U. P. G. Ploieşti

Facultatea de Litere şi Ştiinţe

Specializarea: S. C. R. C. E.

Master, An I

ASPECTE ALE RELAŢIILOR INTERCULTURALE ROMÂNO-TURCE:

INFLUENŢA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMÂNE

Student: Violeta-Mariana Şică

- 2011 -

CUPRINS:

1. Delimitarea împrumuturilor din limba turcă......................................................3

2. Două influenţe majore.........................................................................................3-7

3. Compartimentele limbii care au suferit influenţe turceşti

3. 1. Distribuţia pe clase morfologice.....................................................................7-8

3. 2. Lexicul.............................................................................................................8-12

3. 3. Accentul........................................................................................................12-13

4. Onomastica şi toponimia

4. 1. Onomastica........................................................................................................13

4. 2. Toponimia....................................................................................................13-14

5. Repartiţia dialectală.............................................................................................14

Bibliografie................................................................................................................15

2

ASPECTE ALE RELAŢIILOR INTERCULTURALE ROMÂNO-TURCE:

INFLUENŢA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMÂNE

1. Delimitarea împrumuturilor din limba turcă

Turcii au pătruns în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea. După cucerirea

statelor balcanice, ţările române au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ceea ce a

dus la stabilirea unor relaţii directe şi îndelungate (ce au durat din secolul al XV-lea până

în secolul al XIX-lea) între români şi turci, respectiv între limba română şi limba turcă.

Din cauza acestui context istoric, româna este singura limbă romanică aflată în această

situaţie, celelalte limbi romanice împrumutând numai câteva cuvinte turceşti, pentru

denumirea unor realităţi din Imperiul Otoman, şi pentru care nu existau cuvinte

echivalente în limba respectivă. Câteva exemple de cuvinte împrumutate ar fi: sultan,

vizir, caftan, aga etc. Tot spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna a intrat în

contact şi cu alte idiomuri turcice (situaţie înregistrată între secolele al IV-lea şi al XIV-

lea), care au influenţat însă mai puţin lexicul românesc. Este vorba despre influenţa

preosmanlie, deosebită de influenţa turcă osmanlie, care reprezintă influenţa limbii

vorbite pe teritoriul actualei Turcii. Amândouă tipurile de idiomuri - cele preosmanlii şi

cele osmanlii (numite şi moderne) - fac parte din familia limbilior altaice, ramura de vest

(sau turcică), cuprinzând circa 30 de limbi, multe dintre ele dispărute, precum: avara,

protobulgara, cumana şi pecenega. Dintre cele vorbite în zilele noastre cea mai cunoscută

este limba turcă osmanlie.

2. Două influenţe majore

Pe baza studiilor asupra elementelor lexicale de origine turcească din limba

română, se pot distinge două straturi de împrumuturi turceşti:

1. Influenţa turcă preosmanlie. Primul strat cuprinde cuvinte care au fost

atribuite vechilor populaţii „de origine turco-tătară, stabilite în regiunile carpato-

danubiene.”1 Mai întâi, este necesar să amintim că limbile turcice sunt vorbite de

aproximativ 65-85 de milioane de vorbitori din Asia şi estul Europei. Ele sunt clasificate

1 Florica Dimitrescu, Istoria limbii române. Fonetică, Morfosintaxă, Lexic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 109.

3

după diferite criterii (geografice, genealogice etc.) în două mari grupuri care prezintă

interes şi pentru istoria limbii române, după cum aprecia Lazăr Săineanu:

a) grupul nord-vestic (sau câpceac) din care fac parte limbi ca: tătata, kazaha,

uzbeca, kirghiza, başkira şi, dintre limbile azi dispărute: pecenega şi cumana.

b) grupul sud-vestic (sau oguz) din care fac parte limbile: turcă ( turca osmanlie,

adică limba naţională a turcilor din Turcia), azerbaidjană, turkmenă, găgăuză.

Tot Lazăr Săineanu identifică şi o „ramură aparte, de care aparţinea limba ciuvaşă

modernă (şi din care) făcea parte protobulgara, dispărută şi ea şi considerată idiom

intermediar între vechea turcă şi vechea mongolă.”1 Pe de altă parte, „unele limbi sunt

cunoscute fragmentar, de exemplu pecenega şi cumana, sau ne sunt complet necunoscute,

cum e cazul idiomurilor vorbite de avari şi de huni, a căror includere într-un grup sau într-

un altul nu se poate baza decât pe supoziţii.”2

Pe baza studiilor, pe care le-au întreprins cercetătorii în domeniu, a rezultat că

popoarele turcice au tranzitat România în două faze istorice:

I) Astfel, s-a demonstrat, mai întâi, că pentru perioada cuprinsă între secolele IV-

X nu există indicii clare de influenţă a popoarelor turcice vechi „hune, avare sau

protobulgare, asupra limbii române, deşi populaţiile respective au ocupat, succesiv şi

temporar, unele regiuni, mai ales de câmpie, ale teritoriului locuit de daco-români, fără să

fi întreţinut legături stabile cu aceştia.”3

II) În cercetarea sa, întreprinsă în legătură cu influenţa orientală asupra limbii şi a

literaturii române, Lazăr Săineanu arată că populaţia românească a primit influenţe de la

mai multe grupuri de popoare turcice, acestea resimţindu-se mai ales la nivelul lexicului

românesc. Astfel, dacă popoarele turcice vechi nu au lăsat influenţe culturale în urma

tranzitării spaţiului ţării noastre, „urme incontestabile au lăsat în limba română, în schimb,

pecenegii şi cumanii, care au vieţuit pe teritoriul românesc nord-dunărean în secolele X-

XIII, fiind cu timpul asimilaţi sau refugiindu-se în Panonia ori la Sud de Dunăre, ca

urmare a presiunii şi invaziei altor popoare migratoare.”4 Primii au venit pecenegii, care,

alături de nogai, aşa cum afirma Săineanu, „au jucat un rol însemnat în istoria Europei

orientale din secolele IX-XIII şi în special în trecutul medieval al românilor.”5 Se

1 Lazăr Săineanu, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, I-III, Bucureşti, 1900, p. 22.2 Ibidem.3 Lazăr Săineanu, op. cit., p. 22.4 Ibidem, pp. 22-23.5 Lazăr Săineanu, op. cit., p. XII.

4

presupune că la sfârşitul secolului al IX-lea aceste popoare s-au stabilit „mai ales în

Moldova şi estul Munteniei, [şi abia] în secolele X-XI au pătruns şi în Dobrogea şi

Transilvania.”1 Urmele trecerii pecenegilor prin aceste zone sunt atestate şi de

numeroasele toponime, cum ar fi: Peceneagul, Peceneaga, Pecenişca, Pecenevra. Sfârşitul

secolului al XI-lea reprezintă momentul în care acest popor şi-a încheiat tranziţia prin ţara

noastră, deoarece „au fost înfrânţi atât în Transilvania, de regele Ladislau (1088), cât şi în

sudul Dunării, de bizantini, iar cei care au supravieţuit acestor lupte au continuat să

convieţuiască cu românii şi, apoi, au fost asimilaţi.”2

Venind din stepele de la nordul Mării Negre, cumanii şi-au făcut simţită prezenţa

prin secolul al XI-lea, aşezându-se în Ţara Românească şi Moldova şi unde ar fi rămas

timp de un secol şi jumătate. Prezenţa lor este resinţită atât prin „numele topice: Comana,

Comăniţa, Comanca etc., cât şi [prin] numele de Coman.”3 Având ca ocupaţii de bază

păstoritul şi agricultura, ei au adus influenţe mai ales în aceste domenii, deci în limbajul

popular în principal.

Se crede ca aparţinând acestui strat cuman cuvinte precum: „beci „subterană,

pivniţă boltită”; duşman, intrat în fondul principal lexical al limbii române; olat „ţinut”

(frecvent în vechea istoriografie românească - Miron Costin, Neculce, Cantemir, astăzi

ieşit din uz); toi (cu sensul iniţial de „ospăţ”, pierdut ulterior; se păstrează acela de

„zgomot, larmă”, de unde verbul „a toi”, în Moldova „a striga”; sensul actual al lui toi este

acela de „temei, punct culminant”: toiul petrecerii, toiul veseliei”4, el fiind prezent şi în

expresia a fi în toi.

Alte cuvinte ale stratului vechi: „aslam „camătă” (atestat în texte religioase din

sec. XVI), baltag, capcană, cazan (atestat în cumană), cioban, cobuz (învechit) „un fel de

chitară”, duşman, teanc (atestat în cumană), toi, tolăni etc.”5 Densusianu considera că ar fi

de origine cumană următoarele cuvinte: bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar,

haram, maidan, maimuţă, murdar, taman. Iar „ după H. Wendt, tot la acest strat vechi de

împrumuturi aparţin: buzdugan, dulamă, maidan, maramă, suman, tărâm, şi altele.”6

1 Florica Dimitrescu, op. cit., p. 109.2 Ibidem.3 Florica Dimitrescu, op. cit., p. 109.4 Lazăr Săineanu, op. cit., pp. XVI-XVII.5 Florica Dimitrescu, op. cit., p. 109.6 Ibidem.

5

2. Influenţa turcă osmanlie. Cel de-al doilea strat a început să se manifeste

asupra limbii române de la sfârşitul secolului al XIV-lea, când turcii (osmanlii) au invadat

Peninsula Balcanică, deci după ce Ţările Române (Moldova şi Ţara Românească) au căzut

sub suzeranitate turcească. „Interesaţi fiind în menţinerea suzeranităţii şi realizării celor

mai diverse profituri, turcii au monopolizat întregul comerţ exterior al ţărilor române,

impunându-le acestora o triplă dominaţie: politică, administrativă şi economică.”1

Influenţa a durat aproximativ 5 veacuri, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea,

fapt ce a favorizat pătrunderea unui număr mare de termeni turceşti în limba română.

Asemeni cazului influenţei preosmanlii şi influenţa osmanlie cunoaşte două faze

istorice în care elementele lexicale turceşti au pătruns în limba română:

I) Între secolele XV-XVIII au fost împrumutate o serie de cuvinte care au, în

general, caracter popular. Fiind adoptate în fondul lexical de bază al limbii române, Lazăr

Săineanu constata că „ele au pătruns în viaţa poporului, se bucură de o mare răspândire şi

au prins o formă definitivă în limbă.”2

II) Însă, influenţa turcă a atins punctul culminant în timpul epocii fanariote, care

a durat din secolul al XVII-lea până în secolul al XVIII-lea, mai exact, în perioada 1711-

1821. În această perioadă, influenţa turcă a cunoscut şi o latură oficial-administrativă

impusă de numeroşii funcţionari turci pe care Poarta otomană îi avea în cele două

principate române.

Majoritatea cuvintelor turceşti, intrate în perioada fanariotă, au ieşit din uz sau au

căpătat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ, ne atenţionează Lazăr Săineanu:

„mai toate turcismele din ultima perioadă, de ordine politică şi socială, au intrat definitiv

în domeniul istoriei odată cu dispariţia domnilor fanarioţi şi deci şi a influenţei imediate a

turcilor; o parte dintr-însele au rămas, dar neavând timp când să prindă rădăcini în limbă,

au dobândit în gura românului o uşoară nuanţă de ironie şi au căzut în sfera comicului,

devenind o mină bogată de exploatare pentru literatura umoristică; această soartă curioasă

a împărtăşit-o de altminterea elementul turc recent cu cel contemporan neo-grec, a căriu

ultimă fază contrastează în seriozitate şi persistenţă cu grecismele anterioare epocii

fanariote.”3 Evoluţii semantice interesante întâlnim la „cuvântul balama [care] a însemnat

la origine „legătură”, iar astăzi denumeşte „un obiect metalic care mijloceşte legătura”;

1 Theodor Hristea, Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 46.2 Lazăr Săineanu, op. cit., p. LXXIII.3 Ibidem, pp. LXXII-LXXIII.

6

lichea însemna „defect, pată”, iar printr-o extensiune de sens, în care a intervenit şi

elementul figurat, a ajuns să denumească „un om de nimic”; tertip cu sensul originar

„plan, proiect”, denumeşte astăzi un mijloc neonest „intrigă”; pehlivan, de la sensul

etimologic de „erou”, a ajuns în limba română la cel de „escroc, mucălit”.”1

Dintre cuvintele care au dispărut din uzul limbii actuale enumerăm: „agă, paşă,

caimacam „locţiitor de domn”, capuchehaie „reprezentant al domnitorilor români la

Constantinopol”, haraci „tribut anual plătit turcilor”, hochim „ordin scris care emana

direct de la sultan”, tergiman „tălmăci, interpret”, buiurdismă „rezoluţie”, geremea

„amendă, pedeapsă în bani” ”2, „ienicer, mazil, vizir, caftan.”3

3. Compartimentele limbii care au suferit influenţe turceşti

3.1. Distribuţia pe clase morfologice

În ce priveşte distribuţia pe clase morfologice, cele mai multe cuvinte turceşti

sunt substantive. Dintre acestea, domeniul alimentar se detaşează numeric: „acadea,

folosit de obicei la plural (acadele), baclava, cafea (care a devenit un termen

internaţional), caşcaval (în turcă de origine italiană), cataif, chebap, chiftea (cu varianta

învechită cheftea şi cu cea hipercorectă piftea), ciorbă, ciulama, ghiveci, halva, iahnie,

iaurt, iofca, magiun, mezel, musaca, peltea (cu varianta beltea), pilaf, rahat, sarailie,

sarma, susan, şerbet, telemea, tuslama”4, bamă, caimac, chimioc (cu varianta chimen),

curmal, dovleac, dud, fistic, ghiuden, pastramă, rachiu, susan, tarhon, trufanda, zarzavat.

Alte substantive: acaret, amanet, arpagic, atlas, babalâc, bacşiş, balama, baltag,

berechet, boccea, buzdugan, basma, beci, belea, bidiviu, borangic, bumbac, bursuc,

butuc, calcan, caldarâm, capcană, capot, catran, chef, cherem, chiabur, chindie, chitul,

ciob, cataif, catâr, cazan, cazma, ceaun, cherestea, chibrit, chilipir, chioşc, chirie,

ciomag, cioban, ciomag, cişmea, cântar, condur, cusur, dambla, dandana, derbedeu,

dugheană, dulgher, duşumea, farfurie, fes, geantă, habar,hac, halat, halal, haimana,

hamal, hambar, haram, hatâr, haz, hazna, herghelie, geam, ibric, lalea, lichea, lighean,

liliac, liman, lulea, macara, maimuţă, maramă, mărgean, moft, moftangiu, moluz,

musafir, mucava, muşama, nufăr, nur, odaie, papuc, salcâm, sidef, sofa, soi „rasă”,

1 Florica Dimitrescu, op. cit., pp. 110-111.2 Theodor Hristea, op. cit., p. 47.3 Florica Dimitrescu, op. cit., p. 111.4 Theodor Hristea, op. cit., p. 47.

7

surghiun, şandrama, şiretlic, tabiet, taifas, talaz, taman, tarabă, taraf, tarla, tavan, tertip,

tuci, tutun, zambilă, zeflemea, zor, zuluf.

Destul de numeroase sunt şi adjectivele: bondoc, caraghioz, chefliu, chel, chior,

coşcogea, hain, mahmur, mofluz, mucălit, murdar, nurliu, palavragiu, şiret „isteţ”,

tembel, zevzec. Mai puţin numeroase sunt adverbele: abitir, barim/ barem, basca, ioc

„nu”, tiptil, şi interjecţiile: aferim, aman, avan, bre, halal, sictir.

Se pare că verbele nu au fost preluate de română, din cauza terminaţiilor

infinitivelor turceşti (-mak, -mek) care prezintă o pronunţie grea. În schimb, există în

română multe „verbe derivate de la substantive turcesti, si care se conjugă, cu exceptia lui

amaneta (amanetez), ca verbe de conjugarea a IV-a: a boi, a căftăni, a călăuzi, a căni, a

cântări, a căsăpi, a cătrăni, a chefui, a chiorăi, a ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a

huzuri, a mazili, a murdări, a schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a

zori.”1

3. 2. Lexicul

În lucrarea sa, Influenţa orientală asupra limbii şi literaturii române, Lazăr

Săineanu oferă şi o tipologie a cuvintelor turceşti în limba română şi observă unele

evoluţii semantice. Astfel, „efecte durabile şi categorice ale influenţei nu pot fi remarcate

însă decât în domeniul lexicului - cel mai penetrabil compartiment al unei limbi -, care a

constituit şi mediul propice transmiterii altor elemente ale sistemului lingvistic donator.”2

A. Influenţa populară a determinat impunerea mai multor termeni şi elemente

lexicale de origine turcă care ţin în special de viaţa materială. Nici un termen nu ţine de

viaţa spirituală, respectiv de religie. Iată câteva domenii:

Casa şi locuinţa: acaret, balama, beci, chioşc, cercevea, cearceaf, cerdac/

cirdac, chibrit, divan, duşumea, geam, hambar, iatac, mindir, odaie,

pridvor, şandrama, tavan.

Mâncăruri şi băuturi: acadea, baclava, cafea, caimac, caşcaval, chebap,

chiftea, ciulama, ciorbă, farfurie, ghiuden, ghiveci, halva, ibric, iahnie,

iaurt, musaca, magiun, peltea, pastramă, pilaf, rachiu, sarma, sarailie,

şerbet, telemea, trufanda, tutun, ţuică, zarzavat.

1 Lazăr Săineanu, op. cit., pp. LXV-LXVI.2 Ibidem, p. 207.

8

Vestimentaţie: anteriu, aba, basma, cabaniţă, capot, caftană, ciorap, fes,

fotă, halat, dulamă, giubea, ilic, maramă, papuc, şal, şalvari, testemel,

tulpan, tichie.

Plante: abanos, anason, arpagic, bamă, bostan, bumbac, chimion (cu

varianta chimen), curmal, dovleac, dud, fistic, harbuz, iasmin, lalea, liliac,

nufăr, pătlăgea, salcâm, susan, tarhon, tutun, zambilă.

Faună: bidiviu, bursuc, calcan, catâr, ciortan, guguştiuc, herghelie, liliac,

maimuţă.

Minerale: chihlimbar, fildeş, mărgean, sidef.

Comerţ şi industrie: amanet, atlas, bacşiş, beslic, boia, borangic, calp,

calpuzan, calpuzanlâc, cântar, catifea, cazan, ciubuc, cherestea, chibrit,

chilipir, chirie, dugheană, ghiotură, hac, magaza/ magazie, muşteriu, oca,

para, raft, samsar, saftea, tarabă, tejghea.

Meserii şi unelte: bacal (în Muntenia băcan), badana (în Muntenia

bidinea), boiangiu, buzdugan, cafegiu, calup, caicciu, calfă, cazangiu,

cazma, ciomag, cioban, cişmegiu, dughengiu, dulgher, gelat, gherghef,

hamal, hamalâc, herghelegiu, iaurgiu, macara, mucava, moluz, papugiu,

pastramagiu, tutungiu, zarzavagiu.

Politică şi administraţie: bas, bei, beizadea, caimacam „locţiitor de

domn”, capuchehaie „reprezentant al domnitorilor români la

Constantinopol”, divan, han „domnul tătarilor”, geremea „amendă,

pedeapsă în bani”, haraci „tribut anual plătit turcilor”, hochim „ordin scris

care emana direct de la sultan”, paşă, paşalâc.

Termeni militari: agă, alai, arnăut, bimbasă, buluc, călăuz, cazac, ceauş,

duium, ghiulea, iama, iatagan, ienicer, iureş, leafă, lefegiu, meterez, paloş,

spahiu, surlă, zaherea.

Însuşiri: ageamiu, babalâc, boccea/ boccie, bondoc, chel, chior, chefliu,

coşcogea, fudul, haimana, hain, lichea, mahmur, mucălit, murdar,

palavragiu, peltic, pişicher, şiret „isteţ”, tembel, ursuz, zevzec.

Noţiuni abstracte: berechet, belea, bucluc, cusur, chef, dambla, hal, hatâr,

haz, huzur, moft, naz, sictir, şiretlic, tabiet, tertip, zeflemea.

9

Diverse: arcan, balama, ghiozdan, geantă, haram, halal, ibric, iatac,

lighean, liman, lulea, maidan, musafir/ mosafir, muşama, nai, sofa, şiret

„şnur/ panglică”, taraf, tărâm, tarla, tiptil, toi, tipsic, zeflemea, zaiafet.

B. Formarea cuvintelor. Aşa cum observa, în urma cercetărilor sale, Lazăr

Săineanu „domeniul care a profitat cel mai mult de pe urma împrumuturilor lexicale a fost

cel al formării cuvintelor. Limba română a refolosit materialul lexical preluat din turcă

prin două metode de bază: pe de o parte, prin crearea de la împrumuturi a noi cuvinte,

variante şi locuţiuni, folosind mijloace formative proprii; pe de altă parte, prin detaşarea

din împrumuturi a unor sufixe (-giu, -liu, -iu, -lâc) şi a elementului de compunere baş,

care au devenit funcţionale, adică productive în limba română, fiind aplicate şi unor

cuvinte de alte origini.”1 Aşadar, limba română a împrumutat din turcă câteva sufixe care

sunt destul de bine reprezentate din punctul de vedere al productivităţii:

-giu (<tc. ği, či): formează în special substantive şi adjective (abagiu,

boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, dughengiu, giuvaergiu,

haramgiu, harabagiu, herghelegiu, iaurgiu, mascaragiu, papugiu,

pastramagiu, surugiu, tertipgiu, tinichigiu, zorbagiu, zarzavagiu). Aplicând

modelul cuvintelor preluate ca atare din turcă, limba română a generalizat

această influenţă formând derivate şi pentru alte cuvinte de etimologie

turcească (damblagiu, lefegiu, mahalagiu, moftangiu, palavragiu, sacagiu,

zamparagiu). Lazăr Săineanu observa şi că „derivatele cu sufixul -ciu/ -giu

alternează cu sinonimele româneşti în -ar/ -aş: capugiu - portar; caicciu -

luntraş; papugiu - cizmar.”2 A mai format în română şi: „laptagiu,

borcagiu, reclamagiu, scandalagiu”3, cuvinte care nu sunt la origine

turceşti.

-íu (<tc. -i): formează adjective abstracte - culori (cafeniu, caisiu,

chihlimbariu, fistichiu, limoniu, năutiu, ruginiu, tuciuriu); -liu („care a fost

desprins din chefliu şi s-au format, apoi, cu ajutorul lui hazliu, duhliu”4).

-lâc, -lic (<tc. -lyk): formează nume abstracte, exprimând:

- o stare: hagialâc, surgiunlâc;

1 Lazăr Săineanu, op. cit., p. 207.2 Ibidem, p. LIII.3 Theodor Hristea, op. cit., p. 47.4 Ibidem.

10

- o calitate/ însuşire: babalâc, caraghiozlâc, hainlâc, haimanalâc, mucălitlâc,

şiretlic;

- un spaţiu/ o colectivitate: paşalâc; boccealâc, mezelic;

- o meserie: hamalâc, samsarlâc.

A influenţat şi alte cuvinte care nu erau de origine turcă: crailâc, senatorlâc,

savantlâc.

C. Fonetica şi morfologia. În cazul acestor două domenii nu există împrumuturi

propriu-zise, ci cel mult influenţe. Aşa observa şi Lazăr Săineanu în studiul său: „În

domeniul foneticii şi în cel al morfologiei - cele mai rezistente la împrumut - se constată

modificări în distribuţia unor foneme şi combinaţii de foneme, respectiv a unor tipuri de

flexiune nominală, însă nu există elemente propriu-zis împrumutate, întrucât

precumpănitoare a fost adaptarea/ reinterpretareacelor absente sau neobişnuite în română,

adesea pe baza analogiei cu elementele deja existente în limbă.”1 Astfel, limba română nu

a făcut decât să adapteze realităţile lingvistice turceşti la realităţile lingvistice româneşti.

D. Semantica . Din punctul de vedere al semanticii, o serie de cuvinte turceşti au

suferit modificări de sens, ele căpătând un sens figurat, metaforic sau chiar unul ironic.

Acest fapt rezultă, mai ales, prin prisma dispariţiei realităţilor lingvistice turceşti, şi ca

atare, cuvintele deja adoptate de limba română şi-au găsit alte sensuri care să denumească

alte realităţi existente în limbă, sau unele cuvinte chiar au dispărut definitiv.

Evoluţii semantice interesante întâlnim la „cuvântul balama [care] a însemnat la

origine „legătură”, iar astăzi denumeşte „un obiect metalic care mijloceşte legătura”;

lichea însemna „defect, pată”, iar printr-o extensiune de sens, în care a intervenit şi

elementul figurat, a ajuns să denumească „un om de nimic”; tertip cu sensul originar

„plan, proiect”, denumeşte astăzi un mijloc neonest „intrigă”; pehlivan, de la sensul

etimologic de „erou”, a ajuns în limba română la cel de „escroc, mucălit”.”2

Alte exemple: bucluc a primit sensul de „belea”, catran, la origine termen de

marină, a devenit verb: a se cătrăni, caraghioz era numele arlechinului într-o farsă, azi

denumeşte o însuşire, marafet „ştiinţă, talent” azi are sensul de „viclenie, afacere necurată,

încurcătură”.

Alte cuvinte au suferit o generalizare de sens:

- alai „regiment” > „paradă domnească” > „mulţime de oameni”

1 Lazăr Săineanu, op. cit., p. 207.2 Florica Dimitrescu, op. cit., pp. 110-111.

11

- besleagă „căpitan de beslii” > “bătrân (nevoiaş)”

- buluc „companie de soldaţi” > (peiorativ) „gloată, droaie, grămadă”

- chilipir „prada soldaţilor în război” > „lucru uşor dobândit/ ieftin”

- dandana „pompă militară” (sinonim cu alai) > „gălăgie” > „încurcătură” (şi cu

sensul de însuşire > numele de persoană Dandanache).

E. Sintaxă şi frazeologie. Cu toate că la nivel sintactic limba română este mai

uşor influenţabilă, noutăţile pe care le aduce limba turcă sunt superficiale. În acest sens,

româna a adoptat „câteva elemente de relaţie şi structuri sintactice noi; dintre acestea din

urmă, unele au fost transpuse însă în română în calitate de cuvinte compuse sau,

dimpotrivă, simplificate prin condensare lexico-semantică, ieşind astfel din sfera sintaxei,

iar altele nu sunt împrumuturi, ci numai imitaţii de modele turceşti, realizate prin calc

lexical/ frazeologic.”1 În domeniul frazeologiei întâlnim un inventar destul de bine

reprezentat prin unităţi frazeologice şi expresii idiomatice care au corespondente

internaţionale. De exemplu, cuvântul cafea, a devenit un termen internaţional.

3. 3. Accentul

Multe cuvinte de origine turcească se pot recunoaşte foarte uşor după terminaţia

lor, mai ales că „turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silabă.”2

Astfel, avem cuvinte:

terminate în -á: „balamá, basmá, biná, cazmá, cherhaná, damblá,

haimaná, macará, mucavá, muşamá, mahalá, paftá, pará, şandramá,

zalhaná.”3

terminate în diftongul -eá: „beleá, cerceveá (cu variantele gergeveá,

giurgiuveá), cheresteá, duşumeá, ghiuleá, apoi pătlăgeá, peruzeá, safteá,

tejgheá, zahereá.”4

Lingvistul Lazăr Săineanu identifică şi câteva excepţii de la regulă:

acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan,

derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas, talaz, tavan.

4. Onomastica şi toponimia

1 Lazăr Săineanu, op. cit., p. 207.2 Ibidem, p. L.3 Theodor Hristea, op. cit., p. 47.4 Ibidem.

12

În opinia lui Lazăr Săineanu, popoarele cumane, au cuprins principatele Moldova

şi Ţara Românească, au adus peste 33 de nume topice şi onomastice noi.

4. 1. Onomastica

Pornind de la studiul lingvistului român, „onomastica de origine turcă, fie

împrumutată nemijlocit, fie creeată pe baza termenilor comuni împrumutaţi, dovedeşte şi

ea că raporturile turco-române au fost intense şi profunde nu numai pe plan politico-

administrativ şi comercial-economic, ci şi din punct de vedere etnosociologic.”1 Astfel, de

la cumani a apărut numele Coman. Altele: Hagiu, Cihodaru, Ţurpan, Başa.

4. 2. Toponimia

Tot de pe vremea cumanilor ne-au fi rămas şi numele următoarelor oraşe:

Caracal < Kara kala „castrum nigrum”

Iaşi < yassi „arcaş”

Teleorman < Teli orman „pădure nebună”, adică „pădure deasă”

Techirghiol

Babadag

Medgidia

De origine mai înaintată, anume de pe vremea pecenegilor se cred a fi

toponimele:

Peceneaga (vârf în masivul Făgăraşului)

Pişineaga (vale lângă Clopoţiva)

Peceneaga (pârâu în masivul Ţarcului, la este de Poiana Mărului - în

Haţeg)

Pecinişca (sat înglobat în Băile Herculane - în Banat)

Argeş (râul din masivul Făgăraş) < Arghiş (atestat în 1427) < Argies

(atestat în 1379) < Argyas (atestat în 1369) < tc. argiş „înălţime, ridicătură

de teren”

Braşov < Barasu “apă albă”

Firtuş (sat din Harghita) < Basenyo-falva/ Bezzenijofalwa, adică „satul

pecenegilor”

Alte toponime şi hidronime care se cred a fi de origine peceneagă: Avrig,

Baraolt, , Biborţeni, Borcea, Bărăgan, Buga, Covasna, Racoş.

1 Lazăr Săineanu, op. cit., p. 207.

13

5. Repartiţia dialectală

Dacă în limba veche numărul turcismelor era mare, actual numai 1048 de

împrumuturi sunt înregistrate în dicţionar şi care reprezintă doar 3,62% din totalul

cuvintelor vocabularului românesc. Săineanu a observat că împrumuturile turceşti din

Moldova păstrează forma etimologică originală, faţă de cele din Muntenia:

Moldova Muntenia

badana bidinea

duşama duşumea

meiden maidan

nohot năut

tiutun tutun

„În Transilvania, în locul termenilor de origine turcească din Muntenia şi

Moldova, circulă termeni magheari:

Muntenia, Moldova Transilvania

catifea barşon

cearceaf lepedeu

tutun duhan

rachiu pălincă.”1

BIBLIOGRAFIE:

1 Florica Dimitrescu, op. cit., p. 111.

14

♦ Dimitrescu, Florica, Istoria limbii române. Fonetică, Morfosintaxă, Lexic,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

♦ Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ediţia a treia revăzută şi din

nou îmbogăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

♦ Săineanu, Lazăr, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, I-III,

Editura Librăriei Socecu, Bucureşti, 1900.

15