Balade Populare Romanesti - Mioriţa

Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungureanŞi unu-i vrâncean. Iar cel ungureanŞi cu ce-l vrâncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuirăPe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ş-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câni mai bărbaţi, Dar cea mioriţă, Cu lână plăviţă, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place.- Mioriţă laie, Laie bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă mioară?- Drăguţule bace, Dă-ţi oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpâne, stăpâne, Îţi cheamă ş-un câine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrâncean!- Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană, şi de-a fi să mor în câmp de mohor, Să spui lui vrâncean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice, pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; În dosul stânii Să-mi aud cânii. Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag; Fluieraş de os, Mult zice duios; Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! Vântul, când a bate, Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mândră crăiasă, A lumii mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa.Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână, Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmpi alergând, Pe toţi întrebând Şi la toţi zicând: "Cine-a cunoscut, Cine mi-a văzut Mândru ciobănel, Tras printr-un inel?

Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui, Spicul grâului; Perişorul lui, Peana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului?" Tu, mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai.Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta meaA căzut o stea, C-am avut nuntaşiBrazi şi paltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii!

Balade Populare Romanesti - Monastirea ArgeşuluiPe Arges in giosPe un mal frumos, Negru-Voda treceCu tovarasi zece:Noua mesteri mari, Calfe si zidariSi Manoli - zece, Care-i si intrece.Merg cu toti pe caleSa aleaga-n valeLoc de monastireSi de pomenire.Iata cum mergeaCa-n drum agiungeaPe-un biet ciobanasDin fluier doinas, Si cum il videa, Domnul ii zicea:- Mindre ciobanasDin fluier doinas, Pe Arges in susCu turma te-ai dus, Pe Arges in giosCu turma ai fost.Nu cumv-ai vazut, Pe unde-ai trecut, Un zid parasitSi neispravit, La loc de grindis, La verde-alunis?- Ba, doamne, -am vazut, Pe unde-am trecut, Un zid parasitSi neispravit.Cinii, cum il vad, La el se rapadSi latra-a pustiuSi urla-a mortiu.Cit il auzea, Domnu-nveseleaSi curind pleca, Spre zid apucaCu noua zidari, Noua mesteri mariSi Manoli - zece, Care-i si intrece.- Iata zidul meu!

Aici aleg euLoc de monastireSi de pomenire.Deci voi, mesteri mari, Calfe si zidari, Curind va silitiLucrul de-l pornitiCa sa-mi radicati, Aici sa-mi duratiMonastire naltaCum n-a mai fost alta, Ca v-oi da averi, V-oi face boieri, Iar de nu, apoiV-oi zidi pe voi, V-oi zidi de viiChiar in temelii!Mesterii grabea, Sfarile-ntindea, Locul masura, Santuri largi sapaSi mereu lucra, Zidul radica, Dar orice lucra, Noaptea se surpa!A duoa zi iar, A tria zi iar, A patra zi iarLucra in zadar!Domnul se miraS-apoi ii mustra, S-apoi se-ncruntaSi-i amenintaSa-i puie de viiChiar in temelii!Mesterii cei mari, Calfe si zidariTremura lucrind, Lucra tremurindZi lunga de vara, Ziua pin-in seara;Iar Manoli sta, Nici ca mai lucra, Ci mi se culcaSi un vis visa, Apoi se sculaS-astfel cuvinta:- Noua mesteri mari, Calfe si zidari, Stiti ce am visatDe cind m-am culcat?O sopta de sus

Aievea mi-a spusCa orice-am lucra, Noaptea s-a surpaPin-om hotariIn zid de-a zidiCea-ntai sotioara, Cea-ntai sorioaraCare s-a iviMini in zori de zi, Aducind bucateLa sot ori la frate.Deci daca vroitiCa sa ispravitiSfinta monastirePentru pomenire, Noi sa ne-apucamCu toti sa giuramSi sa ne legamTaina s-o pastram.S-orice sotioaraOrice sorioara, Mini in zori de ziIntai s-o ivi, Pe ea s-o jertfim, In zid s-o zidim!Iata, -n zori de zi, Manea se treziS-apoi se suiPe gard de nuiele, Si mai sus, pe schele, Si-n cimp se uita, Drumul cerceta.Cind, vai, ce zarea?Cine ca venea?Sotioara lui, Floarea cimpului!Ea s-apropiaSi ii aduceaPrinz de mincatura, Vin de bautura.Cit el o zarea, Inima-i sarea, In genuchi cadeaSi plingind zicea:"Da, Doamne, pe lumeO ploaie cu spume, Sa faca piraie, Sa curga siroaie, Apele sa creasca, Mindra sa-mi opreasca, S-o opreasca-n vale, S-o-noarca din cale!"

Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca.Si curgea deodataPloaie spumegataCe face piraieSi imfla siroaie.Dar oricit cadea, Mindra n-o oprea, Ci ea tot veneaSi s-apropia.Manea mi-o videa, Inima-i plingea, Si iar se-nchina, Si iar se ruga:"Sufla, Doamne, -un vint, Sufla-l pe pamint, Brazii sa-i despoaie, Paltini sa indoaie, Muntii sa rastoarne, Mindra sa-mi intoarne, Sa mi-ontoarne-n cale, S-o duca devale!"Domnul se-ndura, Ruga-i ascultaSi sufla un vint, Un vint pre pamint, Paltini ca-ndoia, Brazi ca despoia, Muntii rasturna, Iara pe AnaNici c-o inturna!Ea mereu venea, Pe drum sovaiaSi s-apropiaSi, amar de ea, Iata c-agiungea!Mesterii cei mari, Calfe si zidariMult inveseleaDaca o videa, Iar Manea turba, Mindra-si saruta, In brate-o lua, Pe schele-o urca, Pe zid o puneaSi, glumind, zicea:_ Stai, mindruta mea, Nu te sparia, Ca vrem sa glumimSi sa te zidim!

Ana se-ncredeaSi vesel ridea.Iar Manea oftaSi se apucaZidul de zidit, Visul de-mplinit.Zidul se suiaSi o cuprindeaPin' la gleznisoare, Pin' la pulpisoare.Iar ea, vai de ea, Nici ca mai ridea, Ci mereu zicea:- Manoli, Manoli, Mestere Manoli!Agiunga-ti de saga, Ca nu-i buna, draga.Manoli, Manoli, Mestere Manoli!Zidul rau ma stringe, Trupusoru-mi fringe!Iar Manea taceaSi mereu zidea;Zidul se suiaSi o cuprindeaPin' la gleznisoare, Pin' la pulpisoare, Pin' la costisoare, Pin' la titisoare.Dar ea, vai de ea, Tot mereu plingeaSi mereu zicea:- Manoli, Manoli, Mestere Manoli!Zidul rau ma stringeTitisoara-mi plinge, Copilasu-mi fringe!Manoli turbaSi mereu lucra.Zidul se suiaSi o cuprindeaPin' la costisoare, Pin' la titisoare, Pin' la buzisoare, Pin' la ochisori, Incit , vai de ea, Nu se mai videa, Ci se auzeaDin zid ca zicea:- Manoli, Manoli, Mestere Manoli!Zidul rau ma stringe,

Viata mi se stinge!

Pe Arges in gios, Pe un mal frumosNegru-voda vineCa sa se inchineLa cea monastire, Falnica zidire, Monastire nalta, Cum n-a mai fost alta.Domnul o priveaSi se-nveseleaSi astfel graia:- Voi, mesteri zidari, Zece mesteri mari, Spuneti-mi cu drept, Cu mina pe pept, De-aveti mesterieCa sa-mi faceti mieAlta monastirePentru pomenire, Mult mai luminoasaSi mult mai frumoasa?Iar cei mesteri mari, Calfe si zidari, Cum sta pe grindis, Sus pe coperis, Vesel se mindreaS-apoi raspundea:- Ca noi, mesteri mari, Calfe si zidari, Altii nici ca sintPe acest pamint!Afla ca noi stimOricind sa zidimAlta monastirePentru pomenire, Mult mai luminoasaSi mult mai frumoasa!Domnu-i ascultaSi pe ginduri sta, Apoi porunceaSchelele sa strice, Scari sa le ridice, Iar pe cei zidari, Zece mesteri mari, Sa mi-i paraseasca, Ca sa putrezeascaColo pe grindis, Sus pe coperis.Mesterii gindeaSi ei isi facea

Aripi zburatoareDe sindrili usoare.Apoi le-ntindeaSi-n vazduh sarea, Dar pe loc cadea, Si unde pica, Trupu-si despica.Iar bietul Manoli, Mesterul Manoli, Cind se incercaDe-a se arunca, Iata c-auzeaDin zid ca ieseaUn glas nadusit, Un glas mult iubit, Care greu gemeaSi mereu zicea:- Manoli, Manoli, Mestere Manoli!Zidul rau ma stringe, Titisoara-mi plinge, Copilasu-mi fringe, Viata mi se stinge!Cum o auzea, Manea se pierdea, Ochi-i se-nvelea;Lumea se-ntorcea, Norii se-nvirtea, Si de pe grindis, De pe coperis, Mort bietul cadea!Iar unde cadeaCe se mai facea?O fintina lina, Cu apa putina, Cu apa sarata, Cu lacrimi udata!

Balade Populare Romanesti - Soarele şi LunaFoaie de cicoare, În prunduţ de mare Iată că-mi răsare Puternicul soare. Dar el nu-mi răsare, Ci va să se-nsoare; Că mi-a tot umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Românească Şi Moldovenească Lungiş, Curmeziş, Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai; Patru-a ciumpăvit, Cinci a omorât Şi tot n-a găsit Potrivă să-i fie Vro dalbă soţie; Făr' de mi-a găsit Şi mi-a nemerit, La nouă argele, Nouă feciorele, În prunduţ de mare, Pe unde răsare.Soarele şi lunaA mai mitică, Ca o floricică, În mijloc şedea, La lucru lucra, Pe toate-ntrecea; Că ea tot ţesea. Ţesea, -nchindisea, Şi ea se numea IleanaSimzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui. Soare răsărea, Şi Soare-mi venea La gură d-argea. Cu dânsa vorbea, Frumos c-o-ntreba, Din gură-i zicea: - Ileană, Ileană, Ileană Simzeană, Doamna florilor

Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Ţeşi şi-nchindiseşti, Fir verde-mpleteşti Şi mi te zoreşti Cămăşi să-mi găteşti, Şi mi te grăbeşti Să te logodeşti; Că io mi-am umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Românească Şi Moldovenească Lungiş, Curmeziş, Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai; Patru-am ciumpăvit, Cinci am omorât Şi nu mi-am găsit Potrivă prin lume Afară de tine. IleanaSimzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Ea, dac-auzea, Din gură-i grăia:- Puternice soare, Eşti puternic mare, Dar ia spune-mi: OareUnd-s-a mai văzut Şi s-a cunoscut, Und' s-a auzit Şi s-a pomenit Să ia sor' pe frate Şi frate pe sor'? De mi-ei arăta, Atunci te-oi lua, Atunci, nici atunci!Unde-o auzea, Soarele-mi oftaŞi iar o-ntreba, Şi iar o ruga, Şi iar o-mbiia, Pân' ce IleanaDin gură-i grăia: - Io că te-oi lua, Cum zici dumneata, Viteaz dacă-i fi

Şi te-i bizuiDe mi-ei isprăvi:Pod pe Marea Neagră, De fierŞi oţel, Iar la cap de pod, Cam d-o mânăstite, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă şi mie, C-o scară de fier Pân' la naltul cer!Puternicul Soare, Ca puternic mare, Unde-o auzea, Bine că-i părea.În palme-mi bătea Şi pod se făcea;La cap - mânăstire, Chip de pomenire; Şi iar mai bătea, Scară se-ntindea, O scarăUşoară, De fierŞi oţel, Pân' la naltul cer. Dar el ce-mi făcea? Pe pod că-mi trecea, Pe scară suia, Pe scarăUşoară, Pe scară de fier, În cuie d-oţel, Pân' la naltul cer. Şi, de-mi ajungea, Unde se ducea? Tot la moş Adam Şi la maica Iova. Ei, de mi-l vedeau, Nainte-i ieşeau; Din gură-i grăiau;- O, preasfinte Soare, Puternice mare, Ce-mi călătoreşti, De ne ispiteşti? La ce te gândeşti Şi la ce pofteşti? Şi el răspundea, Din gură zicea:- Iaca, moş Adam, Şi cu maică Iovo,

Mie mi-a venit Vremea de-nsoţit, Şi eu c-am umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Românească Şi Moldovenească Lungiş, Curmeziş, Şi tot n-am găsit Potrivă să-mi fie Vro dalbă soţie; Făr' de mi-am găsit La gură d-argea Numai pe sor-mea, Sor-mea Ileana, Ileana Simzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor! Atunci moş Adam Şi cu moaşa Iova, Unde-l auzea, Rău că le părea, Soarelui zicea:- Preasfinţite Soare, Puternice mare, Unde-ai auzit Ş-ai mai pomenit, Unde-ai cunoscut, Unde-ai mai văzut Să ia sor' pe frate Şi frate pe sor', Că cin' n-o lua Raiul c-o d-avea, Iar cine-o lua În iad c-o intra. Soar'le se uita, Din ochi căuta, Nimic nu grăia; Iar moşul Adam Şi cu moaşa Iova De mână-l luau, La rai mi-l duceau, Rai că-i arătau, Şi de ce vedea, Bine că-i părea: Numai mese-ntinse, Cu făclii aprinse, Cu pahare pline, În cântece line; Jur-prejur de mese Stau în cete dese Sfinţi şi mucenici,

Mai mari şi mai mici, O sută şi cinci; Iar mai jos de ei, Sfinţi mai mărunţei, O sută şi trei.Şi tot mai erea, Şi tot mai vedea: Femei cuvioase, Măicuţe duioase, Fecioare curate, Ucişi în dreptate, Oşti de biruinţă Şi soţi cu credinţă. Dar tot mai erea Şi tot mai vedea, Puţin de mergea; Printre rămurele, Dalbe păsărele Cânta-n versurele, Şi nu prea cânta, Ci se gongănea, Din gură-mi zicea: "Ferice, ferice, Ferice de noi, De părinţii noştri Care ne-au făcut, Care ne-au născut Şi ne-au botezatŞi ne-au creştinat, Că dac-or trăi, Săraci n-or mai fi!" De tot ce vedeaBine că-i părea Şi se mulţumea. Afar' de-mi ieşea, Iarăşi moş Adam Şi cu moaşa Iova Chieile lua, La iad îl ducea, Iadul descuia, În iad îl băgaŞi de ce-mi vedea Păr i se zbârlea: Că-n focuri ardea, Greu se văieta Hoţi şi călcători, Răi cârmuitori, Şi nurori pizmaşe, Şi soacre trufaşe, Fii necuvincioşi, Preoţi mincinoşi. Afar' când ieşea,

Soar'le ce-mi vedea? Un pom ofilit, Un pom cătrănit; Printre rămurele, Nişte păsărele Cânta-n versurele, Dar nu prea cânta, Ci se văieta, Din gură grăia: "Vai şi vai de noi, De părinţii noştriCare ne-au făcut, Care ne-au născut, Că ei ne-au lăsat, Nu ne-au botezat, Nu ne-au creştinat, Şi d-or mai trăi, Tot săraci c-or fi, Greu s-or pedepsi!" De tot se vedea Mult rău că-i părea, Nu se mulţămea. Foaie, foicea, Soar' le ce-mi făcea? De câte vedea Nu se-ndupleca, Ci, măre, -mi pleca, Ci, măre, -mi zbura La gură d-argea, Tot la soră-sea, Şi iar o-ntreba, Şi iar o ruga, Şi iar o-mbiiaPe dânsa s-o ia. IleanaSimzeana, Doamna florilor Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Daca-l auzeaŞi daca-mi vedeaCă tot nu scăpa, Ea tot mai cerca, Din gură-i zicea: - Frate, frăţioare, Puternice Soare, Spune mie: Oare Cine-a cunoscut, Cine-a mai văzut, Cine-a auzit, Cine-a pomenit

Să ia sor' pe frate Şi frate pe sor'? Dar io te-oi lua Viteaz dacă-i fi Şi te-i bizuiPână-n zori de zi Mie să-mi croieşti Şi să-mi isprăveşti Peste Marea Neagră Un pod de aramă, Să nu-l bagi în seamă, Iar la cap de pod, Cam d-o mânăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă şi mie. Puternicul Soare, Ca puternic mare, Unde-o auzea, Bine că-i părea'N palme că-mi bătea, Podul se-ntindea, Un pod de aramă, De nu-l bagi în seamă, Şi d-o mânăstire, Chip de pomenire. Când le isprăvea, La ea se ducea, De mân-o lua, La pod c-o ducea, La pod c-ajungea, La pod de aramă, De nu-l bagi în seamă, Şi, pod când trecea, Pod că zornăia, Pod se cletina, Că n-a mai văzut, Nici n-a cunoscut, Că n-a auzit, Nici n-a pomenit Să ia sor' pe frate Şi frate pe sor'. Floare, ş-o lalea, Podul când trecea, Pe pod când mergea Către mânăstire Pentru pomenire Şi la cununieSă-i fie soţie, IleanaSimzeana, Doamna florilor

Ş-a garoafelor, Sora Soarelui, Spuma laptelui, Din gură-i zicea Ş-astfel grăia:- Frate, frăţioare, Puternice Soare, Ia mai spune-mi: Oare Und' s-a mai văzutŞi s-a cunoscut, Und' s-a auzit Şi s-a pomenit Mirele d-a dreapta, Mireasa-nainte? Ci mi-a fost ş-o fiŞi s-o pomeni Mirele-nainte, Mireasa d-a stânga! Puternicul Soare, Puternic şi mare, De mân-o lăsa, Nainte-i trecea, Iar ea, vai de ea, Aşea de-mi vedea, Cruce că-şi făcea, În mare sărea Şi mi se-neca. Domnul se-ndura, Mreană c-o făcea. Soarele-mi vedea Şi îmărmurea, Şi se văieta, Năvodari chema, Năvod aducea Şi-n mare-l băga; Mulţi galbeni că da Să-i scoaţă dalba. Luptă ce-mi lupta În deşert erea, Că ei n-o găsea Şi n-o mai prindea; Făr' de... ce-mi scoteaŞi-n năvod trăgea? O mreană de mare Cu solzii de zare. Pe mal d-o scotea, Pe mal d-o zvârlea, Sfinţi din cer vedea, Jos se scobora, 'N palme c-o lua Şi mi-o curăţa, Şi mi-o tot freca,

Solzii de-i cădea, Şi-n cer mi-o zvârlea. Colo, moş Adam Şi cu maica Iova, Unde mi-o vedea, Ei, măre, că-mi sta De mi-o sclivisea, Nume că-i dedea, Lună mi-o chema. Iar ea, vai de ea, Măre, -ngenunchea, Lacrămi că vărsa, Pe Domnul ruga. Domn c-o auzea, Domn c-o asculta, Din gură-mi grăia Şi mi-i osândea: "Lumea cât o fi Şi s-o pomeni, Nu vă-ţi întâlni Nici noapte, nici zi; Soare când o sta Către răsărit, Luna s-o vedea Tot către sfârşit;Luna d-o luci Către răsărit, Soarele mi-o fi Tot către sfinţit!Şi d-atunci se trase, Şi d-atunci rămase, Lumea cât o fiŞi s-o pomeni, Că ei se gonesc Şi nu se-ntâlnesc: Lună când luceşte, Soarele sfinţeşte; Soare când răsare, Luna intră-n mare.

Novac şi corbul versuri baladă populară I

Fost-au, cică, un Novac,

Un Novac, Baba-Novac,Un viteaz de-ai lui MihaiCe sărea pe şapte cai,De striga Craiova vai!

El un fecioraş aveaŞi tot astfel îi zicea:”Fecioraş, Gruiuţul meu!Ascultă de ce-ţi zic eu,Să nu cazi la vreun loc rău,La loc rău şi mult departe,în neagra străinătate.Dacă sorţii te-or purtaŢările de-a vânturaŞi-n Stambul de a intraTu de asta nu uita:Vamă dreaptă să plăteşti,Armele să-ţi oţeleşti,Hainele să-ţi primineştiCa să pari un biet sărac,Să nu semeni cu Novac,Că nu-i turcilor pe plac.”Gruie-n Ţarigrad intra,Vamă dreaptă el nu da,De haine nu se schimba,Ci pe uliţi se primblaTot în haine novăceşti,Cum e drag ca să-l priveşti!Turcii toţi cât îl zărea,Între dânşi se grăia:”Ista-i Gruia lui Novac,Lui Novac Cara-iflac!”Şi pe loc ei s-aduna,Şi de Gruie s-anina,Şi cu Gruie se lupta,Şi pe Gruie mi-l lega,Cu trei funii de mătasă,Din ele să nu mai iasă!Dar când Gruie se-ntindeaDouă funii se rupea,Numai una rămânea,Una lungă, nodoroasă,Cât un braţ voinic de groasă!Turcii iute-l cuprindeaŞi-ntr-un beci îl închideaLumea să n-o mai privească,Soare să nu mai zărească! IIGruie zace la-nchisoareDe trei ani lipsiţi de soare

Şi prin gratii lung priveşteCeriul care străluceşteŞi de dânsul nu-ngrijeşte!Dor cumplit inima-i seacăPlâns de jale mi-l îneacăCând zăreşte despre soareCârduri, cârduri de cucoare,Călătoare zburătoareŞi de el nepăsătoare.Iată, mări, cum plângea,Că-n departe, sus zăreaUn corb negru, corbişorCe zbura încetişorŞi din aripi tot băteaŞi cu jale croncănea.Iar Gruie se amăriaŞi din gură-amar zicea:”Căci n-am durdă pui de corbZilele să ţi le sorb!Ce tot ţipi şi croncăneşti,Ori de mine te găteşti?”Corbul se apropia,Pe fereastră se puneaŞi din pliscu-i răspundea:”Gruişor, drăguţul meu!Ce mă blăstemi aşa răuCând îmblu de rândul tău?””Alei! corbi, corbişor,De vrei tu să-mi faci pe dor,Ţine ineluşul meuŞi du-l unde voiesc eu:În munţii Catrinului,În pădurea Pinului,La conacul lui Novac,Lui Novac, Baba-Novac.Şi mă giur că de-oi scăpaPe tine te-oi adăpaNu cu sânge păserescDar cu sânge păgânesc!”Corbul vesel cronconea,Inelu-n plisc îl punea,Aripele-şi întindeaŞi pe cer el se zăreaÎntâi ca un porumbaş,Apoi ca un lăstunaş,Apoi ca un bondăraşŞi-n zare dacă-agiungea,El din zare se ştergea. IIIÎn munţii Catrinului,În pădurea Pinului,Odihnea Baba-NovacLa umbra unui copacŞi pân vis el tot videaPe feciorul său, Gruia.Iată-un corb că se iveaŞi pe-o creangă se puneaChiar deasupra capului,

Capului Novacului;Corbuleţul uşurelAvea-n pliscu-i un inelCare gios cădea din elChiar în barba lui Novac,Lui Novac, Baba-Novac.Adormitul se trezeaŞi inelul cât videa,Scotea haine novăceştiDe punea călugăreşti,Scotea cuca de NovacŞi punea un comanac,Şi-ncăleca voiniceşte,Şi purcedea vultureşte,Cu desagi, cu buzdugelePline de mahmudele.El mergea şi iar mergea,În Ţarigrad agiungea,La divan că se duceaŞi din gură-aşa zicea:”Auzit-am auzitDe-un voinic ce mi-aţi robit.Iată-mă-s că am sositSă vi-l plătesc îndoit.”El desagii deşerta,Turcii toţi năvală daŞi pe gios se tăvălea,Unul pe-altul se-mpingea.Iar Novac că alerga,Pe Gruie mi-l dezlega,Un paloş în mână-i daŞi din gură cuvânta:“Bate tu marginile,Eu să bat mijloaceleCă le ştiu soroacele.”Ei tăia la turci, tăia,Pân' ce bine ostenea,Apoi iute purcedeaAmândoi de se duceaÎn codrii Catrinului,În pădurea PinuluiUnde corbii locuiescŞi ca frunza se-nmulţescŞi bine hălăduiesc!

Pintea Viteazul

(baladă populară)

Foaie verde-a nucului,

La curţile Stupului,

Stupului, bogatului,

Cine oare că-mi slujea,

Cine toate le făcea?

Era Pintea cel tăcut,

Dar la minte priceput

Era Pintea cel voinic,

În năcaz trăit de mic.

Şi Stupul că-i poruncea:

— Ce stai, Pinteo, degeaba?...

Prinde patru boi la jug

Şi te du cu ei la plug,

Să-mi ari holdele din deal,

Un'se face grâul rar;

Să-mi ari holdele din şes,

Un' se face grâul des.

De arat dacă-i găta,

Tu securea vei lua,

În pădure vei pleca,

Car de lemne vei tăia:

Lemne verzi

Pentru obezi,

Şi uscate

Pentru roate,

Car de lemne pentru foc

Şi să mi-te-ntorci pe loc,

Că apoi mai îndeseară

Să duci car de grâu la moară,

Car de grâu şi de secară!

Pintea toate le făcea,

Nici o vorbă nu scotea,

Făr-în gândul lui gândea:

„Cine-i slugă la altul

Multe rabdă, săracul;

Las' să rabde, dacă şede,

Codru-i mare şi nu-l vede!...” 

Iată însă că-ntr-o zi

Pintea la arat ieşi,

Şi, zău, nu ştiu cum greşi:

Ori un bou că s-a smucit,

Ori că plugul s-a izbit,

Că din brazdă a sărit.

Stupul rău se năcăji,

Pe biet Pintea-l otigi

Şi amar mi-l sudui.

Pintea meu se năcăjeşte,

Boii-n brazdă că-i opreşte,

Cătră Stupul crunt priveşte

Şi aşa că-i glăsuieşte:

— Hei, Stupule, stăpân rău, 

Ascultă ce-ţi grăiesc eu:

Coderiştea de la bici, 

Vezi, o-mplânt în brazd-aici;

Coderiştea de-o-nfrunzi,

Eu atunci te-oi mai sluji,

Zău atunci, şi nici atunci,

Pân' ce-o face mere dulci,

Pân-or da din juguri

Muguri,

Din restele 

Vişnele,

Să mânci,

Stupule, din ele! 

Aste vorbe cum grăia,

Coderiştea o-mplânta,

Cătră codru se-ndrepta,

Cătră codru cu frunziş

La voinici acoperiş

Către drag de codru verde,

Unde urma ţi se pierde;

Cătră codru, lemne-o mie,

Cuib de dalbă vitejie.

Foaie verde iarbă moale,

În deluţ, lângă cărare,

Este-o pară de foc mare;

În deluţ, lângă colnic,

Este-o pară de foc mic.

La focuri, la amândouă,

Sunt voinici o sută nouă, 

Voinici de-ai codrului,

Puişori de-ai lotrului.

Dintre ei, vreo doisprezece

Tot frig carne de berbece,

Dar n-o frige cum se frige,

Ci mi-o-ntoarce cu cârlige

Ş-o-nvârteşte cu belciuge,

Să fie carnea mai dulce.

Şi tot frig voinicii mei

Un berbece şi opt miei,

Un juncan şi cinci viţei,

Să se sature cu ei.

Carne frig, vin încălzesc

Şi din gură chiuiesc:

—Foaie verde siminic, 

Asta-i viaţa de voinic,

Că n-ai teamă de nimic:

Nici de nemeş, nici de dracul,

Trăiască codrul, săracul!

Dar vătaful cel mai mare,

Când era carnea-n frigare,

Se scăpă şi adormi;

Dar degrabă se trezi

Şi din grai aşa grăi:

—Alelei, feciorii mei,

Toţi voinici ca nişte zmei,

Beţi voioşi şi ospătaţi,

Traiul vostru să-l cântaţi;

Iară când v-iţi sătura

Şi cântarea veţi găta,

Staţi un pic şi m-ascultaţi,

Bine seama să luaţi:

Ziua Crucii nu-i departe,

Frunza de pe ramuri cade,

Codru prinde-a se rări,

Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi,

Că v-or prinde, v-or robi. 

Voi cu prânzul să sfârşiţi, 

Vinul tot să-l gustăriţi.

Mergeţi toţi pe la părinţi;

Iar la cei ce părinţi n-au,

Iată sfatul ce le dau:

Coborâţi la ţară jos,

Colo-n câmpul cel mănos

Şi vă faceţi voi dârjele

Din tufe de răchiţele,

Şi din tufele de fag

Faceţi-vă hădărag;

Spete drepte-ncârligaţi,

Mâneci albe sufulcaţi,

Îmblătitori vă băgaţi,

Până colo-n primăvară,

Când ies vitele pe-afară. 

Atunci să ne-ntâlnim iar

Când va fi frunza ca banul

Şi iarba ca degetul,

S-o poată prinde murgul. 

Atunci calea s-o ţinem,

Pungile să le umplem,

Să dăm şi prin Baia-Mare,

Să ne gătim demâncare,

Să facem ceva parale;

Prinzăria s-o cercăm,

De aur s-o uşurăm!...

Şi voinicii-l ascultau,

Toamna mi se-mprăştiau

Şi prin sate se-mpărţeau

Şi-aşa iarna petreceau

Iar colea, primăvara,

Când codruţul înspica,

Iarba verde când ieşea,

Iar că mi se aduna,

Cătră Pinte-aşa grăia;

—Iaca, Pinteo, c-am venit,

Pinteo, cum ne-ai poruncit.

Spune: Unde s-o luăm,

Încătrău să ne-ndreptăm,

Că de tine ascultăm!

Iar Pintea, cu chică creaţă,

Şi cu faţă albeneaţă,

Şi cu mintea lui isteaţă,

La voinici aşa grăia

Şi pe toţi îi veselea:

—Haideţi, feciori, după mine,

Să vă-nvăţ a trăi bine;

Hai, voinici, un' vă duc eu,

C-acolo e bine, zău.

Nu-i năcaz şi nu-i stăpân,

Făr' tot bine de român;

Nu-i nici grijă, nici nevoi.

Făr' tot bine pentru noi!

Foaie verde lemn dubit, 

Vestea-n ţară a ieşit

De-un viteaz nebiruit

Care Pintea e numit,

De-un viteaz afar' din seamă

Pe care Pintea mi-l cheamă.

Ţine calea la strămtori

Şi opreşte negustori,

De-i scapă de gălbiori.

El izbânzi tot face nouă,

Cu ortaci o sută nouă,

Şi din ţară-n ţară trece,

Cu ortaci o sută zece.

Mers-a vestea să se ştie,

Până sus, la-mpărăţie,

Şi cei domni, când auzeau,

Oaste mare pregăteau,

Oaste mare,-mpărătească,

Pe Pintea să-l oblicească

Şi viaţa să-i sfârşească:

Tot cătane-mpărăteşti

Şi panduri orăşeneşti,

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Pintea meu că auzea

Că ostaşi mari s-apropia,

Dar el nu se spăimânta,

Ci din buze cam zâmbea

Şi din grai aşa grăia:

—Las' să vie cât de mulţi,

Să ai cu cin' să te lupţi;

Las' să vie, las' să vie,

Corbii de ştire le ştie,

Că de venit or veni,

Dar nu ştiu cum or porni!

Şi din gură cum grăia,

Bucium de argint scotea

Şi ortacii şi-i chema:

—Dragii mei, ortacii mei,

Toţi viteji ca nişte zmei,

Iată eu ce-am auzit:

Oaste mare c-a pornit,

Oaste mare,-mpărătească,

Pe min' să mă oblicească,

Pe voi să vă prăpădească,

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile. 

Voi de luptă vă gătaţi,

Puştile bine-ncărcaţi,

Săbiile ascuţiţi,

De luptă gata să fiţi!

Bine vorba nu sfârşea,

Oaste mare că sosea,

De cătane-mpărăteşti

Şi panduri-orăşeneşti,

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Şi pandurii-aşa grăia:

—Dă-te, măi Pinteo, legat,

Să nu te ducem stricat!

Dă-te, Pinteo, până-i vreme,

Şi de moarte nu te teme!

Pintea însă cam zâmbea

Şi din grai aşa grăia:

—Hai, legaţi-mă de vreţi,

Ori de vreţi, ori de puteţi,

Să văz eu cine va fi

Pe mine a mă robi!

Cum zicea, mi se-ncrunta,

Puşca-n mână că lua,

Sabia înc-o scotea,

În duşmani năvală da

Şi amar că mi-i culca,

Şi pe loc că-i alunga:

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile.

Domnii, dacă auzea,

Preţ pe capu lui punea:

O mie de gălbinei,

O mie de huşoşei,

Cine capu i-o tăia, 

Viu sau mort la domni l-o da!...

Cine însă cuteza,

Cine oare se-ncerca

Pe Pintea să-l prăpădească,

De el lumea s-o lipsească,

De-un viteaz aşa fălos

Şi la inimă milos,

De-un viteaz aşa de mare,

La sărmani d-ajutorare?...

Pintea mult mai vitejea,

Mulţi duşmani el mai culca

Şi nimica nu-i păsa,

Glonţ pe el nu-l vătăma,

Sabia nu mi-l tăia,

C-aşa mi l-a fost vrăjit

Maică-sa, când a fost mic;

C-aşa mi l-a fermecat

Maică-sa, când l-a băiat!

Foaie verde de secară,

Colea, despre primăvară,

Când se-mbracă codrii iară, 

A ieşit Pintea afară; 

A lăsat cetăţi şi sate,

Că sunt pline de păcate,

Şi s-a tras în codru verde,

Unde traiul lin se pierde.

Colo-n jos de codru verde,

Un foc mare mi se vede,

Lângă foc Pintea şedea,

Cu ortacii lui vorbea,

Tot vorbea şi sfătuia.

Erau vreo sută cincizeci

Şi frigeau câţiva berbeci.

Când berbecii să frigea

Şi când cina să gătea,

Pintea la soţi se-ntorcea

Şi din grai aşa grăia:

—Care din voi s-a d-aflare

Să meargă la Baia-Mare

După pâine, după sare,

După praf de cel mai mare,

După lin, după pelin,

După trei cupe de vin?

Bine vorba nu sfârşea,

Un voinic să şi scula,

Cătră Pintea cuvânta:

—Ascultă, Pinteo, voinice,

Noi la Baia nu ne-om duce,

Că viaţa încă-i dulce!...

Dar de zici tu să pornim, 

Vreo câţiva să ne-nsoţim, 

Vorba ţi-o vom asculta,

Dar de-aici nu vom pleca

Până ce nu vom afla

Moartea ta din ce va sta!

Fraţilor, fârtaţilor,

Zise Pintea soţilor, 

Voi de la mine-ţi afla

Moartea mea din ce va sta:

Din trei fire de grâu sfânt,

Dintr-un plumbuţ de argint

Bine-n puşcă-nţepenit,

Subsuoară-mi nimerit,

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-mi stă puterea!

Când fârtaţii-l auziră, 

Armele şi le gătiră

Şi pe cai mi se suiră,

Până-n Baie nu s-opriră.

Când în Baie au sosit,

Poarta-nchisă au găsit.

Ei cu bărzi dădură-n poartă,

De se sparse-n zece toată;

Pe la curţi la domni intrară,

Pâine şi sare luară, 

Vinul de bun îl gustară.

Dar cum bea şi-şi petrecea, 

Vremea iute le trecea,

Pandurii de îi afla

Şi după ei şi pornea

Înlăuntru ei intrară

Şi de arme-i despoiară,

Cot la cot că mi-i legară.

— Fraţilor, pandurilor,

Daţi-ne voi nouă pace,

Că nimica n-om mai face!

Dar pandurii răspundea:

—Voi de-aici nu veţi scăpa

Până-n ştire nu ni-ţi da

Moartea Pintii din ce-a sta

 Altcum vai de voi va fi,

În temniţi veţi putrezi,

Pe voi lanţu-a rugini!

Pintenii se-nspăimânta

Şi din gură cuvânta:

—Fraţilor, pandurilor,

De la noi puteţi afla

Moartea Pintii din ce-a sta:

Din trei fire de grâu sfânt,

Dintr-un plumbuţ de argint

Bine-n puşcă-nţepenit,

Subsuoară nimerit,

Subsuoară de-astânga,

C-acolo-i stă puterea!

Pandurii se bucurau,

Mai tare că mi-i legau

Şi la temniţă-i duceau. 

Apoi iară se-ntorceau

Şi de luptă se găteau;

Luau fire de grâu sfânt

Şi plumbuţul de argint,

Gloată mare se-nsoţea,

După Pintea se pornea.

Foaie verde iarbă-rea,

Pintea soţii-şi aştepta;

Ceas pe ceas se alunga,

Dară ei nu mai sosea.

Şi cum sta şi aştepta,

Un somn greu că-l cuprindea

Şi un vis urât visa:

Săbioara lui cea nouă

O visa că-i ruptă-n două,

Săbioara lui cea veche

O visa că-i ruptă-n şepte.

El îndat' se deştepta,

În picioare drept sărea

Şi ortacilor grăia:

—Fraţilor, fârtaţilor, 

Armele mi le cătaţi,

Calul să mi-l înşăuaţi,

Că urât vis am visat

Şi nu ştiu ce s-a-ntâmplat

Cu ortacii ce-au pornit,

Că iată, n-au mai venit!

Pintea iute-ncăleca,

Cătră Baia se lăsa,

Până-n Baie nu se-oprea.

În oraş dac-ajungea,

Şuiera şi asculta,

Doar de soţii lui va da.

Dar oricât el şuiera,

Soţii nu se arăta.

Pandurii din Baia-Mare,

Ce erau la privegheare,

Pe Pintea cum îl vedeau,

Cu toţii-n cale-i ieşeau, 

Armele şi le găteau

Şi din gură-aşa-i strigau:

—Pinteo, să te dai legat,

Că de nu, vei fi-mpuşcat

Cu trei fire de grâu sfânt

Şi c-un plumbuţ de argint

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-i puterea ta!

Pintea-atuncea cuvânta,

Pandurilor le zicea:

— Fraţilor, pandurilor,

Spune-ţi voi şi domnilor

Că eu legat nu mă dau

Până pe picioare stau,

Şi că nu mă dau supus

Până-mi mai stă capul sus;

Ca să ştiţi că de prunc mic

Pân' la moarte-am fost voinic!

Eu de moarte nu am frică,

Că de mult mi-e ibovnică;

Dar mi-e jale să v-ascult,

Că fârtaţii m-au vândut

Şi fârtaţii mei v-au spus

La ce moarte sunt supus.

De v-au spus ei ca să scape

Peste munţi şi peste ape,

Doamne, atunci îi poţi ierta

Şi pe mine-a mă certa;

Dar de-au spus că să mă vânză

Şi pandurii să mă prinză,

Doamne, atuncea tu să-i baţi,

Că nu-s fraţi adevăraţi!

Şi vorba cum isprăveşte,

Iute arma şi-o goleşte,

Pe panduri îi tăvăleşte.

Dar scoţând sabia nouă,

Iată că se rumpe-n două;

Şi scoţând sabia veche,

Iată că se rumpe-n şepte! 

Atunci un pandur bătrân

Iute bagă mâna-n sân,

Ia trei fire de grâu sfânt

Şi plumbuţul de argint,

Puşca bine-nţepeneşte,

Pe biet Pintea mi-l ocheşte,

Subsuoară-i nimereşte,

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-i stă puterea.

Pintea la pământ cădea,

Lumea cu el se-nvârtea,

Calu-i jalnic necheza.

Şi când sufletul şi-l da,

Pintea astfel cuvânta:

— O sută cincizeci ai mei,

Toţi voinici ca nişte zmei,

Rămâneţi în codru verde,

Unde urma vi se pierde.

Şi ţineţi toţi laolaltă

Şi nu vă daţi niciodată!

Nu daţi sfatul

La fârtatul,

Că fârtatul

Pune capul! 

Ascultaţi, voinici, de mine,

Sfatul nu vi-l daţi la nime;

Cui îi daţi pâine şi sare, 

Ăla te mâncă mai tare;

Cui eşti frate şi părinte, 

Ăla mai întâi te vinde!...

De azi, Pintea, viteaz mare,

N-a tăia domni în cărare;

Pintea a gătat cu toate

Şi acum trage de moarte.

Dintre voi cin' mă iubeşte,

Cine pe Pintea-l jeleşte,

După ce voi muri eu,

Să-mi tunză tot părul meu

Şi-n zile de sărbătoare

Să-l puie-n poartă la soare,

În poarta oraşului,

În ochii norodului.

Să-l pieptene fetele

Toate duminecile,

Să-l sufle vânturile

Colea, primăverile!

Trei voinici s-au şi d-aflat,

Părul lui de i-au tăiat:

Unu-i Gheorghe Sălăgeanul, 

Altu-i Mitru Ardeleanul

Şi cu Ion Moldovanul.

Ei părul că i-au tăiat,

În poartă l-au aşezat,

Pintea să se pomenească

În cea ţară ungurească

Şi-n ţara ardelenească;

De români fie horit

Şi de străini pomenit!

Sfârşitul baladei

(Din literatura poporală, Pintea viteazul.

Baladă poporală, Ed. II,Braşov, 1915)

COMENTARIU LITERAR la balada populară PINTEA VITEAZUL

Una dintre speciile cele mai reprezentative ale literaturii populare este BALADA (cânticul bătrânesc) a cărui existenţă este atestată încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea.

Numele ei provine din francezul „ballare” cu originea în verbul latin medieval „ballare” şi denumit la început un cântec simplu şi scurt ce se cântă în cor în timpul dansului (ballare=a dansa). Ambii termeni, „baladă” şi „cântic bătrânesc” au fost impuşi la noi de Vasile Alecsandri, care include şi această operă.

Balada este o creaţie epică în versuri, în care este povestită o întâmplare despre confruntarea a două sau mai multe personaje.

În funcţie de conţinutul lor baladele pot fi: vitejeşti („Gruia lui Novac”), istorice („Constantin Brâncoveanul”), haiduceşti („Toma Alimoş” şi „Pintea Viteazul”), păstoreşti („Mioriţa”), fantastico-mitologice („Şarpele”), nuvelistice („Ghiţă Cătănuţă”).

Balada ilustrează caracterul sincretic al creaţiei populare. Balada era cântată, interpretată în diferite ocazii (petreceri, nunţi, la hanuri,

la curţile domneşti) de cântăreţi specializaţi (lăutari) dar şi de ţărani sau de ciobani.

Balada haiducească oglindeşte lupta poporului împotriva nedreptăţii. Eroii acestor cântece epice nu sunt imaginari, deoarece documentele au

confirmat existenţa lor reală. Numărul haiducilor este foarte mare şi fiecare regiune are haiducii ei: Iancu

Jianu în Oltenia, Radu lui Anghel în Muntenia, Bujor în Moldova, Pintea în nordul Transilvaniei.

Ca specie în versuri a genului epic, balada „Pintea Viteazul” prezintă o acţiune gradată pe parcursul celor cinci momente ale subiectului.

1. Expoziţiunea

Balada începe cu prezentarea voinicului Pintea care era priceput în toate şi lucra ca slugă la curtea unui boier.

2. Intriga

Într-o zi plugul a ieşit din brazdă şi Pintea a fost bătut crunt de boier.

3. Desfăşurarea acţiunii

Supărat, Pintea a plecat în codru. Aici s-a întâlnit cu o sută nouă voinici cărora le-a promis că o să trăiască mai bine dacă îl urmează. Ei au început să-i atace pe negustorii bogaţi luându-le banii.

Vestea despre faptele lor a ajuns până la împărăţie. Domnitorul a strâns oaste mare şi a trimis-o să-l prindă pe Pintea şi să-l omoare. Atunci Pintea şi-a adunat oamenii şi a pregătit armele. În bătălia care a urmat el a ieşit învingător.

Într-o zi Pintea a trimis câţiva oameni la Baia Mare să facă rost de alimente. Înainte de plecare, prin vicleşug, unul dintre ei a reuşit să-i afle punctul vulnerabil („Subsuoară de-a stânga / C-acolo-mi stă puterea”).

Voinicii au plecat la Baia, dar aici au fost prinşi de panduri şi au fost obligaşi să spună care este punctul slab al haiducului. Văzând că numai vin, Pintea a plecat pe urma oamenilor lui şi a fost prins.

4. Punctul culminant

Un pandur bătrân şi-a încărcat arma cu un plumb de argint şi a îndreptat-o către el.

„Subsuoară-l nimereşte,

Subsuoară de-a stânga,

C-acolo-i stă puterea”.

5. Deznodământul

Nimerit în punctul vulnerabil, Pintea cade mort la pământ.

Asemeni creaţilor populare, şi-n această operă indicii de timp şi de spaţiu nu sunt precizate, putând fi completaţi cu elemente ce sugerează date suplimentare.

Acţiunea se desfăşoară în trei locuri diferite: la curtea boierului, în codru şi la Baia Mare.

Indicii de timp sunt vagi, menţionându-se ca dată istorică bătălia pentru cucerirea oraşului Baia Mare, bătălie în care şi-a găsit moarte haiducul (1703).

Haiducia a apărut în perioada feudală datorită vieţi grele duse de ţărani pe moşiile boierilor.

Opoziţia dintre viaţa din codru şi cea de la oraşe şi sate devine un argument în favoarea vieţii haiduceşti.

„A lăsat cetăţi şi sate, Că sunt pline de păcate Şi s-a tras în codru verde Unde traiul lin se pierde.” Personajul principal are însuşiri deosebite. Este înalt, bine făcut, frumos, cu

faţa albă şi părul creţ. „Era Pintea cel voinic” „Iar Pintea cu cică creaţă, Şi cu faţa albeneaţă.”

În plan moral era isteţ:

„Dar la minte priceput.”

„Şi cu mintea lui isteaţă.”

răbdător:

„Era Pintea cel tăcut.”

„Nici o vorbă nu scotea.”

harnic:

„Pintea toate le făcea”

demn:

„Că eu legat nu mă dau

Până pe picioare stau,

Până-mi mai stă capul sus.”

viteaz:

„De-un viteaz nebiruit”

„De-un viteaz afar’ din seamă”

„De-un viteaz aşa fălos”

„De-un viteaz aşa de mare”

curajos:

„Dar el nu se spăimânta”

Personajul colectiv se constituie din mai multe personaje neindividualizate excepţie făcând unul dintre tovarăşi lui care, prin vicleşug îi aduce pieirea.

Ritmul acţiunii este marcat prin schimbarea timpurilor verbale (trecut-prezent):

„Era Pintea cel tăcut” „Pintea ieşi la arat” „Către codru se-ndrepta” „- Pinte-o să te dai legat” Folosirea pronumelui personal în cazul dativ fără funcţie sintactică,

are rolul de sugera participarea afectivă a naratorului popular la cele povestite:

„Cine oare că-mi slujea?” „Pe care Pintea mi-l cheamă.”

Textul este o îmbinare măiestrită de motive a creaţiei populare: motivul conflictului feudal (boier-Pintea), a legături omului cu natura.

Ca modalităţi de expunere se folosesc: naraţiunea: „Foaie verde-a cucului” „Iată însă că-ntr-o zi” „Aste vorbe cu grăia” descrierea: „Era Pintea cel tăcut” „Era Pintea cel voinic” „Cătră codru cu frunziş”

„Cătră drag de codru verde”

dialogul: (ce punctează momente iniţiale) „- Hei, Stupule, stăpân rău!” „-Dragii mei ,ortacii mei” „-Dă-te, măi Pinteo, legat” „-Fraţilor, pandurilor.”

Vocabularul, specific literaturii literare, conţine arhaisme (coderişte), regionalisme (năcaz, şede, încătrău, pâne, otigi), cuvinte folosite cu alt sens decât cel obişnuit:

„De-i scăpa de gălbiori”

„Către Baia se lăsa” „Din ţară în ţară trece” „Moartea lui din ce va sta” „Să nu te duci în stricat” „Armele şi le gătiră” Repetarea şi paralelismul sintactic nuanţează idei şi sentimente:

„Era Pintea cel tăcut

Dar la minte priceput,

Era Pintea cel voinic,

În năcaz trăit de mic.”

„Tot cătane-mpărăteşti

Şi panduri orăşăneşti

Cătane cu sutele

Şi panduri cu miile”

Măsura şi ritmul impun, în anumite versuri, reducerea unei silabe („Măi voinici, un-vă duc eu”) şi folosirea unor forme nearticulate („Pe biet Pintea-l otigi”; „Pintea meu se năcăjeşte”; „Bucium de argint scotea”) dându-se muzicalitate versurilor.