Bazele ingineriei forestiere

Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara a Banatului Timisoara

Facultatea de Horticultura si Silvicultura

Bazele ingineriei forestiere

Student: Sîrbu Alexandru

142 A Anul I

Profesor: Chisalita Ion

1

Bazele ingineriei forestiere

Cuprins:

1. Bazele ingineriei forestiere2. Pădurea,complexă comunitate de viaţă

3. Functionalitatea şi folosirea multiplă a pădurii4. Pădurea şi calitatea vieţi5. Resursele forestiere6. Arborele şi arboretul7. Amenajarea pădurilor8. Ameliorarea şi valorificarea prin culture forestiere

a terenurilor degradate9. Exploatări forestiere10. Protecţia pădurilor împotriva factorilor

dăunător11. Administratia silvica

1.Bazele ingineriei forestiere

2

Bazele ingineriei forestiere

1. Notiuni introductive

Bazele ingineriei forestiere reprezintă un curs care se predă la începutul studenţiei în profilul silvic şi are menirea să orienteze pe cei care au îmbrăţişat să se pregătească în acest domeniu punându-le la dispoziţie cunoştinţele de bază în această meserie. El este util şi altor categorii de interesaţi pentru domeniul ingineriei forestiere pentru că poate face cunoscute preocupările necesare personalului silvic cu pregătire superioară pentru gospodărirea pădurilor.

Inginerul silvic reprezintă piesa de bază în acest proces de apărarea patrimoniului forestier pentru că activitatea sa se bazează pe fundamente ştiinţifice, capabile să desluşească cauzele unor efecte dăunătoare, permiţând în acelaşi timp la eliminarea acestora şi la stingerea efectelor dăunătoare pădurilor.

Adevărata linie pentru apărarea pădurilor se găseşte în mijlocul pădurii, iar avangarda acestei activităţi şi responsabilităţi este corpul silvic în frunte cu organul silvic, organul tehnic sau managerul administraţiei silvice. Aceştia apără pădurile aşa cum am arătat mai sus prin toată gama de lucrări corecte, care o execută în pădure bazate pe fundamente ştiinţifice şi tehnici bine argumentate:

regenerări stabile, corespunzătoare din punct de vedere ecologic şi lipsite de vulnerabilitate la factorii dăunători;

tăieri de îngrijire executate calitativ şi cantitativ în limita toleranţei ecologice a arboretului fără a-i diminua echilibrul ecologic;

tratamente aplicate în perioade optime şi cu tehnici de exploatare forestieră ecoprotective a arboretului matern;

intervenţii prompte în acţiunile de protecţia pădurilor în combaterea dăunătorilor cu metode din cele mai moderne prin-o acţiune integrată în arboret combinând prin fundament ştiinţific metodele chimice, mecanice şi biologice fără a strica echilibrul ecosistemului;

şi nu în ultimul rând intervenţii eficiente pentru prevenire a furturilor de lemn din pădure prin extragerea haotică a arborilor prin jaf ceea ce pe termen mediu înseamnă moartea pădurilor.

2. Pădurea,complexă comunitate de viaţă

Din tot învelişul organic al planetei, pădurea realizează concentrarea cea mai impunătoare de vegetaţie, opera vie a naturii, apărând de data aceasta deosebit de viguroasă şi de fecundă, de rezistentă şi de durabilă.

Ecosistemul pădurii este un sistem dinamic care parcurge mai multe stadii de dezvoltare de la naştere până la stadiul de „climax” perioada de luptă pentru existenţă între diverse specii componente. Pădurea în stadiul de „climax” se află într-un echilibru dinamic care stabileşte semnul de egalitate între

3

Bazele ingineriei forestiere

cantitatea de biomasă care se acumulează prin creştere şi dezvoltare cu cea care moare fiind în final descompusă de microorganisme.

Ca unitate funcţională de transformare a materiei şi energiei într-un fragment dat al biosferei, ecosistemul forestier prezintă două componente fundamentale şi anume :

biocenoza biotipul (staţiunea forestieră)

Biocenoza este alcătuită din :

fitocenoză – comunitatea plantelor zoocenoză – comunitatea animalelorLa constituirea pădurii participă o diversitate de specii vegetale şi animale. Se estimează că în

pădurile României conveţuiesc peste 200 specii lemnoase, circa 1000 specii ierboase, numeroase specii de muşchi, licheni, ciuperci, bacterii ş.a., precum şi un însemnat număr de animale mari, mijlocii şi mici până la organism.

Biocenoza de pădure deşi cuprinde populaţii de mare diversitate, are o compoziţie determinată şi un aspect destul de uniform. Ea beneficiază de cea mai dezvoltată stratificare atât în partea aeriană cât şi în sol. În partea aeriană, în plan vertical apare arboretul alcătuit din 2-3 etaje de arbori, urmat de un subarboret constituit din 1-2 etaje de arbori şi arbuşti care se continuă cu seminţişul (1-3 etaje) şi pătura erbacee (2-3 etaje de ierburi).

Biotipul sau staţiunea forestieră, reprezintă ansamblul condiţiilor de mediu al plantelor şi animalelor şi este alcătuit din :

climatopul – complexul condiţiilor climatice; edafotopul – complexul condiţiilor edafice; geotopul – complexul condiţiilor geomorfologice

Staţiunea forestieră(biotipul) este mediul abiotic mărginit în care trăieşte şi pe care îl modifică biocenoză, are un rol determinant în formarea acesteia pentru că, în funcţie de condiţiile staţionale, de factorii ecologici şi de regimurile acestora, se selectează populaţii care formează biocenoza şi se desfăşoară procesele biocenotice, cel de acumulare, cel de transfer, şi de descompunere a materiei organice.

3.Functionalitatea şi folosirea multiplă a pădurii

Exploatarea intensă a resurselor naturale a determinat nu numai împuţinarea ci, în unele cazuri, chiar epuizarea lor, dar a contribuit şi la degradarea accelerată a naturii. Astfel în scurt timp s-a ajuns la concluzia că, pentru a putea supraveţui pe Terra, omenirea va avea nevoie pe lângă hrană suficientă şi

4

Bazele ingineriei forestiere

produse industriale necesare şi de un mediu sănătos (aer curat, apă potabilă de bună calitate, soluri stabile şi fertile, precum şi existenţa unei lumi vegetale şi animale de calitate, care să se dezvolte şi să producă la potenţialul său optim). Drept urmare, în ultimul timp în mai multe ţări au fost promovate tehnologii noi, în măsură să contribuie şi la protejarea mediului natural şi uman denumite simbolic tehnologii ecologice.

Recunoaşterea funcţiilor complexe pe care le îndeplineşte pădurea a condus în final la optimizarea relaţiilor dintre om şi mediul înconjurător, pădurea nemaifiind considerată numai „fabrică de lemn” ci i s-a recunoscut şi funcţia de „fabrică de oxigen, depozit de apă, scut al solului, pavăză a culturilor agricole, a unităţilor economice, a aşezărilor omeneşti”.

3.1. Pădurea, uzină biologică

Ca prim şi fundamental efect specific al proceselor de nutriţie şi creştere, ca şi al caracterului ei de lungă perenitate, pădurea acumulând an de an biomasă, apare atât ca „uzină biologică” de producţie vegetală cât şi ca resursă acumulativă de lemn şi alte produse accesorii. De aceea din cele mai vechi timpuri pădurea a fost folosită ca sursă de bunuri materiale, a avut importanţă crescândă prin ceea ce, în cadrul relaţiilor pădure-om, numim „funcţiile” ei de producţie.

3.1.1.Asimilaţia şi dezasimilaţia

Această funcţie caracteristică ecosistemelor forestiere de producere şi de acumulare a biomasei lemnoase este exercitată prin două mari procese biologice contradictorii :

procesul de formare a biomasei din componente anorganice în care acţionează plantele verzi în special arborii (asimilaţia);

procesul de descompunere a masei organice moarte (necromasei) în care acţionează fauna fitofagilor (dezasimilaţia).

Asimilaţia, latura constructivă a materiei vii are la baza producerii fenomenele de fotosinteză care reprezintă o combinaţie între dioxidul de carbon şi apa cu substanţele minerale obţinându-se sub influenţa energiei solare într-o primă etapă glucoză şi însemnate cantităţi de oxigen şi apă.

(6CO2 + 12H2O + 695 kilocalorii) → (C6H12O6 + 6O2 + 6H2O)

Procesul fotosintezei se intensifică odată cu creşterea gradului de intensitate a luminii, cu existenţa temperaturii optime (15 - 25°C), cu creşterea conţinutului de bioxid de carbon.

Dezasimilaţia, latura distructivă a materii vii are la baza producerii procesul de respiraţie care este operaţia inversă fotosintezei, de fapt oxidare biologică pe baza căreia substanţele mai complexe şi mai bogate în energie sunt descompuse în substanţe mai simple care se eliberează prin transpiraţie în mediul înconjurător creându-se totodată alte rezerve de energie necesare desfăşurării procesului de fotosinteză.

5

Bazele ingineriei forestiere

(C6H12O6 + 6O2) → (CO2 + 6H2O + 675 kilocalorii)

Pentru buna desfăşurare a celor două procese biologice, arborii, ca producători principali ai biocenozei forestiere, au la dispoziţie în mediul intern al pădurii mature, un volum de peste 300 mii mc de aer la ha şi un volum de sol de circa 10 mii mc la hectar, evidenţiindu-se încă o dată uriaşele dimensiuni în care se desfăşoară activitatea bioproductivă a ecosistemelor forestiere.

3.1.2. Circuitul substanţelor minerale, miracol al naturii.

Circuitul substanţelor minerale constituie un alt "miracol al naturii". Acest circuit se produce cu o mare intensitate, fiind anual încorporate în lemn, scoarţă, frunze, flori, fructe, cantităţi însemnate de macroelemente: azot, calciu, potasiu, fosfor etc. Prin cercetări s-a stabilit că pădurea consumă anual pe un hectar, aproximativ 50 kg azot, 5-6 kg fosfor, 50-80 kg calciu, 10-30 kg potasiu şi cantităţi reduse de microelemente. Anual, însă, pădurile restituie solului 3-4 t/ha materie organică, conţinând 80-85 % din substanţele minerale consumate. Pierderile înregistrate în ecosistemele echilibrate se refac, tot în mod natural şi anume: azotul din ploi, iar celelalte substanţe din substratul litologic. Procesele biologice, şi aşa complicate, se amplifică prin participarea în circuitele biochimice a dioxidului de carbon, a oxigenului şi a apei.

Astfel, o parte din dioxidul de carbon, preluat de plante din aer pentru realizarea sintezei organice, este pus în libertate prin respiraţie, revenind în atmosferă. În acest proces, biocenozele forestiere fixează circa 13t/ha dioxid de carbon, cu toate că absorb o cantitate de trei ori mai mare. Ca si carbonul, oxigenul este preluat din atmosferă şi folosit de către consumatori şi descompunători pentru respiraţie, revenind în atmosferă combinat cu carbonul sub formă de dioxid de carbon.

3.2. Clasificarea funcţiilor pădurii

Pădurea include 9 funcţii, care, cu unele modificări, se pot numi şi grupa astfel :

a. Funcţii de producţie

de biomasă vegetală (1); de biomasă animală (2).

Funcţii de protecţie a mediului

hidrologică (3); antierozională (4); climatică (5).

Funcţii sociale de protecţie

sanitară-igienică (6); recreativă (7); estetică-peisagistică (8); ştiinţifică (9).

6

Bazele ingineriei forestiere

4.Pădurea şi calitatea vieţii

4.1. Pădurea, uzina de oxigen

În complexul de procese desfăşurate în natură fotosinteza joacă rolul primordial, prin intermediul ei materia organică inertă transformându-se în materie organică vie. În urma acestui proces complicat, se consumă dioxid de carbon, apă şi substanţe minerale şi se eliberează oxigen. După cantitatea de oxigen produsă şi cea de dioxid de carbon consumată, ecosistemele forestiere nu au egal în biosferă, deoarece un hectar de pădure produce aproape de 4 ori mai mult oxigen decât un hectar cultivat agricol şi de peste 20 ori mai mult decât un hectar de apă.

Relevante sunt câteva date cu privire la cantităţile de dioxid de carbon absorbite şi cele de oxigen emanate în desfăşurarea procesului de fotosinteza:

anual, covorul vegetal actual (păduri, culturi agricole, ierburi, vegetaţie acvatică etc), produce peste 23 miliarde tone de oxigen din care cel puţin 60% aparţin pădurii; în ţara noastră se realizează anual circa 40 milioane tone de oxigen;

numai în topitoriile de oţel se consumă în fiecare an peste 10 miliarde mc de oxigen, la care se adaugă şi alte procese tehnologice complicate, care reduc din fondul de oxigen al lumii;

pentru producerea unui mc de substanţă organică este necesară extragerea de către plante a dioxidului de carbon din circa 1,4 milioane mc de aer, ceea ce înseamnă că un hectar de pădure cu o creştere anuală de 8 mc lemn prelucrează un volum de peste 11 milioane mc de aer;

pentru fabricarea unei tone de lemn, arborii consumă circa 1,8 tone de dioxid de carbon şi eliberează aproximativ 1,3 tone de oxigen;

în zilele călduroase, un hectar de pădure elimină 180-200 kg de oxigen şi absoarbe 220-280 kg dioxid de carbon;

în sezonul estival, un hectar de pădure poate să absoarbă o cantitate de dioxid de carbon egală cu cea eliminată în acelaşi timp de 200 persoane;

un arbore de fag de 25 m înălţime şi cu diametrul coroanei de 15 m, produce într-o oră 1,7 kg oxigen, care reprezintă necesarul de oxigen al unui om pentru 3 zile;

o mie de kilometri parcurşi de un automobil consumă oxigenul necesar unui om pe timp de 1 an.

Reiese că vegetaţia şi mai ales arborii devin „fabrici de oxigen", contribuind nemijlocit la menţinerea sănătăţii, deşi oxigenul reprezintă de fapt un „deşeu" al foto-sintezei. Din această cauză aerul din pădure este incomparabil mai curat decât cel din oraşe, iar pădurea îl îmbogăţeşte permanent cu ioni negativi, care exercită o acţiune curativă asupra organismului omului, influenţând pozitiv şi asupra stării lui sufleteşti. Pe de altă parte, multe specii de arbori şi arbuşti elimină fitoncide care contribuie la distrugerea unor microbi, generatori de boli grave.

4.2. Pădurea ameliorează factorii climatici

Concluzia la care, s-a ajuns pe bază de cercetări, arată că pădurea influenţează în mod favorabil mediul natural şi îndeosebi factorii climatici. Aceste influenţe constau în diminuarea radiaţiilor şi a extremelor de temperatură, în reducerea evaporaţiei, creşterea umidităţii atmosferice, micşorarea intensităţii vânturilor etc.

7

Bazele ingineriei forestiere

După studiul întocmit de ing. N. Stanciu, influenţa expoziţiei asupra gradului de însorire-încălzire determină următoarele categorii de versanţi: versanţi însoriţi şi calzi, cu expoziţii sudice şi sud-vestice; versanţi semiînsoriţi şi semicalzi, cu expoziţii sud-estice şi vestice; versanţi semi-umbriţi şi semireci, cu expoziţii estice şi nord-vestice; versanţi umbriţi şi reci, cu expoziţii nordice şi nord-estice.

Insolaţia determină, în linii mari, climatul general exprimat prin temperatura aerului, precipitaţii şi vânturi, iar în mic climatul local, în cazul pădurii modificând parţial distribuţia speciilor (inversiuni de specii, interferenţe între arealele speciilor etc). Regiunile montane sunt afectate de o răcire mai accentuată, cauzele fiind determinate în afară de altitudine, de suprafaţa mare brăzdată de culmi şi văi (aproximativ dublă faţă de cea orizontală), care nu este integral încălzită de radiaţia solară şi nici permanent însorită.

Pădurea influenţează în mod favorabil mediul natural:

diminuează radiaţiile şi extremele de temperatură; reduce evaporaţia; creşte umiditatea atmosferică; micşorează intensitatea vântului.

Din cantitatea totală de radiaţii ajunsă la suprafaţa pământului, o parte este reflectată, iar altă parte absorbită de vegetaţie, sol, apă etc. Cantitatea reflectată este denumită stare de albedo şi depinde de culoare, umiditate, luciul corpului etc. Valoarea albedoului exprimată în procente este semnificativă: zăpada proaspătă, cu putere mare de reflecţie, are albedoul de 75-90%, ogorul negru 8-12%, pădurea de foioase 20-30%, pădurea de răşinoase 10-18o%.

În interiorul pădurii se produce o iluminare redusă şi variabilă, atât pe verticală, cât şi pe orizontală.

Astfel lumina în pădure este diminuată:

la suprafaţă şi în treimea superioară 50 – 100 % din lumina plină; în treimea mijlocie 30 – 80 % din lumina plină; la baza coronamentului 15- 16 % din lumina plină; la nivelul arbuştilor 5 – 40 % din lumina plină;la nivelul ierburilor 0,5 – 5 % din lumina plină

5.Resursele forestiere

5.1. Noţiuni introductive.

Prin resursă forestieră se înţelege totalitatea pădurilor de care dispune o ţară, o zonă geografică sau întreg globul pământesc.

8

Bazele ingineriei forestiere

Repartizarea geografică a vegetaţiei forestiere pe glob a fost diferenţiată în raport cu diverse sisteme de clasificare, având în vedere complexitatea ecosistemelor terestre stabilite pe mari zone bioclimatice în funcţie de diferite praguri determinate ca de pildă : temperaturi medii, precipitaţii, diverse formaţii forestiere sau ecosisteme forestiere, condiţii climatice şi edafice şi evoluţia lor şi altele.

Sistemele de clasificare cele mai importante ale pădurilor globului sunt următoarele :

Drude 1887 propune clasificarea vegetaţiei forestiere de pe glob după zonalitatea climatică elaborată de Köpen :

zona arctică, zona coniferelor şi a pădurilor înfrunzite vara; zona subtropicală; zona tropicală; zona subtropicală, ancestrală, zona antarctică. Mayer 1909 diferenţiază marile unităţi fitocenotice ale globului în raport cu compoziţiile cele

mai reprezentative : păduri ecuatoriale (Palmetum) păduri de laur (Lauretum) păduri de castan (Castanetum) păduri cu predominarea fagului (Făgetum) păduri cu predominarea molidului (Picetum) Rϋbel, 1930 împarte învelişul vegetal al planetei în 3 noi grupe : lemnoase ierboase deşerturi Tischefer divide binomul pădurilor în 4 categorii : Păduri tropicale Păduri aride Păduri temperate de foioase Păduri de conifere FAO a adoptat în 1955 o clasificare de păduri şi zone bioclimatice : Păduri de răşinoase din zona climatului rece; Păduri de amestec de răşinoase şi foioase din zona climatuluitemperat cald;

Păduri de tip mediteranean; Păduri tropicale (intertropicale)

5.2. Învelişul forestier al globului

Evaluarea resurselor forestiere mondiale s-a realizat pe baza clasificării pădurilor pe grupe şi zone bioclimatice după FAO 1955 clasificarea în detaliu se prezintă astfel :

9

Bazele ingineriei forestiere

Păduri de răşinoase din zona climatului rece Păduri de amestec de răşinoase şi foioase din zona climatului temperat Pădurile umede din zona climatului temperat cald Păduri xerofite din zona climatului temperat, cald. . Pădurile de tip mediteranean . Pădurile denumite generic tropicale (intertropicale)

5.3. Resurse forestiere în lume Este posibil ca şi în prezent, întinderea pădurilor pe glob să fie mai mică sau mai mare, datorită

defrişărilor ce se mai execută în unele regiuni geografice sau împăduririi terenurilor marginale în multe ţări ale lumii. Este de reţinut, pentru caracterizarea resurselor forestiere la început de mileniu, ca pădurile ocupă pe glob o treime din întinderea uscatului. Prin destinaţia ce li se dă, produsele pădurilor condiţionează dezvoltarea unor sectoare economice importante, cum sunt: industria de prelucrare a lemnului, industria de hârtie şi celuloză, industria extractivă, industria materialelor de construcţie, agricultură, precum şi realizarea unor produse alimentare, farmaceutice etc.

5.4. Învelişul forestier al României

Covorul forestier al ţării noastre este alcătuit dintr-un număr însemnat de specii de productivitate ridicată şi de mare valoare industrială ca : molidul, bradul, fagul, gorunul, stejarii, teii, paltinul, frasinul şi cireşul etc., cea mai mare parte dintre aceste specii fiind adaptate de milenii în spaţiul geografic românesc. Ele formează biocenoze complexe, de mare stabilitate ecologică, rezistând vicisitudinilor vremii prin capacitatea lor de autoreglare şi autoconservare.

Învelişurile forestiere ale României caracterizate pe baza informaţiilor din lucrările de specialitate existente sunt următoarele :

Molidişurile Amestecurile de răşinoase cu fag Făgetele Gorunete şi şleaurile cu gorun (şleauri de deal) Ştejărete şi şleaurile cu stejar pedunculat (şleauri de câmpie) Cereto-gârniţetele, ceretele şi gârniţetele Stejărete de stejar brumăriu Stejăretele de stejar pufos Formaţiuni forestiere intrazonale

6.Arborele şi arboretul6.1. Arborele

10

Bazele ingineriei forestiere

Arborele este o plantă lemnoasă forestieră cu trunchi unic, bine individual cu înălţimi medii la maturitate de 7 m şi cu o longevitate mare. Ei se mai numesc şi esenţe forestiere. De precizat că termenii de copac sau pom nu sunt acceptaţi în terminologia forestieră primul fiind folosit uneori numai cu semnificaţia sa literară şi reprezintă un arbore izolat, iar cel de-al doilea făcând trimitere la o categorie aparte de plante lemnoase neforestiere cultivate pentru fructele lor comestibile (poame).

6.2. Arboretul

Arboretul constituie etajul dominant, cu cea mai mare expresivitate fizionomică de care depinde în primul rând aspectul morfologic al pădurii, ca şi existenţa celorlalte etaje de vegetaţie. El reprezintă, în acelaşi timp, obiectul principal al culturii forestiere.

6.3. Subarboretul

Subarboretul joacă un rol important în pădure deoarece umbreşte şi protejează solul, îl ameliorează şi îl fereşte de uscăciune, înţelenire şi erodare. Cele mai frecvente specii de arbuşti din pădurile ţării sunt : lemnul câinesc, sângerul, salba moale şi salba râioasă, socul, cornul, alunul, măceşul, paţachina, dârmoxul ş.a.

6.4. Seminţişul

Din sămânţa căzută pe solul pădurii de la arborii în picioare iau naştere seminţişurile. Seminţişul care se instalează cu mult înainte de termenul exploatării şi regenerării pădurii se numeşte seminţiş trecător sau provizoriu. . Cel care se instalează cu puţin înainte de exploatare se numeşte seminţiş preexistent tşi, de multe ori, acesta este seminţiş utilizabil, adică poate fi folosit pentru regenerarea pădurii.

6.5. Pătura erbacee (pătura vie) cuprinde totalitatea vegetativă de ierburi, muşchi, licheni, de pe solul pădurii. Obişnuit, ierburile, mai ales cele de talie înaltă, cum ar fi gramineele, sau cele care acidifică şi sărăcesc solul, cum ar fi ericaceele, sunt un concurent de temut al seminţişurilor, aşa că prezenţa lor nu este de dorit.

Unele plante din pătura vie servesc ca indicatori preţioşi ai condiţiilor de sol şi arboret, plante indicatoare. Aşa sunt speciile de mull (vinariţa, breiul ş.a.), a căror prezenţă denotă o stare bună a solului (aciditatea scăzută, afânare ş.a.), speciile acidifile (afinul ş.a.), care trăiesc pe soluri sărace, acide; speciile hidrofile, caracteristice solurilor umede-ude (muşchii, slăbănogul ş.a.): speciile de stejarete, făgete, molidişuri etc.

7.Amenajarea pădurilor11

Bazele ingineriei forestiere

7.1. Definiţia amenajamentului

Amenajarea pădurilor sau amenajamentul silvic este o disciplină din cadrul ştiinţelor silvice. Cei doi termeni provin din limba franceză (menage = gospodărie, gospodărire; aménagement) şi desemnează una şi aceeaşi noţiune.

7.2. Obiectivele amenajării pădurilor

Corespunzător diferenţierii funcţionale a modului de gospodărire, amenajamentul conduce, prin reglementări corespunzătoare, procesul de adaptare a structurii arboretelor şi pădurii la funcţiile atribuite. În condiţiile gospodăririi funcţionale a pădurilor, această reglementare se concretizează, în linii mari, prin :

precizarea funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească arboretele din unitatea de amenajat, în raport cu sarcinile gospodăriei silvice;

stabilirea structurii spre care trebuie să fie îndrumate pădurile, pentru ca funcţiile ce le-au fost atribuite să fie îndeplinite în condiţii cât mai bune;

stabilirea măsurilor necesare în acest scop, respectiv determinarea posibilităţii şi întocmirea planurilor de lucrări, cu indicarea ordinei desfăşurării lor în timp şi spaţiu.

7.3. Principii de amenajare a pădurilor

Amenajamentul se conduce după anumite principii fundamentale cum sunt : principiul continuităţii, principiul creşterii productivităţii arboretelor, principiul valorificării integrale a resurselor, principiul organizatoric.

7.4. Bazele de amenajare a pădurilor

În prezent, în amenajamentul românesc, în rândul bazelor de amenajare figurează regimul, compoziţia arboretelor, tratamentul, exploatabilitatea şi ciclul.

8.Ameliorarea şi valorificarea prin culture forestiere a terenurilor degradate

Principala preocupare a silvicultorului este gospodărirea durabilă a pădurilor, administrarea fondului forestier, indiferent de proprietate. Dar pregătirea sa ecologică, stăpânirea tehnologiilor de cultură a arborilor a determinat implicarea sa în acţiuni silvice, în afara fondului forestier şi anume în ameliorarea terenurilor degradate prin împădurire, în crearea de culturi forestiere de protecţie, de recreare şi agrement.

12

Bazele ingineriei forestiere

Fenomenele sau procesele care duc la diminuarea sau anularea însuşirilor productive ale solului, se numesc fenomene sau procese de degradare, iar solurile ajunse într-o stare lipsită de productivitate constituie terenuri degradate.

Terenurile degradate iau naştere prin distrugerea sau suprasolicitarea biocenozelor naturale (defrişări de păduri, desţeleniri de pajişti, tăieri sau păşunat abuziv) şi folosirea neraţională a solului.

Degradarea terenurilor este cauzată şi de factori naturali :

clima (regimul precipitaţiilor, temperatura, vânturile); forma de relief (pante, lungimea şi forma versanţilor, energia de relief); stratul litologic (natura substratului petrografic, alternanţa şi stratificarea rocilor); factorii edafici – de sol (permeabilitatea, structura, textura, conţinutul de schelet).Suprafaţa totală cu terenuri degradate de pe Terra este apreciată că depăşeşte 700 milioane ha.

Suprafaţa terenurilor degradate este în creştere, la nivelul României 3 milioane ha terenuri agricole sunt afectate de eroziune moderată până la puternică, 750 ha de alunecări şi există cel puţin 500 mii ha păşuni degradate prin păşunat excesiv.

Se estimează că la nivelul ţării pagubele provocate de degradarea terenului depăşesc 200 – 300 milioane dolari / an, neţinând seama de cheltuielile de ameliorare a terenurilor.

9.Exploatări forestiere

13

Bazele ingineriei forestiere

Prin intervenţiile care se fac în viaţa arboretelor, în sensul atingerii obiectivelor propuse, începând cu stadiul de păriş rezultă masă lemnoasă care corespunde dimensional şi calitativ cerinţelor societăţii şi care se extrage din arborete printr-un ansamblu de activităţi tehnice. În consecinţă exploatările forestiere reprezintă activitatea tehnico-economică cu caracter profund industrial şi face parte din practica silvică prin care arborii se extrag din pădure în momentul oportun şi în volum necesar îngrijirii arboretelor tinere, regenerării pădurilor mature, şi igenizării acestora prin respectarea unor reguli silvice stricte şi cu mijloace adecvate într-o perioadă bine determinată.

Orice activitate de tăieri de arbori în afara celor mai sus-menţionate nu are nimic cu ştiinţa şi practica exploatărilor forestiere şi reprezintă acte nesăbuite, dăunătoare pădurii şi care pot duce la degradarea şi moartea acesteia.

Necesitatea extragerii masei lemnoase din pădure este impusă pe de o parte de aplicarea măsurilor culturale, fapt ce defineşte scopul cultural al exploatărilor forestiere, iar pe de alta parte de satisfacerea unor nevoi de lemn ale societăţii, fapt ce defineşte scopul economic al activităţii. Armonizarea celor doua interese (cultural şi economic) constituie esenţa activităţii silvicultorului.

Ca activitate productivă exploatările forestiere reprezintă ansamblul activitătilor prin care se extrage şi se pune în valoare masa lemnoasă pentru atingerea celor doua scopuri esenţiale : cultural si economic. Din acest punct de vedere exploatările forestiere pot fi definite ca fiind cel mai fin act de cultură a pădurilor.

Ca ştiintă exploatarile forestiere sunt definite prin totalitatea cunoştinţelor teoretice privind principiile, metodele, procedeele şi tehnicile de lucru prin care se asigură extragerea şi punerea în valoare a masei lemnoase destinată tăierii în concordanţă cu cerinţele silviculturale de gospodarire a pădurilor.Prezentul curs se ocupă de exploatarile forestiere ca ştiinţă silvică.

10.Protecţia pădurilor împotriva factorilor dăunătoriProtecţia pădurilor este activitatea care prin mijloacele folosite asigură o stare bună de sănătate

culturilor silvice şi arboretelor. În felul acesta se contribuie la menţinerea şi ridicarea producţiei şi productivităţii fondului forestier.

Culturile şi arboretele forestiere sunt afectate adeseori de acţiunea factorilor dăunători. În cazul unor astfel de situaţii nedorite, silvicultorii sunt obligaţi ca de îndată să identifice agentul vătămător, suprafaţa pe care întinde cât şi intensitatea atacului, pentru a se stabili măsurile necesare de protecţie, în vederea evitării eventualelor pagube.

Vătămările pădurilor pot fi provocate de factori abiotici şi biotici.

Din grupa factorilor abiotici fac parte vântul, focul, precipitaţiile, poluarea etc.

Din grupa factorilor biotici fac parte dăunătorii (insectele sau alte animale păgubitoare) şi agenţii criptogamici sau bolile (provocate de ciuperci, bacterii, virusuri).

14

Bazele ingineriei forestiere

10.1. Dăunătorii abiotici

Starea de sănătate a pădurilor este perturbată de dăunători abiotici, cauzaţi îndeosebi de valorile minime sau maxime ale factorilor climatici, de evoluţia staţiunilor în care acestea sunt instalate cât şi de acţiunea omului. Mărimea efectelor nefavorabile ale dăunătorilor asupra vegetaţiei sunt funcţie de intensitatea şi întinderea lor.

Principalii factori dăunători abiotici sunt:

factori climatici: - starea termică a aerului;

- precipitaţiile;

- vântul;

factori edafici:- starea termică a solului;

- apa din sol;

factori atmosferici: - poluarea;

- găuri în stratul de ozon;

factorul vânt.Factorii atmosferici şi factorul vânt pot avea atât provenienţă naturală, cât şi antropică.

10.1.1. Vătămările cauzate de factorii climatici

Vântul, prin curenţii de aer ce se formează ca urmare a diferenţelor de presiune şi temperatură din diferite zone la o viteză de peste 12-17 m/sec., produce doborârea şi ruperea arborilor.

În acelaşi timp, vântul contribuie la deplasarea pe distanţe apreciabile a omizilor de Lymantria dispar şi Lymantria monacha în primele lor vârste. Datorită curenţilor de aer, şi alte insecte migrează dintr-o suprafaţă în alta.

Ploaia, ajută la creşterea şi dezvoltarea plantelor. În exces, însă, ploaia provoacă vătămări, mai ales în pepiniere prin putrezirea plantelor, iar în arborete prin procesul de înmlăştinare.

Zăpada, în cazul unui strat gros şi moale, care se depune mai ales în coroanele arborilor de răşinoase, cauzează ruperea şi dezrădăcinarea acestora. În acest fel arborii respectivi devin medii prielnice de înmulţire a insectelor de scoarţă. Astfel de situaţii au loc mai ales primăvara. În munţi, zăpada provoacă avalanşe care în calea lor răstoarnă şi rup arborii, blochează drumuri şi poteci.

Grindina, produce vătămarea lujerilor tineri şi a frunzelor. Rănile de pe arbori, provocate de grindină, contribuie la debilitarea fiziologică a acestora. Totodată rănile devin locuri favorabile de instalare şi dezvoltare a ciupercilor. La fag, grindina favorizează infecţiile de cancer (Nectria galligena).

15

Bazele ingineriei forestiere

Chiciura şi poleiul, provoacă vătămări ramurilor lungi şi subţiri pe care le îndoaie şi le rupe.

Inundaţiile, înrăutăţesc condiţiile de aerisire în sol şi provoacă slăbirea fiziologică a plantelor, determinând moartea lor. Efect negativ asupra puieţilor şi chiar arborilor se resimte când apele stagnează o perioadă mai lungă de timp.

Zăporul, vatămă în primul rând plantaţiile tinere, dar adeseori pot pricinui răni şi tulpinilor arborilor situaţi pe marginea apelor.

Gerul, dăunează speciilor forestiere, ale căror lujeri până la încheierea sezonului de vegetaţie nu se lignifică. În acelaşi timp gerul provoacă gelivuri la plop, fag, stejar roşu etc., care au scoarţa subţire şi netedă. Îngheţurile târzii, afectează înflorirea şi vatămă mugurii porniţi sau chiar lujerii, periclitând fructificaţia arborilor.

Insolaţia, dăunează speciilor cu scoarţa subţire şi netedă, precum şi la arborii de pe lizieră şi este vătămătoare semănăturilor de răşinoase.

10.1.2. Vătămările cauzate de factori edafici

Apa, în exces poate să contribuie la asfixierea rădăcinilor şi putrezirea lor. În schimb, lipsa apei duce la ofilirea şi uscarea puieţilor, uneori chiar a arborilor.

Temperatura ridicată în timpul iernii şi chiar primăvara, când solul este îngheţat, determină transpiraţia plantelor. În acest caz se manifestă înroşirea lujerilor, iar apoi uscarea lor.

11.Administraţia silvică

Pentru implementarea politicilor privind silvicultura, pădurea şi gospodărirea silvică, statul îşi exercită atribuţiile la centru şi în teritoriu prin mai multe forme de organizare şi structuri organizatorice ale specialiştilor în instituţii ale statului, regii naţionale sau societatăţi comerciale private :

Autoritatea publică centrală pentru silvicultură; Regia naţională a pădurilor Romsilva; Ocoale silvice private; Societăţi comerciale de exploatare a lemnului; Societăţi comerciale de proiectare şi amenajare a pădurilor; Societăţi comerciale de prestări servicii;

16

Bazele ingineriei forestiere

Societăţi comerciale de proiectare şi execuţie a construcţiilor din silvicultură, etc.

Autoritatea publică centrală pentru silvicultură

Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (M.A.P.D.R.) reprezintă autoritatea publică centrală pentru silvicultură în această perioadă conform organigramei actuale, funcţionează după urmatoarele principii:

Este condus de un ministru care are în subordine directă urmatoarele:1. Corpul de control al Ministrului2. Serviciul de informaţii şi relaţii cu publicul3. Serviciul audit public intern4. Compartimentul “Autoritate, competenţă” pentru monitorizarea activităţilor agenţiei de plăţi şi

intervenţie pentru agricultură, industrie şi dezvoltare rurală5. Cabinetul ministrului6. Purtătorul de cuvânt7. Consilierul diplomatic8. Biroul probleme speciale9. Secretarul general (există in fiecare minister)10.Secretarii de stat conduc marile departamente ale ministerului după cum urmează: Departamentul de Integrare Europeană Departamentul de Agricultură Departamentul Pădurilor Departamentul Dezvoltarii Rurale Departamentul pădurilorDepartamentul pădurilor se ocupă cu elaborarea reglementărilor strategiilor în domeniul

silviculturii indiferent de natura proprietăţii fiind format din 4 mari direcţii, compartimente, servicii şi birouri dupa cum urmează:

1. Direcţia Politici, Strategii şi Reglementari Forestiere compartimentul politicii, strategii şi programe forestiere serviciul reglementări forestiere2. Direcţia de Management Forestier serviciul amenjarea pădurilor, cadastru şi inventar forestier compartimentul fond forestier şi conservarea biodiversităţii3. Direcţia de dezvoltare forestieră şi consolidare a proprietăţii: Serviciul reconstrucţie ecologică şi perdele forestiere compartimentul accesibilizare fond forestier naţional, corecţii torenţi, privatizare active,

concesionari compartimentul management SAPARD silvicultură compartimentul păduri private serviciul management cinegetic4. Direcţia generală pentru controlul aplicarii regimului silvic şi control cinegetic biroul relaţii cu publiculîn teritoriu – autoritatea publică central care răspunde de silvicultură şi işi exercită atribuţiunile

prin “Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânatoare.

17