „Ferdinand” şi Izvorul „Sentinela”, Gara mare şi Gara Băi, Biserica catolică şi Templul evreiesc.

Alte industrii În ideea unei diversificări a structurii economice, s-a încercat de-a lungul

timpului şi dezvoltarea altor ramuri industriale. Astfel, fără prea mare succes, s-au pus în funcţiune fabricile de sticlă de la Putna (în 1907 de către Friederich Fischer), Huta Veche şi Huta Nouă.

Industria textilă (în special, fabricarea pânzeturilor de bumbac, in, cânepă şi a stofelor de lână) era reprezentată la nivelul anului 1876 mai ales de către producătorii casnici. Cu timpul, însă, s-a ajuns ca la începutul secolului al XX-lea deja să funcţioneze în Bucovina mai multe reprezentanţe ale unor producători cu experienţă în domeniu: fabrica de textile Tricotania (azi Arnica) din Cernăuţi, fabrica de textile Hercules din Cernăuţi etc.

45 Importanţa izvoarelor minerale a fost recunoscută prin studiile din anul 1805 ale doctorului

Ignatziu Plusch. 46 Al geologului Stur

Page 298: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

298

Industria alimentară a avut toate premisele să se dezvolte rapid, Bucovina beneficiind de materii prime ieftine şi de bună calitate. Majoritatea investiţiilor s-au realizat cu capital străin, ceea ce a însemnat o integrare a provinciei în circuitul economic european. Printre cele mai vechi mori construite în Bucovina se numără cea a lui A. Schlassmann (1866) şi, un an mai târziu, moara lui Berl de la Rădăuţi. Alte mori din Rădăuţi erau cea situată pe pârâul Temnic (înfiin�ată la sfârşitul secolului al XIX-lea), moara lui Reuberger (construită în 1900) şi moara înfiinţată de Adolf Leon. Alte localităţi în care existau mori ce produceau făină de calitate superioară erau Cernăuţi, Tereblecea, Dorneşti, Văşcăuţi, Gura Humorului şi Solca.

În general, zahărul era produs în mod tradiţional din sfeclă de zahăr. Prima fabrica de zahăr (din sfeclă) a fost construită în anul 1901 la Juica, fiind urmată apoi de cea din Lujeni. Pentru o perioadă de timp, la producerea zahărului a fost utilizată şi seva de arţar. Prima fabrică în care era utilizată această tehnologie a fost deschisă în pădurea de la Horeţa (în preajma Cernăuţilor), care, însă, a dat faliment după 3 ani de funcţionare.

O altă ramură stimulată de evoluţia socio-economică a fost industria materialelor de construcţii. Prima fabrică de ciment Portland a fost înfiinţată la Straja de către F. Marbitzer, iar în anul 1898 s-a dechis la Putna o fabrică de ciment aparţinând firmei E. Axelrod&Comp. Oferta este completată în anul 1897 de către Hersch Trichter, care deschide la Cernăuţi prima fabrică de cărămizi şi teracote. Alte două importante fabrici de cărămizi funcţionau la Rădăuţi, şi anume cea a lui Leontovici David şi cărămidăria-furnal construită de Engster Philip.

Dezvoltarea urbană ce a fost înregistrată odată cu instaurarea ocupaţiei austriece a stimulat avântul deosebit al industriei meşteşugăreşti. Conform datelor oferite de I. E. Torouţiu, în Bucovina existau, în anul 1900, 120 de meserii, cu un număr total de 9.322 de meşteşugari, dintre care 5.091 erau evrei, 3.494 erau de diferite naţionalităţi, în timp ce doar 737 erau de naţionalitate română. Numărul extrem de redus al acestora comparativ cu ponderea românilor în total demonstrează, fără nici un dubiu, inexistenţa sau slaba dezvoltare a unei clase de mijloc în rândul populaţiei româneşti. Principalele ateliere meşteşugăreşti erau cele de bodnari, cărămidari, casapi, cizmari, cofetari, cojocari, pitari, rotari, zugravi, pălărieiri, ceasornicari, tinichigii şi tipografi. De asemenea, sacagiii au avut un rol deosebit în localităţile urbane de la începutul secolului al XIX-lea, până la dezvoltarea reţelelor de apă, importanţa lor fiind explicată prin cele două mari funcţiuni pe care le îndeplineau: alimentarea cu apă şi stingerea incendiilor47.

Agricultura în Bucovina secolului al XIX-lea În memoriul adresat Consiliului Aulic de Război de la Viena, în anul 1780,

boierul român Vasile Balş prezenta situaţia agriculturii din Bucovina astfel: 47 Tiberiu Cosovan – „Până la apariţia primelor cişmele de la colţ de stradă, sacagiii porneau dis de

dimineaţă prin târguri, trecând pe la porţile oamenilor. O cofă cu apă limpede şi rece costa doi lei.”

Page 299: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

299

Agricultura este în cea mai proastă stare, deoarece ţăranul obişnuieşte să semene doar atât cât are nevoie, până la începutul anului următor. Aşadar, ţinutul se caracteriza printr-o agricultură de autoconsum, nu se realiza o rotaţie a culturilor, fiecare gospodărie producând doar pentru consumul propriu, fără a se realiza comerţ cu produsele vegetale sau animale cu celelalte provincii.

Odată cu anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, agriculturii i s-a acordat o atenţie specială, datorită potenţialului uriaş al zonei, dar şi pentru că Maria Teresa şi Iosif al II- lea, suveranii Austriei în acel moment istoric, împărtăşeau o viziune filozofică şi doctrinară apropiată de cea fiziocrată. Drept urmare, austriecii au recurs la o serie de politici reformiste în cadrul acestui sector de activitate. Astfel, până în 1786, ţăranii plăteau dreptul de a lucra pământul şi de a se folosi de roadele sale prin muncă şi dări în natură, clacă şi dijmă. Măsurile impuse de noua administraţie au vizat: nestrămutarea proprietăţii ţăranilor asupra fâneţelor, arăturilor şi a altor locuri de păşunat (1786), cadastrarea regiunii (1818-1820), desfiinţarea clăcii şi dijmei (1848). De asemenea, a fost stimulată înlocuirea boilor cu caii şi introducerea în agricultură a maşinilor cu abur.

La nivelul anului 1775, majoritatea terenurilor agricole se afla în posesia mănăstirilor şi a schiturilor din regiune, care le exploatau cu ajutorul satelor de clăcaşi şi robi pe care le deţineau. De asemenea, mai ales datorită lipsei de forţă de muncă din regiune48, o parte din moşii erau date în arendă de către mănăstiri. În anul 1787, loturile de pământ ale ţăranilor au fost separate de cele ale boierilor ; într-o primă fază, ele au fost trecute în proprietatea comunelor şi a obştilor săteşti, pentru ca, începând cu anul 1835, loturile de pământ folosite de către ţărani să devină proprietatea acestora.

Structura proprietăţilor rurale după Revoluţia de la 1848

Tabelul 15 Proprietari Pondere

Marea proprietate privată 19%

Domeniile Fondului Religionar Ortodox al Bucovinei 26%

Proprietatea publică, de stat, a Mormântului Domnului

2%

Mica proprietate privată 45%

Proprietatea comunală 8% Sursa: Academia Română, Centrul de Studii „Bucovina” Rădăuţi, Bucovina 1861-1918:

Aspecte edificatoare pentru Europa Unită?, Editura Universităţii Suceava, 2002, p. 85

48 Densitatea populaţiei era foarte redusă (de aproape 7 locuitori pe km pătrat).

Page 300: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

300

Situaţia se modifică simţitor după 1848. Prin împroprietărirea de după Revoluţie şi prin înzestrarea imigranţilor cu loturi de pământ, s-a ajuns ca aproape jumătate din terenurile agricole să fie concentrată în mâinile micilor agricultori. Aceasta, însă, a făcut ca aproximativ un sfert din suprafaţa agricolă să fie constituită din loturi mici şi foarte mici, care descurajau practicarea unei agriculturi performante.

Gradul de fărâmiţare al proprietăţilor cu funcţiune agrară

la sfârşitul secolului al XIX-lea Tabelul 16

Mărime lot teren Suprafaţa (mii hectare) sub 2 hectare 93,99 2-5 hectare 93,99 5-10 hectare 76,23 10-50 hectare 112,77 50-100 hectare 38,64 peste 100 hectare 628,68

Total 1.044,3 Sursa: Academia Română, Centrul de Studii „Bucovina” Rădăuţi, Bucovina 1861-1918:

Aspecte edificatoare pentru Europa Unită?, Editura Universităţii Suceava, 2002, p. 85 Măsurile luate de austrieci (desecarea terenurilor mlăştinoase, defrişarea

zonelor împădurite, reducerea suprafeţelor fâneţelor şi a păşunilor) au determinat o creştere a suprafeţelor de teren arabil de la 180.203 hectare în anul 1820, la 216.439 hectare în doar 40 de ani. În 1876, terenurile arabile ajung să însumeze o suprafaţă de 521.254 pogoane, adică 27,59% din suprafaţa totală a regiunii.

Modul de utilizare a terenurilor în Bucovina (1876)

Tabelul 17 Nr. crt. Tip teren Suprafaţă

(pogoane)

1. Pământ arabil 521.254 2. Grădini 15.693 3. Fâneţe 320.587 4. Păşuni 229.470 5. Păduri 950.278 6. Construcţii 7.515 7. Lacuri, locuri mlăştinoase şi pământ neproductiv 50.211

Total 2.095.008 Sursa: P.S. Aurelianu, op. cit., p. 29

Page 301: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

301

Până în 1775, agricultura se practica într-o manieră extensivă iar neaplicarea unei rotaţii a culturilor afecta producţia pe termen lung. Se cultivau puţine plante (porumbul, meiul, inul şi cânepa) iar tehnicile de lucru aveau un caracter primitiv. Cultura dudelor şi ţesătura mătasei vechi se realiza pe valea Prutului şi a Sucevei. Nu se cunoşteau grâul, orzul, secara şi alte plante, acestea fiind aduse mai târziu de colonişti, tot ei (mai ales cei germani şi unguri) introducând cultura cartofilor.

Aducerea acestor plante a dus şi la înmulţirea povernelor care produceau alcool din cartofi şi porumb şi borhot pentru vite. Acest din urmă produs şi introducerea trifoiului, lucernei şi al altor tipuri de nutreţuri au permis dezvoltarea creşterii vitelor.

În prima parte a secolului al XIX-lea a sporit interesul pentru cultivarea cerealelor: grâu, ovăz, orz, secară şi s-a extins cultura cartofului. De asemenea, începe să se facă rotaţia culturilor şi să se folosească îngrăşăminte naturale, maşini agricole, seminţe selecţionate şi noi metode agrotehnice de lucru. Ca urmare, între 1866- 1871, producţia de grâu, secară, orz şi ovăz se dublează, începând să se cultive şi fasole, bostani, floarea soarelui (ultimele două produse fiind folosite în special pentru producţia de ulei).

Producţia agricolă medie în decada 1861-1871 Tabelul 18

Nr Crt Produs agricol Cantitate

1 Grâu 17.324 kg 2 Porumb 164.899 kg 3 Secară 57.725 kg 4 Ovăz 65.289 kg 5 Orz 47.664 kg 6 Hrişcă 10.469 kg 7 Leguminoase 3.814 kg 8 Cartofi 230.812 kg 9 Rapiţă 3.852 kg

10 In şi cânepă (sămânţă) 2.075 kg 11 Sămânţă de trifoi 1.259 kg 12 Fân de trifoi 32.779.428 ocale 13 Fân de livadă 174.615.760 ocale 14 Paie de cereale 354.254.240 ocale

Sursa: P.S. Aurelianu, op. cit., p. 36

Page 302: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

302

Bazându-se pe o exploatare extensivă a resurselor, până în 1775, creşterea

animalelor nu constituia o sursă importantă de venituri pentru producătorii agricoli bucovineni. Ea devine semnificativă din punct de vedere economic abia după ce începe să aibă un caracter intensiv.Pe parcursul ocupaţiei austrice, s-a pus accentul pe creşterea vitelor, păşunile din Bucovina fiind considerate cele mai bune din Europa. Dezvoltarea zootehniei în regiune a luat un avânt mai deosebit mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, între 1861 şi 1869, caii s-au înmulţit cu 8.716, boii, vacile şi junicile cu 9.219, oile cu 72.570, caprele cu 2.662, porcii cu 45.418, uleile cu albine cu 5.70849 etc. Evoluţia spectaculoasă a acestui domeniu este reliefată de informaţiile furnizate de recensământul din 1869:

Animalele domestice înregistrate în urma recensământului din 1869

Tabelulul 19 Nr crt Animale Bucăţi

1 Cai 42.047 2 Catâri 30 3 Asini 54 4 Boi şi Vaci 224.201 5 Oi 217.913 6 Capre 18.786 7 Porci 133.385 8 Uleie cu albine 27.091

Sursa: P.S. Aurelianu, op. cit., p. 39 Sistemul financiar-bancar în Bucovina secolului al XIX-lea Camăta și alte impozite la jumătatea secolului al XIX-lea Agricultura ar fi progresat mai mult dacă ar fi existat instituţii de credit

care să acorde agricultorilor împrumuturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor legate de întreţinerea şi cultivarea terenurilor, cumpărarea seminţelor de soi, recoltarea roadelor şi comercializarea lor. Lipsa de credit a avut efecte negative asupra proprietăţii funciare din Bucovina.

49 P.S. Aurelianu, op. cit., p. 40

Page 303: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

303

Evreii au obţinut în anul 1865, mult mai devreme decât în alte părţi ale Imperiului, dreptul de a achiziţiona terenuri, fapt ce a condus la o fluctuaţie a proprietăţilor mici. Cauza acestei fluctuaţii a constituit-o camăta, care a avut urmări economice şi sociale dintre cele mai dezastruoase.

Astfel, doar în perioada 1888-1892, sumele rulate prin cămătărie au ajuns la uriaşa valoare de 36.904.919 de florini. Camăta presupunea dobânzi ridicate de 30-40% şi uneori acestea ajungeau la 70% în cazul depăşirii termenului de plată. La fiecare 100 de florini se luau câte 60-120 de florini camătă pe an, la care se adăuga penalizarea în caz de depăşire a scadenţei împrumutului.

Evoluţia sumelor rulate prin cămătărie (1888-1892) Tabelul 20

Nr. crt. Anul Suma (florini)

1. 1888 5.689.153

2. 1889 6.852.728

3. 1890 7.624.817

4. 1891 8.099.997

5. 1892 8.638.224

Total (1888-1892) 36.904.919

Dezastrul micii gospodării ţărăneşti din Bucovina poate fi observat

şi analizând situaţia datoriilor, a datornicilor, precum şi a execuţiilor silite de proprietăţi pentru neplata datoriilor:

Situaţia datoriilor gospodăriilor ţărăneşti (1888-1892) Tabelul 21

Anul Suma datoriilor (florini)

Prin execuţie (proprietăţi)

Prin vânzare (proprietăţi)

Datornici până la 100

florini (proprietăţi)

Pierderi ( florini )

1888 49.308 152 7.740 1.066 4.889 1889 64.102 92 7.357 1.391 20.125 1890 148.801 97 7.722 1.665 14.813 1891 80.976 140 8.100 1.428 17.297 1892 101.417 134 9.688 1.621 25.031

Page 304: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

304

După cum se observă din tabelul anterior, suma datoriilor a crescut în doar 5 ani cu 50%, în timp ce pierderile s-au mărit cu aproape 80%, ajungând în anul 1892 la valoarea de 25.301 florini.

Cămătăritul, arenda şi povara impozitelor au dus la fărămiţarea marii50 şi micii proprietăţi. Recensământul agricol din anul 1902 a scos la iveală cifre relevante pentru situaţia precară a gospodăriilor ţărăneşti. Din cele 198.000 de proprietăţi agricole, doar 44% erau deţinute de ţărani, în condiţiile în care aceştia o pondere majoritară în totalul populaţiei de 99%. În cadrul gospodăriilor ţărăneşti, doar 14% deţineau mai mult de 5 ha, dintre care peste două treimi exploatau suprafeţe mai mici de 2 hectare.

Sesizând faptul că principala cauză a sărăcirii populaţiei rurale era preţul ridicat al creditului, statul austriac stipulează limita maximă a cametei prin legea din anul 1877. Cu toate acestea, nevoia de bani i-a împins pe ţărani să accepte în continuare din partea cămătarilor condiţii de creditare extrem de grele şi camete foarte mari.

Sistemul bancar Se poate afirma că Bucovina a reprezentat un adevărat „pământ al

făgăduinţei” pentru investitorii străini din sectorul financiar-bancar. În anul 1874, Bukowinaer Sparkasse (Casa de Economii a Bucovinei) îşi deschide o sucursală în Rădăuţi, urmând ca, un an mai târziu, să ia naştere tot la Rădăuţi, Radautzer Spaar-Und Vorschugsverein (Casa de Economii şi Împrumuturi Rădăuţi). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării economice a oraşului, iau fiinţă la Rădăuţi mai multe instituţii de credit cu capital străin: Radautzer Armenofonde (Fondul Săracilor), Radautzer Credit Für Handel Und Gewerbe (Creditul Rădăuţean pentru Comerţ şi Meserii), Comerziellen Creditanstalt im Radautz (Creditul Comercial Rădăuţi), Escomte und Sparrsverein für Handel und Industrie im Radautz (Asociaţia de Scont şi Economii pentru Comerţ şi Industrie Rădăuţi), Cumulatiwen Waisenmtes in Radautz (Casa de Ajutor a Orfanilor de pe lângă Judecătoria de Ocol Rădăuţi). În anul anul 1904 ia fiinţă Spaar und Darlehenskassensvereines für die Cristens de Gerichbezirkes Radautz (Societatea Casei de Economii şi Împrumuturi pentru Creştinii Ocolului Judecătoresc Rădăuţi) şi, patru ani mai târziu, se deschide, tot la Rădăuţi, Sparkasseder Stadtgemeinde (Casa de Economii a Oraşului Rădăuţi).

50 Marea proprietate din Bucovina era formată din 149 de mari proprietari, din care 49 erau armeni,

16 polonezi, 52 români şi 32 evrei.

Page 305: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

305

În oraşul Siret numărul băncilor era mai mic decat al celor din Rădăuţi sau Cernăuţi: Serether Credit und Spaarsvereine, Union Credit und Spaarsvereine, Sparkasse der Stadtgemeinde Sereth, Eskomtenbank, Handel und Gewerbebank şi Comerciellen Credit Vereine.

Băncile din Cernăuţi erau în marea lor majoritate cu capital particular străin, dintre acestea cele mai importante fiind: Samuel Chodrower et Comp, N. Fuhrman et Comp, Charles Schor et Rosenblatt, Iwanier et Ernst, Ohlgiesser et Fraenkel, Laibuka Barners Nachfolget, Banca Rusticală51 etc.

Alte bănci cu capital particular: Abraham Tritt şi Iosif Nadian la Sadagura, L. Schlaefer et Sohn la Câmpulung Moldovenesc, Schmaje Pistiner la Vatra Dornei, Pinkas Horowitz la Suceava, Calman Goldenberg la Suceava, Carl Rudich la Rădăuţi, Sparkasse de Stadtgemeinde la Suceava, Sparkasse de Stadtgemeinde la Câmpulung Moldovenesc etc.

În timpul primului razboi mondial au mai fost înfiinţate la Cernăuţi filiale ale unor bănci străine reprezentative: Allgemeine Depozitebank Wien, Wiener Lombard et Escompte-Bank Gesell, Bank und Wechselstuben Akt Gesel Mercur Wien, Bukowiener Agrar und Industrie Bank Gesell etc.

Comerţul în Bucovina secolului al XIX-lea Activitatea de export-import a regiunii la 1775 Chiar dacă aparţinea Imperiului Habsburgic, în primii ani de la anexare,

Bucovina era încă legată organic de spaţiul comercial românesc, desfăşurând un comerţ de tranzit, în care erau incluse şi marile târguri săptămânale din Bucovina şi România. Comerţul la nivelul anului 1775 era practicat mai ales de către evrei şi armeni, care cumpărau produsele locale (produse agricole, animale, lână şi lemn) şi le vindeau la un preţ mai mare în provincii ca Silezia, Polonia şi Turcia.

Activitatea de export a Bucovinei Tabelul 22

Principalele obiecte de export Provincia importatoare Boi şi vaci Breslau, Transilvania, Galiţia Piei brute Galiţia, Sighet,Ungaria de Sus Unt Hotin, Constantinopol Seu Bistriţa, Breslau Oi şi capre Constantinopol, Polonia

51 Înfiinţată în 1872, această bancă a desfăşurat o activitate intensă de creditare, dând, însă, faliment

în 1885.

Page 306: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

306

Principalele obiecte de export Provincia importatoare Lână Breslau, Polonia, Transilvania Piei de oaie Galiţia Cai Polonia Brânză de capră şi de oaie Constantinopol Porci Moldova, Brestlau Miere şi ceară Veneţia, Constantinopol

Activitatea de import a Bucovinei

Tabelul 23 Principalele obiecte de import Provincia exportatoare

Blănuri Moscova, Galiţia Vin Regiunea Focşani, Transilvania Sare Ocna din Moldova, Galiţia Pielărie Galiţia (Tysmenica, Horodenka, Kuty) Fierărie Turcia, Moscova, Ungaria, Frankfurt Sticlă Galiţia de la Zuravno, Polonia, Ucraina Alimente şi îmbrăcăminte de lux52 Turcia, Veneţia, Leipzig, Frankfurt Miere şi ceară Saxonia, Silezia, Turcia Rachiu Ucraina

Balanţa dintre produsele de export şi cele de import era una pozitivă, fapt

explicat şi de consumul redus al produselor din importuri - constituite mai ales din bunuri de lux. Diferenţa pozitivă ar fi putut fi şi mai mare, dacă ţăranii din Bucovina nu ar fi cedat în totalitate produsele spre vânzare evreilor şi armenilor şi ar fi realizat activitatea de export pe cont propriu. O altă dovadă a balanţei active o constituie achitarea la timp a tuturor dărilor de către ţărani (tributul), acest lucru dovedind existenţa unei valori a intrărilor de capital în Bucovina mai mari decât cea a ieşirilor.

Activitatea de export-import a regiunii după 1775 Pe lângă măsurile cu caracter general de stimulare a activităţii economice,

administraţia austriacă a aplicat o serie de politici care să determine orientarea comerţului Bucovinei cu vin şi sare dinspre Moldova către Transilvania şi Ungaria, pentru a evita, astfel, ieşirile de capital din imperiu.

52 Acestea constau în stofe fine, mătăsuri, lânărie, trese de aur şi argint, brâie, batiste de mătase,

stambă, gradel, pânză de in fină, pânză de in colorată, cafea, zahăr, lămâi, curmale, smochine, stafide, roşcove, ulei, peşte sărat etc.

Page 307: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

307

După integrarea provinciei în Imperiul Austro- Ungar, Bucovina a dezvoltat relaţii de export-import cu statele din jur, cele mai importante fiind cele cu Rusia, România şi Turcia. Principalele bunuri de import erau constituite din vite de tăiat (41.028 bucăţi în 1871, dintre care 19.260 din România, adică aproape 50%), vite de prăsilă (24.211 bucăţi, dintre care 8.349 din România, adică aproape 35%), cereale53 (350.000 de kilograme în 1871) etc. Bunurile care se exportau erau, în special, lemnul - în 1871, 58.582 stânjeni cubici de lemne (dintre care 55.702 în România, adică aproape 95%) faţă de 35.380 în 1862, carele şi trăsurile de ţară (în 1871, 1.616 bucăţi, dintre care 1.233 în România, adică peste 75%) etc.

Exporturi-importuri cu România (1871)

Tabelul 24 Nr crt

Produs Import Export

1 Vite de tăiat 19.260 bucăţi - 2 Vite de prăsilă 8.349 bucăţi - 3 Stânjeni cubici

lemne - 55.702

4 Care şi trăsuri de ţară

- 1.233 bucăţi

Sursa: P.S. Aurelianu, Op. cit., pag. 65 Materialul lemnos din pădurile Fondului era de o calitate superioară (mai

ales lemnul de rezonanţă pentru instrumente muzicale) şi se bucura de o reputaţie mondială, exportându-se în Turcia, Rusia, Germania, Italia, Franţa, Grecia şi în diverse ţări ale Coroanei. Rolul deosebit pe care comerţul cu lemn îl deţinea în economia Bucovinei este evidenţiat şi de faptul că în secolul al XIX-lea „a existat şi un fel de bursă a lemnului”. Astfel că Revista pădurilor din 1888 publica o listă de preţuri la lemnul de construcţii - cherestele -şi anume:

- brad de Cernăuţi (şipci, cusaci, căpriori, grinzi, scânduri, duşumele) 53 lei/mc;

- molid de Cernăuţi (duşumele, scânduri, cusaci) 50 lei/mc şi 55 lei/mc; Preţurile erau socotite în lei aur, un leu aur fiind echivalent cu un franc

francez. Formarea preţurilor era exclusiv un atribut al economiei de piaţă, ele depinzând de cerere şi ofertă. Cererea de lemn era desigur hotărâtoare şi pentru cantităţile extrase şi valorificate. Astfel, odată cu dezvoltarea industrială de după

53 După dezvoltarea reţelei de cale ferată

Page 308: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

308

1888 în Bucovina au crescut continuu atât cantităţile extrase, cât şi preţurile, până la criza generală de sistem din 1929/1933, când ambele au scăzut foarte mult54.

O statistică a negustorilor din Bucovina la începutul primului război mondial

(1916) Tabelul 25

Localitatea ROMÂNI EVREI STRĂINI Total Cernăuţi 45 2.517 393 2.995 Câmpulung 81 775 67 923 Coţmani - 259 65 324 Gura Humorului 75 402 78 555 Rădăuţi 98 1.070 124 1.292 Siret 44 567 107 718 Storojeneţ 33 610 75 718 Suceava 68 534 42 644 Văşcăuţi - 251 37 288 Vijniţa - 1.082 76 1.158 Zastavna - 575 162 737

BUCOVINA 444 (4.3%)

8.642 (83.8%) 1.226 (11.9%) 10.312 (100%)

Sursa: I.E. Torouţiu, Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, 1916, p. 393 Dezvoltarea deosebită pe care a înregistrat-o comerţul în bucovina este

ilustrată şi de numărul relativ de negustori care activau în această provincie. Ei erau concentraţi în principalele centre urbane (circa 30% în Cernăuţi, câte 12-13% în Rădăuţi şi Vijniţa etc.), observându-se şi o repartizare disproporţionată în rândul principalelor etnii. Astfel, majoritatea negustorilor din Bucovina (83, 8%) proveneau la acea vreme din rândul evreilor, în timp ce numărul negustorilor români era foarte scăzut, reprezentând doar 4,3 % din total.

Politica statului habsburgic în perioada 1775-1918 a fost una civilizatoare şi integratoare. S-a ajuns, astfel, ca în ajunul primului război mondial, dintre cele 17 provincii ale Imperiului, Bucovina să se situeze pe locul 5 la producţia medie de cereale, concurând şi, chiar, depăşind Austria la producţiile de grâu, secară, ovăz şi porumb; ea ocupa poziţii fruntaşe şi în domeniul creşterii animalelor (fiind un adevărat rezervor de carne şi brânzeturi), precum şi în sectorul exploatării şi comercializării materialului lemnos. Devenită provincie habsburgică, Bucovina a suportat politici complexe şi rafinate, ce vizau transformarea structurilor

54 Ing. Ionescu Nicolae - S.C. "FOREX" S.A. Suceava

Page 309: Carte ASE 2008

Dimensiunea regională a procesului de integrare. Studiu de caz: Bucovina

309

economico-sociale, administrative, culturale şi, nu în ultimul rând, demografice. Aceste măsuri, deşi se poate presupune că urmăreau pierderea identităţii naţionale a teritoriului şi a populaţiei şi ruperea de restul teritoriilor româneşti, au vizat şi chiar au determinat antrenarea Bucovinei într-un circuit economic european.

The regional size of the integration process Case study: Bucovina

Lecturer Liviu-George Maha PhD Lecturer Sorin-Ştefan Maha PhD

Assistant Gabriel Donici University ”Alexandru Ioan Cuza” of Iaşi

The annexation of Bucovina by the Habsburg Empire constituted a decisive moment for its economical and social evolution. Measures taken by the new administration, immediately after 1775, created the grounds for accelerated economic development, which had positive effects on the standard of living and quality of life. Administrative reform, transformations of the legal system, investments in infrastructure, the new fiscal rules, as well as the other economic policies that were promoted, generated considerable economic progress. However, one must not lose sight of the contribution of the human factor. The period under consideration was characterized by deep demographic transformations. Thus, as a result of immigration supported by governmental measures – especially with a view to improving agriculture and strengthen bourgeoisie – by 1880, the total population increased by almost 8 times in comparison with the population in the year 1775; at the same time, there were significant changes at the level of socio-professional, ethnic and confessional structures.

From a strictly economic point of view, after the occupation of the province, Bucovina underwent spectacular transformations. They were stimulated by the development of the infrastructure and the influx of specialists from other areas of the empire, as well as by the new opportunities offered by the market and the State’s policies to encourage certain fields of activity. Industry recorded the

Page 310: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

310

most spectacular growth. The most dynamic industrial branches were breweries, distilleries, milling, logging, the production of glass and paper etc. At the same time, the discovery in the region of some pitch pits, salt water springs and peat deposits spurred the development of other industries.

Special attention was given to agriculture, due to the region’s huge potential but also because Maria Teresa and Josef the Second, who were the rulers of Austria at that time, shared philosophical and ideological views that were similar to those of the Physiocrats. Consequently, the Austrians resorted to a series of reform policies in this sector of economic activity: the region was included in cadastral survey, compulsory occasional work and the obligation to give to the State 10 % of the crop were discontinued, some agricultural operations started to be done by machines, steam engines were introduced, crops started to be rotated and new plants to be cultivated, crop yield efficiency was improved by correlating measures to promote industrial branches with the specificity of local agriculture etc.

The politics of the Habsburg State between 1775 and 1918 aimed to civilize and integrate. Just before WWI, Bucovina ranked 5th among the 17 provinces of the Empire in terms of average grain production. It competed with Austria and even produced more wheat, rye, oats and corn; it was a leader in cattle raising, as well as in exploiting and trading wood. As a Habsburg province, Bucovina was subjected to complex and refined policies that aimed to transform local economical, social, administrative, cultural and demographic structures. These measures, though they can be supposed to have envisaged the territory’s and the population’s loss of national identity and their separation from the rest of Romanian territories, aimed to integrate Bucovina within a European economic circuit, and succeeded to do so.

Page 311: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

Prof. univ. dr. Maria Mureşan Academia de Studii Economice din Bucureşti

Prof. univ. dr. Gabriela Prelipcean Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

23 august 1944 reprezintă, pentru economia României, un moment de referinţă şi un punct de discontinuitate în lungul drum către modernitate, înţeleasă drept mers al ei către modelul european. Timp de aproape un secol şi jumătate, economic, politic şi instituţional, decidenţii scenei politice româneşti, au încercat – şi în cea mai mare parte au reuşit – să impună, cu diferite grade de maturitate şi adâncime, instituţiile şi mecanismele specifice economiei de piaţă concurenţială funcţională. După momentul amintit, urmare a conjuncturii politico-militare determinate de sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, precum şi a înţelegerilor intervenite între marile puteri, România rămâne în sfera de influenţă sovietică şi, pe acest fundal, începe o dificilă şi frământată tranziţie pe o altă cale, respectiv integrarea în lagărul socialist, numit ulterior sistemul socialist mondial. Procesul integrării României în lumea socialistă, derulat pe parcursul a aproape o jumătate de secol, se manifestă în două planuri: intern şi extern. În plan intern, este statuat un model politico-economic şi social străin până atunci de lumea românească, respectiv economia de comandă, denumită şi economie planificată centralizat. În plan extern, încadrarea în fluxurile economice dintre ţările sistemului socialist este dirijată de către Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, înfiinţat la începutul anului 1949. Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţării şi a consilierilor sovietici, au avut un rol important în iniţierea şi desfăşurarea acestui proces.

Drumul economiei româneşti către economia de comandă În primii ani postbelici, respectiv 1944-1948, economia românească

cunoaşte un dublu proces, anume refacerea de după război şi pregătirea pentru economia planificată centralizat. Cele două procese se desfăşoară concomitent, se îngreunează reciproc şi exercită o presiune sporită asupra populaţiei.

Page 312: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

312

Pregătirea pentru economia de comandă s-a înfăptuit printr-o serie de măsuri care au avut un pretins rol de reformă, dar cu un cu pronunţat caracter politic.

La sfârşitul anului 1944 şi în prima parte a celui următor, activitatea economică este canalizată, cu eforturi umane şi materiale deosebite, spre satisfacerea nevoilor frontului, ceea ce a afectat grav nivelul de trai al populaţiei. Decalajul accentuat dintre cererea şi oferta de bunuri de consum individual a determinat creşterea spectaculoasă a inflaţiei, extinderea deosebită a „pieţei negre“, apelul la cartelări şi/sau raţionalizări de produse alimentare etc., toate acestea fiind însoţite şi de revendicări salariale şi nelinişti sociale. Toate acestea s-au desfăşurat în condiţiile nivelului scăzut al resurselor materiale şi financiare, ca urmare a efortului de război şi a distrugerilor provocate de acesta, ale dezorganizării producţiei, datorită stării transporturilor, a celor feroviare îndeosebi, ale blocării devizelor în străinătate, ale statutului conferit României prin Convenţia de Armistiţiu şi mai ales ale obligaţiilor economice prevăzute de aceasta. Menţionăm şi greutăţile inerente procesului de trecere la producţia de pace a unora din industriile care au produs pentru război ş.a. Toate acestea impuneau adoptarea unor măsuri cu caracter etatist-dirijist, menite să contracareze sau măcar să limiteze stările de lucruri extrem de grave şi să conducă la normalizarea vieţii economico-sociale, la sporirea producţiei, redresarea comerţului, a circulaţiei băneşti, ameliorarea condiţiilor de trai ş.a. Elaborarea unui ansamblu coerent şi eficient de măsuri în acest sens este întârziată de versatilitatea clasei politice româneşti, dar în bună măsură şi de disputele politice dintre factorii de putere tradiţionali şi cei sprijiniţi ori impuşi direct de reprezentanţii URSS, care urmăreau orientarea vieţii economico-sociale româneşti după modelul celei sovietice.

Nu trebuie omisă nici situaţia creată de seceta din anii 1945-1946, iar în unele zone ale ţării chiar şi în 1947. În aceste împrejurări, au fost luate o serie de măsuri menite să atenueze impactul urmărilor războiului asupra economiei şi a nivelului de trai al populaţiei, unele dintre ele având un caracter populist-reformator, dar care vizau şi limitarea şi, în perspectivă, eliminarea capitalului şi a iniţiativei particulare. Astfel, în 1945 şi în prima parte a anului 1946 sunt adoptate numeroase legi, dintre care le reţinem pe câteva. Astfel, la 3 mai 1945 este adoptat un pachet de legi care cuprindea: legea pentru reglementarea salariilor şi înfiinţarea economatelor; legea de reglementare a regimului preţurilor şi a circulaţiei mărfurilor; legea pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic; legea pentru aducerea în circulaţie a mărfurilor; legea pentru înfiinţarea organelor de control cetăţenesc. În iulie 1945, este adoptată o nouă lege referitoare la circulaţia

Page 313: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

313

produselor agricole, prin care Institutul Naţional al Cooperaţiei era învestit cu calitatea de mandatar al statului pentru cumpărarea (achiziţionarea) produselor agricole vegetale de la producătorii agricoli. Pentru a dispune de cantitatea de produse agricole necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor stipulate în Convenţia de Armistiţiu, pentru însămânţări, consumul armatei şi al populaţiei civile, formarea unor rezerve ale statului ş.a., Guvernul, prin legea menţionată, introduce principiul livrării obligatorii de către producătorii agricoli a unei părţi şi, ulterior, a întregului surplus din următoarele produse agricole: grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez, porumb, mei, mazăre, soia, linte, seminţe oleaginoase şi furajere de orice fel, respectiv a produselor care depăşeau nevoile proprii de însămânţare şi de consum gospodăresc. Potrivit legii, cantităţile de produse ce trebuiau livrate erau determinate în raport cu suprafaţa însămânţată cu fiecare din produsele menţionate, ţinându-se seama de productivitatea regiunii sau a zonei.

Iar în februarie 1946, printr-o altă lege, Institutul Naţional al Cooperaţiei obţine şi calitatea de mandatar al statului pentru vânzările de produse de strictă necesitate în mediul sătesc. Potrivit acestei legi, producătorii agricoli puteau cumpăra mărfuri industriale la preţuri oficiale într-o proporţie care varia, în funcţie de produsul solicitat şi de felul cerealelor livrate, între 20-60% din contravaloarea produselor agricole livrate obligatoriu. Tot în februarie 1946, este adoptată legea de reorganizare a Oficiilor Economice Judeţene, înfiinţate încă din 25 mai 1945, ca organe administrative şi economice, înzestrate cu competenţă şi răspundere în ceea ce priveşte problemele judeţului şi preocupările Guvernului referitoare la controlul producţiei – colectarea, circulaţia, repartiţia, distribuţia şi consumul produselor, precum şi la controlul preţurilor, organizarea şi supravegherea activităţii organelor de control judeţene.

Dintre măsurile cu caracter legislativ-reformator adoptate în a doua jumătate a deceniului cinci şi care au vizat segmentele fundamentale ale economiei de piaţă, patru au avut un rol şi, mai ales, urmări deosebite. Astfel, prin legea pentru reforma agrară1, adoptată la 23 martie 1945, o reformă care începuse, în fapt, încă din februarie acelaşi an, s-a urmărit desfiinţarea marii proprietăţi funciare şi, în egală măsură, câştigarea unei mai mari adeziuni electorale în favoarea noii puteri care se instala. Prin Legea din 28 decembrie 19462 este etatizată Banca Naţională a României, statul asigurându-şi astfel îndrumarea, dirijarea şi controlul creditelor

1 Decret-lege nr.187 pentru înfăptuirea reformei agrare, în Monitorul Oficial nr.68 bis, din 23 martie

1945, p. 2205 şi urm 2 Legea nr.1056, Legea pentru etatizarea şi organizarea Băncii Naţionale a României, în Monitorul

Oficial nr.298, din 28 decembrie 1946, p. 13158 şi urm.

Page 314: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

314

acordate de toate instituţiile de credit şi premisele reformei monetare, care va fi înfăptuită la 15 august 19473, ceea ce a însemnat o limitare drastică a capitalului şi a iniţiativei particulare. La acestea se adaugă Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, de la 11 iunie 19484 , prin care, un număr însemnat de întreprinderi din industrie, transporturi şi telecomunicaţii, precum şi din comerţ şi de bănci sunt trecute în proprietatea statului. Prin legea menţionată au fost naţionalizate 8.894 întreprinderi industriale, din care 3.560 de interes local. Legea pentru naţionalizare excepta întreprinderile aflate în proprietatea statelor străine care făceau parte din Organizaţia Naţiunilor Unite şi care au dobândit aceste bunuri în urma aplicării Tratatului de Pace de la Paris din 1947. O parte însemnată din patrimoniul economic naţionalizat aparţinea unor cetăţeni străini sau societăţi cu capital străin. De asemenea, în economia României erau importante plasamente străine. Aceste aspecte sunt soluţionate mai târziu, după anul 1965, în cadrul unor reglementări speciale, prin tratative între statul român şi statele ale căror firme ori cetăţeni nu au fost despăgubiţi în 1948.

Potrivit recensământului industriei, din 31 octombrie 1948, ponderea sectorului de stat, format din întreprinderi de subordonare centrală şi din cele de interes local, calculată după numărul de salariaţi, era în industrie de 76%, în transporturi şi comunicaţii de 98%, în comerţ şi credit de 42%. Drept urmare, la sfârşitul anului 1948, în industrie, ponderea sectorului de stat varia de la o ramură la alta: în industria energetică era de 89%, în cea extractivă de 70%, în metalurgie de 80%, în chimie de 77%, în industria lemnului de 80%, în cea alimentară de 85% etc. După forţa motrice, potrivit datelor aceluiaşi recensământ, sectorul de stat deţinea 80% din industria energetică, 58% din cea extractivă şi 80% din industria prelucrătoare. Efectele legii pentru naţionalizare au fost întregite ulterior, printr-un şir de alte legi, care au operat trecerea sub controlul statului a unor linii de cale ferată particulară, a industriei cinematografice, a instituţiilor sanitare particulare, farmaciilor, depozitelor de medicamente, a unei părţi a fondului de locuinţe ş.a. În 1949, este instituit monopolul statului asupra comerţului exterior, prin Decretul din 28 iulie 1949 pentru reglementarea operaţiunilor de import, export şi tranzit. Iar pentru facilitarea şi coordonarea relaţiilor economice externe ale României, în decembrie 1949 este înfiinţată Camera de Comerţ Exterior a României. Din considerente de oportunitate politică, cu scopul de a antrena o mare adeziune a

3 Legea nr.287,Lege pentru reforma monetară, în Monitorul Oficial nr.187, din 16 august 1947,

p. 7345 şi urm. 4 Legea nr. 119, Legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,

miniere şi de transporturi, în Monitorul Oficial, I, nr. 133 bis, 11 iunie 1948, p. 5047 şi urm.

Page 315: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

315

populaţiei pentru noua putere care se instala, naţionalizarea nu a cuprins pământul, întreprinderile mici, cele care aveau sub 10 lucrători şi sub 20 CP, şi comerţul mic. Acestea din urmă au constituit domeniul unei politici sistematice de îngrădire – limitare – lichidare, desfăşurată în deceniul 1950-1960.

Legile amintite au creat suportul legal pentru instituirea monopolului statului în economie pentru trecerea la economia condusă de la centru, prin instituţii înfiinţate în acest scop şi care trebuiau, prin atribuţiile lor, să răspundă comandamentelor puterii care se instala, dar, într-o anumită măsură, şi unor cerinţe obiective ale vieţii economice. Astfel, prin legea din 5 aprilie 19475, este înfiinţat Ministerul Industriei şi Comerţului, prin reorganizarea şi contopirea Ministerului Economiei Naţionale, a Subsecretariatului Aprovizionării, a Comisariatului Preţurilor, a Comisariatului pentru Comerţ Exterior şi a Subsecretariatului industriei de stat. Iar prin legea de la 1 iulie 1948 este înfiinţată Comisia de Stat a Planificării6 şi sunt reorganizate ministerele economice pe ramuri de producţie cu atribuţii de planificare şi control. Întreprinderile naţionalizate au fost înzestrate cu noi echipe de conducere, formate din persoane loiale ordinii politice care se instala, dar care nu avea şi o calificare managerială corespunzătoare. Ca urmare, în a doua jumătate a anului 1948, întreprinderile de stat, devenite majoritare, îşi desfăşoară activitatea pe bază de programe lunare de producţie.

La sfârşitul anului 1947, toate pârghiile puterii de stat erau profund transformate şi subordonate partidului unic. Administraţia publică, magistratura, armata, presa şi radioul fuseseră epurate de elementele „duşmănoase” faţă de puterea politică exercitată de comunişti. În legătură cu preluarea puterii de stat, dat mai ales cu „vasta activitate din domeniul construcţiei de stat” care a urmat preluării puterii, liderul de partid Gh.Gheoghiu-Dej, nu face nici un secret în ceea ce priveşte căile şi metodele folosite. Astfel, el arată: „Condiţiile istorice în care s-a născut democraţia populară ( în România - n.ns.) au permis ca statul să-şi desfăşoare puternic, încă din prima sa fază de dezvoltare, o dată cu funcţia represivă şi de apărare, funcţia economico-organizatorică şi cultural-educativă şi să devină astfel instrumentul principal al construcţiei socialiste. Pentru îndeplinirea

5 Legea nr. 114, în Monitorul Oficial, I, nr. 89, 19 aprilie 1947, p. 3042 şi urm. 6 Ulterior este redenumită Comitetul de Stat al Planificării şi definit drept „organ central al

administraţiei de stat care asigură înfăptuirea unitară a politicii partidului şi statului în domeniul planificării economiei naţionale. El coordonează activitatea de planificare, asigură proporţiile necesare între diferitele ramuri şi subramuri ale economiei, precum şi echilibrul material, financiar, valutar şi monetar al planului de stat”. CSP are importante atribuţii: 1) în domeniul elaborării planului naţional unic de dezvoltare economico-socială; 2) în domeniul executării planului; 3) în domeniul controlului îndeplinirii planului de stat. Vezi pe larg, Dicţionar de economie politică, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 139

Page 316: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

316

acestor funcţii au fost create organele şi aparatul de stat necesare pentru apărarea cuceririlor revoluţionare şi a legalităţii noi, populare – securitatea, miliţia, justiţia populară, procuratura – ca şi instituţiile şi aparatul economic şi cultural, necesare operei de construcţie (subl.ns.)”7.

Victoria comuniştilor în alegerile parlamentare din toamna anului 1946 a permis folosirea aparenţei de transformări economico-sociale pe cale parlamentară, dar în spatele acestei aparenţe funcţiona un amplu mecanism de represiune. Referindu-se la „esenţa prefacerilor revoluţionare”, liderul de partid Gh.Gheorghiu-Dej, avea să aprecieze, câţiva ani mai târziu, că ea constă în „instalarea puterii noi, democrat-populare, deoarece, aşa cum ne învaţă Lenin, problema fundamentală a oricărei revoluţii este problema puterii”8.

În anul 1948, au loc încă două evenimente de importanţă majoră în acel timp, dar cu deosebire pe termen lung. Astfel, în februarie 1948, prin fuzionarea Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, se constituie partidul unic, sub denumirea de Partidul Muncitoresc Român, denumire menţinută până în 1965, când se revine la denumirea de Partidul Comunist Român, partid cu rol conducător al vieţii politice, economice, sociale şi culturale a ţării. Iar în aprilie 1948 este adoptată Constituţia Republicii Populare Române 9 , care a avut – în principal – menirea să reprezinte suportul legal al etatizării ce urma a fi adoptată ulterior şi care, în acel moment era deja hotărâtă.

Referitor la prefacerile politico-economice din primii ani postbelici, în documentele de partid din epocă, se aprecia că sunt „revoluţionare” şi că s-au petrecut în două etape distincte. Prima etapă „a avut un caracter agrar, antifeudal şi antiimperialist”. Urmare a parcurgerii primei etape, „a fost instalat regimul democrat popular, formă a dictaturii revoluţionar-democratice a proletariatului şi ţărănimii, sub conducerea proletariatului”. Aşadar, subliniază Gh. Gheorghiu-Dej, „în prima etapă a revoluţiei a fost instaurată puterea democrat-populară; au fost lichidate rămăşiţele feudale la sate şi desfiinţată moşierimea ca clasă; au fost înfăptuite reforme democratice; au fost zdrobite forţele politice ale burgheziei şi moşierimii; ţara noastră s-a desprins de sistemul imperialist şi a pus capăt stării de dependenţă faţă de ţările imperialiste”. Iar a doua etapă, intitulată „etapa revoluţiei socialiste”, în plină desfăşurare la jumătatea anilor ’50 ai secolului trecut, era

7 Gh. Gheorghiu-Dej, Raportul de activitate al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român

la Congresul al II-lea al partidului, 23 decembrie 1955, în Gh. Gheorghiu-Dej , Articole şi cuvântări 1955-1959, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 31

8 Ibidem, p. 20 9 Legea nr. 114, Constituţia RPR, în Monitorul Oficial, I, Nr. 87 bis, 13 aprilie 1948, p. 3379 şi urm.

Page 317: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

317

caracterizată sintetic, astfel: „statul democrat-popular a devenit o formă a dictaturii proletariatului, al cărei principiu suprem este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, un stat de tip socialist; a fost desfiinţată ca clasă burghezia industrială şi financiară; s-a statornicit concordanţa deplină între relaţiile de producţie şi caracterul forţelor de producţie în ramurile naţionalizate ale economiei; oamenii muncii, sub conducerea partidului, construiesc baza economică a socialismului”. Concluzia acestor considerente: „Nu există alt drum de construire a socialismului decât acela indicat de marxism-leninism, verificat de experienţa istorică a gloriosului Partid Comunist al Uniunii Sovietice, ca şi de experienţa propriului nostru partid şi a altor partide comuniste şi muncitoreşti din ţările de democraţie populară. Acesta este drumul înlocuirii puterii claselor exploatatoare şi al instaurării puterii clasei muncitoare – singura clasă revoluţionară până la capăt, forţa conducătoare a luptei maselor asuprite şi exploatate; este drumul consolidării continue a acestei puteri şi al construirii orânduirii noi, socialiste ”10 .

Odată cu adoptarea Constituţiei din 1948 se deschide o nouă etapă în evoluţia economiei româneşti. În ceea ce priveşte structura social-economică a ţării, articolul 5 prevedea că „În Republica Populară Română, mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperative, sau particularilor, persoane fizice şi juridice”. Acelaşi articol preciza că „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului ca bunuri ale întregului popor”, iar articolul 10 anticipa intenţiile viitoare ale puterii care se instalase la cârma ţării şi care îşi legitima astfel existenţa. Astfel, se stipula că „Pot fi făcute exproprieri pentru cauze de utilitate publică”, atunci „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului în condiţiile prevăzute de lege”. Articolul 18 explica direcţia viitoare a mersului economiei româneşti precizând că „Statul îndrumează şi planifică economia naţională în vederea dezvoltării puternice a ţării, asigurării bunăstării poporului şi garantării independenţei naţionale”.

Prin votul Marii Adunări Naţionale de la 11 iunie 1948 este deschisă calea de înfăptuire a modelului sovietic de dezvoltare economică, bazat pe planificarea de comandă. Ulterior, momentul este şi teoretizat. Astfel, în unele lucrări se apreciază că proprietatea socialistă „are două componente, respectiv proprietatea socialistă de stat şi proprietatea socialistă cooperatistă, ambele aparţin aceluiaşi tip 10 Gh. Gheorghiu-Dej, op.cit., în loc cit., p. 24-25

Page 318: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

318

şi alcătuiesc în unitatea lor organică, baza economică a societăţii socialiste”. Iar principala caracteristică a ei este aceea că „este o proprietate unică şi indivizibilă, constituind baza conducerii unice, planificate a întregii economii naţionale”11. Iar a planifica înseamnă „a decide în vederea îndrumării economiei într-o anumită direcţie, dar şi a stabili într-un document cu caracter imperativ obiective cuantificate şi termenele la care obiectivele trebuie atinse, a preciza sarcinile concrete ce revin diferiţilor factori economici şi sociali, a stabili măsurile necesare realizării lor, a controla modul cum sunt îndeplinite cele stabilite de către toate organismele şi toate nivelurile” În ţara noastră, „premisele trecerii la planificarea activităţii economico-sociale au fost create prin preluarea puterii politice de către clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român, prin formarea proprietăţii socialiste, plecând de la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în iunie 1948 şi de la cooperativizarea agriculturii”12.

Proprietatea socialistă creează, deci, premisele pentru acţiunea legii dezvoltării planice, proporţionale şi, din punct de vedere istoric, „această lege înlocuieşte legea concurenţei şi anarhiei în producţie, respectiv desfăşurarea spontană a proceselor şi fenomenelor economice, caracteristice capitalismului, proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie” 13 . Drept urmare, legea dezvoltării planice, proporţionale reprezintă legea formei de mişcare planică a proceselor şi fenomenelor economice în socialism. Ca rezultat al acţiunii ei, planicitatea devine trăsătura dominantă, fundamentală a mecanismului economic14.

Planificarea de comandă Planificarea de comandă, privită drept principiu general de desfăşurare a

activităţii economice al unei ţări care trece la socialism, îşi are sorgintea în lucrările teoretice şi practica revoluţionară ale lui V.I.Lenin. Acesta aprecia că „Victoria socialismului asupra capitalismului şi consolidarea socialismului pot fi socotite asigurate numai atunci când puterea de stat proletară, lichidând definitiv orice împotrivire a exploatatorilor şi asigurându-şi o stabilitate absolută şi supunerea deplină a acestora, va reorganiza întreaga industrie pe baza marii producţii colective şi a tehnicii celei mai moderne, bazate pe electrificarea întregii economii”15. Iar cu alt prilej, el arăta că „Fără o mare industrie bine organizată nici

11 Dicţionar de economie politică, p. 626-627 12 Ibidem, p. 554-555 13 Mecanismul acţiunii legilor economice obiective în socialism. Studii, Editura Politică, Bucureşti,

1980, p. 90 14 Ibidem, p. 91 15V.I.Lenin, Opere complete, vol.41, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 180-181

Page 319: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

319

nu poate fi vorba de socialism în general şi, mai cu seamă, într-o ţară cu caracter ţărănesc”16.

Majoritatea categoriilor, tezelor şi ideilor din teoria economică a socialismului au fost formulate în perioada revoluţiei şi construcţiei socialismului în URSS. Timp de peste o jumătate de secol, această teorie este rafinată, completată şi diversificată prin practica şi teoria din celelalte ţări care au format sistemul socialist. Indiferent de nuanţele acestei teorii, printre argumentele ei, întâlnim o delimitare clară în ceea ce priveşte menirea planificării în ţările industrializate şi cele neindustrializate. Astfel, pentru ţările care au preluat de la orânduirea capitalistă forţe de producţie avansate17, sarcina principală a planificării este aceea de reorganizare şi de extindere a lor, prin creşterea intensivă a industriei. Pentru ţările neindustrializate, care au moştenit de la orânduirea capitalistă o stare de înapoiere economică18, o industrie slab dezvoltată, sarcina planificării constă în crearea acestei industrii. Pentru aceste ţări, planificarea economiei este garantul industrializării, apreciată ca fiind „o necesitate absolută, singura în măsură să asigure transformarea socialistă a agriculturii, pentru repartizarea raţională a forţelor de producţie în profil teritorial, reducerea şi lichidarea decalajelor economice faţă de ţările dezvoltate, victoria şi consolidarea relaţiilor de producţie socialiste”19.

Planificarea socialistă, de comandă, întemeiată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, cu alte cuvinte, prin desfiinţarea proprietăţii private şi instituirea monopolul statului asupra acesteia, înlocuieşte libera iniţiativă cu voluntarismul organelor de partid şi de stat şi se substituie mecanismului pieţii. În ideologia epocii, se aprecia cvasi-unanim, că planificarea este un instrument „modern şi eficient de conducere a economiei naţionale” care „aplică metode şi tehnici de vârf”. Documentele de partid precizau cu fiecare prilej faptul că „Întreaga metodologie a planificării socialiste este subordonată principiilor conducerii ştiinţifice social-politice a societăţii socialiste”, precum şi faptul că „metodele şi tehnicile utilizate în planificarea socialistă au un caracter complex vizând fiecare în parte determinarea planului în ansamblul său şi diferitele sale componente”20.

16 Idem, op.cit., vol.43, p. 313-314 17 Tratat de economie contemporană, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 442 18 Ibidem, p. 443 19 Ibidem 20 Planificarea şi prognoza dezvoltării economico-sociale, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti,

1978, p.105-106

Page 320: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

320

Experienţa românească în domeniul planificării este sintetizată într-o serie de documente de partid21 şi de stat22, apreciate ca fiind fundamentale în acei ani, precum şi într-o vastă literatură economică23 ce avea drept scop teoretizarea şi justificarea măsurilor economice ale partidului unic ce conducea societatea românească.

În sinteză, principalele caracteristici ale planificării au fost: - Planificare are drept scop întocmirea, adoptarea şi executarea planului

unic, indivizibil şi atotcuprinzător de dezvoltare economico-socială a ţării24; - Planificarea asigură materializarea prin planul unic naţional de

dezvoltare economico-socială a obiectivului şi a direcţiilor fundamentale ale dezvoltării economico-sociale ce decurg din strategia generală a partidului şi a statului;

- Planificarea are caracter de directivă; - Planul este atotcuprinzător la scara economiei naţionale; - Planificarea în socialism are caracter ştiinţific;

21 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi

înaintării României spre comunism, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 97-99; Nicolae Ceauşescu, Raport prezentat la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, decembrie 1967, în România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.2, Editura politică, Bucureşti, 1968, p. 504-611; Idem, Raport prezentat la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, iulie 1972, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 13-106; Idem, Raport prezentat la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, decembrie 1977, în Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, decembrie 1977, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 15-72; Idem, Conducerea unitară a economiei, în Din gândirea economică a preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 67-103 ş.a.

22 Legea nr.8/1972, cu privire la dezvoltarea economico-socială a României, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea I, din 23 noiembrie 1972, modificată şi completată cu Legea nr.1/1979, adoptată de Marea Adunare Naţională, în şedinţa din 6 iulie 1979, în B.O. al RSR, partea I, din 13 iulie 1979

23 Fără pretenţia unei enumerări exhaustive, menţionăm: V. Rausser, Bazele planificării economiei naţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968; C. Danciu, Coordonate ale conducerii planificate a activităţii economico-sociale a României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976; Em. Dobrescu, Optimul economiei socialiste, Editura Politică, Bucureşti, 1976, pp. 254-287; A.Sobaru, Conducerea planificată în contextul conducerii generale, a dezvoltării economico-sociale în R.S.România, Oficiul de informare şi documentare pentru comerţ interior, Bucureşti, 1977; I.Nistor (coord), Planificarea şi prognoza dezvoltării economico-sociale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 ş.a.

24 În legătură cu sintagma „indivizibil” cuprinsă în acest principiu, au existat numeroase dispute cu Moscova, înţeleasă drept centru de putere al lumii socialiste, cu deosebire până în anii ’60 ai secolului trecut. În legătură cu sintagma „atotcuprinzător” au existat numeroase dispute între decidenţii lumii politice româneşti. În numeroase lucrări, dintre care unele au fost citate mai sus, se apreciază că obiectul direct al planificării îl formează activităţile unităţilor şi organizaţiilor economice, iar obiectul indirect, care de regulă se determină prin estimări, îl formează celelalte categorii de unităţi, inclusiv populaţia. În plus, din raţiuni ce ţin de eficientizarea activităţii de planificare, există o limită maximă şi una minimă a domeniilor ce intră în incidenţa planului – n.ns.

Page 321: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

321

- Planificarea economico-socială în socialism este o manifestare a democratismului socialist;

Iar principiile planificării economice în România, clasificate în două categorii, anume generale şi speciale, potrivit documentelor menţionate, pot fi sistematizate după cum urmează:

A. Principii generale ale planificării: Conducerea de către partid a economiei; Creşterea rolului statului în coordonarea şi îndrumarea activităţii de elaborare a planului; Împletirea conducerii de partid ce aceea a statului şi a activităţii organizaţiilor de masă şi obşteşti; Centralismul democratic în privinţa transmiterii direcţiilor şi directivelor privind dezvoltarea economico-socială; Munca şi răspunderea colectivă; Apropierea conducerii de producţie; Autogestiunea economică; Eficienţa economică; Cointeresarea materială;

B. Principii speciale ale planificării: Continuitatea în planificare; Principiul variantelor multiple; Elaborarea în etape. Mecanismul de funcţionare a economiei socialiste, a cunoscut numeroase modificări, în perioada de după Congresul al IX-lea şi Conferinţa Naţională din 1967 ale Partidului Comunist Român, cunoscute prin sintagma de perfecţionări ale lui. Sunt modificate/perfecţionate criteriile de apreciere şi măsurare a efortului unităţilor economice pentru îndeplinirea sarcinilor de plan, se înfiinţează noi verigi organizatorice, cu activitate – uneori - formală şi care conduce la suprapuneri de atribuţii, raportări triumfaliste, neconforme cu realitatea, sunt redenumite şi reorganizate numeroase instituţii ale statului ş.a. Apreciem însă că, ceea ce a rămas neschimbat şi a constituit numitorul comun al tuturor documentelor şi acţiunilor care au rezultat din cele şase congrese şi tot atâtea conferinţe naţionale care au urmat, a fost prevalenţa deciziilor partidului unic faţă de cele ale statului şi voluntarismul aparatului de partid. Iar Planul25, privit ca instrument operaţional al activităţii de planificare, urmare a unei experienţe acumulate şi decantate în decurs de patru decenii, este definit astfel: „Planul de dezvoltare economică şi socială al fiecărei ţări socialiste este instrumentul principal prin care se realizează conducerea unitară a economiei. El cuprinde un complex de decizii şi opţiuni, corelate optim, prin care se prevăd 25 În numeroase lucrări întâlnim diferite definiţii ale planului, dar, în esenţă, sunt asemănătoare.

Considerăm a fi cea mai cuprinzătoare, următoarea: Planul Naţional Unic al dezvoltării economico-sociale este „principalul instrument prin care partidul marxist-leninist şi statul socialist stabileşte, pe baza cunoaşterii profunde a legilor economice, a realităţilor şi aspiraţiilor poporului, obiectivele majore ale progresului rapid al societăţii, asigură organizarea şi conducerea conştientă a progresului şi reproducţiei socialiste şi realizarea eficienţei maxime, în vederea satisfacerii necesităţilor determinate ştiinţific, atât pentru asigurarea reproducţiei lărgite, cât şi a consumului tuturor membrilor societăţii”. Vezi Dicţionar de economie politică, p. 558

Page 322: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

322

pentru o perioadă determinată de timp direcţiile, nivelurile, ritmurile şi proporţiile dezvoltării economice şi sociale, formarea, repartiţia şi utilizarea resurselor materiale, umane, financiare şi valutare, în vederea realizării obiectivelor stabilite, pa ansamblul ţării, pe ramuri ale economiei, pe departamente şi zone teritoriale”26.

În ceea ce priveşte raportul plan – piaţă, relaţie care, în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, a stârnit numeroase controverse între partidele unice ale ţărilor ce formau sistemul socialist, punctul de vedere românesc este ferm, atât în documentele de partid27, cât şi în literatura de specialitate. În socialism, „piaţa cade sub incidenţa planificării, mecanismul funcţionării ei devenind în bună măsură un mecanism dirijat în mod conştient în direcţia realizării obiectivelor majore pe care le are de rezolvat societatea”28. Acest punct de vedere este valabil atât în ceea ce priveşte cererea şi oferta de mijloace de producţie, cât şi cele de bunuri de consum.

Planificarea de comandă, principala formă a conducerii economiei româneşti în perioada 1949-1989 Conducerea economiei româneşti pe bază de plan naţional, urmare a

implementării măsurilor legislativ-politico-reformiste din anii 1944-1948 şi prezentate mai sus, a început prin planurile de stat din anii 1949 29 şi 1950 30 , concepute ca planuri anuale, cu caracter macroeconomic. „Naţionalizarea a creat condiţiile pentru conducerea planificată a economiei şi a constituit premisa trecerii la industrializarea socialistă a ţării”, proces anticipat încă de la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist din 1945. Documentele conferinţei, dar şi cele ulterioare, atestă că au avut un pronunţat caracter programatic, întrucât au indicat „căile refacerii economiei distrusă de război” şi „a trasat ca linie generală a dezvoltării economice a României, linia industrializării şi a electrificării”31 . De altfel, anul 1950 reprezintă un moment de referinţă al puterii care se instalase, este anul în care, la Plenara Comitetului Central al Partidului din octombrie este aprobat Planul de 10 ani de electrificare, şi la Plenara din decembrie primul plan cincinal ce urma să înceapă în 1951.

26 Tratat de economie contemporană, vol.2, cartea I, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 600 27 Directivele Congresului al XIII-lea al Partidului Comunist Român cu privire la dezvoltarea

economico-socială a României în cincinalul 1986-1990 şi orientările de perspectivă până în anul 2000, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 58

28 Tratat…, vol.2, p. 616 29 Legea nr.1 pentru Planul general economic al R.P.Române pe anul 1949, Monitorul Oficial nr.1,

din 1 ianuarie 1949, 30 Legea nr.21 pentru Planul de Stat al R.P.Române pe anul 1950, Buletinul Oficial, nr.85. din 31

decembrie 1950 31 Gh. Gheorghiu-Dej, op.cit., în loc cit., p. 27

Page 323: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

323

Rezultatul îndeplinirii planurilor anuale din 1949 şi 1950 sunt apreciate, în presa şi în documentele de partid din epocă, drept „însufleţitoare” pentru întregul popor, iar în ceea ce priveşte amploarea sectorului socialist la sfârşitul anului 1950, acesta reprezenta în industrie, aproape 100%, în transporturi, peste 90%, în sistemul bancaro-financiar şi de asigurări, 100%, iar în agricultură, „se dezvoltă continuu”32.

Amploarea şi complexitatea problemelor ce stăteau în faţa economiei româneşti, lipsa experienţei în domeniu economic, insuficienţa studiilor de mai mare anvergură în ceea ce priveşte necesităţile şi resursele economiei, au impus abordarea anuală a primelor planuri, concomitent cu unele măsuri de reorganizare a întreprinderilor naţionalizate. În acest sens, un rol important l-a jucat Decretul nr.199 din 194933, care prevedea că întreprinderile şi organizaţiile economice de stat îşi desfăşoară activitatea ca unităţi distincte, bazate pe principiile gestiunii economice, au plan de producţie propriu şi sunt dotate cu mijloace fixe şi circulante proprii. Prin acelaşi act normativ se renunţă la creditul acordat de furnizor cumpărătorului şi se generalizează sistemul de credit bancar pentru investiţii şi nevoi sezoniere şi curente. Iar finanţarea întreprinderilor de stat cu mijloace circulante proprii se făcea pe baza normativelor stabilite proporţional cu volumul producţiei şi al desfacerii de mărfuri.

Mecanismul economic ce se năştea ca urmare a conducerii planificate a economiei este întregit prin reglementări privind stabilirea preţurilor 34 şi organizarea sistemului statistic la nivel naţional, prin înfiinţarea Comisiei Naţionale de Statistică, a unui nou sistem de contabilitate, a unui nou sistem de salarizare ş.a.

Pentru că regimul politic care s-a instaurat îşi exprima dorinţa de a crea „un om nou”, cu deziderate pe care numai noua orânduire le putea satisface, toate prefacerile sociale şi politice sunt subordonate acestui ţel clamat cu toate prilejurile publice, de regulă, propagandistice. Ca atare, în 1950 este adoptat un nou Cod al muncii 35 prin care erau consacrate noile principiile generale şi obligatorii în domeniul angajării şi retribuirii, drepturile şi obligaţiile angajaţilor, reglementarea regimului de muncă, concediu plătit pentru salariaţi ş.a.

32 Ibidem 33 Decretul nr.199 privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor şi organizaţiilor economice

de stat, în Buletinul Oficial, nr.29, din 14 mai 1949 34 Decretul nr.142 pentru reorganizarea regimului de stabilire a preţurilor şi înfiinţarea Comitetului

pentru Preţuri, în Buletinul Oficial nr.45, din mai 1950 35 Legea nr.3, în Buletinul Oficial nr.50, din 8 iunie 1950

Page 324: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

324

La sfârşitul anului 1949, se declară oficial, încheierea refacerii de după război şi atingerea nivelului antebelic al produsului social şi al venitului naţional.

Începând din anul 1951, planificarea este cincinală. În decembrie 1989 era în derulare cel de-al optulea plan cincinal, care ar fi trebuit finalizat în 1990, dar pentru care istoria nu a mai avut răbdare. Funcţia de planificare a cuprins toate palierele societăţii româneşti, ea având caracter obligatoriu la toate nivelurile: naţional, de ramură, al unităţilor economice şi teritorial-administrative.

Planurile cincinale, detaliate pe ani, pe verigi economico-organizatorice şi teritorial-administrative, după ce parcurgeau metodologia fiecărei etape, erau supuse dezbaterii şi aprobării Marii Adunări Naţionale şi astfel deveneau lege. Urmare a acestui fapt, sarcinile de plan erau obligatoriu de îndeplinit şi deveneau directive.

În ceea ce priveşte gradul de îndeplinire al sarcinilor de plan, putem aprecia că are valoare de cutumă, raportarea îndeplinirii şi a depăşirii lor, atât în exprimare absolută, cât şi relativă.

În legătură cu evoluţia economiei româneşti în perioada 1950-1989 trebuie menţionat că datele statistice cuprinse în anuare şi în alte lucrări din acea perioadă sunt relativ incerte, ele având, în mare parte, un caracter propagandistic. Primul anuar statistic în perioada de după al doilea război mondial a fost editat în 1957 şi cuprinde date începând, cu deosebire, din 1955. Datele cuprinse în anuarele statistice, precum şi continuitatea şi comparabilitatea lor în timp, sunt relative şi datorită modificării structurii anuarelor statistice, evoluţiei sistemului monetar, a sistemului şi metodologiei stabilirii preţurilor, modificării metodologiei de calcul şi de exprimare a unor indicatori ş.a. Pentru eliminarea – măcar parţială – a lipsei de precizie a datelor statistice pe care se întemeiază interpretarea faptelor şi fenomenelor economice din perioada 1950-1989, am folosit cu predilecţie Anuarul Statistic al României pentru anul 1990, care cuprinde, în parte, date recalculate pentru perioada menţionată, precum şi capitole şi indicatori noi, nepublicaţi până atunci. În egală măsură, am folosit date statistice cuprinse în lucrări de certă reputaţie ştiinţifică, editate înainte şi după 1989 în ţară, precum şi de organisme internaţionale.

Industrializarea socialistă în România Transpunerea în fapt a modelului sovietic de dezvoltare economică,

respectiv sporirea producţiei industriale bazată pe industria grea36 s-a concretizat într-un mare efort investiţional, orientat prin directivele cuprinse în plan.

36 Concret, prin plan, sunt impulsionate cu deosebire cinci domenii: metalurgia, siderurgia,

construcţiile de maşini, mineritul şi producţia de energie electrică. Începând din anul 1965, li se adaugă şi chimia – n.ns.

Page 325: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

325

Industrializarea, privită în accepţiunea epocii, ca o necesitate fundamentală şi o cerinţă absolută a legilor economice (specifice socialismului – n.ns.), este pusă în evidenţă de o serie de legităţi37 sub incidenţa cărora ea se desfăşoară şi procesul de creare şi dezvoltare a complexului economic naţional-statal38.

În socialism, se considera că „ acumularea reprezintă procesul planificat de creare de noi fonduri fixe şi circulante, de lărgire şi modernizare a celor existente, precum şi de sporire a bazei materiale a sferei neproductive şi a formării fondurilor de rezervă şi de asigurare”39. Asigurarea corelaţiei optime dintre fondul de consum şi fondul de acumulare a reprezentat una dintre temele viu dezbătute, sub aspect teoretic, cu deosebire în anii ’70 ai secolului trecut. Aceasta, cu deosebire, pe fundalul dezideratului de recuperare a decalajelor economice faţă de ţările dezvoltate economic, precum şi a faptului că în documentele de partid, se aprecia că este momentul unui „salt calitativ”, respectiv trecerea la construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Venitul naţional utilizat pentru fondul de consum şi fondul de acumulare, în perioada 1951-1989, în %

Tabelul 1 Anii Fond de consum Fond de acumulare 1951-1955 75,70 24,30 1956-1960 82,90 17,10 1961-1965 74,50 25,50 1966-1970 70,50 29,50 1971-1975 66,30 33,70 1976-1980 64,00 36,00 1981-1985 69,30 30,70 1986-1989 74,30 25,70

Întocmit după Anuarul Statistic al României 1990, p.240

Aşa cum reiese din tabelul 1, care exprimă utilizarea venitului naţional pentru fondul de consum şi cel de acumulare, pe parcursul derulării planurilor cincinale, este evidentă, credem, forţarea investiţiilor în defavoarea consumului populaţiei, cu deosebire în perioada anilor 1966-1985. În accepţiunea documentelor

37 Vezi pe larg I.V.Totu, General şi particular în procesul de industrializare, în Politica Partidului

Comunist Român de industrializare socialistă a ţării, Editura Academiei, Bucureşti, 1978 38 Vezi I.Blaga, Industrializarea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983 39 Tratat de economie contemporană, vol.1, p. 511

Page 326: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

326

de partid şi a literaturii economice a timpului, „De o importanţă hotărâtoare, pentru dezvoltarea prezentă şi viitoare a economiei, este stabilirea proporţiei dintre fondul de consum şi fondul de acumulare…”, care „determină implicaţii adânci asupra celor mai importante procese economice” şi devine „o problemă cardinală a reproducţiei lărgite şi a progresului neîntrerupt al economiei naţionale”40.

În perioada analizată, investiţiile realizate în economia românească au cunoscut o curbă ascendentă. Momentul de salt îl reprezintă deceniul 1970-1980, perioadă în care, în medie anuală asistăm la o triplare a volumului lor. Iar momentul de vârf, cel puţin statistic, îl reprezintă investiţiile realizate în anul 1986. Ulterior, cu deosebire în anii 1988 şi 1989, tendinţa de scădere se accentuează, fenomen petrecut pe fundalul degradării de ansamblu a vieţii economice şi sociale.

Investiţii realizate în economia naţională şi în industrie, pe grupele A şi B,

în perioada 1950-1989 Tabelul 2

din care: Investiţii realizate în industrie Grupa A Grupa B

Anii

Investiţii realizate în eco-nomia

naţională mil. lei în

preţuri curente

mil. lei în preţuri curente

în pro-cente faţă de inves-

tiţii în economia naţională

mil. lei în preţuri curente

în pro-cente faţă de inves-

tiţii în industrie

mil. lei în preţuri curente

în pro-cente

faţă de investiţii

în industrie

1950 6.304 2.751 43,64 2.372 86,23 379 13,77 1960 27.665 11.828 42,75 10.051 84,98 1.777 15,02 1970 79.990 37.961 47,75 32.139 84,66 5.822 15,34 1980 210.451 107.058 50,87 89.880 83,95 17.178 16,05 1985 246.302 119.121 48,36 106.980 89,81 12.141 10,19 1986 249.001 124.668 50,07 110.941 88,99 13.727 11,01 1987 245.473 116.047 47,27 102.695 88,49 13.352 11,51 1988 240.208 114.592 47,70 101.532 88,60 13.060 11,40 1989 236.411 102.527 43,37 88.437 86,26 14.090 13,74 Întocmit după Anuarul Statistic al României 1990, p. 526-527

40 Ibidem, p. 512

Page 327: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

327

Din datele statistice cuprinse în tabelul 2 se desprind importante concluzii privind politica investiţională generală. Astfel, este evident faptul că investiţiile efectuate în economia naţională înregistrează o tendinţă de creştere permanentă, în proporţii diferite de la un interval la altul, până în 1986, iar ulterior o tendinţă de scădere. În cadrul investiţiilor efectuate în economia naţională, cele alocate industriei ocupă locul central, ele situându-se în jurul a 45-46%, în unii ani atingând chiar şi peste 50%. Deosebit de semnificativă este alocarea investiţiilor industriale pe cele două grupe ale industriei. Astfel, grupa A, în care erau incluse ramurile producătoare de mijloace de producţie, adică de bunuri investiţionale, respectiv industriile metalurgică, siderurgică, constructoare de maşini, extractivă ş.a., a beneficiat de cea mai mare parte a investiţiilor, de peste 80% în întreaga perioadă, apropiindu-se, uneori, chiar de 90%. Grupa B, în care erau incluse industriile producătoare de bunuri de consum individual, industriile alimentară, textilă, de pielărie ş.a., a beneficiat, în medie, de aproximativ 11% din investiţiile industriale, rareori ajungând în jurul a 16%. Toate acestea confirmă conceperea şi aplicarea cu consecvenţă a modelului producţiei industriale bazate pe industria grea, cu toate implicaţiile negative care l-au însoţit, în ceea ce priveşte ansamblul şi structura economiei româneşti, dar mai ales nivelul de trai al populaţiei.

În ceea ce priveşte resursele din care s-au asigurat aceste investiţii, credem necesar să adăugăm faptul că, până în anii ’70, au fost asigurate în cea mai mare parte prin efort intern. Ulterior, creşterea producţiei industriale a fost susţinută şi prin resursele externe atrase, prin credite. După 1980, utilizarea unei părţi însemnate a resurselor interne pentru plata datoriei externe a reprezentat unul din factorii care a indus încetinirea sensibilă a ritmurilor de creştere a investiţiilor, în general, şi a producţiei industriale, în special. De asemenea, în prima jumătate a deceniului nouă al secolului trecut, conjunctura economică internaţională a fost extrem de nefavorabilă activităţilor industriale. Ritmurile de creştere a producţiei industriale în majoritatea ţărilor occidentale europene, în perioada 1981-1989, s-a situat la numai 1,3-2,3%. Efectuarea, în economia românească, unor investiţii de asemenea proporţii s-a concretizat într-o creştere cantitativă, de tip extensiv, evidenţiată, cel puţin prin trei aspecte: creşterea numărului de întreprinderi, cu deosebire a celor de subordonare republicană şi, în mai mică măsură cele de subordonare locală şi al celor cooperatiste; creşterea valorii fondurilor fixe naţionale, dar cu deosebire ale industriei; creşterea populaţiei ocupate în economie, dar cu deosebire în industrie. Dintre aspectele menţionate, credem, sunt relevante în special ultimele două. Aşa cum rezultă din tabelul 3, evoluţia valorii complete de inventar a fondurilor fixe ale economiei

Page 328: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

328

româneşti şi a ponderii în cadrul acestora a celor ale industriei se înscrie pe o curbă pronunţat ascendentă, fapt care demonstrează creşterea cantitativă, dar nu oferă informaţii privind eficienţa şi managementul utilizării lor. Ar mai trebui, credem, să precizăm că multe dintre întreprinderile nou fondate au fost amplasate sub aspect teritorial în unele din zonele care, sub aspect istoric, erau cronic deficitare în ceea ce priveşte activităţile de tip industrial. Amplasarea nu a fost decisă în toate situaţiile după criterii economice, ci, predominant politice, sub pretextul unei politici sociale ce proteja „omul nou”. În parte adevărată, motivaţia nu conducea şi la o eficienţă economică corespunzătoare a acestora.

Valoarea fondurilor fixe ale economiei naţionale şi ale industriei, în perioada 1950-1989

Tabelul 3 Fonduri fixe ale industriei

Anii

Fonduri fixe ale economiei naţionale –

mild. lei mild. lei % în total fonduri

fixe ale economiei naţionale

1950 210,1 40,9 19,46 1960 337,9 92,1 27,25 1970 766,2 271,9 35,48 1980 1.880,3 820,2 43,62 1981 2.035,9 893,3 43,87 1982 2.211,2 978,3 44,24 1983 2.397,2 1.069,9 44,63 1984 2.613,8 1.172,1 44,84 1985 2.797,9 1.263,6 45,16 1986 2.992,2 1.372,7 45,87 1987 3.182,0 1.471,4 46,24 1988 3.359,2 1.574,7 46,87 1989 3.526,1 1.673,6 47,46

Întocmit după Anuarul statistic al României 1990, p. 248-249 În legătură cu dotarea industriei cu fonduri fixe, considerăm că trebuie precizat faptul că ea s-a desfăşurat concomitent cu prelungirea duratei normate de funcţionare a lor şi chiar cu menţinerea în funcţiune după expirarea acesteia. Altfel spus, sporirea fondurilor respective are loc paralel cu un proces de creştere a

Page 329: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

329

gradului de uzură fizică şi morală, reînnoirea lor tehnică fiind nesemnificativă la nivelul ansamblului economiei naţionale. Practica aceasta, acţionează negativ asupra eficienţei economice a întreprinderilor, în dublu sens: imprimă beneficiului o tendinţă de scădere şi cresc cheltuielile cu întreţinerea şi repararea utilajelor. Fenomenul devine pregnant, cu deosebire în anii ’80 ai secolului trecut şi se constituie într-unul din motivele majore de reducere a profitabilităţii industriei româneşti. Dezvoltarea extensivă a industriei, şi implicit a numeroaselor sectoare din aval şi amonte de aceasta, a antrenat importante modificări în structura populaţiei ocupate. Dezvoltarea extensivă a industriei a indus un important efect de antrenare asupra întregii economii, a antrenat semnificative modificări şi în structura populaţiei ocupate, aşa cum reiese din tabelul 4.

Populaţia ocupată în economie, precum şi în industrie şi agricultură, în perioada anilor 1950-1989

Tabelul 4 Populaţia ocupată în industrie

Populaţia ocupată în agricultură

Anii Populaţia ocupată în economie, mii persoane

Mii persoane

% în total populaţie ocupată

Mii persoane

% în total populaţie ocupată

1950 8.377,2 1.000,7 12,0 6.208,7 74,1 1960 9.537,7 1.440,2 15,1 6.233,1 65,4 1970 9.875,0 2.276,8 23,0 4.848,6 49,1 1980 10.350,1 3.678,7 35,5 3.048,1 29,4 1985 10.586,1 3.927,8 37,1 3.020,8 28,5 1986 10.669,5 3.978,4 37,3 3.018,9 28,3 1987 10.718,6 4.013,8 37,4 3.017,3 28,2 1988 10.805,4 4.064,6 37,6 3.024,2 28,0 1989 19.945,7 4.169,0 38,1 3.012,3 27,5

Întocmit după Anuarul statistic al României 1990, p. 102-103

O primă observaţie, din datele selectate de noi şi prezentate, este aceea că în cele patru decenii analizate a crescut populaţia ocupată, cu deosebire în prima parte a intervalului, respectiv în anii 1950-1980, ulterior creşterea fiind mai

Page 330: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

330

temperată. Creşterea populaţiei ocupate a avut drept suport, sporul natural al populaţiei, atragerea femeilor în activităţi de tip salarial41, dar mai ales transferul masiv de populaţie din mediul rural către cel urban. Agricultura a reprezentat bazinul de alimentare al industriei în expansiune. Creşterii extensive a industriei i-a corespuns depopularea satelor, care de altfel, istoric, prezentau un exces relativ de forţă de muncă. Creşterea spectaculoasă a gradului de ocupare a forţei de muncă în industrie, este evidentă, credem, în perioada 1960-1980, cu accent deosebit în prim aparte a intervalului, când se dublează.

În ceea ce priveşte agricultura, pe fundalul cooperativizării ei, care se declară încheiată în aprilie 1962, dar şi deceniul care i-a urmat, scăderile de forţă de muncă sunt accentuate, dar cu destinaţii diferite. În intervalul 1960-1970, populaţia rurală care putea reprezenta forţă de muncă activă era direcţionată către industria în expansiune. Ulterior, în deceniul 1970-1980, ea este direcţionată către construcţii, care au o curbă ascendentă în contextul urbanizării accelerate care a urmat şi a fost determinată de procesul de industrializare. Din agricultură au plecat cu deosebire tinerii şi bărbaţii de vârstă medie, din segmentul 30-45 ani. Nu trebuie omis nici segmentul numit „navetişti”, adică populaţia care sub aspectul rezidenţei, aparţinea mediului rural, dar sub aspectul activităţii prestate aparţinea activităţilor de tip industrial, se deplasa zilnic către şi de la locul de muncă, de regulă pe o rază medie de 50-60 km.

Ca urmare, la sfârşitul perioadei analizate, din punct de vedere al populaţiei ocupate în economia românească, se constată o situaţie paradoxală. În industrie, pe fundalul subutilizării capacităţilor de producţie, şomajul mascat, prin diferite subterfugii, contribuie la pierderi importante de venit naţional. Iar în agricultură este o evidentă discrepanţă între ponderea populaţiei ocupate şi capacitatea efectivă de muncă a acesteia. Feminizarea şi îmbătrânirea demografică, excesive, au afectat producţia agricolă, cu deosebire în sectorul, numit în epocă, agricultura cooperatistă. La acestea se adaugă şi insuficienta stimulare a celor ce lucrau în agricultura cooperatistă, al căror sistem de salarizare era diferit de cel din agricultura de stat, precum şi de cel practicat în industrie.

În ceea ce priveşte mişcarea populaţiei pe fundalul parcurgerii procesului de industrializare, situaţia economiei româneşti nu s-a deosebit de cea cunoscută de alte ţări, ori în alte epoci istorice. Este unanim recunoscut, în literatura economică, faptul că în perioada industrializării, agricultura eliberează în ritmuri relativ înalte

41 În documentele de partid care raportau rezultatele primului plan cincinal, se aprecia că, în decursul

perioadei 1951-1955, peste 300.000 femei au intrat în producţie ca salariate. În deceniile următoare, fenomenul se va amplifica - n.ns.

Page 331: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

331

forţă de muncă. Aceasta se îndreaptă în primul rând spre industrie, în al doilea rând spre construcţii şi apoi spre sectorul de servicii. Pe măsură ce industrializarea se apropie de sfârşit, populaţia eliberată din agricultură are drept destinaţie sectorul terţiar. Ceea ce a particularizat ţara noastră a fost industrializarea forţată care a malformat economia, lipsa unei concomitenţe între diminuarea forţei de muncă şi modernizarea dotării tehnice din agricultură, fenomen care s-a reflectat în productivităţi modeste în agricultură şi care va influenţa direct şi indirect atât venitul naţional, cât şi produsul social. Ar trebui adăugat, desigur, şi efectul economic, dar mai ales psihologic, asupra populaţiei rurale în deceniul 1980-1990 ca urmare a campaniei, numită în acei ani „sistematizarea satelor”.

Rezultatele industrializării socialiste Industrializarea socialistă, aşa cum s-a desfăşurat ea în România, în

decursul celor patru decenii, se înscrie, credem, în tipul de economie cu caracter extensiv, respectiv creşterea producţiei pe seama creşterii capacităţilor de producţie, a creşterii volumului resurselor utilizate în economie, creşterea nivelului tehnic fără schimbări esenţiale în structura tehnicii utilizate, şi, deci, fără urmări semnificative în ceea ce priveşte productivitatea ş.a.

Rezultate cantitative Sub aspectul creşterii capacităţilor de producţie, este important de arătat

creşterea numărul de întreprinderi industriale. În lipsa datelor statistice certe, anterioare anului 1960, evidenţiem doar parţial creşterea lor.

Numărul întreprinderilor industriale, în perioada 1960-1989

Tabelul 5 Întreprinderi,

număr 1960 1970 1980 1985 1986 1987 1988 1989

Total din care:

1658 1731 1752 1913 2048 2072 2091 2102

– industrie de stat de subordonare re-publicană şi locală

1319 1372 1334 1456 1520 1526 1532 1541

– industrie cooperatistă

339 359 418 457 528 546 559 561

Sursa: Anuarul Statistic al României 1990, p. 420

Page 332: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

332

Datele statistice din tabelul 5 demonstrează o creştere constantă a numărului de întreprinderi, cu deosebire a celor de subordonare republicană şi locală, şi în mai mică măsură, creşterea numărului de întreprinderi ale industriei cooperatiste. În ceea ce priveşte numărul întreprinderilor, trebuie precizat că specifice industrializării socialiste, urmare a ratelor înalte ale acumulării, sunt întreprinderile mari şi foarte mari, între care, uneori, există legături intermediare de tipul centralelor industriale, plecând de la considerentul teoretic al sporirii eficienţei structurii organizaţionale. Cele 8.894 întreprinderi naţionalizate în iunie 1948, la care s-au adăugat cele fondate ulterior, au devenit doar 1658 în 1960, prin comasare şi reorganizare. Drept urmare, pentru aprecierea urmărilor politicii sistematice de industrializare prin planificarea de comandă, trebuie sa avem în vedere şi evoluţia dimensiunii acestor întreprinderi industriale.

Evoluţia dimensiunii întreprinderilor industriale de stat şi cooperatiste, după numărul de muncitori (salariaţi), în %

Tabelul 6 Întreprinderi, număr Muncitori (salariaţi)1,

număr Producţie globală (marfă)2

1970 1980 1989 1970 1980 1989 1970 1980 1989 Industrie, total

100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

- până la 200

14,7 8,5 6,7 1,8 0,7 0,5 3,2 1,8 1,2

- între 201-500

24,4 19,5 18,8 9,2 4,1 3,6 10,0 4,6 4,8

- între 501-1000

25,9 23,0 23,4 18,4 10,2 9,3 16,8 9,4 9,1

- între 1001-2000

20,3 23,3 22,4 28,2 20,2 17,0 25,8 18,4 16,9

- între 2001-3000

6,2 11,5 12,5 14,7 17,1 16,7 13,0 15,7 17,5

- între 3001-5000

3,8 8,5 9,4 13,4 19,5 20,0 12,9 17,2 16,7

- peste 5000

1,7 5,7 6,8 14,3 28,2 32,9 18,3 32,9 33,8

Întocmit după Anuarul statistic al României 1971, p. 64-65; Anuarul statistic al României 1981, p. 144; Anuarul statistic al României 1990, p. 428-429 1Pentru anii 1970 şi 1980, număr de muncitori; pentru anul 1989, număr de salariaţi; 2Pentru anii 1970 şi 1980, producţie globală; pentru anul 1989, producţie marfă;

Page 333: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

333

Aşa cum este evident, credem, pe baza datele statistice cuprinse în tabelul 6, că tendinţa prioritară a industrializării a fost concentrarea producţiei industriale în întreprinderi mari şi foarte mari, întreprinderile mici şi mijlocii ocupând un loc periferic în ansamblul politicii de industrializare. Cel puţin teoretic, aceasta reprezenta calea de a obţine, ceea ce în epocă a purtat denumirea, de „economii de scară”, ori „economii dimensionale”. În fapt, întreprinderile mari şi foarte mari asigurau întărirea conducerii planificate şi a controlului ideologic a maselor de angajaţi. Este evident, credem, faptul că, îndeosebi după anul 1960, s-a accentuat procesul de concentrare a producţiei industriale în unităţi de mari şi foarte mari dimensiuni. Ponderea întreprinderilor cu peste 2.000 de muncitori în totalul unităţilor industriale a ajuns în 1970 la 11,7%, sporind în continuare, până în anul 1980 la 25,7%. În aceste întreprinderi şi-au desfăşurat activitatea peste 42% şi, respectiv, 65% din numărul total al muncitorilor din industrie. Iar în anul 1989, întreprinderile cu peste 3.000 de salariaţi ocupau circa 53% din numărul total al celor angajaţi în industrie şi obţineau mai mult de jumătate din valoarea producţiei industriale marfă. În legătură cu procesul de concentrare a producţiei, s-au desfăşurat şi numeroase reorganizări de tipul întreprindere – direcţie generală de subramură – minister, ori întreprindere – centrală industrială – minister. Deşi era evident pentru factorii decidenţi din acei ani că unităţile mari au numeroase dezavantaje ce rezultă din gradul scăzut de elasticitate a structurii lor de producţie, precum şi din inerţia în conducerea operativă, a fost menţinută tendinţa, din considerente politice. Dovadă sunt întreprinderile care concentrau peste 5.000 de angajaţi şi care, în intervalul 1970-1989, au crescut de la 1,7%, la 6,8 %. Ele realizau în 1989, 33,8% din producţia marfă industrială.

O imagine de ansamblu asupra evoluţiei industriei româneşti în perioada 1950-1989, comparat şi cu nivelul antebelic, ne oferă datele statistice privind dinamica producţiei industriale, cuprinse în tabelul 7.

Dinamica producţiei industriale, în perioada 1938-1989

Tabelul 7 Ani comparaţi

Ani de bază 1938 1950 1960 1970 1980 1985 1988 1989 1938 100 147 502 17

ori 48 ori

58 ori

66 ori

65 ori

1950 100 340 11 ori

33 ori

40 ori

45 ori

44 ori

1960 100 334 966 12 13 13

Page 334: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

334

Ani comparaţi Ani de bază 1938 1950 1960 1970 1980 1985 1988 1989

ori ori ori 1970 100 289 348 394 386 1980 100 120 136 134 1985 100 113,3 110,9 1988 100 97,9

Sursa: Anuarul Statistic al României 1990, p. 432-433 Datele din tabel atestă o substanţială creştere cantitativă a producţiei

industriale şi indirect, atestă creşterea sorto-tipo-dimensională a bunurilor fabricare în România. Dar, cum am arătat mai sus, ea a fost însoţită şi de numeroase consecinţe negative, ale căror efecte se manifestă cu deosebire în ultimul deceniu, când ritmul mediu anual de creştere cunoaşte o tendinţă evidentă de diminuare, la 3,3% în perioada 1981-1989, la 2,6% în perioada 1986-1989, în timp ce pentru ansamblul perioadei, adică 1951-1989, el a fost de 10,2%. Putem vorbi, în termeni reali de creşterea economiei româneşti, având în vedere faptul că în perioada 1950-1989 a crescut atât producţia, cât şi populaţia, producţiile pe locuitor, apreciate pentru diferite produse, înregistrând în cele mai numeroase situaţii creşteri evidente. Aprecierea are în vedere, desigur, nivelul producţiilor pe locuitor în 1938, moment considerat de referinţă pentru perioada antebelică, şi nivelul producţiilor pe locuitor în anul 1950, primul an de după încheierea refacerii de după război. În selecţia de date statistice, cuprinse în tabelul 8, am avut în vedere produse ale industriei grele, dar şi produse ale altor industrii. Din datele tabelului, este evident de asemenea, faptul că după anul 1960 începe producţia şi a unor bunuri de folosinţă îndelungată ce aveau drept destinaţie uzul gospodăresc.

Producţia unor produse industriale, pe locuitor, în perioada 1938-1989

Tabelul 8 UM 1938 1950 1960 1970 1980 1985 1989 Energie electrică kwh 72 130 416 1.732 3.040 3.160 3.276 Cărbune extras kg 181 239 444 1.127 1.703 2.192 2.871 Ţiţei extras kg 423 309 625 660 518 472 396 Gaz metan extras

mc 20 126 364 986 1.268 1.197 960

Fontă kg 9 20 55 208 406 405 391

Page 335: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

335

UM 1938 1950 1960 1970 1980 1985 1989 Oţel kg 18 34 98 322 593 607 623 Acid sulfuric, 100%

kg 3 3 12 49 79 81 73

Sodă caustică, 100%

kg 1 1 4 16 33 36 33

Îngrăşăminte chimice, 100% substanţă activă

kg - sub 0,1

4 44 110 136 121

Materiale plastice şi răşini sintetice, 100%

kg - sub 0,1

1 10 26 28 28

Aparate radio buc1 - 2 9 22 39 25 25

Televizoare buc1 .- - - 14 24 23 22 Frigidere buc1 - - 1 7 17 18 20 Tractoare buc1 - 2 9 14 32 31 7 Autoturisme buc1 - - 1 12 40 59 62 Ciment kg 33 63 166 401 658 492 528 Cherestea mc 0,143 0,218 0,213 0,262 0,207 0,204 0,163 Ţesături mp 8 12 18 30 52 48 48 Încălţăminte per 0,3 1 2 3 5 5 5 Uleiuri comestibile

kg 1 2 6 14 17 14 11

Zahăr kg 6 5 21 19 23 26 30 Bere litri 3 5 21 19 23 26 30 Întocmit după Anuarul Statistic al României 1990, p.496-497 1 Bucăţi/1000 locuitori

Ca urmare a dezvoltării industriale, în perioada 1950-1989 a crescut producţia principalelor produse industriale pe locuitor, ca, de exemplu, la energie electrică de la 130 la 3276 kWh, la cărbune extras de la 239 la 2871 kg, la ţesături de la 12 la 48 mp, la încălţăminte de la 1 la 5 perechi, la carne de la 9 la 30 kg, la brânzeturi de la 1 la 4 kg, la zahăr de la 5 la 30 kg, la televizoare de la 14 (în 1970) la 22 bucăţi/1000 locuitori, la frigidere de la 1 (în 1960) la 20 bucăţi/1000 locuitori, la autoturisme de la 1 (în 1960) la 62 bucăţi/10000 locuitori ş.a. În literatura de specialitate este menţionată adesea creşterea deosebită a producţiei de oţel pe

Page 336: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

336

locuitor, care, în 1988, era în România de 621 kg, depăşind, uneori, cu mult producţiile din ţări dezvoltate economic, care erau, de exemplu, în SUA de 363 kg, în Suedia de 577 kg şi în Franţa de 319 kg. Nivelul acestui indicator exprimă la scară redusă dezechilibre sectoriale ale economiei româneşti, rezultat al politicii industriale din perioada menţionată. Sub aspect strict cantitativ, rezultatele sunt remarcabile, dar ele au fost însoţite de numeroase neajunsuri de ordin calitativ, care se manifestă de-a lungul celor patru decenii şi se cronicizează, cu deosebire, între anii 1980-1989.

În comparaţie internaţională, la nivelul anului 1989, performanţele industrializării româneşti apar modeste atât faţă de ţările dezvoltate economic, cât şi faţă de unele ţări socialiste în ceea ce priveşte producţia pe locuitor a unor produse industriale. În lucrări de referinţă din literatura de specialitate 42, din 25 de state europene comparate, prin prisma a numeroşi indicatori specifici şi exprimaţi în producţii pe cap de locuitor ori al nivelului de trai, România, aproape invariabil ocupă unul din ultimele locuri.

Rezultate calitative Productivitatea muncii a reprezentat principala slăbiciune, am putea spune,

eufemistic, „călcâiul lui Achile”, pentru industria românească de-a lungul întregii ei evoluţii în decursul perioadei avute în vedere, în ciuda virtuţilor imaginare ori reale ale planificării de comandă. La sfârşitul primului plan cincinal, liderul de partid Gh.Gheorghiu –Dej constata că dintre problemele care frânau fundamental „desfăşurarea mai rapidă a construcţiei noastre economice”, productivitatea muncii este esenţială. Sub acest aspect, în cincinalul 1951-1955, „pe ansamblul industriei, productivitatea muncii a crescut cu numai 47,7% în loc de 75% cât prevedea planul”, în ciuda investiţiilor făcute. Şi, continuă el, „Principalele cauze ale rămânerii în urmă a productivităţii muncii sunt slaba preocupare pentru introducerea tehnicii noi, a metodelor înaintate de muncă, folosirea nesatisfăcătoare a utilajelor şi mecanismelor, slaba mecanizare a proceselor grele şi cu volum mare de muncă, pierderi din timpul de muncă”, la care adaugă şi unele subterfugii statistice prin care normarea muncii conduce la sporirea câştigurilor salariale independent de creşterea productivităţii. Cauza, după aprecierea lui, o constituie faptul că acest aspect fundamental al producţiei nu a fost luat în considerare în mod corespunzător, de către eşaloanele de decizie: CSP, ministere, direcţii generale din ministere, conducători de întreprinderi, organizaţii de sindicat şi organizaţii de 42 Pe larg, vezi C. Grigorescu (coord), Nivelul dezvoltării economico-sociale a României, în context

european. 1989, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p. 165-266

Page 337: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

337

partid. El arăta că numai la nivelul anului 1954 pierderile „de timp productiv în industria republicană ajung la 9.000.0000 de zile-om, din care 5.700.000 datorită absenţele nemotivate şi 2.300.000 absenţelor aprobate de conducerile întreprinderilor”. Concluziile liderului de partid sunt clare şi fără echivoc. „Eliminarea acestor pierderi (de timp productiv-n.ns.) ar fi permis creşterea suplimentară a productivităţii muncii cu circa 5%”. Iar la scară naţională, „O creştere cu numai 1% a productivităţii muncii în industria socialistă ar da o producţie suplimentară în valoare de aproape 450.000.000 de lei pe an”. Şi el continuă raţionamentul prin următoarele exemplificări şi aprecieri: „reducerea cu 1% a preţului de cost în industria republicană reprezintă, în 1955, aproape 320.000.000 lei”, sumă cu care s-ar putea obţine în echivalent, fie 20.000.000 kwh, fie 100.000 tone cărbune, fie 21.000 tone fontă, fie 110.000 mc buşteni de gater de fag, fie 5.600.000 m ţesături de bumbac, fie 216.000 perechi de pantofi bărbăteşti. Iar aceste neajunsuri, în cascadă, vor influenţa economia şi la nivel macroeconomic, pentru că „…fără o creştere neîntreruptă a productivităţii muncii şi fără o scădere neîntreruptă a preţului de cost nu poate exista progres, nu poate fi concepută creşterea venitului naţional şi a acumulărilor, întărirea puterii de cumpărare a leului, mărirea salariului real şi creşterea nivelului de trai”43.

Se cuvin, credem, câteva precizări asupra constatărilor făcute de către liderul de partid, Gh.Gheorghiu-Dej, la încheierea primului cincinal pe care l-a parcurs economia românească. Prin aprecierile redate, relativ amplu, am dorit să reliefăm faptul că, în limbajul specific aparatului de partid şi exprimate în sistemul categorial şi noţional al ştiinţei economice din epocă, erau cunoscute şi afirmate public, importanţa, cauzele, formele de manifestare, precum şi implicaţiile micro şi macroeconomice ale insuficientei creşteri a productivităţii muncii, în plan economic. Erau cunoscute şi exprimate, în acelaşi timp, şi modalităţile de soluţionare a acestui neajuns major care s-a cronicizat în timp. Am dorit să facem această subliniere, pentru faptul că, ulterior, timp de aproape patru decenii, s-au adoptat ori s-au impus numeroase programe de creştere a productivităţii muncii şi de reducere a costurilor de producţie, s-au trasat sarcini la toate nivelurile de decizie ale economiei, s-au luat angajamente ferme etc., fără să se fi schimbat nimic, indiferent de forma de calcul ori exprimare a acestor indicatori. Apreciem, drept cauză a acestui fenomen, în principal, planificarea centralizată, de comandă. Aceasta constituia un instrument ipotetic ideal, de armonizare a cerinţelor economico-sociale cu resursele disponibile, dar, în practică, prin instituirea

43 Gh. Gheorghiu-Dej, op.cit., în loc cit., p. 52-57

Page 338: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

338

monopolului statului asupra proprietăţii mijloacelor de producţie, care a condus la absenţa liberei iniţiative şi a concurenţei, şi în condiţiile unui management defectuos, rentabilitatea întreprinderii de tip socialist a fost scăzută.

În ceea ce priveşte managementul întreprinderilor socialiste, care nu constituie decât indirect subiectul analizei noastre, trebuie, totuşi, făcute unele precizări. Selecţia cadrelor de conducere, urma un ritual riguros stabilit de către ierarhia de partid, ce avea drept suport criterii clare şi se concretiza în „dosarul de cadre”, periodic reînnoit şi verificat. Dosarul trebuia să demonstreze originea „sănătoasă” a persoanei selecţionate, dar şi a membrilor familiei sale, o conduită morală ireproşabilă şi să exprime adeziunea acesteia faţă de politica dusă de partidul unic şi supunerea faţă de deciziile ierarhiei de partid. Probabilitatea ca cerinţele dosarului să coincidă cu gradul de calificare şi experienţa persoanei selecţionate era relativ mică. În această situaţie, primordial, în desemnarea persoanei alese, era criteriul politic. Urmare a acestui mecanism, menţinut şi sofisticat de-a lungul întregii perioade, managementul unităţilor economice era, în general, unul defectuos, neconform cu principiile şi practicile economice ale actului de decizie şi conducere.

Productivitatea muncii individuale, privită generic drept eficienţa, rodnicia cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă, şi calculată ca raport între producţia totală obţinută şi factorul de producţie muncă, respectiv numărul de salariaţi, are pentru perioada anilor 1960-198944, evoluţia prezentată în tabelul 9.

Productivitatea muncii la unele produse industriale, în perioada 1960-1989

Tabelul 9

În unităţi naturale Ritmul creşterii indicelui

mediu general al productivităţii, în %

1960 1970 1980 1985 1989 1970/ 1960

1980/ 1970

1989/ 1980

Producţia de energie electrică, pe un muncitor, în mii kwh

856 3.179 4.055 2.825 2578 271,3% 27,5% - 8,8%

Producţia de fontă pe un muncitor din secţiile de

536 1.892 3.023 2.684 2.569 252,9% 59,7% - 4,3%

44 Datele statistice de până în anul 1960, în ceea ce priveşte productivitatea muncii, ori posibilitatea

de a o calcula au un grad mare de relativitate. Din această cauză, am folosit datele cuprinse în Anuarul statistic al României din 1990, care în ceea ce priveşte productivitatea muncii face precizări doar începând cu anul 1960 – n.ns.

Page 339: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

339

În unităţi naturale

Ritmul creşterii indicelui mediu general al

productivităţii, în % 1960 1970 1980 1985 1989 1970/

1960 1980/ 1970

1989/ 1980

furnale, în tone Producţia de oţel pe un muncitor din secţiile de cuptoare Siemens-Martin, în tone

577 1.404 1.879 1.673 1.472 143,3% 33,8% - 12,1%

Producţia de cărbune pe un muncitor ocupat în extracţie, în tone

200 466 603 696 723 133% 29,3% 3,8%

Producţia de ciment pe un muncitor din fabricile de ciment, în tone

436 1.025 1.195 896 975 135% 16,5% 8,8%

Întocmit după Anuarul Statistic al României 1990, p.519

Datele sintetice prezentate evidenţiază faptul că în deceniul 1960-1970, creşterile absolute şi relative ale productivităţii muncii sunt - în bună măsură - consistente şi se coroborează cu datele sintetice privind investiţiile. În deceniul 1960-1970, asistăm la o triplare a investiţiilor realizate în economia naţională, proporţie păstrată pentru industriile ce aparţineau Grupei A, aşa cum este evident din Tabelul 2, fapt care a condus la dublarea fondurilor fixe ale economiei naţionale şi triplarea fondurilor fixe ale industriei, aşa cum evidenţiază datele din Tabelul 3. Mai trebuie adăugat, credem, şi faptul că, în deceniul 1960-1970 precum şi în prima jumătate a celui următor, un volum însemnat din fondurile fixe puse în funcţiune, au provenit din importuri de utilaje contractate în ţările vestice ale Europei, fapt ce va conduce la o influenţă favorabilă asupra modernizării producţiei. Pe acest fond al înnoirii utilajelor şi tehnologiilor, desigur, creşte şi productivitatea muncii. În deceniul 1970-1980, ritmul înnoirii se mai încetineşte şi se prelungesc duratele de folosinţă ale mijloacelor fixe. În plus, cele două crize mondiale ale petrolului din anii ’70, precum şi criza siderurgiei mondiale de la începutul anilor ’80, şi-au pus amprenta asupra evoluţiei industriei româneşti şi au creat probleme suplimentare legate de consumurile de materii prime şi energie, costurile produselor, pieţele de desfacere etc. Ca urmare, în industria românească în anii ’80 ai secolului trecut au apărut şi s-au manifestat puternic, procese specifice unei profunde crize de producţie, iar contribuţia productivităţii muncii la creşterea venitului naţional realizat în industrie s-a redus continuu, de la 83,8% 1951-1960,

Page 340: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

340

la 76,4% în cincinalul 1981-1985. În anul 1989 faţă de 1985 scăderea venitului naţional obţinut în industrie cu 5,8% a fost determinat integral de diminuarea productivităţii muncii de -11,2%. De subliniat faptul că în perioada anilor 1981-1989 productivitatea muncii pe salariat în ramurile puternic afectate de criza de materii prime şi combustibil a înregistrat ritmuri medii anuale negative sau sub creşterea de ansamblu a industriei. Excepţie la această regulă, din considerente de oportunitate a momentului, respectiv plata accelerată a datoriei externe în anii ’80, au făcut-o ramurile ale căror capacităţi de producţie au fost intens solicitate pentru obţinerea de produse destinate exportului. În cazul acestor industrii, ritmurile medii anuale de creştere a productivităţii muncii pe salariat au fost superioare celor pe ansamblul industriei, de exemplu la confecţii, 6,1%, la pielărie şi încălţăminte, 4,5%, la industria alimentară, 4,0%.

În legătură cu importanţa fundamentală a productivităţii muncii pentru eficientizarea/rentabilizarea întreprinderii, este indiscutabil, raportul dintre productivitatea muncii şi salarizare. Corelaţia salarii-productivitate presupune legarea directă a rezultatelor muncii de nivelul şi dinamica retribuţiei muncii şi de nivelul şi dinamica productivităţii, pe baze economice obiective. În această privinţă, o importanţă deosebită o au decalajele de timp între creşterea celor doi indicatori. Dacă unei creşteri sensibile de productivitate nu-i va urma o creştere corespunzătoare a retribuţiei, într-un interval de timp bine determinat economic şi social, atunci elementul cointeresare materială îşi slăbeşte influenţa, determinând o serie de neajunsuri în ceea ce priveşte sporirea eficienţei producţiei sociale. Privind corelaţia în sens invers, dacă unei creşteri salariale nu-i corespunde o creştere a productivităţii muncii, se petrece o demobilizare a salariaţilor. În acest context, credem că prezintă un interes deosebit examinarea evoluţiei salariului mediu, care constituie un element esenţial al costurilor de producţie, comparativ cu dinamica productivităţii muncii, ştiut fiind faptul că politica salarială practicată în România, în perioada la care ne referim, a cuprins o importantă componentă politică. Voluntarismul politic al liderilor de partid, în anumite perioade, din considerente politico-propagandistice, a determinat eliberarea în exces a fondului de salarii comparativ cu nivelul producţiei realizate, încălcându-se principiul socialist al retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii. În alte situaţii, nu puţine la număr, fondul de salarii era diminuat, pe baza unor criterii neeconomice.

Page 341: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

341

Indicii de devansare a salariului mediu net de către dinamica productivităţii muncii, în anii 1950-1989

Tabelul 10 Perioada Salariu

mediu net Productivitatea muncii / salariat

Indicii de devansare1

1955/ 1950 154,0 160,0 1,039 1960/1955 157,9 148,1 0,938 1965/1960 128,6 144,7 1,125 1970/1965 120,8 142,0 1,175 1975/1970 124,4 136,0 1,093 1980/1975 144,4 139,0 0,965 1985/1980 122,4 121,0 0,989 1989/1985 107,5 107,0 0,995 1975/1950 469,8 666,0 1,418 1989/1975 189,6 180,0 0,949 1989/1950 890,6 1.195,3 1,342

Întocmit după Anuarul Statistic al României 1981, p.132 şi p.212-216; Anuarul Statistic al României 1990, p.123 şi 514-517 1Indicele de devansare a fost calculat ca raport dintre productivitatea muncii pe salariat şi salariul mediu net

Este evident faptul că, în ansamblu, la nivelul întregii perioade, respectiv

1951-1989, dinamica productivităţii muncii a devansat creşterea salariului mediu, dar pe etape, proporţional cu interesele ori considerentele politice, corelaţia nu s-a respectat. Cu deosebire, în deceniul 1981-1989, pentru a nu amplifica nemulţumirile sociale, forţa de muncă a fost menţinută în întreprinderile ce funcţionau sub capacitatea de producţie, fie din lipsa materiilor prime şi a energiei, fie din lipsa pieţelor de desfacere ş.a. Ca o situaţie de compromis, pentru o perioadă ce se credea a fi temporară şi conjuncturală, s-a recurs la diferite subterfugii. Unul dintre acestea era menţinerea în producţie a salariaţilor şi reducerea salariului mediu al acestora, proporţional cu ritmul productivităţii muncii. La începutul anilor ’90, în lucrări de sinteză privind nivelul de dezvoltare al economiei româneşti după aproape o jumătate de secol de planificare de comandă, dar şi locul acesteia în concertul european al momentului este

Page 342: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

342

determinată productivitatea socială a muncii în România 45. Calculată ca raport între mărimea indicatorilor sintetici, respectiv produsul naţional brut sau produsul intern brut, exprimaţi în dolari SUA şi populaţia ocupată, pe baza datelor furnizate de Banca Mondială, proporţional cu unele precauţii metodologice, au rezultat două variante, pe care le prezentăm mai jos.

Productivitatea socială a muncii în România şi în alte ţări europene în anul 1989 (varianta I)

Tabelul 11 Nr. crt. Ţara

PNB pe o persoană ocupată

Decalaje România=1,0

I. Ţări dezvoltate 1 Elveţia 56.277 11,1 2 Olanda 48.442 9,5 3 Germania Vest 46.784 9,2 4 Franţa 46.650 9,2 5 Norvegia 45.728 9,0 6 Finlanda 44.596 8,8 7 Belgia 43.092 8,5 8 Italia 41.855 8,2 9 Suedia 41.252 8,1 10 Danemarca 40.439 8,0 11 Austria 39.467 7,8 12 Regatul Unit 31.626 6,2 13 Spania 29.229 5,6 14 Irlanda 27.931 5,5 II. Ţări mai puţin dezvoltate 15 Grecia 14.616 2,8 16 Portugalia 10.066 2,0 17 Cehoslovacia 9.898 1,9 18 Ungaria 5.614 1,1 19 Iugoslavia 5.507 1,1 20 România 5.076 1,0 21 Bulgaria 4.779 0,9

45 Pe larg, vezi: C. Grigorescu (coord), op.cit., p. 36-43

Page 343: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

343

Nr. crt. Ţara

PNB pe o persoană ocupată

Decalaje România=1,0

22 Polonia 3.814 0,8 23 URSS 3.605 0,7 24 Albania 1.899 0,4 Media ţărilor dezvoltate (1-14) 41.013 8,1 Media ţărilor mai puţin dezvoltate (15-24) 4442 0,9 Media fostelor ţări socialiste (17-24) 4127 0,8 Media europeană (1-24) 19.067 3,8 Sursa:Grigorescu, Constantin (coordonator), Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p. 38

Productivitatea socială a muncii în România şi în alte ţări europene în anul 1989 (varianta II),

dolari SUA la paritatea puterii de cumpărare Tabelul 12

Nr. crt. Ţara

Productivitatea pe o persoană

ocupată

Decalaje România=1,0

I. Ţări dezvoltate 1 Olanda 43.952 6,9 2 Italia 40.384 6,3 3 Franţa 40.097 6,3 4 Belgia 38.412 6,0 5 Norvegia 36.992 5,8 6 Germania Vest 36.303 5,7 7 Elveţia 35.587 5,6 8 Spania 33.837 5,3 9 Austria 32.961 5,2 10 Regatul Unit 32.426 5,1 11 Finlanda 31.744 5,0 12 Irlanda 30.690 4,8 13 Danemarca 30.613 4,8 14 Suedia

30.563 4,8

Page 344: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

344

Nr. crt. Ţara

Productivitatea pe o persoană

ocupată

Decalaje România=1,0

II. Ţări mai puţin dezvoltate 15 Grecia 20.662 3,2 16 Portugalia 18.390 2,9 17 Cehoslovacia 15.750 2,5 18 Ungaria 13.340 2,1 19 Bulgaria 11.580 1,8 20 Iugoslavia 11.390 1,8 21 URSS 10.585 1,7 22 Polonia 9.045 1,4 23 România 6.366 1,0 24 Albania 2.271 0,4 Media ţărilor dezvoltate (1-14) 36.362 5,7 Media ţărilor mai puţin dezvoltate (15-24) 10.855 1,7 Media fostelor ţări socialiste (17-24) 10.497 1,6 Media europeană (1-24) 21.203 3,3 Sursa:Grigorescu, Constantin (coordonator), op.cit., p. 42 Prima variantă are drept suport surse statistice ale Băncii Mondiale, PNUD şi OECD, iar a doua variantă are drept suport surse statistice ale OECD, FAO şi ale publicaţiei The Economist. Compararea datelor din cele două tabele arată că oricare ar fi varianta de calcul, realitatea este aceeaşi. Nivelurile foarte scăzute ale productivităţii sociale a muncii din România, ca de altfel şi nivelurile de productivitate din ţările ce au format sistemul socialist, atestă faptul că economia de comandă nu a putut asigura o valorificare corespunzătoare a resurselor materiale şi umane. Aceasta rezultă şi din faptul că decalajele de productivitate dintre România şi ţările europene, la nivelul anului 1989, erau mai mari decât cu o jumătate de secol în urmă, respectiv în 1938. Potrivit unei importante sinteze statistice46 din anii ’90 ai secolului trecut, în care autorii îşi sprijină afirmaţiile pe datele cuprinse în prestigioase anuare statistice internaţionale47, în ceea ce priveşte productivitatea muncii în industria din

46 Gh.Dobre (coord), Economia României în context european – 1938, Editura Fundaţiei Ştiinţifice

MEMORIA OECONOMICA, Bucureşti, 1996 47 Economic Survey of Europe in 1948, Génève, 1949

Page 345: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

345

România48, aceasta reprezenta 290 $ SUA pe persoană ocupată, adică 40,84% din nivelul mediu al celor 18 ţărilor luate în calcul, care reprezenta 710 $ SUA pe o persoană ocupată. De menţionat că sub acest aspect ocupa ultimul loc din cele 18 ţări. În ceea ce priveşte productivitatea muncii 49 în industria mare 50 , în 1938, România, aceasta reprezenta 440 $ SUA, adică 55% din nivelul mediu al celor 13 ţări luate în calcul şi se plasa pe locul 11 dintre acestea. În termeni relativi, aceasta înseamnă că, în comparaţie europeană, la nivelul anului 1989, România a regresat faţă de performanţele anului 1938. Potrivit variantei I, redată în Tabelul 11, de calcul a productivităţii sociale a muncii în 24 ţări europene în anul 1989, şi exprimată în PNB pe locuitor, România ocupă locul 20 din 24 de ţări luate în calcul şi are un PNB de 5.076$ pe locuitor, adică 26,62% din media europeană care reprezintă 19.067 $ pe locuitor. Potrivit variantei II, redată în Tabelul 12, de calcul a productivităţii sociale a muncii în 24 ţări europene în anul 1989, şi exprimată în dolari SUA la paritatea puterii de cumpărare, România ocupă locul 23 din 24 de ţări comparate, cu 6.366 $ pe o persoană ocupată, nivel care reprezintă 30,02% din media europeană ce se situează la 21.203 $ pe o persoană ocupată. Creşterea decalajelor de productivitate între economia românească şi economia celorlalte ţări europene cu economie de piaţă, în condiţiile în care, s-au făcut mari eforturi investiţionale şi a fost plătit un nemăsurat preţ social, arată să sistemul economic bazat pe proprietatea socialistă nu şi-a dovedit viabilitatea. Desigur, la această constatare a contribuit un întreg complex de factori, dintre care voluntarismul politic se poziţionează pe primul loc. Cu diferite grade de adâncime, fenomenul a fost prezent şi în celelalte ţări care au format sistemul mondial socialist.

În sinteză, după patru decenii de industrializare socialistă, derulată sub forma planificării de comandă şi prin adoptarea modelului sovietic de dezvoltare economică, industria românească se caracterizează, în sinteză, prin datele din tabelul13.

48 Gh.Dobre, op.cit., p. 153 49 Ibidem, p. 154 50 În perioada interbelică, prin sintagma industrie mare, potrivit legii de încurajare din 1912, erau

desemnate unităţile industriale care depăşeau 20 de lucrători permanenţi şi forţă motrice de peste 5 cai putere – n.ns

Page 346: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

346

Locul industriei în economia naţională, în anii 1950-1989 Tabelul 13

1950 1960 1970 1980 1985 1989 Populaţia ocupată 12,1 15,1 23,0 35,5 37,1 38,1 Salariaţi, număr mediu anual

38,3 38,6 40,0 45,4 46,8 47,5

Produs Intern Brut … … … 52,7 53,0 52,9 Produs social 46,6 52,4 64,11

61,42 63,1 65,5 66,8

Venit naţional 44,0 44,1 60,31 58,02

59,5 59,0 58,1

Cheltuieli materiale 49,4 60,3 66,71 63,72

65,5 69,3 71,0

Investiţii 43,6 42,8 47,5 50,9 48,4 43,4 Fonduri fixe3 19,5 27,3 37,04

35,55 43,6 45,2 47,5

Consum de energie electrică, total destinaţii industriale

63,7 61,9 55,8 64,3 65,7 66,4

Întocmit după Anuarul statistic al României 1990, p. 102-103, 108-109, 230- 233, 245, 248-249, 500-501 1 Conform metodologiei din perioada 1950-1970; 2 Conform metodologiei din anul 1974; 3 Valoarea completă de inventar la sfârşitul anului; 4 Din anii precedenţi; 5 Din anii următori Desigur, evoluţia economiei româneşti în anii socialismului şi-a pus amprenta asupra poziţiei României în problematica integrării economice socialiste.

Page 347: Carte ASE 2008

Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv

347

Romanian economy during the socialist years A model of extensive development

Professor Maria Mureşan, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

Professor Gabriela Prelipcean, PhD University "Stefan cel Mare" Suceava

23 August 1944 represents, for the Romanian economy, a reference mark and a point of discontinuity on the long path toward modernity, understood as evolution toward the European model. From this date on, Romania remained under the Soviet sphere of influence and, against this background, another difficult and troublesome transition started, toward another direction - the integration into the socialist camp, later to be called the world socialist system. The process of Romania’s integration into the socialist world, which unfolded for almost half a century, manifested itself on two dimensions: internally and externally. Internally, regulations imposed a political, social and economic model, which, beforehand, was unfamiliar to the Romanian world, the command economy respectively, also called centrally planned economy. Externally, being part of the economic flows between the countries within the socialist system was regulated by the Council for Mutual Economic Assistance, which had been founded at the beginning of the year 1949. The presence of Soviet troops and Soviet councilors inside the country had an important role in initiating and continuing this process.

The study (the chapter) focuses on complex and complicated aspects of economic evolution between 1944 and 1989. One first and intricate step was the period 1944-1948, which, in our opinion, can be called The path of Romanian economy toward command economy. The following part contains considerations on Command planning, seen as a general principle underlying the economic activity of a country moving toward socialism and analyses, under various aspects, Command planning, the main form of managing Romanian economy between 1949 and 1989. Against this background, certain aspects are detailed regarding the correlation between the willful decisions of the party hierarchy and their economic implications. Among these, it is worth mentioning the split of the national income

Page 348: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

348

into consumption fund and accumulation fund, the investments in the national economy were directioned toward industry and split into groups A and B, between 1950 and 1989.

An important place in our study (chapter) is occupied by detailing the Results of the socialist industrialization as it took place in Romania during the four decades. We believe this to belong to the type of economy with an extensive character, that is increasing production by means of increasing production capacities, increasing the volume of resources being used, increasing the technical level without essential changes in the structure of the technique being used, therefore, without significant effects on productivity, and so on. The Qualitative results, in particular, were poor and led to a greater the gap between the development level of the Romanian economy and that of the developed countries. The increasing gap between Romanian economic productivity and that of the European countries with a market economy, although great investment efforts were made and a huge social price was paid, show that the economic system based on socialist ownership did not prove viable. Of course, such a remark is supported by a whole complex of factors, among which political inflexibility ranks first. Having different degrees of depth, the phenomenon was also present in the other countries which formed the world socialist system. It is beyond doubt that Romania’s economic evolution during the socialist years left marks on Romania’s position concerning the problem of economic socialist integration.

Page 349: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic

Reciproc

Lect. univ. dr. Oana Mihaela Văsioiu

Universitatea Ecologică din Bucureşti

Din participarea României la activităţile Consiliului de Ajutor Economic Reciproc se desprind numeroase învăţăminte privind teoria şi practica organizării şi desfăşurării relaţiilor economice dintre state şi grupuri de state, privite pe termen scurt, mediu şi lung.

Momentul înfiinţării Consiliului de Ajutor Economic Reciproc1 este relativ neclar în istorie. Unele surse documentare consemnează data de 8 ianuarie 19502, altele 18 ianuarie 19503, iar altele 25 ianuarie 19504. Cert este faptul că în şedinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român5 din data de 10 ianuarie 1950, Gheorghe Gheorghiu–Dej preciza: „Informez Biroul Politic că nu de mult am fost la Moscova, în două rânduri, că trebuie păstrată discreţia şi de aceea cunoaşterea acestei probleme a fost limitată la un anumit număr de tovarăşi. Primul proiect care a fost alcătuit era scurt şi a servit drept bază de discuţii, dar cuprindea toate aspectele care sunt şi în proiectul mult mai cuprinzător prezentat la

1 Organizaţia a purtat diferite denumiri şi, implicit, diferite sigle, ca urmare a interpretării/traducerii

sensurilor ei instituţionale : Consiliul de Ajutor Economic Mutual – CAEM, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – CAER, Consiliul de Ajutor Reciproc Economic – CARE. Uneori, chiar în acelaşi document sunt utilizate simunltan siglele CAER şi CARE [n.ns]

2 Documentul intitulat Despre colaborarea economică strânsă între URSS şi ţările de democraţie populară este datat 8 ianuarie 1949 şi a fost înmânat liderilor est-europeni doar cu o zi inaintea unei reuniuni de la Moscova la care au fost invitaţi cu scopul de a discuta despre constituirea unei organizaţii comune. Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Comisia guvernamentală pentru problemele CAER – Protocoalele sesiunilor CAER, dosar nr.5/1949, f.30-33. În continuare vom menţiona sursa prescurtat , ANIC

3 Teulon, Fr., Cronologia economiei mondiale, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 26 4 Carol, A., Garrigues, J., Ivernel, M., Dicţionar de istorie a secolului XX, Editura ALL, Bucureşti,

2000, p.118. O explicaţie aspra acestor neconcordanţe este aceea că abia la data de 25 ianuarie 1949, ziarul Izvestia, printr-un comunicat oficial, a anunţat crearea primei organizaţii economice internaţionale a statelor socialiste. Vezi Caillot, J., Le CAEM. Aspects juridiques et formes de coopération économique entre les pays socialistes, Librairie générale de droit et de jurisprudence R.Pichon et R.Durand-Auzias, Paris, 1971, p. 2

5 În continuare vom menţiona prescurtat BP al CC al PMR

Page 350: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

350

şedinţa la care au venit reprezentanţi ai tuturor ţărilor de democraţie populară”. La această a doua şedinţă, Uniunea Sovietică a avut trei delegaţi, Bulgaria doi, Polonia doi etc. şi, continuă el, „Cea mai mare parte din delegaţi nu ştiau precis despre ce este vorba şi numai unii au prezentat punctul de vedere al biroului lor politic”. Ultimul document îmbunătăţit a fost prezentat de către tovarăşul Veaceslav Molotov tovarăşului Iosif Visarionovici Stalin, care a apreciat că „trebuie să ne facă să vedem cu 10-15 ani înainte” şi că „nu este vorba de un consiliu de colaborare oricare, ci de un consiliu de colaborare şi ajutor mutual economic, deschis, cu posibilitatea de a primi şi alţi membri care s-ar declara de acord cu obiectivele fixate de fondatorii acestui Consiliu. Muncitorii din Franţa, Italia şi din toate ţările intrate în orbita planului Marshall trebuie să ştie că nu prin planul Marshall, ci intrând în cealaltă orbită vor avea hrană, vor avea ce le trebuie pentru industrie şi vor vedea că Europa poate să se ajute singură”. Referitor la aprecierea lui Stalin, Gheorghiu-Dej conchide:„Această idee genială a tovarăşului Stalin, ca acest Consiliu să fie deschis, a fost formulată personal în timpul şedinţei de tovarăşul Stalin”6. Relatarea liderului de partid de la Bucureşti lămureşte şi asupra altor amănunte organizatorice ale organismului care se preconiza: fiecare ţară componentă va avea câte doi reprezentanţi, consiliul se va reuni la fiecare trei luni, de fiecare dată în altă capitală, iar la Moscova va exista un Birou Permanent. Până la 25 ianuarie acelaşi an urma ca România să trimită la Moscova un reprezentant şi cinci referenţi, iar în plan intern, „Va trebui ca în şedinţe şi întruniri muncitorii să dea răspunsuri în care să-şi ia angajamente concrete, pentru a produce entuziasmul faţă de unul dintre cele mai mari evenimente pe care le trăim. Să se prelucreze importanţa acestui eveniment pe linia aparatului de stat, a organizaţiilor de masă – femei, tineret – în sectorul ţărănesc etc.”7.

Membrii fondatori ai CAER, după cum este bine cunoscut, au fost: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România şi URSS, dintre aceştia, Uniunii Sovietice revenindu-i rolul economic dominant, ceilalţi având rolul de ţări satelit.

6 Stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR referitoare la organizarea Consiliului de

Asistenţă Economică Mutuală ( CAEM) şi proiectul Legii pentru înfiinţarea consiliilor populare din 10 ianuarie 1949, în ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr.2/1949, f. 5-6

7 Ibidem, p. 10 şi 14

Page 351: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

351

Ulterior au aderat şi alte state8cu statut de membru deplin, membru asociat, statut de cooperare a unui stat nesocialist ori de observator. Raporturile de colaborare dintre aceştia au diferit în timp, proporţional cu frământările interne ale Moscovei privită drept centru de putere, precum şi cu evoluţiile interne din fiecare ţară membră, fapt pentru care, cronologic, se deosebesc mai multe etape, principial diferite. Referindu-se la raporturile dintre Moscova şi ţările devenite socialiste, unul din actorii importanţi ai scenei politice de la Bucureşti din acei ani, Alexandru Bârlădeanu, aprecia în memoriile sale: „Coordonarea sovietică, în statele-satelit, se făcea pe două niveluri, la sfârşitul deceniului cinci: pe linie politică, prin Cominform – care avea sediul la Bucureşti, iar pe linie economică prin CAER”9.

Potrivit documentului10 adoptat în ianuarie 1950, relaţiile dintre „URSS şi ţările de democraţie populară sunt relaţii de tip nou şi se deosebesc principial de relaţiile între ţările capitaliste”, se bazează pe „comunitatea profundă de interese şi solidaritatea reciprocă”, în condiţiile în care „SUA influenţează cu ajutorul <Planului Marshall> politica economică a ţărilor din Europa de Vest, îndreptând-o împotriva intereselor Uniunii Sovietice şi ţărilor de democraţie populară”.

Iar obiectivele CAER sunt formulate astfel: „elaborarea planurilor de legături economice între ţările membre ale Consiliului, precum şi coordonarea necesară a planurilor lor economice pe baza specializării şi cooperării producţiei; coordonarea planurilor de import şi de export la mărfuri care au o importanţă mare pentru relaţiile economice între ţările membre ale Consiliului; coordonarea planurilor de dezvoltare a transportului şi a transporturilor de tranzit, legate de interesele dezvoltării relaţiilor economice între ţările membre ale Consiliului; elaborarea măsurilor de ajutor în cazul unor calamităţi precum şi în cazul discriminărilor aplicate de către ţările capitaliste faţă de ţările membre ale Consiliului; elaborarea problemelor de clearing multilateral, precum şi a cursurilor de devize; elaborarea măsurilor de colaborare tehnico–ştiinţifică şi în vederea schimbului de experienţă tehnică, pe bazele cele mai favorabile (preţ de cost etc.); urmărirea îndeplinirii planurilor şi măsurilor trasate de colaborare economică”.

8 Albania, care din anul 1961 nu a mai participat la activităţile CAER, iar la jumătatea anului 1987 i-a

fost revocat statutul de membru; R D.Germană (1950); R P Mongolă (1962) ; Cuba (1972); R S Vietnam (1978). Legături de colaborare pe bază de convenţii au fost întreţinute cu R S F Iugoslavia (1965), Finlanda (1973), Mexic (1976), Irak (1976), Nicaragua (1983), Mozambic (1985), Afganistan (1987).Unele state au avut rolul de observator: China în perioada anilor 1956-1961 şi R P D Coreea din 1957.

9 Betea, L., Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p. 143

10 Despre colaborarea economică strânsă între URSS şi ţările de democraţie populară, în loc.cit.

Page 352: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

352

De remarcat este, credem, faptul că la punctul patru al documentului menţionat se preciza expres: „Consiliul de Ajutor Economic Reciproc ia hotărâri numai atunci când există consimţământul ţării interesate şi fiecare ţară are dreptul să declare dacă este interesată în orice chestiune examinată de către Consiliu”11.

În legătură cu această etapă a constituirii CAER, considerăm necesare unele comentarii. Un prim aspect ar fi acela că documentul nu aminteşte termenul de integrare, nici explicit şi nici implicit, Consiliul propunându-şi simultan trei obiective principale: coordonarea planurilor, cooperare comercială şi, în legătură cu aceasta, cooperare în domeniul transporturilor şi întrajutorare mutuală. Aplicarea acestor obiective urma a se face în condiţiile unor pronunţate specificităţi naţionale ale ţărilor membre. Se remarcă în acest sens România, Bulgaria şi URSS, unde coordonarea economică se face în exclusivitate prin plan, iar investiţiile, producţia şi preţurile sunt determinate şi controlate în aşa fel încât să asigure îndeplinirea cea mai bună a lui. Apoi Polonia, unde sectorul cooperatist în agricultură are o prezenţă simbolică şi Republica Democrată Germană, unde întreprinderile industriale sunt, în cea mai mare parte, organizate şi gestionate într-un mod fără echivalent în celelalte ţări socialiste, respectiv în comandită. Cehoslovacia şi Ungaria sunt la rândul lor excepţii, întrucât planul nu joacă decât un rol orientativ, fapt care determină necesitatea unor intervenţii a posteriori, respectiv corectarea preţurilor, a dobânzilor la credite, a fiscalităţii ş.a., elemente care se înscriu într-o adevărată politică conjuncturală şi unde planul şi piaţa pot coexista într-un sistem mixt, compozit. La aceste realităţi se adaugă un fapt aparte, anume personalitatea lui I.V. Stalin, autoritar, contradictoriu, capricios, neîncrezător în proprii colaboratori, iar în ultimii ani ai vieţii stăpânit de ideea comploturilor împotriva sa. „Când mergeau conducătorii partidelor comuniste la Stalin, nici măcar comunicate oficiale nu se făceau”, avea să relateze cu vădită amărăciune, peste ani, Ion Gheorghe Maurer. Şi continua: „ Când Dej era chemat la Stalin, cine şi ce putea să spună în urmă? Bineînţeles că, nici Dej nu prea povestea la întoarcere. Venea înapoi în ţară şi făcea ce-i ceruse Stalin ori aştepta să-i comunice hotărârea. Stalin chema omul la el, îi punea întrebări, aştepta răspunsurile şi-apoi îl trimitea la plimbare. Nu purta discuţii”12.

Rolul CAER, într-o primă etapă, până în 1953 când are loc moartea lui I.V. Stalin, s-a redus la încheierea unor acorduri economice şi financiare. Referindu-se la activitatea CAER din aceşti primi ani, părerile sunt unanime, în sensul că nu a

11 Ibidem 12 Betea, L., Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Editura Ioan Slavici,

Arad, 1995, p. 149

Page 353: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

353

avut decât o existenţă formală. Astfel, unii autori consideră că a reprezentat „un surogat al OECE oferit de către sovietici ţărilor din Est”13, alţii sunt de părere că „a existat timp de 7 ani ca o organizaţie instituţională scheletică, care a luat parte într-o mică măsură la relaţiile economice existente între ţările membre”14, iar după alţii „În primii ani a vegetat. La început a părut a avea un rol mai degrabă formal”15. La un an de al înfiinţarea CAER, a fost convocată la Moscova o şedinţă, fără a li se comunica participanţilor tema ce urma a fi dezbătută. Şedinţa a fost condusă de V. Molotov care a pledat pentru necesitatea construirii unui pod peste Dunăre, între Giurgiu şi Ruse. Întrucât acest pod avea o importanţă strategică şi economică şi pentru celelalte ţări, s-a hotărât să fie construit în comun, iar cota de participare a fost stabilită proporţional cu puterea economică a fiecărei ţări. Bucureştiul a fost de acord şi astfel s-a construit obiectivul denumit „Podul Prieteniei”. Dar „după această iniţiativă, CAER şi-a reluat starea de vegetare”16.

Activitatea restrânsă poate fi explicată prin aceea că sovieticii controlau nedisimulat economia ţărilor estice, atât prin prezenţa armatei cât şi prin existenţa consilierilor în structurile de decizie, din toate domeniile de activitate, implicit în instituţiile cu caracter economic.

În ceea priveşte România, la 8 mai 1945, s-a semnat la Moscova documentul intitulat Acord privind livrări reciproce de mărfuri dintre România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste17, ratificat la 7 iunie 1945 şi publicat în formă bilingvă la 15 iunie acelaşi an. Cu acelaşi prilej s-au semnat şi alte documente. În „Protocolul la Acordul de colaborare economică între regatul României şi URSS”18, semnat de M. Durma, ministrul de finanţe al României şi A. I. Mikoian, Comisarul Poporului pentru Comerţul Exterior al URSS, cu acelaşi prilej, sunt detaliate conţinutul şi formele de organizare ale colaborării celor două ţări în unele domenii ale economiei României. Sistemul de societăţi sovieto-române, cu denumirea generică de SOVROM, a cuprins ramuri esenţiale ale economiei naţionale şi a fost format din următoarele 16 unităţi: Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrombanc, Tars, Sovromgaz, Sovromlemn, Sovromfilm, Sovromconstrucţia, Sovromchim,

13 Bideleux, R., Taylor, R., European Integration and Disintegration, Routledge, New York, 1996,

p. 176 14 Caillot, J., op .cit., p. 14 15 Betea, L., Alexandru Bârlădeanu despre…, p. 143 16 Ibidem, p. 144 17 MO, Partea I, Nr.133, din 15 iunie 1945, p. 5028-5030 18 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR, Secţia economică, dosar 18/1945, f. 2-7

Page 354: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

354

Sovromtractor, Sovrommetal, Sovromcărbune, Sovromutilajpetrolier, Sovromnaval, Sovromasigurare, Sovrom Kvarţit. Dintre SOVROM-urile menţionate, o situaţie deosebită, prin domeniul de activitate, o reprezintă Sovrom Kvarţit (Cuarţit). Înfiinţat la 30 decembrie 1951 este lichidat la 22 octombrie 1956 printr-un acord secret între Guvernul României şi Guvernul URSS. Printr-un protocol semnat între cele două guverne, la 22 octombrie 1956, Guvernul URSS transmite Guvernului României cota-parte sovietică, calculată pe baza bilanţului din data de 1 octombrie 1956, iar societatea îşi va înceta activitatea la 1 noiembrie 1956. Valoarea cotei-părţi sovietice reprezintă 617.836.000 lei la 1 octombrie 1956 19 . Problema relaţiilor româno-sovietice, în ceea ce priveşte producţia şi comercializarea uraniului, este una deosebit de sensibilă chiar şi două decenii mai târziu. Lichidarea SOVROM-urilor, unele în 1956 şi ultimele în 1959 au creat numeroase animozităţi între guvernele celor două ţări. Dovadă în acest sens este faptul că agenda discuţiilor lui Nicolae Ceauşescu pentru vizita de partid şi guvernamentală în URSS din 3-11 septembrie 1965, cuprindea la punctul 9 „Problema uraniului”, iar la punctul 10 problema „Obligaţii financiare mai vechi (SOVROM)” 20 . Stenograma discuţiilor dintre delegaţia românească şi sovietică nu dovedeşte că s-au discutat toate problemele de pe agenda de lucru a lui Nicolae Ceauşescu.

SOVROM-urile au exercitat un veritabil monopol în majoritatea ramurilor economiei româneşti. Erau conduse de un director general desemnat de partea sovietică cu putere de decizie sporită şi de un locţiitor de director general desemnat de partea română. Prin convenţiile de constituire erau exceptate de la plata oricăror taxe, iar profiturile le erau garantate de statul român, care, la nevoie, trebuia să le acopere din propriul buget. Societăţile respective puteau impune orientarea planurilor economice naţionale, bucurându-se de dreptul de extrateritorialitate.

Cu prilejul semnării acordului dintre România şi URSS, la 8 mai 1945, s-au semnat şi alte documente: „Acord privind livrări reciproce de mărfuri dintre România şi URSS”, care prevedea şi că „Guvernul Român va înlesni prelucrarea, în fabrici existente în România, a materiilor prime puse la dispoziţie de URSS”, Lista de mărfuri pentru exportul URSS în România, Lista mărfurilor pentru importul în URSS din România, un Protocol, confidenţial, privind preţurile

19 Acord între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice

Socialiste cu privire la lichidarea Societăţii Miniere Sovieto-Române „Cuarţit” şi cu privire la dezvoltarea pe mai departe a colaborării dintre cele două guverne în domeniul extragerii şi prelucrării minereului de uraniu în Republica Populară Română, ANIC, Fond CC al PCR, Relaţii externe, Dosar 37/1965, f. 211-213

20 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR, Relaţii externe, Dosar 37/1965, f. 2

Page 355: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

355

mărfurilor şi un Tabel de calculare a preţului la materialul lemnos21. Referitor la importanţa dată de activiştii PCR semnării acordului menţionat, credem că este semnificativă intervenţia Anei Pauker 22 , la Conferinţa cu responsabilii muncii ţărăneşti, din ziua de 6-7 iunie 1945, intervenţie la care, în documentul ce consemnează evenimentul din epocă se menţionează de câteva ori faptul că „sala aplaudă în picioare”. Ea afirma: „Cel mai mare sprijin îl avem în acordul economic semnat la Moscova la 8 mai 1945… Acordul pe care Uniunea Sovietică l-a încheiat cu România este un acord în care în primul rând România, care mai deunăzi lupta împotriva Uniunii Sovietice, România o ţărişoară mică, este pusă pe picior de perfectă egalitate cu marea Uniune Sovietică…Am aflat cu toţii că Uniunea Sovietică ne pune la dispoziţie 20.000 tone bumbac…Şi aici gândiţi-vă bine şi, mai cu seamă, gândindu-vă şi pătrunzându-vă de marele ajutor şi mărinimia Uniunii Sovietice, să ştiţi să spuneţi la toată lumea, s-o cunoască şi fraţii ţărani la care vă întoarceţi…Bumbacul care vine în ţară îl aşteaptă cu mâinile tremurânde bătrânele, tinerele, bărbaţii şi copiii. Îl aşteaptă şi muncitorii de la oraşe şi minerii din Valea Jiului…Bumbacul a venit, va fi prelucrat în fire şi va merge unde trebuie, spre ţărani. Dar să fim cu ochii în patru, să veghem să nu ia drumuri strâmbe…La Moscova s-a discutat şi problema agrară. Tovarăşii au pus chestiunea greutăţilor în lucrarea pământului. Noi, din tractoarele furate din Uniunea Sovietică mai avem de dat înapoi 2.000. Tovarăşii sovietici au spus:«Fraţilor, luaţi-le şi lucraţi cu ele şi om vedea noi când şi cum om face socoteala. Deocamdată luaţi-le şi lucraţi cu ele». Ţăranii români trebuie să ştie acest lucru. N-a fost încă ţară în lume care vreodată, o să plăteşti sau nu, să-ţi facă un dar ca acesta. N-a fost popor să primească astfel un dar, pentru că poporul sovietic n-a primit în dar tractoarele, a muncit cu greu să le facă…”. Desigur, aprecierile selectate abundă în expresiile propagandei vremii. Dar tocmai acest lucru am vrut să-l subliniem, anume diferenţa dintre intenţiile economice ale URSS faţă de ţările rămase în sfera sa de influenţă şi felul cum era manipulată populaţia pentru a-i obţine aderenţa şi obedienţa faţă de noul regim care se instala şi cucerea, pe toate planurile, puterea pas cu pas. Prima sesiune a CAER s-a ţinut la Moscova, între 26-28 aprilie 1949. Au participat din partea Albaniei 3 reprezentanţi, din partea Bulgariei – 3, din partea Ungariei – 3, din partea Poloniei – 4, din partea României – 3, respectiv Gh. Gheorghiu –Dej, Al. Bârlădeanu, Gh. Rădulescu, din partea URSS – 4, din partea

21 Ibidem, f. 8-27 22 Discursul Tovarăşei Ana despre Acordul economic cu Uniunea Sovietică. Extras din Procesul

verbal al Conferinţei cu responsabilii muncii ţărăneşti, din 6-7 iunie 1945, în ANIC, Fond CC al PCR, Secţia economică, dosar 31/1945, f. 11-16

Page 356: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

356

Cehoslovaciei - 3. Prezidează V. Molotov, iar secretar este A. I. Losciachov. Protocolul23 încheiat cu acel prilej, consemnează faptul că V. Molotov, în numele delegaţiei sovietice, propune ordinea de zi pentru şedinţa care se desfăşura în acel moment, data şedinţei următoare, respectiv 27 aprilie 1949, ora 15, dar şi menţiunea ca protocoalele să cuprindă hotărârile luate, fără a fi stenografiate luările de cuvânt. Pe ordinea de zi, la propunerea reprezentantului sovietic, s-a stabilit să de discute : Planul de lucru al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc; Despre relaţiile cu Iugoslavia; Aprobarea numirii secretatului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc; Despre devizul cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului Consiliului de Ajutor economic Reciproc pe anul 1949; Despre convocarea şi ordinea de zi a sesiunii următoare a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Toate punctele au fost aprobate de către delegaţii prezenţi, iar la propunerea lui V. Molotov, este aprobat ca secretar A.I.Losciachov. La şedinţa din 27 aprilie 194924, s-a stabilit o listă cu principalele probleme care trebuiau să fie pregătite de către Biroul Consiliului pentru a fi examinate în şedinţele CAER în anul 1949, structurate pe patru segmente:

I. Cu privire la comerţul exterior, urma a se discuta: Despre lărgirea schimbului de mărfuri între ţările membre ale CAER în anii 1949 şi 1950; Despre comerţul exterior al ţărilor membre ale Consiliului cu ţările capitaliste şi despre preţurile pentru mărfuri; Despre urmărirea îndeplinirii planurilor şi măsurile de colaborare economică, preconizate; Despre preţuri şi clearingul multilateral în anii 1949-1950.

II. Cu privire la coordonarea planurilor economice urma a se discuta: Despre coordonarea planurilor de producţie pe anii 1949-1950, cu referiri directe privitoare la produse de metale feroase şi ramurile economice de materie primă; şi Despre acordarea ajutorului în îmbunătăţirea planificării şi întocmirii dărilor de seamă în ţările de democraţie populară, inclusiv problema metodelor de calcul al venitului naţional.

III. Cu privire la elaborarea diferitelor probleme privind construcţia economică s-a decis că urma a se discuta: Despre construcţia combinatului metalurgic în Ungaria; Despre construcţia centralelor electrice în regiunea cursului superior al râului Tisa; Despre construcţia uzinei de rulmenţi în Polonia; Despre construcţia podului peste Dunăre în regiunea Ghighen (Bulgaria); Despre lărgirea a 23 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Protocoale,

Protocol 1/1 Al Sesiunii Consiliului de Ajutor Economic Reciproc din 26 aprilie 1949. Moscova. Şedinţa de seară, Dosar 1/1949, f. 1-3

24 Idem, Protocol 2/1 Al Sesiunii Consiliului de Ajutor Economic Reciproc din 27 aprilie 1949. Moscova. Şedinţa de zi, Dosar 1/1949, f. 4-8

Page 357: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

357

două uzine metalurgice în raionul Ostrava ( Cehoslovacia). În conformitate cu dorinţa exprimată de delegaţia albaneză, să fie însărcinat Biroul Consiliului să pregătească propuneri pentru dezvoltarea economiei naţionale a Albaniei, şi în primul rând a ramurilor economice de materii prime şi problemele transporturilor.

IV. Cu privire la ajutorul tehnic, urma a se discuta: Despre pregătirea propunerilor pentru colaborarea tehnico-ştiinţifică şi schimbul de experienţă tehnică între ţările membre ale Consiliului; Despre organizarea standardizării în ţările de democraţie populară. In ceea ce priveşte domeniul sensibil al relaţiilor cu Iugoslavia, Uniunea Sovietică, prin glasul lui V. Molotov a propus elaborarea unei linii comune sub aspect economic, fiind creată o comisie în acest scop. Comisia, care îl cuprindea şi pe Al. Bârlădeanu, trebuia să prezinte, până a doua zi, propriile propuneri. În fine, a treia şedinţă, desfăşurată la 28 aprilie 194925, are drept punct central propunerile Comisiei referitoare la relaţiile cu Iugoslavia „ţinând seamă de politica duşmănoasă dusă de Guvernul Iugoslaviei faţă de ţările de democraţie populară şi URSS, până la încetarea acestei politici duşmănoase”, propunerile sunt formulate fără echivoc: toate ţările membre trebuiau să reexamineze în cel mai scurt timp acordurile încheiate cu Iugoslavia şi să treacă la sistarea acordării oricărui fel de credit Iugoslaviei; încetarea oricărei livrări de mărfuri, cumpărări doar de materii prime strategice; trebuia redusă în mod serios vânzarea de utilaj industrial şi mărfuri de importanţă strategică; erau interzise vânzările de armament şi ajutoarele tehnice. Fiecare ţară trebuia să facă un raport în care să arate cum a îndeplinit aceste recomandări. Între hotărârile luate cu prilejul celei de a treia şedinţe se numără şi stabilirea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului CAER pe anul 194926, Schema pentru consilieri 27 , Schema pentru referenţi, translatori, dactilografe şi alţi tehnicieni28 şi Schema personalului de deservire a casei 9 - C29. În urma primei sesiuni a CAER, fiecare delegaţie a primit o mapă care cuprindea Regulamentul Comisiei de Standardizare, ce urma să-şi înceapă activitatea în septembrie 1949, şi un număr impresionant de chestionare, multe din ele cu menţiunea secret, ce vizau date statistice extrem de amănunţite, referitoare

25 Idem, Protocol 3/1 Al Sesiunii Consiliului de Ajutor Economic Reciproc din 28 aprilie 1949.

Moscova. Şedinţa de zi, Dosar 1/1949, f. 9-12 26 Ibidem, f. 13 27 Ibidem, f. 14 28 Ibidem, f. 15 29 Ibidem, f. 16

Page 358: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

358

la economia naţională, cu termene precise privind completarea lor. Acest fapt demonstra intenţia clară a Moscovei de a cunoaşte în amănunt, şi implicit de a putea controla economia statelor satelit. Cu titlu exemplificativ, amintim unele dintre acestea:

• Chestionar la punctul 1, referitor la lărgirea schimburilor comerciale în anii 1949 şi 1950 pentru ţările membre ale CAER30, solicita date exacte privind importurile, exporturile, pe ţări, pe grupe de mărfuri, acordurile încheiate, textele acordurilor în vigoare, textele şi listele de mărfuri ale acordurilor în vigoare pe mai mulţi ani, preţurile fixate pe 1949. Se recomanda ca aprecierile să se facă ţinând seama de paritatea 1$=5,30 ruble.

• Chestionat la punctul 2, referitor la comerţul exterior cu ţările capitaliste şi preţul mărfurilor31, solicita date privitoare la export şi import, în sumă globală, pe ţări, pe grupe de mărfuri, textele acordurilor în vigoare, cumpărări şi vânzări probabile, cazuri de discriminare, în ce organizaţii internaţionale participă şi pe ce baze, creditele primite sau acordate şi pe ce baze, acorduri speciale etc.

• Caracterizarea întreprinderilor siderurgice şi metalurgice neferoase32, cu termen de predare la 10 iunie 1950, solicita pentru fiecare întreprindere în parte amănunte referitoare la: numărul de furnale înalte şi caracteristica lor; numărul şi capacitatea globală a bateriilor de cocsare în mii tone pe an; numărul cuptoarelor în bateria de cocsare; producţia efectivă de fontă pe anul 1948, în mii tone, din care fontă cenuşie, fontă albă, feroaliaje; coeficientul utilizării volumului util al furnalelor înalt în m3/tonă; numărul cuptoarelor Martin şi al celor electrice, precum şi caracteristica lor (suprafaţa de lucru, tonajul nominal al cuptoarelor electrice şi puterea transformatorilor); producţia efectivă de oţel în 1948 în mii tone (separat oţel Martin şi oţel electric; producţia de oţel obţinută pe m2 de suprafaţă a cuptoarelor Martin, în tone, în timp calendaristic; producţia efectivă de oţel Bessemer, Thomas pe anul 1948, în mii tone; numărul laminoarelor, denumirea lor, dacă laminează la cald sau la rece, numărul de caje, diametrul cilindrilor pe fiecare laminor şi lungimea cilindrului în milimetri ş.a.

30 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER, dosar

nr. 3/1949, f. 1 31 Ibidem, f. 2 32 Ibidem, f. 4-7

Page 359: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

359

• Chestionar asupra principalelor întreprinderi din industria bumbacului33, solicita amănunte, pentru fiecare întreprindere în parte grupate pe două categorii: filaturi şi ţesătorii. Pentru filaturi: numărul de fusuri instalate; numărul de carde sau aparate de tors de sistem englezesc; diametrul inelului la maşinile cu vater, distanţa dintre fusuri la selfactoare; ridicare pe fus; producţie realizată de tort, în tone pe anul 1948 şi numărul mediu al tortului; producţia realizată de tort în tone pe luna martie 1949 şi numărul mediu; numărul efectiv de ore de lucru al fabricii pe luna martie 1949; denumirea bumbacului utilizat şi compoziţia amestecului. Pentru ţesătorie: numărul de războaie instalate; lăţimea; uzina de fabricaţie a războiului; viteza de lucru a războiului adaptată la întreprindere(numărul de lovituri pe secundă); producţia realizată de ţesătură, pe 1948, în m2 (a se indica densitatea medie); producţia de ţesătură realizată pe luna martie 1949 şi densitatea medie; numărul efectiv de ore de lucru al fabricii pe luna martie 1949; denumirea şi caracteristica sortimentului principal, produs în martie 1949; capacitatea instalată de finisare (albire, vopsire, apretură, imprimare) şi producţia maximă pe oră; unde şi prin ce sistem se realizează desfacerea tortului comercial şi ţesăturii; preţul de cost mediu comercial al unităţii de producţie fabricată.

Din multitudinea de chestionare mai amintim pe cele referitoare la industria lânii, la agricultură, la principalele întreprinderi pentru fabricarea maşinilor unelte, schema de balanţă pentru oleaginoase, pentru cereale ş.a.

A doua sesiune a CAER, desfăşurată între 25-27 august 194934 a avut pe ordinea de zi subiecte similare primei sesiuni, cu deosebirea că discuţiile au fost centrate pe activitatea de comerţ exterior, pentru că, aşa cum se precizează în documentele sesiunii, „coordonarea comerţului exterior este un mijloc de luptă împotriva discriminaţiei practicată de Statele Unite americane şi ţările marşalizate împotriva URSS şi ţărilor democraţiei populare” 35 . În plus, s-a hotărât suplimentarea unor livrări de mărfuri între URSS şi ţările membre ale Consiliului, cu recomandarea ca să se elaboreze condiţii comune de livrări şi contracte tip, care să înlesnească operaţiile comerciale, precum şi încheierea unor acorduri de lungă durată pentru livrări reciproce de mărfuri. Se preconiza limitarea vânzării de

33 Ibidem, f. 23-24 34 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER, Raport asupra

lucrărilor Biroului CAEM în vederea pregătirii sesiunii II din august 1949 a CAEM, dosar 4/1949, f. 1-8

35 Ibidem, f. 3

Page 360: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

360

mărfuri strategice către ţările capitaliste, cu deosebire a produselor petroliere, laminatelor, conductelor, metalelor neferoase şi a utilajului industrial greu. Se recomanda, ca în cazul creditelor contractate în ţări capitaliste, să nu se accepte control asupra utilizării creditului obţinut. Pentru înfăptuirea coordonării în domeniul comerţului exterior se propunea înfiinţarea unui Comitet de coordonare, format din reprezentanţii ministerelor de comerţ exterior, care se va întruni cel puţin odată la trei luni.

O altă problemă discutată a fost aceea a preţurilor şi clearing-ului multilateral. Condiţiile erau precizate fără echivoc, anume fiecare ţară participantă trebuie să aibă egalitate cu celelalte ţări participante, preţuri pe bază unică pentru aceleaşi mărfuri ţinându-se seama de calitate şi cheltuieli de transport. Decontările urmau a se efectua într-o singură monedă, rubla, după cursul oficial al Băncii de Stat a URSS, bancă prin care urmau să se facă şi decontările.

Colaborarea tehnico-ştiinţifică trebuia intensificată şi se considera extrem de importantă discutarea unor proiecte majore, precum: construcţia de hidrocentrale, linii de cale ferată şi şosele, sisteme de irigaţii şi canale de transport, porturi maritime şi fluviale, mari combinate şi uzine ş.a. Creşterea producţiei de rulmenţi era de dorit să fie accelerată, cu deosebire „a acelor rulmenţi cu bile necesari celor mai importante ramuri ale economiei naţionale”, astfel ca până în anul 1953, cel mai târziu, să se ajungă la o satisfacere completă a cerinţelor. În acest sens, pentru 1950 era prevăzută o producţie de 6,2 milioane bucăţi, din care Cehoslovacia urma să producă 5,7 milioane, Polonia – 0,3 milioane, iar România - 0,2 milioane. Pentru 1953, era proiectată o producţie de 20 milioane bucăţi, repartizate astfel: Cehoslovacia – 12 milioane, Polonia – 6 milioane, Ungaria – 1 milion şi România – 1 milion. Pentru acest deziderat, Cehoslovacia şi Polonia urmau să prezinte Biroului Consiliului, până la 15 septembrie 1949, propuneri în legătură cu măsurile de majorare a producţiei de oţel necesară fabricării rulmenţilor. In plus, Cehoslovacia, trebuia să facă propuneri pentru organizarea, în una din întreprinderile existente, a producţiei de rulmenţi speciali, de mare precizie, şi să prevadă posibilitatea organizării producţiei de utilaj pentru fabricile de rulmenţi. Delegaţiile prezente au solicitat URSS să acorde ajutor tehnic în proiectarea, construcţia şi însuşirea producţiei în noile fabrici din Polonia, România şi Ungaria, să se efectueze sistematic schimbul de experienţă, iar pentru a se reduce deficitul existent, era necesară şi organizarea de ateliere de reparaţii în Cehoslovacia, România, Polonia şi Ungaria.

Page 361: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

361

A treia sesiune a CAER, desfăşurată la Moscova, la 24 noiembrie 1950, cu ordinea de zi stabilită încă de la sesiunea precedentă36, îşi concentrează activitatea în şase puncte, anume: Coordonarea planurilor de producţie a petrolului şi a utilajului petrolier; Coordonarea planurilor de producţie a materiilor prime pentru metalurgia metalelor colorate ( minereuri şi concentrate de plumb, zinc şi cupru) şi, de asemenea, coordonarea planurilor de producţie a utilajului pentru lucrările de explorare şi exploatare a minereurilor metalelor colorate 1949-1950; Coordonarea planului de producţie a fibrelor artificiale 1949-1950; Coordonarea planurilor de producţie pe 1950 a materiilor prime pentru industria textilă (bumbac, in, cânepă); Coordonarea planurilor de producţie a automobilelor şi motocicletelor; Coordonarea planurilor de producţie a tractoarelor.

Până în 1954 nu au mai avut loc alte întruniri ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, dar anii 1953-1956 reprezintă o perioadă plină de frământări politice la nivelul eşaloanelor superioare ale puterii în URSS. Schimbarea fundamentală a momentului, cu mari implicaţii pe termen lung, este dispariţia autorităţii cvasi-divine care îi fusese recunoscută lui I.V.Stalin. Luptele interne în timpul vieţii acestuia aveau ca obiectiv câştigarea favorurilor marelui dictator. După dispariţia lui, luptele interne erau circumscrise obţinerii puterii de către cei trei pretendenţi, P.Beria, Gh.Malencov şi N.S.Hruşciov. Tot în această perioadă apar şi primele nemulţumiri nedisimulate în unele din ţările cu poziţie orbitală faţă de Moscova, respectiv la Pilsen, în mai 1953, şi la Berlin, în iunie acelaşi an37. Pe acest fundal al frământărilor, din iniţiativă sovietică, se lansează reorganizarea activităţii Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în ianuarie 1954 fiind distribuit membrilor CAER un document38, în acest sens. Ca urmare, în zilele de 26 şi 27 martie 1954 are loc sesiunea a patra.

În expunerea 39 făcută de şeful delegaţiei sovietice se arată, cu exemplificări statistice, saltul economic şi succesele repurtate de ţările socialiste în anii care s-au scurs de la înfiinţarea CAER, considerând acest fapt ca o dovadă a experienţei câştigate în activitatea de planificare. Sunt criticate paralelismele apărute în dezvoltarea industriei în statele membre ale Consiliului şi interesul modest arătat agriculturii şi producţiei bunurilor de larg consum. Sunt remarcă însă

36 Ibidem, f. 9 37 Brus, W., op.cit, p. 70-71 38 Despre reorganizarea şi activitatea de viitor a Consiliului de Ajutor Reciproc Economic.

Propunerile URSS, în ANIC, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER, dosar 12/1954, f. 1-4. Documentul este datat 18 ianuarie 1954

39 Note din discursul tovarăşului Micoian A., 26.III.1954 (document olograf şi nesemnat – n. ns.), în ANIC, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Protocoalele CAER, dosar 13/1954, f. 18-24

Page 362: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

362

„ritmurile gigantice”ale construcţiilor de maşini, precum şi „partea din venitul naţional care s-a alocat în ultimii 4 ani pentru investiţii: RDG, 12%; Bulgaria, 14%; CSR, 19%; Ungaria, 20%; Polonia, 23%; Albania, 28%; România, 31%, ceea ce a creat greutăţi mari, din care tovarăşii români caută să iasă”. Şi se conchide: „Aceste lucruri vorbesc de faptul că în spatele acestor succese sunt greutăţi şi lipsuri. În 1949 s-a simţit necesitatea creării CARE, care a avut un rol pozitiv în problemele de comerţ exterior, însă nu a avut acest rol în coordonarea producţiei şi a investiţiilor. Dacă până în prezent nu s-a simţit necesitatea acestui lucru, în momentul de faţă, fără coordonarea planurilor nu putem merge mai departe. De aici necesitatea reorganizării CARE. Tovarăşii pot spune că problema se pune la timp. Trebuie să spunem însă că am întârziat cu 1-2 ani. Viaţa ne-a depăşit”40. Totodată se mai conchide: „de ce se pune într-un fel nou problema? Aceasta rezultă din nivelul nou al dezvoltării noastre, din cerinţe noi. Coordonarea a devenit pârghia principală a colaborării” 41 ( subl. ns.). Delegaţia României consimte la propunerile privind reorganizarea propusă, apreciind că „ele exprimă în mod just sarcinile ce ne stau în faţă şi sunt venite la timp. Realizarea propunerilor URSS va permite coordonarea planurilor economice a ţărilor de democraţie populară, între ele şi cu planul dezvoltării economiei naţionale a URSS în interesul tuturor ţărilor membre”42.

În esenţă, principalul obiectiv al sesiunii din martie 1954, a Consiliului a fost acela al adoptării unei hotărâri unanim acceptate 43 privind cadrul de desfăşurare a activităţii şi care înlocuia hotărârea din 8 ianuarie 1949. În document se menţionează faptul că în perioada 1949-1954, CAER n-a realizat corespunzător niciodată coordonarea planurilor economice ale ţărilor membre, şi ţinând seama de dorinţele existente, hotărăşte: „Să se considere că problemele de bază ale Consiliului sunt:

a) contribuţia la realizarea măsurilor de coordonare reciprocă a planurilor de dezvoltare a economiei naţionale ale ţărilor europene de democraţie populară şi coordonarea acestor planuri cu planurile dezvoltării economice a URSS, ceea ce trebuie să corespundă intereselor ferme a politicii industrializării socialiste, odată

40 Ibidem, p. 19 41 Ibidem, p. 20 42 Proiect de expunere al delegaţiei Guvernului RPR la sesiunea CARE cu privire la reorganizarea

activităţii, în ANIC, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Protocoalele CAER, dosar 13/1954, f. 7

43 Anexa 1 la Protocolul nr.1/4, Cu privire la reorganizarea şi activitatea viitoare a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în ANIC, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Protocoalele CAER, dosar 14/1954, f. 5-8

Page 363: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

363

cu accelerarea creşterii agriculturii, sporirii producţiei mărfurilor de larg consum şi a ridicării pe această bază a nivelului de trai al populaţiei în ţările de democraţie populară şi să contribuie de asemenea la dezvoltarea continuă a iniţiativei lor în construcţia economică planificată, ţinând cont de specializarea şi cooperarea posibilă a producţiei;

b) elaborarea şi contribuţia la realizarea măsurilor pentru dezvoltarea mai departe a schimbului reciproc de mărfuri între ţările membre ale Consiliului;

c) elaborarea şi contribuţia la realizarea măsurilor coordonate pentru dezvoltarea transportului şi a traficului de tranzit;

d) elaborarea diferitelor probleme care se referă la stabilirea cursului valutar şi a decontărilor financiare între ţările membre ale Consiliului, inclusiv probleme de clearing;

e) elaborarea şi contribuţia la realizarea măsurilor pentru dezvoltarea colaborării tehnico-ştiinţifice inclusiv în problema standardizării producţiei şi a schimbului de expertiză tehnică între ţările membre ale Consiliului;

f) elaborarea şi contribuţia la realizarea măsurilor coordonate pentru comerţul ţărilor membre ale Consiliului cu ţările capitaliste;

g) urmărirea realizării măsurilor proiectate pentru colaborarea economică a ţărilor membre ale Consiliului”44.

Sunt amintite şi alte aspecte ale colaborării viitoare, între care amintim faptul că hotărârile se vor lua numai cu consimţământul ţărilor cointeresate, fiecare ţară va avea un reprezentant din partea guvernului şi 1-2 locţiitori, Consiliul se va întruni minim de două ori pe an, cheltuielile pentru întreţinerea Secretariatului se acoperă de către ţările membre, secretariatul va avea sediul la Moscova ş.a.

Momentul martie 1954 este marcant pentru activitatea ţărilor membre ale CAER. El imprimă un curs nou relaţiilor intracomunitare întrucât, pentru aproape un deceniu, coordonarea planurilor va fi numitorul comun al activităţii Consiliului. Din iunie acelaşi an, coordonarea planurilor devine o activitate efectivă, fapt demonstrat prin documentele Sesiunii din 24-25 iunie 195445, care ar fi trebui să se aplice în perioada celui de-al şaselea plan cincinal al URSS, 1956-1960. Şedinţa este prezidată de I.Cabanov, iar pe ordinea de zi, drept problemă centrală este: Coordonarea planurilor în domeniul investiţiilor ţărilor membre ale Consiliului, secondată de alte două probleme, anume comerţul exterior al ţărilor membre cu ţări

44 Ibidem, f. 6-7 45 Protocol Nr. 1/5 Al Sesiunii Consiliului de Ajutor Economic Reciproc din 24 şi 25 iunie 1954.

Moscova, în ANIC, Fond, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Protocoalele CAER, dosar 15/1954, f. 2-3

Page 364: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

364

capitaliste şi un ajutor pe care l-a solicitat RDG, ca urmare a dificultăţilor pe care le înregistra, îndeosebi cu aprovizionarea cu alimente a populaţiei. În legătură cu coordonarea planurilor se adoptă un document 46 distinct, care prezenta detaliat direcţiile viitoare de dezvoltare plecând de la constatarea că dezvoltarea industriei prelucrătoare, în special a celei grele s-a făcut necoordonat cu baza de materii prime. Pentru a îndrepta acest neajuns, se hotărăşte: „Se consideră indicat ca menţionata coordonare a planurilor de construcţii capitale să se efectueze pentru obiectivele mari din următoarele ramuri ale economiei naţionale, precum şi pentru produse”, menţionându-se în acest sens combustibilii, energetica, siderurgia, metalurgia neferoasă, chimia şi construcţiile de maşini. Iar în ceea ce priveşte domeniul construcţiilor capitale, erau prioritare: asigurarea dezvoltării mai rapide a ramurilor industriale de materii prime, asigurarea unei asemenea dezvoltări a industriei metalurgice şi a construcţiilor de maşini încât să facă posibilă specializarea şi cooperarea între ţările membre, iar în ceea ce priveşte capacităţile de producţie se recomanda îmbunătăţirea folosirii celor existente, prin perfecţionarea tehnologiei şi evitarea construirii de noi întreprinderi.

În ceea ce priveşte poziţia României pentru punerea în aplicare a recomandărilor Moscovei, un an mai târziu, oficialităţile de la Bucureşti, avea deja o sinteză 47 ce cuprindea principalele probleme şi/sau neconformităţi care, sub aspect tehnico-operaţional duceau la dezarticularea planului românesc şi care trebuiau soluţionate pe cale amiabilă. Coordonarea se dovedea extrem de anevoioasă sub aspect practic. Problemele erau numeroase, cu referire directă la: Asigurarea de ţevi şi ţagle pentru ţevi prin import din URSS şi din ţările de democraţie populară; Ţagle de relaminare; Asigurarea de minereu de fier; Cărbuni cocsificabili; Cocs; Laminate; Problema exportului de gaze naturale în URSS; Exportul de produse petroliere; Exportul de utilaj petrolifer, vagoane şi vase navale. Observaţiile părţii române se referă la faptul că în proiectele de balanţă au fost luate în considerare doar aspectele cantitative şi că problemele legare de sortimente şi calitate nu şi-au găsit o exprimare suficientă, precum şi faptul că proiectul de repartiţii pe ţări şi a repartiţiilor de aprovizionare reciprocă, modifică radical proiectul balanţei de plăţi a RPR. În consecinţă, delegaţia RPR cerea ca problemele

46 Anexa Nr.1 la Protocolul 1/5. Cu privire la măsurile pentru coordonarea planurilor în domeniul

construcţiilor capitale ale ţărilor membre ale Consiliului, în ANIC, Fond, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Protocoalele CAER, dosar 15/1954, f. 6-10

47 Principalele probleme de coordonare a planurilor cu URSS şi cu ţările de democraţie populară pe perioada 1956-1960 privind RPR ( pe document este menţiunea: „Predat la Gosplan la 15 X 1955” – n.ns.), în ANIC, Fond, Fond Comisia guvernamentală pentru CAER. Comisia economică, dosar 17/1955, f. 47-52

Page 365: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

365

anului 1956 să fie clarificate de urgenţă pentru a nu împiedica continuitatea aprovizionărilor şi livrărilor reciproce.

Coordonarea planurilor, armonizarea punctelor de vedere ale delegaţiilor ţărilor membre, a orgoliilor şi/sau pretenţiilor acestora au fost permanent un prilej de disensiuni, fapt demonstrat de intervenţiile delegaţilor şi consemnate, doar uneori, de intervenţiile demnitarilor români în şedinţele BP al PMR, dar şi de memoriile unor demnitari români care au îndeplinit ani îndelungaţi importante funcţii în aparatul CAER. În legătură cu felul în care se desfăşurau întrunirile acestuia, Al. Bârlădeanu, relatează, cu un umor amar că: „ Situaţia era de aşa natură că pe noi nu ne susţinea nimeni, de obicei RDG era interesată să sprijine poziţia sovietică deoarece se preconiza o dezvoltare mai accelerată a industriei nemţeşti. Cehoslovacia avea şi ea prilejuri pentru realizarea propriilor interese. Bulgaria fie că era, pe tăcute alături de noi, fie că nu era, din obedienţă politică faţă de ruşi, nu se pronunţa în favoarea tezelor noastre. Polonia, uneori era cu noi, alteori împotrivă, nu te puteai baza pe ea”48.

În perioada anilor 1956-1958, lumea socialistă este marcată de numeroase frământări49. Al XX-lea Congres al PCUS, din februarie 1956, evenimentele din Polonia şi Ungaria, din vara şi toamna anului 1956, reconcilierea Moscovei cu I.B.Tito, consfinţită prin călătoria acestuia la Moscova, în iunie 1956, Congresul al VIII-lea al Partidului Comunist Chinez, din septembrie 1956 ş.a. au obligat conducerea superioară de partid de la Moscova la o reevaluare a formelor şi metodelor de colaborare/subordonare cu ţărilor satelite. Referindu-se la deosebirea dintre felul cum funcţiona CAER-ul în timpul lui I.V.Stalin şi, mai apoi, în timpul urmaşilor lui, în unele lucrări, se precizează că ar fi chiar un „paradox”. Acesta constă în faptul că, sub conducerea lui Stalin, URSS avea puterea, dar nu şi dorinţa de a impune un anume grad de unitate economică, alta decât aceea a unei simple anexiuni, dar, atunci când Hruşciov a avut dorinţa, n-a mai avut puterea50.

Şi în România apar, în forme disimulate, tendinţe de desprindere de Moscova. După desfiinţarea a 14, din cele 16 SOVROM-uri existente, liderii de la Bucureşti, lansează ideea retragerii trupelor sovietice din România51, fapt împlinit

48 Betea, L., Alexandru Bârlădeanu despre…, p. 149 49 Vezi pe larg: Calvocoressi, P., Europa de la Bismarck…, p.82-97 ; Soulet, J-F., Istoria comparată

a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Bucureşti, 1998, p. 113-122 ş.a.

50 Wiles, P.J.D., Communist International Economics, Oxford, London, p. 311 51 Vezi pe larg Betea, L., Maurer şi lumea de ieri…, p. 143-171; Betea, L., Alexandru Bârlădeanu

despre…, p. 127-135; Scurtu, I. (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996; Retegan, M., Duţu, Al., Război politic în blocul comunist. Relaţii româno-sovietice. Documente. Vol.II, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004 ş.a.

Page 366: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

366

doi ani mai târziu, deşi în calitate de membru al Tratatului de la Varşovia ea nu este scutită de obligaţii.

În anii 1956-1958, CAER-ul îşi modifică substanţial schema de funcţionare. Se înfiinţează numeroase comisii de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică cu scopul de a analiza şi rezolva complicatele probleme ale livrărilor reciproce de mărfuri ale balanţelor de plăţi ale fiecărei ţări, orientarea importurilor şi exporturilor de mărfuri. În vederea coordonării de perspectivă a planurilor, în septembrie 1957, are loc, la Praga, o consfătuire a preşedinţilor CSP-urilor, unde se stabilesc ramurile şi principalele produse pentru care să se realizeze coordonarea, precum şi sarcinile care reveneau CAER pe această linie, respectiv listele cu indicatori de calitate şi cantitate, liniile principale de dezvoltare a tehnicii ş.a. În continuare, conducerea de la Bucureşti respinge toate încercările de a se institui un sistem economic dirijat de la centru, prin echipa coordonată de Alexandru Bârlădeanu şi Gh. Gaston Marin, care au de făcut faţă unor presiuni multiple, în cele mai variate domenii şi forme: specializare, plan unic, întreprinderi mixte, încălcarea suveranităţii, respectarea principiului de egalitate şi respect reciproc, interese unilaterale satisfăcute prin intermediul CAER ş.a.

Programul Complex a introdus un nou concept, anume integrare economică socialistă. Formularea, care s-a consacrat cu timpul, presupunea că acest tip de integrare este un nivel superior al procesului de diviziune socialistă a muncii, care va conduce la apropierea economiilor statelor membre, un proces ce trebuia să se desfăşoare conştient, planificat şi reglementat de partidele comuniste şi guvernele ţărilor membre.

Unele dintre proiectele propuse după adoptarea Programului Complex au fost cuprinse într-un document semnat la a 29-a sesiune a Consiliului, din 1975. Documentul, intitulat Planul Concertat pentru măsuri multilaterale de integrare, a fost considerat primul plan general al economiilor ţărilor CAER şi a acoperit, prin prevederile lui, cincinalul 1976-1980.

O a doua mare iniţiativă privind implementarea Programului Complex, a fost lansată în 1976, la a 30-a sesiune a Consiliului. Aceasta s-a referit la realizarea unui Program de Cooperare pe termen lung şi viza ramurile şi subramurile principale ale economiei.

În 1978 a avut loc cea de-a 32-a sesiune a Consiliului, în cadrul căreia s-au adoptat programe de cooperare care acopereau perioada 1978-1990, iar în 1979, la sesiunea a 33-a a Consiliului s-au rememorat cei 30 de ani de activitate scurşi de la

Page 367: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

367

înfiinţare52 şi s-au reiterat direcţiile viitoare. Cu acel prilej s-a apreciat că ţările membre ale CAER, sub conducerea partidelor comuniste şi muncitoreşti, „au obţinut succese remarcabile în construcţia socialistă şi comunistă”, iar dezvoltarea comunităţii ţărilor membre ale CAER s-a caracterizat prin „adâncirea integrării economice socialiste, apropierea economiilor ţărilor membre, egalizarea treptată a nivelurilor de dezvoltare a ţărilor frăţeşti, întărirea unităţii lor, intensificarea influenţei socialismului asupra dezvoltării mondiale”53. În document se apreciază că se asigură participarea egală în drepturi şi liber consimţită a statelor socialiste, independent de mărimea lor şi nivelul de dezvoltare, iar „Adâncirea şi perfecţionarea în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre ale CAER se înfăptuiesc pe baza liberului consimţământ deplin şi nu sunt însoţite de crearea de organe supranaţionale, nu afectează problemele planificării interne(subl.ns.), ale activităţii financiare şi de gestiune economică ale organizaţiilor” 54 . Comunitatea ţărilor membre ale CAER demonstrează un dinamism înalt al dezvoltării economice, fapt demonstrat prin reducerea decalajelor economice dintre ţările membre şi intrarea majorităţii statelor socialiste în etapa făurii societăţii socialiste dezvoltate55. Este remarcată importanţa Sesiunii a 23-a speciale a Consiliului, care a avut loc în 1969, care prin hotărârile adoptate a prefigurat scopurile şi direcţiile integrării economice socialiste, aşa cum au fost ele definite în Programul Complex adoptat în 1971. În procesul realizării lui, s-au încheiat peste 200 de convenţii multilaterale pentru realizarea unor mari proiecte, cu deosebire pentru asigurarea necesarului de materii prime şi combustibili56. Iar în domeniul vast al specializării şi cooperării în producţie sunt evidenţiate cele peste 1.000 convenţii, din care, numai pentru construcţii de maşini, în perioada 1971-1978, s-au încheiat 80, ce cuprind peste 10.000 de denumiri de produse57. Cu toate rezultatele pozitive obţinute, se apreciază că specializarea şi cooperarea în producţie se efectuează încă lent. Se apreciază, de asemenea, că formele şi metodele statornicite în vederea coordonării planurilor au fost completate cu elaborarea Planului convenit al acţiunilor multilaterale

52 Raportul Comitetului Executiv privind 30 de ani de activitate a Consiliului de Ajutor Economic

Reciproc şi sarcinile dezvoltării şi adâncirii în continuare a colaborării multilaterale a ţărilor membre ale CAER, în ANIC, Fond Sesiuni ale CAER. Sesiunea a 33-a, vol.3, dosar 111/1979, f. 1-23

53 Ibidem, f. 2-3 54 Ibidem, f. 4 55 Ibidem, f. 6 şi 7 56 Ibidem, f. 8 57 Ibidem, f. 9

Page 368: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

368

integraţioniste ale ţărilor membre CAER şi pentru perspectivă se pregăteşte Planul convenit pentru anii 1981-1985, iar pentru derularea activităţilor multiple, structura organizatorică a fost completată prin crearea a 25 de organizaţii interstatale şi economice internaţionale, care sunt chemate să contribuie la adâncirea specializării şi cooperării pentru realizarea Planului Complex 58 . În concluzie, în raportul menţionat se apreciază că experienţa a 30 de ani de activitate a CAER, pe baza colaborării şi dezvoltării integrării economice a ţărilor membre ale CAER, contribuie la întărirea şi sporirea forţei economice a întregii comunităţi socialiste59.

La începutul anilor ‘80, degradarea economico-socială a URSS, coroborată cu rezistenţa la integrare a ţărilor satelit, cu presiunile societăţii civile, cu incapacitatea regimurilor de a se autoreforma, decesul liderului de la Kremlin, Leonid Brejnev, urmat la scurt timp de decesul celor doi succesori, Iuri Andropov şi Konstantin Cernenko, în 1984 şi, respectiv, 1985, venirea la Kremlin a lui Mihail S. Gorbaciov în 1985, au condus la „accelerarea istoriei”, cum avea să se exprime unii comentatori occidentali60. Procesul de reforme iniţiat în Uniunea Sovietică, odată cu alegerea, în martie 1985, a lui Mihail Gorbaciov, a cuprins, în afara vieţii politice, economice şi sociale interne, şi politica externă a ei, inclusiv raporturile cu celelalte ţări socialiste. După preluarea puterii, convingându-se de criza în care intraseră relaţiile dintre ţările socialiste, noul secretar general al CC al PCUS a simţit nevoia abandonării politicii de dictat şi amestec a Moscovei în treburile interne ale aliaţilor săi. În octombrie 1985, cu ocazia Consfătuirii de la Sofia a statelor participante la tratatul de la Varşovia, liderii ţărilor socialiste s-au referit la toate problemele care îi preocupau, inclusiv la colaborarea economică dintre acestea, constatând la unison că, în ceea ce priveşte CAER-ul, activitatea este ineficientă.61. Fostul lider sovietic, a recunoscut cu acel prilej că nu avea un sistem de pârghii menite să îndrepte situaţia, dar consecvent ideii că trebuie întreprins ceva, un an mai târziu, a înaintat membrilor BP al CC al PCUS o notă intitulată Cu privire la unele probleme actuale ale colaborării cu ţările socialiste, care a fost examinată, în vara anului 1986, în cadrul unei şedinţe speciale a Biroului Politic. Printre problemele cuprinse în documentul menţionat cele referitoare la CAER se numărau: nimeni nu poate pretinde o situaţie specială în cadrul comunităţii; nu trebuie întreprins nimic fără luarea în considerare a intereselor specifice ale fiecărei părţi şi interesele generale ale comunităţii, fără manifestarea unei atitudini de 58 Ibidem, f. 11 şi 15 59 Ibidem, f. 23 60 Soulet, J-F., op.cit., p.287 şi Clavocoressi, P., Europa de la Bismarck…, p. 93-94 61 Buga, V., CAER – Tentative de reformare în anii „perestroikăi”, în Dosarele Istoriei An XI,

Nr.9(121), 2006, p. 62

Page 369: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

369

respect faţă de prieteni şi aliaţi; în relaţiile economice, să fie promovate cu consecvenţă principiile avantajului şi ajutorului reciproc; să se treacă în mod consecvent de la relaţii pur comerciale la o cooperare largă de producţie; să se realizeze restructurarea radicală a mecanismului colaborării economice; activitatea CAER să fie concentrată pe convenirea politicii economice şi crearea condiţiilor valutar-financiare, organizatorice şi juridice care să asigure dezvoltarea largă a legăturilor directe între întreprinderi, institute ştiinţifice şi de proiectare, precum şi crearea de firme comune; luarea în considerare, nu în formă, ci pe fond, a părerilor şi interesele prietenilor ş.a.62.

În aceeaşi perioadă, relaţiile economice externe au influenţat în mod deosebit ţările membre CAER, în principal, ca urmare a deschiderii către est a creditorilor occidentali. Întărirea dolarului pe pieţele internaţionale şi ratele mari ale dobânzii în SUA au făcut ca serviciul datoriei externe să devină împovărător pentru ţările debitoare. În ceea ce priveşte România, este cunoscut felul cum a soluţionat această problemă, prin plata accelerată, dar cu sacrificarea nivelului de trai al populaţiei. Iar relaţiile ei cu organele CAER şi liderii sovietici se înăspresc, ca urmare a respingerii permanente a propunerilor sovietice şi refuzului constant privind planificarea comună. La Berlin, cu prilejul Consfătuirii economice la nivel înalt, din 18-20 octombrie 1982, s-a stabilit că instrumentul principal al convenirii politicii economice să fie coordonarea planurilor economice cincinale şi să se treacă la coordonarea direcţiilor principale ale dezvoltării economice pe o perioadă mai îndelungată63, dar, datorită multiplelor obiecţiuni ale delegaţiei româneşti şi pentru a menţine aparenţa consensului ţărilor membre „delegaţia sovietică, sprijinită de celelalte delegaţii, a solicitat cu deosebită insistenţă ca din Declaraţia privind colaborarea economică dintre ţările membre ale CAER să se elimine propunerile părţii române referitoare la problemele neconvenite din proiectul de Hotărâre al Consfătuirii”64.

În ceea ce priveşte sesiunile CAER, reţin atenţia cele din iunie 1984 şi din decembrie 1985. Prima, Sesiunea a 38-a extraordinară, s-a ţinut la Moscova, în perioada 12-14 iunie 1984 şi a avut un caracter special, acesta fiind determinat de desfăşurarea în paralel a Consfătuirii la nivel înalt a ţărilor membre CAER 65, dar şi

62 Ibidem, p. 63 63 Hotărârea Consfătuirii economice la nivel înalt a ţărilor membre ale CAER. Proiect, în ANIC,

Fond Consfătuiri economice la nivel înalt CAER, dosar 25/1983, f. 8 64 Raport cu privire la elaborarea proiectelor de documente pentru Consfătuirea economică la nivel

înalt a ţărilor membre CAER, în loc.cit., f. 1 65 Consfătuirea economică la nivel înalt a ţărilor membre ale CAER. 12-14 iunie 1984, Editura

Politică, Bucureşti, 1984, p. 27-43

Page 370: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

370

a Sesiunii CAER care a adoptat măsuri organizatorice pentru concretizarea hotărârilor Consfătuirii. Aceasta din urmă a fost destinată discuţiilor privind coordonarea strategiei economice şi a obiectivelor pe termen lung, în condiţiile manifestărilor evidente de interese contrarii. La sesiune se adoptă documentul cu titlul Declaraţia cu privire la direcţiile principale ale dezvoltării şi adâncirii în continuare a colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice între ţările membre CAER, care viza eficientizarea şi îmbunătăţirea cooperării în şase domenii prioritare. De asemenea, s-a adoptat declaraţia privind Menţinerea păcii şi colaborarea economică internaţională. Analiştii din ţările membre CAER, dar şi cei occidentali, au opinat că întâlnirea, în ciuda aparenţelor, nu a fost un succes. Ideile şi rezultatele întâlnirii respective au fost finalizate la cea de-a 41-a Sesiune Extraordinară a Consiliului, desfăşurată la Moscova, în 17-18 decembrie 1985, apreciată unanim ca „unul dintre cele mai memorabile evenimente din istoria CAER”.

La cea de-a 43-a Sesiune extraordinară a CAER, desfăşurată la Moscova, în 13-14 octombrie 1987, s-au luat importante decizii privind reorganizarea mecanismului integrării66 şi modificarea structurii Consiliului67. Am putea spune chiar că, vântul schimbării, al reformei, cel puţin ipotetic, începe să fie acceptat la nivelul relaţiilor intra comunitare ale ţărilor socialiste.

În ceea ce priveşte reorganizarea mecanismului integrării, apreciem că, în mare parte, sunt reluate multe din ideile anterioare, dar îmbrăcate în haine noi şi îşi propune, în limbajul epocii şi al sistemului socialist, eliminarea disparităţilor regionale şi construirea treptată a pieţei unice. În fapt, reorganizarea propusă demonstrează slaba eficienţă a activităţii CAER şi prefigurează criza de sistem care va fi evidentă în scurt timp. Pornind de la considerentul că „integrarea nu contribuie, deocamdată, în măsura necesară la accelerarea creşterii economice, la trecerea economiilor ţărilor frăţeşti pe calea dezvoltării intensive”, precum şi de la faptul că, în ultimii ani „a slăbit în mare măsură dinamismul economiei socialiste, inclusiv în ce priveşte întrecerea dintre cele două sisteme”, dar şi de la considerentul că „s-a creat o dependenţă financiară şi tehnologică excesivă a unor ţări membre ale CAER faţă de Occident”, ţările membre ale CAER sunt „unanime” în ce priveşte faptul că a devenit actuală „necesitatea reînnoirii radicale a mecanismului colaborării lor economice şi perfecţionării activităţii

66 Hotărârea Sesiunii CAER (şedinţa a 43-a). Cu privire la reorganizarea mecanismului integrării

econmice socialiste şi a activităţii Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în ANIC, Fond Comisia guvernamentală CAER. Sesiunea 43, dosar 167/ 1987, 45-53

67 Structura Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în loc. cit., f. 63-64

Page 371: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

371

CAER”(subl.ns.) 68 . Reorganizarea preconizată de către Comitetul Executiv, are drept scop, adâncirea interacţiunii planice a ţărilor membre ale CAER şi a complementarităţii complexelor lor economice, crearea treptată a „pieţei unite”, accelerarea procesului de egalizare a nivelurilor de dezvoltare a ţărilor neeuropene ale comunităţii, cu nivelul ţărilor europene membre ale CAER, întărirea poziţiilor comunităţii socialiste în întrecerea economică cu ţările capitaliste dezvoltate şi cucerirea unui loc durabil în cadrul diviziunii mondiale a muncii69. Se precizează, de asemenea, că organizarea colaborării, efectuată pe trei nivele interconectate – la nivel guvernamental, la nivelul organelor conducătoare de ramură şi la nivelul centralelor, întreprinderilor şi organizaţiilor – în viitor să se bazeze pe Concepţia colectivă a diviziunii internaţionale socialiste a muncii pe 1991-2005. Această concepţie „va stabili specializarea raţională a fiecărei ţări membre a CAER în perspectivă”, iar prevederile ei vor constitui premise pentru coordonarea planurilor economice şi se vor înfăptui prin politica naţională, structurală, de investiţii şi tehnică, a acestora, precum şi pe calea elaborării de măsuri privind apropierea mecanismelor economice70. Direcţiile reorganizării colaborării reciproce sunt, în principal, coordonarea planurilor economice pe cele trei nivele menţionate anterior, dezvoltarea pe toate căile a integrării la nivel de centrale şi întreprinderi ale ţărilor membre CAER, iar în subsidiar, perfecţionarea formării preţurilor, a relaţiilor valutar-financiare şi de credit şi a bazelor juridico-contractuale.

Concepţia colectivă 71 , urma să ţină seama de Principiile de bază ale diviziunii internaţionale socialiste a muncii, de rezultatele îndeplinirii Programului complex al integrării şi ale hotărârilor Consfătuirii la nivel înalt a ţărilor membre ale CAER.

Procesul integrării socialiste ce trebuia dinamizat la sfârşitul anilor ’80, trebuia să pornească de la utilizarea maximă a potenţialului tehnico-ştiinţific şi productiv existent în fiecare ţară, de la condiţiile naturale şi de climă, de la rezervele de resurse minerale şi de la necesitatea creării de capacităţi de producţie optime, în scopul unei mai mari complementarităţi a complexelor economice ale ţărilor membre ale CAER. Propunerile ce urmau a fi elaborate, trebuiau „să includă programe de mari proporţii privind colaborarea pe cale multilaterală şi bilaterală, direcţii şi forme ale interacţiunii preconizate, să prevadă utilizarea largă a

68 Ibidem, f. 45 69 Ibidem, f. 46 70 Ibidem, f. 46-47 71 Structura orientativă şi principalul conţinut ale Concepţiei colective a diviziunii internaţionale

socialiste a muncii pe anii 1991-2005, în loc. cit., f. 54-58

Page 372: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

372

legăturilor directe tehnico-productive între întreprinderi, centrale şi organizaţii ale ţărilor membre ale CAER, crearea de întreprinderi comune şi uniuni internaţionale, precum şi întreprinderi care să-şi desfăşoare activitatea pe bază de compensare” (subl.ns.) 72 . Concepţia colectivă urma a fi înfăptuită în etape, cu detaliere pentru perioada 1991-199573.

Întrucât coordonarea planurilor economice ale ţărilor membre ale CAER reprezenta, în continuare, principalul instrument de integrare, se adoptă un document special 74 , ea este coroborată cu documentul privind modificarea structurii CAER. Acesta din urmă, enumeră verigile care formau articulaţiile mecanismului de funcţionare al CAER şi precizează în mod expres: „Comitetul CAER pentru colaborare în domeniul activităţii de planificare (CCAP) îşi menţine problemele de care s-a ocupat, în afară de problemele privind perfecţionarea instrumentelor de planificare ale colaborării, apropierii mecanismelor economice naţionale. În coordonarea sa se transferă, suplimentar, problemele colaborării în domeniul statisticii”75.

Discuţiile de la Moscova, prilejuite de cea de-a 43-a Sesiune extraordinară a CAER, din 13-14 octombrie 1987, nu au întrunit adeziunea unanimă a participanţilor76 . Astfel, în ceea ce priveşte perfecţionare coordonării planurilor economice, s-au conturat cel puţin în trei poziţii: promovarea coordonării la nivelul organelor centrale, cazul RDG; sprijinirea intensificării relaţiilor la nivel de întreprinderi şi centrale industriale, cazul RPU; alţii nu s-au referit la respectiva problemă. Iar cu privite la concepţia colectivă a diviziunii internaţionale socialiste a muncii, părerile exprimate au fost mai numeroase şi mai nuanţate. RP Mongolă şi RS Vietnam, au fost singurele care au sprijinit necondiţionat acest document; RPU şi RDG au arătat că nu consideră necesară elaborarea Concepţiei colective şi au în vedere menţinerea acordurilor şi înţelegerilor existente; RSC şi-a exprimat acordul de principiu, dar a insistat să se pornească de la rezultatele obţinute până în acel moment; RPP, de acord cu elaborarea Concepţiei colective, dar şi-a exprimat îndoiala finalizării acesteia în cursul anului 1987; RPB nu a respins Concepţia colectivă, dar a precizat că ar fi necesară fixarea clară a scopurilor urmărite, iar

72 Ibidem, f. 54 73 Ibidem, f. 58 74 Prevederile de bază ale efectuării lucrărilor de coordonare a planurilor economice ale ţărilor

membre ale CAER ( pentru includerea în Concepţia colectivă a diviziunii internaţionale socialiste a muncii), în loc.cit.f. 61-62

75 Structura Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, în loc.cit., f. 63 76 Punctaj cu privire la poziţia celorlalte ţări membre ale CAER faţă de principalele propuneri ale

părţii sovietice în problema reorganizării activităţii CAER, în loc. cit., f. 309-311

Page 373: Carte ASE 2008

O integrare economică fără perspectivă. Poziţia României în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc

373

Cuba a solicitat o mai mare delimitare conceptuală între diviziunea socialistă a muncii şi cea capitalistă. Iar în ceea ce priveşte Structura CAER, toate ţările au fost de acord cu reducerea numărului de organe şi simplificarea structurii.

România, prin reprezentanţii ei, încă la discuţiile preliminare ale celei de-a 43-a Sesiuni extraordinare a CAER, din 13-14 octombrie 1987, de la Moscova, a formulat obiecţii, a transmis observaţii şi propuneri 77 . Din raportul delegaţiei, rezultă că, majoritatea observaţiilor româneşti au fost preluate şi de către delegaţiile altor ţări şi „Ţinând seama că URSS condiţionează întreaga colaborare reciprocă (coordonarea planurilor, specializarea în producţie etc.) de acest document apare oportun să se participe la examinarea propunerilor concrete pentru a se stabili conţinutul documentului în concordanţă cu interesele noastre şi, în funcţie de aceasta, să fie hotărâtă oportunitatea acceptării lui de către România”78.

La începutul anilor ’90, în împrejurările prăbuşirii regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi de Est, Comitetul Executiv al CAER continuă preocupările privind reformarea activităţii acestuia. Astfel, în vederea transpunerii în practică a hotărârilor celei de a 45-a Sesiuni a CAER, la 10 ianuarie 1990, la Sofia, Comitetul Executiv stabileşte ca până la sfârşitul lui ianuarie 1990 să se formuleze propuneri privind precizarea planurilor de activitate ale organelor reprezentative ale Consiliului pentru perioada „de până la adoptarea propunerilor privind schimbarea radicală a întregului sistem de colaborare economică, propuneri care vor fi elaborate şi prezentate comisiei speciale create de Sesiunea anterioară a Consiliului”79.

Ultima sesiune a CAER, a 46-a, care a avut loc la Budapesta, la 29 iunie 1991, a decis autodizolvarea acestuia. Totodată, au fost adoptate hotărârea şi protocolul privind desfiinţarea CAER, precum şi regulamentul comisiei de lichidare.

77 Principalele rezultate ale întâlnirilor de la Moscova, din zilele 27-29 aprilie( 1987n.ns.), în loc.cit.,

f. 314-316 78 Ibidem, f. 315 79 Sovet Economicescoi Vzaimopomoşci. Ispolnitelnîi Komitet. Protocol 133 Zasedania, Sofia, ianvari

1990 g, în ANIC, Fond CAER. Protocoale, dosar 136/1990, f. 4

Page 374: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

374

An economic integration without perspective Romania's status in the Comencon

Lecturer Oana Mihaela Văsioiu, PhD Ecological University of Bucharest

From Romania's participation within the activities of the Council of Mutual

Economic Aid there are many lessons that fall out regarding the theory and practice of the organization and conduct of economic relations between states and groups of countries, regarded on the short, medium and long run.

The founding members of CMEA as is well known were: Bulgaria, Czechoslovakia, Poland, Romania and the USSR, among them the Soviet Union having the dominant economic role, other countries being just satellites.

In early '90s, in the circumstances of the collapse of communist regimes in the countries of Central and Eastern Europe, the Executive Committee of CMEA carry on with its concerns regarding reforming its activity. Thus, in view to implementing the decisions of a 45-session of CMEA, on 10th January 1990, in Sofia, the Executive Committee set up to the end of January 1990 to formulate proposals on plans indicating activity of representative bodies Council for the period of pending proposals for a radical change of the entire system of economic cooperation, proposals that will be developed and presented to the special committee created by previous Session of the Council.

Page 375: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

Lect. univ. dr. Gabriel Moisa Universitatea din Oradea

La începutul anilor ’60 în interiorul blocului sovietic au existat mai multe tensiuni şi dispute legate de performanţelor economice ale statelor componente. Acestea au pornit de la faptul că o serie de specialişti sovietici apreciau că pentru eficientizarea economică în cadrul statelor comuniste ar trebui să existe o diviziune a muncii. Astfel, unele ţări urmau să-şi construiască o economie bazată în principal pe dezvoltarea industriei în timp ce altele trebuiau să accentueze pe sectorul agrar. După mai multe discuţii în contradictoriu pe această temă, spiritele s-au inflamat odată cu apariţia aşa numitului plan Valev1, care viza crearea unui complex economic interstatal în spaţiul Dunării de Jos, complex ce urma să înglobeze porţiuni din România, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. România urma să fie centrul acestui organism supranaţional fie şi prin prisma faptului că venea cu un aport de circa 80% din teritoriul naţional, faţă de 15% Bulgaria şi 5% Uniunea Sovietică şi cu o populaţie de 9 milioane de locuitori faţă de 3 milioane proveniţi din Bulgaria şi Uniunea Sovietică2.

Răspunsul românesc nu a întârziat să apară. El s-a realizat prin vocea cunoscutului economist Costin Murgescu şi a fost unul destul de ferm. Istoricul Liviu Ţăranu consideră că reacţia acestuia, apărută în revista Viaţa Economică, concomitent articolul lui E.B. Valev, trebuia să arate autorităţilor sovietice că s-a mers prea departe3. Chiar dacă în foarte scurt timp sovieticii au dat înapoi, O. Bogomolov criticând în Izvestia poziţia lui E.B. Valev, disputa a fost declanşată constituind încă un element care a condus la Declaraţia din aprilie 1964, apogeul opoziţiei româneşti în cadrul blocului comunist faţă de Uniunea Sovietică4. Subiectul a mai fost discutat, cel mai recent într-o carte semnată de Liviu Ţăranu,

1 E.B. Valev, Problemele vieţii economice a raioanelor dunărene din România,Bulgaria şi U.R.S.S.,

în Viaţa economică, nr. 24 din 12 iunie 1964 2 Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste, în Viaţa

Economică, nr. 24, an II, 12 iunie 1964, p. 5-12 3 Liviu Ţăranu, România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc 1949-1965, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2007, p. 161 4 Ibidem, p. 161-162

Page 376: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

376

România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc 1949-1965, dar şi în mai multe studii de către acelaşi autor5, şi tocmai de aceea nu voi insista, chestiunea fiind în general arhicunoscută. Disputa aceasta a însemnat şi începutul unei curse a industrializării promovate de guvernul comunist care avea menirea de a contribui la autonomizarea economică a României în cadrul blocului comunist, mai ales în raport cu Uniunea Sovietică. În acelaşi timp s-au făcut demersuri serioase pentru deschidere economică înspre Europa occidentală şi Statele Unite ale Americii. Guvernul de la Bucureşti a pus la punct un plan serios de industrializare. După ce mai bine de un deceniu şi jumătate de la preluarea puterii acest aspect al evoluţiei economice a fost oarecum ignorat, începând cu mijlocul anilor ’60 a fost demarat un program de-a dreptul megalomanic de construire de fabrici, uzine şi mari complexe industriale. Atunci au explodat industriile metalurgice, petrolieră, chimică şi multe altele, chiar dacă resursele naturale ale României erau limitate.

Oradea nu a făcut notă discordantă. Vreme de două decenii scurse de la „marea eliberare” industria orădeană a evoluat în parametrii destul de timizi. În general, dezvoltarea economică a municipiului Oradea în perioada cuprinsă între terminarea războiului şi evenimentele din 1989 a purtat amprenta epocilor traversate. În anii imediat următori instaurării primului primar „democrat” al oraşului Oradea la 6 martie 1945 au fost luate o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii sociale a oraşului şi refacerea economică a acestuia. Astfel, imediat după preluarea puterii de către reprezentanţii FND, aceştia s-au preocupat de aprovizionarea oraşului cu cele necesare traiului zilnic. De asemenea, de o importanţă capitală pentru derularea unei vieţi normale s-au dovedit a fi măsurile care au vizat refacerea construcţiilor avariate în timpul războiului, redeschiderea instituţiilor publice şi a celor de cultură şi, nu în ultimul rând, al şcolilor şi întreprinderilor economice. În acelaşi timp au fost depuse eforturi pentru repunerea în circulaţie a transportului de persoane şi de mărfuri precum şi repararea podului de peste Criş din zona centrală a oraşului. Primăria s-a implicat activ în obţinerea de fonduri financiare necesare derulării acestor acţiuni. Graţie perseverenţei manifestate au fost obţinute credite de circa 420 milioane lei, sume absolut necesare pentru refacerea infrastructurii orăşeneşti6. La refacerea clădirilor avariate au fost chemaţi

5 Ibidem; Idem, Industrializată sau „cucuruzată”? România – C.A.E.R. (1949-1965), în Dosarele

Istoriei, Anul XI, Nr.9/2006, p. 60 6 Arhivele Naţionale Române – Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria oraşului Oradea, dos

9/1945, f. 79 (în continuare ANR.DJBh); vezi şi Crişana, 27 aprilie 1945, p. 1

Page 377: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

377

toţi locuitorii bărbaţi ai oraşului. În 1946 s-a instituit obligativitatea efectuării a cinci zile de muncă pe an în folosul obştesc7, pentru toţi bărbaţii din Oradea, exceptând invalizii de război, preoţii etc.

Conducerea oraşului s-a îngrijit şi de refacerea linilor de tramvai, distruse în parte de război. Mai mult, Ványai Károly a găsit şi resursele ca imediat după încetarea războiului să construiască noi tronsoane de cale ferată. Astfel, în 1945 era dat în folosinţă tronsonul ce lega Piaţa Malinovsky ( fostă şi actuală Unirii) cu actualul ştrand al oraşului, iar în 1947, cel ce lega Piaţa Teatrului (actuală Ferdinand), pe calea Progresului, cu ceea ce va fi în viitor cartierul Rogerius8. Iarna anului 1945-1946 a fost una deosebit de grea pentru locuitorii oraşului Oradea, marcată de tot felul de lipsuri. Pentru mai buna aprovizionare a populaţiei au fost înfiinţate economatele, încercându-se inclusiv combaterea speculei. Printre cel mai greu de suportat era lipsa combustibilului de încălzit şi a energiei electrice. Primarul Ványai Károly a făcut numeroase demersuri în acest sens. Chestiunea a fost rezolvată abia spre sfârşitul iernii anului 1946, când au fost finalizate lucrările de montare a liniei ferate înguste Tătăruş-Ţigăneşti, care asigura alimentarea Uzinei Electrice din Oradea cu cărbune din bazinul Derna-Voivozi. În consecinţă, aprovizionarea cu cărbune a populaţiei s-a făcut ritmic, iar începând cu 16 februarie 1946 au fost ridicate toate restricţiile privind furnizarea energiei electrice în oraş9. După instaurarea administraţiei româneşti la Oradea, economia oraşului începea să revină la viaţă. În august 1945, când Camera de Comerţ şi Industrie Oradea inventaria societăţile comerciale care funcţionau în Oradea, numărul acestora era de 10210. Operaţiunea s-a desfăşurat sub directa supraveghere a Comisiei Aliate de Control (Sovietică) a Aplicării Convenţiei de Armistiţiu, care era interesată de acest demers datorită faptului că dorea să cunoască posibilităţile economice ale ţării în vederea rambursării datoriei de război către URSS. Economia oraşului câştiga însă tot mai mult din „experienţa sovietică”. Punctul culminant a fost desigur naţionalizarea întreprinderilor particulare ale oraşului la 11 iunie 1948. Atunci au trecut în proprietatea statului cele mai importante întreprinderi orădene, între care Înfrăţirea, Sinteza, Solidaritatea. Înfrăţirea îşi schimbase numele cu puţin timp înainte de naţionalizare, la 6 iunie 1948, din fosta 7 Crişana, 1 august 1946, p. 3 8 L. Borcea, Memoria caselor, Editura Arca, Oradea, 2003, p. 180 9 Istoria oraşului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995, p. 410 (coord. Liviu Borcea, Gheorghe

Gorun) (în continuare Istoria ... ) 10 Camera de Comerţ a judeţului Bihor. Repere istorice, Editura Muzeului Ţării Crişurior, Oradea,

2003, p. 118-121

Page 378: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

378

Phoebus11, în timp ce Solidaritatea s-a dezvoltat pe scheletul fabricii de ghete Carmen, fondată în 192312. După numai o săptămână, la 11 iunie 1948, era trecută în proprietatea statului. Imediat erau adresate în cel mai pur stil stalinist întreceri socialiste între întreprinderi. Cele care s-au evidenţiat în întrecerea socialistă în mod deosebit, în primul an de după naţionalizare, au fost între altele întreprinderile Solidaritatea, fabrica de ulei Interindustrial şi fabrica de spirt Victoria. La începutul anului 1949 a fost desfiinţată şi Camera de Comerţ şi Industrie din Oradea, ca ultim element al economiei „retrograde” burghezo-moşiereşti13. Se intra de atunci definitiv în sfera economiei socialiste centralizate. După trecerea în proprietatea statului a societăţilor comerciale interbelice, practic, sistemul economic privat dispărea din Oradea. În anii următori au luat fiinţă noi întreprinderi subsumate modelului economic de tip sovietic. Un caz mai aparte este cel al Întreprinderii comunale a oraşului Oradea, subordonată direct conducerii oraşului. În anul 1948, Întreprinderea comunală a oraşului Oradea cuprindea: uzina electrică14, uzina de apă, canalizarea, salubritatea, fabrica de gheaţă, ştrandul şi baia comunală. Era vorba deci despre ceea ce numim astăzi utilităţi orăşeneşti. După naţionalizare, aceasta s-a desfiinţat ca societate pe acţiuni devenind „o unitate economică socialistă” subordonată Primăriei. În februarie 1950 ea va fi botezată Întreprinderea Comunală 12 octombrie Oradea15.

Alte câteva întreprinderi au fost create pe parcursul anilor ‘50 ca urmare a relativei dezvoltări a oraşului. Pentru a reface fondul locativ, serios avariat de trecerea frontului, şi pentru a se construi noi locuinţe, absolut necesare ca urmare a creşterii populaţiei oraşului, care a cauzat o adevărată criză a locuinţelor, în 1950 a fost înfiinţat Trustul de construcţii locale Oradea16. Aceasta a fost întreprinderea care a construit multe din obiectivele oraşului, mai ales apartamente pentru locuitori. Tot atunci s-a înfiinţat Întreprinderea de accesorii pentru mijloace de transport Oradea17. Crearea acesteia era o necesitate stringentă deoarece asigura piese de schimb pentru mijloacele de transport în comun orăşeneşti aflate în

11 Bihor-Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 111 (în continuare Bihor-

Monografie) 12 Ibidem, p. 115 13 Monitorul Oficial, nr. 47 din 25 februarie 1949 14 Pentru istoricul Uzinei electrice vezi: Un veac de lumină, Editura Muzeului Ţării Crişurilor,

Oradea, 2003 15 Întreprinderea Comunală de Gospodărie Comunală şi Locativă Bihor. Monografie, 1978, în

manuscris în Colecţia de documente a Secţiei de istorie a Muzeului Ţării Crişurilor, inv. 7692, p. 29 (în continuare Monografie, 1978)

16 Bihor-Monografie…, p. 133 17 Ibidem, p. 114

Page 379: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

379

subordinea Primăriei şi care se găseau în cea mai mare parte într-un stadiu destul de avansat de uzură. Ea şi-a început activitatea la 1 aprilie 1951. Pe lângă cele menţionate mai sus, întreprinderea mai avea ca profil de activitate producerea de articole de larg consum pentru populaţie: sobe de încălzit, maşini de gătit, articole de menaj, unelte pentru zidari şi constructori, paturi metalice atât de necesare în spitalele oraşului şi nu numai, dar şi multe alte produse care se găseau destul de greu pe piaţa oraşului. La câţiva ani de la înfiinţare, Trustul de construcţii locale Oradea a şi dat în folosinţă locuinţe pentru cetăţenii oraşului Oradea. Primele blocuri din Oradea au fost terminate în chiar primul an de mandat, 1956, atunci fiind predate locatarilor 20 de apartamente18 situate în imediata vecinătate a podului Decebal. În consecinţă, numărul apartamentelor construite a crescut de la un an la altul, astfel că, în 1960, au fost definitivate nu mai puţin de 53019. De altfel, din această perioadă datează prima schiţă de sistematizare pentru Oradea conform principiilor locative comuniste. Aceasta a fost întocmită în anul 1960 de către un institut de proiectare din Bucureşti, ISCAS Bucureşti, populaţia oraşului fiind în acel moment de 105.000 locuitori20. În consecinţă, începând cu prima parte a anilor '60, apar cele dintâi grupări de blocuri din Oradea în zonele Rogerius, Str. 1 Mai, str. Magheru, Piaţa 1 Decembrie, Piaţa Bucureşti etc.

Tot în această perioadă, s-a dezvoltat şi reţeaua de termoficare, astfel că, începând cu a doua jumătate a anului 1960 un număr de 541 de apartamente convenţionale din Piaţa 23 August (actuală Independenţei) au fost racordate la punctul termic ce asigura încălzirea locuinţelor şi furnizarea apei calde menajere21.

La finele anilor 50, în Oradea ia fiinţă o nouă unitate economică. Aceasta merită a fi amintită deoarece va deveni una dintre puţinele întreprinderi economice performante ale Oradiei în deceniile următoare. Este vorba despre Întreprinderea de confecţii Oradea, desprinsă din Cooperativa Cootex22, înfiinţată în 1959. Aici şi-a găsit un loc de muncă o parte însemnată a populaţiei feminine a oraşului. Datorită acesteia Oradea a fost recunoscută ca centru economic profilat pe industria

oară.

an, începând mai ales din 1966, noi şi noi ramuri economice răsar în peisajul

uş Începând cu mijlocul anilor ’60 lucrurile s-au schimbat fundamental, profilul industrial al oraşului Oradea conturându-se din ce în ce mai evident. An de

18 Ibidem, p. 133 19 Bihor-Trecut, prezent, perspective, Editura C.C.E.S., Oradea, 1969, p. 6 20 Istoria..., p. 418 21 Bihor-Monografie..., p. 148 22 Ibidem, p. 115

Page 380: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

380

orădean. Apar şi aici cunoscutele platforme industriale, cea de vest cunoscând o dezvoltare deosebită. Deceniul şapte este aşadar şi pentru dezvoltarea economiei oraşului unul deosebit. S-a urmat îndeaproape modelul megaloman românesc, promovat de conducerea politică a României, de industrializare într-un ritm accentuat a României. La Congresul al III–lea al PMR, Gheorghiu Dej a dat semnalul. Oradea nu putea face notă discordantă. Ca urmare, în anii ‘60, în Oradea s-au construit marile obiective industriale arhicunoscute de orădeni, unde era angrenată cea mai mare parte a forţei de muncă a oraşului. A fost o adevărată explozie a construcţiilor industriale elemente ale viitoarei industrii româneşti, din păcate neperformantă în bună parte, aşa cum a fost gândită ea de liderii politici români, pentru a asigura „independenţa” ţării. La începutul deceniului şapte s-a început construirea zonei industriale de vest a Oradiei. Acolo au fost amplasate în timp câteva dintre cele mai importante obiective economice şi industriale ale oraşului. Primăria a fost printre primele instituţii ale oraşului puse în temă cu planurile de dezvoltare din zona respectivă, deoarece se creau condiţii pentru realizarea utilităţilor (apă, canal, energie termică şi electrică, drumuri etc.).

Construirea zonei industriale în zona de vest a adus cu sine şi dezvoltarea masivă a construcţiilor de locuinţe în această parte a oraşului. A început astfel să se dezvolte cartierul Rogerius. Prin concentrarea construcţiilor de locuinţe în această parte a municipiului Oradea, a apărut necesitatea înfiinţării unei reţele comerciale şi de prestări servicii corespunzătoare. Primul complex comercial a luat fiinţă în 1964 prin deschiderea unui magazin alimentar cu autoservire, un magazin de mezeluri şi brânzeturi, un magazin de pâine, un magazin de legume şi fructe, precum şi o tutungerie, totalizând o suprafaţă utilă de 390 mp.23.

Bazele industriale ale zonei au fost puse în anul 1962, prin demararea lucrărilor de investiţii, construcţii la şantierul Uzinei de Alumină24. Acesta a şi fost de altfel primul obiectiv industrial major pus în funcţiune pe platforma industrială din Zona de Vest în primul trimestru al anului 1965. Un alt obiectiv industrial de primă importanţă pentru Oradea, construit aici, a fost Centrala Electrică de Termoficare, cu o capacitate de 100 MW25. Construcţia ei a început în timpul

23 G. Lalescu, Construirea zonei de vest a Oradiei şi consecinţele sale, în Bihor-Trecut, prezent,

perspective, Editura C.C.E.S., Oradea,1969, p. 74 24 Ibidem, p. 71 25 Un veac de lumină, Editura Muzeului Ţări Crişurilor, Oradea, 2003, p. 239-265

Page 381: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

381

mandatului lui Dregus Ernö, dar finalizarea lucrărilor a avut loc spre sfârşitul anilor '60. Alte obiective industriale vor fi terminate după 196526.

În această perioadă a sporit mult şi parcul de tramvaie. Astfel, dacă în 1955 Oradea dispunea de un număr de 44 garnituri, în 1965 numărul lor a ajuns la 78. În schimb s-au extins mai puţin căile de rulare a acestora. În 1965, lungimea liniilor de tramvai era de 29,7 km., cu numai 1 km. mai mult decât cu zece ani mai înainte27. De asemenea, cu directa implicare a Primăriei, s-a îmbunătăţit substanţial alimentarea cu apă potabilă a oraşului. Alimentarea s-a realizat aproape în întregime prin captarea acviferului freatic din albia majoră a Crişului Repede, pe malul drept al acestuia, în amonte de Oradea. După ce Oradea a fost printre primele oraşe est-europene alimentate cu apă în mod centralizat, prin captarea realizată în 1894 şi dată în folosinţă în 1895, în 1964 a intrat în funcţiune o nouă captare S.P.1, cu un debit de 52.000 mc/zi. În anii respectivi reţeaua de distribuţie a oraşului era concepută în sistem inelar, constituit din 8 inele principale28. Tot în deceniul şapte a fost dată în folosinţă în Oradea o clădire nouă pentru Centrul de recoltare şi conservare a sângelui.

În paralel a crescut mult numărul de apartamente de bloc care, chiar dacă erau departe de confortul normal, au soluţionat parţial criza de locuinţe. În anii 1966-1967 au fost date în folosinţă circa 4000 de apartamente29. Tot în aceşti ani s-a demarat activitatea de construcţie a trei zone comerciale în Zona de Vest, Piaţa Bucureşti şi cartierul Cantemir iar pista Aeroportului din Oradea a fost modernizată şi dată în folosinţă în 1967, putând găzdui din acel moment orice avion aflat în dotarea TAROM. În 1966 a fost dată în folosinţă, de asemenea, o nouă întreprindere: Întreprinderea agricolă de stat Avicola30, tot atunci fiind începute lucrările la fabrica de zahăr şi la cea de mobilă. Dezvoltarea constantă a cartierului Rogerius, ca urmare a apariţiei de noi obiective pe platforma industrială din acea parte a oraşului, reflectată inclusiv în creşterea populaţiei, a făcut necesar ca spre sfârşitul anului 1967 să ia fiinţă un nou complex comercial, după cel inaugurat în 1964, având 11 magazine şi trei unităţi de prestări servicii. Acest complex îşi desfăşura activitatea pe o suprafaţă de 1620 mp31.

26 Ibidem, p. 72-75 27 Bihor-Monografie..., p. 149 28 Ibidem, p. 147 29 Bihor. File de monografie, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 29, în continuare File de

monografie) 30 G. Lalescu, op. cit., p. 73 31 Ibidem, p. 74

Page 382: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

382

Anii 1968-1973 au însemnat pentru urbea de pe Crişul Repede noi şi noi realizări în vederea industrializării. Perioada s-a caracterizat printr-o dinamică deosebită, dezvoltarea economică a Oradiei înscriindu-se într-un trend general românesc marcat de industrializarea forţată a României promovată după Dej şi de Nicolae Ceauşescu. Cum una dintre ramurile economice cele mai agreate de puterea politică de la Bucureşti era cea chimică, aceasta a beneficiat şi la Oradea de o dezvoltare deosebită. Astfel, în cadrul întreprinderii de lacuri şi vopsele Transilvania s-a constituit secţia de pigmenţi anorganici. Amplasarea acestei secţii s-a făcut în urma unui aşa zis studiu "tehnico-economic aprofundat luându-se în considerare apropierea de sursa de materie, existenţa specializării în producţia de pigmenţi şi asigurarea cu forţă de muncă calificată"32. Aceasta a intrat în funcţiune la sfârşitul anului 1969. Pentru dezvoltarea mai impetuoasă a industriei chimice orădene, în acelaşi an 1969, cele două fabrici de profil din Oradea, Transilvania şi Sinteza, s-au reunit într-o singură întreprindere numită Întreprinderea chimică Sinteza33. Capacităţile de producţie ale acesteia au crescut continuu încât ponderea acestei ramuri economice în industria bihoreană a ajuns în 1969 la 6,9 % din total34.

Aceeaşi tendinţă de unificare a unităţilor economice de profil, într-un context general centralizant existent atunci în România, o regăsim şi în alte ramuri de producţie ale oraşului. Este cazul industriei lemnului şi a mobilei. În acest sens, în 1973 s-a creat Combinatul de prelucrare a lemnului Oradea în care intrau unităţile de profil atât din Oradea, cât şi din judeţ35. În cadrul acestuia intrau: Fabrica de mobilă Alfa, Fabrica de mobilă de pe strada Vrancei (Oradea), Secţia de mic mobilier de pe strada Griviţei (Oradea), dar şi Secţia de mobilă din Tileagd şi cea de uşi, ferestre şi mobilă din Oraş Dr. Petru Groza (azi Ştei). Toate acestea erau mai vechi, dar în 1973 ele erau reunite într-o singură întreprindere36.

În această perioadă s-au pus de asemenea bazele Întreprinderii de materiale de construcţii Oradea, Secţia de betoane grele (1971) şi Secţia de beton celular autoclavizat (1972), iar începând cu anul 1968 s-a început construirea unui nou local, tot pe platforma industrială de vest a Oradiei, o nouă clădire pentru Întreprinderea de accesorii pentru mijloace de transport Oradea37.

32 Ibidem, p. 71 33 Bihor-Monografie...,, p. 112 34 P. Mălan Bihorul în contextul economic al ţării, în Bihor, trecut, prezent, perspective, Oradea,

Editura CCES, 1969, p. 60 35 Bihor-Monografie..., p. 112 36 G. Lalescu, op. cit., p. 71 37 Ibidem, p. 71-72

Page 383: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

383

În acest interval, 1968-1973, populaţia oraşului a mai beneficiat, pe lângă crearea de noi locuri de muncă mai ales în zona industrială de vest a oraşului, de noi facilităţi normale de altfel pentru un locuitor al unei urbe a secolului XX. La toate acestea Primăria şi-a adus aportul său. În 1973, bunăoară, Oradea a fost conectată la reţeaua de telefonie automată interurbană38. Tot în 1973 au fost date în folosinţă Sala sporturilor din cartierul Ioşia şi Casa de cultură a sindicatelor, în timp ce, începând din 1969, Oradea avea şi o Casă de modă39. De asemenea s-a început construirea magazinului Crişul, care se dorea a fi un supermarket la standarde moderne. Acesta avea o suprafaţă utilă de 12.300 mp40. Continuând pe aceeaşi linie, în cartierul Rogerius a fost dat în folosinţă în 1969 un spital de copii, cu o capacitate de 605 paturi, în timp ce un an mai devreme fusese pusă în funcţiune o policlinică de copii în imediata vecinătate a spitalului41. Din această perioadă, 1970, datează cea de-a doua schiţă de sistematizare a oraşului întocmită de ISART Bucureşti. Populaţia oraşului ajunsese atunci la 138.888 locuitori42.

Tot acum s-a încercat şi reuşit îmbunătăţirea aprovizionării cu apă potabilă şi menajeră a oraşului. Astfel, ca urmare a dezvoltării industriale a oraşului, în 1968 a intrat în funcţiune o nouă staţie orăşenească de epurare a apei, care cuprindea şi o treaptă de epurare ecologică artificială, pe lângă cea mecanică şi biologică naturală existentă la Oradea încă din 1912, cu nămol activ şi un debit proiectat de 1000 l/m. În această formă, staţia de epurare orăşenească a municipiului Oradea era atunci cea mai complexă din ţară. Concomitent s-au construit noi canale selectoare, lucru reclamat mai ales de dezvoltarea fondului de locuinţe şi construirea de noi drumuri şi străzi. Canalizarea oraşului era concepută mai departe în sistem divizar, cu două canale pentru apele pluviale şi cele uzate43.

După 1974-1975, ritmul de dezvoltare economică a Oradiei a fost mult încetinit. Acest fenomen este observabil mai ales în ultimul deceniu al regimului communist. Cu toate acestea, câteva lucruri merită menţionate, mai ales în sfera serviciilor. Astfel, în anii 1974-1975 au fost finalizate mai multe ansambluri de locuit situate în Zona de Vest, Dimitrie Cantemir, Piaţa 23 August (actuală Independenţei), Calea 1 Mai, cartierele Nufărul şi Ioşia Nord. De asemenea, s-au realizat şi restructurări importante pe principalele căi de penetraţie în oraş, în

38 Bihor-Monografie…, p. 137 39 File de monografie…, p. 20 40 Bihor-Monografie..., p. 144 41 G. Lalescu, op. cit., p. 75 42 Istoria..., p. 419 43 Bihor-Monografie..., p. 144

Page 384: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

384

sensul modernizării acestora44. În această perioadă a fost terminat şi dat în folosinţă complexul comercial Crişul45, în cadrul unui proces mai amplu de reintroducere în circuitul comercial a întregii zone centrale a oraşului, care fusese defavorizată din acest punct de vedere în favoarea cartierelor nou construite. Demnă de remarcat este şi amplasarea în 1975, cu largul concurs al primarului Gheorghe Vaida, în cartierul Dimitrie Cantemir, a statuii de bronz a fostului domnitor al Moldovei cu acelaşi nume, operă a reputatului sculptor român, Ion Irimescu. La finele anilor ‘70 a început sistematizarea mai accentuată a oraşului de pe Crişul Repede. După ce prima schiţă de sistematizare a oraşului a fost întocmită tocmai în 1960 de către un institut de proiectare din Bucureşti, iar a doua zece ani mai târziu, în 1970, de către o altă firmă bucureştenă, în 1976 s-a realizat prima schiţă de sistematizare de către un institut de proiectare local: Întreprinderea de Proiectare Judeţeană. Bihor46. În cincinalul 1976-1980 s-a trecut astfel la reorganizarea mai multor zone de locuit de pe principalele artere de penetraţie în oraş: străzile 6 Martie (astăzi B-dul. Dacia), B-dul. Magheru, Dimitrie Cantemir şi Leontin Sălăjan. Toate erau sistematizate conform indicaţiilor şi planurilor megalomane venite de la Bucureşti. Deoarece tehnicile tradiţionale de construit nu mai făceau faţă numărului mereu sporit de apartamente ce erau planificate, s-a trecut la utilizarea metodelor industriale de construit. Elementele de construcţie devin tipizate, îngrădindu-se posibilităţile de proiectare. Din această perioadă s-a trecut la construirea de blocuri de locuinţă din panouri prefabricate47. În anii 1976-1980 s-a extins serios lungimea traseelor tramvaielor orădene de la 31,5 la 60,6 km, ceea ce însemna destul de mult. Este poate singurul aspect important major realizat în această perioadă. S-au extins foarte mult căile de rulare ale tramvaielor, mai ales în noile zone de locuit construite în anii '70. După o perioadă de modernizare constantă a parcului de autobuze şi tramvaie, începând cu 1979 lucrurile au urmat o curbă descendentă. În 1975, în parcul I.J.G.C.L. Bihor se găseau 90 tramvaie, 113 autobuze, 34 taximetre, 18 camioane pentru transportul de mărfuri48. În 1979 a fost emis Decretul 277, care a afectat puternic capacitatea de transport auto, aceasta reducându-se drastic. Parcul auto existent în 1979 era de 182 autobuze şi 43 taximetre şi a fost redus la 93 autobuze şi 10 taximetre49. Toate acestea au avut consecinţe dezastruoase asupra transportului în comun. În acelaşi 44 Ibidem, p. 91 45 Ibidem, p. 144 46 Istoria ..., p. 419 47 Ibidem, p. 419-420 48 Monografie..., p. 30 49 Istoria.. , p. 414

Page 385: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

385

timp, aspectul calitativ al reţelei stradale a cunoscut o degradare continuă, încă un factor de eliminare a condiţiilor normale de transport în comun. În plus, reţeaua stradală a Oradiei avea un aspect destul de neorganizat, care alături de numărul mic de poduri peste Crişul Repede a creat mari probleme în organizarea unui transport în comun civilizat. Creşterea constantă a dimensiunilor oraşului şi sporirea populaţiei au făcut necesară extinderea reţelei de canalizare. În 1978 aceasta a ajuns la 298 km., din care în secţiunea vizitabilă 15 km. În 1978, numărul consumatorilor racordaţi la instalaţia de canalizare a fost de 9800. Anii ’80 au fost cei mai negri pentru orădeni şi întreaga societate românească. Efectele politicii de industrializare forţată şi-au arătat „roadele” şi în viaţa Oradiei. Privaţiuni de toate felurile afectau zilnic bunul mers al locuitorilor oraşului. Oradea a traversat în aceşti ani o perioadă dificilă cu destule lipsuri şi greutăţi. Au fost ani în care s-a început cartelarea alimentelor de bază, mai puţin pâinea, Oradea fiind printre puţinele oraşe din ţară unde pâinea nu a fost cartelată în primii ani ai deceniului nouă. A fost epoca în care, deşi serviciile orăşeneşti au fost menţinute prin eforturile Primăriei, ele au avut mult de suferit, inclusiv din cauza deselor întreruperi de curent electric, apă caldă şi căldură.

Cu toate acestea, în prima parte a deceniului nouă s-a continuat construirea de locuinţe şi cartiere anoste, supuse unor planuri standard în care arhitectul putea jongla, eventual, la forma balcoanelor, logiilor, zonelor de intrare şi a acoperişurilor. S-au construit astfel locuinţe identice, pe acelaşi calapod, în strada Decebal, Ştefan cel Mare, în Nufărul, Calea Aradului, Ioşia sau Zona de Vest. Aici locuiau cei mai mulţi dintre noii locuitori ai oraşului, aduşi din diverse zone ale judeţului şi nu numai, care în cadrul procesului de industrializare au năvălit în oraş. S-a mers în general pe construirea locuinţelor colective, a blocurilor, unde oamenii erau mai uşor de supravegheat. Ritmul de construire era foarte ridicat ajungându-se încă în această perioadă la un număr de 4000 de locuinţe anual50. Evident, calitatea lor avea mult de suferit datorită economiilor la materiale de construcţie. Populaţia oraşului s-a situat astfel la mijlocul anilor ’80 în jurul cifrei de 200.000 de locuitori, după ce, în 1948, avea 87.77451.

Dacă s-au mai făcut investiţii în anii optzeci în direcţia confortului orădeanului de rând atunci acest lucru a fost în zona dezvoltării căilor de rulare a tramvaiului, care a cunoscut în perioada respectivă o evoluţie de-a dreptul spectaculoasă. În anul 1981 s-a dat în folosinţă linia de pe strada Transilvaniei- 50 Ibidem, p. 421 51 Ibidem, p. 412

Page 386: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

386

Bulevardul Dacia, până la podul CFR, în lungime de 2,4 km. A urmat în anii 1981-1982, linia de la Podul CFR până la Întreprinderea Sinteza, în lungime de 5 km. Lucrările de extindere a căilor de rulare nu s-au oprit aici. În 1983 s-a realizat tronsonul de la intersecţia străzilor Leontin Sălăjan (azi str. Primăriei) cu Decebal, până la podul Decebal, în lungime de 2,4 km. În anul următor, 1984, s-a realizat conectarea liniei de tramvai care se oprea la Podul Decebal cu cea din strada Olimpiadei, în lungime de 1,6 km.

Ultimii cinci ani ai regimului comunist au fost pentru economia orădeană unii de stagnare. În ciuda propagandei oficiale, industria orădeană devenise, cu unele excepţii, una neperformantă, grevând asupra nivelului de trai. A fost o perioadă extrem de dificilă pentru orădeni, ca de altfel pentru toţi locuitorii României. Perioada nu se distinge prin nimic altceva decât prin existenţa unei atmosfere cenuşii. Anii respectivi au consemnat continuarea construcţiilor de locuinţe începute în anii anteriori, precum cele din Bulevardul Dacia, Decebal, din Nufărul, Ioşia sau Calea Aradului. Este vorba despre aceleaşi locuinţe anoste, îngrămădite şi neconfortabile. În condiţiile în care populaţia oraşului era în continuă creştere, mai ales pe palierul muncitoresc, fără prea mari pretenţii de confort aşadar, acestea erau binevenite şi utile. În această perioadă s-a continuat cu demolarea de străzi pentru a se construi bulevardele socialismului, definitivându-se aşa zisul centru-civic. O jumătate din Strada Independenţei a fost sacrificată, cu clădiri de patrimoniu, pentru a aerisi, chipurile, centrul oraşului52.

Primarul de atunci al oraşului Oradea, Gheorghe Groza, nu a reuşit să realizeze prelungirea linilor de tramvai, aşa cum fusese prevăzut, între cartierul Nufărul şi Băile Felix, idee ce fusese lansată încă din 190653. Fondurile de investiţii erau direcţionate în altă parte sau nu existau deloc având în vedere criza profundă în care se găseau societatea şi economia românească în anii ’80.

52 L. Borcea, op. cit., 2003, p. 152 53 Ibidem, p. 180

Page 387: Carte ASE 2008

Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz

387

Oradea industrialization between 1945-1990. Case study

Lecturer Gabriel Moisa, PhD

University of Oradea

At the beginning of the '60s within the Soviet Bloc were many tension and disputes related to the economic performance of Member states.

This dispute has meant the beginning of the race and the industrialization promoted by the communist government that was intended to contribute to economic self-governing of Romania within the Communist bloc, especially in relation to the Soviet Union. After more than a decade and a half from taking power this aspect of economic development has been somewhat ignored, but since mid-'60 has started a program truly megalomaniac of building factories, plants and large industrial complex. Then the metallurgical, oil, chemical industries and many others boomed, even though Romania's natural resources were limited. Oradea was no exception, and this meant an unprecedented industrial development.

Page 388: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

Prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu

Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii contractuale cu Uniunea Europeană: Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinţe din 1974 şi Acordul privind produsele industriale din 1980, an în care România a stabilit relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană; acordul din 1980 facilita accesul unui mare număr de produse româneşti pe piaţa comunitară.

La 22 octombrie 1990 a fost semnat Acordul privind comerţul şi cooperarea comercială reciprocă pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Acest acord a stabilit eliminarea de către Comunităţile Europene a unor restricţii cantitative specifice; eşalonat pe o perioadă de câţiva ani, a constituit cadrul viitorului Acord de Asociere, semnat la 1 februarie 1993. La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European pentru instituirea asocierii României la Uniunea Europeană, ale cărui prevederi comerciale începuseră deja să fie aplicate din mai 1993 în cadrul unui acord interimar. La 22 iunie 1995, România şi-a prezentat cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar la 17 iulie acelaşi an, Comisia Europeană a început procedura de evaluare a condiţiilor aderării. Începând din anul 1996, au intrat în vigoare Concesiile tarifare şi Schemele de reducere a taxelor vamale ale României, conform Acordului European, instituind asocierea la UE, şi Acordul de Liber Schimb cu ţările AELS. Prin Hotărârile de Guvern 1291/1996 şi 196/1997 au fost reduse taxele vamale la importurile de produse industriale din ţările membre UE, iar prin HG 161/1997 s-au redus taxele vamale la importurile de produse agricole provenind din ţările membre UE. La jumătatea anului 1996, Comisia Europeană şi-a prezentat Punctul de vedere în legătură cu solicitarea României de aderare la UE.

În scopul consolidării politicii guvernamentale şi a procesului decizional privind integrarea europeană, Guvernul României a creat Departamentul pentru Integrare Europeană (cu rang de minister, din ianuarie 1997) şi compartimente speciale având acelaşi rol, la nivelul fiecărui minister. România a început, în martie 2000, procesul de negociere graduală asupra capitolelor care vizează Piaţa Internă.

Page 389: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

389

„Aderarea României la Uniunea Europeană constituie pentru societatea românească un obiectiv strategic fundamental” – se precizează în Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, aprobată la Snagov, de reprezentanţii principalelor forţe politice ale ţării, la 21 iunie 1995. În continuare, în Strategie... se precizează că „Aderarea trebuie să servească promovării interesului naţional şi dezvoltării potenţialului economic şi patrimoniului cultural românesc, devenind astfel un punct esenţial al solidarităţii naţionale”.

Obiectivul fundamental al Programului Economic de Dezvoltare pe termen mediu (1997–2000) l-a constituit „obţinerea unei creşteri economice durabile, care, pe termen mediu–lung, să conducă la o evoluţie comparabilă a standardului de viaţă şi să reducă decalajul de dezvoltare economică a României faţă de Uniunea Europeană”. Din acest obiectiv fundamental au decurs obiective specifice precum: valorificarea resurselor proprii şi a potenţialului economic existent, în condiţiile unei ajustări ample a producţiei industriale; evidenţierea intercondiţionărilor cauzale dintre ramuri şi a posibilităţilor de creştere a producţiei fiecăreia, în condiţiile volumului de resurse previzibile în acest moment; stimularea proceselor de privatizare şi restructurare, cu precădere către ramurile şi subramurile pentru care dezvoltarea este direct condiţionată de aportul capitalului străin, de noi pieţe şi de modificarea ofertei şi a structurii de proprietate. Toate aceste obiective specifice au vizat trecerea cât mai rapidă a României la economia de piaţă. Efectele integrării României în UE sunt resimţite atât în perioada de pre-aderare, cât şi după, în dome-niul politic, economic, administrativ-juridic, precum şi prin preluarea obligaţiilor pe care le presupune calitatea de membru al UE:

a) pe plan politic – România dispune de instituţiile democratice ale statului de drept şi respectă drepturile fundamentale ale omului (domeniu în care se mai înregistrează mici abateri);

b) pe plan economic – programul radical de stabilizare macroeconomică şi de reforme structurale a condus la creşteri anuale actualizate ale PIB-ului, în anii 1994 - 1996. În anii 1997–1999, PIB-ul a înregistrat scăderi accentuate, datorate incapacităţii guvernelor Convenţiei Democrate de a face reforma. Apoi, în anii 2000-2005, PIB-ul a înregistrat creşteri din ce în ce mai mari, de la 2-3 %, până la 7-8 % anual, aceasta reprezentând una din celor mai înalte rate de creştere din Europa şi de pe glob! După aprecierile Economist Intelligence Unit (EIU) - divizia de analiză a grupului britanic The Economist, România ar fi trebuit să obţină în 2004, un PIB de cca. 71 miliarde dolari SUA şi un PIB/loc de 3.260 dolari SUA. În

Page 390: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

390

realitate, după datele Institutului Naţional de Statistică, PIB-ul a ajuns în 2004, la cca. 60 miliarde euro, iar în 2006, la cca. 100 miliarde euro.

Pe cap de locuitor, PIB-ul ţării noastre reprezintă cca. un sfert din media UE. România trebuie să îndeplinească, în vederea integrării în UE, criteriile economice stabilite la Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), pentru toate statele care vor să adere. În acest sens, România a făcut progrese considerabile pentru structurarea unei economii de piaţă, obiectiv la fel de important ca şi încorporarea aquis-ului comunitar. Preţurile au fost liberalizate aproape în totalitate, drepturile de proprietate asupra terenurilor nu sunt încă pe deplin asigurate, sistemul juridic realizează, în continuare, jocul puterii, iar în procesul luării deciziilor în chestiuni economice nu s-au înregistrat întotdeauna măsuri coerente. S-au făcut unele progrese pe calea ameliorării competitivităţii economice doar prin paleative de genul: creşterii preţului energiei şi combustibilului, consumării neproductive a veniturilor din privatizare. Tehnologia din industrie şi agricultură este, în cea mai mare parte, învechită. Macropoliticile incoerente ale guvernelor care s-au succedat la cârma României între anii 1990-1999, au neglijat sectoare cheie ale evoluţiei societăţii româneşti, precum industria, agricultura, cercetarea ştiinţifică, învăţământul şi sănătatea;

c) în plan administrativ - capacitatea României de a îndeplini acquis-ul comunitar este încă insuficient transpusă în practică, deşi a depus eforturi notabile pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Progresele pe care trebuie să le facă România în această direcţie necesită eforturi importante şi susţinute atât pentru armonizarea legislaţiei, cât şi în ceea ce priveşte crearea structurilor care să permită punerea ei în practică. Una din principalele priorităţi o constituie restructurarea totală a sectorului financiar pentru a restaura un nivel indispensabil de încredere din partea populaţiei şi investitorilor. Modul de organizare a administraţiei publice prezintă deficienţe majore care pun sub semnul întrebării atât ritmul, cât şi calitatea procesului de adaptare a legislaţiei europene. Diferitele structuri necesare punerii în aplicare a legislaţiei în domeniul pieţei unice, nu pot face faţă în prezent sarcinilor pe care le au.

Trebuie depuse, de asemenea, eforturi substanţiale pentru alinierea standardelor sociale ale României la cele europene (legislaţia muncii, securitatea, şomajul, sănătatea angajaţilor). Trebuie înţeles de către toată lumea că acestea sunt urmarea, efectul şi nu cauza dezvoltării economice. În procesul creării structurilor de utilizare eficientă a fondurilor structurale ale Uniunii Europene pe plan regional, sunt necesare mecanisme eficiente de acţiune şi control.

Page 391: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

391

Armonizarea legislaţiei şi obţinerea unor indicatori de dezvoltare apropiaţi de cei ai ţărilor UE va aduce ţară noastră în rândul membrilor UE şi apoi ai UEM. Procesul a încept deja de 15 ani, va fi în continuare destul de îndelungat - alţi 10-15 de ani cel puţin, după părerea noastră - şi numai prin efortul propriu al poporului român va trebui să-l parcurgem !

România este a doua ţară ca dimensiune din Europa Centrală. Are o poziţie favorabilă pentru circulaţia mărfurilor între Marea Caspică, Marea Neagră şi Europa de Vest. Are stabilitate politică, bune şi foarte bune relaţii cu toate ţările vecine, un sistem legislativ „croit” după standarde europene, care necesită însă, o mai mare rigoare în procesul de aplicare a ei. Cei cca. 22 milioane consumatori, cât reprezintă populaţia României constituie o piaţă potenţială de mărime medie pentru orice producător de bunuri economice. Analiza rezultatelor reformei întreprinse după 1990 relevă un dublu eşec. Pe de o parte, la nivel macroeconomic nu au fost create condiţiile necesare creşterii eficacităţii şi eficienţei alocării resurselor. Pe de altă parte, recesiunea şi inflaţia reprezintă problemele-cheie cu care economia şi societate românească s-au confruntat în primii 10 ani ai tranziţiei, respectiv 1990-2000.

Apreciem că tranziţia românească s-a finalizat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Etapele parcurse în cei 17 ani de tranziţie, de la planul centralizat la economia de piaţă au cuprins: liberalizarea preţurilor, dezvoltarea sectorului privat în paralel cu încercarea de restructurare şi privatizare a întreprinderilor de stat. Principala politică de stat promovată cu ardoare, aceea a fragmentării marilor combinate şi întreprinderi industriale în mai multe societăţi comerciale mici – pe principiul antic „divide et impera” (divizează şi stăpâneşte), s-a dovedit a fi eronată. Politica „întâi privatizare, apoi restructurare” s-a dovedit nepotrivită, puţini investitori preferând întreprinderi falimentare, grevate în datorii. „Macrostabilizarea” a fost principiul defectuos aplicat, prin care s-a încercat să se influenţeze politica economică generală. Nu a fost avută în vedere refacerea economică a ţării, prin impulsul pe care l-ar fi dat evoluţiile pozitive din agricultură şi industrie, ci, s-a încercat dirijarea evoluţiei economice prin măsuri monetare şi fiscale, fără a stăpâni baza reală a transformărilor produse. Rezultatele obţinute au fost pe măsura lipsei politicilor economice concrete, esenţiale şi aflate la baza construcţiei economico-sociale. Legile proprietăţii trebuiau să se afle la baza reformei societăţii româneşti postdecembriste. Dreptul de proprietate trebuie garantat şi nu ocrotit. Nu există nici acum o concepţie generală privind toate formele de proprietate, mai ales în materie de revendicări sau despăgubiri pentru

Page 392: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

392

persoanele ale căror bunuri imobile au intrat, după anul 1947, în proprietatea statului.

Reforma economică trebuie să fie neapărat însoţită de o reformă instituţională şi morală a societăţii româneşti. Unul din elementele cheie ale reformei - privatizarea - a început în agricultură, mai precis în sistemul cooperatist din agricultură. Comparativ cu alte state din Europa Centrală şi de Est, cum ar fi Polonia, Cehia sau Ungaria, în România procesul de privatizare a fost mai lent, datorită indeciziei factorilor politici, dar şi dificultăţilor legate de mentalitatea oamenilor moştenită de la regimul totalitarist. Acest lucru a făcut şi face ca România să fie în acest proces în urma altor ţări din regiune, ceea ce îi agravează şi mai mult dificultăţile din economie. Reforma economică trebuie să fie neapărat însoţită de o reformă instituţională şi morală a societăţii româneşti.

Eroarea făcută în aplicarea privatizării în ţara noastră a fost aceea că s-a considerat şi acţionat pentru accelerarea procesului de privatizare, ca obiectiv principal pentru relansarea economică. Apreciem că trebuia să se procedeze invers: să se realizeze mai întâi relansarea economică şi apoi să se facă privatizarea! Printre cauzele care au influenţat în mod esenţial derularea fenomenului de privatizare enumerăm: lipsa capitalului intern şi extern, blocajul financiar, inflaţia, criza economică prelungită, inconsecvenţele de natură juridică şi politică (subvenţionarea preferenţială a unor firme de stat cu pierderi). Capacitatea redusă de retehnologizare, datorată puţinelor investiţii efectuate a întreţinut ritmul lent al restructurării. România s-a plasat în grupul statelor în tranziţie cu cele mai slabe performanţe în domeniul fluxurilor de investiţii străine directe. În urma politicilor de liberalizare aplicate pe fondul unui sistem economic slab structurat a apărut dublul deficit (cel bugetar şi cel de cont curent). Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală dezechilibrul balanţei comerciale. Deficitul bugetar a fost cauzat de creşterea nivelului cheltuielilor bugetare în condiţiile declinului economic, de deteriorarea capacităţii de colectare a veniturilor, precum şi de insuficienta transparenţă a exerciţiilor bugetare, care au permis canalizarea ineficientă a resurselor financiare. Propunându-şi ca principală ancoră controlul deficitului bugetar, autorităţile au promovat politici fiscale severe. S-a demarat totodată procesul de aliniere la rigorile stabilite de Uniunea Europeană şi organismele internaţionale, creându-se premisele diminuării ponderii deficitului bugetului general consolidat în produsul intern brut.

Piaţa muncii a fost afectată de dezechilibre, la nivelul raportului dintre populaţia activă şi populaţia inactivă, cât şi în rata de ocupare. Pe fondul instaurării normelor şi instituţiilor statului de drept, al activării şi organizării societăţii civile,

Page 393: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

393

al creării cadrului normativ al noilor mecanisme ale economiei de piaţă (cerute de liberalizarea preţurilor, piaţa bancară şi bursieră, piaţa financiară, monetară, a asigurărilor etc.), România a înregistrat paşi importanţi în direcţia formării sistemului economiei de piaţă, care încă nu este pe deplin funcţional. O evaluare obiectivă, arată însă că economia românească se prezintă ca un sistem slab structurat din punct de vedere instituţional. Ea este neeficientă, neproductivă, nefuncţională, necompetitivă şi nestructurată.

Operaţionalitatea mecanismelor şi instituţiilor create pentru implementarea economiei de piaţă a fost redusă în primii 10 ani ai tranziţiei din cauza insuficientei coerenţe a cadrului normativ, a persistenţei practicilor etatiste şi capacităţii reduse a sistemului juridic de a asigura aplicarea legii. Pe de altă parte, activitatea economică se derulează încă, într-o proporţie considerabilă, pe palierul informal al societăţii (economia subterană).

Resursele minerale şi energetice constituie pilonul oricărei economii naţionale. În iureşul oricăror procese de globalizare, regionalizare sau integrare ele constituie, totodată, baza pentru buna funcţionare a economiei respective. Reforma sistemului de exploatare a resurselor minerale şi a sistemului energetic naţional trebuie să urmărească transformările din întreaga economie naţională, pentru a o eficientiza şi dinamiza.

La începutul mileniului al treilea, România este din nou considerată o ţară agrară, în care cca. 42 % din populaţia activă este ocupată încă în acest sector economic important. Deşi s-a încercat o rezolvare a problemelor agriculturii româneşti, nu s-a avut în vedere importanţa sa ca ramură esenţială a economiei ţării, care trebuie să asigure necesarul de produse agricole pentru toate celelalte ramuri şi pentru consumul populaţiei. Este inadmisibil ca o ţară cu potenţial agricol cum are România, să importe cea mai mare parte a produselor agricole necesare consumului. În condiţiile în care Uniunea Europeană subvenţionează masiv sectorul agricol, pentru virtuţile sale legate de asigurarea a numeroase materii prime pentru industrie şi pentru consum, se impune să adoptăm acest comportament economic şi în ţara noastră.

Ca sector important al economiei naţionale, industria realizează, în pofida tranziţiei sinuoase pe care o parcurge, cca. 40% din produsul intern brut al României. Exceptând Schiţa tranziţiei la economia de piaţă, elaborată încă din februarie 1990 de academicianul Tudorel Postolache, împreună cu cei mai redutabili specialişti economişti autohtoni şi de care nimeni n-a ţinut seamă la vremea respectivă, România a fost frustrată până în anul 1999, de strategii naţionale şi sectoriale, capabile să-i orienteze pe investitorii români şi străini.

Page 394: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

394

Nimeni nu a cunoscut până la sfârşitul deceniului trecut perspectivele de menţinere, de lichidare, de reorientare sau de dezvoltare a producţiei diferitelor ramuri, subramuri sau grupe de produse, iar operatorii economici industriali au fost nevoiţi să ducă o politică de supravieţuire, fiecare pe cont propriu, fapt care a accentuat dezorganizarea şi degringolada sistemului economic. Principalele cauze care au limitat activitatea în industria prelucrătoare au fost cererea internă insuficientă şi insuficient stimulată, problemele financiare şi incertitudinile mediului economic. Reforma economică şi restructurarea au impus exigenţe majore sectoarelor de producţie puţin elastice şi energofage.

Ţinând cont de specificul economiei româneşti şi de locul care i se rezervă acesteia în actuala şi viitoarea structură economică europeană, România a fost impulsionată să-şi dezvolte sectorul Intreprinderilor Mici şi Mijlocii. Marcate profund de criza economică, marea şi mica industrie a ţării au cunoscut o tranziţie care le-a complicat foarte mult existenţa, deşi ar fi trebuit să constituie elementul important al tuturor strategiilor şi programelor de dezvoltare.

Lipsa acută de resurse financiare a condus la involuţia accentuată a domeniului cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Se manifestă un interes scăzut pentru rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare, atât la nivel naţional, prin politicile urmate, cât şi la nivel de firmă, datorită lipsei capacităţilor de susţinere a acestei activităţi. Cota alocată cercetării-dezvoltării a fost, în medie 0,4 % din PIB, din care cca. jumătate din fonduri publice (bugetare), iar cealaltă jumătate din fondurile agenţilor economici cu capital de stat sau privat. Pentru comparaţie, ţările dezvoltate cheltuiesc pentru cercetare-dezvoltare între 1-3 % din PIB, iar cele mediu dezvoltate - inclusiv unele ţări din centrul şi estul Europei – între 0,5 şi 1 % din PIB.

Investiţiile şi construcţiile sunt recunoscute a fi sectoarele greu încercate ale tranziţiei, care au înregistrat o dinamică descendentă, controversată, marcată de declinul general al economiei. Acest lucru s-a datorat unor cauze obiective (reducerea permanentă a activităţii economice într-o economie marcată de puternice dezechilibre structurale şi instituţionale) şi unor cauze, să le numim subiective, deoarece au fost de ordin politic (schimbarea radicală a setului de politici economice aplicate de către toate guvernele din această perioadă, care au avut ca obiectiv principal consumul populaţiei şi nu investiţiile, acumularea, dezvoltarea activităţii economice). Cauzele numărului mic de investiţii străine sunt: legislaţia greoaie aflată într-o permanentă schimbare, lipsa unor facilităţi majore acordate pe o durată mai mare de timp, lipsa de transparenţă în organizarea licitaţiilor publice, corupţia din administraţie.

Page 395: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

395

Datorită gravelor probleme manifestate de economia românească în tranziţie, investiţiile autohtone şi străine au fost insuficiente, astfel că s-a intrat într-un cerc vicios al modului de manifestare al acestui sector deosebit de important pentru dezvoltarea oricărei ţări. De asemenea, a existat o inegalitate de tratament între investitorii români şi străini, în sensul favorizării celor din urmă. Considerăm că marea eroare săvârşită în cei 17 ani de tranziţie, în sectoarele investiţiilor şi construcţiilor a fost lipsa de stimulare, prin mecanisme legale şi instituţionale adecvate, a investitorilor români. Relansarea economică nu poate fi obţinută decât prin investiţii masive de capital, din ţară şi din străinătate, care trebuie să constituie o constantă definitorie şi permanentă a evoluţiei economiei noastre.

Deşi economia României a trecut printr-o depresiune economică accentuată în 7 din cei 17 ani ai tranziţiei (de la integrarea în Uniunea Europeană, majoritatea specialiştilor sunt de acord că procesul tranziţiei la economia de piaţă a luat sfârşit – n.ns.), la nivelul deciziilor guvernamentale nu s-au luat măsurile necesare pentru aplicarea unor politici de stimulare a procesului investiţional. Au fost utilizate mai mult pentru consum cele peste 20 miliarde dolari SUA împrumutate de statul român şi de diverse persoane juridice private din străinătate, ceea ce demonstrează, încă o dată, accentul disproporţionat pus pe consum, în defavoarea investiţiilor eficiente. A ignora politicile de stimulare a investiţiilor, înseamnă a nu ţine seama de cerinţele fundamentale de relansare şi dezvoltare economică ale României. Dacă această tendinţă continuă, apare pericolul ca ţara să se afunde tot mai mult în sărăcie. S-a renunţat la politica de promovare şi stimulare a exporturilor (prin mecanismul garantării unor exporturi de către stat, practicarea unor dobânzi diferenţiate pentru creditele în favoarea producţiei de export etc.). S-a încurajat în schimb, liberalizarea exportului de materii prime, descurajându-se exportul de bunuri prelucrate şi înalt prelucrate. În puţine situaţii, exporturile noastre de bunuri economice au rămas competitive. A existat o scădere cantitativă a exporturilor, în paralel cu o scădere a valorilor încasate, din cauza deteriorării sistematice a structurii ofertei româneşti pe pieţele externe şi, paradoxal, a devalorizării leului. Devalorizarea monedei naţionale a ieftinit în permanenţă exporturile (ceea ce ar fi trebuit să fie o măsură benefică în condiţiile funcţionării normale a economiei româneşti) şi a scumpit importurile. În ultimii ani, România a devenit o piaţă de desfacere pentru multe mărfuri de o calitate îndoielnică. Dintr-o ţară industrial-agrară, exportatoare de produse agro-alimentare, România a devenit o piaţă de desfacere pentru produsele alimentare ale ţărilor central şi vest-europene sau de pe alte continente. Volumul de alimente importate trece de 80% din totalul celor necesare consumului populaţiei.

Page 396: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

396

Până la introducerea cotei unice de impozitare, la 1 ianuarie 2005, România a fost statul european şi poate mondial, cu cele mai multe taxe şi impozite percepute populaţiei şi agenţilor economici; numărul lor era în anul 2000 de 225 (faţă de 66 în Franţa sau 20 în Portugalia, de exemplu). Gradul de fiscalitate – cuprins între 75–80 % - era unul din cele mai mari, dacă nu cel mai mare de pe mapamond! Nenumăratele taxe şi impozite reţinute de stat puneau în evidenţă uriaşa presiune fiscală care apăsa asupra firmelor şi a cetăţenilor, faptul că pentru aceeaşi activitate se plăteau mai multe impozite diferite şi se percepea chiar impozit la impozit! Fiscalitatea excesivă se datora slabei dezvoltări economice şi unor politici fiscale defectuos aplicate. Reorganizarea sistemului fiscal a fost timidă şi înceată; astfel, acesta nu a putut răspunde stimulării necesare pentru dezvoltarea economiei şi îmbunătăţirea climatului general de afaceri. Transparenţa sistemului fiscal a lăsat de dorit şi a fost umbrită de lipsa de organizare, de multe ori dezastruoasă, în colectarea impozitelor de la populaţie. Organele de control ale statului au înregistrat numeroase abuzuri, unele grosolane, privind plata accizelor şi a Taxei pe Valoarea Adăugată de către agenţii economici. Sistemul de colectare a taxelor şi impozitelor funcţionează greu, ineficient.

Sistemul bancar românesc este oglinda fidelă a economiei româneşti. În perioada tranziţiei, sistemul bancar a încercat să impulsioneze economia reală prin modalităţile specifice politicii monetare, ale încercării de a realiza „echilibrul macroeconomic prin măsuri monetare”. În realitate, economia este cea care influenţează evoluţia sistemului bancar şi nu invers. Specialiştii în probleme bancare acceptă greu sensul acestei relaţii, fiind preocupaţi mai mult de efecte şi nu de cauze. Activele sistemului bancar reprezentau în anul 2000 cca. 17 % din PIB, faţă de 250 % în ţările membre ale Uniunii Europene, unde există o unitate bancară la 1.700 locuitori, în timp ce în România avem o unitate bancară la 23.000 locuitori. Restructurarea sectorului bancar a costat anual ţara cca. 2,2-2,5 % din PIB sau, după alte estimări, luând în calcul şi cheltuielile privind dobânzile aferente, cca. 50 % din totalul cheltuielilor bugetare. Rata de referinţă (numită, rata scontului, până la 1 februarie 2002), practicată de Banca Naţională a României, a înregistrat de-a lungul tranziţiei valori mari sau foarte mari, printre cele mai mari din lume, ceea ce a făcut ca, tot timpul dobânzile practicate de băncile comerciale să fie şi mai mari, ceea ce, pe fondul prăbuşirii economiei româneşti, a impulsionat foarte puternic inflaţia. Au fost astfel solicitate dobânzi mari şi foarte mari la creditele acordate agenţilor economici de către băncile comerciale, cu efecte puternic negative pentru întreprinzători.

Page 397: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

397

Principala cauză a slăbiciunii sistemului bancar românesc a constat în supravegherea defectuoasă efectuată de BNR până în anul 1999. Lipsa de supraveghere specializată şi de transparenţă în publicarea datelor de bilanţ a unor bănci comerciale a permis raportarea unor profituri fictive, urmată de apariţia unor probleme de gestionare a activelor băncilor respective. Au fost posibile, astfel, inginerii bancare - artificii monetare şi financiare, menite să substituie lipsa de bunuri economice de pe piaţă sau să „ascundă" o parte din masa de bani în exces. Deşi s-a încercat o tranziţie de la plan la piaţă, în realitate cursul de schimb al leului a evoluat după o planificare riguroasă a devalorizării acestuia, elaborată şi susţinută de către instituţiile internaţionale precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional sau Comisia Economică ONU pentru Europa. Ca urmare a acestui fapt, deşi timp de 3 ani, între 1997-1999, economia României a cunoscut ritmuri negative de dezvoltare, totuşi rezerva valutară a ţării s-a consolidat, au fost plătite ratele şi dobânzile scadente la creditele externe contractate. Iar apoi, deşi între anii 2000-2002, PIB-ul a înregistrat evoluţii pozitive, datoria externă pe termen mediu şi lung a crescut la sfârşitul lunii ianuarie 2003, până la 15,5 miliarde dolari SUA. S-a avansat ideea că doar fondurile unor bănci străine şi privatizarea masivă a sistemului bancar ar reprezenta soluţia de salvare. Apreciem, din nou, că soluţia viabilă pentru funcţionarea normală a sistemului bancar autohton o reprezintă funcţionarea normală a economiei şi a tuturor ramurilor acesteia, care ar putea astfel, prin fluxul de bunuri economice create să susţină fluxurile monetare pompate de bănci în economie şi societate.

Deşi dispunem de resurse umane comparabile calitativ cu cele din ţările dezvoltate, utilizarea lor în toţi aceşti ani a fost nesatisfăcătoare, datorită slabei activităţi economice. Apariţia şomajului, ca fenomen de masă, s-a datorat închiderii – lichidării sau vânzării întreprinderilor cu pierderi; gradul de ocupare al resurselor umane active s-a redus continuu, şomajul de lungă durată s-a cronicizat, riscul de şomaj la tineri fiind destul de mare. Pentru ca România să depăşească stările de lucruri negative din economie, apreciem că este necesară descătuşarea energiei creatoare a fiecăruia din cetăţenii ei, într-un climat instituţional şi juridic corespunzător, în paralel cu reforma morală a întregii societăţi româneşti.

Finalizarea negocierilor cu Uniunea Europeană pentru capitolul „Energie” a contribuit la formularea unei concluzii favorabile privind statutul de economie de piaţă funcţională pentru România, iar privatizările din sectorul energetic au condus la o creştere a disciplinei financiare, la reducerea arieratelor, creşterea eficienţei energetice, dar şi la dezvoltarea competiţiei în cadrul sectorului. Acordarea ajutoarelor de stat în acest domeniu se face acum după criteriile stabilite de acquis-

Page 398: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

398

ul comunitar, în mod transparent. La acest capitol, România a obţinut o perioadă de tranziţie de 5 ani de la data aderării pentru constituirea stocului minim de petrol. A fost inclusă o derogare de 22,5 zile faţă de perioada de stocare cerută de acquis-ul comunitar (stocul de petrol este constituit pentru a da independenţă statelor membre în cazul unei crize energetice, până la rezolvarea acesteia şi acoperă consumul intern al ţării respective pentru o perioada de 90 de zile). Astfel, stocul pentru România este de 67,5 zile, fiind finanţat de către bugetul de stat (50 %) şi de companiile din domeniul respectiv (50 %). În ceea ce priveşte gazele naturale, capacitatea de înmagazinare va creşte de la 3,2 milioane m.c. în 2004, la 5 milioane m.c. până la data aderării. Un alt punct rezultat în urma negocierilor la capitolul „Energie” a fost serviciul universal, care presupune ca, până la data aderării la Uniunea Europeană, accesul la reţeaua electrică să fie generalizat, asigurându-se un grad înalt de protecţie a consumatorilor din punct de vedere al garantării aprovizionării. De asemenea, România s-a angajat să creeze acele condiţii de acces la reţea care să permită schimburile transfrontaliere cu statele membre ale Uniunii Europene, deoarece România va deveni parte a pieţei unice europene.

Analizând situaţia energetică, perspectivele României şi surselor sale de generare a energiei, s-a impus concluzia că, pe termen mediu şi lung, energia nucleară este una dintre cele mai viabile pentru noi. În acest sens, am reuşit să obţinem un împrumut de la Euratom în valoare de 223,5 milioane dolari în vederea finalizării Unităţii 2 de la CNE Cernavodă. Aceasta investiţie are, în primul rând, o importanţă strategică pentru România, în contextul asigurării independenţei energetice, dar şi a necesităţii de a furniza energie ieftină şi curată. Pentru Unitatea 3 de la Cernavodă avem nevoie de cca. 750 milioane euro, care ar putea fi atraşi printr-un parteneriat public-privat. România are nevoie de o finanţare de 3,5 milioane euro numai în sectorul de producere a energiei electrice, în prezent fiind în curs de derulare investiţii în complexele energetice de la Craiova, Rovinari şi Turceni. În zona hidroenergetică sunt necesare investiţii de cca. 2,5 miliarde euro. Energia regenerabilă va avea, până în 2010, o pondere de 11 % din totalul resurselor energetice. Industria carboniferă va continua să fie o importantă sursă de energie. În sectorul carbonifer, se desfăşoară un amplu proces de restructurare, vizând modernizarea şi retehnologizarea minelor, care pot deveni viabile pe termen mediu, respectiv închiderea minelor neviabile şi reabilitarea mediului. Preţul energiei urmăreşte eficientizarea activităţii agenţilor economici din domeniul energetic. Componenta socială a acestor politici va fi reformulată în sensul acordării unui nou tip de ajutor social - ajutor social ţintit pentru categoriile

Page 399: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

399

vulnerabile. Prin implementarea de programe de eficienţă energetică, precum şi contorizarea tuturor consumatorilor casnici, se obţine o taxare corectă a consumatorului final. Deschiderea pieţei energiei creează premisele unei concurenţe reale, a unor servicii mai bune şi a unor preţuri stabilite de regulile pieţei. În al treilea rând, se reduce poluarea, cu efecte benefice asupra sănătăţii fiecăruia dintre noi.

România a făcut progrese puţin însemnate în ceea ce priveşte distorsionarea preţurilor, rata de colectare a încasărilor, arierate şi eficienţă energetică, nota Raportul de ţară 2004 al Comisiei Europene. Eforturile autorităţilor trebuie să se concentreze în continuare asupra implementării legislaţiei europene în domeniu, mai ales în ceea ce priveşte piaţa energetică internă şi întărirea capacităţii administrative. Printre măsurile cerute se numără şi constituirea rezervelor de petrol, pentru care România beneficiază de o derogare până în 2011. După o întârziere de mai mulţi ani, faţă de celelalte state din Europa Centrală şi de Est, România a grăbit în anii 2004-2005 procesul de privatizare în sectorul energetic, unde era concentrat până acum miezul nerestructurat al proprietăţii statului în economie. Astfel, compania petrolieră Petrom a fost vândută către austriecii de la firma OMW, distribuţiile de gaze au fost preluate de Gaz de France şi Ruhr Gas, iar italienii de la Enel au cumpărat primele două distribuţii de electricitate. În paralel a început privatizarea în sectorul producerii de energie. Autorităţile trebuie să mai acorde atenţie, în mod special, finalizării procesului de restructurare în sectorul energetic. „Eforturile în derulare, pentru restructurare şi privatizare în sectorul energetic, trebuie să conducă la mai multă competiţie, liberalizare şi la o piaţă funcţională a energiei” se mai arată în Raportul de ţară 2004 pentru România.

Conform părerilor exprimate de mai multi specialişti, Uniunea Europeană a devenit principalul partener comercial al României, pentru o treime din ceea ce reprezentau înainte de 1990 exporturile de produse industriale ale României. Pentru unele grupe de produse industriale, ponderea UE în totalul exporturilor româneşti depăşeşte 50 % la textile, îmbrăcăminte, piei, blănuri, încălţăminte, articole din piatră, ciment, materiale ceramice. Concomitent, importurile României din UE au o pondere de cca. 40% şi reprezintă în special maşini, utilaje şi echipamente. În general, România exportă pe piaţa unică a UE, produse din grupele celor intensive în forţă de muncă, intensive în energie şi, respectiv, cu valoare adăugată redusă, cum sunt: plută şi articole din plută; diverse articole textile, produse chimice anorganice; articole din fontă, fier sau oţel; mobilier, construcţii prefabricate etc. Opţiunea liberalizării schimburilor economice externe ale ţării noastre cu UE

Page 400: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

400

trebuie neapărat însoţită de procesul restructurării economice care să conducă la producerea de mărfuri competitive pe piaţă.

Analize întreprinse asupra comerţului nostru exterior reliefau „poziţia marginală a României ca parteneră în comerţul internaţional”. Exportăm, în general, mult mai puţin decât ţările Central şi Est-europene (de 5 ori mai puţin decât Ungaria, de 4 ori mai puţin decât Republica Cehă sau Slovacia, de două ori mai puţin decât Polonia), iar faţă de alte ţări în curs de dezvoltare, de 21 ori mai puţin decât Taiwan-ul, de 13 ori mai puţin decât Malayezia, de 10 ori mai puţin decât Coreea de Sud. Circa 2/3 din produsele româneşti au grad redus sau mediu de prelucrare. Exportăm către UE următoarele grupe de produse: textile şi articole din textile, metale şi articole din metal, mobilă şi aparatură de iluminat, produse chimice, articole din piatră, ipsos, ciment. Cele mai bune performanţe de competitivitate le înregistrează materialele şi produsele metalice, materialele de construcţii, articolele de încălţăminte, iar cele mai slabe performanţe: maşinile şi aparatele electrice, materialele plastice şi din cauciuc, hârtia şi articolele din hârtie. Produsele care utilizează în mod intensiv forţa de muncă (tricotaje, confecţii, mobilă, încălţăminte) reprezintă cel mai dinamic segment al exportului românesc către UE. Mai mult de o treime din exporturile româneşti în UE merg pe piaţa Germaniei, ceea ce conferă acestei pieţe un rol de primă importanţă nu numai în relaţiile bilaterale, dar şi în cele multilaterale, în cadrul grupării integraţioniste a UE. Cu alte cuvinte, de exporturile efectuate de România în Germania depind într-o măsură importantă producţia, gradul de ocupare şi nivelul tehnologic al multor sectoare ale economiei româneşti. Relaţiile cu această ţară pot constitui pentru România un important factor de susţinere a creşterii economice în diferite domenii de activitate. Pe primul loc ca importanţă, la importul de mărfuri al României din UE, se află Germania. Analiza comparativă a importurilor şi exporturilor româneşti în UE relevă faptul că volumul importurilor a depăşit în fiecare an volumul exporturilor, constatându-se un sold negativ al balanţei comerciale care, pe ansamblu, a crescut permanent de la un an la altul. În privinţa mediului înconjurător, sunt necesare eforturi foarte serioase pe plan legislativ şi investiţii masive pentru apărarea acestuia.

Transportul rutier de mărfuri precum şi cel feroviar şi maritim trebuie aduse la nivelul standardelor europene. România trebuie integrată, într-un ritm mai rapid, în reţelele europene de transport, care contribuie la funcţionarea eficientă a pieţei unice. După modelul unor ţări membre UE, România trebuie să-şi perfecţioneze modalităţile de intervenţie statală asupra pieţei transporturilor, adoptând măsuri precum: utilizarea taxelor şi subvenţiilor; intervenţia directă, de către stat, precum asigurarea ofertei de transport, elaborarea de legi, norme şi

Page 401: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

401

standarde privind transporturile, acordarea de licenţe pentru desfăşurarea activităţilor de transport; influenţarea educativă a opiniei publice în legătură cu activităţile de transport; sprijinirea activităţii de cercetare-dezvoltare etc.

Datorită finanţării insuficiente în continuare, mult sub limita legală stabilită, de 0,8 % din PIB, în ultimii ani, ţara noastră a înregistrat în cercetarea ştiinţifică puţine rezultate notabile la nivel european: Dintre cele pe care cunoaştem enumerăm: nominalizarea de către Comisia Europeană a proiectului MEMSWAVE, din domeniul ştiinţelor informării, condus de o echipă de cercetători de la Institutul de Microtehnologii (IMT) din Bucureşti la acordarea Premiului Descartes pentru excelenţă ştiinţifică, în valoare de un milion de euro, alături de alte 9 proiecte selectate din 108 propuneri (MEMSWAVE a reunit un consorţiu de nouă echipe din România, Italia, Grecia, Suedia, Ungaria şi Ucraina. Rezultatele acestui proiect deschid calea spre o nouă generaţie de tehnologii de comunicare, aplicabile în sistemele mobile de comunicare radio şi prin satelit, radare anticoliziune, sisteme radar de alarmă şi senzori pentru detectarea umidităţii. Proiectul s-a desfăşurat în anii 1998-2001 şi a primit finanţare europeană în valoare de 330.000 euro, din care IMT Bucureşti a beneficiat de 108.000 euro, în calitate de conducător de program). În lume există cca. 70.000 publicaţii ştiinţifice, din care peste 100 în România (0,14 %); din cele 70.000 publicaţii, doar 3.500 sunt socotite printre cele mai importante, iar dintre acestea doar 5 sunt din România (tot 0,14 %, dar din cele mai importante). Ne alăturăm opiniilor academicianului Ionel Haiduc, subliniind că lipsa infrastructurilor moderne, ineficacitatea şi inadecvarea reglementărilor, precum şi absenţa tehnologiilor de ultimă oră sunt principalele cauze ale rămânerilor în urmă din cercetarea ştiinţifică românească. Între soluţiile pe care le propunem pentru a atinge standardele mondiale ale cercetării enumerăm: alocarea cel puţin a 1% din PIB pentru sectorul cercetării ştiinţifice; promovarea principiului concurenţei şi în cercetare, pentru că numai prin concurenţă se devine concurenţial; atragerea şi menţinerea tinerilor în cercetare; dotarea unor laboratoare cu ultima generaţie de tehnologie; acordarea unor grant-uri de repatriere pentru cercetătorii români de elită aflaţi în străinătate.

Potrivit unui studiu realizat de Fundaţia Heritage, România se plasează printre ultimele ţări în indexul libertăţii economice, libertate direct asociată cu standardul de viaţă (în ţările în care creşte libertatea economică, creşte şi nivelul de trai). Indexul este realizat prin compararea libertăţii economice cu prosperitatea pe care aceasta o generează. Studiul împarte economiile naţionale în 4 categorii: libere, aproape libere, aproape lipsite de libertate şi economii îngrădite. Aflată pe locul 125 în lume, economia României în anul 2004 este descrisă drept „aproape

Page 402: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

402

lipsită de libertate”, alături de cea din Rusia, Camerun sau Republica Moldova, spre deosebire de Bulgaria, care e „aproape liberă” şi se plasează cu peste 70 de puncte înaintea României. Cele 10 criterii analizate includ: politicile comerciale, fiscalitatea, intervenţia guvernului în economie sau nivelul salariilor şi preţurilor.

Deşi dispunem de resurse umane comparabile calitativ cu cele din ţările dezvoltate, utilizarea lor în toţi aceşti ani a fost nesatisfăcătoare, datorită slabei activităţi economice. Apariţia şomajului, ca fenomen de masă, s-a datorat închiderii – lichidării sau vânzării întreprinderilor cu pierderi; gradul de ocupare al resurselor umane active s-a redus continuu, şomajul de lungă durată s-a cronicizat, riscul de şomaj la tineri fiind destul de mare.

Pentru ca România să depăşească stările de lucruri negative din economie, apreciem că este necesară descătuşarea energiei creatoare a fiecăruia din cetăţenii ei într-un climat instituţional şi juridic corespunzător, în paralel cu schimbarea mentalităţii acestora şi reforma morală a întregii societăţi româneşti.

Page 403: Carte ASE 2008

Dimensiuni ale economiei şi societăţii româneşti în tranziţie

403

Dimensions of the Romanian economy and society in transition

Professor M. Emilian Dobrescu, PhD Spiru Haret University, Bucharest

Romania was the first country in Central and Eastern Europe that has established formalized relationships with the EU: Agreement on the generalized system of preferences in 1974 and the Agreement on industrial products in 1980, year in which Romania has established diplomatic relations with the EU; the Agreement from 1980 facilitated the access of a large number of Romanian products on the Community market.

Although we have quality human resources comparable to those in developed countries, their use in all these years was unsatisfactory due to poor economic activities. The emergence of unemployment as a mass phenomenon, due to the closure - the liquidation or sale of enterprises with losses, the employment degree of active human resources have decreased continuously, long-term unemployment became chronic, the risk of unemployment among young people being quite high.

In order for Romania to overcome the negative state of affairs in the economy, we consider that it is necessary unchaining the creative energy of each of its citizens in an atmosphere appropriate institutional and legal, and in the same time with the change of mentality and moral reform of the entire Romanian society.

Page 404: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

Prof. univ. dr. Mariana Nicolae Academia de Studii Economice din Bucureşti

Lect. univ. drd. Mariana Lupan Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Încă de la începutul anului 1990, ţările Europei Centrale şi de Est au acordat o importanţă deosebită politicilor comerciale, acestea caracterizându-se în primul rând prin abolierea monopolului de stat şi prin renunţarea la planificarea centralizată. Procesul de liberalizare a comerţului exterior a fost asociat cu acela al liberalizării preţurilor, dar gradul de liberalizare nu a fost identic în cele două procese. Asociat cu animite şocuri externe (colapsul CAER-ului, evoluţiile nefavorabile pe alte pieţe), liberalizarea comerţuilui exterior s-a soldat cu costuri social-economice de ajustare mult mai ridicate decât cele aşteptate, atât pentru agenţii economici interni, cât şi pentru consumatorii din ţările Europei Centrale şi de Est, între care se numără şi România.

Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat, la finele secolului trecut, pentru întreaga societate romanească un obiectiv strategic de maximă importanţă, fiind susţinut în mod constant de toate instituţiile statului, precum şi de forţele politice parlamentare, de societatea civilă în general. Realizarea reformei şi dezvoltarea României pe principiile economiei de piaţă impun, printre altele, o largă deschidere în economia mondială. Apropierea geografică, complementaritatea şi potenţialul economic, fac din UE principalul partener comercial al ţării noastre.

În condiţiile de după 1989 s-a impus pentru România direcţionarea eforturilor spre retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de calitate, competitive pe pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor. Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul de stat în domeniul comerţului exterior, s-a liberalizat circulaţia valutei, iar tariful vamal a devenit principalul instrument la dispoziţia autorităţilor, dacă nu aproape singurul, pentru politica comercială. Astfel, putem aprecia că dinamica

Page 405: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

405

activităţii de comerţ exterior a cunoscut modificări de substanţă comparativ cu perioada comunistă.

Punând în balanţă atât plusurile cât şi minusurile unui astfel de sistem, şi anume a sistemului economic capitalist, numit în literatura de specialitate cu diferite sintagme, dintre care cea mai frecventă este aceea de „sistem concurenţial de piaţă”. Experienţa de până acum a demonstrat că, într-adevăr, acesta nu este un model perfect, dar nici nu există o altă alternativă, mai bună. În acelaşi timp, trebuie evidenţiat faptul că adoptarea modelului economiei de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est nu va duce automat la bogăţie şi bunăstare. Până la urmă, fiecare ţară fostă socialistă a trebuit să recurgă la cooperarea economică cu ţările occidentale, într-un efort disperat de a-şi asigura supravieţuirea. Cu toate acestea, întârzierea tehnologică s-a mărit şi a devenit un handicap greu de depăşit chiar şi după mulţi ani de la căderea regimurilor comuniste.

Pornind de la aceste premise, se poate aprecia că absolutizarea împărţirii în economii conduse centralizat de către stat şi economii care funcţionează pe bază de piaţă este relativă şi are un osrecare grad de aproximare. Aceste două tipuri se întrepătrund în diferite tipuri de economie mixtă, în care condiţiile de piaţă se îmbină într-o măsură sau alta cu dirijismul din partea statului. Se creează astfel, o mare diversitate de forme în cadrul economiilor de piaţă, care necesită o abordare diferită în analiza lor, cu privire la mecanismele şi instrumentele specifice de funcţionare1.

Eficienţa activităţii de comerţ exterior al României reprezintă însă problema cea mai dificilă şi sub unele aspecte controversată. În ciuda dezvoltării considerabile, cantitativă îndeosebi, a capacităţii de producţie industrială şi a creşterii producţiei agricole, produsele oferite pe pieţe străine, adesea considerabile cantitativ, sunt inferioare calitativ, cu grad redus de prelucrare, rezultat al unor industrii energofage, mari consumatore de materii prime şi cu tehnologii depăşite, ceea ce afectează în mod negtiv competivitatea lor pe pieţele respective.

Excedentul comercial a fost asigurat cu preţul unor exporturi forţate nerentabile, al reducerii nivelului de trai al populaţiei şi al reducerii tehnic al producţiei prin limitarea de importuri. În 1990 exporturile s-au redus la aproape jumătate, importurile au crescut, iar deficitul comercial a depăşit 3,4 miliarde de dolari2.

1 Vezi:Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura “OSCAR PRINT”,

Bucureşti, 1997, p. 43 2 O analiză succintă a cauzelor economice în acest sens, în: Nicolae Sută (coordonator), Istoria

comerţului exterior românesc, Editura Eficient, Bucureşti, 1996, p. 296-320

Page 406: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

406

Privit în ansamblu, avându-le în vedere pe toate acestea, exportul unei ţări constituie, în ultima instanţă, elementul relevant al nivelului de dezvoltare economică a ei. Exportul pe locuitor, constituie, credem, o sinteză, un element de apreciere a locului, rolului şi poziţiei economiei unei ţări în ierarhia internaţională. Sub acest aspect, în anul 1988, România, cu un export de 453 de dolari pe locuitor, se situează, potrivit unui clasament întâlnit în literatura de specialitate, pe locul 22 din 25 de ţări europene luate în calcul. Pe primele trei locuri se situează Belgia – Luxemburg cu 9.052 dolari, Elveţia cu 7.813 dolari şi Olanda cu 7.016 dolari, iar pe ultimele trei locuri URSS cu 390 dolari, Polonia cu 369 dolari şi Albania cu 110 dolari3.

Exportul pe locuitor al României este mai mic de peste patru ori decât media europeană, care este de 1.855 dolari, şi de circa opt ori decât media ţărilor dezvoltate europene, care este de 3.635 dolari. Iar faţă de primeşe ţări în clasamentul menţionat declajul este de circa 1/20 şi respectiv de peste 1/15 în defvorea ţării noastre4. În literatura de specialitate se arată că în aprecierea locului României la indicatorul menţionat trebuie ţinut cont şi de faptul că peste 40% din valoarea exportului României, corespunzătoare relaţiei clearing ţări socialiste, provine din transformarea rublelor în dolri la un curs relativ apropiat al acestor monede faţă de leu, ceea ce deformează calculele. Totodată, se arată că nivelul scăzut al indicatorului respectiv se explică şi prin politica de lichidre forţată a datoriei externe, care a urmărit obţinerea unor excedente comerciale pentru a afectua plăţi în acest sens, realizate însă în special prin reducerea importurilor, ceea ce a diminuat şi posibilităţile de export. O imagine globală privind eficienţa exportului oferă şi analiza structurii lui pe grupe de mărfuri pe relaţia clearing ţări socialiste şi pe relaţia devize convertibile, exportul de maşini, utilje şi mijloace de transport reprezentând peste 56% pe prima relaţie şi doar 8,6% pe cealată, în timp ce exporturile de combustibili, materii prime minerale şi metale este de aproape 50% pe a doua relaţie şi doar de 11% pe prima.

În condiţiile de după anul 1989 se impune direcţionarea eforturilor spre retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de calitate, competitive pe pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor.

Încă din ianuarie 1990, România a recunoscut de drept Comunitatea Economică Europeană, acreditând un ambasador pe lângă organele comunitare de

3 Maria Mureşan , Evoluţii economice 1945 - 1990, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 167 4 Ibidem, p. 168

Page 407: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

407

la Bruxelles. Apoi, a negociat primul acord comercial global cu aceasta, acord care a intrat în vigoare la data de 1 mai 19915.

O nouă inversare a locului prinicipalilor parteneri în relaţiile comerciale externe ale României, are loc în perioada 1990-1998, pe prima poziţie situându-se acum ţările capitaliste dezvoltate.

Viteza cu care a evoluat ponderea acestora în comerţul exterior al României este deosebită, respectiv de la 39,9% în 1990 la 68,2% în 1998. La polul opus este evoluţia ponderii ţărilor foste membre ale CAER, aflate o perioadă dee timp în tranziţie, care de la 54% în anul 1988 scade la 31,4% în anii 1990-1991, pentru ca în anul 1998 să fie de numai 17,4%. Cât priveşte comerţul României cu ţările în curs de dezvoltare, după un salt al ponderii sale în anul 1988, de la 13,4% la 28,7%, în 1990, acesta s-a redus brusc, astfel că în anul 1998 ea nu mai era decât de 14,4%6.

O atenţie sporită a acordat România şi relaţiilor comerciale cu ţările din AELS cu care a semnat în decembrie 1991 o Declaraţia comună, care a constituit cadrul juridic necesar în vederea intensificării raporturilor comerciale şi de cooperare economică cu această grupare. Ulterior, a fost semnat un Acord între statele Asocieţiei europene a Liberului Schimb şi România7, care a pus bazele unei zone de liber schimb cu acestea şi care au intrat în vigore la data de 1 mai 1993.

România nu a pus în plan secundar nici relaţiile ei comerciale şi de cooperare cu celelate ţări dezvoltate (SUA, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană) sau cu ţările în curs de dezvoltare şi în primul rând cu cele recent industrializate.

O mare atenţie a acordat şi continuă să acorde aşezării pe baze noi a relaţiilor cu ţările din fostul bloc sovietic şi, în primul rând, cu statele din Comunitatea Statelor Independente (CSI), care s-a constituit după destrămarea fostului imperiu sovietic. Această atenţie este justifictă, atât în plan economic, cât şi în plan politic, dat fiind faptul că, cel puţin cu o parte din aceste state, vor trebui derulate, în continuare, o serie de convenţii şi acorduri de specializare şi cooperare în producţie, negociate încă din timpul existenţei CAER-ului. Aceste ţări, şi în special Federaţia Rusă şi Ucraina, au fost şi vor fi încă pentru România importante furnizoare de petrol, gaze naturale, electricitate, minereuri feroase şi neferoase, cărbuni etc. şi importatoare de produse industriale şi agricole româneşti. De aceea, 5 Vezi textul Acordului, în Nicolae Sută (coordonator), Curs de comerţ internaţional şi politici

comerciale, Editura Ceres, Bucureşti, 1992 6 Octavian Botez, Comerţul internaţional şi comerţul exterior al României, Editura Fundaţiei

„România de Mâine”, Bucureşti, 2001, p. 112

Page 408: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

408

România a pus, şi continuă să pună, bazele unui cadru juridic cu aceste state, chiar dacă ponderea lor în comerţul nostru exterior a înregistrat o scădere relativ însemnată, de la cca. 50% în anul 1984 la cca. 20% în anul 19958.

De asemenea, România a militat pentru reînnoirea cadrului juridic al relaţiilor comerciale şi de cooperare cu celelate state vecine, foste membre ale CAER (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria etc.). Cu Cehia şi Slovacia, ţara noatră a negociat şi acorduri de liber-schimb, care au intrat efectiv în vigore de la 1 ianuarie 1995. S-au purtat negocieri pentru noi acorduri de liber-schimb cu Ungaria, Polonia, Slovenia, Turcia, Cipru şi Malta precum şi pentru intrarea în CEFTA.

În continuare vom prezenta orientarea geografică a comerţului nostru exterior în anii 1990-1995.

Orientarea geografică a exportului României, în perioada 1990-1995 Tabelul 1

în % Regiunea 1990 1991 1992 1993 1994 1995 Europa 70,4 76,8 69,8 66,0 68,3 70,8

Din care: Uniunea Europeană

33,9 36,9 35,2 48,2 48,2 53,2

AELS Alte ţări

1,7 34,8

1,7 38,2

2,4 32,2

0,9 19,2

0,9 19,2

1,0 16,6

Africa şi Orientul Mijlociu

14,1 10,5 15,6 14,6 15,1 14,1

Asia şi Oceania 7,3 8,5 10,5 15,3 10,8 9,8 America (Nord şi

Sud) 8,2 4,2 4,1 4,1 5,8 5,3

Sursa: „Adevărul economic” Nr. 6/1996, Ion Pâragu, Starea comerţului exterior; Comisia Naţionlă pentru Statistică, Buletin Statistic lunar Nr. 12/1995

7 La data de 10 decembrie, 1992. 8 Nicolae Sută (coordonator), Istoria comerţului exterior românesc, p. 315

Page 409: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

409

Orientarea geografică a importului României, în perioada 1990-1995 Tabelul 2

în % Regiunea 1990 1991 1992 1993 1994 1995 Europa 61,1 62,6 73,3 71,9 76,2 76,9

Din care: Uniunea Europeană

21,8 28,7 41,3 45,3 48,2 49,6

AELS Alte ţări

2,0 37,3

2,3 31,6

2,1 29,9

2,5 24,1

2,3 25,7

2,2 25,1

Africa şi Orientul Mijlociu

26,0 24,0 15,6 14,2 10,0 9,1

Asia şi Oceania 5,9 7,1 5,7 5,2 4,4 7,1 America (Nord şi

Sud) 7,0 6,3 6,0 8,7 9,4 6,9

Sursa: Ibidem

Din aceste date rezultă că zona care deţine ponderea cea mai mare în comerţul nostru exterior, deşi cu mari oscilaţii, este Europa (cca. 70% din total), din care peste 50% din totalul schimburilor noastre s-au derulat, în 1995, cu Uniunea Europeană. Creşterea considerabilă a ponderii acesteia este şi rezultatul Acordului de asociere la Comunitatea Europeană care a început să fie pus în aplicare (în ce priveşte partea comercială) cu aproape trei ani în urmă.

Datele arată, în acelaşi timp, o scădere a ponderii fostelor ţări membre ale CAER, în special la exportul nostru,dar şi la import. Această tendinţă de scădere va trebu stopată şi inversată chiar – consideră autorii unui studiu cu referire la relaţiile dinter România şi statele foste membre ale CAER. La aceasta va contribui, – consideră aceştia, - şi negocierea de acorduri de liber schimb cu o parte din ţările din această regiune (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia etc.)9. Cu atât mai mult că datele pe anul 1995 confirmă această concluzie.

9 Ibidem, p. 318

Page 410: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

410

Orientarea geografică a comerţului exterior al României în anul 1995 Tabelul 3

Export Valoare (mil. $ SUA), în %

Import Valoare (mil. $ SUA), în %

Total 7519,5 100,0 9479,1 100,0 Ţări industrializate 4571,5 60,8 5566,9 58,6 Din care: Uniunea Europeană SUA Ţări în curs de dezvoltare

3998,1 191,6

2122,2

53,2 2,5

28,2

4665,9 392,0

1815,5

49,2 4,1

19,1

Europa Centr şi de Est CSI

404,4 422,0

5,4 5,6

537,8 1559,6

5,7 16,5

Sursa: B.N.R., Buletin trimestrial nr. 4/1995, p. 21

Ponderea celorlalte zone (luate la un loc) reprezintă cca. 25-26% din totalul schimburilor noastre comerciale, cu unele diferenţe între export şi import. După opinia noastră, cu toată dorinţa factorilor decidenţi ai ţării noastre, ca România să devenă membră cu drepturi depline la Uniunea Europeană, neglijarea altor ţări şi regiuni în ce priveşte relaţiile comerciale de cooperare economică nu ar fi de dorit.

De aceea, România va trebui, concomitent, să-şi diversifice într-o măsură mai mare relaţiile comerciale pentru a dispune de un număr mai mare de pieţe atât pentru desfacerea produselor româneşti, cât şi pentru aporvizionarea ţării cu produsele de care are nevoie, în special pentru modernizarea, retehnologizarea şi dezvoltarea economiei la nivelul capacităţilor de producţie de care dispunem, cât şi pentru aprovizionarea populaţiei cu o serie de bunuri de consum de strictă necesitate.

Merită apreciat totuşi să arătăm că exporturile, începând din anul 2000, au revenit la nivelul anterior momentului 1989, iar aceste exporturi nu mai sunt forţate şi nu mai reprezintă scurgere de valoare în exterior.

Dinamica activităţii de comerţ exterior a fost corelată cu puternice mutuaţii structurale atât în ceea ce priveşte repartiţia geografică, cât şi structura pe grupe de marfuri. Astfel, spre sfârşitul secolului trecut, circa două treimi din comerţul exterior românesc se făcea cu Uniunea Europeană, relaţiile cu Asia s-au diminuat procentual, chiar dacă au cunoscut o creştere modestă valoric, iar relaţiile cu Africa s-au redus ca pondere, atât la export cât şi la import.

Page 411: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

411

Comerţul exterior al României cu ţările membre ale Uniunii Europene Deschiderea către lume a României, ca şi a celorlate ţări din zonă, este o

noţiune certă şi ireversibilă în condiţiile trecerii la economia de piaţă. Ca ţară europeană, România îşi va dezvolta, pe cu totul alte baze, atât legăturile economice cu ţările din fostul bloc socialist, cât şi, mai ales, legăturile cu celelate ţări europene şi neeuropene, dezvoltate şi aflate în curs de dezvoltare.

După anul 1990, putem observa scăderea dramatică a exporturilor în primii trei ani postdecembrişti, evoluţia acestui indicator până la finele deceniului nefiind în măsură să atingă volumul de export al anului 1979.

Importul a avut o evoluţie haotică, în afara oricăror reguli şi raţiuni de ordin economic, apropiindu-se ca nivel de anul 1980, când peste jumătate din acesta era reprezentat de combustibili, materii prime minerale şi materiale. Creşterea sa a rămas fără efecte benefice în realizarea obiectivelor reformei economice sau în îmbunătăţirea standardului de viaţă al cetăţenilor. Deficitul comercial cumulat de România la sfârşitul anului 2000 se ridică la aproximativ 24 miliarde dolari SUA şi este finanţat, în cea mai mare parte, prin împrumuturi externe cu orientare preponderentă a acestora spre consumul neproductiv. Cu alte cuvinte, aceste împrumuturi tranzitează România fără să lase urme perceptibile în modernizarea şi dezvoltarea economiei. Ceea ce rămâne, însă, este datoria publică externă care va trebui plătită în continuare. Acesta este, de altfel, motivul pentru care Uniunea Europeană şi organismele financiare internaţionale condiţionează sprijinul lor de monitorizarea şi supravegherea utilizării sumelor ce vor mai veni din partea lor. În condiţiile în care economia românească face eforturi de integrare europeană, comerţul nostru cu ţările Uniunii Europene, deşi ca pondere se triplează faţă de anul 1980, ca volum valoric creşte de numai 1,3 ori. Se cuvine, credem, să subliniem că în toată perioada 1980-1989 România relizează excedente comerciale cu aceste ţări.

Reorientarea geogrfică a comerţului exterior devine mai evidentă analizând care sunt primii zece parteneri comerciali. La export, primii zece parteneri membri UE reprezintă 63,85% din exporturile româneşti, iar la import primii zece parteneri UE reprezintă 58,32% din total. Aşadar, atât la export, cât şi la import preponderent sunt ţări membre ale Uniunii Europene.

La importuri, un loc important îl ocupă URSS (702 mil.$ SUA), dar are o pondere foarte modestă la exporturi (47 mil.$ SUA), generând cel mai mare deficit comercial cu o ţară. Din Uniunea Europeană, principalii parteneri comerciali sunt

Page 412: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

412

Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie. Aceste ţări reprezintă 52,11 % din exporturile României şi 47,68 % din importuri.

Comerţul exterior al României cu principalii 10 parteneri

din cadrul Uniunii Europene în anul 1999 Tabelul 4

România Total export 8.505

Total import 10.392

Din care: Nr. Ţara mil dolari Structura %

Exporturi 1. Italia 1.980 23,28 2. Germania 1.510 17,75 3. Franţa 530 6,23 4. Marea Britanie 413 4,85 5. Olanda 330 3,88 6. Austria 242 2,84 7. Grecia 217 2,55 8. Belgia 151 1,77 9. Suedia 43 0,50

10. Danemarca 17 0,20 Importuri

1. Italia 2.040 19,63 2. Germania 1.778 17,10 3. Franţa 699 6,72 4. Marea Britanie 440 4,23 5. Austria 303 2,91 6. Olanda 234 2,25 7. Grecia 198 1,90 8. Belgia 182 1,75 9. Suedia 135 1,30

10. Danemarca 55 0,53 Sursa: Ghişa V,. Păunescu Gh., Parteneriatul comercial extern al României 1900-2000, editat de Camera de Comerţ şi Industrie a României, Tipografia S.C.EDIMPRESS CAMRO S.R.L., vol. II, Bucureşti, 2001, Tabel nr. 1.7.

Page 413: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

413

Sunt interesante de studiat relaţiile economice externe ale României cu principalele patru ţări partenere, şi anume: Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie.

1. Relaţiile economice ale României cu Italia Exportul şi importul în perioada 1990-1999

Tabelul 5 mil. $ SUA

Anii Export Import Total Sold 1990 520 109 629 + 411 1991 262 209 471 + 53 1992 265 487 752 - 222 1993 406 614 1.020 - 208 1994 795 841 1.636 - 46 1995 1.243 1.363 2.606 - 120 1996 1.385 1.751 3.136 - 366 1997 1.648 1.784 3.432 - 136 1998 1.827 2.058 3.885 - 231 1999 1.980 2.040 4.020 - 60

Sursa: Ghişa V,. Păunescu Gh., op.cit., Tabel nr. III.1., p.110 După primii trei ani de evident regres, volumul schimbărilor atinge în anul 1993 nivelul anului 1989, de data aceasta pe seama, în special, a importurilor din Italia, care, an de an, devansează exporturile noastre, astfel că, exceptând primii doi ani, balanţa comercială este defavorabilă, cu deficite de sute de milioane dolari SUA, în fiecare an (865 milioane dolari în nouă ani comparativ cu cele două miliarde dolari excedent în precedenţii nouă ani).

Asadar, din datele statistice prezentate putem observa că, în ultimul deceniu al secolului trecut, schimburile comerciale cu Italia au evoluat spectaculos. Astfel, în 1999, Italia a fost primul nostru partener comercial atât la export cât şi la import, cu ponderi de 23,3% şi respectiv 19,6% din exportul şi importul total al României. Cu acest volum, de peste 4 miliarde de dolari SUA (21,3%), se depăşea de peste 20 de ori nivelul atins în anul 1970. Balanţa comercială a fost în toată această perioadă cronic deficitară, deficite înregistrate de altfel cu toţi principalii noştri parteneri comerciali. Este adevărat, cu Italia deficitul comercial al anului 1999 a scăzut considerabil, comparativ cu cele înregistrate în relaţiile cu alţi parteneri comerciali din vârful clasamentului relaţiilor noastre economice externe.

Page 414: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

414

2. Relaţiile economice ale României cu Germania

Exportul şi importul în perioada 1990-1999 Tabelul 6

mil.$ SUA Anii Export Import Total Sold 1990 646 1.042 1.688 - 396 1991 463 591 1.054 - 128 1992 479 826 1.305 - 347 1993 700 1.031 1.731 - 331 1994 988 1.278 2.266 - 290 1995 1.435 1.803 3.238 + 368 1996 1.486 2.008 3.494 - 522 1997 1.419 1.850 3.269 - 431 1998 1.628 2.063 3.691 - 435 1999 1.510 1.778 3.288 - 268

Sursa: Ghişa V,. Păunescu Gh., op.cit., Tabel nr. IV.5.1., p.49 În ceea ce priveşte Germania, deficitul cumulat de România în perioada anilor 1990-1999 este de 3,5 mil. dolari SUA. Putem aprecia că schimburile din această perioadă sunt inversul celor din 1981-1989, când excedentul cumulat de ţara noastră a fost de 3,3 mil. dolari SUA.

3. Relaţiile economice ale României cu Franţa Exportul şi importul în perioada 1990-1999

Tabelul 7 mil. $ SUA

Anii Export Import Total Sold 1990 202 174 376 + 28 1991 171 222 393 - 51 1992 171 457 646 - 304 1993 219 507 726 - 288 1994 316 362 678 - 46 1995 458 536 994 - 78 1996 460 581 1.041 - 121 1997 465 649 1.114 - 184

Page 415: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

415

Anii Export Import Total Sold 1998 491 815 1.306 - 324 1999 530 699 1.229 - 169

Sursa: Ghişa V,. Păunescu Gh., op.cit., Tabel nr. III.1., p.97 Schimburile comerciale cu Franţa scad în primii doi ani ai perioadei, după care de poate observa o creştere vertiginoasă, pentru ca din anul 1996 să depăşească constant un miliard dolari SUA anual. În 1999 Franţa ocupa locul trei în total schimburi comerciale ale României cu un volum de 1.229 mil. dolari SUA şi o pondere de 6,5%; deci, de peste 20 de ori mai mult decât în anii 1960-1961, dar cu o balanţă comercială net defavorabilă ţării noastre (deficit de 170 mil. dolari SUA, ceea ce reprezenta a zecea parte din deficitul comercial înregistrat de România în acel an).

În concluzie, în această perioadă, Franţa redevine partener de frunte, potrivit tradiţiei antebelice, dar cu o balanţă comercială mult înrăutăţită faţă de acea perioadă.

4. Relaţiile economice ale României cu Marea Britanie Exportul şi importul în perioada 1990-1999

Tabelul 8 mil. $ SUA

Anii Export Import Total Sold 1990 127 168 295 - 41 1991 159 148 307 + 11 1993 185 171 356 + 14 1994 200 223 423 - 23 1995 236 303 539 - 67 1996 248 330 578 - 82 1997 299 388 687 - 89 1998 303 397 700 - 94 1999 413 440 853 - 27

Sursa: Ghişa V,. Păunescu Gh., op.cit., Tabel nr. III.1., p. 82 Se poate constata că, spre deosebire de majoritatea partenerilor, schimburile comerciale cu Marea Britanie, în această perioadă, cu excepţia primilor ani, cresc constant. Pentru prima dată, exportul României trece de 300 mil. dolari

Page 416: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

416

SUA (în anul 1998). Privind în ansamblu, balanţa comercială este defavorabilă (cu mici excepţii), cu deficite ce tind spre 100 mil. dolari SUA anual.

În anul 1999, cu un volum de 413 mil. dolari SUA la exportul României şi 440 mil. dolari SUA la import, Marea Britanie deţinea o pondere de aproape 5% la export şi 4% la importul ţarii noastre.

În anul 2000 schimburile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană au însumat 14 miliarde $ SUA, de trei ori mai mult decât nivelul înregistrat în anul 1992, respectiv înainte de intrarea în vigoare a Acordului European. Această evoluţie dovedeşte că Acordul European şi-a jucat foarte bine rolul de „generator de comerţ” şi a atins unul dintre obiectivele sale, anume dezvoltarea comerţului bilateral.

Exporturile româneşti către U.E. au reprezentat 6,6 miliarde $ SUA (1,5 miliarde $ SUA în 1992), iar importurile 7,4 miliarde $ SUA (2,5 miliarde $ SUA în anul 1992). Deficitul balanţei comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii anteriori, continuă să rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $ SUA.

În comparaţie cu anul 1999, volumul schimburilor comerciale bilaterale a crescut în anul 2000 cu 18,2% (cu 18,7 % la export şi cu 17,7 % la import).

Aceste date statistice sunt rezultatul dezvoltărilor pozitive de ansamblu ale economiei româneşti, care oferă în anul 2000 primele semne ale relansării după câţiva ani de declin şi indică existenţa unor bune perspective pentru o creştere substanţială în viitor a comerţului bilateral România –Uniunea Europeană.

Uniune Europeană rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru România, cu o pondere de 59,8% în comertul exterior al ţării (63,8% la export şi 56,6 % la import).

Cele mai importante grupuri de produse importate din UE au fost următoarele: maşini şi echipamente (28,2%), textile şi articole de îmbrăcăminte (24,3%), produse chimice (9,3%), produse siderurgice (5,8%).

Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile totale din Uniunea Europeană ale României evidentiază nevoia însemnată de modernizare tehnologică în economia României. De asemenea, ponderea produselor textile şi a articolelor de îmbrăcăminte, evidentează traficul de perfecţionare activă, aşa zisul „lohn” sau „processing” în sectorul textilelor din România, realizat în cadrul cooperării industriale dintre societăţile comerciale ale celor două părţi.

Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu exigenţele pieţei UE şi reflectă, de asemenea, situaţia curentă a economiei româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României, este adaptată la

Page 417: Carte ASE 2008

Orientări şi tendinţe în relaţiile externe ale României după 1989

417

piaţa Uniunii Europene, în timp ce industriile siderurgică şi chimică se află în plin proces de restructurare şi privatizare. Deşi putem aprecia că nu mai suntem, în exclusivitate, o ţară exportatoare de produse agricole şi materii prime, nu putem neglija că ne-am asigurat o specializare intraindustrială de slabă calitate, că mai avem mult de făcut până la a ne asigura un loc demn în economia europeană şi mondială.

Page 418: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

418

Directions and trends in the external relations of Romania after 1989

Professor Mariana Nicolae, PhD Candidate The Bucharest Academy of Economic Studies

Lecturer Mariana Lupan, PhD Candidate University "Stefan cel Mare" Suceava

Since the beginning of 1990, the countries of Central and Eastern Europe have given a critical importance to trade policies, being primarily characterized by state monopoly abolishment and the renunciation of centralized planning. The liberalization of external trade process has been associated with that of prices liberalization, but the degrees were not identical in the two processes. Associated with certain external shocks (Caer's collapse, unfavorable trends on other markets), the liberalization of its external ended in socio-economic costs of adjustment much higher than expected, both for domestic traders and consumers from Central and Eastern Europe.

Romania's accession to the European Union represented at the end of the last century, for the entire Romanian society a strategic objective of extreme importance,constanly supported by all the institutions and parliamentary political forces, and by civil society in general. Achieving reform and development of Romania on the principles of market economy require, among other things, a wide opening in the world economy. The geographic proximity, economic complementarity and potential, make EU the main trading partner of our country.

In the given conditions after 1989 it was impose for Romania to focus its retehnologization efforts towards economic branches, in order to obtain quality products, competitive on foreign markets, which provides increased efficiency of the exports. Immediately after the December 1989 events the external trade state monopoly was abolished, foreign currency movements were liberalized, and the custom tariff has become the authorities main instrument, if not the only insttument for commercial policy. Thus, we can appreciate that the dynamics of foreign trade activity has undergone substantial changes compared with the communist period.

Page 419: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană

şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

Cercet. şt. pr. gr. I dr. Virginia Câmpeanu Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti

De la înfiinţarea Comunitǎţii Economice Europene, în 1957, de cǎtre şase state vest-europene, în decurs de 50 de ani Uniunea Europeanǎ, a înregistrat cinci valuri de lǎrgire ajungând în anul 2004 la 25 de state membre. Al cincilea val a fost completat în anul 2007 prin aderarea României şi a Bulgariei, numǎrul statelor membre ajungând în prezent la 27. Aceste valuri de lǎrgire au adus o contribuţie importantǎ la unificarea Europei, promovând democraţia, drepturile omului şi stabilitatea la nivelul întregului continent.

Extinderea succesivǎ a Uniunii Europene a stimulat dezvoltarea noilor politici comunitare în domeniul economic şi al coeziunii sociale, în domeniul relaţiilor externe şi protecţiei mediului. In paralel s-a dezvoltat zona Schengen şi moneda unicǎ europeanǎ , respective Euro.

Cea de-a cincea lǎrgire a Uniunii Europene, completatǎ în 2007 cu aderarea României şi Bulgariei a condus la creşterea ponderii UE în economia mondialǎ, generând câştiguri economice specifice în termenii comerţului internaţional, investiţiilor şi creşterii economice. Extinderea Uniunii Europene s-a realizat în paralel cu adâncirea integrǎrii europene.

Pregǎtirea Uniunii Europene pentru al cincilea val de extindere În pregǎtirea ultimului val de extindere, Comisia Europeanǎ a examinat

implicaţiile pentru UE ale problemelor comune celor 12 ţǎri care urmau sǎ adere la UE, din care 10 ţǎri din Europa Centralǎ şi de Est. Comisia a accentut întǎrirea instituţiilor UE, continuarea integrǎrii economice şi dezvoltarea politicilor comune ca elemente fundamentale ale integrǎrii europene. Din punct de vedere economic, UE a început sǎ pregǎteascǎ cel de-al cincilea val de extindere în anul 1991, când a

Page 420: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

420

semnat primele Acorduri Europene cu statele Central şi Est Europene. Ca rezultat al acestor acorduri, UE a devenit în scurt timp principalul partener comercial al acestor ţǎri. Cea mai mare parte a comerţului cu produse industriale între UE şi ţǎrile Central şi Est Europene a fost liberalizat cu mult timp înaintea aderǎrii, ceea ce a facilitat mult integrarea economicǎ.

Pregǎtirea României pentru aderarea la Uniunea Europeanǎ a avut loc conform unei condiţionalitǎţi riguroase, cu sprijinul deplin al UE. România a realizat reforme importante în întreaga perioadǎ a negocierilor pentru aderare, fiind monitorizatǎ îndeaproape de Comisia Europeanǎ.

Ultimele rapoarte de monitorizare înaintea momentului aderǎrii, din octombrie 2005, mai şi septembrie 2006 au subliniat unele domenii în care mai erau necesare eforturi pentru continuarea progresului în procesul de reformǎ, înainte şi dupǎ aderare. Raportul din septembrie 2006 a atras atenţia asupra prevederilor din acquis-ul comunitar şi din Tratatul de aderare pentru a se asigura cǎ politicile şi instituţiile UE vor continua sǎ funcţioneze efectiv.

Uniunea Europeanǎ a acordat asistenţǎ pentru pregǎtirea României, ca şi a celorlalte stat candidate pentru al cincilea val de extindere, în baza unei startegii de pre-aderare, ce a inclus monitorizarea şi raportarea cu regularitate a progreselor realizate, stabilirea de prioritǎţi prin parteneriatul de aderare şi asistenţǎ financiarǎ. Acordul de asociere al României la UE a permis asumarea de cǎtre ţara noastrǎ a unor drepturi şi obligaţii ale acquis-ului înainte de aderare în domeniul pieţei unice, precum politica concurenţei, drepturile de proprietate intelectualǎ, transportul maritim şi certificarea produselor industriale. Aceastǎ strategie de pre-aderare a facilitat integrarea linǎ a României în Uniunea Europeanǎ.

La 1 an dupǎ aderare, România a realizat un nivel considerat foarte bun de conformitate cu legislaţia UE, aşa cum rezultǎ din Scoreboard-ul Pieţei interne realizat de Comisia Europeanǎ şi de rapoartele privind implementarea legislaţiei UE. Impactul economic al extinderii spre Est a UE este considerat pozitiv de cǎtre Comisia Europeanǎ, subliniindu-se cǎ a fost stimulatǎ creşterea economicǎ şi s-au creat noi locuri de muncǎ în economia europeanǎ. Pregǎtirea minuţioasǎ a extinderii în cursul anilor 1990 şi începutul anilor 2000 a constituit soluţia pentru realizarea rezultatelor de succes.

Page 421: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

421

Procesul complex de transformǎri economice ỉn România Începând cu anul 1990, România s-a confruntat cu procesul complex de

transformări interne pentru realizarea unei economii de piaţă funcţionale, dublat de procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană. Realizarea criteriului economic pentru aderarea României la Uniunea Europeană şi diminuarea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi celelalte ţări candidate Central şi Est Europene (CEE) au fost influenţate de: a)ritmul şi calitatea reformelor interne; b)deschiderea spre exterior a pieţelor prin liberalizarea şi amplificarea schimburilor comerciale; c)rolul investiţiilor străine directe la nivel micro şi macroeconomic; d)strategia de dezvoltare pe termen apropiat şi mediu.

Primele trei provocări post-comuniste şi orizontul lor de realizare

1. Stabilizare economică- termen scurt 2. Liberalizarea pieţelor- termen mediu 3. Reforme instituţionale- termen lung

În cadrul aspectelor economice, o importanţă deosebită prezintă stabilizarea

economiei şi găsirea căilor de dezvoltare durabilă la nivel de ţară şi la nivel regional, întrucât existenţa economiei de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii Europene constituie o premisă importantă a aderării la Uniunea Europeană, fiind criteriul economic în funcţie de care, o ţară candidată poate adera la Uniune (Consiliul de la Copenhaga, 1993).

1. Progresele României în realizarea criteriilor economice de aderare

la Uniunea Europeană în cursul anilor 1990

1.1 Contextul economic european şi mondial al tranziţiei României la economia de piaţă şi pregătirea aderării la Uniunea Europeană

Începutul anilor ’90 a fost caracterizat printr-un climat economic

nefavorabil la scară internaţională, determinat de criza economiei mondiale, manifestată îndeosebi în Europa între anii 1991-1993. Pentru prima oară după 1945, Produsul Intern Brut agregat la scară mondială a marcat o scădere cu 0,4%. Redresarea a început în 1994 în Europa, iar până la sfârşitul deceniului ritmul creşterii economice s-a stabilizat la circa 2,5-3,5%, adică la jumătatea celui

Page 422: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

422

înregistrat înainte de 1973. După anul 2000 Uniunea Europeană a înregistrat ritmuri medii anuale de creştere foarte lente, de 1,6-1,1%, ceea ce a făcut ca mulţi analişti să considere economia UE în recesiune.

In Europa Centrală şi de Est schimbările revoluţionare din anii 1989 şi 1990 au fost urmate de crize economice fără precedent în această zonă a Europei, comparate de unii analişti occidentali cu „marea depresiune” a anilor 1929-1933 sau cu pagubele provocate de al doilea război mondial. Explicaţia unor crize de o asemenea amplitudine este dată de faptul cǎ turbulenţele economice de la începutul anilor ’90 s-au transformat în crize structurale profunde”, începute încă din anii ’70.

1.2 Stabilitatea economicǎ a României în anii 1990-1999

Progresele României ca şi ale ţărilor Central şi Est Europene (CEE) candidate la UE în realizarea criteriilor economice de aderare se măsoară prin evoluţia următorilor indicatori economici: Produsul Intern Brut (PIB), inflaţia şi deficitul bugetar raportat la PIB. Aceşti indicatori reflectă stabilitatea economică a unei ţări.

• Creşterea economică: evoluţia Produsului Intern Brut în perioada 1990-19991

În România, potrivit profesorului şi analistului Nicolae Belli (2001), perioada 1990-2000 „judecată prin amploarea pagubelor create economiei şi populaţiei, ca şi prin durata prelungită de recuperare a nivelului economic din 1989, va rămâne în istorie ca o perioadă mai rea şi mai păguboasă decât au fost pentru România nu unul, ci ambele războaie mondiale luate împreună”. În România, întreg deceniul s-a caracterizat prin douǎ crize economice profunde, cu duratǎ de 3 ani fiecare, intercalate de o perioadǎ de circa 4 ani de creştere economicǎ.

Primii 3 ani post-revoluţionari au fost caracterizaţi de recesiune economicǎ, de scăderi succesive ale Produsului Intern Brut în România, ca şi în toate celelalte state Central şi Est europene. Durata şi intensitatea recesiunii au fost variabile de la o ţară la alta şi, putem spune, chiar la nivel regional, fiind mai accentuate în ţările din Est (creştere economică negativă de două cifre). Amplitudinea recesiunii din România a fost depăşită doar de cea din Bulgaria şi ţările baltice: Letonia, Lituania, Estonia. Pentru majoritatea ţărilor, criza a durat până în anul 1994. Odată cu încheierea Acordului European între România şi

Page 423: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

423

%. Uniunea Europeană1, economia României a marcat creşteri succesive timp de 4 ani, cu un nivel record al creşterii anuale a PIB în anul 19952 de 7,1

Modificari anuale ale PIB in România, 1990-1999

-5.6

-12.9

-8.8

1.5

3.9

7.1

3.9

-6.9

-5.4

-3.2

-15

-10

-5

0

5

10

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

%

Sursa: Realizat de noi pe baza statisticilor naţionale

Grafic 1

Începând cu anul 1997, pe fondul schimbării politicii economice şi monetare şi al influenţei exercitate de criza economică din Asia şi Rusia, România a înregistrat în decurs de 3 ani de ritmuri negative ale creşterii economice, cu cel mai înalt ritm anual de scădere a PIB în 1997 (-6,9%). Dintre celelalte ţări Central şi Est Europene candidate, doar Cehia a înregistrat o evoluţie similară, urmată în 1999 de Estonia şi Lituania. În această perioadă Ungaria şi Polonia au realizat cele mai semnificative creşteri economice, cu ritmuri constante de peste 4%.

1 În anul 1993 2 Anul de intrare in vigoare a Acordului European – n.ns

Page 424: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

424

Evolutia ritmului de crestere a PIB, 1990-1999

-40

-30

-20

-10

0

10

20

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

anii

%RomâniaBulgariaCehiaEstoniaUngariaLetoniaLituaniaPoloniaSlovaciaSlovenia

Sursa: Realizat de noi pe baza estimǎrilor FMI şi a statisticilor naţionale

Grafic 2 Evoluţia ritmului de creştere a PIB în România şi în ţǎrile candidate UE, 1990-1999

• Nivelul de dezvoltare al României Analiza nivelului de dezvoltare a României exprimat în PIB/locuitor2

comparativ cu ţările candidate Central şi Est europene relevă, pe de o parte, decalaje profunde între statele membre ale UE-15 şi statele candidate şi, pe de altă parte, decalaje accentuate între ţările candidate la aderare. În anul 1990, în România se înregistra un PIB/locuitor (la paritatea puterii de cumpǎrare-PPC) de aproape 4.000 dolari, ce s-a deteriorat rapid în urmǎtorii 2 ani de recesiune economicǎ, ajungând la 3.530 dolari. În anii 1994-1995 de creştere economicǎ, nivelul PIB/locuitor a marcat o tendinţǎ de redresare, fǎrǎ a se putea totuşi ajunge la nivelul anului 1990.

După o tendinţă continuă de creştere în intervalul 1993-1996, PIB/locuitor în România a atins în 1996 nivelul record de 6.628 dolari. Începând din anul 1997, timp de 3 ani, PIB/locuitor a marcat o nouǎ tendinţă de scădere, ajungând la 5.870 dolari /locuitor în anul 1999, ceea ce a făcut ca România să se claseze pe ultimele locuri după acest indicator în ierarhia cele 10 ţări Central şi Est europene candidate, înaintea Bulgariei şi a ţǎrilor baltice.

Page 425: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

425

Ţinta declaratǎ a ţărilor candidate era ca la momentul aderării să atingă 70% din nivelul mediu al PIB/locuitor din Uniunea Europeană. În anul 1999, PIB/locuitor în România reprezenta 28% din nivelul mediu al UE.

În anul 1999 nivelul mediu al PIB/locuitor în UE-15 s-a situat la 20.613 dolari; în toate ţările Central şi Est europene PIB/locuitor s-a situat sub acest nivel şi sub nivelul zonei euro, EUR-11. Încǎ din 1999, Slovenia era singura ţară candidatǎ în care nivelul PIB/locuitor depăşea nivelul Greciei sau al Portugaliei, considerate „cele mai sărace” din UE. Analiza comparativă a PIB/locuitor în anii 1990-1999 relevă amplificarea decalajelor României faţă de nivelurile de dezvoltare din toate ţările membre ale Uniunii Europene, în mod special faţă de Spania, Portugalia şi Grecia, ţări mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene, care în ultimii ani au luat un avânt deosebit. Totodată se remarcă tendinţa de diminuare a decalajelor faţă de ţările candidate din Centrul şi Estul Europei. Din analiza datelor disponibile rezultă că PIB/locuitor în România s-a situat în anul 1999 peste nivelul înregistrat în Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania, în mai mare măsură comparativ cu anul 1994. Totodată, nivelul PIB/locuitor în România s-a situat sub nivelul realizat în Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia şi Slovenia, dar decalajele sunt mai mici fată de 1994.

(PIB/locuitor ỉn Romania =100)

Reducerea decalajelor intre Romania si statele candidate CEE

1994

1994

1994

1994

1994

1994

1994

1994

1994

1994

19991999

1999

1999

1999

1999 1999

1999

1999

1999

0

50

100

150

200

250

300

350

Romania Bulgaria Cehia Estonia Ungaria Letonia Lituania Polonia Slovacia Slovenia

% fa

ta d

e R

oman

ia

19941996199719981999

Sursa: Calcule autor, pe baza estimărilor FMI şi a statisticilor naţionale

Grafic 3 Reducerea decalajelor privind nivelul de dezvoltare între România şi ţǎrile UE, 1994-1999

Page 426: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

426

• Inflaţia Unul dintre cele mai importante şi dureroase fenomene ale crizelor

economice din ţările Europei Centrale şi de Est îl constituie inflaţia, care se măsoară prin indicele preţurilor de consum şi afectează întreaga populaţie a fiecărei ţări ce nu o poate controla, alterând totodată mediul de afaceri şi fluxul de investiţii străine. După anul 1990, România a înregistrat timp de 4 ani consecutivi niveluri ale indicelui preţurilor de consum de trei cifre, cu nivel maxim în anul 1993, de peste 256%. În 1995 s-a produs un prim salt calitativ, când indicele preţurilor de consum a trecut de la 3 cifre la 2 cifre (circa 32%). În 1997 România a revenit la o inflaţie de 3 cifre (156%), sub influenţa reformei monetare şi a frecventelor corecţii ale preţurilor la energie şi utilităţi, fără a mai atinge însă nivelul rǎmas record din anul 1993.

Evolutia ratei inflatiei in Romania, 1990-1999

5.1

170.2

210.4

256.1

136.8

32.338.8

154.8

59.1

45.8

0

50

100

150

200

250

300

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

%

Sursa : Realizat de noi pe baza statisticilor naţionale

Grafic 4

O tendinţǎ contrarǎ s-a înregistrat în UE-15. Potrivit datelor oficiale publicate de Uniunea Europeană, inflaţia în cele 15 state membre a marcat o scădere cvasi-continuă de la începutul anilor ’90, când indicele mediu al preţurilor de consum se situa la 5%, ajungând la mai puţin de 2% în 1999.

Page 427: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

427

De menţionat că în deceniul trecut România nu a deţinut recordul de inflaţie între ţările candidate, ci Lituania (1161%) şi Estonia (1076%) în 1992 şi Bulgaria (1082%) în 1997. Restul ţărilor candidate aveau fie inflaţie de 2 cifre (11-18%), fie chiar de o cifră: Cehia, Slovenia, Slovacia (sub 10%). Performanţele statelor candidate la UE privind stăpânirea tendinţelor inflaţioniste au fost diferite în cursul ultimului deceniu, dar trăsătura comună o reprezintă tendinţa de scădere a inflaţiei faţă de anii de intensă criză economică 1990-1993.

• Deficitul bugetar Criza economică din perioada 1991-1993 a condus la dezechilibrarea balanţelor bugetare din majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est, constituind unul din factorii de constrângere a creşterii economice şi a redresării economiilor. În perioada de revigorare, începând cu 1994, s-au înregistrat redresări lente ale balanţelor bugetare în majoritatea ţărilor. Datele statistice oficiale pentru România relevă cǎ numai în 5 din cei 10 ani ai deceniului anterior deficitul bugetar al României a depǎşit 3% din PIB, cu niveluri maxime în jurul a 4,5% fie în anii electorali 1992 şi 1996, fie în timpul recesiunii din 1997. În baza unei politici economice de austeritate şi a introducerii unor măsuri speciale privind disciplina financiară, în România s-a înregistrat în anul 1999 o reducere semnificativă a deficitului bugetar, la 2,6% din PIB.

Dintre celelalte ţǎri candidate, Ungaria a înregistrat cele mai mari deficite bugetare, care au atins 9,2% şi 7,1% din PIB în 1994, respectiv în 1998. În urma unor măsuri de austeritate în 1999, Ungaria a reuşit să înregistreze un deficit bugetar de 2,9% din PIB. Polonia a menţinut un nivel scăzut al ponderii deficitului bugetar în PIB în perioada 1994-1999, ce a oscilat între 2,1-2,6%.

Evoluţia soldului bugetar al României şi ţărilor candidate CEE, 1990-1999 Tabelul 1

Sold buget % din PIB----- 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

România 1 3.3 -4.6 -0.4 -2 -2.1 -3.5 -4.4 -3.1 -2.6 Cehia n.d -1.9 -3.1 0.5 -1.3 -1.2 -1.8 -2.2 -1.6 -1.6 Estonia n.d 5.2 -0.3 -0.6 3.3 0 -1.6 2.6 -0.2 -3 Ungaria 0.4 -2.9 -6.8 -5.5 -9.2 -6.6 -3.2 -5.4 -7.1 -2.9 Letonia … … -0.8 0.6 -1.9 -2.9 -1.3 1.8 0.1 -3.8 Lituania -5.4 2.7 0.5 -3.3 -1.7 -1.6 -2.8 -0.7 -3.4 -2.3 Polonia 3.1 -6.7 -6.7 -3.1 -2.4 -2.1 -2.4 -2.6 -2.1 -2.1 Slovacia … … … -7 0 0.2 -1.3 -4.4 -2.7 -1.9 Slovenia -0.3 2.6 0.2 0.3 -0.3 -0.3 0.1 -1.9 -0.8 -0.6 Sursa: Estimari FMI şi statistici naţionale

Page 428: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

428

Concluzii Analiza gradului de stabilitate economică măsurată prin cei trei indicatori -

PIB, inflaţie şi deficit bugetar în primul deceniu post-revoluţionar - relevǎ fluctuaţii frecvente, cu perioade caracterizate prin niveluri scăzute ale creşterii PIB-ului în ţările candidate, cu niveluri ridicate ale inflaţiei şi ale deficitului bugetar, urmate de tendinţe de creştere semnificativă a PIB, de reducere a inflaţiei şi a deficitelor bugetare. Şi curba îşi continuă şerpuirea, atât datorită politicilor economice interne de austeritate promovate, cât şi factorilor externi, de anvergură internaţională, care în era globalizării şi-au pus amprenta şi pe procesele de dezvoltare economică din ţările Central şi Est europene, candidate la integrare în Uniunea Europeană. Este suficient să amintim aici criza financiară declanşată în anul 1997 în ţările din Asia şi în Rusia, ce a afectat România şi celelalte ţări candidate CEE.

2. Intensificarea reducerii decalajelor economice între România

şi UE- 25 în perioada de pre-aderare, 2000-2006

In perioada 2000-2006, procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană s-a accelerat, ceea ce s-a concretizat în diminuarea decalajelor economice ce despărţeau România de UE3 la începutul intervalului.

2.1 Accelerarea creşterii economice.

România, a şaptea mare ţară din UE după numărul locuitorilor (4,7% din

populaţia UE-25), are o economie ce reprezintă doar 0,7-0,8% din PIB-ul comunitar. În termeni absoluţi, PIB-ul total al UE-25 a fost în anul 2005 de 10.847 miliarde de euro, în timp ce România a înregistrat un PIB de circa 80 miliarde de euro. Anul 2000 a marcat ỉnceputul redresǎrii economice, PIB-ul înregistrând o uşoarǎ creştere, de 2,1%. Au urmat alţi 7 ani cu creştere economicǎ acceleratǎ, România depăşind, an de an, rata medie de creştere economică a UE-25, ceea ce a condus la diminuarea decalajelor economice comparative cu anii 1990.

3 Nivelul mediu al UE-25

Page 429: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

429

Rata de crestere a PIB-ului real (preturi constante 1995)

-1.2

2.1

5.75 4.9

8.5

4.9

7.7

2.4

-5

-2

1

4

7

10

13

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

%

Media UE25

Romania

Sursa: Calculat de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 5 Rata de creştere a PIB real: Decalaje între România şi nivelul mediu

al UE 25, 2000- 2006 Ultimii 3 ani ce au precedat momentul aderării României la Uniunea

Europeană au marcat creşteri succesive ale economiei româneşti, induse de intensificarea investiţiilor străine (ca % din PIB), de creşterea productivităţii muncii şi majorarea producţiei orientate spre export, precum şi de creşterea cererii interne de consum, în condiţiile unui climat economic european îmbunătăţit, caracterizat de redresarea economiei Uniunii Europene. Totodată, performanţele economice semnificative ale României au fost sprijinite de o conjunctură economică internaţională favorabilă, cu creştere robustă a economiei mondiale, comerţ internaţional efervescent, preţuri ridicate ale mărfurilor şi costuri scăzute ale finanţării internaţionale. În aceste condiţii, rata de creştere a economiei României a înregistrat o medie de 8,5% în 2004 şi 7,7% în 2006, atingându-se şi respectiv, depăşindu-se nivelurile maxime ale ratei de creştere a PIB din statele membre EU- 25.

Page 430: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

430

Rata de crestere a PIB-ului real (preturi constante 1995)

-1.2

2.1

5.75 4.9

8.5

4.9

7.76.9

1.62.4

-5

-2

1

4

7

10

13

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

%

Maxim UE25

Minim UE25

Media UE25

Romania

Sursa: IEM, 2007, pe baza datelor Eurostat şi a Anuarelor statistice ale României, a Buletinului statistic lunar 2/2007, INS

Grafic 6 Rata de creştere a PIB real: Decalaje între România şi nivelul maxim

din statele membre UE 25, 2000- 2006

2.1.1 Productivitatea muncii - factor de influenţă a creşterii economice Un factor important ce a contribuit la accelerarea creşterii economice în

România a fost creşterea productivităţii muncii. Astfel, în anii 2005 şi 2006 creşterea productivităţii muncii pe angajat a atins niveluri maxime faţă de anii anteriori, ceea ce a condus la reducerea decalajelor atât faţă de UE-25, dar mai ales comparativ cu cele 8 state noi membre din Centrul şi Estul Europei, care după aderarea la UE din anul 2004 au marcat o scădere evidentă a productivităţii muncii pe angajat.

Page 431: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

431

Productivitatea muncii pe persoana angajata (EU25=100)

28.2 30.2 32.5 33.6 36 37.5 38.8

100

0

20

40

60

80

100

120

140

160

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Media UE25

Romania

Sursa: Calculat de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 7 Reducerea decalajelor dintre România şi UE-25 prin creşterea productivităţii muncii pe persoană angajată, 2000-2006 (UE-25=100)

Cu toate că evoluţia productivităţii muncii pe angajat a fost pozitivă în

România, se menţine un decalaj sensibil faţa de nivelul mediu al UE-25, care în decurs de 6 ani a fost redus cu 10 puncte procentuale: în anul 2006 productivitatea muncii pe angajat a reprezentat numai 38,8% din media UE-25 (circa 28% în anul 2000), situându-se chiar sub nivelul minim din statele membre, de 47,5%.

Page 432: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

432

Sursa: IEM, 2007, pe baza datelor Eurostat

Productivitatea muncii pe persoana angajata (EU25=100)

28.2 30.2 32.5 33.6 36 37.5 38.8

136.9

47.5

100

0

20

40

60

80

100

120

140

160

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Maxim UE25

Minim UE25

Media UE25

Romania

Grafic 8 Productivitatea muncii pe angajat: decalaje între România

şi nivelurile minim, mediu, maxim din UE-25, 2000-2006

2.1.2 Contribuţia sectoarelor economice la formarea PIB-ului Contribuţia sectoarelor economice la formarea PIB-ului este diferită în

România faţă de UE- 25, cea mai mare discrepanţă având loc în domeniul serviciilor. Astfel, la nivelul anului 2006 agricultura României are o pondere în PIB de 8% (13,3% în 2001), în în timp ce media în UE-25 este de doar 1,9%. Ponderea serviciilor în Uniune este de 71,9%, în România fiind de circa 50%.

Contribuţia sectoarelor economice la formarea PIB, 2006

% din valoarea adăugată brută (VAB) Tabelul 2

România UE-25 Total VAB 100,0 100,0 Agricultura 8 1,9 Industrie, construcţii 3o,9 26,2 Servicii 49,6 71,9

Sursa: IEM, 2007, pe baza datelor Eurostat

Page 433: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

433

2.2 Produsul Intern Brut / locuitor, indicator al nivelului de dezvoltare În România, PIB/locuitor (PPS) a înregistrat o tendinţă de creştere

începând cu anul 2001, ceea ce a determinat o reducere lentă a decalajului faţă de nivelul mediu al UE-25. În valori absolute, PIB pe locuitor a fost în 2006 de 3.657 euro în România, în timp ce media UE-25 a fost de 23.402 euro.În anul 2006, premergător aderării României la UE, PIB/locuitor a reprezentat numai 34% din nivelul mediu al PIB/locuitor al UE-25 (25% în anul 2000), cu un punct procentual peste nivelul din Bulgaria şi cu 13 puncte procentuale sub ultima clasată în EU-25, Letonia.

25.2 26.528.5 29.5

31.7 32.9 34

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006anii

Media UE25

Romania

Sursa: Calculat de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 9 PIB/ locuitor (PPS)- decalaje între România şi nivelul mediu din UE- 25, 2000-2006

Dintre statele membre ale UE-25, cele mai slabe performanţe ale PIB-ului

pe locuitor (PPS) au fost înregistrate de Letonia şi Polonia, cu 47% şi respectiv 50% din media UE-25. România se situează însă în urma acestor state considerate slab performante, pe penultimul loc în ierarhia ţărilor UE-27. Comparaţiile cu noile state membre Central şi Est Europene în perioada de pre-aderare, relevă că ţinta acestora la momentul aderării a fost atingerea a 70% din nivelul mediu al PIB/locuitor din Uniunea Europeană, dar anul aderării, 2004 a însemnat atingerea acestei ţinte numai de către R.Cehă (70% din nivelul UE-25) şi Slovenia (78%). În

Page 434: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

434

anul 2006, nivelul mediu al PIB/locuitor în noile state membre din Centrul şi Estul Europei s-a apropiat de 60% din nivelul mediu al EU- 25, iar cel din UE-15 a depăşit cu circa 10% nivelul mediu al EU- 25.

0 20 40 60 80 100 120

%

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

anii

Evolutia decalajelor dintre Romania si UE privind PIB/locuitor (PPS)

RomaniaMedia NSM 8EU15EU25

Sursa: Calculat de noi, pe baza datelor Eurostat Grafic 10 Decalaje între PIB/locuitor (PPS) din România, noile state membre

(NSM- 10) şi UE- 15 comparativ cu media UE- 25

În graficul de mai sus se observă că cele 10 noi state membre ale UE au redus în anul 2006 decalajul de PIB/locuitor, beneficiind de procesul de convergenţă reală.

Cele mai performante state membre sunt considerate Luxemburg (cu PIB/locuitor ce reprezintă 248% faţă de media UE-25), Irlanda (137%) şi Danemarca (124%). Comparativ cu nivelul mediu al PIB/locuitor din UE-25, există diferenţe accentuate între multe ţări membre şi ţările cele mai performante. Astfel, în 2005 media PIB/locuitor din EU-25 s-a situat cu 20% sub nivelul celor mai performante state membre. În statele membre ale UE-15, decalajul se datorează în principal utilizării mai scăzute a forţei de muncă (număr de ore lucrate pe

Page 435: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

435

economie), în timp ce în cele 10 noi state membre, productivitatea muncii mai scăzută constituie principalul factor de influenţă.

În concluzie, dacă anul 2006 a însemnat o reducere a decalajului între România şi nivelul mediu al UE-25, nu acelaşi lucru rezultă din comparaţiile cu nivelurile maxime ale PIB/locuitor înregistrate în statele membre, faţă de care decalajul României se menţine - de facto - la nivelul anului 2000.

Sursa: Întocmit de noi, pe baza datelor Eurostat

0

50

100

150

200

250

% din nivelul mediu al UE 25

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006anii

Maxim UE25Minim UE25Media UE25Romania

Grafic 11 Decalaje între PIB/loc în România şi nivelul minim, mediu, maxim al PIB/locuitor UE-25

Rata inflaţiei În România. rata inflaţiei constituie indicatorul care a marcat cea mai

accelerată apropiere de nivelurile medii din UE-25 în perioada 2000-2006, reducându-se de la 45% în anul 2000 la circa 6% în 20064 (2,5% în UE).

4 Date de comparaţie, Eurostat – n.ns

Page 436: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

436

Reducerea decalajului de inflaţie între România şi UE-25 în anii 2005 şi 2006 s-a realizat pe de o parte prin reducerea ratei inflaţiei în România, iar pe de altă parte prin creşterea acesteia la nivelul mediu al UE după extinderea spre Est din 2004, sub influenţa nivelurilor mai ridicate din statele noi membre. Principalele cauze ale sporirii ratei inflaţiei din UE-25 în 2005 şi 2006 ţin deci de procesul extinderii UE, la care se adaugă creşterea preţurilor internaţionale la ţiţei şi gaze, precum şi la unele materii prime şi semi-fabricate din sectorul metalelor feroase şi neferoase. Alinierea unor preţuri ale NSM- 8 la bunurile de consum şi servicii, precum şi a unor impozite şi taxe, impusă în contextul aderării la nivelul celor din vechile ţări membre UE, a creat presiuni inflaţioniste obiective în noile ţări membre, care nu au putut fi evitate sau contrabalansate de autorităţile din ţările respective. Începând cu anul 2006 România, prin Banca Naţioanlă a adoptat politica de ţintire a inflatiei inainte de aderare, stabilind ca obiectiv pentru 2006 un nivel aproximativ de 4,7%; In ceea ce priveste rata inflaţiei pentru 2007, BNR mentine prognozele de 4% cu o banda de variaţie de un punct procentual

0

5101520

2530354045

50

rata inflatiei %

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

anii

Media UE25Romania

Sursa: Întocmit de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 12 Rata inflaţiei: Decalaje între România şi media UE-25, 2000-2006 În cursul deceniului anterior, performanţele statelor candidate la UE privind

stăpânirea tendinţelor inflaţioniste au fost diferite, dar trăsătura comună a fost tendinţa de scădere a inflaţiei faţă de anii de intensă criză economică, 1990-1993. Din anul

Page 437: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

437

1997, nivelul mediu al inflaţiei în NSM-8 s-a situat la niveluri de o cifră, marcând apoi scăderi succesive până în pragul aderării, în anul 2003, la nivelul de 2,8%. În România, situaţia a fost similară, dar mult diferenţiată în timp, ceea ce a făcut ca abia în anul 2005, rata inflaţiei să se situeze sub 10%, iar în anul ce a precedat aderarea să atingă cel mai scăzut nivel după anul 1989, de 6,6%5, nivel care se situează însă peste media EU-25 şi peste nivelurile maxime din EU-25.

-5

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

modificari anuale, CPI

%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006anii

Maxim UE25

Minim UE25

Media UE25Romania

Sursa: Întocmit de noi, pe baza datelor Eurostat Grafic 13 Rata inflaţiei: Decalaje între România şi nivelurile medii, maxime,

minime în UE-25 , în perioada 2000-2006

5 Datele Eurostat se diferenţiază de datele publicate de Institutul National de Statistică al României,

dar pentru comparabilitatea datelor s-a ales ca sursă, Eurostat

Page 438: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

438

2.4 Rata şomajului

Rata şomajului în România s-a situat în întreaga perioadă de după anul 2000 sub nivelul mediu al UE 25. Începând din anul 2005 se remarcă o tendinţă uşoară de convergenţă a ratei şomajului, prin reducerea acesteia în UE-25 (de la 9,2% în 2005 la 8,8% în 2006) şi respectiv creşterea uşoară a şomajului în România la 7,2% (7,1% în 2005).

8.6 8.4 8.7 8.8 9.2 8.8

6.8 6.67.5

6.8 7.1 7.2

0123456789

10

2000 2001 2002 2003 2004 2005

anii

% d

in fo

rta d

e m

unca

act

iva

Media UE25Romania

Sursa: Întocmit de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 14 Rata şomajului: Decalaje între România şi UE- 25 (nivel mediu)

Nivelul record al ratei şomajului în UE-25 din anul 2004, de 9,2%, s-a

înregistrat sub influenţa nivelurilor foarte ridicate din unele state noi membre (îndeosebi Polonia, cu o rată a şomajului de peste 18%).

Page 439: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

439

Rata totala a somajului

5.3 5.46.2

6.8 6.67.5

6.8 7.1

18.8

4.5

9.2

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

%

Maxim UE25

Minim UE25

Media UE25

Romania

Sursa: IEM, 2007, pe baza datelor Eurostat

Grafic 15 Rata şomajului: Decalaje între România şi nivelurile minim,

mediu şi maxim din UE- 25 Ulterior, evoluţiile post-aderare au determinat reducerea ratei şomajului

în unele state noi membre şi implicit a mediei UE-25, prin creerea de noi locuri de muncă în Polonia, Cehia şi Slovacia, ca urmare a „relocalizărilor” din industrie, adică a transferului unor secţii sau subunităţi ale firmelor din ţările vechi membre ale UE, stimulate de costurile mai scăzute cu forţa de muncă. În paralel, însă, în toate aceste ţări s-au pierdut foarte multe locuri de muncă ca urmare a proceselor de restructurare, sectoarele cele mai afectate de concedieri fiind: administraţia publică, transporturile, comunicaţiile, industria uşoară şi alimentară.

În aceste condiţii, rata şomajului în România rămâne sub nivelul mediu şi maxim din UE-25, dar depăşeşte nivelul minim din UE-25, de 4,5% din forţa de muncă activă.

Page 440: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

440

05

1015

2025

3035

4045

50

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

somaj UE25inflatie UE25somaj Romaniainflatie Romania

Sursa: IEM, 2007, pe baza datelor Eurostat

Grafic 16 Corelaţia între şomaj şi inflaţie în România şi UE-25 În ceea ce priveşte corelaţia inversă dintre şomaj şi inflaţie (curba Philips),

teoria economică este confirmată de evoluţiile din Uniunea Europeană, unde şomajul s-a redus începând cu anul 2005 concomitent cu uşoara creştere a inflaţiei. În România tendinţa a fost inversă în aceşti ani comparativ cu UE-25, dar şi în acest caz se verifică corelaţia inversă între şomaj şi inflaţie, principala modificare în România fiind reducerea inflaţiei în baza procesului de convergenţă. De remarcat că nu există o relaţie invers proporţională între cei doi indicatori, ci numai o relaţie inversă de tendinţă.

2.5 Nivelul salariului minim pe economie - factor de atracţie

a investiţiilor străine Salariul lunar minim brut pe economie înregistrează mari variaţii între

statele membre ale Uniunii Europene, de la 92 euro în Bulgaria la 1570 euro în Luxemburg (la 1 ianuarie 2007). Din acest punct de vedere România se situează pe penultimul loc în Europa (cu 114 euro/angajat), devansând Bulgaria.

Page 441: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

441

Funcţie de nivelul salariului minim pe economie, Eurostat împarte statele membre UE-27 în trei grupe:

• prima grupă include 9 ţări: Bulgaria, România, Letonia, Lituania, Slovacia, Estonia, Polonia, Ungaria şi Cehia, cu salariu minim pe economie de 92-298 euro/lună la 1 ianuarie 2007. Acestea sunt ţările în care după extinderea UE au avut loc relocalizări ale unor industrii şi au sporit investiţiile străine;

• a doua grupă cuprinde 5 state membre: Portugalia, Slovenia, Malta, Spania şi Grecia cu salariu minim pe economie de 470-668 euro/lună;

• a treia grupă cuprinde 6 state membre: Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Irlanda şi Luxemburg cu salariu minim pe economie de peste 1250 euro/lună.

Sursa : Eurostat, database on minimum wages.

Grafic 17 Salariu minim pe economie în statele membre ale UE 27 şi SUA

Page 442: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

442

Dintre noile state membre din Centrul şi Estul Europei, Estonia şi Cehia oferă cele mai ridicate niveluri ale salariului minim pe economie, de peste 5 ori şi respectiv 2 ori faţă de România (668 euro şi respectiv 288 euro). In comparaţie cu cel mai ridicat nivel al salariului minim pe economie din UE-27 (Luxemburg), salariul minim în România este de circa 13 ori mai mic.

Exprimat la paritatea puterii de cumpărare (PPS), salariul minim pe economie indică decalaje mai mici între statele membre ale EU-27. In acest caz, România înregistrează cel mai scăzut salariu minim pe economie dintre toate ţările de comparaţie, de 204 euro, de 7 ori mai mic faţă de Luxemburg sau de 6 ori mai mic faţă de Marea Britanie.

Sursa : Eurostat, database on minimum wages.

Grafic 18 Salariul mediu pe economie a statelor membre UE- 27 la paritatea puterii de cumpărare a cheltuielilor de consum final ale familiilor

Nivelul scăzut al salariului minim din România a constituit unul dintre factorii de atracţie pentru investiţiile străine directe în perioada de pre-aderare la UE.

Page 443: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

443

Investitii straine directe 2004-2006

20.100

15.030

30.800

0

5,000

10,000

15,000

20,000

25,000

30,000

35,000

2004 2005 2006

2004

2005

2006

*Valori cumulate pe fiecare an, incepând cu 1990 Sursa: Ianc, P, MEF, 2007

Grafic 19 Evoluţia investiţiilor străine directe în România, 2004-2006*

Page 444: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

444

Caseta 1

Criterii de convergenţǎ Performanţele economice ale ţărilor Central şi Est europene, candidate şi noi membre ale UE ar trebui să reducă decalajele faţă de Uniunea Europeană şi să fie direcţionate spre îndeplinirea criteriilor de convergenţă la Uniunea Economică Monetară (UEM), aşa cum s-a specificat ca obligaţie de aderare, inclusiv prin integrare monetară. Pentru a intra în aşa numita „zonă euro” nu este suficientă calitatea de membru al UE, fiind necesară în prealabil realizarea cu stricteţe a unor indicatori macroeconomici în anumite limite obligatorii, numite „criterii de convergenţă”. Aceşti indicatori arată:

stabilitatea preţurilor, măsurată prin indicele preţului de consum. Rata anuală a inflaţiei în ţările din zona euro nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% media primelor trei ţări cu cele mai bune performanţe;

stabilitatea monetară: deficitele bugetare trebuie menţinute la un nivel sub 3% din PIB;

convergenţa ratei dobânzilor: ratele nominale ale dobânzilor pe termen lung nu pot depăşi cu mai mult de 2% rata medie a celor mai bine dezvoltate trei ţări;

stabilitatea cursului de schimb, fără devalorizări faţă de moneda naţională a oricărei alte ţări membre.

Până în anul 2000 aceste criterii au fost îndeplinite de 11 dintre cei 15 membri ai UE, stabilindu-se zona euro „EUR-11”, dar criteriile de convergenţă sunt urmărite în continuare şi dupǎ formarea Eurosistemului, realizat în anul 2002. In fapt, condiţiile nu vor fi îndeplinite pe termen scurt sau mediu de România şi nici de alte ţări din Europa Centrală şi de Est noi membre ale UE şi nici nu li s-a solicitat îndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru a deveni membre depline ale UE sau pentru începutul perioadei „de graţie” în calitate de state membre ale UE. Dar aceste criterii trebuie luate în considerare de către ţările noi membre pe termen lung şi, atunci când elaborează politicile de stabilizare economică şi echilibru macroeconomic, pe termen scurt şi mediu.

2.6 Deficitul bugetar

Deficitul bugetar al României în anul 2005 (circa 1% din PIB) s-a situat sub pragul de 3% din PIB6 convenit prin Pactul de stabilitate şi creştere economică a UE (Amsterdam ,1997) privind disciplina bugetară a statelor membre. Totodată,

6 Unul dintre criteriile de covergenţă la zona EURO este realizarea unui deficit bugetar sub limita de

3% din PIB simultan cu menţinerea datoriei publice sub nivelul de 60% din PIB - n.ns

Page 445: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

445

deficitul bugetar al României s-a situat an de an, începând din anul 2002, la niveluri mai mici decât cele medii ale UE-25. Deficitul bugetar al UE-25 înregistrat un nivel mediu de 2,3% din PIB atât în anul 2002, cât şi în anul 2005.

-5

-4

-3

-2

-1

0

1

2

2000 2001 2002 2003 2004 2005

anii

% in

PIB Media UE25

Romania

Sursa: Calculat de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 20 Schimbări ale tendinţei decalajelor privind deficitul bugetar, între România şi nivelul mediu al UE-25 în perioada 2000-2005

Anul 2002 a constituit un punct de inflexiune pentru România, de

schimbare a poziţiei faţă de EU- 25. Până în 2002, deficitul bugetar al României ca procent din PIB a depăşit nivelurile medii ale UE-25, după anul 2002 România a avut un deficit bugetar (ca pondere în PIB) mai mic decât media UE-25. Comparaţiile cu alte state membre ale UE (cu excepţia celor ce au înregistrat excedente) arată că România a realizat în anul 20057 cel mai mic deficit bugetar.

7 Date estimate de Eurostat, iulie 2006 înainte de revizuirea efectuată de statele raportoare- n.ns

Page 446: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

446

Sursa: Eurostat

Grafic 21 Deficitul bugetar (% din PIB) în România şi alte state membre şi candidate la UE, în anii 2002 şi 2005

2.7 Rata datoriei publice

În cadrul procesului de convergenţă la zona euro, datoria publică a statelor membre UE nu poate depăşi 60% din PIB. În România datoria publică a marcat o reducere accentuată în 2005, faţă de anii anteriori, atingând circa 15% din PIB, dar în întreaga perioadă 2000-2005 nu a atins valori mai mari de circa 23% din PIB. La nivelul mediu al UE- 25, datoria publică a înregistrat o tendinţă de creştere, atingând în 2005, circa 63% din PIB (în creştere faţă de 60,5% in 2002).

0

10

20

30

40

50

60

70

% din PIB

1997 1999 2001 2003 2005

anii

Media UE25Romania

Sursa: Calculat de noi, pe baza datelor Eurostat

Grafic 22 Datoria publică: decalaje între România şi UE-25 (% din PIB)

Page 447: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

447

Cele mai ridicate niveluri ale ratei datoriei publice s-au înregistrat în Grecia şi Italia (peste 100%), iar cele mai scăzute în Luxemburg şi Estonia (sub 7%).

% din PIB

Sursa: Eurostat, 2006

Grafic 23 Datoria publică: decalaje între România şi statele membre şi candidate la UE, 2002, 2005

Concluzii Din analiza comparativă a evoluţiei unor indicatori macroeconomici

rezultă că în favoarea reducerii decalajelor dintre România şi UE au contribuit următorii factori:

• Rata de creştere a PIB a fost mai mare în România decât în UE-25 începând din anul 2001. Productivitatea muncii a crescut lent, astfel că a contribuit în mică măsură la creşterea economică din România.

• Reducerea accelerată a ratei inflaţiei şi ţintirea inflaţiei în anul 2006 au determinat diminuarea decalajelor privind indicele preţurilor de consum dintre România şi UE-25

• Rata şomajului în România s-a situat în întreaga perioadă sub nivelurile din UE, angajaţii acceptând salarii mai mici decât intrarea în şomaj.

Page 448: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

448

• Salariul minim lunar în România s-a menţinut la niveluri comparative foarte mici, înregistrându-se mari decalaje faţă de UE-25, dar a avut şi un efect economic pozitiv, de atragere a investitorilor din statele membre ale UE-25 cu repercusiuni positive asupra creşterii economice.

• Deficitul bugetar în România a marcat o tendinţă de scădere faţă de sfârşitul deceniului anterior/ începutul anilor 2000, situându-se la cel mai scăzut nivel (în 2005) între statele cu deficit bugetar din UE-25.

• Rata datoriei publice a înregistrat o tendinţă de scădere (ajungând la circa 15% din PIB), dar pe întregul interval analizat rata datoriei publice în România a fost mai mică decât media UE-25, situându-se totodată la un nivel mult mai scăzut comparativ cu criteriul de convergenţă la zona euro (de 60%).

• Pregǎtirea României pentru aderarea la Uniunea Europeanǎ s-a realizat conform unei condiţionalitǎţi riguroase, cu sprijinul deplin al UE. România a introdus reforme importante in cursul negocierilor de aderare, dar Comisia Europeanǎ, în raportul din septembrie 2006 a relevat domeniile în care este necesarǎ continuarea eforturilor.

• Ca rezultat al progreselor fǎcute, inclusiv în domeniul economic, România a devenit membrǎ a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.

Page 449: Carte ASE 2008

Drumul României spre Vest. Reducerea decalajelor economice faţă de Uniunea Europeană şi alte state candidate în pregătirea aderării la Uniunea Europeană

449

Romania’s road towards West. Reducing economic disparities regarding European Union and other candidate

countries in preparation of its accession into EU

Scientific Researcher I Virginia Campeanu, PhD Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

The comparative analysis of the evolution of macroeconomic indicators shows that in favor of reducing the disparities between Romania and the EU have contributed the following factors:

• The rate of growth of GDP was higher in Romania than in the EU-25 since 2001. Labor productivity has increased slowly, so that contributed little to economic growth in Romania;

• Reducing the rate of inflation accelerated and inflation targeting in 2006 have resulted in the reduction of disparities in the consumer price index between Romania and EU-25;

• Unemployment rate in Romania was in the whole period under EU levels, employees accepting lower salaries than entry into unemployment;

• The minimum monthly wage in Romania remained at very low comparative levels being big gaps regarding EU-25, but has had a positive economic effect, to attract investors from the EU-25 with positive repercussions on economic growth;

• The budget deficit in Romania has a decrease tendency towards the end of the previous decade / early 2000, having the lowest level (in 2005) between states with budgetary deficit from the EU-25.

• The rate of public debt has recorded a decrease tendency (to around 15% of GDP), but on the whole interval assessed the rate of public debt of Romania was less than the average EU- 25 having a much lower level compared with the convergence criteria of the Euro area (60%).

• The preparation of Romania’s accession to the European Union was conducted under a strict conditionality, with the full support of the EU. Romania has introduced major reforms in the accession negotiations, but the European Commission in the September 2006 report pointed out areas where there is still necessary to continue the efforts.

• As a result of the fulfilled progress, including in the economic field, Romania has become member of the European Union on 1 January 2007.

Page 450: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

Cercet. şt. pr. gr. II dr. Cornel Albu Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti

Scurt istoric al evoluţiei cadrului juridic bilateral înainte de anul 1990 În decursul anilor, România şi-a concentrat eforturile pentru menţinerea,

consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor economice cu ţările lumii şi, în special, cu ţările membre ale Uniunii Europene, şi cu Uniunea Europeană ca entitate distinctă. Uniunea Europeană şi statele membre au constituit parteneri comerciali importanţi şi în acelaşi timp tradiţionali ai ţării noastre, relaţiile comerciale fiind bazate pe o gamă largă de factori care au condus la avantaje în favoarea României, cum sunt: dimensiunea pieţei Uniunii Europene; costurile de transport relativ reduse datorate apropierii geografice; nivelul ridicat al tehnologiei comunitare; relativa complementaritate a celor două economii (comunitară şi românească).

În aceste condiţii, chiar în perioada următoare celui de-al doilea război mondial, volumul comerţului României cu Uniunea Europeană a reprezentat 25,3% din totalul schimburilor comerciale şi, în acest context, acţionând de o manieră pragmatică, România şi-a direcţionat eforturile în sensul dezvoltării cadrului juridic al relaţiilor cu UE, luând în considerare în permanenţă evoluţia competenţelor comunitare în politica comercială comună faţă de ţările terţe1.

În perioada antebelică, ţările Uniunii Europene constituiau principalii parteneri comerciali ai României şi principalii investitori în ţara noastră. În acea perioadă schimburile comerciale cu marea majoritate a ţărilor Uniunii Europene erau reglementate prin tratate de comerţ şi navigaţie sau prin acorduri şi convenţii comerciale care prevedeau între altele acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului naţional.

În anii '50, şi cea mai mare parte a anilor '60, cu toate eforturile părţii române, schimburile comerciale ale României s-au aflat practic, de jure, într-o situaţie de vid al cadrului juridic cu ţările Uniunii Europene.

1 Mihai Berinde, Regionalism şi multilateralism în comerţul internaţional, Editura „PERCOMEX”,

Bucureşti, 2001

Page 451: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

451

După constituirea Uniunii Europene (1957) şi instituirea tarifului vamal comun al UE faţă de ţările terţe (1968), României, ca de altfel tuturor ţărilor care nu făceau parte din Uniunea Europeană, li s-au aplicat, de facto, nivelurile de taxe vamale de import prevăzute în cadrul acestui regim.

Începând din anul 1967, România a fost prima ţară din fostul CAER care a stabilit contacte neoficiale de lucru cu Comisia Executivă a UE, Secretariatul General al Consiliului de Miniştri al UE, şi reprezentantele statelor membre pe lângă Comunităţile Europene, în vederea examinării căilor şi posibilităţilor de reglementare a cadrului juridic cu UE, ca entitate.

În anul 1969 au fost începute negocieri la nivelul întreprinderilor de comerţ exterior „Prodexport” şi respectiv „Vinexport” în vederea încheierii unor aranjamente tehnice cu Comisia Uniunii Europene, care s-au finalizat, începând cu anul 1970, prin încheierea unor astfel de aranjamente pentru exportul românesc de carne de porc, carne de curcă, carne de gâscă şi de raţă, ouă, unele sortimente de brânzeturi şi vinuri. Prin aceste aranjamente exportatorii români se angajau să nu creeze dificultăţi pieţei comunitare şi în acest sens urmăreau respectarea unui anumit preţ minim de export, partea comunitară, în schimb, nu recurgea la aplicarea unor suprataxe la import. Deci, avantajul principal al unor asemenea „aranjamente” era reprezentat de evitarea aplicării de către UE a unor taxe compensatorii suplimentare la exportul românesc de astfel de produse care ar fi fost de natură să afecteze competitivitatea produselor româneşti pe piaţa comunitară.

În anul 1972, România a solicitat includerea pe lista ţărilor beneficiare de schema comunitară de preferinţe vamale generalizate (SGP), acordat în favoarea ţărilor în dezvoltare. Demersul României pe lângă UE în vederea beneficierii de avantajele SGP acordat de către Uniunea Europeană a constituit, la timpul respectiv, primul demers oficial pe care o ţară din fostul CAER l-a făcut pe lângă Uniunea Europeană, ca entitate.

Din iunie 1974, România a fost inclusă pe lista ţărilor în dezvoltare beneficiare de SGP al UE. În baza deciziei adoptate în acest sens la nivelul Uniunii Europene, marea majoritate a produselor industriale şi unele produse agroalimentare exportate de România în UE au fost scutite total, cu sau fără limite cantitative, de la plata taxelor vamale (în cazul produselor industriale) şi scutite total sau parţial de la plata taxelor vamale (în cazul produselor agroalimentare).

Pentru perioada imediat următoare, datorită faptului că fosta URSS şi celelalte ţări membre ale fostului CAER insistau pentru încheierea unui acord global între CAER şi UE, precum şi a dificultăţii negocierii unui acord cu UE, care să reglementeze ansamblul relaţiilor comerciale dintre România şi Uniunea

Page 452: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

452

Europeană s-a procedat la soluţii cu caracter temporar prin negocierea, la nivel guvernamental, a unor acorduri, aranjamente şi înţelegeri sectoriale, pe principalele grupe de produse.

Astfel, în anul 1975, s-a negociat, în baza Acordului GATT privind comerţul internaţional cu produse textile (denumit Acordul Multifibră), primul acord de autolimitare la nivel guvernamental cu Uniunea Europeană, privind comerţul cu produse textile, acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1977. În acest acord a fost convenită liberalizarea, la importul în Uniunea Europeană a unor produse textile şi articole de îmbrăcăminte româneşti, precum şi niveluri de acces la produsele mai sensibile. Acest acord a fost negociat şi reînnoit în anii 1979, 1983, 1987 şi negociat în 1993 când s-a încheiat un acord cu caracter intermediar care a rămas în vigoare până la data de 1 mai 1993, când a intrat în vigoare Protocolul privind comerţul cu produse textile şi articole de îmbrăcăminte, negociat în cadrul Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană.

În anul 1977 s-a convenit cu Comisia Uniunii Europene un Aranjament de autolimitare privind comerţul cu produse siderurgice CECO, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1978 şi a fost reînnoit anual. Prin acest aranjament au fost stabilite condiţiile de acces ale produselor siderurgice româneşti pe piaţa comunitară, din punct de vedere cantitativ şi al nivelului de preţ.

În anul 1980, ţara noastră a încheiat cu UE la nivel guvernamental un Acord privind crearea unei Comisii Mixte România – Uniunea Europeană şi un Acord privind comerţul cu produse industriale (altele decât produsele textile şi siderurgice CECO) care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. Prin încheierea acordului privind crearea Comisiei Mixte, România a fost prima ţară din fostul CAER care a negociat şi a încheiat la nivel guvernamental, asemenea acorduri cu U.E., aceste documente având semnificaţia recunoaşterii de facto a Uniunii Europene ca entitate.

În anul 1981 s-a încheiat un acord la nivel guvernamental privind reglementarea exportului românesc de ovine şi caprine vii şi carne de ovine şi caprine.

În anul 1982, cu ocazia sesiunii Comisiei Mixte, la iniţiativa părţii române, a fost adoptată o Recomandare referitoare la examinarea posibilităţii de negociere unui Acord global, între România şi UE să reglementeze problemele comerciale şi aspectele legate de promovarea cooperării comerciale dintre cele două părţi, iar în 1983 şi 1984 au avut loc patru runde de discuţii exploratorii în vederea clarificării ariei de cuprindere a unui asemenea acord. De asemenea, aceste discuţii au fost reluate în perioada 1986-1988 în vederea începerii negocierilor vizând încheierea

Page 453: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

453

unui Acord de comerţ, cooperare comercială şi economică. Cu toate acestea, proiectul de acord a rămas nefinalizat, ca urmare înăspririi poziţiei ţărilor membre UE şi a Uniunii Europene, ca entitate, faţă de politica internă şi externă a României de la acea dată, fiind practic „îngheţat”.

Se poate aprecia totuşi că, acordurile sectoriale încheiate de România cu UE înainte de 1990 au asigurat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea şi diversificarea schimburilor comerciale şi promovarea cooperării comerciale şi economice între ţara noastră şi ţările comunitare.

În anul 1990 s-a reuşit un progres în asigurarea unui cadru juridic adecvat relaţiilor cu Uniunea Europeană, prin încheierea unui Acord global privind problemele comerciale şi aspectele legate de promovarea cooperării comerciale şi economice, care au intrat în vigoare de la 1 mai 1991.

Trebuie precizat faptul că după stabilirea de relaţii diplomatice între Uniunea Europeană şi CAER în anul 1988, celelalte central şi est-europene au încheiat Acorduri de comerţ şi cooperare comercială şi economică cu UE înaintea României (Ungaria 1988, Polonia 1989, RDG, Cehoslovacia şi Bulgaria 1990).

Noul cadru juridic al relaţiilor economice dintre România şi Uniunea Europeană Transformările profunde în plan politic, economic şi social care au avut loc

în ţările Central şi Est europene după anul 1989 au condus la crearea condiţiilor necesare pentru stabilirea unui cadru juridic adecvat participării mai active a acestor ţări la procesul de integrare europeană.

În acest context, Comisia Uniunii Europene a elaborat un concept nou privind constituirea şi dezvoltarea relaţiilor sale cu ţările central şi est-europene, concept care promovează ideea asocierii şi integrării ulterioare a acestora în Uniunea Europeană.

Pe această bază, în decembrie 1990, Comisia UE a procedat la demararea negocierilor în vederea încheierii de acorduri de asociere cu Polonia, Ungaria şi fosta Cehoslovacie. Aceste acorduri au fost semnate în decembrie 1991.

Ca urmare a demersurilor întreprinse de autorităţile române pe lângă oficialităţile comunitare şi cele ale statelor membre ale Uniunii Europene, negocierile cu Uniunea Europeană în vederea încheierii unui acord de asociere au fost încheiate în 1992, acordul fiind semnat la 1 februarie 1993 şi a intrat efectiv în aplicare de la 1 februarie 1995 (având în vedere procedura de ratificare a Acordului European, de la 1 mai 1993, prin Acordul interimar, au fost puse în aplicare

Page 454: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

454

anticipat prevederile din Acordul de asociere privind comerţul şi aspectele legate de comerţ).

Obiectivele Acordului European de asociere au fost următoarele2: asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic care să permită dezvoltarea unor legături politice strânse; promovarea dezvoltării comerţului şi relaţiilor economice armonioase, sprijinind în acest fel dezvoltarea economică în România; asigurarea unei baze solide pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală; sprijinirea eforturilor României în vederea dezvoltării economiei şi desăvârşirii procesului de tranziţie spre o economie de piaţă şi de consolidare a democraţiei; stabilirea instituţiilor adecvate pentru a face asocierea efectivă; asigurarea unui cadru adecvat pentru integrarea graduală a României în Uniunea Europeană.

Totodată, prin Acordul European s-a stipulat că, obiectivul final urmărit de România în relaţiile cu Uniunea Europeană este de a deveni membru cu drepturi depline al acesteia, asocierea ajutând România în realizarea acestui deziderat.

Acordul european de asociere a României la Uniunea Europeană prevedea ca obiectiv general, crearea unei Zone de liber schimb între cele două părţi, ceea ce reprezintă practic eliminarea treptată pe parcursul unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani împărţită în două etape succesive, stabilite în principiu la 5 ani, a tuturor obstacolelor tarifare şi netarifare din calea comerţului reciproc.

Realizarea unei zone de comerţ liber s-a bazat, aşa cum s-a precizat, pe principiul asimetriei concesiilor, concretizat prin eliminarea de către Uniunea Europeană, în prima etapă a obstacolelor la importul său din România, urmând ca această eliminare să se facă de către România preponderent în a doua etapă. Acest decalaj, în ceea ce priveşte dezarmarea treptată tarifară, a fost conceput de natură a permite adaptarea graduală a economiei româneşti la noile condiţii de concurenţă şi a oferi un răgaz pentru elaborarea şi aplicarea unor strategii coerente care să contribuie la apropierea sectoarelor economice ale celor două părţi3).

Din punct de vedere comercial, încheierea Acordului European de asociere, a constituit un proces normal pentru România, corespunzând preocupărilor permanente, de-a lungul anilor, privind dezvoltarea cadrului juridic al relaţiilor româno-comunitare. Totodată, în condiţiile evoluţiilor din ţările central şi est-europene şi al procesului de integrare la nivel european, fără realizarea unui

2 Cornel Albu (coordonator), Implicaţiile Acordului de Asociere a României la UE, studiu IEM,

Bucureşti, decembrie 1997 3 Mihai Berinde, Piaţa Unică Europeană şi negocierile de aderare, Editura Economică, Bucureşti,

2003

Page 455: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

455

asemenea Acord, România ar fi riscat să piardă importante segmente de piaţă comunitară în special datorită reducerii competitivităţii produselor româneşti, precum şi neangrenarea României în procesul de integrare şi aderare la Uniunea Europeană.

Totodată, prin Acordul european de asociere a fost posibilă instituirea cooperării administrative la nivelul autorităţilor, astfel încât orice măsură de politică comercială adoptată este prevăzută a face obiectul unor consultări bilaterale prealabile. Acordul european de asociere este apreciat a reprezenta un pas important şi necesar în integrarea şi aderarea României la Uniunea Europeană.

La summit-urile de la Copenhaga (iunie 1993) şi de la Essen (decembrie 1994), Uniunea Europeană a convenit asupra criteriilor şi a strategiei de pre-aderare, în care sens, la 22 iunie 1995 România a depus cererea oficială de aderare la UE.

La Consiliul European de la Madrid, din 16 decembrie 1995, şefii de state şi guverne ai statelor membre ai Uniunii Europene au cerut Comisiei UE să finalizeze „avizele” asupra cererii de aderare depuse pentru a putea fi înaintate Consiliului cât mai curând posibil.

La Reuniunea Consiliului European de la Amsterdam din perioada 16-17 iunie 1997 a fost concluzionată încheierea cu succes a Conferinţei Interguvernamentale (CIG) convenindu-se asupra proiectului de Tratat al Uniunii Europene, care deschide calea lansării procesului de lărgire în conformitate cu concluziile Consiliului European de la Madrid.

În acest sens la mijlocul lunii august 1997 au fost comunicate de către Comisia UE concluziile referitoare la cererile de aderare ale ţărilor candidate la aderare, precum şi o comunicare cuprinzătoare „Agenda 2000” – cu privire la dezvoltarea politicilor Uniunii inclusiv pentru sectorul agricol şi politicile structurale, alte probleme legate de lărgire, dar şi cu privire la cadrul financiar al U.E. după anul 1999.

Avizele Comisiei UE au fost relativ favorabile şi preconizau demararea negocierilor de aderare în prima parte a anului 1998 numai pentru 6 state candidate: Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia, Slovenia şi Cipru.

La reuniunea din 27-28 octombrie 1997 de la Mondorf (Luxemburg), miniştrii de externe ai celor 15 ţări membre ale UE şi-au însuşit în ciuda controverselor, recomandare Comisiei UE ca negocierile de aderare să înceapă, în aprilie 1998, cu ţările aflate în primul „val”: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia şi Cipru, apreciindu-se că România alături de Bulgaria, Slovacia, Letonia şi Lituania sunt încă departe de „standardele” Uniunii Europene şi, deci, trebuie să mai aştepte

Page 456: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

456

până la începerea negocierilor. Decizia finală a fost luată însă abia în decembrie 1997, în cadrul reuniunii Consiliului European al Uniunii Europene tot la Luxemburg.

La summit-ul UE din decembrie 1999 a fost luată decizia de începere a negocierilor şi cu România, alături de Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Malta.

Deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (în martie 2000) a fost „condiţionată” de prezentarea de către guvernul român oficialilor comunitari a unei Strategii de dezvoltare economică a ţării noastre pe termen mediu, inclusiv a unui plan operaţional de măsuri, cu scadenţe precise, pe ani care să conducă la realizarea acesteia.

Prezentată la 15 februarie 2000 la Bruxelles, de fostul premier al României, Mugur Isărescu, obiectivul fundamental acestei strategii îl constituia „crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene”. Convergenţa conturată în acest sens se întemeiază pe evaluarea resurselor şi posibilităţilor a contextului intern şi internaţional. Ea răspundea dublului imperativ al încheierii tranziţiei la economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la Uniunea Europeană, pentru a folosi şansa istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România.

În condiţiile în care, pe termen lung, mediu şi scurt, evoluţia reală a economiei naţionale, era strânsă în chingile unui „cerc vicios” al perpetuării şi chiar adâncirii decalajelor de productivitate şi de nivel de trai faţă de Uniunea Europeană, direcţiile preconizate au avut în vedere ca, printr-o largă deschidere internaţională să se promoveze idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale4).

Negocierile de aderare ale României la UE s-au încheiat, cu relativ succes, la 20 decembrie 2004, iar la 25 aprilie 2005 a fost semnat, în mod oficial Tratatul de Aderare.

După ratificare de către Parlamentul României, Parlamentul European şi parlamentele a celor 25 de ţări membre ale UE, Tratatul de Aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, România devenind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene.

4 Cornel Albu, M. Vătăşescu, Relaţii Economice Internaţionale , Editura „VOX”, Bucureşti, 2008

Page 457: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

457

Tendinţe în evoluţia schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană Potrivit datelor statistice româneşti, volumul comerţului exterior al

României cu UE a înregistrat creşteri semnificative, pe măsura îmbunătăţirii cadrului juridic, începând cu anul 1970 şi mai ales după anul 1980. Desigur dinamica cea mai accentuată se înregistrează după semnarea Acordului de asociere în 1993. Astfel, în anul 1970, conform datelor publicate de Comisia Naţională de Statistică, volumul comerţului exterior cu U.E. s-a situat la un nivel de 1,03 miliarde dolari, ceea ce reprezenta 27% din totalul volumului schimburilor comerciale, în timp ce în 1981 acesta s-a situat la un nivel de 4,5 miliarde dolari, ceea ce reprezenta 30% din totalul acestor schimburi, pentru ca în 1994 să atingă 6,4 miliarde dolari (51%), în 2002 - 19,7 miliarde dolari (61,1%), iar în 2007 la 78,6 miliarde dolari (70%). Schimburile comerciale ale României cu ţările membre ale Uniunii Europene, luată în ansamblu, au evoluat în perioada 1990-2007, astfel (tabelul nr. 2).

Evoluţia schimburilor comerciale dintre România şi ţările Uniunii Europene în perioada 1990-2007

Tabelul 1 - milioane dolari -

Perioada Total Export (FOB) Import (CIF) Sold 1990 2835 1670 1165 +505 1991 3240 1576 1664 -88 1992 4119 1535 2584 -1049 1993 4978 2023 2955 -932 1994 6392 2965 3427 -462 1995 9569 4283 5185 -902 1996 10555 4569 5986 -1417 1997 10694 4769 5925 -1156 1998 12181 5358 6829 -1471 1999 11848 5573 6275 -702 2000 14006 6618 7388 -770 2001 16638 7720 8918 -1198 2002 19724 9301 10422 -1121 2003 25757 11945 13812 -1867 2004 38319 17123 21196 -4073 2005 43764 18653 25111 -6458 2006 53733 21875 31858 -9983

Page 458: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

458

Perioada Total Export (FOB) Import (CIF) Sold 2007 78647 28960 49677 -20717

Sursa: Date publicate de Centrul Român de Comerţ Exterior şi Institutul Naţional de Statistică, buletine anuale.

Schimburile comerciale ale României cu ţările membre ale Uniuni Europene, luate în ansamblu, au evoluat în perioada 1990-2007, astfel:

0

15000

30000

45000

60000

75000

90000

1990 1995 2000 2005 2006 2007

Total Export (FOB) Import (CIF)

Sursa: Realizat de autor după datele tabelului nr. 4

Graficul 1. Evoluţia comerţului exterior al României cu Uniunea Europeană după 1990

Exprimate în euro schimburile comerciale ale României cu Uniunea Europeană au înregistrat în perioada 2003-2007 următoarea evoluţie:

Evoluţia schimburilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană în perioada 2003 – 2007

Tabelul 2 - milioane euro -

Anii Total Export (FOB) Import (CIF) Sold balanţă comercială

2003 22.794 10.571 12.223 -1652 2004 30.872 13.807 17.065 -3258 2005 35.294 15.043 20.251 -5208 2006 42.987 17.500 25.487 -7987 2007 57.400 21.139 36.261 -15.122

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, buletine anuale 2003-2007, Bucureşti

Page 459: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

459

După cum se poate observa, în anul 2007, primul an de la aderare, comerţul exterior al României cu Uniunea Europeană a înregistrat o dinamică însemnată, crescând cu 33,4%, faţă de anul 2006 şi fiind aproape dublu ca valoare faţă de anul 2004. Dar, această creştere record a volumului schimburilor reciproce de mărfuri a fost inegală: exporturile României în UE au sporit cu circa 21% în 2007 faţă de 2006, în timp ce importurile ţării noastre s-au majorat cu 42% în aceeaşi perioadă. În consecinţă, în primul an de aderare, deficitul balanţei comerciale a României cu UE aproape s-a dublat faţă de 2006, depăşind 15 miliarde euro.

0.00

10.00

20.00

30.00

40.00

50.00

60.00

2003 2004 2005 2006 2007

Total Export (FOB) Import (CIF)

Sursa: Realizat de noi, după datele tabelului 2

Graficul 2. Evoluţia schimburilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană în perioada 2003 – 2007

În prezent se poate aprecia fără echivoc, că aceste creşteri semnificative a

volumului schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană se datorează în principal instituirii cadrului juridic convenit prin Acordul European şi Tratatul de Aderare şi a impactului pozitiv al acestora asupra dinamizării şi dezvoltării relaţiilor comerciale, în sensul penetrării mai facile a produselor româneşti pe piaţa comunitară.

Analizând evoluţia structurii exportului şi importului României în/din Uniunea Europeană în ultimii 5 ani (vezi tabelul 3 ) se pot evidenţia următoarele aspecte:

Page 460: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

460

La export: menţinerea unei ponderi scăzute a produselor agroalimentare, în

principal ca urmare a calităţii şi diversificării necorespunzătoare a acestora;

evoluţia contradictorie a exporturilor de produse chimice: de la o pondere de 8,6% din total în 2005 la 5,9% în 2006 şi apoi 8,1% în 2007;

scăderea şi apoi stagnarea, ca pondere, a exportului de mobilă (5,8% în 2006 şi 2007 faţă de 6,4% în 2005);

reducerea continuă a ponderii produselor textile, de la 29,1% în 2004 la 17,5% în 2007, ca urmare a scăderii producţiei în lohn;

creşterea ponderii produselor siderurgice în total export, de la 8,9% în 2005 la 11,4% în 2006 şi 13,4% în 2007;

sporirea an de an a ponderii grupei de maşini şi aparate electrice şi electrocasnice, care a atins 30% din total în 2007 faţă de numai 17,8% în 2003, rod al cooperării în producţie cu firme occidentale, dar şi rod al investiţiilor străine directe în domeniu;

majorarea ponderii grupei „mijloace de transport” de la 10,5% în 2007 faţă de 9,0% în 2006, prin sporirea exporturilor de autovehicule.

La import: creşterea ponderii produselor agroalimentare în total import, de la

4,1 în 2003 la 6,4% în 2007; menţinerea unei ponderi ridicate a produselor chimice (17% în

2006 şi 15,5% în 2007); creşterile însemnate înregistrate la maşini şi aparate electrice şi

electrotehnice (28,3% din total în 2007) şi la mijloace de transport (18,9% în 2007, faţă de 8,6% în 2003);

menţinerea unei ponderi relativ ridicate la importul de produse siderurgice (peste 10% din total în 2006-2007).

Page 461: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

461

Evoluţia structurii exportului şi importului României în/din Uniunea Europeană, pe principalele grupe de mărfuri, în perioada 2003-2007

Tabelul 3 în%,

Export Import Grupe de mărfuri 2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007 Total din care: 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 Produse agroalimentare

2,7 2,8 2,9 3,0 3,7 4,1 5,2 6,6 6,5 6,4

Produse chimice, materiale plastice şi cauciuc

4,1 5,1 8,6 5,9 8,1 16,1 16,5 16,6 17,0 15,5

Produse din lemn (exclusiv mobilă), hârtie şi articole din hârtie

3,7 3,8 3,4 3,3 3,0 9,2 6,9 4,1 3,8 3,3

Mobilă 6,5 6,5 6,4 5,8 5,8 2,3 2,1 2,2 2,2 2,1 Textile, confecţii

34,1 29,1 26,6 22,5 17,5 21,1 16,0 12,8 10,0 7,9

Încălţăminte, pălării, umbrele

11,6 8,8 8,4 7,7 6,3 2,2 1,6 1,3 1,1 1,0

Produse siderurgice

6,9 9,6 8,9 11,4 13,4 7,4 8,7 9,6 10,7 10,6

Maşini, aparate şi echipamente electrice, produse electrotehnice

17,8 20,6 21,6 25,0 30,1 26,8 27,2 28,1 27,5 28,3

Mijloace şi materiale de transport

6,1 6,9 8,3 9,0 10,5 8,6 11,5 12,8 14,7 18,9

Alte produse 6,5 6,7 5,3 6,4 1,6 2,2 4,0 5,9 6,5 6,0 Sursa: Calculat de noi, după datele Institutului Naţional de Statistică

Page 462: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

462

The evolution of the legislative framework and of the commercial trades between Romania and European Union

Scientific Researcher grade II Cornel Albu, PhD The Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

Along the years, Romania has focused its efforts in order to maintain, strengthen and develop the economic relations with other countries of the world and with the states members of EU and with European Union as a specific entity in particular. The European Union and the states members have been for our country important commercial partners and also traditional partners.

Therefore, in the closest period of the World War II, the Romanian Trade Exchanges with EU has represented 23,5% of the commercial trades as a whole. In this context, Romania has pragmatically focused its efforts in order to develop the legislative framework of the economic relations with UE.

The sectorial accords between Romania and UE before 1990 had provided the necessary legislative framework for the development and the enlargement of the commercial trades and also for the promoting of commercial cooperation between our country and the EU members.

In 1990 especially an important step forward has been made in order to establish a proper legislative framework for the economic relations with EU. A General Accord has been signed concerning the commercial issues and the aspects which the commercial and economical cooperation are related with.

The European Accord of Association between Romania and European Union, signed at February the 1st, 1993, has established as a general goal the initiation of an Area of free trade between the two parts, that, practically, had meant the slow removal, during a period of 10 years, of all the tariffs and non-tariffs obstacles against mutual trades.

The official opening of the negociations for Romania to be accepted as a member of the EU (in March, 2003) has been "impelled" by a specific Strategy of economic development on a medium term, which had to be presented by the Romanian officialties in front of the EU institutions.

As far as Romania was concerned, the acceptance negotiations have ended succesfully on the 20th December, 2004, and on the 25th of April 2005 the official

Page 463: Carte ASE 2008

Evoluţia cadrului juridic şi a schimburilor comerciale dintre România şi Uniunea Europeană

463

Acceptance Treatise has been signed. Once the ratification of the Romanian Parliament, of the European

Parliament and of the Parliaments of the other 25 states members has been achieved, the Acceptance Treatise has started with full rights at 1st of January, 2007. Romania is now a recognized member of the EU.

In 2007, the first year since the acceptance, the Romanian commercial trade with EU had registered an important dynamics, as follows: it was bigger with 33,4% than the previous year (2006) and almost twice as value in comparison with 2004. We must although mention that this extraordinary raise of the mutual trades was not equal: the Romanians exports has augmented with 21% in 2007 (in comparison with 2006), while the Romanians imports augmented with 42% for the same period of time. Therefore, in the first year of the official acceptance (2007), the Romanian deficit of the trade balance with EU has almost doubled in comparison with 2006, representing more than 15 billions euro.

Page 464: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

Cercet. şt. pr. gr. I dr. Petre Prisecaru Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, Bucureşti

Determinanţi ai dezvoltării şi convergenţei instituţionale Analiza comparativă a statelor aflate în tranziţie, indiferent că au aderat sau

nu la Uniunea Europeană, relevă unele similitudini în dezvoltarea economică şi socială, în politicile aplicate, dar şi deosebiri pe planul construcţiei instituţionale, care ţin de dependenţa de cale individuală şi de influenţa unor factori externi. În ţările nou intrate sau candidate la aderare îndeplinirea celor patru seturi de criterii de aderare (Copenhaga şi Madrid) a însemnat şi construcţie instituţională, putem spune chiar convergenţă instituţională, întrucât au fost create instituţii după modelul celor existente în ţările comunitare (izomorfism sau mimetism instituţional). Se poate spune că factorul determinant principal al convergenţei instituţionale l-a reprezentat îndeplinirea criteriilor impuse de Uniunea Europeană în vederea aderării: politice, economice, de absorbţie a acquis-ului, de reformă a administraţiei publice. Modul în care au fost îndeplinite criteriile, inclusiv pe planul construcţiei şi modernizării instituţionale a fost analizat de Comisia Europeană în rapoartele anuale de evaluare.

Pregătirea aderării s-a suprapus pe tranziţia la economia de piaţă, realizabilă pe calea unor reforme structurale - privatizare, restructurare, liberalizare - şi a macrostabilizării, procese sprijinite de instituţiile financiare, gen FMI şi Banca Mondială. Aceste reforme şi procese au condus la construcţie instituţională, la dezvoltarea unor instituţii de sprijin şi supraveghere a pieţei şi a sectorului privat, condiţii sine qua non pentru asigurarea unei tranziţii eficiente. Criteriile de aderare la UE au fost considerate de mulţi specialişti ca fiind de sorginte liberală, iar UE a primit, ca membre, numai acele state care au îndeplinit respectivele criterii, în primul rând prin preluarea modelului politic, economic şi social european. Transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar reprezintă un proces cvasi mecanic, bazându-se pe proceduri şi condiţii standard ce trebuie respectate de statele candidate. În acest proces complex era nevoie de un nou cadru instituţional funcţional, care să contribuie la respectarea obligaţiilor asumate pe

Page 465: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

465

linia armonizării cu acquis-ul comunitar, să evalueze costurile aderării şi să promoveze interesele naţionale în cursul negocierilor de aderare.

Se poate afirma că al doilea factor determinant al convergenţei instituţionale a fost constituit de sprijinul, condiţionalităţile şi presiunea instituţiilor financiare internaţionale, cu un rol major în cadrul guvernanţei globale, pentru realizarea reformelor economice. Ţărilor aflate în tranziţie nu li s-a impus un anumit model economic şi social sau o anumită cale a tranziţiei. Ele au optat pentru modelul capitalist şi economia de piaţă, pentru o terapie de şoc sau una graduală. În funcţie de terapia aleasă, de viteza şi profunzimea reformelor, de modul în care s-a înţeles rolul statului în economie şi procesul de consolidare a guvernanţei naţionale s-a desfăşurat şi procesul de dezvoltare şi convergenţă instituţională.

Au existat dezbateri pe tema modului în care se face dezvoltarea instituţională, dacă ea trebuie să preceadă procesele şi reformele din economie, să le însoţească sau să le urmeze. Dacă Douglass North şi alţi neoinstituţionalişti cred că instituţiile evoluează şi se schimbă într-o perioadă relativ lungă de timp, alţi autori consideră că instituţiile evoluează odată cu economia şi societatea, iar în anumite perioade de timp ele se pot schimba destul de rapid. Experţii Băncii Mondiale au sugerat ca unele instituţii să fie create la începutul tranziţiei, ele putându-se schimba odată cu implementarea unor reforme specifice, în timp ce alte instituţii ar putea fi dezvoltate la sfârşitul tranziţiei. În prima categorie ar intra instituţii guvernamentale care aplică legile şi instituţii orientate spre piaţă, iar în a doua instituţii legate de privatizare, activitatea sectorului privat, protecţia drepturilor de proprietate şi a mediului concurenţial.

Referitor la aceste consideraţii se impun două observaţii. Prima rezultă din faptul că opinia experţilor Băncii Mondiale este controversată şi contestabilă pentru că placa, probabil, de la prioritatea acordată macrostabilizării în detrimentul procesului de ajustare structurală, ceea ce denotă neînţelegerea interacţiunii specifice între nivelul macro şi cel microeconomic în perioda de tranziţie. Experienţa a demonstrat că întârzierea privatizării şi restructurării specifică terapiei graduale a avut efecte negative asupra indicatorilor macro şi asupra duratei tranziţiei. A doua observaţie care se poate face este că nu există o reţetă general valabilă de construcţie instituţională, întrucât dependenţa de cale individuală (determinismul de traseu) îşi pune amprenta asupra acestui proces.

Dacă toate statele foste comuniste au o moştenire comună legată de tarele sistemului comunist în materie de funcţionalitate şi eficienţă instituţională (dependenţa de cale sistemică), totuşi dependenţa de cale individuală, considerată

Page 466: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

466

şi ea drept un factor determinant al dezvoltării şi convergenţei instituţionale, explică gradul mare de eterogenitate pe plan instituţional.

De ce dezvoltarea şi convergenţa instituţională au fost un succes mai evident în ţările central-europene comparativ cu ţările est-europene, inclusiv Bulgaria şi România? Utilizarea terapiei de şoc şi nu a celei graduale împreună cu îndeplinirea mai timpurie a criteriilor de aderare ar fi una din explicaţiile progresului instituţional mai rapid. Autori ca E.Berglöf, P.Bolton, G.Roland ajung la o concluzie similară pe baza unor studii care utilizează indicatorii de guvernanţă ai BIRD şi BERD şi anume că dinamica procesului de construcţie instituţională s-a bazat pe standardele UE. Cu cât o ţară a fost mai capabilă să îmbunătăţească rapid şi semnificativ calitatea şi funcţionalitatea instituţiilor cu atât reformele sale politice, economice, sociale au avut mai mult succes. Cu cât populismul, corupţia, capturarea statului, clientelismul politic, căutarea de rente, prevalenţa unor reguli sau instituţii neoficiale s-au manifestat mai pregnant cu atât dezvoltarea instituţională a fost mai lentă şi mai puţin eficientă.

D.North şi ceilalţi teoreticieni ai neoinstituţionalimului istoric susţin importanţa dependenţei de cale ca factor determinant al dezvoltării instituţionale. Este vorba de dependenţa de cale individuală, de influenţa condiţiilor iniţiale de dezvoltare, care diferă în funcţie de o multitudine de factori sau variabile, de perioada de timp luată în discuţie, de alţi parametri. Sunt condiţii iniţiale date, de ordin geografic şi istoric, cu o influenţă mai pregnantă, dar şi condiţii iniţiale ce pot să se schimbe, cum sunt regimul politic, gradul de industrializare, care au o influenţă ceva mai redusă. Jena Bednar şi Scott E.Page de la Universitatea din Michigan au prezentat un model al dependenţei de cale instituţional şi cultural. El poate fi descris astfel: instituţiile favorizează apariţia unor regularităţi în comportamentul oamenilor care ajung să fie integraţi cultural, dar aceste regularităţi comportamentale influenţează viitoarele opţiuni pentru instituţii, pentru că factorul cultural este unul important pentru alegerile pe care le fac indivizii în societate. Această interacţiune între elementul cultural şi alegerile pe care le fac oamenii în plan instituţional creează ceea ce autorii numesc dependenţa de cale culturală şi instituţională1.

Are sau nu dependenţa de cale efecte benefice asupra dezvoltării instituţionale şi asupra creşterii economice? Rezistenţa la schimbare a instituţiilor în perioada de tranziţie şi de preaderare poate fi pusă pe seama influenţei negative a dependenţei de cale. Comparativ cu vestul Europei ţările balcanice, de exemplu, au 1 Vezi Jena Bednar, Scott E.Page, Culture, Institutional Performance and Path Dependence, Institute

of Governmental Studies, 2006

Page 467: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

467

cunoscut o dezvoltare instituţională mai târzie, cu multe sincope şi cu multe influenţe negative legate de tradiţiile culturale. Instituţiile au reprezentat de multe ori forme fără fond, ca să îl cităm pe Titu Maiorescu, iar impunerea regimului comunist a accentuat această trăsătură extrem de nefavorabilă pentru dezvoltarea economică şi socială a statelor respective. În opinia lui R.Putnam (1993), contextul istoric şi social, reflectat de situaţia instituţiilor neoficiale şi de nivelul calitativ al resurselor umane sau al capitalului social, a avut o influenţă profundă asupra dezvoltării instituţionale. În ţările balcanice dependenţa de cale a fost un factor care a frânat dezvoltarea şi convergenţa instituţională, procese realizabile mai degrabă sub influenţa şi presiunea unor factori externi, numiţi de unii autori şi ancore externe din cauza dependenţei create între ei şi statele respective.

Procesul de europenizare reprezintă unul dintre factorii determinanţi ai convergenţei instituţionale, care poate fi conexat cu îndeplinirea criteriilor de aderare la UE. În opinia unor autori, cum sunt F.Schimmelfenning şi U.Sedelmeier2, europenizarea este un proces în care statele (potenţial) candidate la aderarea la UE adoptă reglementările şi standardele comunitare, definiţie care are tangenţă cu îndeplinirea criteriului al treilea de aderare, cel al absorbţiei acquis-ului comunitar. Europenizarea ar putea fi mai bine definită ca un proces de modernizare complexă, inclusiv pe plan instituţional, pe baza modelului UE şi sub presiunea instituţiilor europene şi a altor factori exogeni şi endogeni. Cerinţele de modernizare reies atât din prevederile Acordurilor Europene (de Asociere) cât şi din conţinutul final al capitolelor de negociere a acquis-ului comunitar (31 în cazul României). Transformările din cadrul acestui proces nu sunt doar rezultatul presiunii instituţiilor comunitare, la ele contribuind şi forţe politice şi sociale interne, precum şi instituţii şi organizaţii din cadrul guvernanţei globale.

Europenizarea vizează statele europene şi în special pe cele candidate la aderare, iar procesul poate fi analizat prin prisma celor trei modele de adoptare a reglementărilor comunitare prezentate de Schimmelfenning şi Sedelmeier 3 . În primul rând este modelul de învăţare socială, care se referă la adoptarea de legi, norme, standarde în ţările respective după modelul celor din UE. El se bazează pe logica adecvării, paradigmă dezvoltată de neoinstituţionalişti de talia lui J.March şi M.Olsen (1989) în analiza procesului de dezvoltare instituţională şi care facilitează înţelegerea fenomenului de mimetism în domeniul reglementărilor şi în alte domenii (inclusiv instituţional) din ţările candidate la aderare. Al doilea ar fi

2 Frank Schimmelfenning şi Ulrich Sedelmeier, The Europenization of Central and Eastern Europe,

Cornell University Press, New York, 2005 3 Idem 4

Page 468: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

468

modelul lecţiilor învăţate singur sau al adoptării de reforme şi reglementări considerate adevate cerinţelor şi provocărilor interne, fără consideraţii legate de influenţe sau presiuni externe. Al treilea este modelul stimulentelor externe, care este de fapt impus sub presiunea negocierilor cu UE, şi care poate fi subordonat logicii consecinţelor. Modelul se bazează pe asistenţa tehnică şi financiară precum şi pe legăturile instituţionale promovate de UE, care a sprijinit prin condiţionalităţi procesul de pregătire a aderării. Apropierea instituţională de UE, acceptarea condiţiilor impuse de aceasta, chestiunea echilibrului intern în materie de putere şi relaţii de negociere, analiza costurilor de oportunitate legate de adoptarea reglementărilor comunitare sunt doar câteva aspecte importante ale acestui model.

Cercetătorii de la Universitatea din Kiel 4 consideră că procesul de europenizare poate fi racordat la procesul guvernanţei externe a UE, menit să promoveze în imediata apropiere sau vecinătate parteneriate, ordine şi stabilitate, performanţă instituţională. Principiile bunei guvernanţe comunitare menţionate în Carta Albă a Guvernanţei Europene sunt aplicabile şi guvernanţei globale, ceea ce poate însemna că strategia de europenizare pentru ţările potenţial candidate ar reprezenta o parte din politica responsabilităţii globale a UE. Europenizarea nu este doar un instrument al dezvoltării şi convergenţei instituţionale ci şi o modalitate de a aborda reforma instituţiilor prin prisma adoptării de norme, valori, principii consacrate de practica instituţională din UE. Prin europenizare, indiferent de modalitate sa de realizare, se remodelează instituţiile, se redefinesc relaţiile de putere şi interacţiune între diverşi actori, se pune în discuţie capacitatea de intervenţie sau funcţionalitate a statului.

Pentru John Olsen 5 europenizarea presupune nu numai lărgirea UE şi crearea unei Europe unite şi puternice, ci şi dezvoltarea instituţională la nivel european, reforma instituţiilor europene, propagarea modelului instituţional european prin reglementări, structuri, norme, forme de organizare şi guvernanţă comunitară. T.Risse, M.Cowles şi J.Caporaso6 văd europenizarea ca un proces de consolidare instituţională la nivel european, care poate însemna şi posibilitatea de a alege între diferite forme de organizare şi guvernare. Desigur că alternativele sau opţiunile de dezvoltare instituţională la nivel comunitar trebuie să aibă în vedere atât costurile lor (inputurile) cât mai ales efectele sau rezultatele lor. Orice

4 R. Schweickert, I. Melnykovska, A. Gawrich, A. Franke. ENEPO WP 10, Institutional

Convergence of CIS towards European benchmarts, Universitatea din Kiel, 2006-2007 5 John. P.Olsen, The Many Faces of Europenization, Arena Working Papers, UIO, 2002 6 T.Risse, M.Cowles şi J.Caporaso, Europenization and Domestic Change: Introduction,

Transforming Europe, Cornel University Press, 2001

Page 469: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

469

aranjament instituţional trebuie sprijinit de către toate statele membre, nu numai de către cele mari, şi trebuie să fie în mare măsură avantajos pentru acestea.

În termenii convergenţei instituţionale, europenizarea înseamnă propagarea valorilor instituţionale europene, adică răspândirea modelelor vest-europene de organizare şi guvernare, fără a ignora tradiţiile instituţionale şi experienţa istorică a fiecărei ţări. Totuşi, unii neoinstituţionalişti, neagă sau pun sub semnul întrebării existenţa unor modele tipic europene de organizare şi guvernare şi focalizează mai mult pe impactul globalizării pe linia extinderii unor modele universale, cum ar fi cel american. Mai ales în Marea Britanie există o atracţie pentru modelul american de organizare, inovare şi adaptabilitate. Analizele comparative între identitatea europeană şi cea americană, între modurile de organizare, între gradul de civilizaţie, libertate şi dezvoltare economică au vizat cu precădere teme ca federalismul, legătura între eficienţa economică şi justiţia socială, rezistenţa la cultura societăţii de consum.

Uniunea Europeană reprezintă un model de integrare regională pe plan economic, tinde către un model social şi nu reuşeşte încă să creeze un model politic. Totuşi influenţa UE atât la nivel global cât mai ales la nivel pan-european este puternică, evidentă şi benefică. Răspândirea formelor de organizare şi guvernare europeană, a principiilor şi valorilor europene se bazează pe atractivitate, acceptare, condiţionalitate, sprijin tehnic şi financiar. Procesul de europenizare înseamnă modernizarea guvernanţei la nivel naţional în consonanţă cu cerinţele impuse de UE, precum şi reconsiderarea rolului jucat de statul naţional. Procesul implică reţele de actori şi de resurse, ultimele folosite pentru a traduce în practică principiile europenizării şi a promova formele moderne de guvernanţă.

T.Risse, M.Cowles şi J.Caporaso7 au analizat legătura de cauzalitate între europenizare şi structurile instituţionale din statele membre, care poate acţiona în ambele sensuri, existând o relaţie de condiţionare reciprocă. Se poate spune că în UE sistemele de guvernanţă naţionale se influenţează şi se potenţează reciproc, procesul fiind dificil de monitorizat şi consecinţele greu de estimat. Complexitatea schimbărilor pe plan instituţional şi al guvernanţei este relevată de interacţiunile şi influenţele reciproce între nivelurile locale, regionale, naţionale, comunitare, globale. Procesul de armonizare induce un grad ridicat de interdependenţă între diferitele niveluri ale guvernanţei şi instituţiile aferente. Dinamica transformărilor îmbracă diverse forme de adaptare reciprocă a instituţiilor la diferitele niveluri şi domenii ale guvernanţei comunitare. Modelarea şi coordonarea adecvată a

7 Idem 8

Page 470: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

470

schimbărilor de ordin instituţional este menită a diminua diferenţele şi a atenua divergenţele între guvernanţele naţionale, fără a afecta stabilitatea cadrului instituţional. Impune sau nu procesul de europenizare găsirea unor modele de guvernanţă, care să aibă în vedere variabile de genul gradului de interacţiune, de interdependenţă, de cooperare, de competiţie? Răspunsul ar fi că putem vorbi de un proces dinamic, de continuă adaptare, schimbare, reformare sub presiunea factorilor endogeni şi exogeni, care ar putea conduce pe termen lung şi la un proces de unificare politică a Europei.

Prin prisma procesului de adaptare şi armonizare, europenizarea se poate realiza atât prin cunoştinţele dobândite din experienţa sau practica experimentală, cât şi prin cunoştinţele obţinute prin selecţia competitivă. Schimbările instituţionale pe baza practicii experimentale sunt un răspuns la formele alternative ale organizării şi guvernanţei naţionale şi au în vedere experienţa de succes a unor state în domeniul respectiv. Modelele de reformă instituţională bazate pe selecţia competitivă sunt expresia procesului de schimbare propriu zis, numai cele mai eficiente instituţii reuşind să reziste în faţa schimbărilor. Se poate vorbi de compatibilitatea aranjamentelor instituţionale la nivel comunitar cu cele la nivel naţional, unde există o diversitate structurală evidenţiată de condiţiile de guvernare relativ diferite şi de modele instituţionale diferenţiate.

Întrebarea care se poate pune este următoarea: cât de rezistente sunt la schimbare modelele instituţionale naţionale şi cum reacţionează ele faţă de schimbările şi presiunile de la nivel european? March şi Olsen 8 consideră că guvernele şi sistemele administrative din statele membre s-au adaptat diferit la presiunile pe linia reformei instituţionale, în funcţie de resursele şi tradiţiile proprii (dependenţa de cale). H.Sjursen9 crede că europenizarea nu se limitează doar la schimbări de natură structurală şi politică ci se extinde şi asupra sistemului de norme şi valori şi asupra identităţilor naţionale. Valorile europene sunt filtrate prin prisma tradiţiilor interne, a instituţiilor existente, identităţilor naţionale, resurselor disponibile, influenţând gradul de convergenţă şi omogenizare.

La identificarea mecanismelor europenizării o contribuţie semnificativă au adus-o Borzel 10 şi Cowles 11 , care au analizat gradul de compatibilitate între instituţiile naţionale şi politicile comunitare, determinat de factori cum sunt 8 J.G.March, J.P.Olsen, Democratic Governance, New York, 1995 9 H.Sjursen, The Common Foreign and Security Policy: Limits of Intergovernmentalism and the

Search for the Global Role in S. Andersen and K. A. Eliassen (eds) Making Policy in Europe, London: Sage Publications, 2001

10 T.Borzel, Towards Convergence in Europe?, Journal of Common Market Studies, 39/4, 1999 11 Idem 8

Page 471: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

471

modelul european, reglementările comunitare, structura guvernanţei naţionale. Prin transpunerea sau adoptarea modelului european se înţelege adaptarea structurilor interne la cerinţele impuse de UE prin reglementările specifice politicilor comune - integrare pozitivă şi/sau prin eliminarea unor bariere naţionale - integrare negativă (Knill şi Lehmkuhl 12 ). Există presiunea adoptării şi armonizării pentru statele membre din partea UE, care se manifestă prin obligativitatea unor reglementări sau prin forme flexibile de coordonare şi integrare.

Interacţiunea între dinamica politicilor comunitare şi structura macropolitică este unul din aspectele importante ale europenizării. Cercetarea empirică demonstrează că europenizarea a dus la schimbarea sistemelor politice independent de macro-caracteristici, spre exemplu Uniunea Economică şi Monetară a produs schimbări similare în ţări relativ diferite. Impactul politicilor comune şi impactul reglementărilor comunitare s-au manifestat pe planul liberalizării economice şi al reformelor de ordin economic şi instituţional. Politicile de reformă economică sunt elaborate şi implementate de statele membre în conexiune cu obiectivele Strategiei de la Lisabona şi cu prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere. Procesul schimbării poate fi guvernat de politicieni, elite tehnocrate, structuri administrative, manageri, în funcţie de specificul politicii sau domeniului respectiv. Transpunerea şi implementarea politicilor, reglementărilor, acquis-ului presupune un management performant, structuri administrative consolidate, un cadru strategic clar şi bine fundamentat.

Criteriul reformei administraţiei publice a fost îndeplinit şi prin noile proceduri introduse la presiunea UE şi care au implicat schimbări de natură administrativă la nivel naţional şi regional. Procesul implică o independenţă crescândă a aparatului administrativ faţă de presiunile discreţionare ale puterii politice, datorită şi reglementărilor comunitare care limitează aceste presiuni şi modelează sistemul în direcţia rezolvării problemelor specifice fiecărui domeniu. Procesul de modernizare şi reformare instituţională se propagă treptat dinspre centru spre nivelurile periferice.

Globalizarea poate fi considerată un alt factor determinant al dezvoltării şi convergenţei instituţionale. Integrarea pieţelor şi liberalizarea fluxurilor de mărfuri şi factori, internaţionalizarea producţiei şi firmelor, creşterea importanţei problemelor globale au impus cooperarea guvernelor naţionale la nivel global, sporirea performanţelor guvernanţei la toate nivelurile, crearea şi dezvoltarea de instituţii adecvate şi adaptate cerinţelor globalizării. Fenomene specifice 12 C.Knill, D.Lehmkuhl, How Europe matters: Different Mechanisms of Europenization, European

Integration Online Papers, vol 3, 1999

Page 472: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

472

globalizării, cum sunt creşterea puterii şi influenţei firmelor transnaţionale, internaţionalizarea pieţelor şi firmelor, dezvoltarea reţelelor globale, reducerea rolului regulator al statelor naţionale şi chiar cedarea de prerogative/suveranităţi naţionale au condus la impunerea de reguli şi norme globale la nivel naţional. Deschiderea pieţelor şi intensificarea concurenţei au impus noi cerinţe pentru politicile şi strategiile promovate de instituţiile naţionale şi europene.

Dar principalul impact al globalizării asupra atribuţiilor sau puterilor instituţiilor statului îl reprezintă cedarea de suveranitate. D.Held, A.McGrew, D.Goldblatt, J.Parraton 13 îşi pun întrebarea dacă globalizarea este asociată cu dispariţia, renaşterea sau transformarea puterii statului, dar răspunsurile lor nu sunt decât simple afirmaţii nesusţinute de argumente temeinice de ordin politic, economic, social. În ce măsură suveranitatea este erodată de cedarea unor atribuţii sau prerogative naţionale unor instituţii sau organisme supranaţionale şi internaţionale? În chestiunea cedării suveranităţii se disting două poziţii adverse, prima ar fi aceea că suveranitatea constituie dreptul inalienabil al statului naţional, a doua că suveranitatea este alienabilă şi deci poate fi cedată parţial.

În ce priveşte prima poziţie, David Held şi Anthony McGrew văd globalizarea economică ca un set de procese care, pe de o parte generează o multitudine de legături ce transced statele şi societăţile, iar pe de altă parte se produce o intensificare a interdependenţelor între statele suverane. Concluzia ar fi că statele naţionale îşi păstrează suveranitatea în contextul globalizării, concluzie pe care o adoptă şi Paul Hirst şi Grahame Thompson14, care susţin că suveranitatea reprezintă o revendicare politică distinctă - controlul strict al unui teritoriu determinat. Cei doi autori cred că, deşi capacităţile de guvernare ale instituţiilor statului s-au schimbat, iar managerii macroeconomici naţionali şi-au pierdut considerabil din atribuţii, totuşi acestea rămân instituţii de bază, mai ales pentru o guvernanţă globală eficientă. Prin crearea unei noi relaţii între putere şi teritoriu - posesiunea exclusivă - şi prin faptul că îşi determină natura politicilor interne şi externe statele actuale ar fi state suverane. Totuşi nu se poate nega că unele atribuţii în materie de guvernare ale statului s-au modificat, mai ales cele legate de managementul macroeconomic, trecând la agenţii economici, îndeosebi la companiile transnaţionale.

În privinţa celei de-a doua poziţii, potrivit căreia suveranitatea ar fi alienabilă, scindată sau limitată, ea se conexează cu ideea că unele atribuţii ale

13 D.Held, A.McGrew, D.Goldblatt, J.Parraton, Transformări Globale, Editura Polirom, Iaşi, 2004 14 Paul Hirst şi Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti,

2002

Page 473: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

473

instituţiilor statului sunt cedate atât marilor firme cât şi unor instituţii internaţionale. Chiar susţinători ai ideii de suveranitate ca drept inalienabil, de genul lui Paul Hirst şi Grahame Thompson, recunosc caracterul alienabil al suveranităţii când analizează procesul de integrare europeană, care a presupus restrângeri sau cedări de suveranităţi din partea instituţiilor naţionale în favoarea instituţiilor europene. Moneda unică, politica comercială, uniunea vamală, stabilirea regulilor privind concurenţa pe piaţa unică sunt doar câteva domenii unde atribuţiile instituţiilor naţionale au trecut în totalitate în sarcina celor europene. În opinia lui Ulrich Beck suveranitatea ar trebui înţeleasă ca o putere scindată, percepută disociat de un întreg şir de actori naţionali, regionali şi internaţionali, limitată şi încătuşată de această pluralitate imanentă 15 . Analizând relaţia între suveranitate şi diferite instituţii internaţionale Vasile Stănescu16 apreciază că statul pierde din suveranitate pe trei căi: a) fie prin trecerea anumitor atribuţii ale suveranităţii, în mod voluntar, pe seama unor organisme suprastatale; b) fie, involuntar, prin forţa de pătrundere a mijloacelor şi condiţiilor companiilor transnaţionale; c) fie prin organizaţiile internaţionale, de regulă ONU, dar nu numai, a căror putere de acţiune obligă statele naţiune să li se subordoneze. Interesele statelor naţionale şi cele ale companiilor transnaţionale sunt de multe ori divergente, iar suveranitatea statului este subminată de acestea prin diverse modalităţi, cum ar fi forma subtilă de evaziune fiscală a preţurilor de transfer.

Poziţiile controversate asupra suveranităţii din perspectiva globalizării provin din abordarea acesteia pe două planuri diferite, primul ar fi cel al dimensiunii politice - suveranitatea fiind un drept politic inalienabil consfinţit ca atare în documentele internaţionale, al doilea ar fi dimensiunea economică - suveranitatea fiind alienabilă, scindată sau limitată prin cedarea unor atribuţii de politică economică unor organisme supranaţionale, care pot promova mai bine interesele statelor naţionale pe arena internaţională sau le pot apăra mai bine de acţiunile dăunătoare ale companiilor transnaţionale.

Caracteristici ale convergenţei instituţionale din România Pentru România suprapunerea pregătirii aderării la UE cu reforma

economică specifică tranziţiei a însemnat şi un proces de construcţie şi convergenţă instituţională, care a fost destul de dificil, cu multe sincope, incoerenţe şi întârzieri. Eşecul politicii de macrostabilizare din anii’90 şi cel al politicii de restructurare economică (care s-a manifestat şi printr-o puternică dezindustrializare a ţării) 15 Ulrich Beck, Ce este globalizarea?, Editura Trei, Bucureşti, 2003 16 Vasile Stănescu, Stiinţa Globalizării, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

Page 474: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

474

reflectă neînţelegerea interacţiunii specifice tranziţiei economice între nivelul macroeconomic şi cel microeconomic, mai ales pe fondul existenţei unor mari dezechilibre acumulate în perioada comunistă. Politicile de stabilizare macroeconomică au avut efecte perverse asupra nivelului microeconomic, la rândul ei întârzierea reformelor structurale la nivel microeconomic (privatizare şi restructurare) nu a susţinut sau chiar a subminat procesul de macrostabilizare. Reţeta macrostabilizării propusă de FMI şi axată pe politicile în domeniul cererii (demand side policies) a fost criticată de laureatul premiului Nobel Joseph Stiglitz în anul 2000, care a subliniat importanţa politicilor în domeniul ofertei (supply side policies). Controversele pe tema aplicării terapiei de şoc sau a celei graduale de tranziţie la economia de piaţă, mai ales legate de costurile şi efectele lor, au existat şi în România, dar este cert că a lipsit un program de tranziţie coerent, credibil şi eficace. Politica macroeconomică populistă din perioada 1990-1996 a avut efecte negative şi a accentuat dezechilibrul extern 17 . Deficienţele majore şi marile neîmpliniri de ordin instituţional din anii’90 şi-au pus puternic amprenta atât asupra eficacităţii politicilor economice şi a eficienţei măsurilor de reformă, implicit a performanţelor economice (România traversând două perioade de recesiune şi hiperinflaţie) cât şi asupra nivelului de pregătire pentru aderarea la UE, oglindit de modul de îndeplinire a criteriilor de aderare.

Modelarea sau transformarea instituţională era necesară nu numai prin prisma a ceea ce s-a întâmplat în România în perioada modernă în general şi în perioda economiei de comandă în special (vezi teoria dependenţei de cale sau a determinismului de traseu, vezi teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu) ci şi prin prisma funcţionării adecvate a economiei de piaţă şi a realizării unui progres rapid de ordin economic şi social. Indiferent de abordările conceptuale care încearcă să explice diversitatea performanţelor economice ale economiilor naţionale prin contribuţia majoră a structurilor instituţionale şi a calităţii politicilor economice era necesară modelarea instituţională ca proces dirijat, pentru eliminarea unui deficit de performanţă structural şi pentru transformarea sistemului birocratic-administrativ, corupt, ineficient şi incompetent, într-un sistem instituţional viabil şi performant, capabil să soluţioneze problemele fundamentale ale economiei (Daniel Dăianu, 1999). Cerinţele economiei de piaţă liberă şi ale celor patru seturi de criterii de aderare(politice, economice, absorbţie acquis comunitar, reforma administraţiei publice) au impus redefinirea, restructurarea, repoziţionarea vechilor instituţii, înfiinţarea de noi ministere şi agenţii, crearea de

17 Daniel Dăianu, Transformarea ca proces real, I.R.L.I., Bucureşti, 1999

Page 475: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

475

instituţii specifice calităţii de membru al UE. Începând cu august 1997 (Agenda 2000) în rapoartele sale anuale de evaluare Comisia Europeană a analizat în mod critic şi constructiv dezvoltarea instituţională din România conexată cu pachetul de politici elaborate şi implementate de instituţiile publice prin filtrul cerinţelor celor patru seturi de criterii de aderare la UE.

Dacă acceptăm concluziile şi opiniile lui Morten Bennedsen, Nikolaj Malchow - Moller, Frederik Vinten18, bazate pe o serie de studii de ţară, că nu există un set de instituţii adecvate sau bune pe care o ţară în tranziţie poate să-l adopte şi construcţia unor instituţii performante ar trebui să se realizeze în circumstanţele specifice fiecărei ţări, iar politicile promovate de aceste instituţii trebuie să fie adecvate cerinţelor şi specificităţilor locale, atunci modelarea instituţională ar fi trebuit să demareze în România cu axarea pe instituţiile fundamentale informale, cum ar fi drepturile de proprietate şi măsurile anticorupţie care sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea economică. Din nefericire în acest domeniu realizările României au fost modeste, îndeosebi în anii’90, dar nici în prezent lupta împotriva corupţiei nu reprezintă un succes din cauza faptului că puterea juridică la vârf nu este nici independentă cu adevărat şi nici performantă şi incoruptibilă. În România nu a existat suficientă voinţă politică pentru reglementarea şi restituirea drepturilor de proprietate, ceea ce a afectat în mod negativ şi instituţiile de contractare (care reglementează tranzacţiile între parteneri privaţi şi care prezintă importanţă pentru organizarea intermedierii financiare), dar şi activitatea multor instanţe civile, copleşite de revendicările şi procesele pe tema reconstituirii unor drepturi de proprietate.

Considerăm că şi în cazul României se confirmă aserţiunile lui Daron Acemoglu, Simon Johnson şi James A. Robinson,19 care au argumentat solid ideea că instituţiile economice bune sunt cele care garantează, pentru segmente largi ale societăţii, securitatea depturilor de proprietate şi asigură accesul relativ egal la resursele economice, ele depinzând de instituţii politice adecvate ce nu ar trebui să promoveze doar interesele unei oligarhii sau unor grupuri mici sau ale unor elite. Instituţiile politice inadecvate au contribuit la menţinerea ambiguităţii drepturilor de proprietate, profitabilă doar pentru deţinătorii puterii politice la nivel central şi local şi acoliţii lor, dar total nefavorabilă încurajării investiţiilor autohtone şi

18 Morten Bennedsen, Nikolaj Malchow - Moller, Frederik Vinten: Institutions and Growth – a

Literature Survey, Centre for Economic and Business Research, Copenhagen Business School, 3 mai 2005

19 Daron Acemoglu, Simon Johnson şi James A. Robinson: Institutions as a Fundamental Cause of Long-Run Growth (Handbook of Economic Growth, Volume I A. Edited by Philippe Aghion and Steven N. Durlauf, 2005, Elsevier B.V.)

Page 476: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

476

străine. Practic din cauza eşecurilor programelor de macrostabilizare, a întârzierii privatizării şi restructurării la nivel microeconomic, a corupţiei şi nereglementării drepturilor de proprietate, a funcţionării defectuoase a justiţiei, a numeroaselor bariere şi obstrucţii create de grupurile de interese autohtone România a pierdut cursa investiţiilor străine directe din anii’90 cu efecte directe negative pe planul disponibilului de factori de producţie (capital şi tehnologie), remodelării structurilor industriale şi pregătirii aderării la UE.

In România instituţiile publice au fost şi rămân încă deficitare pe planul managementului strategic şi instituţional, ceea ce se reflectă nu numai asupra performanţelor politicilor promovate de ele ci şi asupra calităţii de ansamblu a guvernării la toate nivelurile, îndeosebi aşa cum susţin Khalil, Ellaboudy şi Denzau 20 asupra gradului de corupţie, eficienţei sectorului public, eficacităţii politicii fiscale. Pentru asigurarea creşterii economice susţinute, accelerarea progresului tehnic şi tehnologic (a inovării), ridicarea productivităţii totale a factorilor de producţie ar fi fost nevoie de o calitate superioară a guvernanţei în România, care să aibă în centrul ei promovarea intereselor publice şi nu a intereselor unor grupuri restrânse de profitori ai tranziţiei sau în favoarea unor mari firme străine. Astfel marile privatizări în favoarea investitorilor strategici străini au fost făcute la preţuri derizorii şi cu mari prejudicii aduse statului român, SIDEX fiind vândută cu 70 milioane dolari, PETROM cu 650 milioane euro, BCR cu o pierdere de 1,3 miliarde euro în favoarea BERD şi IFC (Banca Mondială).

A fost evidentă proliferarea lobbyului grupurilor de interese, pentru putere şi rente, care în condiţiile chiar ale existenţei unor instituţii democratice, poate conduce la blocaje şi disfuncţionalităţi de ordin politic, legislativ, instituţional ce afectează negativ adoptarea unor decizii majore şi a unor politici eficace necesare în procesul de reformă, dezvoltare şi convergenţă economică. Faptul că electoratul a putut fi manipulat uşor prin măsuri populiste şi cu sprijinul mass media a permis unor grupuri restrânse de interese asociate unor partide politice să controleze procesul electoral şi să împiedice cetăţenii să elimine administraţiile publice ineficiente şi corupte. Lipsa încrederii în politicieni, în elite, cuplată cu necunoaşterea drepturilor fundamentale şi absenţa spiritului şi apartenenţei la o comunitate a afectat şi calitatea democraţiei participative prin neimplicarea cetăţenilor în asumarea unor iniţiative publice în pofida prevederilor favorabile create de constituţie, legea 189/1999 şi legea 141/2004 (Andreea Vass, 2008)21 20 Khalil Mahmoud, Shereef Ellaboudy, Arthur Denzau, The Institutions and Economic Development

in the OECD, International Research Journal of Finance and Economics, Issue 12, 2007 21 Andreea Vass, Două extreme. Democraţia în România şi Elveţia, Internet, 9 mai 2008

Page 477: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

477

Totuşi problemele fundamentale ale guvernanţei la nivel naţional şi local, unele cu impact asupra convergenţei economice, nu se pot soluţiona în mod eficient pe calea unor referendumuri (aşa cum se întâmplă în Elveţia) din cauza faptului că ele necesită o analiză competentă şi multicriterială, implicarea specialiştilor / tehnocraţilor şi asumarea unor responsabilităţi politice.

Plecând de la conceptul guvernanţei multinivel, lansat de Gary Marks în 1993, putem pune în discuţie în contrast cu paradigmele neofuncţionaliste şi cu cele ale interguvernamentalismului liberal, rolul palierului comunitar (instituţiilor comunitare) în distribuirea puterii şi în rezolvarea problemelor guvernanţei, inclusiv în domeniul suportului pentru realizarea convergenţei economice de către statele membre mai puţin dezvoltate sau nou intrate. Rolul palierului naţional în realizarea convergenţei economice a fost important prin politicile de macrostabilizare bazate pe instrumentele monetare şi fiscale vizând stoparea deprecierii cursului de schimb, flotarea controlată a acestuia, utilizarea adecvată a ratei dobânzii pentru calmarea presiunilor inflaţioniste, controlul strict al masei monetare, controlul deficitului bugetar, combaterea evaziunii fiscale, deschiderea funcţională şi treptată a economiei atât în ce priveşte fluxurile comerciale cât si cele financiare. Alte măsuri au vizat promovarea antreprenoriatului şi a autonomiei decizionale a agenţilor economici, privatizarea şi demonopolizarea societăţilor de stat, conceperea şi implementarea unor strategii şi politici sectoriale, punerea la punct a mecanismului de supraveghere a pieţei, asigurarea credibilităţii politicilor economice, creşterea treptată a nivelului de trai şi a acceptabilităţii sociale a unor măsuri de reformă economică.

In perioada de post-aderare sarcinile instituţiilor din România nu sunt facile, mai ales pe fondul crizei financiare, a celei petroliere şi a celei alimentare de pe plan mondial declanşate în 2007 şi amplificate în 2008. Banca centrală, responsabilă cu politica monetară, dar care veghează şi asupra îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală, este cea care trebuie să vegheze la evitarea fluctuaţiilor excesive ale cursului de schimb (politica de apreciere s-a dovedit nesustenabilă, în contextul amplificării apreciabile a dezechilibrului contului curent, care nu mai poate fi acoperit prin intrări mari de capital), la pregătirea intrării în mecanismul cursurilor de schimb ERM II, la adoptarea într-un interval rezonabil a monedei unice. Deocamdată Banca Naţională se confruntă cu presiunile inflaţioniste create de explozia preţurilor la alimente, la ţiţei şi alte produse energetice.

Pe planul convergenţei economiei reale unde responsabilităţile guvernamentale sunt mai pregnante şi unde se vizează continuarea creşterii

Page 478: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

478

economice în ritmuri mai înalte decât media comunitară, instituţiile publice şi politicile acestora pot aduce o contribuţie marcantă la acest proces prin implementarea politicii de coeziune bazată pe fondurile structurale (vezi programele operaţionale), prin politicile sectoriale care sprijină modernizarea structurilor economice şi creşterea performanţelor acestora cu contribuţia capitalului autohton şi străin, prin accentul pus pe dezvoltarea capitalului uman şi pe susţinerea activităţilor de cercetare şi inovare, prin îndeplinirea/asumarea integrală a condiţionalităţilor din cadrul tratatului de aderare la UE, racordarea la cerinţele politicilor comune ale UE, ale cadrului strategic de dezvoltare economică şi socială (agenda Lisabona), ale guvernanţei comunitare multinivel şi ale guvernanţei globale. Aceste cerinţe legate de convergenţa economiei reale pot fi asigurate prin procesul de convergenţă instituţională, care poate conduce la realizarea dezideratului de reducere a decalajelor şi de accelerare a progresului economic şi social. Instituţiile publice naţionale au un dublu rol, acela de a contribui prin expertiza lor la creşterea performanţelor politicilor şi strategiilor comunitare care pot determina în mod direct performanţele politicilor la nivel naţional, dar şi acela de a lua în considerare condiţiile şi cerinţele specifice guvernanţei la nivel naţional, regional şi local.

Prin aderarea la UE s-a produs transferul de suveranitate sau atribuţii în domeniul economic dinspre instituţiile publice naţionale spre instituţiile comunitare, dar în schimb s-a mărit substanţial asistenţa pe care ţara noastră o primeşte din fondurile structurale, inclusiv pentru realizarea convergenţei economice.

Unul din domeniile cele mai controversate pe planul performanţelor şi impactului lui asupra instaurării normalităţii ca stare generatoare de progres şi convergenţă este cel al justiţiei. Aderarea României la UE era condiţionată în domeniul justiţiei de dezvoltarea şi implementarea unui Plan de acţiune actualizat şi integrat şi a unei Strategii de reformă a Sistemului Judiciar. De asemenea trebuia accelerată considerabil lupta împotriva corupţiei şi în particular a corupţiei la nivel înalt prin asigurarea aplicării stricte a legislaţiei anticorupţie şi a independenţei efective a Parchetului Naţional Anticorupţie, actuala DNA. In final ar fi trebuit realizat un audit independent al rezultatelor şi impactului generate de Strategia Naţională Anticorupţie.

Clauza de salvgardare pe justiţie şi afaceri interne a fost introdusă în tratatul de aderare pentru a se asigura realizarea angajamentelor asumate şi a obligaţiilor ce-i revin României în calitate de stat membru al UE. Discuţiile privind reactivarea clauzei de la începutul anului 2008 au fost legate de situaţia dosarelor

Page 479: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

479

de mare corupţie, de criza implicată de desemnarea noului ministru al justiţiei, de problematica adoptării codurilor de procedură civilă şi penală, de disputele între puterile statului privind rolul şi implicarea lor legală în lupta împotriva corupţiei.

Marea problemă a sistemului de justiţie nu este numai imaginea proastă pe care i-a creat-o mass media şi încrederea scăzută a populaţiei în acest sistem (doar 26% din populaţie având încredere în justiţie conform ultimului Eurobarometru din 2008) ci şi faptul că din punct de vedere a eficienţei sale, adică a raportului între resursele utilizate şi rezultatele obţinute, nu este un domeniu performant. Nici interacţiunea sa cu alte sisteme nu este una corespunzătoare, dovadă tensiunile existene între magistraţi pe de o parte şi politiştii judiciari pe de altă parte. Viziunile pozitive pe care le au cei din interiorul sistemului nu pot estompa percepţia negativă a cetăţenilor şi a observatorilor interni şi externi despre sistem prin prisma duratei nerezonabile de timp a procedurilor şi a soluţionării cauzelor, numeroaselor cauze aflate pe rolul CEDO şi condamnărilor pronunţate la adresa statului român, jurisprudenţei contradictorii şi imprevizibile la nivelul instanţei supreme, suspiciunilor de corupţie care planează de multe ori asupra calităţii actului de justiţie, lipsei de incredere în soluţiile instanţei de control judiciar, practicii judiciare neunitare cauzată de imperfecţiunile legislative şi de interpretările eronate ale instanţelor, întârzierii sau nepunerii în aplicare a hotărârilor judecătoreşti şi neimplicării magistraţilor în acest proces, capacităţii relativ reduse a sistemului de autoreglare şi reformare din interior(Florin Streteanu, 2008)22.

Concluzii Principalul factor determinant al dezvoltării şi construcţiei instituţionale în

ţările candidate la aderare a fost îndeplinirea celor patru seturi de criterii impuse de UE, care a fost monitorizată şi analizată în rapoartele anuale de evaluare ale Comisiei Europene. Alt factor important, care s-a corelat cu primul, a fost reprezentat de sprijinul, condiţionalităţile şi presiunea instituţiilor financiare internaţionale, cu un rol major în cadrul guvernanţei globale, pentru realizarea reformelor economice. Dependenţa de cale individuală, care explică eterogenitatea şi particularităţile dezvoltării instituţionale şi care reflectă influenţa condiţiilor initiale de dezvoltare, unele date, cum sunt cele de odin geografic şi istori, altele cu caracter dinamic şi-a pus amprenta îndeosebi asupra situaţiei instituţiilor neoficiale. Un factor cu influenţa majoră este procesul de europenizare, care ar

22 Florin Streteanu, Barometrul Sistemului Judiciar 2008, Bucureşti, 2008

Page 480: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

480

putea fi mai bine definit ca un proces de modernizare complexă, inclusiv pe plan instituţional, pe baza modelului UE şi sub presiunea instituţiilor europene şi care poate fi racordat şi la cerinţele guvernanţei multinivel din cadrul UE. Europenizarea poate fi analizată prin prisma celor trei modele de adoptare a reglementărilor comunitare prezentate de Schimmelfenning şi Sedelmeier: modelul de învăţare socială, modelul lecţiilor învăţate singur şi modelul stimulentelor extern. Prin prisma procesului de adaptare şi armonizare, europenizarea se poate realiza atât prin cunoştinţele dobândite din experienţa sau practica experimentală, care reflectă experienţa de succes a unor state comunitare în domeniul organizării şi guvernanţei naţionale, cât şi prin cunoştinţele obţinute prin selecţia competitivă, care reflectă eficienţa managementului instituţional şi strategic. Impactul globalizării asupra cadrului instituţional al ţărilor aflate în tranzitie s-a manifestat prin cedarea unor atribuţii sau prerogative naţionale unor instituţii sau organisme supranaţionale şi internaţionale.

Caracteristicile dezvoltării şi convergenţei instituţionale din România au depins de cerinţele economiei de piaţă liberă şi ale celor patru seturi de criterii de aderare (politice, economice, absorbţie acquis comunitar, reforma administraţiei publice, dar au relevat o puternică influenţă a dependenţei individuale de cale pe linia instituţiilor fundamentale informale, cum ar fi drepturile de proprietate şi corupţia. Eşecurile şi neîmplinirile tranziţiei pot fi atribuite şi slabelor performanţe ale instituţiilor pe planul politicilor şi strategiilor promovate, precum şi influenţei negative a decidenţilor politici. Proliferarea lobbyului grupurilor de interese, pentru putere şi rente, a condus la blocaje şi disfuncţionalităţi de ordin politic, legislativ, instituţional, care au afectat negativ adoptarea unor decizii majore şi a unor politici eficace necesare în procesul de reformă, dezvoltare şi convergenţă economică.

Page 481: Carte ASE 2008

Determinanţi şi caracteristici ale convergenţei instituţionale din România

481

Determinants and characteristics of institutional development and convergence

Scientific Researcher grade I Petre Prisecaru, PhD The Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

The main determinant factor of institutional development and convergence in the candidate countries was the fulfilment of the fourth accession criteria imposed by EU, which has been supervised and analysed in the annual evaluation reports(opinions)of European Commission. Another important factor, which it was correlated with the first one, has been represented by the support, conditionalities and pressure of international financial institutions, having a major role within the global governance, for achieving the economic reforms. The individual path dependence, which explains the heterogenity and particularities of institutional development and reflects the influence of initial development conditions, some of them being static and unchangable, like geographic and historical ones, others being dynamic and changable, has left its mark on the situation of informal institutions. A major influence factor is the europenization process, which may be better defined as a complex modernization process, including the institutional side, based on EU model and under the pressure of European Institutions and which may be linked to the requirements of multilevel governance within EU. Europenization may be analysed from the point of view of the three models for adopting Community regulations presented by Schimmelfenning and Sedelmeier: social learning model, self-learned lessons model and external incentives model. From the point of view of adapting and harmonization, europenization may be achieved both by knowledge got from experimental practice or experience, which reflects the succesful experience of some EU states in the field of national organization and governance, and by knowledge got through competitive selection, which reflects the effectiveness of institutional and strategic management. The impact of globalization process on institutional framework of transition countries showed itself by submitting national powers or prerogatives to supernational and international institutions.

The characteristics of institutional development and convergence in Romania depended on the requirements of free market economy and fourth

Page 482: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

482

accession criteria (political, economic, acquis absorbtion, reform of public administration) but revealed a powerful influence of individual path dependence in the field of fundamental informal institutions, like property rights and corruption. The failures and unfulfillments of transiton may be also assigned to weak performance of institutions in the field of promoted policies and strategies, and also to the negative influence of political actors. The proliferation of interest groups lobby, for power and rents, has lead to political, legislative and institutional blockages and malfunctions, which negatively affected the adoption of major decisions and effective policies needed in the the process of reform, economic development and convergence.

In post-accession period the tasks of institutions in Romania are not easy to fulfill, mainly against a background of financial, oil and food crises started in 2007 and amplified in 2008. The Central Bank, which is reponsible with monetary policy but also watches on the fulfilment of nominal convergence criteria, is the one which must see to avoiding the excessive fluctuations of exchange rate (the appreciation policy proved not to be sustainable in the context of substantial increase of current account deficit, which cannot be compensated by large capital inflows), to preparing the admission of national currency in the ERM II, to the adopting of the single currency-euro in a reasonable period. But National Bank is confronted with inflationist pressures created by the food, oil and energy price explosion.

In the field of real economy convergence, where governmental responsibilities are more striking and where it is envisaged the continuation of economic growth at rates higher than the EU average, the public institutions and their policies may bring an important contribution to this process by implementing the cohesion policy based on structural funds (see operational programmes), by means of sectoral policies which support the modernization of economic structures with the contribution of foreign and domestic capital, by laying the stress on developing human capital and sustaining research and innovation activities, by entirely fulfilling/assuming the conditionalities stipulated in the accession treaty, by joining up the requirements of EU common policies, economic and social strategic development framework (Lisbon agenda), multilevel governance and global governance.

Page 483: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

Cercet. şt. pr. gr. III. drd. Eugen Andreescu Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu” Bucureşti

După semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992 şi după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la UE, cu începere de la 1 ianuarie 1995, în construcţia UEM pot fi selectate 14 mari momente:

1. 26-27 iunie 1995: Consiliul European de la Cannes adoptă: • confirmarea datei de 1 ianuarie 1999 pentru trecerea la moneda unică; • continuarea lucrărilor de elaborare a unei strategii de introducere a

monedei unice. 2. 15-16 decembrie 1995: Consiliul European de la Madrid adoptă: • confirmarea datei de 1 ianuarie 1999 pentru trecerea la moneda unică; • adoptarea numelui monedei europene: euro; • stabilirea strategiei de tranziţie şi fixarea datei de încheiere a acestui

proces: cel târziu la 1 ianuarie 2002. 3. 21-22 iunie 1996: Consiliul European de la Florenţa; a urmat după

Consiliul informal ECOFIN care a avut loc în Verona, ocazie cu care Comisia Europeană a fost însărcinată cu organizarea unui concurs pentru alegerea desenului pentru faţetele monedelor euro. Ca urmare, au fost organizate concursuri în toate statele membre, cu excepţia Danemarcei.

4. 13-14 decembrie 1996: Consiliul European de la Dublin adoptă: • liniile directoare pentru crearea unui nou sistem monetar european,

începând cu 1 ianuarie 1999 între euro şi monedele statelor membre UE, dar nemembre ale UEM;

• stabilirea orientărilor pentru punerea în aplicare a unui Pact de Stabilitate Bugetară şi de Creştere economică, începând cu 1 ianuarie 1999, la iniţiativa Germaniei;

• validarea cadrului juridic pentru utilizarea monedei unice; • prezentarea machetelor bancnotelor euro. 5. 16-17 iunie 1997: Consiliul European de la Amsterdam a avut ca

obiective accelerarea pregătirilor în vederea trecerii la cea de-a treia etapă a

Page 484: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

484

UEM. Cu această ocazie s-a hotărât menţinerea locurilor de muncă în prim planul preocupărilor politice ale UE, la iniţiativa Franţei.

mecanismul de schimb în etapa a III-a (SME bis); Pactul de Stabilitate şi de Creştere; programul de stabilitate pentru statele UEM; programul de convergenţă pentru statele care nu vor participa de la

început la UEM; procedura aplicată în cazul deficitelor bugetare excesive (atunci

când deficitul >3% din PIB): • avertismente şi/sau recomandări; • sancţiuni, depozite fără dobândă, amenzi (nu mai mari de 0,5% din PIB);

„polul economic european”, Consiliul euro sau euro X sau XI; reglementarea juridică.

6. Consiliul informal ECOFIN de la Mondorf-septembrie-1997. A avut loc ca urmare a unei propuneri comune franco-germane, după întâlnirile bilaterale de la Weimmar şi Munster. Acesta a decis, fixarea, irevocabilă a ratelor de schimb bilaterale (începând cu luna mai 1998) între monedele ţărilor care urmau să participe la „Zona Euro”, înainte de fixarea de la 1 ianuarie 1999 a ratelor de schimb ale euro.

7. Summit-ul privind locurile de muncă care a avut loc la Luxemburg în 20-21 iunie 1997 şi care a fost consacrat adăugării unui capitol privind problemele sociale în Tratatul de la Maastricht.

8. 12-13 decembrie 1997: Consiliul European de la Luxemburg. S-a hotărât folosirea tuturor resurselor la nivel comunitar pentru ca noua monedă, euro, să fie solidă, cu o lansare bine pregătită din punct de vedere tehnic şi care să dispună la nivelul SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale) şi al BCE de instrumentele indispensabile pentru promovarea unei politici monetare care să conducă la atingerea obiectivului de stabilitate financiară şi care să inspire încredere opiniei publice şi pieţelor financiare.

9. 1-3 mai 1998: Consiliul European de la Bruxelles a urmat după publicarea la 25 martie 1998 a rapoartelor Comisiei Europene şi al IME (Institutul Monetar European) privind convergenţa (lista celor 11 state care satisfăceau criteriile de convergenţă) şi după adoptarea, în Adunarea Naţională din 21 şi 22 aprilie 1998, a unei rezoluţii privind rapoartele Comisiei Europene şi al IME.

Page 485: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

485

La 1 mai 1998, Consiliul de Miniştri pe probleme economice şi financiare (ECOFIN) a adoptat o decizie privind deficitul bugetar excesiv (art. 104, c.12) şi o recomandare care nominalizează statele membre care îndeplinesc condiţiile pentru aderarea la „Zona Euro”.

La 2 mai 1998 a avut loc o sesiune extraordinară a Parlamentului European care a aprobat cu o foarte largă majoritate (467 pentru, 65 împotrivă şi 24 de abţineri) recomandarea, ECOFIN privind cele 11 ţări care urmau să intre în 1999 în „Zona Euro”. Tot atunci, şefii de state şi guverne au decis că cele 11 state membre vor participa la „Zona Euro” încă de la început şi au adoptat toate celelalte măsuri practice pentru trecerea la euro şi, în special, regulamentul bazat pe art. 109 L 4 al Tratatului, publicat în 2 august 1997 şi adoptat în unanimitate, în 2 mai 1998, de către ţările calificate pentru euro. Acest regulament precizează că înlocuirea monedelor naţionale cu euro, va fi urmată de o perioadă de tranziţie care se va încheia pe data de 31 decembrie 2002, timp în care monedele naţionale vor continua să existe ca subdiviziuni ale euro. În această perioadă de tranziţie, documentele juridice (legi, regulamente, contracte, etc.) vor fi executate în unitatea monetară în care au fost încheiate, exceptând situaţiile în care părţile hotărăsc altfel.

Pentru a facilita răspândirea euro, statele membre vor lua măsuri care să permită pieţelor lor financiare (bursele de valori) de a trece la euro începând cu 1 ianuarie 1999. Ele vor putea să-şi exprime şi în euro datoria publică emisă în monedă proprie.

Monedele şi bancnotele exprimate în euro vor fi introduse la 1 ianuarie 2002. Ele vor circula timp de maximum şase luni, în paralel cu monedele şi bancnotele naţionale. Cel mai târziu la 1 iulie 2002, monedele şi bancnotele naţionale vor dispărea în totalitate. Cel mai probabil, durata dublei circulaţii va fi redusă la două luni.

În data de 3 mai 1998, Consiliul ECOFIN a anunţat ratele de schimb bilaterale între monedele participante în „Zona Euro” care vor constitui cursul pivot al Mecanismului European de Schimb (MES). Cu această ocazie s-a propus preşedintele şi cei cinci membri al Consiliului Director al BCE, care au fost investiţi în funcţii la sfârşitul lunii mai de către şefii de stat şi de guvern, după consultarea Parlamentului European şi a IME. Tot atunci, s-a adoptat textul legal care fixează euro ca monedă unică pentru statele membre (cf. art. 109 L4) şi s-au stabilit specificaţiile tehnice pentru monedele euro, adoptându-se în acest sens dispoziţiile BCE prevăzute de art. 106.6.

Page 486: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

486

10. 1 iunie 1998: crearea Băncii Centrale Europene (BCE), succesoare a IME cu sediul la Frankfurt, cu o lună înainte de termenul stabilit, precum şi nominalizarea preşedintelui Wim Duisenberg şi a membrilor Consiliului Director.

11. 15-16 iunie 1998: Consiliul European de la Cardiff a validat deciziile importante adoptate în semestrul I al anului 1998.

12. 11-12 decembrie 1998: Consiliul European de la Viena. Nici un progres notabil privind subiectele sensibile nu s-a evidenţiat: Agenda 2000, sistemului de finanţare a Politicii Agricole Comune (PAC) şi a fondurilor structurale, negocierile privind aderarea celor şase ţări candidate la UE (de atunci).

13. 1 ianuarie 1999. Cele 11 ţări din cele 15 membre ale UE au trecut la introducerea monedei unice, euro, formând „Zona Euro”.

14. Aprilie 1999. BCE procedează prima modificare a nivelul ratei dobânzii

Astfel, începând cu 1 ianuarie 1999, statele membre ale UEM au adoptat, pentru prima oară, o singură monedă, la finalul unui lung proces care a necesitat decizii politice din partea şefilor de stat şi de guvern şi culminând cu îndeplinirea criteriilor de convergenţă, prevăzute în Tratatul Maastricht.

Introducerea euro confirmă apariţia unui adevărat „cult” al stabilităţii în UE, care este esenţial pentru constituirea unui cadru economic administrat eficient, raţional şi stabil. Este de asemenea un răspuns la globalizare şi la evoluţiile recente din economia mondială. Deşi euro prin el însuşi nu determina scăderea drastică a şomajului, inexistenţa sa ar face ca obiectivul stabilit, de creare de noi locuri de muncă, ar putea fi privat de un instrument cheie. UEM va vitaliza economia UE şi Piaţa unică, stimulând investiţiile, competitivitatea, fiind utilă atât consumatorilor, cât şi celor ce economisesc şi uşurează viaţa cetăţenilor care doresc să muncească, dar să şi călătorească.

Repercusiunile acestui eveniment important vor fi resimţite dincolo de graniţele UE. Utilizarea euro se va răspândi pe scena internaţională treptat. Euro va fi cu timpul utilizat în importante tranzacţii internaţionale, în investiţii şi ca monedă de rezervă. Euro va demonstra partenerilor săi existenţa şi unitatea UE şi va induce o mai mare stabilitate sistemului monetar internaţional.

Înaintea introducerii monedei euro, perioada de relansare economică pe care au traversat-o ţările membre a condus la o mai bună ocupare a forţei de muncă şi la menţinerea sub control a inflaţiei, finanţele publice situându-se pe

Page 487: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

487

o bază mai solidă. Progresele către UEM încep să dea rezultate concrete. Raportul privind convergenţa, elaborat de Comisia UE, se referă la aceasta, în decurs de numai câţiva ani, statele din „Zona Euro” au făcut paşi uriaşi pentru apropierea economiilor lor şi îmbunătăţirea performanţelor lor economice. Ţinând cont de aceste performanţe unice, Comisia UE a recomandat Consiliului UE ca 11 state membre să adopte moneda euro cu începere de la 1 ianuarie 1999: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

Deciziile adoptate de guverne şi instrumentele introduse în Tratatul UEM solicită statelor din „Zona Euro” să continue pe această linie. Numai realizarea echilibrului bugetar pe termen mediu va da posibilitatea orientării politicilor economice. Consolidarea bugetară şi un complex de politici pentru echilibrarea bugetului vor facilita o administrare constantă a UEM. Menţinerea stabilităţii preţurilor, datorată existenţei BCE, şi o mai strânsă coordonare la nivelul UE a politicilor economice naţionale, va asigura funcţionarea ei efectivă şi armonioasă.

UE va culege roadele existenţei UEM dacă va fi capabilă să înregistreze progrese şi în alte domenii ale politicii economice, cum ar fi piaţa forţei de muncă sau domeniul fiscal.

Îngrijorarea cu privire la bunăstarea generaţiilor viitoare îi poate determina pe cei implicaţi să întreprindă eforturile necesare. La aceasta se adaugă nevoia de a adapta structurile sociale şi economice ale UE în prag de mileniu III. Numai în aceste condiţii, ciclurile economice ce se succed perceptibil în prezent şi stimulentul dat de crearea euro vor oferi premisele unei ere a progreselor permanente şi a unei creşteri economice susţinute în UE.

Euro, o monedă cu stabilitate constantă. Prin ratificarea Tratatului de la Maastricht, statele membre au optat pentru stabilitate, ştiind din experienţă proprie că nivelurile ridicate ale inflaţiei, acumularea de deficite ale datoriei publice şi menţinerea unor rate ale dobânzii pe termen lung la un nivel ridicat, distorsionează deciziile şi prognozele din economie şi transferă aceste poveri către generaţiile viitoare, frânează investiţiile, încetineşte creşterea economică şi diminuează crearea de noi locuri de muncă. Realizarea unui înalt grad de convergenţă a economiilor statelor membre pune bazele unui cadru economic stabil în UE.

Convergenţa este un fapt confirmat de UEM. Crearea euro satisface nevoia de stabilitate, de care depinde creşterea economică: colapsul sistemului monetar internaţional din 1971 şi lipsa instrumentelor pentru cooperarea

Page 488: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

488

economică şi monetară între statele membre UEM a făcut ca inflaţia să scape de sub control, creşterea economică diminuându-se drastic, iar rata şomajului crescând puternic.

UE a răspuns acestei situaţii prin crearea unui mecanism care să asigure solidaritatea economică şi monetară. Începând cu 1979, crearea SME şi a monedei ECU au însemnat apariţia unei zone de stabilitate care a ajutat la diminuarea ratei inflaţiei şi la stabilizarea cursului de schimb al celor mai multe, state membre SME.

Dar, globalizarea economiei şi climatul internaţional instabil a necesitat un răspuns corespunzător privind necesitatea integrării europene. A devenit esenţială asigurarea unei pieţe unice mai cuprinzătoare care să fie protejată de fluctuaţiile rapide şi substanţiale ale cursurilor de schimb. Prin semnarea Tratatului privind Uniunea Economică şi Monetară, statele UE şi-au afirmat hotărârea de a asigura o liberă circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi de a facilita o convergenţă reală a politicilor lor economice care să ofere UE o monedă unică înainte de anul 2000.

Evoluţia cursului dolar-euro în perioada 2000-2007. Perspective până în 2010 În primii 2 ani ai secolului XXI (2000-2001), dolarul american a avut o

tresărire de orgoliu, perioadă în care a înregistrat şi cele mai bune performanţe în raport cu moneda euro (0,84$/Euro, în vara anului 2001) dar şi în raport cu celelalte valute importante ale lumii.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001, au reprezentat un moment de cotitură şi pentru evoluţia dolarului, putând fi considerate „punctul de plecare pe tobogan al monedei americane”, alunecare care durează de aproape 7 ani. Raportând luna aprilie 2008 (cea mai nefastă perioadă din ultimele decenii pentru dolar) la luna septembrie 2001, constatăm că moneda americană s-a depreciat, după cum urmează:

- 75% în raport cu euro - 36% (lira sterlină) - 62% (francul elveţian) - 17% (yenul japonez) - 63% (dolarul canadian) - 88% (dolarul australian) Cursul mediu de schimb dintre primele două valute ale lumii în perioada

2000-2007 a înregistrat următoarele valori: (1 Euro = n dolari).

Page 489: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

489

ANUL Curs nominal Deprecierea dolarului

2000 0,921 -2001 0,895 2,832002 0,942 5,22003 1,130 19,92004 1,242 9,92005 1,242 02006 1,255 1,052007 1,368 9,0

Sursa: Eurostat, News release Internet, 27 april 2008

DE CE SCADE DOLARUL? 1. Deficite tot mai mari ale finanţelor publice americane După anul 2000, deficitele (bugetar, comercial şi de cont curent) americane

s-au înscris pe o spirală continuu ascendentă, cumulând sume uriaşe. De exemplu, în perioada 2000-2007, deficitul cumulat al balanţei comerciale a atins 4470,5 miliarde $, iar deficitul balanţei de plăţi curente 4759 miliarde $. Pentru comparaţie, în aceeaşi perioadă, în zona EURO (UE-12) s-a înregistrat un excedent comercial de 1171,6 miliarde $, iar balanţa de plăţi externe a acumulat un excedent de 221,1 miliarde $ (vezi, tabelul nr. 1).

Soldul balanţelor comerciale şi de plăţi externe ale SUA şi UE – 12 (Zona Euro) în perioada 2000-2007

Tabelul 1 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

SUA - Balanţa comercială (mld $) - Balanţa de plăţi externe (mld $)

-379,5

-417,4

-367

-384,7

-424,4

-

459,6

-499,4

-

522,1

-615,4

-

640,2

-714,6

-

754,8

-762

-811,5

-708,2

-

768,7 Zona Euro - Balanţa comercială (mld $)

47,9

98,9

180

176,3

197,9

147,9

127,6

195,1

Page 490: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

490

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

- Balanţa de plăţi externe (mld $)

-36,7

8,4

45,9

45,9

113,2

27,7

-1,6

18,3

Cursul de schimb nominal - $/euro

1,085 1,117 1,061 0,885 0,805 0,805 0,797 0,731

Cursul de schimb nominal - euro/$

0,921 0,895 0,942 1,130 1,242 1,242 1,255 1,368

Sursa: OECD Economic Outlook nr. 82/dec.2007

Evoluia schimburilor comerciale ale UE cu SUA în perioada 2000-2006 Tabelul 2

mil. euro Anul Exporturi Importuri Sold 2000 238.203 206.280 +31.923 2001 245.594 203.298 +42.296 2002 247.934 182.621 +65.313 2003 227.281 158.125 +69.156 2004 235.498 159.371 +76.127 2005 252.852 163.802 +89.050 2006 268.905 177.711 +91.194

Total 2000-2006 1.716.267 1.251.208 +465.059 Sursa: Eurostat, News release Internet, 27 april 2007

Astfel spus, creşterea economică din SUA este puternic dependentă de rata

economisirii din celelalte ţări ale lumii care susţin în mod direct imensele deficite externe acumulate de Statele Unite în ultimii 8 ani. De menţionat că, în anul în care preşedintele George W. Bush a preluat puterea de la Bill Clinton (2001), bugetul public s-a încheiat cu un excedent de 127 miliarde dolari.

Nu întâmplător, în acest an dolarul a înregistrat şi cea mai ridicată cotaţie în raport cu euro (0,84 $/Euro) de la lansarea monedei unice.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 care au determinat „intrarea omenirii într-o altă eră” au zdruncinat din temelii societatea americană, care a schimbat rapid maniera de a acţiona pe plan extern, forţa militară înlocuind în numai câteva zile tot ce s-a acumulat în materie de reguli de drept şi uzanţe internaţionale.

2. Războaiele din Iraq şi Afganistan Gândite „la cald”, ca o ripostă rapidă şi devastatoare (maxim 1 an ), cele

două războaie s-au transformat într-o luptă de uzură urbană care a făcut sute de mii

Page 491: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

491

de victime de ambele părţi şi pagube financiare imense de partea SUA. În consecinţă, excedentele bugetare de până atunci s-au topit rapid, transformându-se în deficite care au crescut exponenţial, numai în primii 3 ani de război (2002-2004), înregistrându-se un deficit cumulat de 1.053 miliarde dolari Conform estimărilor făcute de economistul american Joseph Stiglitz, cele două războaie au înghiţit peste 3.000 miliarde dolari.

3. Datoria publică se apropie de 10.000 miliarde dolari Dacă avem în vedere că aceasta creşte cu peste 1.000 miliarde dolari la

fiecare 20 luni avem imaginea unei situaţii de-a dreptul paradoxale: cea mai mare putere economică şi militară a lumii este în acelaşi timp şi cel mai mare datornic al omenirii, dar şi ţara cu cele mai dezechilibrate finanţe publice dintre ţările dezvoltate.

4. Rată a economisirii, extrem de scăzută Deşi nu a fost niciodată o ţară foarte „econoamă”, Statele Unite ale

Americii au intrat după anul 2000 pe o pantă descendentă, rata economisirii coborând continuu de la 2,3% în anul 2000 la doar 0,7% în 2007. Pentru comparaţie, în anul 2000, rata economisirii în Germania era de 9,2%, în Japonia de 8,6 şi în Franţa de 11,9. În anul 2007, procentele erau de 11,1% în Germania, 3,2% în Japonia şi 13,1 în Franţa.

5. Dobânda de referinţă printre cele mai scăzute dintre ţările dezvoltate Cu excepţia Japoniei, dobânda de referinţă din SUA se află la cel mai mic

nivel dintre ţările dezvoltate membre ale Grupului <<G-7>>. Cu un nivel de 2,0% în luna mai 2008, dobânda din SUA este la jumătatea celei din Zona Euro (4,0%).

6. Rezervele valutare ale lumii sunt în afara SUA Conform ultimelor date disponibile (septembrie 2007), clasamentul

primelor 10 ţări ale lumii în privinţa rezervelor oficiale era următorul:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

China Japonia Rusia Taiwan Coreea de sud India Brazilia Singapore Hong-Kong Algeria

1443,6 mld $ 992,9 mld $ 414,9 mld $ 262,9 mld $ 257,3 mld $ 239,9 mld $ 162,6 mld $ 152,4 mld $ 140,9 mld $ 100,5 mld $

TOTAL: 4167,9 (73% din totalul rezervelor mondiale (5700)

Sursa: Financial Times, 21 Septembrie 2007

Page 492: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

492

Cu rezerve valutare extrem de firave raportate la poziţia SUA în lume, americanii dispun de o marjă foarte limitată de intervenţie în sprijinul propriei monede, ei fiind obligaţi să apeleze în situaţii de criză la „intervenţii concertate”, astfel spus la sprijinul aliaţilor occidentali pentru a obţine rezultatele scontate, lucru extrem de greu de realizat în practică şi cu rezultate îndoielnice pe termen mediu şi lung.

7. Creşterea economică şi productivitatea muncii: net superioare în SUA. În schimb, inflaţia a fost mai scăzută în UE

Statele Unite au înregistrat performanţe foarte bune în domeniul creşterii economice, în special, în perioada 2002-2005, când ritmul de creştere al PIB-ului a fost de 2 ori sau chiar de 3 ori mai rapid decât în Zona Euro. În domeniul productivităţii muncii, decalajul a fost şi mai evident, raportul oscilând de la 3:1 în 2001 şi 2005 6:1 în 2003 şi chiar 14:1 în 2002 . Pe baza acestor performanţe deosebite în domeniul productivităţii muncii, Statele Unite au atras majoritatea capitalurilor străine, situaţie care a permis finanţarea masivelor deficite externe fără a recurge la majorarea impozitelor pentru rezidenţi şi companii.

Evoluţia PIB-ului, inflaţiei şi productivităţii muncii în SUA şi UE-12, în perioada 2000-2007

Tabelul 3 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

SUA -PIB real ( în%) -Productivitatea muncii (total economie, în %) -Rata inflaţiei (%)

3,7 1,9

3,4

0,8 0,9

2,8

1,6 2,8

1,6

2,5 2,5

2,3

3,6 2,5

2,7

3,1 1,5

3,4

2,9 1,0

3,2

2,2 1,1

2,8

Zona EURO (UE-12) -PIB real (în %) -Productivitatea muncii (în %) -Rata inflaţiei (%)

4,0 1,5 2,1

1,9 0,3 2,4

0,9 0,2 2,3

0,8 0,4 2,1

1,8 0,8 2,2

1,6 0,5 2,2

2,9 1,2 2,2

2,6 1,0 2,1

Sursa: OCDE, Economic Outlook nr. 82/dec. 2007

Perspective 2008-2010 Intrarea în recesiune a economiei americane chiar din a doua parte a anului

2008 va adânci dezechilibrele finanţelor publice cu consecinţe nefaste asupra creşterii economice, locurilor de muncă şi cursului de schimb al dolarului. În plus, criza creditelor ipotecare declanşată în vara anului 2007 în SUA şi care s-a extins şi

Page 493: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

493

asupra sistemului financiar – bancar american, dar şi al altor ţări nu anunţă nimic bun pentru dolar.

Ţinând cont şi de faptul că singurul atuu major al SUA, în perioada 2000-2007, a fost creşterea economică mult mai rapidă decât în Zona Euro (situaţie care a atras majoritatea capitalurilor din întreaga lume şi a permis finanţarea deficitelor externe fără a recurge la majorarea impozitelor) va dispărea începând cu anul 2008, este de aşteptat ca guvernul american să încurajeze tacit un dolar tot mai slab pentru a relansa exporturile şi a limita înrăutăţirea dezechilibrelor externe. Perioada de recesiune în SUA ar putea dura 6-12 luni în cazul cel mai fericit.

Factori obiectivi care, în lipsa unor evenimente ieşite din comun, vor conduce la o nouă scădere a dolarului:

• în timp ce în Zona Euro se vor înregistra în continuare excedente externe, în SUA deficitele vor continua să se cronicizeze;

• un euro puternic conferă protecţie contra inflaţiei ţărilor din UE, ieftinindu-le relativ şi facturile energetice (plătite în dolari);

• un dolar slab este cea mai puternică „armă” economică aflată la îndemâna guvernului american pentru a ieşi din recesiune cât mai repede;

• dolarul slab va forţa celelalte ţări ale lumii să-şi regândească politica de schimb;

• o intervenţie concertată a principalelor bănci centrale occidentale în sprijinul dolarului (aşa cum s-a întâmplat la începutul anilor ’80) are şanse minime de a se realiza, deoarece acum, majoritatea rezervelor valutare se află la „alţii”.

• economia Uniunii Europene a demonstrate că poate „convieţui” şi cu un euro puternic, între timp, Germania devenind primul exportator mondial în pofida handicapului unui euro supraevaluat.

• actuala conjunctură favorizează o creştere a consumului intern în Zona Euro (care timp de 2 decenii a fost anemic) datorită ieftinirii produselor importate, exportatorii din afara UE dorind să-şi vândă produsele pe o piaţă cu monedă puternică.

În încheiere, reproducem şi opinia unor nume importante ale finanţelor internaţionale, referitoare la perspectivele dolarului:

Jim Rogers (co-fondator al Quantum Fund împreună cu George Sörös) : „Sunt extrem de pesimist în ceea ce priveşte evoluţia dolarului. Pe termen scurt el se poate redresa dar va recădea prin forţa împrejurărilor si va pierde statutul de principală monedă de referinţă şi de rezervă în schimburile mondiale”.

Page 494: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

494

Mansoor Mohi-Uddin (strategist–şef, UBS, Zurich) : „subscriu la opinia că dolarul va continua să scadă în următoarele luni şi probabil, în anii următori”.

Harold James (professor, Princeton University) merge chiar mai departe într-un articol publicat în Financial Times din 26 mai 2008, anticipând: „un nou seism valutar”, când „the euro takes over the baton from the dollar” (!).

Bibliografie selectivă • Doris Ritzberger – Grünwald, The Financial Impact of the Euro on SME,

Brussels, October, 2007; • ECB, Review of the International role of the EURO, june 2007; • Etapes européenne, Chronologie de la Communanté éuropéenne,

Bruxelles, 2000; • European Central Bank, The EU Banking Sector Stability, febr. 2004; • Eurostat, News release Internet, 27 april 2007 • International Monetary Fund, Euro area policies: selected issues, IMF

Report no. 3298/2003, Washington • Internet: Paginile web ale BCE, BNR, FMI; • OECD Economic Outlook no. 82/2007; • Pelkmans Jacques, Integrarea europeană, IER, Bucureşti, 2003; • Trichet, Jean-Claude, Eurosysteme et élargissement, Problèmes

économiques, octobre 2003;

Page 495: Carte ASE 2008

Drumul spre Euro

495

Road toward the Euro

Scientific Researcher grade III Eugen Andreescu, PhD Candidate The Institute of World Economy "Costin Murgescu", Bucharest

Even if the idea of a single common currency adoption was set a many decades ago, its implementing was possible only from 1 January 1999 when a concrete set of criteria was fulfilled. Among these criteria the most important was: The creating of the Common Market; the free movement of the capital, goods, services and labor; creating of a Central European Bank; monetary policies and interest harmonization in Euro zone and so on. Beyond the economic and financial criteria fulfilling, a strong political voice it was necessary and in some cases it was in contradiction with the popular voice that couldn’t understand the rejection of the most obvious symbol of a nation, the national currency. For example, the settlement of the Central European Bank in Frankfurt based on the desire to convince the German people to renounce to the deutche mark, the symbol of the people prosperity instead. The first decade that passed from the official Euro launching has established the prospects of the European architects and even overwhelming the most positive prediction. In comparison with January 1999 (when it was officially launched the common currency at 1.15 $ / Euro rate of exchange) the common currency has been appreciated until July 2008 with almost 40% in comparison with US dollar. If we report the $/Euro rate of exchange from 11 September 2001 to present we conclude that for the entire period the Euro appreciation was by 75 %, an unprecedented situation. We conclude that in the first decade from official Euro launching the positive aspects both at the international and European level, are net superior than the negative aspects. For argumentation we have in mind some USA catastrophic prediction before the Euro official launching. For example, Martin Felstein economist at Harvard University declared that “The Euro creation will conduct to a new world war!” and other known economists estimated that “the Euro project is the biggest utopia from the economic and financial human history”.

Page 496: Carte ASE 2008

România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică

Prof. univ. dr. Gheorghe Iacob Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

De la cronicari până în prezent, poziţia geopolitică a spaţiului locuit de români a fost abordată în variate moduri, cu concluzii asemănătoare, dar şi contradictorii.

O primă problemă care a suscitat şi suscită dezbateri şi controverse este cea privind aria geografică în care trebuie inclusă România; se întâlnesc diverse formulări: „balcanică”. „sud-estul” sau „estul Europei”, „Europa centrală”, „spaţiul carpatic”, „spaţiul carpato-danubiano-pontic” şi altele. Uneori s-a ajuns la situaţii (absurde) ca România să apară în atlase pe planşe diferite: partea de nord în Europa centrală, iar partea de sud în Peninsula Balcanicăi.

Fireşte, o opţiune sau alta a fost de multe ori influenţată – când n-a fost vorba de ignoranţă – de factori de natură politică şi mai puţin de natură geografică. Nu ne propunem să detaliem problema; ar fi nevoie de o cercetare aparte. Oferim, totuşi, câteva puncte de vedere. Astfel, Ion Simionescu scria în 1937:

„Limita orientală a Europei centrale se socoate cam linia dusă de la vărsarea fluviului Niemen în Marea Baltică la gurile Dunării. România se află în cuprinsul acestui ţinut, strâns legată de Carpaţi, şira de munţi care străbate Europa centrală. Prin adânci linii de fractură, ca şi prin cel mai de seamă fluviu al Europei, România este despărţită de Peninsula Balcanică, în care adesea, dar pe nedrept, este reprezentată în atlasele străine (subl.ns., Gh.I.). Ţara noastră nu e legată de Europa centrală numai prin arhitectura pământului, ori prin condiţiile climaterice, ci şi prin mare parte din evoluţia ei istorică. Se află însă la limita extremă a Europei centrale, ca şi Polonia, ori o parte din Germania. Nu poate fi deci lipsită de influenţa climei răsăritene, după cum nu a rămas neatinsă de valurile popoarelor mereu agitate, venite din inima Asiei. În toate privinţele, fizice, biologice şi istorice se află la o răscruce de drumuri”ii (subl.ns., Gh.I.).

Un an mai târziu, N.Al. Rădulescu, concluziona în urma unei analize a literaturii de specialitate din Europa:

„...putem trage concluzia că majoritatea lucrărilor geografice recente, consideră România Mare ca un fragment al Europei centrale – părăsind astfel

Page 497: Carte ASE 2008

România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică

497

pentru totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în cadrul Peninsulei balcanice. E un drept care ni s-a refuzat prea mult timp şi privim cu toată recunoştinţa pe cercetătorii apuseni care ni l-au anunţat”iii.

În contextul celui de-la doilea război mondial, atât de nefavorabil României, Gh. Brătianu afirma: „Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit este că pentru a ne înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte”iv.

După aproape 40 de ani, C.C. Giurescu opina: „Din punct de vedere geografic, răspunsul la cele două întrebări [...] este

limpede: România aparţine spaţiului carpatic sau carpato-danubian, care şi-a luat numele de la lanţul Carpaţilor – lanţ mai lung decât cel al Balcanilor –, în timp ce statele de la sud de Dunăre şi Drava îşi iau numele de la munţii respectivi. Adăugăm că numele Balcan (Balkan) vine, după toate probabilităţile, de la turcii osmanlâi ai secolului XVI, care au dat un nume nou, turcesc, vechiului Haemus. Aşadar, România face parte, geografic, din spaţiul carpatic, aşa cum face şi Ungaria, şi Slovacia. [...] România aparţine, prin urmare spaţiului carpatic sau carpato-danubian, iar nu Peninsulei Balcanice (subl.ns., Gh.I.). Ea a avut şi are însă legături strânse cu peninsula, legături politice, economice şi culturale. De aceea şi nordul Dunării şi sudul ei pot fi înglobate într-o unitate mai mare, care este sud-estul european. [...] Sub acest nume cuprinzător, sud-estul european, urmează a fi înglobat, deci, atât sudul cât şi nordul Dunării, Peninsula Balcanică şi regiunea carpatică sau carpato-danubiană”v.

În perioada tranziţiei, dezbaterile privind poziţia geopolitică a României, raportarea la Europa sunt, fireşte, marcate de noul context politic intern şi internaţional.

De pe poziţia geografului, Vasile S. Cucu scria în anul 1994: „Regional, în cadrul fizico-geografic şi geopolitic al Europei, spaţiul

României corespunde regiunii de tranziţie - atât către răsărit, apus cât şi spre miazăzi, la interferenţa dintre Europa peninsulară şi cea continentală”vi.

Preocupat de definirea procesului de integrare europeană, Andrei Marga subliniază că: „Geografia şi istoria sunt condiţii indispensabile, dar unificarea europeană fiind un proces în primă linie instituţional şi cultural, apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi cultura. Situarea în geografia şi

Page 498: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

498

istoria europeană nu generează automat o europenitate culturală, după cum o europenitate culturală poate fi găsită şi în ţări care nu aparţin geografic şi istoric, în sens strict, Europei...”vii

Pe o poziţie apropiată se situează şi Octavian Paler: „... e clar că Europa nu poate să însemne, deocamdată, pentru noi ceea ce înseamnă pentru un occidental sau ceea ce ar fi putut să însemne, în mod normal, şi în reprezentările noastre, dacă n-ar fi existat istoria silnică de după Yalta. Şi e la fel de clar reintrarea noastră în Europa e o problemă mai complicată decât pare la prima vedere. Ea depăşeşte cu mult aranjamentele diplomatice”viii.

Deosebit de interesantă este şi opinia exprimată de Alina Mungiu Pippidi: „La această oră (1995 – n.ns., Gh.I.) putem spune că există trei Europe şi soarta noastră depinde în care dintre ele vom rămâne. Prima este Europa propriu-zisă, care nu are nimic de a face cu cea din cărţile de istorie româneşti sau din discursurile demagogilor noştri. În Occident, când se spune: şi ce facem cu Europa?, întrebarea se referă în exclusivitate la statele Uniunii Europene. [...] A doua Europă este ceea ce se numeşte «Europa centrală». [...] După Geremek (consilier al lui Lech Wałesa), Europa centrală se poate extinde oricât spre est, poate include la o adică ţările baltice şi chiar Ucraina, dar nu şi spre sud, oricât de ciudat ar părea. [...] Dincolo de Europa centrală de succes şi de cea lărgită (plus Slovenia, Balticele), începe cea de-a treia regiune a Europei”ix.

Al. Duţu acordă importanţă factorului religios: „Europa nu se împarte geografic, ci după cum şi-a construit existenţa politică: de o parte o societate permisivă, care îngăduie cetăţeanului iniţiative şi-i impune răspundere; de cealaltă parte o societate a constrângerii care cere cetăţeanului să participe la „fericirea patriei”, a „poporului”, a „ţării” şi-i impune ascultare. [...] Pe cât este de greşit să folosim termeni religioşi pentru realităţi politice, vorbind despre state ortodoxe cu o politică ortodoxă (şi aceasta după decenii lungi de ateism), pe atâta este de nefiresc să ignorăm elementul religios în construcţia politică”x.

Într-un studiu intitulat Europele provinciale, Sorin Alexandrescu oferă o „şansă” şi „marginilor” Europei: „Noua Europă este una a nesfârşitelor diferenţe, nu a blocurilor închise, omogene în interior şi opuse unul altuia, precum Vestul, Estul şi Mitteleuropa par a sugera.

În acest context, «culturile provinciale» îşi pot redobândi interesul, demnitatea, şi chiar dreptul la existenţă. Marginile devin la fel de interesante ca centrele. [...]. Da, sunt multe aceste Europe ale marginilor – nu ale minorităţilor, deşi ale lor de asemenea – şi ale culturilor provinciale şi regionale, constituind în subteranele marilor centre culturale viaţa culturală locală adevărată, pulsând în

Page 499: Carte ASE 2008

România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică

499

tempoul ei modest, dar tenace, persistând în ciuda istoriei făcute şi mai ales desfăcute, distruse de cei mari, luptându-se să devină ele însele, dar nereuşind niciodată. Europele uitate, neglijate, dispreţuite ale Europei. Europele care, odată studiate, ne-ar vindeca de propriile noastre spaime pentru că le-am regăsi, aceste spaime, la foarte mulţi alţii, şi am înceta să ne mai identificăm cu ele”xi.

Se observă că preocupările şi opiniile privind geopolitica sunt extrem de variate. În continuare, vom prezenta câteva aspecte semnificative pentru poziţia României pe parcursul a peste 100 de ani – de la începutul secolului al XX-lea până în prezent – (teritoriul; vecinii; populaţia; nivelul economic; obiectivul strategic), grupate pe trei etape: – România la 1914; – România interbelică; – România la începutul mileniului III. Pe baza acestor date şi aprecieri propunem o serie de concluzii privind permanenţele şi schimbările în poziţia geopolitică a României.

România la 1914 Teritoriul În anul 1914, România – cu o suprafaţă de 137.903 kmp – ocupa 1,3% din

suprafaţa Europei. Deşi un stat mic, România avea o suprafaţă mai mare decât statele sud-dunărenexii : Serbia – 48.382 kmp; Bulgaria – 95.704 kmp; Grecia – 64.688 kmp.

Vecinii La vest şi la nord România se învecina cu Imperiul austro-ungar, la est cu

Imperiul ţarist, la sud-vest cu Serbia, iar la sud cu Bulgaria. Începând cu anul 1878 ţara are ieşire la Marea Neagră.

Populaţia România era situată între ţările mici, având o populaţie (7.160.682 locuitori

în anul 1912) mai mică decât Austria (26.150.599 – 1900), Ungaria [cu provinciile subjugate, n.ns. – Gh.I.] (19.254.559 – 1900), Germania (56.367.178 – 1900), Franţa (38.961.945 – 1901), Anglia (41.458.721 – 1901) ş.a. Totuşi, pentru poziţia ţării în sud-estul continentului trebuie menţionat că avea populaţia cu mult mai mare decât statele sud-dunărenexiii: Bulgaria (3.733.189 – 1900), Serbia (2.493.770 – 1900), Grecia (2.430.807 – 1896).

Nivelul economic Un reper semnificativ priveşte structura populaţiei după ocupaţii.

Aproximativ 80% dintre locuitori lucrau în agricultură, care asigura, de altfel, un procent asemănător din exportul ţării. Trebuie subliniat, însă, că după adoptarea

Page 500: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

500

Legii de încurajare a industriei din anul 1887 (completată cu legea din anul 1912) s-au creat condiţii pentru dezvoltarea unei industrii mecanizate. Legea minelor din anul 1895 a favorizat exploatarea petrolului, România devenind un important exportator în preajma declanşării primului război mondial. Totuşi, la 1914 economia României era dominant agrară, fiind dependentă de importul produselor şi tehnologiilor industriale.

Obiectivul strategic După cucerirea independenţei de stat, idealul românilor din Regat şi din

provinciile subjugate – crearea unui stat unitar – este afirmat cu tot mai multă tărie, convingere şi speranţă. Alianţa cu Puterile Centrale, impusă de conjunctura politică din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a asigurat un climat de securitate necesar consolidării statului, inclusiv prin atragerea de capital străin. Treptat, diplomaţia românească s-a apropiat de Antanta, care putea sprijini desăvârşirea unităţii naţional-statale.

La 1914, România era considerată o ţară europeană, care redusese mult din distanţa care o separa faţă de Occident la 1859. Situarea geografică prezenta deosebită importanţă din punct de vedere strategic: aproximativ 900 km graniţă cu Imperiul ţarist, aproximativ 1.300 graniţă cu Imperiul austro-ungar, poziţia la Dunăre, deschiderea la mare confereau României atuuri importante în timp de pace sau de război. Resursele economice ale ţării (grâu, lemn, petrol ş.a.), importante pentru propria dezvoltare economică, pentru comerţul exterior, reprezentând un important potenţial în eventualitatea unui conflict, contribuiau la asigurarea poziţiei dominante în sud-estul Europei.

De asemenea, sistemul de comunicaţii şi telecomunicaţii prezenta o reală valoare strategică. Din aceeaşi perspectivă – eventualitatea unui conflict european – trebuie menţionată valoarea armatei, nu numai pentru mărime şi dotare, cât şi pentru prestigiul câştigat în războiul din 1877-1878.

În acelaşi timp, ritmul modernizării ţării a fost sesizat în epocă, unii istorici, oameni politici sau ziarişti supranumind România „Belgia Orientului” sau „Japonia europeană”.

Pe de altă parte, stadiul dezvoltării economice situa România în partea a II-a a „tabloului” european, aflându-se în continuare în sfera de interese politico-economice a marilor puteri.

Page 501: Carte ASE 2008

România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică

501

România interbelică Teritoriul După Marea Unire, România reprezenta 2,52% din suprafaţa Europei,

ocupând locul 10 între ţările continentului xiv , cu o suprafaţă de 295.049 kmp. România era mai mică decât Germania (470.714 kmp), Franţa (550.986 kmp), Polonia (388.635 kmp), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 kmp), Ungaria (93.061 kmp), Bulgaria (103.146 kmp), Iugoslavia (249.468 kmp), Grecia (130.199 kmp)xv.

Prin urmare, România Întregită îşi consolida poziţia în sud-estul Europei, beneficiind de o suprafaţă semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depăşită doar de Polonia şi, evident, de URSS.

Vecinii România Întregită are vecini noi: la est Rusia sovietică (apoi URSS), la

nord Polonia şi Cehoslovacia, la vest Ungaria, la sud-vest Iugoslavia, la sud Bulgaria. De asemenea, îşi consolidează poziţia la Marea Neagră, prin lungirea semnificativă a litoralului, care se întinde din Cadrilater la gurile Nistrului. Dispariţia Austro-Ungariei, ca şi vecinătatea cu Polonia şi Cehoslovacia mărea sentimentul de securitate în această parte a Europei.

Populaţia Marea Unire de la 1918 a avut ca urmare aproape o dublare a populaţiei: de

la 7.771.341 locuitori în 1914 la 14.669.841 locuitori în 1919xvi. Astfel, devine o ţară mijlocie, fiind a opta din Europa, după mărimea populaţieixvii.

În anul 1930xviii, cu peste 18.000.000 locuitori, România era întrecută doar de: URSS (inclusiv teritoriile asiatice) – 160.000.000 locuitori; Germania – 65.092.000 locuitori; Franţa – 41.610.000 locuitori; Italia – 41.069.000 locuitori; Marea Britanie – 39.952.377 locuitori; Polonia – 31.685.000 locuitori; Spania – 23.563.867 locuitori. Avea populaţia mai numeroase decât: Ungaria – 8.688.319 locuitori; Iugoslavia – 13.822.505 locuitori; Cehoslovacia – 14.735.711 locuitori; Grecia – 6.398.000 locuitori; Bulgaria – 5.776.400 locuitori ş.a.

O problemă importantă este cea a românilor rămaşi după Marea Unire în alte statexix: în Rusia – 249.711; în Iugoslavia – 229.398; în Bulgaria – 60.080; în Ungaria – 23.760; în Cehoslovacia – 13.610; în Albania – 40.000; în Grecia – 19.703.

Nivelul economic Direcţia principală a procesului de modernizare în perioada interbelică a

fost industrializarea. Legislaţia adoptată de guvernele liberale între anii 1922-1926

Page 502: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

502

şi 1934-1937 a favorizat consolidarea industriei şi capitalului autohton. În anul 1938, industria contribuia cu peste 30% la crearea venitului naţional şi asigura aproximativ 80% din produsele necesare consumului intern. Progrese însemnate au fost înregistrate în transporturi; locomotivele şi automotoarele româneşti erau competitive pe plan european; la fel, aviaţia civilă se putea compara cu ale altor ţări europene, care aveau un nivel superior de dezvoltare economică.

Totuşi, România era în continuare dependentă la importul de maşini unelte, de produse industriale de înaltă tehnicitate etc. Iar în privinţa procentului populaţiei care lucra în agricultură, era depăşită doar de URSS şi Bulgaria. De asemenea, în privinţa productivităţii în agricultură, a venitului naţional/cap de locuitor, România se situa în ultima parte a unui posibil „clasament” european.

Obiectivul strategic Este bine ştiut că politica externă a României interbelice a urmărit

menţinerea statu-quo-ului, aplicarea şi apărarea prevederilor tratatelor de pace semnate la Conferinţa de pace de la Paris. România s-a bazat pe sprijinul Franţei şi Angliei, pe alianţele regionale – Mica Înţelegere şi Antanta –, pe buna vecinătate cu Polonia; de asemenea, a crezut – mai ales prin N. Titulescu – în rolul Ligii Naţiunilor în apărarea păcii.

După 80 de ani de la instituţionalizarea procesului de modernizare – în timpul domniei lui Al.I. Cuza –, România era o ţară din zona „medie” a Europei: locul 8 ca populaţie (cu aproximativ 20 milioane locuitori în 1940); locul 10 ca suprafaţă; performanţe economice comparabile cu cele din ţările dezvoltate. La unele repere însă (venit naţional/cap de locuitor; productivitate; natalitate şi mortalitate ş.a.), se afla între ţările slab dezvoltate ale continentului.

Era considerată – la nivelul cancelariilor dar şi al opiniei publice – ca o ţară a familiei europene. Al II-lea război mondial a întrerupt un proces, care în câteva decenii putea să-i îmbunătăţească semnificativ poziţia în „clasamentul” european.

România la începutul mileniului III Teritoriul Suprafaţa României a variat în ultima jumătate de secol cu câteva sute de

kmp, ca urmare a unor fenomene naturale (extinderea uscatului la gurile Dunării, schimbarea cursului Prutului ş.a.). În prezent, are o suprafaţă de aproximativ 238.000 kmp (238.391 în anul 2002)xx, mai mică decât Ucraina (603.700 kmp), dar mai mare decât Moldova (33.700 kmp), Ungaria (93.030 kmp), Iugoslavia (102.173 kmp), Bulgaria (110.971 kmp). Se află pe locul 11 în Europa (12, dacă

Page 503: Carte ASE 2008

România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică

503

includem şi Rusia). Este cea mai mare ţară din centrul şi estul Europei, după Polonia (cu o suprafaţă de 312.685 kmp)xxi.

Vecinii După 1990, ca şi după 1918, ne-am schimbat vecinii. La est şi nord apar

Ucraina şi Moldova, la vest rămâne Ungaria, la sud-vest o „nouă” Iugoslavie (compusă doar din Serbia şi Muntenegru), la sud Bulgaria, la sud-est Marea Neagră. Prin prezenţa armatei ruseşti în Transnistria, şi prin Marea Neagră, rămânem şi în vecinătatea Rusiei.

Populaţia Conform recensământului din anul 2002, populaţia României era de

21.698.181 locuitori xxii . Ocupă locul 8 în Europa (ca şi în anul 1930), după Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Ucraina, Spania, Polonia şi locul 9, dacă includem şi Rusiaxxiii.

Nivelul economic S-a finalizat tranziţia de la economia socialistă (centralizată şi controlată de

stat) la cea capitalistă (de piaţă). Aceste transformări au determinat şi determină o nouă structură a economiei ţării, a societăţii şi a distribuţiei bogăţiei naţionale.

Obiectivul strategic În perioada tranziţiei, România a urmărit două mari obiective: aderarea la

NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. După îndeplinirea acestora, noul statut politic, militar şi economic oferă şansa unui „nou început” pentru naţiunea română.

Permanenţe Se consideră, în general, că poziţia geopolitică a unui popor este

determinată de aceiaşi factori de-a lungul mileniilor. Pe de altă parte, ritmul accelerat al istoriei din ultimele secole impune noi factori şi noi perspective în stabilirea poziţiei geopolitice.

Pentru istoria românilor în secolul al XX-lea, permanenţa (continuitatea) este reprezentată de:

– Spaţiul locuit de români continuă să fie o punte între EST şi VEST. – Factorii naturali (Munţii Carpaţi, Dunărea, Marea Neagră) îşi menţin

importanţa, chiar dacă din perspective noi. Spre exemplu, Munţii Carpaţi nu mai au importanţă militară, dar şi-au păstrat-o pe cea economică, la care se adaugă rolul turistic, ecologic etc.

– Din punct de vedere economic, societatea românească se află într-o continuă tranziţie, în ultimii 200 de ani, cu scurte etape de aşezare şi normalitate.

Page 504: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

504

– Tranziţia a fost şi este impusă de încercarea de modernizare, de preluare şi consolidare a modelului occidental, cu dorinţa de a reduce distanţa care ne desparte de statele din vestul şi centrul Europei. Aceasta este integrarea europeană, deşi are conţinuturi şi sensuri diferite pentru fiecare epocă istorică în parte.

– Fiind un stat mic, apoi mijlociu al Europei, situat între imperii sau într-o zonă de confruntare a marilor „actori” ai relaţiilor internaţionale, România a căutat mereu soluţii de securitate, care să-i apere fiinţa naţională şi statală, să-i asigure condiţii de dezvoltare normală.

– Ca orice stat din categoria menţionată, cu o economie dependentă de cea a marilor puteri, România s-a confruntat permanent cu presiunile externe – ale statelor sau capitalurilor străine – pentru controlul resurselor şi a avuţiei naţionale.

– Secolul al XX-lea, dar şi începutul mileniului III arată că istoria României a fost şi este influenţată de prezenţa marelui „actor” de la est, Rusia.

Schimbarea Între factorii care marchează schimbarea în poziţia geopolitică a României

după 1990, putem include: – Noii vecini influenţează semnificativ noul context istoric. La est se

menţine Rusia – chiar dacă nu avem graniţă comună –, la care se adaugă Ucraina. Aflată ea însăşi în căutarea identităţii şi a direcţiei de dezvoltare, este un vecin cu acţiuni şi atitudini imprevizibile. Şi relaţiile cu Moldova au fost şi sunt sinuoase, de la „podul de flori” la acţiuni premergătoare ruperii relaţiilor diplomatice. Tot la est, trebuie să observăm că Turcia reduce semnificativ distanţa geografică – prin relaţiile economice şi cele politice –, iar ţările din Caucaz „vin tot mai aproape” de Europa şi, implicit, de România. Destrămarea Iugoslaviei are efecte multiple. Am pierdut un partener economic şi un aliat (mai mult ipotetic, dar oricum nu un duşman). În acelaşi timp, am revenit la poziţia dinaintea primului război mondial, când eram cea mai mare ţară din sud-estul Europei. Şi dispariţia Cehoslovaciei nu ne este favorabilă. Se pierde o bună tradiţie de relaţii economice şi politice. Cehia s-a integrat uşor în Occidentul dezvoltat, iar Slovacia are încă prea multe probleme de identitate şi adaptare la UE.

– În privinţa populaţiei, trebuie subliniat că, pentru prima oară de la crearea statului român modern, are loc o scădere semnificativă şi permanentă. Între cauze se află: – emigrarea (mult mai amplă decât o arată datele oficiale); – scăderea natalităţii; – creşterea mortalităţii.

Page 505: Carte ASE 2008

România în secolele XX-XXI. Perspectivă geopolitică

505

– Din punct de vedere economic, ţara a cunoscut o tranziţie de tip nou, de la socialism la capitalism, cu efecte multiple şi complexe, inclusiv în privinţa mentalităţilor populaţiei. De asemenea, economia ţării este marcată de veniturile aduse de românii care lucrează în străinătate.

– România are un nou loc şi un nou rol. Într-o nouă Europă, la care aspiră Ucraina, ţările din Caucaz şi Turcia, România este considerată o ţară din centrul Europei, cu rol în „europenizarea Orientului”. Ca urmare, formula „între Orient şi Occident” trebuie înlocuită cu cea „între Occident şi Orient”. Specificul poporului român (latini ortodocşi) ne conferă o mai mare deschidere spre est şi sud-est (decât Poloniei, spre exemplu), mai multe afinităţi şi punţi.

– Aderarea la NATO a împlinit obiectivul strategic în privinţa securităţii. Integrarea în UE obligă însă România la o soluţie de echilibru întru NATO/SUA şi UE/Marea Britanie, Franţa, Germania, problemă nouă şi dificilă pentru diplomaţia românească.

– Are loc o pierdere treptată, programată şi acceptată a suveranităţii naţionale, prin aderarea la NATO şi UE.

– Suntem implicaţi în al III-lea (sau al IV-lea, dacă includem şi războiul rece) război mondial, cel împotriva terorismului.

Pornind de la factorii de schimbare, se desprind câteva concluzii: – Statutul geopolitic al României este într-o continuă tranziţie, fapt

determinat de ritmul accelerat al evenimentelor pe plan internaţional. – Factorii politici din România sunt obligaţi să „gestioneze” situaţiile

internaţionale, pentru a se putea răspunde oricăror provocări, cu soluţii cât mai favorabile ţării şi cetăţenilor săi.

– În contextul în care Europa este în căutarea şi stabilirea unei noi identităţi, poate deveni o zonă de echilibru şi putere a marilor magistrale şi tensiuni planetare, iar România o zonă de echilibru a „noii Europe”: integrată în Vest şi un factor de acţiune spre Est.

– Integrarea în Uniunea Europeană determină şi impune trei procese (deosebit de complexe) concomitente şi interdependente: – compatibilitatea instituţională, în fond nu doar în formă; – adaptarea la nivelul concurenţei din ţările dezvoltate; – schimbarea mentalităţilor (de la ţărani, la profesori universitari, de la manageri la lideri politici).

– România se află la un NOU ÎNCEPUT, pe care trebuie să-l finalizeze.

Page 506: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

506

Note

i Goodess World Atlas, Chicago, 1966, planşele 121 şi 127, apud C.C. Giurescu, Probleme

controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977, p. 17 ii I. Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti, 1937, p. 17 iii N.Al. Rădulescu, Poziţia geopolitică a României, I, în Geopolitica, I (ed. Emil I. Emandi, Gh.

Buzatu, Vasile S. Cucu), Iaşi, 1994, p. 96 iv Gh.I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, curs 1941-1942, pp. 11-12, apud, Paul Dobrescu, Alina

Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, 2001, p. 61 v C.C. Giurescu, op. cit., p. 77 vi Vasile S. Cucu, România – Consideraţii geopolitice (I), în Geopolitica, I, p. 361 vii Andrei Marga, Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene, Cluj, 1995, apud

Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti. 1900-1995, antologie şi prefaţă de Adrian Marino, Craiova, 1996, p. 24

viii Octavian Paler, Noi şi Europa, în „România liberă”, 6 martie 1992, apud Revenirea în Europa..., p. 226

ix Alina Mungiu Pippidi, Vom alunga „Fantomele Balcanilor”?, în „România liberă”, 11 mai 1995, apud Revenirea în Europa..., pp. 229-231

x Al. Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, 1999, p. 52 xi S. Alexandrescu, Europele provinciale, în „Secolul 20”: Europele din Europa, nr. 10-12/1999, 1-

3/2000, pp. 38-39 xii

Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1992, p. 145

xiii L. Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei României de la 1899, Bucureşti, 1944, p. 40

xiv Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, Populaţia României, Bucureşti, 1937, p. 9 xv Bréviaire Statistique, Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1940, p. 10 xvi Ibidem, p. 9 xvii Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, op. cit., p. 9 xviii Bréviaire Statistique, p. 8 xix D. Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980, p. 49 xx Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia Statelor Lumii, Bucureşti, 2004, p. 398 xxi Ibidem, pp. 543-544 xxii Sursa: www.recensamant.ro. xxiii Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, op. cit., pp. 544-545

Page 507: Carte ASE 2008

Romania in 20-21th Centuries. Perspectives from Geopolitics Point of View

Professor Gheorghe Iacob, PhD

University ”Alexandru Ioan Cuza” of Iaşi

Among the factors that marks the change within the geopolitical position of Romania after 1990, we could include:

- New neighbours that affect significantly the new historical context; - Regarding the population, it must be highlighted that for the first time

since the creation of modern Romanian state, there is a significant and permanent decline. The causes are: - emigration (much broader than official data shows) - lowering birth rates - increased mortality rate;

- From economic point of view, the country had a new type of transition, from socialism to capitalism, with multiple and complex effects, including those connected to population’s mentalities. Also, the country's economy is influenced by revenue made by Romanians working abroad.

- Romania has a new place and a new role. In a new Europe, to which Ukraine, the Caucasus countries and Turkey aspire, Romania is considered a country from Central Europe, with the role of “Orient Europeanisation." As a result, the formula "between East and West" should be replaced with the "between West and East." The specificity of Romanian people (Latin Orthodox) confer a greater openness to the east and southeast (rather than Poland, for example), more affinity and bridges.

- The NATO accession has reached the strategic objective with regard to security. Integration into the EU obliges Romania to an equilibrium solution for NATO / US and EU / UK, France, Germany, new and difficult problem for the Romanian diplomacy.

- There is a gradual, programmed and agreed national sovereignty loss, by joining NATO and the EU.

- We are involved in III (or IV, and if we include Cold War) World War, the one against terrorism.

Page 508: Carte ASE 2008

Integrarea României în economia europeană

508

Starting from changing factors, several conclusions can be drawn: - Geopolitical statute of Romania is in a permanent transition determined

accelerated pace of global events - Romanian political factors are required to "manage" the international

situation in order to respond to any challenges, with solutions as favorable as possible for country and its citizens.

- Within the context in which Europe is looking to establish a new identity, can become an area of balance and power of great crossroads and worldwide tensions, and Romania an area balance of the "new Europe": integrated into Western and a factor of action to the east.

- Integration into the European Union determines and requires three processes (very complex) concurrent and interdependent: - institutional compatibility, responsible also in content not only in form - adjusting to the level of competition of the developed countries - changing mentalities (from peasants, university professors, from managers to political leaders).

- Romania is at the begging of a NEW STAR , which must be complete.

Page 509: Carte ASE 2008

ÎNCHEIERE

Prof. univ. dr. Maria Mureşan Academia de Studii Ecoonomice din Bucureşti

Procesul integrării economiei româneşti în economia europeană, pentru a fi înţeles în întreaga sa complexitate, impune specialistului o incursiune, chiar şi succintă, în evoluţia istorică a celor două sisteme economice. Secolul al XV-lea a reprezentat, ca urmare a marilor descoperiri geografice care au declanşat procesul de mondializare, un moment decisiv pentru evoluţia lumii europene. Unele din ţările Europei Occidentale, se înscriu după 1500 pe drumul care va conduce, în secolele următoare, către revoluţia industrială, industrializare şi instituţii economice şi administrative moderne.

Experienţa elitelor protestante din Occidentul european, mai ales în secolele XVI-XVII, în procesul de creare a condiţiiile politice şi sociale indispensabile dezvoltării capitaliste este decisivă pentru progresul înregistrat de economiile europene la începutul epocii moderne. Succesul experienţei economice protestante-anglo-olandeze, dar şi mercantilismul în plan comercial vor asigura ascensiunea burgheziei într-o Europă Occidentală preocupată de lupta pentru dominarea marilor rute comerciale transoceanice. Confruntarea dintre general şi particular în cele trei mari zone ale economiei europene -centru, semiperiferie şi periferie - face greu de realizat o periodizare a procesului de modernizare capitalistă şi multiplică controversele dintre istorici.

Modelul economic tradiţional, cu rădăcini medievale, gestionat de monarhia absolută, este eliminat de burghezia în ascensiune prin revoluţiile din anii 1642 şi 1789. Aceste adevărate „seisme sociale” devin repere majore pentru o Europă nouă a cărei arhitectură se bazează pe proprietatea privată absolută şi libera iniţiativă economică. Aceste valori fundamentale ale economiei moderne devin suporturi ale libertăţii individuale într-o societate în care urbanismul se extinde, iar ruralismul este în declin. Capitalismul occidental, o realitate preponderent urbană, complexă şi eterogenă, se defineşte şi prin mecanisme fundamentale care îi asigură funcţionarea: piaţa, statul de drept şi contractul social. Ţările Europei Centrale şi de Est, ca urmare a creşterii puterii otomane în secolul XVI, au cunoscut, pe parcursul a aproape cinci secole, o altă evoluţie economică şi politică. Ele au fost fie teritorii cucerite prin forţa armelor şi deci

Page 510: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

510

administrate direct de puterea otomană, fie teritorii controlate politic şi economic de către Constantinopol. Ca urmare, această parte a Europei, cunoaşte o dezvoltare economică lentă fiind exploatată de Imperiul Otoman într-un sistem pe care Daniel Chirot îl denumeşte protocolonial. Acesta are la bază, în cazul Ţărilor Române, regimul dominaţiei economice mai ales prin intermediul fiscalităţii şi al monopolului asupra comerţului exterior. În aceste condiţii spaţiul românesc întreţine relaţii economice şi politice restrânse cu restul continentului aflat în plină expansiune comercială şi industrială. Promovate, în cea mai mare parte, prin intermedierea puterii otomane şi exprimând interesele conjuncturale ale acesteia, schimburile externe nu pot fi ca în Europa Apuseană, un factor declanşator al unor schimbări de substanţă.

Europa Centrală şi de Est grupează – în mare măsură – ţări/zone importatoare de instituţii a căror statornicire presupunea un timp relativ îndelungat. In consecinţă, acestora le este specifică „arderea etapelor”. Instituţiile importate nu reprezintă consecinţe ale unei dezvoltări intrinseci, ci se constituie în expresii ale unor factori, cel mai adesea, extraeconomici. Începutul secolului al XIX-lea, în lumea românească, are ca trăsătură dominantă, o accentuată instabilitate politică, ceea ce amplifică criza sistemului economic fanariot. Aceste realităţi generează insecuritate economică, limitează iniţiativa economică şi acumularea iniţială de capital. Războiul ruso-turc din anii 1828-1829, încheiat în septembrie 1829 cu Pacea de la Adrianopol, a avut însemnate urmări pe termen lung pentru Ţara Românească şi Moldova, prin redefinirea relaţiilor acestora cu Poarta Otomană. Prin liberalizarea comerţului exterior, retrocedarea porturilor de la Dunăre, libertatea navigaţiei şi comerţului pe Marea Neagră s-au creat condiţiile favorabile care permiteau racordarea economiei româneşti la fluxurile comerciale internaţionale ale epocii industriale. În secolul al XIX-lea, reformarea societăţii româneşti şi opţiunea pentru modelul occidental coincide, sub aspect cronologic, cu perioada cuprinsă între Unirea Principatelor şi cucerirea independenţei de stat. Este etapa hotărâtoare în declanşarea procesului de constituire a instituţiilor şi structurilor capitaliste ale economiei româneşti, însoţite de reformarea structurală a statului şi mediului politic. Perioada menţionată marchează saltul efectiv şi decisiv de la formele conservatoare promovate de o aristocraţie funciară la cele de esenţă capitalistă. Transformările durează până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale celui următor, cunoscând, în mod firesc, ritmuri şi semnificaţii noi după cucerirea independenţei de stat.

Page 511: Carte ASE 2008

Încheiere

511

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea este evidentă contradicţia din societatea românească unde membrii elitelor sociale se manifestă ca revoluţionari în 1848, unionişti în 1859 şi promovează independenţa de stat în 1877. Aceştia coexistă cu o lume rurală, cu valorile sale tradiţionale şi o economie subdezvoltată care se angrenează mai greu în ritmul vieţii economico-sociale şi politice moderne. Opţiunea pentru modelul occidental este evidenţiată şi de aplicarea Legii Rurale din 1864, care a provocat consecinţe dintre cele mai adânci asupra dezvoltării ulterioare nu numai a agriculturii, ci şi a întregii economii a ţării. A fost astfel pregătită, principial şi în fapt, instituţionalizarea proprietăţii particulare absolute, consacrată în Constituţia României, adoptată în iulie 1866 şi rămasă în vigoare, cu unele modificări, până în 1923. Constituţia statuează dreptul de proprietate modernă al tuturor cetăţenilor, sanctitatea, inviolabilitatea şi garantarea, prin lege, de către stat, a proprietăţii fiecăruia ceea ce stimulează promovarea legilor economiei de piaţă. Suita de măsuri adoptate până la cucerirea independenţei de stat privind instituţionalizarea pieţei interne este extrem de variată. Dintre acestea, fără pretenţia unei enumerări exhaustive, le menţionăm pe următoarele, care, apreciem noi, sunt, în mare măsură, similare celor din ţări ale Occidentului european. Astfel, în 1840 intră în vigoare Condica de comerţ a Ţării Româneşti, în fapt o traducere adaptată a Codului comercial francez din 1807, cu modificările lui din 1838. Această întocmire legislativă, cu unele modificări operate în 1863, ca urmare a unificării administrative a Principatelor Române, rămâne în vigoare până în 1887.

La 1 ianuarie 1848, intră în vigoare Convenţia vamală dintre Ţara Românească şi Moldova prin care se desfiinţează vama dintre acestea, excepţie făcând sarea. Se formează astfel piaţa unică românească, protejată de un singur cordon vamal. Modelul l-a constituit nedisimulat Uniunea vamală prusacă din 1818, transformată, la 1 ianuarie 1834, în Uniunea vamală germană şi care, în 1842 cuprindea 28 din cele 39 de state ale Confederaţiei germane, şi dovedise o mare putere integratoare atât sub aspect economic, cât şi sub cel naţional.

În august 1860, Comisia Centrală de la Focşani alcătuieşte şi adoptă un proiect de lege intitulat „Proiect de lege pentru înfiinţarea unei monede naţionale”. Neconcretizat, din considerentele politico-economice ale conjuncturii momentului, el reprezenta de fapt, cu unele adaptări, sistemul monetar francez. În ianuarie 1864 este adoptată Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi care instituie verificarea şi controlul administrării şi mânuirii banilor publici, iar în aprilie, acelaşi an, Legea comunală, care prevede organizarea comunelor urbane şi rurale, precum şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, toate de inspiraţie franceză.

Page 512: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

512

În septembrie 1864 este adoptată Legea privind sistemul metric de măsuri şi greutăţi, sub influenţa evidentă a Sistemului zecimal de măsuri şi greutăţi, formulat în Franţa, în timpul revoluţiei de la 1789, şi adoptat în 1799. În 1872 Franţa organizează Conferinţa diplomatică a metrului, care a emis, în mai 1875, Convenţia metrului, România aderând la aceasta în 1881. În octombrie 1864 este adoptată Legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică, alcătuită după Legea franceză de expropriere din mai 1841. În fine, în acelaşi an, în decembrie, este promulgat Codul penal, intrat în vigoare în mai 1865, redactat după modelul Codului penal francez din 1810 şi al Codului penal prusac din 1851, dar care conţine şi unele cutume şi precederi penale autohtone. De asemenea, tot în spiritul european al epocii, considerăm încheierea, în iunie 1876, pe 10 ani, a tratatului intitulat „Convenţia comercială, vamală şi de navigaţie româno-austro-ungară”. Extrem de controversat în epocă, dar şi ulterior, având, pe lângă raţiunile economice legate de pieţele de desfacere a produselor româneşti şi interese politice imediate şi de perspectivă, tratatul menţionat este inspirat, în mod evident, de cel franco-britanic din anii 1860-1870. Cucerirea independenţei de stat a României, în anul 1877, a marcat începutul unei perioade de dezvoltare modernă mai susţinută a organismului economiei naţionale. În deceniile care s-au scurs până la sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt înfiinţate alte importante componente ale capitalismului românesc, între care se detaşează Banca Naţională a României, creată în 1880 după modelului Băncii Belgiei. Au fost adoptate legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni, inspirate din măsuri legislative similare franceze, italiene şi mai ales germane, precum şi Codul comercial din 1887, inspirat de cel italian din octombrie 1882. Perioada cuprinsă între primul şi al doilea război mondial a reprezentat, pentru România, o perioadă de dezvoltare relativ amplă a economiei, în cadrul căreia industria a cunoscut o dinamică consecventă şi susţinută, ea influenţând pozitiv evoluţia întregului organism economic al ţării. Un rol aparte în acest sens l-au avut legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni, tarifele vamale, investiţiile industriale, înlesnirea finanţării întreprinderilor şi/sau coparticiparea de capital de stat la acestea, care au oferit cadrul necesar accelerării dezvoltării noastre economice.

Sintagma „Bucureştiul este micul Paris”, care era, desigur, o figură de stil în epocă, nu reprezenta numai lumea modei şi a mondenităţilor, ci şi o realitate economică. Lumea românească mergea în pas cu cea europeană, atât prin măsurile legislativ-instituţionale adoptate cât şi prin realizări.

Page 513: Carte ASE 2008

Încheiere

513

A doua jumătate a secolului al XX-lea este marcată de urmările celui de-al doilea război mondial, nu numai în accepţiunea de pierderi umane şi materiale, ci, mai ales prin noul raport de forţe mondial. Lumea se împarte în două sisteme: capitalist şi socialist, care timp de o jumătate de secol au stat faţă în faţă şi s-au confruntat economic, politic, ideologic şi militar.

Ca urmare a înţelegerilor intervenite între marile puteri, o parte din ţările europene – între care şi România – rămân în „sfera de influenţă sovietică”, fapt care îşi pune amprenta asupra derulării ulterioare a vieţii lor economico-sociale şi politice. În ţările respective, se încearcă – şi se reuşeşte în parte – impunerea unui nou model de dezvoltare economică, socială şi politică.

Între anii 1945-1950, în România este adoptată o suită de măsuri cu caracter legislativ-reformator, care au vizat segmentele fundamentale ale economiei şi au creat condiţiile pentru instituirea monopolului statului în economie, pe seama şi în defavoarea proprietăţii private şi a liberei iniţiative. Trecerea la economia socialistă, realizată prin planuri, iniţial anuale şi ulterior cincinale, sub comanda partidului unic, şi-a propus, potrivit strategiei şi politicii oficiale a timpului, transpunerea în fapt a modelului producţiei industriale, bazat pe industria grea, model de inspiraţie sovietică, dar care a avut şi unele aspecte originale. In mai puţin de o jumătate de deceniu, în condiţii de izolare economică internaţională quasi-deplină a României, sunt distruse principiile şi fundamentele economiei de piaţă concurenţială, pentru a căror statornicire au fost depuse eforturi pe parcursul unui secol. Dezideratele cheie în epocă, impuse de partidul unic au fost: naţionalizarea, planificarea centralizată, industrializarea şi colectivizarea.

Consiliul Economic de Ajutor Reciproc, înfiinţat, în anul 1949, din iniţiativa Uniunii Sovietice, viza crearea pieţei comune, integratoare, a ţărilor membre, care, după o jumătate de secol, s-a dovedit a fi un eşec.

Ultimul deceniu al secolului XX are ca numitor comun, pentru o parte însemnată a Europei Centrale şi de Est, „vântul schimbării”. Modelul socialist de dezvoltare economică, impus de Uniunea Sovietică, aplicat în ţările care au format iniţial „lagărul socialist”, ulterior „ sistemul socialist”, s-a dovedit incapabil de a gestiona mecanismul economico-social. Opţiunea României pentru modelul economic occidental şi integrarea în structurile occidentale, este fără echivoc, dar tranziţia ezitantă a prelungit etapa premergătoare instituirii economiei de piaţă funcţionale. În aceste condiţii, factorii de decizie din România au făcut în mod constant, după 1989, demersuri de natură economică şi politică pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Europeană ca o etapă premergătoare a integrării ţării noastre în marea familie a Europei.

Page 514: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

514

Este necesar, credem, să marcăm momentele cheie ale apropierii României de aderarea efectivă la Uniunea Europeană. În februarie 1995 intră în vigoare Acordul de asociere dintre Uniunea Europeană şi România, iar în iunie, acelaşi an, autorităţile de la Bucureşti depun cererea de aderare la Uniunea Europeană. Reuniunea Consiliului European, de la Helsinki, din decembrie 1999, decide începerea concomitentă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu şase state, între care şi România. Finalizarea negocierilor de aderare în decembrie 2004, semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană la 25 aprilie 2005, constituie repere semnificative ale unui eveniment cu semnificaţii istorice pentru ţara noastră. Data de 1 ianuarie 2007 este un început de drum la finalul căruia sistemul economic european occidental al mileniului trei va fi operant în economia românească.

Page 515: Carte ASE 2008

CLOSING REMARKS

Professor Maria Mureşan, PhD The Bucharest Academy of Economic Studies

In order to fully understand the integration process of the Romanian

economy into the European one we need to go back, even for a short while, to the historical evolution of the two economic systems. The 15th century marked a turning point in the evolution of the European world due to the great geographic discoveries which generated the mondialization process. Some of the West European countries set off 1500 years later on the road that would lead, in the next centuries, to the industrial revolution, industrialization and the modern economic and administrative institutions.

The experience of Protestant elites in Western Europe, especially in the 16th and 17th centuries, in the process of creating the social and political conditions which were prerequisites for the capitalist development was decisive for the progress made by the European economies at the beginning of the modern age. The success of the English-Dutch Protestant economic experience, as well as the mercantilism at commercial level, would ensure the bourgeoisie ascent within a Western Europe preoccupied by the fight over the domination of the great commercial routes overseas. The clash between general and particular in the three great zones of the European economy – center, semi periphery and periphery – has made it difficult to establish clear dates of the capitalist modernization process, thus enhancing controversy among historians.

The traditional economic model, with medieval roots and under absolute monarchy control, was eliminated by the ascending bourgeoisie in the revolutions of 1642 and 1789. These true “social earthquakes” became major landmarks for a new Europe whose architecture was based on absolute private ownership and free economic enterprise. These fundamental values of modern economy became the foundation of individual liberty in a society where towns expanded while villages declined. Western capitalism, to a great extent an urban reality, complex and heterogeneous, can be defined by fundamental mechanisms which ensure its functioning: the market, the state and the social contract. Central and Eastern European countries, due to the increasing Ottoman power in the 16th century, had a different political and economic evolution for

Page 516: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

516

almost five centuries. They were either territories conquered by force, therefore under direct Ottoman administration, or territories under political and economic control from Constantinople. As a result, this part of Europe would have a slow economic development, being exploited by the Ottoman Empire in a system called by Daniel Chirot protocolonial. Such a system was based, in the case of the Romanian principalities, on the regime of economic dominance, especially by fiscal means and the monopoly on foreign trade. Under the circumstances, the Romanian space had few relationships with the rest of the continent which was in full commercial and industrial expansion. Promoted mostly by the Ottoman power and subordinated to its interests, foreign exchange could not be, like in Western Europe, a means of determining essential changes.

Most of the countries/zones in Central and Eastern Europe were importers of institutions which took a relatively long time to get established. As a consequence, they were characterized by “burning up stages”. The imported institutions were not the result of intrinsic development, but the outcome of several factors, most of them non-economic. At the beginning of the 19th century, the Romanian world was dominated by political instability, which amplified the crisis of the economic Phanariot system. Such realities generated economic insecurity and limited the economic initiative and the initial capital accumulation. The Russo-Turkish war that took place between 1828 and1829 and ended in September 1829 by the Peace of Adrianople had a significant, long-term impact on Walachia and Moldavia by redefining their relationships with the Ottoman Empire. By liberalizing foreign trade, retro ceding the Danube ports and freeing navigation and commerce on the Black Sea favourable conditions were created to connect the Romanian economy to the international commercial flow of the industrial age. In the 19th century, the reformation of the Romanian society and its option for the Western model coincided, chronologically, with the period comprised between the Union of the Romanian Principalities and the War of Independence. It was the decisive phase in launching the process of constructing the capitalist institutions and structures of the Romanian economy, accompanied by the structural reformation of the state and the political environment. The above mentioned period marked the effective and decisive leap from the conservative forms promoted by the landed aristocracy to those of capitalist essence. The changes lasted until the end of the 19th century and the first decades of the next and took on a new rhythm and meaning after the conquest of state independence.

Page 517: Carte ASE 2008

Closing remarks

517

In the second half of the 19th century, the contradiction of the Romanian society became obvious as the social elites were revolutionary in 1848, unionists in 1859 and fought for independence in 1877. They co-existed with a rural world, with its traditional values and an underdeveloped economy which could hardly keep the pace with the modern social, economic and political life. The option for the Western model was also evident in the enforcement of the Rural Law of 1864, which generated profound consequences on the future development of agriculture, as well as of the entire national economy. Thus, it was prepared, both as a matter of fact and of principle, the foundation of the absolute private ownership, sanctioned by the Constitution of Romania adopted in July 1866 and in force, with some amendments, until 1923. The Constitution endorsed the right of modern ownership of all citizens, its sanctity, inviolability and law enforced guarantee, which stimulated the market economy laws. The series of measures adopted until the declaration of independence with regard to the institutions regulating the domestic market was very diverse. Among these, without exhausting the list, we would mention the ones that we consider to be largely similar to those adopted in Western Europe. Thus, in 1840, was enforced the Commerce Book of Walachia, in fact an adapted translation of the French Commercial Code of 1807, with its amendments of 1838. This legislation, with its amendments of 1863, as a result of the administrative union of the Romanian Principalities, remained in force until 1887.

On the 1st of January 1848, was enforced the Customs Convention between Walachia and Moldavia according to which customs duties were relieved except for salt. In this way the unique Romanian market was formed, protected by a single customs belt. The model followed was that of the Prussian Customs Union of 1818, transformed on the 1st of January 1834, into the German Customs Union and which comprised, in 1842, 28 of the 39 states of the German Confederation, and had proved a great power of integration both economically and nationally.

In August 1860, the Central Commission at Focşani made up and adopted a bill entitled “Bill for creating a national currency”. Not ratified because of the political and economic context of the moment, the bill represented in fact, with some adjustments, the French monetary system. In January 1864 was ratified the law regarding the creation of the Court of Accounts for verifying and controlling the administration and use of public money; in the same year was passed the Communal Law, which instituted the organization of urban and rural communes, as well as the law for the creation of District Councils, all of them being of French inspiration.

Page 518: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

518

In September 1864 was passed the Law regarding the metric system of measurement, under the obvious influence of the Decimal system of measurement formulated in France during the revolution of 1789 and adopted in 1799. In 1872 France organized the Diplomatic Conference of the Meter, which signed, in May 1875, the Meter Convention, to which Romania adhered in 1881. In October 1864 was adopted the Law of expropriation for public utility cause, drawing on the French law of expropriation of May 1841. The same year, in December, the Penal Code was promulgated, enforced in May 1865, and written after the French Penal Code of 1810 and the Prussian Penal Code of 1851; however, the Romanian one contained some customary laws and provisions. In June 1876, within the same European spirit of the time, was concluded the ten-year treaty entitled “Romanian-Austrian-Hungarian Convention for Commerce, Customs and Navigation”. Extremely controversial at the time and even later on, as it involved, beyond economic issues related to the markets for Romanian products, also immediate and perspective political interests; the above mentioned treaty drew, obviously, on the Anglo-French one of 1860-1870. Romania’s declaration of independence of 1877 marked the beginning of a more sustained modern development of the national economy. In the late decades of the 19th century other important components of the Romanian capitalism were established. Among these we can highlight the National Bank of Romania, created in 1880 after the model of the Bank of Belgium. Laws were passed to encourage local entrepreneurs which drew on similar French, Italian and especially German legislative measures. The Commercial Code adopted in 1887, drew on the Italian one of October 1882. The period between World War I and World War II represented for Romania a time of relatively large economic development, during which industry had a consistent and sustained evolution, thus positively influencing the whole economic body of the country. In this respect, the laws were meant to encourage local entrepreneurs, customs duties, industrial investments, relieving enterprise financing and/or the co-participation of state capital and offered the background necessary to accelerate our economic development.

The syntagm ”Bucharest is little Paris”, which was, of course, a figure of speech at the time, referred not only to the world of fashion and mondenity, but represented an economic reality. The Romanian world walked alongside the European one, both by legislation and by what was being achieved. The second half of the 20th century was marked by the aftermath of World War II, not only as far as human and material losses were concerned, but also in

Page 519: Carte ASE 2008

Closing remarks

519

terms of the new rapport of forces worldwide. The world split into two systems: capitalist and socialist, which, for half of a century, would face and confront each other economically, politically, ideologically and militarily.

Following the conventions concluded between the great powers, some of the European countries – among which Romania – remained “under the Soviet sphere of influence”, which marked the future development of their economic, social and political life. In these countries was attempted a new model of economic, social and political development – and partially it succeeded.

Between 1945-1950, in Romania, a series of reforming laws was adopted all of which targeted the fundamental segments of the economy and created the basis for imposing state monopoly in economy, to the prejudice of private ownership and initiative. By shifting to the socialist economy, based on plans, initially of one year, then of five years, under the supervision of the unique party, the official policy and strategy of the time intended to implement the Soviet model of industrial production based on heavy industry. However, the implementation had some original aspects. In less than half of a decade, in a state of almost complete international economic isolation, all the principles and essentials of market economy based on competition were destroyed. It had taken Romania a century of strife and efforts to establish them. The key goals in the epoch, imposed by the unique party were: nationalization, central planning, industrialization and collectivization.

The Council for Mutual Assistance, set up in 1949, at the Soviet Union’s initiative, aimed at creating the common and integrating market of the member states, and, after half a century, it proved a failure.

The last decade of the 20th century had as common denominator, for a great part of Central and Eastern Europe, “the wind of change”. The socialist model of economic development, imposed by the Soviet Union and applied in the countries initially forming the “communist camp”, then the “socialist system”, proved incapable of managing the social and economic mechanism. Romania’s option for the Western model and for the integration in Western structures was obvious, but the hesitant transition prolonged the stage prior to establishing a functional market economy. Under the circumstances, the Romanian decision makers took, after 1989, constant economic and political steps towards strengthening the ties with the European Union, as a precursory stage for our country’s integration into the great family of Europe.

We believe it is necessary to highlight the key moments that Romania experienced in approaching the actual accession to the European Union. In

Page 520: Carte ASE 2008

Procesul de integrare a României în economia europeană

520

February 1995 the Association Agreement between the European Union and Romania came into force and in June, the same year, the authorities in Bucharest submitted the application for membership in the European Union. The European Council Reunion at Helsinki, in December 1999, decided to begin talks, simultaneously, with six states who wanted to join the Union, Romania included. In December 2004 negotiations reached the end and on the 25th of April 2005 the Accession Treaty was signed. These were significant stages in an event with historic implications for our country. On the 1st of January 2007 we embarked on a journey at the end of which the Western European economic system of the third millennium will be operational in the Romanian economy.