Download - Analiza Economico Financiara ECTS MN

Transcript
Page 1: Analiza Economico Financiara ECTS MN

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

Page 2: Analiza Economico Financiara ECTS MN

CAPITOLUL I

BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALEANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE

1.1. Definirea, necesitatea şi conţinutul procesului de analiză economico-financiară

Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi societate.

Astfel, analiza apare ca o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi societate.

Potrivit Dicţionarulul explicativ al limbii române1 termenul de analiză provine din limba franceză “analyse”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.

După Le Petit Larousse2, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis” semnifică desfacerea întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii elementelor care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”.

Analiza economico-financiară poate fi privită din trei perspective: metodă de cercetare – analiza este operaţiunea logică de descompunere a

unui întreg în elementele sale componente pentru a permite descoperirea factorilor şi cauzelor de influenţă, a legăturilor de cauzalitate, precum şi explicarea modului de formare şi desfăşurare a fenomenelor cercetate.

disciplină de studiu – analiza economico-financiară constă într-un ansamblu de concepte, metode tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor referitoare la un agent economic şi la mediul său, pentru cunoaşterea situaţiei economico-financiare şi a stării de performanţă, în vederea identificării posibilităţilor de îmbunătăţire a acestora.

activitate practică - analiza economico-financiară este un proces complex de cunoaştere a modului de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, precum şi a factorilor şi condiţiilor care influenţează fenomenele şi procesele care se desfăşoară la nivelul agenţilor economici, în vederea identificării posibilităţilor de ameliorare a situaţiei acestora şi pentru a oferi soluţii managerilor pentru fundamentarea deciziilor

Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate face necesară folosirea analizei în toate domeniile de activitate şi în toate ramurile ştiinţei. Cu ajutorul analizei se adânceşte procesul cunoştinţelor de la singular la general, de la concret la abstract, de la aparenţă la esenţă ceea ce permite descoperirea legăturilor de cauzalitate a factorilor de influenţă precum şi a legităţilor de formare şi desfăşurare a fenomenelor cercetate. În procesul cunoaşterii, analiza trebuie însoţită de sinteză (noţiunea de sinteză provine tot de la un cuvânt grecesc, „sinthesis” și presupune unirea părţilor sau elementelor componente ale unui fenomen într-un tot unitar pentru a cunoaşte diversele lui forme şi manifestări existente în realitate).

Cu ajutorul analizei economico – financiare se cercetează fenomenele, procesele sau rezultatele economice, fiind necesară în acest sens, descompunerea lor în elemente

1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 19752 Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Editura Larousse, Paris, 1993

2

Page 3: Analiza Economico Financiara ECTS MN

componente, descoperirea structurii, verificarea şi stabilirea relaţiilor de cauzalitate, a factorilor care le generează, descoperirea legilor de formare şi desfaşurare a lor, şi, pe baza acestora se formulează decizii privind activitatea în viitor.

Analiza economică – necesitate / particularităţi: se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor economice analiza fenomenelor din punct de vedere economic necesită descompunerea

lor în elemente componente, studierea relaţiilor structurale şi cauzale a factorilor de influenţă în scopul cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor acestor fenomene, a descoperirii esenţei şi legităţilor care generează apariţia şi desfăşurarea lor.

permite cunoaşterea ştiinţifică a evoluţiei fenomenelor economice şi adoptarea unor decizii corespunzătoare de către fiecare agent economic.

face necesară studierea fenomenului economic în timp şi spaţiu atât sub aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ

prin îmbinarea analizei cu sinteza se pot face generalizări privind aspectele pozitive şi negative din evoluţia fenomenelor economice şi se pot elabora decizii pentru ameliorarea activităţii economice în viitor.

În concluzie, în cadrul întreprinderilor, analiza economico-financiară are rolul de a studia mecanismul de formare şi de modificare a fenomenelor economice, prin descompunerea lor în elemente componente şi prin delimitarea factorilor de influenţă.

Analiza unei activităţi din punct de vedere economic presupune în general studierea acelei activităţi prin prisma raportului dintre cheltuielile efectuate sau eforturile depuse şi a rezultatelor sau efectelor utile obţinute.

Indiferent de obiectul şi sfera de cuprindere, conţinutul procesului de analiză economică se referă la următoarele:

analiza porneşte de la constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori cantitativi şi calitativi precum şi a modificărilor în timp şi spaţiu;

determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează asupra fenomenelor studiate;

stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat precum şi între factorii care acţionează;

măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă precum şi rezervele interne nefolositoare;

sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor finale asupra fenomenelor cercetate;

elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi sporirea eficienţei economice a activităţii în viitor.

Analiza economico – financiară este necesară conducerii agentului economic, întrucât descoperă esența fenomenelor şi proceselor economice, cauzele modificării lor şi este în masură să elaboreze soluții de prevenire şi înlăturare a cauzelor ce generează situații negative.

După obiectul ei, analiza economico – financiară face parte din grupa științelor sociale. În cadrul științelor sociale există o serie de discipline ce se preocupă, cu precădere, de studierea activităților depuse de entitățile economice. Printre aceste discipline se numară contabilitatea, finanțele, statistica, managementul şi respectiv analiza economico – financiară care ocupa un loc distinct. Analiza economico – financiară se diferențiază de celelalte discipline prin modul cum abordează studiul fenomenului economic. Drumul pe care-l parcurge analiza economică este invers evoluției reale a fenomenului cercetat.

3

Page 4: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Analiza economico-financiară cercetează nu numai activitatea fiecarei entități economice, ci în egală masură poate cuprinde şi activitatea organismelor superioare: grup de întreprinderi, ramura economică, economie națională.

Analiza economico – financiară se înfăptuiește practic, pe baza unui sistem de indicatori ce caracterizează latura tehnică, latura productivă şi financiar-contabilă a entității economice.

1.2. Noţiuni utilizate în activitatea de analiză. Factorii care determină schimbări de stare în funcţiunea sistemelor economice

În cadrul desfăşurării procesului de analiză sunt utilizate câteva noţiuni specifice precum: fenomenul, elementul, factorul, cauza, legăturile factorial-cauzale.

Fenomenele reprezintă forme exterioare ale realităţii economice, respectiv acele aspecte, laturi şi legături dintre actele economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi care pot fi cunoscute în mod directe de către oameni.

Elementele sunt reprezentate de părţile componente ale fenomenului sau rezultatului economic analizat.

Factorii reprezintă forţele motrice care determină apariţia şi modificarea unui fenomen sau rezultat economic.

Cauzele reprezintă acele fenomene care provoacă şi explică apariţia unui fenomen sau rezultat economic (fenomenul analizat sau un factor care acţionează asupra fenomenului analizat).

Între noţiunile de cauză şi factor există o apropiere din punctul de vedere al funcţiilor de realizare a fenomenului sau rezultatului, cu precizarea că noţiunea de factor se utilizează pentru fenomenele noi, complexe, iar noţiunea de cauză se utilizează pentru fenomenele primare care nu mai pot fi descompuse.

Legăturile factorial cauzale reprezintă formele conexiunii prin care interacţiunea unor fenomene sau părţi ale acestora generează fie transformarea fenomenului, fie a altor fenomene.

În cadrul noţiunilor prezentate un loc aparte revine factorilor, întrucât aceştia explică schimbările ce au loc la nivelul fenomenelor sau rezultatelor.

Fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere au caracter complex şi interdependent, astfel în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai corect factorii de influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen studiat. În acest fel, se pot identifica posibilităţile de amplificare a factorilor cu efecte pozitive asupra activităţii întreprinderii şi eliminarea factorilor cu efecte negative asupra activităţii

Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă este necesară cunoaşterea criteriilor de clasificare a acestora:

1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în următoarele categorii: economici, tehnici, tehnologici, organizatorici, social-politici, demografici, psihologici, biologici, naturali, etc.

2) După intensitatea acţiunii lor, aceştia pot fi:- factori principali (factori cheie) – influenţa acestora în obţinerea rezultatelor este

hotărâtoare;- factori secundari – nu au o influenţă decisivă în obţinerea rezultatelor.3) În funcţie de modul de acţiune asupra fenomenului analizat, se disting:- factori cu acţiune directă – îşi exercită influenţa în mod nemijlocit asupra

fenomenului analizat;

4

Page 5: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- factori cu acţiune indirectă – acţionează asupra fenomenului prin intermediul altor factori.

4) După poziţia şi caracterul lor într-o relaţie factorial-cauzală:- factori cantitativi - sunt purtătorii materiali ai factorilor calitativi fiind condiţia

indispensabilă a acţiunilor acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de fenomenul analizat; reflectă latura extensivă a fenomenului analizat.

- factori de structură - reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor cantitativi şi exprimă ponderea acestor elemente în mărimea totală a factorilor respectivi

- factori calitativi - sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură; reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat

Această grupare a factorilor are o mare importanţă în desfăşurarea procesului de analiză fiind o etapă premergătoare a metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului studiat.

5) După gradul de agregare, distingem:a) factori simpli – factori care nu mai pot fi descompuşi în alţi factori;b) factori complecşi – care sunt alcătuiţi din mai mulţi factori simpli.6) În funcţie de locul acţiunii lor:a) factori interni sau endogeni – îşi au originea în interiorul întreprinderii, având

caracter determinist;b) factori externi sau exogeni – îşi au originea în mediul ambiant, având caracter

probabilistic.7)După efortul propriu al întreprinderii distingem:a) factori dependenţi de efortul propriu – îşi au originea în eforturile depuse de

salariaţii întreprinderii şi acţionează pentru mobilizarea rezervelor interne;b) factori independenţi de efortul propriu – provin în principal din mediul în care

întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.8) După posibilităţile de previziune, distingem:- factori previzibili (determinativi) – nu implică riscuri, acţionând în cadrul unor

procese controlate;- factori imprevizibili (aleatori) – acţionează necontrolat.9) După sensul influenţei lor, distingem:- factori pozitivi;- factori negativi;- factori indiferenţi10) După posibilitatea de verificare a acţiunii lor:- factori controlabili;- factori necontrolabili;11) După modul în care contribuie la obţinerea rezultatelor, distingem:- factori independenţi – pot determina în mod independent rezultatul;- factori interdependenţi - nu pot determina rezultatul decât în interacţiunea lor.12) După durata de exercitare a influenţei:- factori de durată;- factori tranzitorii.13) După posibilităţile de evaluare:- factori determinabili;- factori aproximabili.Studiul factorilor prezintă o deosebită utilitate în analiza economico-financiară, însă

criteriile anterior prezentate nu au un caracter limitativ şi sunt departe de a fi epuizate.1.3. Tipologia analizei economico-financiare

5

Page 6: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Analiza economică poate fi de mai multe tipuri în funcţie de anumite criterii şi modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice:

1) În raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenelor:

- analiză retrospectivă sau post factum;- analiză prospectivă sau previzională.Analiza retrospectivă se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice care

deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiata sau mai îndepărtată. În funcţie de orizontul de timp analiza se divide în: analiză curentă (operativă) ce poate fi: zilnică, săptămânală, decadală, lunară, trimestrială, anuală; analiză diagnostic ce studiază evoluţia în dinamică pe o perioadă de timp (3-5 până la 10 ani). Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice şi să propună măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor. Acest tip de analiză se caracterizează prin faptul că se bazează pe date şi informaţii certe despre fenomenele economice.

Analiza prospectivă se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care vor avea loc într-o perioadă viitoare. Analiza prospectivă joacă un rol important în programul de activitate a deciziilor cu caracterul static şi strategic sau alegerea variantelor optime de acţiune. Specificul acestei analize se bazează în principal pe informaţii incerte sau aleatorii despre evoluţia viitoare a fenomenelor.

2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenului economic:- analiză statică;- analiză dinamică.Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturii de

cauzalitate care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiza permite cunoaşterea nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice precum şi a abaterilor existente la un moment de referinţă ales.

Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele în mişcare şi condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor economice precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a acestora.

3) În raport cu însuşirile şi caracteristicile fenomenelor studiate:- analiză calitativă;- analiză cantitativă.Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive a fenomenelor şi

proceselor economice. Cu ajutorul acesteia se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.

Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice exprimată prin diferite determinări cantitative precum şi modificările structurale intervenite în mărimea acestor fenomene.

4) După nivelul la care se desfăşoară:- analiză microeconomică;- analiză macroeconomică.Analiza microeconomică studiază fenomenele economice la nivelul unităţilor

economice.Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice la nivelul ramurii, al

economiei naţionale sau a economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate.

6

Page 7: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Cele două analize permit cunoaşterea evoluţiei fenomenelor economice în timp şi spaţiu, ceea ce asigură luarea măsurilor necesare în vederea conducerii ştiinţifice a activităţii economice.

5) În funcţie de criteriile de studiere a fenomenelor şi de caracterul analizei:- analiza tehnico-economică, pune bază pe îmbinarea criteriului tehnic cu cel

economic;- analiza economico-financiară, studiază corelaţiile dintre activitatea economică şi

cea financiară;- analiza financiară, studiază modul de gestionare a capitalurilor şi a fluxurilor

financiare ce se formează la nivelul unităţii.6) În funcţie de sfera de cuprindere şi obiectivul analizat:- analiza globală pe ramuri, subramuri, întreprindere;- analiza parţială (pe probleme).Dintre toate tipurile de analiză economică, cel care s-a desprins ca o disciplină

ştiinţifică independentă, obiect şi metodă proprie, îl constituie analiza economico-financiară a întreprinderii. Acest tip de analiză numit şi analiză diagnostic se poate diferenţia pe ramuri de activitate formându-se discipline autonome ca: analiza economico-financiară a întreprinderii industriale, de construcţii, de transporturi, agricole, comerciale.

1.4. Poziţia, rolul şi funcţiile analizei economico-financiare în procesul managerial

Analiza economico-financiară a întreprinderilor ca disciplină ştiinţifică cu caracter unitar se ocupă cu prezentarea metodelor şi procedeelor de analiză a fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul agentului economic.

Studierea fenomenelor economice se face în mişcarea şi interdependenţa lor precum şi în comparaţii cu obiecte stabilite ce permite cunoaşterea punctelor de dezechilibru şi luarea unor măsuri de reglare şi funcţionare normală a acestor unităţi.

Rolul analizei economico-financiare deţine deci un rol important în procesul de conducere, reglare şi diagnoză a

activităţii societăţilor comerciale; analiza economico-financiară permite exercitarea în bune condiţii a tuturor atributelor manageriale previziune, organizare precum şi a funcţiunilor fundamentale ale întreprinderii;

joacă un rol important în exercitarea funcţiei de previziune întrucât furnizează conducerii întreprinderilor informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor, fundamentarea programelor de activitate şi stabilirea strategiei de acţiune în viitor;

prin îmbinarea analizei retrospective cu analiza previzională se face legătura între activitatea trecută, prezentă şi viitoare a unei întreprinderi şi se pot lua măsuri corespunzătoare pentru reglarea fenomenelor şi proceselor economice în viitor;

un rol important îl are analiza economică în realizarea funcţiei de organizare pentru că permite conducerii întreprinderii luarea măsurilor necesare pentru organizarea corespunzătoare a tuturor activităţilor care se desfăşoară la nivelul întreprinderii precum şi pentru utilizarea raţională a resurselor materiale şi umane;

analiza economică serveşte şi la exercitarea funcţiei de coordonare prin care se urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri şi cheltuieli sau alte fenomene economice care au loc la nivelul întreprinderii;

7

Page 8: Analiza Economico Financiara ECTS MN

un rol foarte important revine analizei în realizarea funcţiei de comandă pentru că asigură fundamentarea tuturor deciziilor cu caracter operativ, tactic, strategic luate de conducerea întreprinderii;

prin conţinutul său, analiza economică are un loc foarte important în exercitarea funcţiei de control întrucât permite cunoaşterea întregii activităţi desfăşurate în întreprindere, rezultatele economico-financiare obţinute şi eficienţa deciziilor luate de managerii întreprinderii.

Realizarea funcţiilor întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii iar fiecare dintre aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză. Analiza diagnostic necesară managementului firmei are în vedere acele aspecte susceptibile de a ameliora gestiunea şi rezultatele întreprinderii urmărindu-se astfel:

Creşterea: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada supusă analizei şi care a fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului de activitate;

Rentabilitatea: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă creşterea a fost însoţită de o rentabilitate sufucientă;

Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil;

Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă există un risc de faliment crescut sau nu.

Funcţiile analizei economico-financiareImportanţa analizei economico-financiare decurge şi din funcţiile ei, aceste funcţii

pot fi sintetizate astfel: Funcţia de informare şi participare activă la actul decizional – asigură

valorificarea datelor furnizate de întregul sistem de evidenţă economică, în scopul informării centrelor de decizie asupra modului de realizare a performanţelor economico-financiare, precum şi a cauzelor care au generat eventuale dereglări, în vederea reglării lor în perioada următoare;

Funcţia de descoperire şi mobilizare a rezervelor interne – rezervele interne apar pe parcursul desfăşurării activităţii economice ca rezultat al folosirii necorespunzătoare a categoriilor de resurse (prin rezervă internă se îmţelege tot ceea ce depăşeşte cheltuielile minime necesare de factori de producţie pentru a obţine o unitate de produs);

Funcţia de diagnoză şi reglarea activităţii întreprinderii – în procesul conducerii analiza economică constituie un instrument operaţional de diagnoză şi reglare a activităţii întreprinderii; diagnoza presupune cercetarea funcţionării sistemului sub raport structural şi funcţional-cauzal şi se intemeiază pe informaţia de stare; prin diagnoză, analiza economică localizează punctele critice din cadrul sistemului, dar sensibilizează şi centrele de decizie pentru a lua măsurile de reglare;

Funcţia de reflectare a gestionării eficiente a patrimoniului şi de evaluare a performanţelor managementului – se realizează cu ajutorul contabilităţii; analiza trebuie să cuantifice aspectele de ordin cantitativ şi calitativ privind performanţele economico-financiare realizate, de a reflecta păstrarea puterii şi autonomiei financiare a întreprinderii; de asemenea, analiza are rolul de a semnala deficienţele de ordin financiar privind degradarea rentabilităţii şi creşterea riscului, de a evalua calitatea managementului prin nivelul performanţelor obţinute, de a oferi informaţii certe privind modul de gestionare a patrimoniului.

Funcţia de realizare a conexiunii agentului economic cu mediul exterior – presupune analiza relaţiilor cu furnizorii de capital, partenerii de afaceri (furnizori, clienţi),

8

Page 9: Analiza Economico Financiara ECTS MN

statul (organele fiscale, guvernul, autorităţile locale) sau alţi utilizatori (organizaţii profesionale, consultanţi externi, auditori, instanţe de judecată, public).

1.5. Metode utilizate în analiza economico-financiară

Metodele utilizate de analiza economică servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice ce au loc la nivelul întreprinderii în toată complexitatea şi interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori ceea ce permite fundamentarea temeinică a deciziilor, alegerea variantei optime de acţiune şi sporirea eficienţei întregii activităţi economice.

Pentru analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor se pot folosi mai multe metode şi procedee cu caracter general sau specific.

Metodele generale folosite în analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor sunt de regulă metode statistico-matematice cum ar fi: metoda grupărilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiei de producţie, metoda cercetării operaţionale.

În afară de aceste metode cu caracter general, analiza economico-financiară mai foloseşte şi unele metode şi procedee specifice cum ar fi:

- metoda comparaţiei rezultatelor economice;- metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice;- metoda stabilirii factorilor de influenţă;- metoda măsurării influenţei factorilor;- metoda generalizării.În procesul de analiză trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele şi

procedeele specifice fapt care permite studierea complexă a fenomenelor economice şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii întreprinderii.

Metoda comparaţiei rezultatelor economice Această metodă are un rol important în procesul de analiză pentru că fiecare

rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime, ci şi în raport cu un anumit criteriu luat ca bază de comparaţie ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu.

În funcţie de baza de comparaţie folosită se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:

a) comparaţii în timp între rezultatele efective şi rezultatele prevăzute, între rezultatele efective sau prevăzute din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare;

b) comparaţii în spaţiu între rezultatele verigilor organizatorice din întreprindere, între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;

c) comparaţii mixte - îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;d) comparaţii cu caracter special, care pot interveni în general în alegerea

variantei optime de acţiune.În cadrul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice ce se

compară să aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură pentru a se asigura comparabilitatea datelor şi a nu denatura rezultatele analizei.

Metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economiceAplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin

descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a

rezultatelor economice sunt următoarele:a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;

9

Page 10: Analiza Economico Financiara ECTS MN

c) diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor economice.Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor economice permite

cunoaşterea evoluţiei în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zi, săptămână, decadă, lună, trimestru, an) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.

Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice permite cunoaşterea rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină) precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor studiate.

Descompunerea sau diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor economice contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderii prin stabilirea contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi ale întreprinderii, fapt care permite efectuarea unor analize structurale asupra indicatorilor calitativi şi cantitativi. Totodată diviziunea pe părţi şi elemente componente constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.

Metoda stabilirii factorilor de influenţăCu ajutorul acestei metode se stabilesc factorii care acţionează asupra fenomenelor

sau rezultatelor economice analizate precum şi legăturile cauzale dintre aceştia.Prin factori de influenţă se înţeleg acele forţe motrice care determină apariţia şi

modificarea unui fenomen sau rezultat economic.Întrucât fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere cu caracter

complex şi interdependent în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai corect factorii de influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen studiat.

Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele:a) Stabilirea factorilor de influenţă se face prin descompunerea în trepte a

fenomenelor cu ajutorul abstracţiunii ştiinţifice. Pe această cale are loc trecerea de la general la particular şi cunoaşterea tuturor factorilor principali şi secundari cu acţiune directă sau indirectă până la cauzele finale care acţionează asupra fenomenului analizat;

b) Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă, analiza economică trebuie să parcurgă un drum invers în raport cu evoluţia reală a fenomenului studiat. Astfel cauzele finale descoperite în procesul de analiză reprezintă de fapt cauzele generale care au generat apariţia fenomenului cercetat;

c) Determinarea legăturilor de condiţionare dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat precum şi între factorii care acţionează.

Metoda măsurării influenţei factorilorCu ajutorul acestei metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor

care acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitiva sau negativă asupra fenomenelor studiate precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.

Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de tipul legăturilor de condiţionare dintre factori şi de scopul analizei economice.

În general legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de influenţă pot fi de două tipuri principale:

- legături de tip funcţional sau determinist;- legături de tip stohastic sau probabilistic.

10

Page 11: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin funcţia: y = f(x), în care y reprezintă variabila dependentă/rezultativă sau fenomenul efect, iar x reprezintă variabila independentă/factorială sau fenomenul cauză. Legăturile de tip funcţional pot îmbrăca forma relaţiei de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori.

Legăturile de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a fenomenelor independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă eşalonate într-o zona de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Acest tip de legături au caracter probabilistic, aleatoriu şi pot fi exprimate prin diferite funcţii statistico-matematice de tip liniar sau neliniar.

Ţinând seama de tipul relaţiilor de condiţionare dintre fenomenele economice şi de scopul analizei pentru măsurarea influenţei factorilor şi a intensităţii legăturilor de cauzalitate dintre fenomene, se pot folosi următoarele metode şi procedee:

- metoda substituirilor în lanţ;- metoda balanţieră;- metoda soldului;Metoda substituirilor în lanţAceastă metodă se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra

modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă există legături de tip funcţional exprimate sub forma relaţiei de produs sau raport între factori.

Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra modificării fenomenului analizat ceilalţi factori rămânând constanţi.

Metoda substituirilor în lanţ se poate prezenta sub două variante:- metoda substituirilor în lanţ în formă desfăşurată;- metoda substituirilor în lanţ în formă simplificată.Cele două procedee se pot aplica pentru calcularea influenţei factorilor atât în cazul

exprimării factorilor în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative sau sub formă de indici.La baza acestei metode se află următoarele principii :- aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea poziţionării lor

economice : factori cantitativi, factori structurali şi factori calitativi;- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi

terminând cu cei calitativi;- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză

şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă;- factorul care urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa

previzionată sau din perioada de bază.

Metodologia de calcul a influenţei factorilorA) CAZUL RELAŢIEI DE PRODUS ÎNTRE FACTORIConsiderăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat

de trei factori notaţi cu a, b, c, între care există relaţia de produs, respectiv : sau

Mărimea rezultatului analizat în perioada de bază sau cea previzionată (notată cu R0) şi mărimea efectivă (notată cu R1) vor fi :

11

Page 12: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Analiza fenomenului sau a rezultatului economic studiat porneşte de la determinarea modificării absolute şi procentuale a acestuia, în perioada efectivă faţă de plan sau perioada de bază, astfel :

- modificarea absolută (R) :R= R1 – R0 =

- modificarea relativă (R%)

R%=

sau R%= unde

Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului studiat se stabileşte în mod succesiv după cum urmează :

- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R ( ) :

- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului ( :

- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului ( :

Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea fenomenului sau rezultatului economic analizat, adică :

sau respectiv :

B) CAZUL RELAŢIEI DE RAPORT ÎNTRE FACTORIÎn cadrul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori,

exprimaţi în mărimi absolute sau relative se pot întâlni două situaţii :b1) când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi, deci, substituirea va începe cu

numărătorul şi apoi cu numitorul;b2) când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu

numitorul şi apoi cu numărătorul.b1) factorul cantitativ se află la numărător : Presupunem un fenomen sau un rezultat economic R,

influenţat de doi factori a şi b între care există relaţia de raport.

Mărimea rezultatului în perioada efectivă şi cea previzionată va fi :

12

Page 13: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Modificarea absolută şi procentuală a fenomenului analizat va fi :

- modificarea absolută (R) :

- modificarea procentuală (R%) :

sau

unde

Influenţele celor doi factori se stabilesc astfel :- influenţa modificării factorului a (factor cantitativ)

- influenţa modificării factorului b

Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea fenomenului analizat

şi

b2) factorul cantitativ se află la numitor

b reprezintă factorul cantitativ

Determinarea influenţelor modificării factorilor se va face astfel :- influenţa modificării factorului b (factor cantitativ)

- influenţa modificării factorului a :

Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea fenomenului analizat :

Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la

studierea majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut

13

Page 14: Analiza Economico Financiara ECTS MN

cu efortul depus sau invers, cum ar fi : productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe, cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri, rata rentabilităţii.

Metoda balanţieră – se foloseşte pentru determinarea influenţei factorilor atunci când între fenomenul analizat şi elementele sale componente există relaţii de sumă şi diferenţă.

Metodologia stabilirii influenţelor este următoarea : Considerăm un fenomen sau rezultat economic, notat cu R, influenţat de

trei elemente (a, b, c) între care există relaţia de sumă sau diferenţă:R= a + b – c Mărimea rezultatului în perioada de bază şi cea efectivă va fi :

Modificarea efectivă faţă de plan sau perioada de bază va fi :- modificarea absolută (R)

- modificarea relativă (R%) :

Influenţa factorilor se calculează astfel :- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R

- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului R

- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului R

Suma influenţelor factorilor trebuie să fie egală cu modificarea absolută a rezultatului :

- deci influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă

între mărimea efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionarea analizată.

Metoda balanţieră poate fi considerată ca un caz particular al metodei substituirilor în lanţ, deoarece dacă s-ar utiliza această metodă ar fi obţinut aceleaşi rezultate.

Metoda soldului – cu ajutorul acesteia se poate determina influenţa unui singur factor atunci când se cunosc influenţele pentru (n-1) factori, precum şi modificarea fenomenului analizat (R). Influenţa necunoscută se poate stabili pe baza soldului.

De exemplu, într-o relaţie de condiţionare care poate îmbrăca forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori, intervin trei factori de influenţă (a, b şi c). În procesul de analiză au fost stabilite deja influenţele factorilor a şi b, precum şi modificarea fenomenului studiat (R), dar nu se cunoaşte influenţa factorului c. Această influenţă se poate prin metoda soldului astfel :

Metoda generalizării

14

Page 15: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Cu ajutorul acestei metode se scot în evidenţă principalele aspecte pozitive sau negative din activitatea unităţii economice şi se fac aprecieri asupra evoluţiei fenomenelor analizate.

De asemenea, pe baza generalizării se precizează diagnosticul şi măsurile de reglare a activităţii fiecărei întreprinderi în vederea valorificării resurselor interne şi a îmbunătăţirii rezultatului economico-financiar.

Metoda generalizării permite utilizarea concluziilor analizei în procesul managerial pentru fundamentarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic la diverse nivele ierarhice. Pe baza generalizării se asigură finalizarea întregului proces de analiză diagnostic şi formularea unor concluzii cu caracter general privind aprecierea evoluţiei fenomenelor studiate şi a posibilităţilor de reglare şi optimizare a performanţelor activităţii unităţilor economice în viitor.

1.6. Sistemul de informații necesar realizării analizei economico-financiare

În cadrul procesului de analiză a activităţii economico-financiare este necesară folosirea unui sistem de informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul întreprinderii şi în afara ei.

Rezultatele procesului de analiză economico-financiară depind într-o măsură importantă de calitatea, cantitatea, exactitatea şi operativitatea informaţiilor folosite în munca de analiză.

Informaţiile folosite în analiza activităţii economico-financiare se pot clasifica după mai multe criterii:

În funcţie de natura lor, informaţiile pot fi:-economice;-tehnice;-tehnologice;-organizatorice;-juridice;-sociale;-ecologice;-politice.În procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare care

reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin calitativ şi cantitativ.După sursele lor de provenienţă, informaţiile pot fi:- interne sau endogene, ce provin din interiorul întreprinderii şi reflectă evoluţia

rezultatelor economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea analizată; aceste informaţii se regăsesc în programul de activitate şi în documentele de evidenţă economică ale întreprinderii, îndeosebi în bilanţul contabil şi anexele sale;

- externe sau exogene, provin din afara întreprinderii şi sunt reflectate în diferite publicaţii de specialitate, în presă sau legislaţia economico-financiară.

După conţinutul lor:- informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;- informaţii normative, sunt reglementate prin anumite norme, normative

financiare, bugete sau standarde;- informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în

activitatea unei întreprinderi în perioada curentă sau perioadele precedente;- informaţii de prognoză, estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor

fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.

15

Page 16: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Sursele documentare de unde se pot culege aceste informaţii sunt: programul de activitate al întreprinderii, diferite acte normative, contracte economice, bugetul de venituri şi cheltuieli, documente de evidenţă contabila, financiară şi de gestiune.

În funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:- curente sau operative;- periodice.În raport de rolul lor în procesul conducerii:- informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderii şi pot genera

măsuri concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective;- informaţii pasive, se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt

necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii economice.Deoarece obiectivul esenţial al analizei activităţii economico-financiare a

întreprinderii îl constituie studierea modului de realizare a obiectivelor stabilite a rezultatelor economico-financiare obţinute, informaţii folosite în munca de analiză provin din datele cuprinse în programul economic şi financiar al întreprinderii, bugetul de venituri şi cheltuieli precum şi din datele sistemului de evidenţă contabilă şi statistică.

Programul economic şi financiar al întreprinderii cuprinde indicatori de plan şi unele norme care servesc drept bază de comparaţie în aprecierea rezultatelor economico-financiare obţinute în perioada analizată.

Un rol important în analiza activităţii economico-financiare revine informaţiilor din bilanţul contabil, anexele la bilanţ, contul de profit şi pierdere.

Pentru efectuarea analizei economico-financiare este necesar să se recurgă şi la unele date din afara evidenţei economice, cum sunt: rapoarte prezentate în consiliile de administraţie, în adunările generale ale acţionarilor, procese verbale încheiate de organele de control financiar-bancar, materiale apărute în presă şi altele.

Indiferent de sursele de provenienţă, informaţiile folosite în procesul de analiză economico-financiară şi activitatea managerială a firmei, trebuie să satisfacă anumite cerinţe cum sunt: utilitatea, exactitatea, profunzimea, operativitatea, valoarea şi costul informaţiei.

1.7. Etapele și modul de organizare a procesului de analiză economico-financiară

Desfăşurarea normală a activităţii de analiză economico-financiară depinde în mare măsură de modul de organizare a acestei activităţi. În acest sens este necesară parcurgerea următoarelor etape:

a) Stabilirea tematicii şi a obiectivelor analizei diagnostic;Analiza activităţii economico-financiare începe prin elaborarea unui program de

lucru în care se precizează scopul analizei, se fixează obiectivele şi etapele de analiză. De asemenea se precizează problemele ce vor fi supuse analizei, locul desfăşurării analizei, perioada de timp luată în studiu, sursele de informare ce urmează a fi cercetate, precum și persoanele care participă la efectuarea analizei împreună cu sarcinile ce le-au fost repartizare.

b) Culegerea şi selectarea informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei;Această etapă asigură baza informaţională necesară desfăşurării analizei, astfel că,

în funcţie de conţinutul şi obiectivele analizei se stabilesc sursele documentare şi se trece la culegerea informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei. Succesul procesului de analiză depinde de documentarea temeinică asupra fenomenelor şi proceselor economice supuse analizei, de cantitatea şi calitatea informaţiilor care reflectă fenomenele respective.

16

Page 17: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Selectarea informaţiilor funcţie de scopul urmărit, folosirea informaţiilor reprezentative, gruparea informaţiilor după criterii convenabile uşurează desfăşurarea procesului de analiză.

c) Verificarea informaţiilor culese din punct de vedere al exactităţii și veridicităţii și asigurarea comparabilității lor;

Deoarece informaţiile culese pot conţine anumite erori este necesară verificarea lor atât sub aspectul exactităţii cât şi din punct de vedere al realităţii.

Pe parcursul acestei etape trebuie să se verifice:- dacă datele din plan cuprinse şi în situaţiile financiare şi alte surse corespund cu

planul iniţial;- dacă datele, indicatorii cuprinşi în situaţiile financiare, sintezele contabile sunt

exacţi sub aspectul calcului matematic;- dacă indicatorii din diferite situaţii financiare sunt corelaţi între ei;- dacă evaluările din bilanţ şi alte sinteze corespund metodologiei şi legislaţiei în

vigoare;d) Analiza propriu-zisă prin prelucrarea şi studierea informaţiilor cu ajutorul

metodelor şi procedeelor specifice analizei economico-financiare;După verificarea informaţiilor culese se trece la studierea şi prelucrarea lor pe baza

metodelor şi procedeelor specifice analizei economice. În această etapă se studiază îndeosebi modul de realizare a obiectivelor stabilite, abaterile intervenite şi se măsoară influenţele factorilor care acţionează în mod direct şi indirect asupra rezultatelor obţinute. De asemenea, se precizează factorii cu caracter perturbator precum şi cauzele care au determinat nerealizarea obiectivelor stabilite.

e) Elaborarea concluziilor analizei şi a măsurilor pentru redresarea activităţii economico-financiare a întreprinderii.

Pe baza rezultatelor analizei se stabilesc concluzii referitoare la punctele tari şi slabe intervenite în activitatea întreprinderii şi se fac propuneri pentru remedierea lipsurilor constatate şi sporirea eficienţei activităţii economice a întreprinderii.

Analiza a activităţii economico-financiare a întreprinderii poate fi parţială sau globală şi se poate efectua atât de organele din interiorul întreprinderii, cât şi din afara acesteia.

În interiorul fiecărei întreprinderi, compartimentele funcţionale şi îndeosebi cele financiar-contabile sau anumite birouri specializate, pot efectua analize lunare, trimestriale şi lunare privind activitatea economică şi financiară desfăşurată, modul de realizare a obiectivelor stabilite, disfuncţionalităţile intervenite şi măsurile necesare pentru reglarea şi îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare în viitor. De asemenea, prin intermediul compartimentelor financiar-contabile, se efectuează analize anuale pe bază de bilanţ care se prezintă conducerii entităților economice.

Analiza activității economico-financiare poate fi efectuată şi de organe din afara unităţii, cum ar fi:

- organe fiscale ale statului care efectuează îndeosebi analize financiare asupra modului cum s-a stabilit baza de impozitare şi cum se respectă legislaţia în vigoare;

- unităţi bancare, în special cu ocazia acordării de credite şi urmăririi rambursării lor;

- firme specializate de consultanţă la solicitarea agenţilor economici pentru elaborarea unor planuri de afaceri, studii de fezabilitate şi evaluarea unor active sau a întregii activităţi în funcţie de anumite necesităţi.

Analizele efectuate de firme specializate au un caracter temporar în vederea elaborării unor soluţii şi strategii de dezvoltare.

17

Page 18: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Analizele cu caracter permanent sunt efectuate de către compartimentele funcţionale sau de cele constituite în mod special.

La nivelul fiecărei firme se pot crea organisme mixte cu caracter special şi temporar în vederea efectuării unor analize tematice şi soluţionarea unor probleme, cum ar fi:

- promovarea unor noi produse;- studierea concurenţei;- stabilirea strategiei de dezvoltare;- restructurarea activităţii.Având în vedere complexitatea activităţii de analiză economico-financiară şi rolul

său în procesul managerial, la nivelul fiecărei firme se impune crearea unor compartimente speciale de analiză pentru efectuarea unor analize diagnostic cu caracter parţial sau global ale căror concluzii să permită fundamentarea temeinică a obiectivelor şi a deciziilor privind reglarea şi adaptarea continuă la cerinţele economiei de piaţă.

18

Page 19: Analiza Economico Financiara ECTS MN

CAPITOLUL II

ANALIZA ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI COMERCIALIZARE

2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici

Activitatea de producţie şi comercializare în întreprinderile cu profil industrial reprezintă o latură importantă a activităţii acestor unităţi care se reflectă asupra rezultatelor economico-financiare obţinute.

Scopul activităţii oricărei societăţi comerciale îl constituie realizarea unor produse, lucrări şi servicii care să satisfacă anumite nevoi sociale precum şi obţinerea unui anumit profit ca urmare a activităţii desfăşurate.

Obiectivele analizei activităţii de producţie şi comercializare constă în urmărirea realizării indicatorilor calitativi şi cantitativi ai producţiei, în descoperirea rezervelor interne de creştere şi desfăşurare ritmică a producţiei precum şi de îmbunătăţire a parametrilor de calitate.

Principalele probleme ale activităţii de producţie şi comercializare sunt următoarele:

analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici; analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente analiza structurii producţiei; analiza ritmicităţii producţiei; analiza calităţii producţiei.

Principalele surse de date pentru analiza programului de producţie sunt: programul de producţie al întreprinderii; dările de seamă statistice lunare, trimestriale şi anuale privind îndeplinirea

programului de producţie; evidenţa operativă.

Programul de producţie cuprinde: nomenclatura producţiei ce urmează a fi fabricată cu nominalizarea cantităţii şi calităţii fiecărui produs; programul de producţie calendaristic cu precizarea termenelor de fabricaţie a diferitelor produse şi ordinea de fabricaţie pe secţii şi ateliere; stocul normat de producţie neterminată; defalcarea programului de producţie pe secţii, ateliere, locuri de muncă.

Dările de seamă statistice ajută la analiza îndeplinirii programului de producţie pe luni, trimestre şi pe întregul an. Cu cât dările de seamă statistice se referă la o perioadă de timp mai îndelungată cu atât conţinutul lor în indicatori economici este mai bogat.

Pentru ca analiza activităţii de producţie şi comercializare să fie cât mai mult adâncită este nevoie să se utilizeze şi datele evidenţei curente (operative), care se organizează în strânsă dependenţă cu organizarea producţiei.

Adâncirea analizei activităţii de producţie şi comercializare pe secţii se realizează prin utilizarea dărilor de seamă a acestora care conţin un număr mai mare de indicatori faţă de darea de seamă în întreprindere.

Evaluarea producţiei industrialeProducţia industrială este rezultatul direct şi util al activităţii productiv-industriale

a întreprinderii care se concretizează în produse finite, semifabricate şi lucrări cu caracter

19

Page 20: Analiza Economico Financiara ECTS MN

industrial destinate investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului productiv şi altor necesităţi ale economiei naţionale. Valoarea construcţiilor executate în regie, valoarea serviciilor, transportul efectuat în afara întreprinderii, valoarea materiilor prime şi semifabricatelor cumpărate şi revândute nu sunt incluse în valoarea producţiei industriale întrucât nu constituie rezultate utile ale activităţii întreprinderilor.

Evaluarea producţiei industriale se face prin mai multe metode:metoda unităţilor naturale;metoda unităţilor convenţionale;metoda unităţilor de muncă;metoda valorică.Metoda unităţilor naturale se poate utiliza pentru evaluarea producţiei industriale la

întreprinderile ce produc un singur produs sau produse foarte asemănătoare; această metodă se poate folosi numai la acele întreprinderi la care producţia are caracter omogen, cum ar fi: extracţia de cărbune, producţia de ciment, producţia de fontă şi oţel sau producţia de energie electrică. Dezavantajul acestei metode este acela că nu permite ca în producţia industrială să se includă producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial

Metoda unităţilor convenţionale poate fi utilizată pentru evaluarea producţiei industriale la întreprinderile cu produse similare, produse pentru care se pot stabili coeficienţi de echivalenţă pentru transformarea întregii producţii într-un singur produs luat ca etalon. Mărimea coeficienţilor de transformare se poate stabili după mai multe criterii: durata procesului de producţie, preţul de vânzare, consumul de muncă pentru obţinerea produselor sau consumul de materie primă. Dezavantajul acestei metode ar fi faptul că coeficienţii de transformare în produs etalon au la bază un singur criteriu, fapt ce limitează utilizarea acestei metode.

Metoda unităţilor de muncă se utilizează în orice întreprindere indiferent dacă producţia este omogenă sau se produce un bogat sortiment în care procesul de muncă se desfăşoară pe bază de normă de timp.

Acest mod de exprimare a producţiei industriale permite ca în analiză să se urmărească mai multe aspecte:- raportul dintre consumul de muncă vie şi materializată;- compararea volumului producţiei exprimată în ore normă cu timpul efectiv consumat;- urmărirea productivităţii muncii.

Este cunoscut că între diferite categorii de muncă există deosebiri în ceea ce priveşte calificarea forţei de muncă şi complexitatea muncii. Aceste aspecte nu sunt luate în considerare când producţia industrială se exprimă în unităţi de muncă ceea ce reprezintă un inconvenient al acestei metode, limitându-se în acelaşi timp utilizarea ei.

Metoda valorică este metoda cea mai larg utilizată şi care înlătură inconvenientele tuturor celorlalte metode.

Printre avantajele acestei metode amintim:- exprimarea întregului volum de activitate la diverse nivele respectiv întreprindere, ramură sau economie naţională;- cuprinde atât producţia finită cât şi producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial;- permite calcularea unor indicatori ca: producţia exerciţiului, producţia marfă, valoarea adăugată, productivitatea muncii;- prin intermediul preţurilor diferenţiate pe calităţi, permite exprimarea calităţii producţiei şi determinarea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condiţiilor de calitate;- ajută la stabilirea proporţiilor între ramurile economiei naţionale şi a schimbărilor structurale apărute în economia naţională.

20

Page 21: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Dezavantajele acestei metode constau în aceea că nu permite delimitarea corectă a volumului producţiei ca urmare a creşterii ponderii muncii materializate şi este influenţată de modificările intervenite în structura producţiei şi în nivelul preţurilor.

Exprimarea valorică se poate face în preţuri curente sau în preţuri constante comparabile.

Principalii indicatori valorici ce exprimă volumul producţiei industriale sunt:producţia exerciţiului;producţia marfă fabricată;valoarea adăugată;cifra de afaceri.

2.2. Analiza producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate

Producţia exerciţiului ca indicator valoric al producţiei industriale, exprimă rezultatul direct şi util al activităţii industriale productive pe o anumită perioadă de timp.

La calcularea producţiei exerciţiului (Q e) se vor lua în considerare următoarele elemente:

- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Q v);- creşterea sau descreşterea producţiei stocate (Δ Q s), în care se cuprind stocurile

de produse finite, semifabricate şi producţie neterminată;- valoarea producţiei imobilizate (Q i), reprezentată de imobilizări corporale şi

necorporale realizată în regie, cât şi de consumul intern de semifabricate şi produse finite din producţie proprie.

Q e = Q v + Δ Q s + Q i

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările intervenite în mărimea producţiei exerciţiului sau producţie globală, respectiv modificarea absolută şi modificarea procentuală şi indicele de evoluţie:

Abaterea absolută a Qe : Δ Q e = Qe1 – Q e0

Abaterea relativă a Qe : Δ Q e% =

sau Δ Q e % = IQ e – 100

Indicele de evoluţie a Qe : IQ e =

Aceste modificări intervenite în mărimea producţiei exerciţiului se explică prin influenţele exercitate de modificările elementelor componente. Aceste influenţe se calculează cu ajutorul metodei balanţiere:

1) influenţa modificării valorii producţiei vândute:

=Q v 1 – Q v 0

2) influenţa modificării valorii producţiei stocate: = + ( ΔQs1 – Δ Q s 0 )3) influenţa modificării valorii producţiei imobilizate:

= Q i 1 – Q i 0

Verificare: + + = Δ Q e

Analiza modificărilor intervenite în dinamica producţiei exerciţiului trebuie să ţină seama şi de evoluţia preţurilor şi a inflaţiei în perioada luată în studiu.

În cadrul analizei trebuie să se acorde o atenţie deosebită modificărilor intervenite în creşterea sau descreşterea stocurilor de produse finite, semifabricate sau

21

Page 22: Analiza Economico Financiara ECTS MN

producţie neterminată care reflectă calitatea activităţii desfăşurate şi a producţiei obţinute precum şi modul de respectare a contractelor încheiate cu diverşi beneficiari.

Producţia marfă fabricată exprimă sub formă bănească rezultatele activităţilor industrial-productive destinate vânzării pe o anumită perioadă de timp.

Valoarea producţiei marfă fabricate (Q f) se determină prin însumarea următoarelor elemente componente:

- valoarea produselor finite livrate sau destinate livrării (P f) în afara întreprinderii şi care au fost fabricate în toate secţiile întreprinderii;

- valoarea semifabricatelor din producţie proprie livrate (S l) în afara întreprinderii, în cursul perioadei analizate;

- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial prestate pentru terţi (L t).Q f = P f + S l + L t

În cadrul analizei este necesar să se calculeze modificările absolute şi relative intervenite în mărimea producţiei marfă fabricate atât faţă de perioada de bază cât şi de ce s-a prevăzut în perioada de fabricaţie.

Abaterea absolută a Qf : Δ Qf = Qf1 – Q f0

Abaterea relativă a Qf : Δ Qf% =

sau Δ Qf % = IQf – 100

Indicele de evoluţie a Qf : IQf =

Contribuţia fiecărui element la modificarea absolută a producţiei marfă fabricate se determină cu ajutorul metodei balanţiere:

1) influenţa modificării valorii produselor finite fabricate:

=P f 1 – P f 0

2) influenţa modificării valorii semifabricatelor livrate:= S l 1 – S l 0

3) influenţa modificării valorii lucrărilor şi serviciilor prestate pentru terţi:= L t 1 – L t 0

Verificare: + + = Δ Q f Cu ocazia analizei producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate trebuie să

se studieze şi situaţia raportului static şi a raportului dinamic dintre cei doi indicatori, care oglindeşte în ce măsură modificarea stocurilor de producţie neterminată şi de semifabricate, a influenţat favorabil sau nefavorabil evoluţia normală a procesului de producţie.

Raportul static indică ponderea producţiei marfă în producţia exerciţiului la un moment dat şi se determină cu relaţia:

R s =

raportul static poate fi mai mic, egal sau mai mare decât 1 sau 100. mărimea raportului static depinde de modificările elementelor cuprinse în calculul

producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate, însă în majoritatea cazurilor el este subunitar. Datorită tendinţei de reducere relativă a stocurilor de producţie neterminată şi semifabricate, acest raport tinde să se apropie de unu.Raportul dinamic se calculează pentru a urmări dacă s-a respectat un raport just

între ritmul de creştere al producţiei marfă şi ritmul de creştere al producţiei exerciţiului faţă de perioada anterioară, pe baza relaţiei:

22

Page 23: Analiza Economico Financiara ECTS MN

R d =

raportul dinamic poate fi egal, mai mare sau mai mic decât 1 sau 100. dacă acest raport are o valoare mai mare decât unu atunci se prevede o creştere mai

rapidă a producţiei marfă comparativ cu producţia exerciţiului.

2.3. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a unei întreprinderi într-o perioadă de timp determinată (de regulă un an).

În cadrul cifrei de afaceri nu sunt incluse veniturile financiare şi cele extraordinare.Analiza cifrei de afaceri este importantă pentru aprecierea locului întreprinderii în

sectorul său de activitate şi a poziţiei sale pe piaţă.În funcţie de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este

suficient de importantă, dacă este semnificativă raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, analiza acesteia permiţând şi o raportare permanentă la poziţia strategică a firmei.

Orice întreprindere este interesată de crede creşterea cifrei de afaceri în vederea obţinerii unui profit cât mai mare sau a uneia moderate, dar cu grad de certitudine în viitor.

Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată ca cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri critică.

Cifra de afaceri totală (CA) exprimă volumul total al afacerilor unei firme evaluate în preţurile pieţei, respectiv încasările totale.

Cifra de afaceri medie ( ) reflectă încasarea realizată pe un produs: = CA / q ,unde q reprezintă volumul fizic al vânzărilor totale.

Cifra de afaceri marginală (CA m) exprimă variaţia încasărilor unei firme la creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute: CA m = Δ CA / Δ Q.

Cifra de afaceri critică (CA min) reprezintă nivelul încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, respectiv pragul de la care firma începe să producă beneficii: CA min = Cf / (1 – Cv / Ct), unde: Cf reprezintă suma cheltuielilor fixe, Cv reprezintă suma cheltuielilor variabile şi Ct suma cheltuielilor totale.

Principalele probleme ale analizei cifrei de afaceri sunt următoarele:- analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri;- analiza factorială a cifrei de afaceri;- analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea;- determinarea cifrei de afaceri minime;- implicaţiile economico-financiare ale variaţiei cifrei de afaceri.

Analiza dinamică şi structurală a cifrei de afaceriAnaliza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece modificarea

acesteia se reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari precum şi asupra eficienţei activităţii societăţii comerciale.

Mărimea cifrei de afaceri se determină prin însumarea veniturilor provenite din activitatea de bază a întreprinderii cu cele provenite din alte activităţi, cu referire la activitatea de bază.

CA = V b + Va unde: Vb – reflectă cifra de afaceri din activitatea de bază a întreprinderii şi se referă la

vânzarea produselor rezultate din activitatea de bază a acesteia;Va – reflectă cifra de afaceri din alte activităţi cu caracter industrial sau din

executarea unor lucrări şi prestarea unor servicii către terţi.

23

Page 24: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Pentru a defini cadrul general în care se înscrie activitatea întreprinderii se folosesc mărimile absolute şi ritmurile de creştere.

Mărimile absolute caracterizează evoluţia generală a cifrei de afaceri, iar cele relative indică proporţiile de creştere a cifrei de afaceri faţă de o anumită bază de comparaţie. Studierea acestora pe mai multe exerciţii permite stabilirea tendinţei activităţii întreprinderii.

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută şi procentuală intervenite în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea previzionată sau din perioada de bază, astfel:

Δ CA = CA 1 – CA 0 = (Vb 1 + Va 1) – (Vb 0 +Va 0)Δ CA % = Δ CA / CA 0 * 100 sau Δ CA % = ICA – 100 = (CA 1/ CA 0 *100) - 100În funcţie de mărimea şi sensul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la

creşterea sau scăderea cifrei de afaceri în perioada supusă analizei.Contribuţia elementelor componente la modificarea cifrei de afaceri se poate

calcula cu ajutorul metodei balanţiere:

1.

bVCA

= Vb 1 – Vb 0

2. = Va 1 – Va 0

În funcţie de mărimea şi sensul acestor influenţe se pot face aprecieri cu privire la contribuţia pozitivă sau negativă a veniturilor din activitatea de bază sau a celor din alte activităţi la modificarea totală a cifrei de afaceri a întreprinderii. De regulă contribuţia principală la modificarea cifrei de afaceri totale revine veniturilor din activitatea de bază.

În cadrul analizei se poate calcula şi ponderea veniturilor din activitatea de bază şi din alte activităţi faţă de cifra de afaceri totală fiind de asemenea necesar să se stabilească modificările intervenite prin mărimea acestor ponderi.

G =

Δ G = G1 – G0

În funcţie de schimbările intervenite în mărimea acestor ponderi se poate face o analiză structurală a cifrei de afaceri precum şi aprecierea asupra schimbărilor intervenite în ponderea cifrei de afaceri din activitatea de bază şi din alte activităţi.

Schimbările intervenite în structura cifrei de afaceri trebuie corelate cu schimbările care au avut loc în profilul şi structura producţiei vândute şi în cerinţele pieţei.

Analiza cifrei de afaceri poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a raportului dinamic între aceasta şi producţia marfă fabricată:

- raportul static: R s = - arată ponderea cifrei de afaceri în producţia marfă

fabricată, el putând lua valori mai mici, egale sau mai mari ca 1 sau 100 şi exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite;

- raportul dinamic: R d = - arată dinamica cifrei de afaceri în dinamica

producţiei marfă fabricată.

Analiza factorială a cifrei de afaceriUn obiectiv important al analizei cifrei de afaceri îl constituie analiza factorială a

acesteia pe baza unor modele deterministe de tip multiplicativ sau produs între factori. Astfel, mărimea cifrei de afaceri într-o întreprindere depinde de volumul fizic al producţiei

vândute şi de preţul de vânzare pe unitate de produs: CA = q i * pi

24

Page 25: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Schema factorilor de influenţă este:

Δ CA

Influenţele modificărilor se determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:1) influenţa modificării volumului fizic al producţiei vândute:

= q i1 x pi 0 - q i 0 x pi 0

2) influenţa modificării preţului de vânzare pe unitatea de produs:

= q i1 x pi1 - q i1 x pi 0

Creşterea cifrei de afaceri la nivelul fiecărei firme poate avea loc prin creşterea volumului producţiei vândute în funcţie de cerinţele pieţei şi de resursele disponibile ale fiecărei întreprinderi.

Un rol important în creşterea cifrei de afaceri îl are creşterea preţului de vânzare însă în corelaţie cu calitatea producţiei şi evoluţia dintre cerere şi ofertă.

Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri ia în considerare următoarele elemente: numărul mediu de salariaţi, productivitatea muncii şi gradul de valorificare al producţiei marfă fabricată.

CA = x W x βW = Q f / β = CA / Q f

= ( - ) x W0 x β 0

= x (W1 - W0 ) x β 0

= x W1 x (β1 - β 0 )În finalul analizei este necesar să stabilim şi consecinţele modificării acesteia

asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii şi anume:- asupra productivităţii muncii;- asupra eficienţei utilizării activelor fixe sau circulante;- asupra cheltuielilor totale şi a cheltuielilor de exploatare ce revin la 1000 lei cifră

de afaceri;- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;- asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante.

2.4. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp, respectiv capacitatea firmei de-a crea bogăţie prin valorificarea resurselor materiale, umane şi financiare ale acesteia.

De asemenea, valoarea adăugată exprimă mai bine efortul întreprinderilor la crearea venitului naţional, permite aprecierea mai corectă a eficienţei economice, stimulează reducerea cheltuielilor materiale şi folosirea eficientă a mijloacelor economice şi a forţei de muncă.

Valoarea adăugată se poate calcula prin două metode:- metoda sintetică / sustractivă;- metoda analitică / aditivă.

25

Δ q

Δ p

Page 26: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Potrivit metodei sintetice valoarea adăugată (VA) se determină scăzând din producţia exerciţiului (Qe) consumurile intermediare (Cm):

VA = Qe - Cm

Consumul intermediar respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind cheltuielile cu materiile prime, materialele, energia, apa, combustibilul şi alte servicii prestate de terţi.

În cazul întreprinderilor care desfăşoară activitate de comerţ, valoarea adăugata se determină însumând la diferenţa dintre valoarea producţiei exerciţiului şi consumurile intermediare, valoarea marjei comerciale care reprezintă diferenţa dintre valoarea mărfurilor vândute şi costul acestora.

În procesul de analiză se determină modificarea absolută şi relativă intervenită în mărimea valorii adăugate precum şi influenţele elementelor componente asupra mărimii valorii adăugate, acesteia din urmă cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:

ΔVA = VA1 – VA0

ΔVA% =

1) influenţa modificării producţiei exerciţiului: = Qe1 – Qe0

2) influenţa modificării consumurilor intermediare: = - ( Cm1 – Cm0 )

În funcţie de modificările intervenite se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau scăderea valorii adăugate, pentru creşterea acestui indicator putându-se acţiona fie prin creşterea producţiei exerciţiului, dar mai ales prin scăderea cheltuielilor materiale.

b) Metoda analitică are în vedere însumarea următoarelor elemente pentru calculul valorii adăugate: cheltuielile cu salariile (Cs), contribuţia pentru asigurările sociale (CAS), cheltuielile pentru protecţia socială (CPS), cheltuielile financiare (CF), cheltuielile cu amortizarea (A), profitul brut (P) şi alte impozite şi taxe (AIT):

VA = Cs + CAS + CPS + CF + A + AITAsupra mărimii valorii adăugate acţionează toate aceste elemente componente,

influenţele lor stabilindu-se cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:1) influenţa modificării cheltuielilor cu salariile:

= Cs1 – Cs0

2) influenţa modificării contribuţiei pentru asigurările sociale:

= CAS1 – CAS0

3) influenţa modificării cheltuielilor pentru protecţia socială: = CPS1 – CPS0

4) influenţa modificării cheltuielilor financiare:

= CF1 – CF0

5) influenţa modificării cheltuielilor cu amortizarea: = A1 – A0

6) influenţa modificării profitului brut:

= P1 – P0

7) influenţa modificării altor impozite şi taxe:

= AIT1 – AIT0

În această accepţiune valoarea adăugată înglobează remunerarea:- muncii, prin cheltuielile cu personalul;- capitalului propriu, prin dividende;

26

Page 27: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- capitalului tehnic, prin amortizare;- capitalului împrumutat, prin dobânzi;- statului, prin impozite şi taxe.În procesul de analiză se poate efectua şi o analiză structurală a valorii adăugate

prin calcularea ponderii fiecărui element al valorii adăugate în totalul acesteia. De asemenea, se stabilesc şi modificările intervenite în ponderea fiecărui element al valorii adăugate, astfel:

Gi =

ΔGi = Gi1 – Gi0

Unde, Gi reprezintă ponderea elementului i în totalul valorii adăugateAnaliza valorii adăugate poate fi continuată prin determinarea raportului static şi

dinamic între valoarea adăugată şi producţia exerciţiului sau producţia marfă fabricată.Raportul static arată ponderea valorii adăugate în producţia exerciţiului sau

producţia marfă fabricată: R s =

Raportul dinamic exprimă ritmul modificării valorii adăugate în funcţie de dinamica sau ritmul modificării producţiei exerciţiului sau producţiei marfă fabricată:

Rd =

IVA = , IQe = , IQf =

Un obiectiv important al analizei îl constituie analiza factorială a valorii adăugate pe baza unor modele factoriale de tip multiplicativ sau produs între factori.

Astfel, mărimea valorii adăugate se poate stabili în funcţie de mărimea producţiei exerciţiului şi ponderea cheltuielilor materiale în producţia exerciţiului:

VA = Qe – Cm

VA = Qe (1 - Cm/Qe )VA = Qe ,unde reprezintă valoarea medie adăugată la 1 leu producţia

exerciţiuluiMărimea influenţei producţiei exerciţiului şi a valorii medii adăugate se determină

de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, astfel:1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:

= Qe1 – Qe 0 = (Qe1 - Qe 0 ) 2) influenţa modificării valorii medii adăugate:

= Qe1 - Qe1 = Qe1 ( - )

Producţia exerciţiului poate fi determinată la rândul ei de fondul total de timp de muncă al salariaţilor (T) şi de productivitatea orară (Wh ), iar fondul total de timp de muncă al salariaţilor poate fi determinat în funcţie de numărul de salariaţi (N s) şi timpul lucrat în medie de un salariat ( ).

Luând în considerare atât factorii cu acţiune directă asupra valorii adăugate, cât şi factorii cu acţiune indirectă, modelul de analiză factorială a valorii adăugate poate fi transformat în următorul:

VA = Qe = T W h = N s W h În vederea sporirii valorii adăugate se poate acţiona pe următoarele direcţii:

creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor, îmbunătăţirea utilizării timpului de muncă, reducerea cheltuielilor materiale la un leu producţie sau creşterea gradului de folosire a capacităţii de producţie.

27

Page 28: Analiza Economico Financiara ECTS MN

2.5. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi structură

Un obiectiv important al analizei activităţii de producţie şi comercializare în întreprinderile industriale îl constituie studierea modului de realizare a programului de producţie pe sortimente şi din punct de vedere al structurii.

Deoarece produsele finite obţinute în cadrul unei întreprinderi pot constitui materie primă pentru alte întreprinderi sau alte ramuri ale economiei naţionale, nerealizarea producţiei pe sortimente şi structură creează greutăţi în desfăşurarea activităţii altor agenţi economici.

De asemenea, nerealizarea producţiei pe sortimente şi structură provoacă greutăţi în satisfacerea deplină şi la timp a cerinţelor şi nevoilor consumatorilor sau poate duce la apariţia unor produse greu vandabile care nu sunt cerute pe piaţă.

Nerealizarea producţiei pe sortimente şi structură duce la folosirea neraţională a mijloacelor fixe şi a forţei de muncă atât în întreprinderile producătoare, cât şi în cele consumatoare fapt care se reflectă negativ în eficienţa activităţii economice a acestora.

Obiectivele generale ale analizei constau în studierea modului de realizare a producţiei pe sortimente şi structură în vederea stabilirii modificărilor intervenite, a consecinţelor şi cauzelor acestor modificări, precum şi a direcţiilor de reglare şi optimizare a sortimentelor şi structurii producţiei.

Analiza realizării producţiei pe sortimente şi structură cuprinde două aspecte principale:

- analiza realizării programului de producţie pe sortimente;- analiza structurii producţiei.

2.5.1. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente

Prin sortiment se înţelege un produs sau o grupă de produse care figurează ca poziţie distinctă în nomenclatorul de producţie al întreprinderii. Analiza programului de producţie pe sortimente se face mai întâi prin simpla comparare a indicatorilor efectivi cu cei programaţi, pe fiecare sortiment. În acest fel avem posibilitatea să examinăm modul de realizare a producţiei la fiecare produs sau grupă de produse. Astfel se poate evidenţia dacă în unitate există tendinţa de a se realiza şi depăşi producţia programată numai la unele sortimente şi din ce considerente.

Modificările absolute şi procentuale pe fiecare sortiment se stabilesc astfel:

în care: – volumul producţiei pe sortimente;

– indicele îndeplinirii programului de producţie pe sortimente.Pentru aprecierea unitară a realizării producţiei pe toate produsele sau grupele de

produse se foloseşte un indicator sintetic numit coeficient mediu de sortiment. Acest indicator se determină prin raportarea volumului producţiei obţinute în contul producţiei programate la volumul întregii producţii programate, pe baza relaţiei:

în care: – coeficientul mediu de sortiment;

28

Page 29: Analiza Economico Financiara ECTS MN

– volumul producţiei programate;

– volumul producţiei realizate în contul producţiei programate.Volumul producţiei realizate în contul sau limitele producţiei programate ( ) se

determină prin compararea pe fiecare sortiment a producţiei efective cu cea programată şi luarea în considerare a cantităţilor celor mai mici.

Coeficientul mediu de sortiment poate fi egal sau mai mic decât 1 sau 100 ( ≤ 1).Mărimea acestuia este egală cu unitatea în următoarele situaţii: - producţia a fost realizată în proporţie de 100% la toate sortimentele;- producţia a fost realizată în proporţie de 100% la unele sortimente, iar la

altele a fost depăşită;- producţia a fost depăşită la toate sortimentele.Dacă producţia nu a fost realizată la unul sau mai multe sortimente, atunci

coeficientul mediu de sortiment ia valori subunitare.Mărimea coeficientului mediu de sortiment arată intensitatea modificărilor

intervenite pe ansamblul întreprinderii în realizarea programului de producţie pe sortimente şi este influenţată de următorii factori:

- numărul sortimentelor la care nu s-a realizat producţia;- proporţia nerealizării producţiei la sortimentele respective;- ponderea sortimentelor la care nu s-a realizat producţia în volumul total al

producţiei.Nivelul coeficientului mediu de sortiment reflectă atât proporţia de realizare a

programului la unele sortimente, cât şi numărul acestora. Analiza poate fi completată pe baza coeficientului de nomenclatură ( ) calculat cu relaţia:

unde: n – numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul; N – numărul total al poziţiilor din program.

2.5.2. Analiza structurii producţiei

Prin structura producţiei sau asortiment, se înţelege ponderea deţinută de fiecare sortiment din nomenclatorul de fabricaţie al unei întreprinderi în volumul total al producţiei într-o anumită perioadă de timp.

Structura producţiei ce urmează a se fabrica se stabileşte în funcţie de contractele de desfacere încheiate cu diverşi beneficiari precum şi de resursele disponibile ale întreprinderii.

Analiza realizării producţiei din punct de vedere al structurii sau asortimentului, se face mai întâi prin compararea ponderii prevăzute cu ponderea efectivă a fiecărui sortiment în volumul total al producţiei astfel:

în care: – greutatea specifică (ponderea) sortimentului „ i ”; – valoarea sortimentului „ i ”;

– valoarea totală a producţiei; – modificarea greutăţii specifice (ponderii).

29

Page 30: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Aprecierea sintetică a respectării structurii producţiei se face cu ajutorul unui indicator cunoscut sub numele de coeficient mediu de structură sau asortiment ( ).

Mărimea coeficientului mediu de structură sau asortiment se determină prin raportarea volumului producţiei efective executate în contul structurii programate la volumul producţiei efective recalculată la structura programată.

Pentru determinarea acestui coeficient trebuie să se parcurgă următoarele etape:a) Mai întâi trebuie să se recalculeze volumul producţiei efective la structura

programată. Recalcularea se face ponderând valoarea efectivă totală a producţiei cu greutatea specifică programată a fiecărui sortiment:

în care: – volumul producţiei efective recalculată la structura programată pe fiecare sortiment;

– ponderea programată a fiecărui sortiment în volumul total al producţiei programate;

– volumul total al producţiei efective.De menţionat că, pe total întreprindere, volumul producţiei efective recalculată în

funcţie de structura programată a fiecărui sortiment corespunde cu volumul producţiei efective, însă pe sortimente aceasta diferă datorită schimbărilor în structura producţiei.

b) A doua etapă constă în stabilirea producţiei executate în contul sau în limitele structurii programate ( ). Pentru aceasta este necesar să se compare pe fiecare sortiment volumul efectiv recalculat la structura programată ( ), cu volumul producţiei efective (

) şi luarea în considerare a valorilor minime ( ). c) Ultima etapă constă în stabilirea coeficientului mediu de structură sau asortiment

pe baza relaţiei:

unde: – coeficientul mediu de structură (sau asortiment); – volumul producţiei totale realizate în contul structurii programate; – volumul producţiei efective totale recalculată la structura programată.Cu ajutorul coeficientului mediu de asortiment se poate aprecia dacă s-a respectat

structura programată a producţiei şi intensitatea abaterilor care au avut loc faţă de program.Mărimea coeficientului mediu de structură poate fi egală sau mai mică decât 1 sau

100 ( ≤1). Acest coeficient este egal cu 1 când programul de producţie a fost realizat 100% la toate sortimentele sau a fost depăşit ori nerealizat în aceeaşi proporţie la toate sortimentele şi este mai mic decât 1 când programul de producţie pe sortimente a fost realizat în ritmuri diferite.

2.6. Analiza ritmicităţii producţiei

Realizarea producţiei pe o perioadă mai îndelungată de timp (trimestru, semestru, an) nu este suficientă pentru a caracteriza în mod pozitiv activitatea unei întreprinderi. Desfăşurarea ritmică a producţiei şi desfacerii presupune realizarea producţiei nu numai pe întreaga perioadă, ci şi pe perioade mai scurte de timp (lună, decadă, zi sau chiar oră).

Ritmicitatea în procesul de producţie şi desfacere are consecinţe pozitive atât asupra programului de producţie cât şi asupra tuturor indicatorilor cantitativi şi calitativi ce caracterizează activitatea economico-financiară a întreprinderii.

30

Page 31: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Analiza are ca sarcină să evidenţieze cauzele nerespectării ritmicităţii, consecinţele economice ale acesteia şi măsurile menite să contribuie la reglarea ritmicităţii. Pentru realizarea acestor obiective, analiza foloseşte următoarele surse informaţionale:

- programul de producţie;- programele operative;- dările de seamă statistice privind realizarea producţiei;- datele evidenţei curente.Analiza ritmicităţii producţiei se poate face prin mai multe procedee: - structura producţiei marfă fabricate şi realizate pe diviziuni de timp (zile,

decade, luni, trimestre);- indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;- coeficientul de ritmicitate;- coeficientul de aritmicitate;- coeficientul de variaţie;- metoda reprezentării grafice. Structura producţiei pe diviziuni de timp se determină raportând valoarea producţiei

exerciţiului, a producţiei marfă fabricată sau a cifrei de afaceri pe diferite diviziuni de timp (zile, decade, luni, trimestre) la valoarea totală a producţiei din perioada analizată:

în care: – ponderea producţiei pe diferite diviziuni de timp; – volumul producţiei pe diferite diviziuni de timp;

– volumul total al producţiei din perioada analizată;

– modificările intervenite în structura producţiei efective faţă de cea programată.

Dacă structura efectivă este egală cu cea programată, pe diferite diviziuni de timp, înseamnă că s-a respectat ritmicitatea programată. Cu cât diferenţa între ponderea producţiei efective şi cea programată este mai mare, cu atât aritmicitatea este mai accentuată.

Indicele de realizare a producţiei pe diviziuni de timp poate caracteriza ritmicitatea producţiei pe intervale mai scurte de timp. Avem de-a face cu o ritmicitate perfectă atunci când indicele realizării producţiei este acelaşi pentru toate diviziunile de timp.

Indicele de realizare a producţiei pe diviziuni de timp şi modificarea sa se determină astfel:

unde: – indicele producţiei pe diferite diviziuni de timp;

– volumul producţiei efective şi programate pe diferite diviziuni de timp;

– modificarea indicelui.În mod sintetic, situaţia ritmicităţii se poate aprecia cu ajutorul coeficientului mediu

de ritmicitate, aritmicitate şi variaţie.

31

Page 32: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Coeficientul mediu de ritmicitate se determină prin raportarea producţiei obţinute în limitele ritmicităţii programate, la producţia efectivă recalculată în funcţie de ritmicitatea programată, astfel:

în care: – coeficientul mediu de ritmicitate; – producţia realizată în contul ritmicităţii programate; – producţia efectivă recalculată în funcţie de ritmicitatea programată pe

diferite perioade de timp.Pentru a stabili volumul producţiei realizată în contul ritmicităţii programate este

necesar să se calculeze mai întâi volumul producţiei efective la ritmicitatea programată pe diferite perioade de timp ( ). Această recalculare se face prin înmulţirea volumului

efectiv al producţiei pe întreaga perioadă de timp analizată ( ) cu greutatea specifică programată a producţiei pe diverse perioade de timp ( ):

Prin compararea producţiei efective pe fiecare diviziune de timp ( ) cu cea

recalculată în funcţie de ritmicitatea programată ( ) şi luarea în considerare a cantităţilor celor mai mici se determină volumul producţiei obţinute în contul ritmicităţii programate (

).Coeficientul mediu de ritmicitate poate fi egal sau mai mic decât 1 sau 100 ( ≤ 1).

O ritmicitate perfectă are loc atunci când coeficientul mediu de ritmicitate este egal cu 1. Cu cât coeficientul este mai mic decât 1, cu atât se accentuează fenomenul de neritmicitate.

Coeficientul mediu de aritmicitate sau de neritmicitate ( ) se determină prin raportarea sumei abaterilor dintre producţia efectivă şi producţia executată în limitele ritmicităţii programate la producţia efectivă recalculată din perioada respectivă, sau ca diferenţă între 1 şi coeficientul mediu de ritmicitate:

=1 - Acest coeficient poate fi cuprins între 0 şi 1 (0 1). Cu cât mărimea lui se

apropie de 0, cu atât aritmicitatea este mai redusă şi invers. Rezultă că între coeficientul mediu de ritmicitate şi cel de aritmicitate există următoarele relaţii:

=1 - ; =1 - În analiza ritmicităţii producţiei se poate utiliza şi metoda reprezentării grafice.

Aceasta constă în reprezentarea pe acelaşi grafic, în mod distinct, atât a producţiei programate pe perioade, cât şi a producţiei efective.

Graficul se poate executa în două modalităţi: - graficul simplu; - graficul cumulat.Graficul simplu constă în înscrierea pe grafic a producţiei din fiecare moment, iar

graficul cumulat constă în înscrierea pe grafic a producţiei curente, cumulată cu cea din perioadele anterioare.

Asigurarea ritmicităţii în procesul de producţie influenţează ritmicitatea în procesul de livrare şi creează premisele desfăşurării unei activităţi eficiente în întreprinderile industriale.

2.7. Analiza calităţii producţiei

32

Page 33: Analiza Economico Financiara ECTS MN

În cadrul analizei activităţii de producţie şi comercializare, trebuie să se acorde o atenţie deosebită analizei calităţii produselor.

Prin calitatea produselor se înţelege totalitatea proprietăţilor şi însuşirilor unui produs, care permit satisfacerea într-un anumit grad a necesităţilor de consum individual sau productiv.

Realizarea unei producţii de calitate inferioară are consecinţe negative atât asupra întreprinderilor producătoare, cât şi asupra beneficiarilor.

Analiza calităţii producţiei are ca sarcină să stabilească modul în care s-au respectat parametrii de calitate, cauzele şi consecinţele economice ale modificării calităţii producţiei, precum şi rezervele interne de îmbunătăţire a calităţii producţiei.

Drept surse documentare pentru analiza calităţii producţiei se pot folosi:- dările de seamă statistice;- datele evidenţei contabile şi tehnic operative;- standardele de calitate;- caietele de sarcini; - normele interne;- contracte economice, etc.Analiza calităţii produselor pe clase sau grupe de calitate trebuie să ţină seama de

criteriul ce stă la baza împărţirii produselor pe clase de calităţi.Pentru produsele împărţite pe sorturi sau clase de calitate se poate face o analiză a

calităţii faţă de programul stabilit cât şi faţă de perioada precedentă.Pentru analiza calităţii producţiei la sortimentele complexe, împărţite pe clase de

calitate se foloseşte un indicator sintetic cunoscut sub denumirea de coeficient mediu de calitate.

Coeficientul mediu de calitate pe produs, se determină ca o medie aritmetică ponderată folosind mai multe metode: în funcţie de cifra care indică clasa de calitate ponderată cu volumul producţiei din fiecare clasă de calitate sau cu greutatea specifică a fiecărui sort în totalul producţiei:

sau

în care: – coeficientul mediu de calitate pe produs; – cifra care indică clasa de calitate; – volumul fizic al producţiei din fiecare clasă de calitate; – greutatea specifică a fiecărui sort în volumul total al producţiei.Coeficientul calităţii medii se calculează atât pentru perioada curentă cât şi pentru

perioada de bază.Prin raportarea coeficientului mediu de calitate efectiv din perioada analizată la cel

programat sau din perioada de bază, se poate aprecia modificarea calităţii medii a

producţiei, cu ajutorul indicelui coeficientului mediu de calitate pe produs

Dacă nivelul efectiv al coeficientului mediu de calitate este mai mic decât nivelul programat sau din perioada de bază, indicele coeficientului mediu de calitate are o valoare sub 1 sau 100 şi indică o îmbunătăţire a calităţii.

În situaţia când într-o întreprindere se obţin două sau mai multe produse împărţite pe calităţi, se impune calcularea coeficientului mediu de calitate generalizat, care se stabileşte pe baza relaţiei:

33

Page 34: Analiza Economico Financiara ECTS MN

sau

în care: – coeficientul mediu de calitate pe produs; – valoarea producţiei la preţ de vânzare; – ponderea pe care o deţin diferite produse în volumul total al producţiei

întreprinderii.Modificarea calităţii medii a producţiei ( ) se explică prin acţiunea

următorilor factori:- modificarea structurii producţiei:

- modificarea coeficientului mediu de calitate pe produs:

Gradul de îmbunătăţire al calităţii producţiei la întreprinderile care fabrică mai multe produse grupate pe clase de calitate se apreciază prin intermediul indicelui coeficientului mediu generalizat de calitate:

Analiza calităţii produselor împărţite pe clase de calitate se poate face şi prin calcularea unui preţ mediu de vânzare ( ) în funcţie de ponderea produselor ( ) din fiecare clasă de calitate şi preţul de vânzare pe clase de calitate:

sau

Ridicarea calităţii medii a produselor are loc atunci când , ceea ce arată o creştere a volumului sau ponderii produselor de calitate superioară care au preţuri de vânzare mai mari cu consecinţe pozitive asupra rezultatelor economico-financiare ale firmei.

34

Page 35: Analiza Economico Financiara ECTS MN

CAPITOLUL III

ANALIZA CHELTUIELILOR ENTITĂȚILOR ECONOMICE

Principalele probleme ale analizei cheltuielilor întreprinderii sunt următoarele:1) analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale;2) analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale;3) analiza cheltuielilor de exploatare;4) analiza cheltuielilor variabile şi fixe;5) analiza cheltuielilor materiale;6) analiza cheltuielilor salariale;7) analiza cheltuielilor cu dobânzile;8) analiza costurilor pe produs.

3.1. Analiza dinamică şi structurală a cheltuielilor entităților economice

Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de producţie sau de resurse materiale, umane şi financiare efectuat pentru fabricarea şi vânzarea producţiei.

Cheltuielile cu factorii de producţie se vor regăsi în contul de profit şi pierdere, fiind corelate cu veniturile întreprinderii.

Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar reducerea nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii economici în vederea sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.Pentru clasificarea cheltuielilor se folosesc mai multe criterii de clasificare:

După natura lor economică (în funcţie de care se grupează şi în contul de profit şi pierdere);După posibilitatea de repartizare pe purtătorii de cheltuieli;După conţinutul lor;După dependenţa lor faţă de volumul producţiei sau serviciilor prestate;După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie, etc.

1. După natura lor economică: Cheltuieli de exploatare ocazionate, în principal, cu consumarea factorilor

fundamentali care facilitează desfăşurarea unei activităţi economice: cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; energie şi apă; cheltuieli privind mărfurile; alte cheltuieli materiale; ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; cheltuieli cu personalul; cheltuieli privind prestaţiile externe; alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate; etc.

Cheltuieli financiare constituite din ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante; alte cheltuieli financiare (pierderi din creanţe legate de participaţii, cheltuieli privind investiţiile financiare cedate, cheltuieli din diferenţe de curs valutar, cheltuieli privind dobânzile, cheltuieli privind sconturile acordate clienţilor, debitorilor sau băncilor);

35

Page 36: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Cheltuieli extraordinare reprezentate prin acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea curentă a unităţii patrimoniale, sunt constituite din cheltuieli privind calamităţile şi alte evenimente extraordinare;

2. După posibilitatea de repartizare pe purtătorii de cheltuieli Cheltuieli directe, localizate şi repartizate direct pe unitatea de produs, care

sunt formate din contravaloarea materialelor directe consumate, salarii directe, contribuţia la fondul pentru asigurări sociale şi protecţia socială aferentă salariilor directe şi alte cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea de exploatare;

Cheltuieli indirecte care nu pot fi localizate în mod direct pe unitatea fizică de produs sau de serviciu prestat şi cuprinde cheltuielile ocazionate cu întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe, energia, combustibilii, apa şi alte cheltuieli globale efectuate pentru exploatare, pe feluri de activităţi, exclusiv cele de desfacere şi cele de administraţie care sunt evidenţiate distinct;

Cheltuieli de desfacere angajate pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare a vânzării producţiei sau a mărfurilor;

Cheltuieli generale de administraţie efectuate pentru administrarea şi conducerea unităţii patrimoniale în ansamblul ei.

3. După conţinutul lor Cheltuieli cu personalul cuprind plăţile generate de remunerarea

personalului; pe lângă cheltuielile cu salariile sunt incluse o serie de plăţi cuprinse în alte cheltuieli asociate salariilor (contribuţia la asigurările sociale, contribuţia la constituirea fondului de şomaj, impozitul asupra salariilor, indemnizaţii pentru detaşări şi transferuri, etc);

Cheltuieli materiale ocazionate de plăţile efectuate pentru asigurarea resurselor materiale( materii prime, materiale, combustibil, energie, apă) şi de recuperarea valorii activelor imobilizate.

4. După dependenţa lor faţă de volumul producţiei Cheltuieli fixe se caracterizează printr-o mărime totală relativ constantă

indiferent de creşterea sau diminuarea volumului producţiei sau al prestaţiilor şi în aceste condiţii cheltuielile convenţional-constante sunt variabile pe unitatea fizică de produs sau de prestaţie, în funcţie de modificarea volumului de activitate;

Cheltuieli variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli care se modifică o dată cu variaţia volumului fizic al producţiei

5. După incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie Cheltuieli monetare care generează un flux monetar de plată şi urmăresc

fluxurile de numerar destinate partenerilor de afaceri. Aceste fluxuri de numerar reprezintă plata cumpărărilor din mediul extern, plata unor servicii prestate sau lucrări executate de terţi, plata salariilor angajaţilor, sau plata altor obligaţii (impozite, taxe, dobânzi),

Cheltuieli nemonetare care nu presupun ieşiri de numerar, ci doar o reflectare a deprecierii elementelor patrimoniale sau un consum potenţial de resurse în perioada următoare

Pentru analiza structurală a cheltuielilor totale ale întreprinderii se utilizează cel mai frecvent clasificarea lor după natura economică reflectată în contul de profit şi pierdere.

Potrivit acestui criteriu, cheltuielile totale (Ct)cuprind:

36

Page 37: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- cheltuieli de exploatare (Ce);- cheltuieli financiare (Cf);- cheltuieli extraordinare (Cex).

În mod corespunzător veniturile totale (Vt) obţinute din activitatea unei întreprinderi cuprind:

- venituri de exploatare (Ve);- venituri financiare (Vf);- venituri extraordinare (Vex).

Pentru analiza cheltuielilor totale este necesar să se calculeze modificările absolute şi procentuale intervenite în nivelul acestora, astfel:

sau

În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau scăderea cheltuielilor totale efective faţă de cele prevăzute sau din perioada de bază. În procesul de analiză se pot calcula şi influenţele fiecărei categorii de cheltuieli asupra modificării cheltuielilor totale ale întreprinderii prin aplicarea metodei balanţiere astfel:

-

-

-

În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele 3 categorii. În acest scop se va calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale, precum şi modificarea acestor ponderi:

În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul lui „G”, se pot face aprecieri cu privire la modificările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada curentă faţă de cea prevăzută sau cea din perioada de bază.

Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ţinând seama şi de alte posibilităţi de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcţie de dependenţa acestor cheltuieli faţă de variaţia volumului fizic al producţiei, cheltuielile totale se împart cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe:

Dacă se ţine seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse se poate face

o grupare în cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte:

Cheltuielile directe sau cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de cheltuieli în cheltuieli materiale şi cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.

Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale prin calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie de cheltuieli, precum şi a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.

3.2. Analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale

37

Page 38: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor efectuate de către o întreprindere este necesar să se calculeze nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale ale întreprinderii. Acest indicator numit şi rată de eficienţă a cheltuielilor totale se calculează prin raportarea cheltuielilor totale la veniturile totale şi înmulţit cu 1000:

Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort şi efect, o reducere a nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situaţie favorabilă respectiv de creştere a eficienţei cheltuielilor totale.

Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale se explică prin modificarea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale ale întreprinderii ale căror influenţe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

Modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai poate fi explicată şi prin efectuarea unui alt tip de analiză factorială. În acest caz, nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale se poate calcula în funcţie de structura sau ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii şi de nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii de venituri şi cheltuieli:

unde: = ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii (

);

= nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii sau rata de

eficienţă a cheltuielilor pe cele 3 categorii ( ).

Influenţa celor 2 factori asupra modificării cheltuielilor la 1000lei venituri se calculează de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

-

-

În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie întreprinse pentru reducerea nivelului cheltuielilor totale la 1000lei venituri totale. În general acestea se referă la:

a) preţurile de vânzare şi tarifele practicate pentru realizarea produselor şi serviciilor trebuie să acopere costurile şi să permită obţinerea unui profit corespunzător;

b) adaptarea unei structuri optime de finanţare a mijloacelor economice;c) valorificarea activelor fixe la valori cât mai mari precum şi onorarea la timp

a obligaţilor faţă de clienţi şi faţă de bugetul statului.

38

Page 39: Analiza Economico Financiara ECTS MN

3.3. Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în cheltuielile totale ale întreprinderii. Ele cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru aprovizionarea materiilor prime şi materialelor, stocarea acestora, producerea bunurilor şi serviciilor şi desfacerea acestora.

Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în 3 categorii:- cheltuieli aferente producţiei vândute;- cheltuieli aferente producţiei stocate;- cheltuieli aferente producţiei imobilizate.

În mod corespunzător, veniturile de exploatare cuprind:- venituri aferente producţiei vândute;- venituri aferente producţiei stocate;- venituri aferente producţiei imobilizate.

Indicatorul cu ajutorul căruia se apreciază eficienţa cheltuielilor de exploatare se numeşte cheltuieli de exploatare la 1000lei venituri de exploatare sau rată de eficienţă a cheltuielilor de exploatare şi se determină raportând nivelul cheltuielilor de exploatare la veniturile de exploatare înmulţit cu 1000.

Reducerea cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare arată o creştere a eficienţei activităţii de exploatare prin îmbunătăţirea utilizării resurselor materiale, umane şi financiare din fiecare fază a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere).

Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea se explică prin modificarea veniturilor de exploatare şi a cheltuielilor de exploatare ale căror influenţe se calculează cu metoda substituirilor în lanţ:

Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 3categorii de venituri de exploatare şi cheltuieli de exploatare. Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi continuată pe baza unui alt model factorial, caz în care nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de exploatare se poate stabili în funcţie de ponderea fiecărei categorii de venituri de exploatare faţă de totalul veniturilor de exploatare şi de nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii:

unde: - ponderea categoriilor de venituri de exploatare în totalul veniturilor de

exploatare ( );

- nivelul cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii

sau rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare pe categorii ( ).

39

Page 40: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Influenţa celor 2 factori asupra ratei de eficienţă a cheltuielilor de exploatare se determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

3.4. Analiza cheltuielilor aferente cifrei de afaceri

În cadrul cheltuielilor de exploatare, ponderea cea mai mare revine cheltuielilor aferente producţiei vândute sau cheltuielile aferente cifrei de afaceri, fapt pentru care este necesară aprofundarea analizei prin determinarea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri.

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se foloseşte indicatorul cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficienţă a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri, calculat ca un raport între cheltuielile aferente producţiei vândute sau cifrei de afaceri şi veniturile aferente producţiei vândute înmulţit cu 1000:

în care: q – volumul fizic al producţiei vândute; c – costul complet pe o unitate de produs; p – preţul unitar de vânzare.Asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri influenţează 3 factori cu

acţiune directă, respectiv:- modificarea structurii producţiei vândute;- modificarea preţurilor de vânzare;- modificarea costurilor complete pe o unitate de produs.Modificarea volumului fizic al producţiei vândute nu influenţează în mod direct

nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pentru că acţionează cu aceeaşi mărime atât asupra numărătorului cât şi a numitorului relaţiei de calcul. Totuşi modificarea volumului fizic al producţiei vândute influenţează în mod indirect nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri prin intermediul costului pe unitatea de produs care se modifică în sens invers faţă de variaţia volumului fizic al producţiei vândute pe seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de produs.

În ceea ce priveşte modificarea structurii, deşi ea apare atât la numărător cât şi la numitor, influenţa sa nu este nulă pentru că la numărător avem structura producţiei vândute exprimată cu ajutorul costului în timp ce la numitor avem structura producţiei vândute exprimată cu ajutorul preţului, iar raportul cost-preţ nu este constant pentru toate produsele, şi deci, şi cele două posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.

Calculul influenţelor celor 3 indicatori se realizează de asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

1) influenţa modificării structurii producţiei vândute:

unde: - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costul prevăzut; - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţul prevăzut;

40

Page 41: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- cheltuielile aferente cifrei de afaceri din perioada de bază; - cifra de afaceri previzionată.2) influenţa modificării preţului de vânzare:

- volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute;.

- cifra de afaceri efectivă.3) influenţa modificării costurilor pe unitatea de produs:

În finalul analizei este necesar să se studieze şi consecinţele modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii şi anume:

- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;- asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe;- asupra eficienţei activelor circulante;- asupra eficienţei utilizării forţei de muncă.

3.5. Analiza cheltuielilor întreprinderii în corelaţie cu volumul fizic al producţiei

În funcţie de corelaţia cu volumul fizic al producţiei, cheltuielile întreprinderii se împart în cheltuieli variabile şi fixe. Cele variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli care se modifică o dată cu variaţia volumului fizic al producţiei. Această modificare poate fi strict proporţională, caz în care cheltuielile variabile evoluează după o funcţie de tipul:

, sau nonstrict proporţională când cheltuielile variabile evoluează după o funcţie: .

Dacă reprezentăm grafic evoluţia acestora, aceasta ar fi următoarea:

Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materii prime şi

materiale directe; cheltuielile cu salariile directe precum şi o parte din cheltuielile legate de întreţinerea şi funcţionarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil – energie).

Cheltuielile fixe sau constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite limite ale modificării volumului fizic al producţiei rămân constante. Din această categorie fac parte: cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu repartiţiile clădirilor administrative, cheltuielile generale ale secţiilor şi ale întreprinderilor legate de administrarea şi conducerea întreprinderii.

41

Page 42: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Dacă ar fi să reprezentăm grafic evoluţia acestor cheltuieli, acesta s-ar prezenta astfel:

Observăm deci că mărimea acestor cheltuieli nu este nelimitat constantă, ci peste un anumit volum de activitate se modifică şi nivelul lor. Pe unitatea de produs, aceste cheltuieli capătă un caracter variabil şi se modifică în sens invers în raport cu variaţia volumului producţiei.

Ţinând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuielile variabile şi fixe, nivelul lor se poate determina însumând cele 2 categorii de cheltuieli:

Rezultă deci că modificarea cheltuielilor totale se explică prin modificarea cheltuielilor variabile şi a celor fixe ale căror contribuţii se pot calcula cu ajutorul metodei bilanţiere.

În cadrul analizei este necesar să se stabilească şi ponderea cheltuielilor variabile şi a cheltuielilor fixe faţă de cheltuielile totale precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:

În funcţie de modificările absolute intervenite în mărimea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe, precum şi în ponderea acestor categorii de cheltuieli se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau scăderea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe şi contribuţia lor la modificarea cheltuielilor totale ale întreprinderii.

Analiza eficienţei cheltuielilor variabilePentru aprecierea eficienţei cheltuielilor variabile se folosesc indicatorii:a) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare:

b) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri:

Pentru analiza factorială a acestora vom utiliza următorul model:

42

Page 43: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Factorii care influenţează rata de eficienţă a cheltuielilor variabile sunt:- structura producţiei vândute,- preţurile unitare de vânzare;- costurile variabile pe unitatea de produs.Influenţele acestor factori se vor calcula cu ajutorul metodelor substituţiei în lanţ:

1)

2)

3)

Analiza eficienţei cheltuielilor fixeCa şi în cazul cheltuielilor variabile, pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor fixe se

foloseşte indicatorul cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri al cărui mod de calcul şi model de analiză este următorul:

1)

din care:

1.1)

1.2)

2)

3.6. Analiza cheltuielilor materiale

Cheltuielile materiale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă trecută şi materializată, efectuat pentru fabricarea şi vânzarea produselor. Cheltuielile materiale cuprind atât cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibili şi energie precum şi cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe.

Principalele probleme studiate în cadrul analizei cheltuielilor materiale sunt:a) analiza cheltuielilor materiale totale;b) analiza cheltuielilor cu materialele;

43

Page 44: Analiza Economico Financiara ECTS MN

c) analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe.

3.6.1. Analiza cheltuielilor materiale totale

Pentru analizarea situaţiei generale a cheltuielilor materiale totale este necesar să se studieze următoarele aspecte:

- dinamica şi structura cheltuielilor materiale,- eficienţa cheltuielilor materiale.Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor materiale presupune urmărirea

modificărilor absolute şi procentuale intervenite în mărimea fiecăror elemente de cheltuieli materiale precum şi în ponderea acestora faţă de cheltuielile totale sau de exploatare şi faţă de cheltuielile materiale totale. Aceste modificări se stabilesc astfel:

unde: - cheltuieli materiale totale; - ponderea cheltuielilor materiale în raport cu cheltuielile totale; - cheltuielile materiale pe unitatea de produs.Pentru analiza eficienţei cheltuielilor materiale se foloseşte indicatorul sintetic

cheltuieli materiale la 1000 lei venituri din exploatare şi cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri.

Nivelul acestor cheltuieli este influenţat de 3 factori cu acţiune directă:- modificarea structurii cifrei de afaceri;- modificarea preţurilor de vânzare;- modificarea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.

Influenţele acestor factori se calculează cu metoda substituţiei în lanţ:

1)

2)

3)

3.6.2. Analiza cheltuielilor cu materialele

44

Page 45: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Din analiza cheltuielilor cu materiile fac parte acele cheltuieli legate de obiectele muncii consumate în procesul de producţie, adică cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibili şi energie. Aceste cheltuieli deţin ponderea principală în totalul cheltuielilor întreprinderii, fapt care necesită luarea unor măsuri corespunzătoare pentru reducerea lor la nivelul fiecărei întreprinderi.

În cadrul analizei cheltuielilor cu materialele se studiază următoarele probleme:- dinamica şi structura cheltuielilor cu materialele;- eficienţa cheltuielilor cu materialele;- principalele căi de reducere a cheltuielilor cu materialele.Pentru a analiza dinamica şi structura cheltuielilor cu materialele este necesar să se

calculeze modificarea absolută şi procentuală a acestor cheltuieli precum şi a ponderii lor în totalul costurilor de producţie. Astfel:

unde: M – cheltuielile cu materialele; - ponderea cheltuielilor cu materiile în totalul cheltuielilor întreprinderii; m – cheltuielile cu materialele pe unitatea de produs.Analiza în dinamică a cheltuielilor cu materialele trebuie să scoată în evidenţă

tendinţa de reducere a cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs îndeosebi pe seama reducerii consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibili şi energie ce revin pe unitatea de produs ca urmare a modernizării şi perfecţionării procesului tehnologic.

Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor cu materialele este necesar să se studieze corelaţia dintre indicele cifrei de afaceri ( ) şi indicele cheltuielilor cu materialele ( ). Deoarece cheltuielile cu materialele cuprind atât cheltuielile cu materialele directe care sunt dependente de volumul producţiei, cât şi cheltuielile cu materialele indirecte care au caracter convenţional constant, indicele cifrei de afaceri trebuie să devanseze indicele cheltuielilor cu materialele:( ).

De asemenea pentru a reflecta o îmbunătăţire a folosirii cheltuielilor cu materialele, indicele cifrei de afaceri trebuie să devanseze atât indicele cheltuielilor cu materialele directe, cât şi indicele cheltuielilor cu materialele indirecte.

Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor cu materialele, se Mai poate calcule şi indicatorul cheltuielilor cu materialele la 1000lei venituri din exploatare şi cheltuielile cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri.

Nivelul indicatorului cheltuieli cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri este influenţat de 3 factori cu acţiune directă:

- modificarea structurii cifrei de afaceri;- modificarea preţurilor de vânzare;- modificarea cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs.

45

Page 46: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Influenţa se calculează cu metoda substituţiei în lanţ:

1)

2)

3)

În cadrul analizei cheltuielilor cu materiile prime trebuie să se studieze şi principalele căi de reducere a acestora. Aceste căi ar putea fi:

- reducerea consumurilor specifice;- reproiectarea produselor;- ridicarea calificării forţei de muncă;- folosirea unor materiale noi mai ieftine, dar fără a prejudicia calitatea

produselor;- reducerea cheltuielilor de aprovizionare.

3.6.3. Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe

Cheltuielile cu amortizarea reflectă sub formă bănească consumul de mijloace fixe în procesul de producţie, adică acea parte din valoarea mijloacelor fixe care se transmite în mod treptat asupra produselor finite.

Ca parte componentă a cheltuielilor materiale, cheltuielile cu amortizarea au un caracter convenţional constant. De aceea prin creşterea volumului producţiei, are loc reducerea cheltuielilor cu amortizarea ce revin pe unitatea de produs, fapt care contribuie la tendinţa de reducere a costurilor pe unitatea de produs.

În cadrul analizei este necesar să se studieze următoarele aspecte:- modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu amortizarea

mijloacelor fixe; - corelaţia dintre dinamica cheltuielilor cu amortizarea şi dinamica volumului

producţiei;- eficienţa cheltuielilor cu amortizarea.Modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu amortizarea se determină

astfel:

în care: A – cheltuielile cu amortizarea; - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe; - norma medie de amortizare.Asupra modificării absolute a cheltuielilor cu amortizarea, influenţează următorii

factori cu acţiune directă:- modificarea valorii medii anuale a mijloacelor fixe;- modificarea normei medii de amortizare.

46

Page 47: Analiza Economico Financiara ECTS MN

1)

2)

La rândul său, valoarea medie anuală a mijloacelor fixe depinde de următorii factori:

- valoarea iniţială a mijloacelor fixe existente la începutul anului ( );- valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe ( );- valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe ( ).De asemenea, valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de mijloace fixe depinde de

valoarea iniţială sau de inventar a mijloacelor fixe intrate ( ) şi a celor ieşite( ), precum şi de perioada de funcţionare ( ) sau de nefuncţionare ( ) a mijloacelor fixe până la finele anului.

Ţinând seama de sistemul legăturilor cauzale dintre aceşti factori, mărimea amortizării mijloacelor fixe se poate determina cu ajutorul următoarelor relaţii:

Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor cu amortizarea şi implicit a utilizării mijloacelor fixe, este necesar să se studieze corelaţia dintre dinamica cheltuielilor cu amortizarea şi dinamica cheltuielilor de producţie. Deoarece cheltuielile cu amortizarea au un caracter convenţional constant, o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când indicele volumului producţiei devansează indicele cheltuielilor cu amortizarea ( ).

O imagine mai completă asupra eficienţei cheltuielilor cu amortizarea se obţine prin analiza factorială a indicatorilor: cheltuieli cu amortizarea la 1000lei venituri din exploatare şi cheltuieli cu amortizarea la 1000lei cifră de afaceri. Nivelul acestora se calculează pe baza relaţiilor:

Modificarea cheltuielilor cu amortizarea la 1000lei cifră de afaceri sau venituri din exploatare este influenţată de 2 factori cu acţiune directă:

- modificarea cifrei de afaceri sau a veniturilor din exploatare;- modificarea sumei amortizării.Influenţa lor se determină cu metoda substituirilor în lanţ:

1)

2)

3.7. Analiza cheltuielilor salariale

Cheltuielile salariale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă vie sau cheltuielile totale efectuate de întreprindere pentru plata forţei de muncă şi pentru achitarea obligaţiilor legate de asigurările sociale şi protecţia socială a salariaţilor.

47

Page 48: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Pentru analiza situaţiei generale a cheltuielilor salariale este necesar să se studieze următoarele aspecte:

- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor salariale; - eficienţa cheltuielilor salariale.Ponderea principală în totalul cheltuielilor salariale o deţine fondul de salarii .

Mărimea fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariaţi şi de salariul

mediu anual pe o persoană :

La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într-un an, exprimat în ore şi de salariul mediu orar :

Prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ se pot calcula influenţele factorilor cu acţiune directă şi indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:

1.

2.

din care: 2.1.

2.2.

Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor salariale se folosesc următorii indicatori:a) cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei venituri din exploatare:

b) cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei cifră de afaceri:

c) cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei valoare adăugată:

Reducerea cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată reflectă o creştere a eficienţei cheltuielilor salariale, ca urmare a sporiri mai accentuate a veniturilor din exploatare, cifrei de afaceri sau valorii adăugate faţă de creşterea cheltuielilor salariale sau a fondului de salarii. Practic, trebuie respectate următoarele corelaţii:

; ;

48

Page 49: Analiza Economico Financiara ECTS MN

3.8. Analiza costurilor pe produse

Analiza costurilor pe produse are rolul de a evidenţia tendinţele ce se manifestă în evoluţia costurilor pe unitatea de produs, precum şi a căilor de reducere a acestora. Principalele obiective vizează:

a) – analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor;b) – analiza principalelor categorii de cheltuieli;c) – analiza costului marginal.a) Analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor.Nivelul costurilor pe unitatea de produs (c) se determină prin raportarea

cheltuielilor totale aferente unui produs (C) la volumul fizic al producţiei din produsul respectiv (q):

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările absolute şi procentuale intervenite în nivelul costurilor pe unitatea de produs în perioada curentă, comparativ cu o perioadă precedentă sau cu realizările unor firme concurente, calculate astfel:

b) Analiza principalelor categorii de cheltuieli.Are ca scop identificarea abaterilor pe categorii de cheltuieli şi stabilirea

posibilităţilor de reducere a acestora.I. Cheltuielile cu materiile prime depind de consumul specific din

diferitele materiale şi de preţul materialului :

Modificarea lor este influenţată de doi factori cu acţiune directă: consumul specific şi preţul materialului:

1.

2. Acţiunea de reducere a cheltuielilor cu materialele vizează atât preţul de achiziţie

cât şi reducerea consumului de materiale.II. Cheltuielile cu salariile depind de productivitatea muncii exprimată prin

timpul consumat pe unitatea de produs (t) şi de salariul mediu orar :

Modificarea lor este determinată de doi factori cu acţiune directă: timpul pe unitatea de produs şi salariul mediu orar:

1.

2. Reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs trebuie să se realizeze prin

creşterea productivităţii muncii şi nu prin reducerea salariului mediu orar.III. Cheltuielile de regie ca sumă totală reprezintă acele cheltuieli care nu depind

de volumul producţiei. Pe unitatea de produs se obţin prin raportarea cheltuielilor de regie totale la volumul producţiei:

49

Page 50: Analiza Economico Financiara ECTS MN

c) Analiza costului marginal Costul marginal reprezintă costul la care este produsă o unitate suplimentară dintr-

un produs. Nivelul său se determină cu relaţia:

unde: - creşterea cheltuielilor totale; - creşterea producţiei.Analiza costului marginal permite determinarea punctului în care întreprinderea îşi

desfăşoară activitatea cu cheltuielile cele mai mici.

50

Page 51: Analiza Economico Financiara ECTS MN

CAPITOLUL IV.

ANALIZA RENTABILITĂŢII ENTITĂȚILOR ECONOMICE

În condiţiile de piaţă profitul reprezintă unul dintre obiectivele de bază ale activităţii unei întreprinderi. Chiar dacă obiectivul privind maximizarea profitului a fost detronat din calitatea sa de scop primordial al unui agent economic, datorită unor neajunsuri de ordin conceptual şi practic, cum ar fi caracterul său static şi neincluderea în calcul a riscului, studiul profitului prezintă o importanţă deosebită pentru analiza situaţiei financiar-patrimoniale a oricărei întreprinderi. Obiectivul de maximizare a averii acţionarilor, respectiv de creştere a valorii de piaţă a unei firme, devenit de primă importanţă, nu exclude în nici un fel existenţa sau sporirea profitului, ci dimpotrivă recunoaşte rolul acestuia de principal factor de influenţă în atingerea acestui obiectiv.

De fapt, dacă înlăturăm, pe termen mediu, conceptului de profit componentele de lichiditate, de localizare temporală şi de risc, obţinem noţiunea de cash-flow net, adică elementul de bază folosit la evaluarea averii acţionarilor, respectiv în determinarea valorii de piaţă a acţiunilor unei întreprinderi. În acelaşi timp, maximizarea profitului oferă o orientare foarte bună a activităţii managerilor, deoarece acest obiectiv reflectă punctul până la care trebuie extinsă producţia, adică punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal al ultimei unităţi de produs realizată. Dacă se produce mai puţin nu se va putea atinge profitul maxim posibil, iar dacă producţia trece de punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal, veniturile suplimentare care se vor obţine vor fi depăşite de costurile suplimentare.

Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a realiza profit, respectiv de a obţine venituri de pe urma vânzării şi încasării producţiei, care să depăşească cheltuielile ocazionate de activitatea sa. Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte şi anume prin prisma profitului privit ca un indicator de volum şi prin rata profitului (rata rentabilităţii), care exprimă eficienţa folosirii principalelor resurse angajate în obţinerea profitului.

Rentabilitatea reprezintă principala formă de manifestare a eficienţei economice, iar profitul, ca fundament al rentabilităţii, se prezintă în cadrul diverselor modele de analiză a rentabilităţii sub mai multe forme, şi anume: profit de exploatare, profit financiar, profit impozabil, profit net (profit după impozitare).

Principalele probleme ale analizei diagnostic a rentabilităţii sunt:- analiza dinamică şi structurală a profitului;- analiza factorială a profitului;- analiza ratei rentabilităţii;- analiza rentabilităţii pe produse;- analiza rentabilităţii pe baza punctului critic;- analiza corelaţiei dintre rentabilitate şi risc;Informaţiile necesare analizei rentabilităţii se regăsesc în contul de profit şi

pierderi, în bilanţul contabil şi anexele sale, precum şi în alte documente ale contabilităţii financiare şi de gestiune ale oricărei firme.

51

Page 52: Analiza Economico Financiara ECTS MN

4.1. Analiza dinamică şi structurală a profitului

Analiza structurală a profitului ţine seama de elementele componente şi de sursele de provenienţă ale profitului. Astfel, mărimea rezultatului total al exerciţiului înainte de impozitare (Rt), numit şi profit brut (Pb), se determină ca diferenţă între veniturile totale (Vt), obţinute în perioada respectivă şi cheltuielile totale (Ct) efectuate de către întreprindere:

Rt(Pb) = Vt - CtLa rândul său, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve),

a veniturilor financiare (Vf) şi a veniturile excepţionale (Vex):Vt = Ve + Vf + VexDe asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce),

cheltuieli financiare (Cf) şi cheltuieli excepţionale (Cex).Ct = Ce + Cf + CexÎn procesul de analiză se pot calcula modificările absolute şi procentuale intervenite

în mărimea rezultatului total (profitului brut), astfel:

Rt = Rt1 - Rt0 Rt% = x 100

Influenţa factorilor asupra modificării rezultatului total (profitului brut) se stabilesc cu ajutorul metodei balanţiere:

1.

2.

Analiza structurală a rezultatului total se poate adânci prin luarea în considerare a influenţelor exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri, precum şi a categoriilor de cheltuieli aferente.

Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea rezultatului aferent exploatării sau a profitului aferent exploatării sau a profitului financiar (Rf sau Pf) şi cu rezultatul excepţional sau profitul excepţional (Rex sau Pex):

Rt(Pb) = Re + Rf + Rex = (Ve - Ce) + (Vf – Cf) + (Vex - Cex)Prin însumarea rezultatului de exploatare şi a rezultatului financiar se obţine

rezultatul curent (Rc):Rc = Re + RfÎn cadrul analizei se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra

modificării rezultatului total (profitului brut) prin aplicarea metodei balanţiere. De asemenea, se poate stabili ponderea fiecărei categorii de rezultat în cadrul rezultatului total al întreprinderii, precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:

iar

Se poate calcula şi contribuţia procentuală a modificării fiecărei categorii de rezultat asupra modificării procentuale a rezultatului total (a profitului brut), astfel exprimând contribuţia procentuală a rezultatului de exploatare:

sau

52

Page 53: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Suma algebrică a contribuţiei tuturor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea procentuală a rezultatului total (a profitului brut).

În funcţie de mărimea acestor ponderi şi contribuţii şi de modificările intervenite în mărimea ponderilor se poate forma o concluzie asupra structurii profitului şi a modificării acestuia şi se pot stabili eventuale corecţii ale unor stări negative.

În cadrul analizei se poate stabili mărimea rezultatului impozabil (Ri) sau a profitului impozabil (Pi), în funcţie de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderi, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile (Cn) şi se scad deducerile fiscale (Df):

Ri(Pi) = Rt(Pb) + Cn - Df Mărimea profitului net sau a rezultatului net Pn (Rn) se determină sa diferenţă între

rezultatul sau profitul impozabil şi impozitul pe profit corespunzător:Rn(Pn) = Ri(Pi) - IpPentru analiza structurală a profitului prezintă interes şi studiul indicatorilor

cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune, care reprezintă importante puncte de sprijin în elaborarea deciziilor financiare şi de producţie ale întreprinderii industriale. Ele caracterizează situaţia economică şi financiară a întreprinderii, prezentând interes atât pentru fundamentarea internă a deciziilor de conducere cât şi pentru analiştii externi ai activităţii firmei. Astfel, principalul indicator în care este cuprins în această situaţie este excedentul brut al întreprinderii, determinat de activitatea de exploatare. Acest indicator prezintă avantajul că nu este influenţat de activitatea financiară sau de politica financiar-contabilă a firmei, respectiv nu depinde de sistemul de amortizare şi aprovizionare, de nivelul impozitelor şi taxelor sau de politica de distribuire a dividendelor. Excedentul brut de exploatare se determină astfel:

EBE = VA + Sb - Cp - ITV în care:

VA - reprezintă valoarea adăugată;Sb - subvenţiile de exploatare;Cp - totalul cheltuielilor legate de personal;ITV – impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate (mai puţin impozitul pe

profit şi TVA).

Dacă scădem din excedentul brut de exploatare creşterea necesarului financiar de exploatare (NFE), sau dacă se adaugă scăderea NFE, vom obţine excedentul de trezorerie de exploatare. Acest indicator măsoară capacitatea unei întreprinderi de a genera lichidităţi din activitatea de exploatare, exprimând contribuţia exploatării la formarea cash-flowului total al întreprinderii.

Indicatorii cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune se obţin în cascadă, prin scăderi succesive. Valoarea adăugată, spre exemplu, se obţine prin scăderea din producţia exerciţiului plus marja comercială sau suma adaosului comercial, a consumurilor intermediare provenite de la terţi. Analiza structurală a excedentului brut de exploatare şi implicit a celorlalţi indicatori cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune se realizează cu ajutorul metodei bilanţiere.

53

Page 54: Analiza Economico Financiara ECTS MN

4.2. Analiza factorială a profitului

Analiza factorială a profitului necesită stabilirea factorilor care influenţează mărimea şi evoluţia profitului, precum şi cuantificarea acestor influenţe. În cadrul analizei factoriale a profitului vom urmări trei indicatori de bază şi anume:

- analiza rezultatului total (profitului brut);- analiza rezultatului exploatării (profitului de exploatare);- analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri.Analiza rezultatului total (profitului brut) se realizează pornind de la următorul

model de analiză:

în care :Pb - profitul mediu ce revine la 1leu venituri totale;Vt – venituri totale.

Modificarea profitului brut total se explică astfel:1. Influenţa modificării veniturilor totale:

;2. Influenţa modificării profitului mediu la 1leu venituri totale:

Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu ajutorul următorului model:

în care:pe- profitul mediu la 1leu venituri de exploatare:Pe - este profitul aferent fiecărei componente a veniturilor de exploatare.Deoarece în cadrul profitului de exploatare ponderea cea mai mare o deţine profitul

aferent producţiei vândute (cfrei de afaceri), ne vom opri în continuare asupra lui.Primul model de analiză pe care îl folosim în analiza profitului aferent cifrei de

afaceri se prezintă astfel:

în care:q - este volumul fizic al producţiei pe tipuri de produse;p - preţul unitar de vânzare fără TVA pe produs;c - costul unitar complet pe tipuri de produse.

Modificarea absolută a nivelului profitului în anul curent faţă de anul de bază, (Pr) este:

Influenţa celor trei factori (cantitate, cost şi preţ) se determină astfel:1. influenţa volumului producţiei vândute:

2. influenţa costurilor unitare de producţie:

3. influenţa modificării preţurilor de vânzare (exclusiv TVA):

În general, creşterea profitului se poate obţine pe următoarele căi:

54

Page 55: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- creşterea volumului producţiei fabricate şi vândute, în funcţie şi de evoluţia cererii şi a ofertei de bunuri pe piaţă;

- îmbunătăţirea structurii structurii producţiei în favoarea celor mai rentabile produse pe piaţă;

- reducerea cheltuielilor unitare, prin: reducerea cheltuielilor materiale, în principal prin scăderea consumurilor specifice şi prin reducerea cheltuielilor cu amortizarea pe unitatea de produs;

4.3. Analiza ratei rentabilităţii

Rata rentabilităţii reprezintă un indicator sintetic, prin care se apreciază sub formă relativă situaţia profitabilităţii întreprinderii. Rata rentabilităţii este unul dintre cei mai importanţi indicatori prin care se apreciază eficienţa activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi desfacere.

Rata rentabilităţii, ca indicator economic, poate avea mai multe forme, în funcţie de modul de raportare a profitului brut sau net la capitalul total sau capitolul propriu, la resursele consumate sau la rezultatele obţinute în urma vânzării produselor.

(1) Rata rentabilităţii economice se exprimă ca raport între rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (profit brut) şi capitalul total (propriu şi împrumutat), denumit şi capital permanent:

în care:Re- rentabilitatea economică;Pb- profitul brut;Kp- capitalul permanent.În acest caz rata rentabilităţii economice arată performanţa economică a

întreprinderii, respectiv modul în care acesta utilizează ansamblul resurselor de capital aflate la dispoziţia sa.

Rata rentabilităţii financiare se determină ca raport între rezultatul după impozitare (profitul net) şi capitalul propriu:

în care:Kpr- capitalul propriu;Pn- profitul net;Rata rentabilităţii financiare este influenţată de pârghia financiară, respectiv de

raportul care există între capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung. Costul capitalului împrumutat depinde de rata medie a dobânzii, care se exprimă astfel:

în care:Sd- reprezintă suma dobânzilor;D- volumul datoriilor financiare (pe termen mediu şi lung).Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:- îmbunătăţirea structurii producţiei în favoarea sortimentelor mai rentabile pentru

întreprindere şi cerute pe piaţă;

55

Page 56: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii produselor şi în corelaţie cu raportul dintre cererea şi oferta de bunuri respective.

Rata rentabilităţii vânzărilor, numită şi rata rentabilităţii comerciale (Rv), care se determină ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri, exprimată în preţuri de vânzare, exclusiv TVA:

Acest model cunoaşte aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor consumate, situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul influenţelor are loc în mod asemănător cu cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ.

(4) Rata rentabilităţii capitalului avansat (ocupat) are următoarea exprimare:

în care:Kf – capitalul fix;Kc – capitalul circulant al întreprinderii;Rc – rezultatul curent al exerciţiului.Ca factor cantitativ apare în acest model capitalul avansat, influenţat la rândul său

de capitalul fix şi capitalul circulant, iar ca factor calitativ se prezintă rezultatul curent al exerciţiului, cu factorii săi indirecţi: rezultatul de exploatare (profitul de exploatare) şi rezultatul financiar:

4.4 Analiza rentabilităţii pe produse

Analiza rentabilităţii pe produse permite cunoaşterea profitului şi a ratei rentabilităţii pe fiecare sortiment, precum şi a căilor prin care se poate acţiona în vederea cunoaşterii rentabilităţii întreprinderii. Pentru aprecierea rentabilităţii pe produse se folosesc doi indicatori principali: profitul pe categorii de produse şi rata rentabilităţii pe categorii de produse.

Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare (p) fără TVA şi costul pe unitatea de produs (c), adică:

pr = p - c Suma profitului pe produse se determină în funcţie de cantitatea de produse vândută

(q) şi de diferenţa dintre preţul de vânzare fără TVA şi costul complet pe unitatea de produs astfel:

Pr = q(p-c)=qp-qcStabilirea influenţelor celor trei factori se realizează aplicând metoda substituţiei în

lanţ, după cum urmează:1.

2.

3.Rata rentabilităţii pe categorii de produse se poate exprima prin raportarea

profitului pe produs la costul complet al producţiei vândute, respectiv la preţul de vânyare fără TVA:

56

Page 57: Analiza Economico Financiara ECTS MN

; .

Nivelul ratei rentabilităţii pe produs este deci influenţat de doi factori cu acţiune directă: costul unitar şi preţul de vânzare fără TVA, a căror modificare se răsfrânge asupra modificării ratei rentabilităţii. Astfel, în cazul primei exprimări a ratei rentabilităţii pe produs influenţele celor doi factori se calculează cu relaţiile:

1.

2.

Analiza ratei pe produs trebuie să pună în evidenţă, pe de o parte, situaţia îndeplinirii prevederilor la cei doi indicatori, profitul pe produs şi rata rentabilităţii pe produs, prin stabilirea factorilor care au determinat abaterile respective faţă de program şi propunerea unor măsuri de îmbunătăţire a situaţiei. Pe de altă parte, această analiză trebuie să evidenţieze produsele a căror profit şi respectiv rată a rentabilităţii sunt situate sub un nivel considerat acceptabil pentru firmă, pentru viitor existând alternativa creşterii rentabilităţii acelor produse sau restrângerea producţiei, ari chiar renunţarea la producerea lor, în funcţie de studiile de piaţă şi de politica firmei în cauză.

Căile principale de creşterea a rentabilităţii pe produse se referă la reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs, atât pe seama cheltuielilor materiale cât şi a cheltuielilor cu munca vie, precum şi la creşterea preţurilor de vânzare, în funcţie de creşterea calităţii şi de evoluţia raportului cerere – ofertă.

57

Page 58: Analiza Economico Financiara ECTS MN

CAPITOLUL V

ANALIZA SITUAŢIEI PATRIMONIALE ŞI FINANCIARE A ENTITĂȚILOR ECONOMICE

5.1. Obiectivele şi metodele analizei situaţiei financiar - patrimoniale a întreprinderii

Analiza situaţiei financiare la nivelul întreprinderii vizează studierea modalităţilor de realizare a autofinanţării în condiţiile autonomiei decizionale, asigurarea unui echilibru financiar dinamic între diferitele resurse şi întrebuinţări ale acestora, a unei corelaţii optimale între volumul şi structura activelor şi pasivelor folosite de către agentul economic în realizarea obiectului său de activitate şi asigurarea integrităţii patrimoniului acestuia.

Informaţiile folosite în analiza financiară provin din următoarele surse: bugetul de venituri şi cheltuieli, bugetele operative de trezorerie, bilanţul contabil cu anexele sale, informaţiile operative ale contabilităţii financiare şi ale celei de gestiune.

Analiza financiar – patrimonială a întreprinderii poate fi efectuată de către specialiştii firmei, pe baza informaţiilor interne, de către specialiştii externi firmei, pe baza datelor publicate de către firmă, sau în mod combinat, de către angajaţii firmei şi de către specialiştii din afară, în funcţie de interesele şi motivaţiile care generează realizarea acestor analize. Se consideră că acest ultim tip de analiză poate conduce la cele mai obiective şi fundamentate aprecieri.

Principalele aspecte vizate în cadrul analizei financiar – patrimoniale sunt următoarele:

- analiza activelor întreprinderii (imobilizate şi circulante);- studiul integrităţii patrimoniale;- analiza surselor financiare de acoperire a activelor economice;- analiza echilibrului financiar al firmei;- analiza eficienţei utilizării mijloacelor patrimoniale de activ şi pasiv;Analiza bilanţieră poate fi realizată prin următoarele modalităţi:- analiza pe orizontală, care pune în evidenţă corelaţiile dintre active şi pasive şi

care evidenţiază modul în care activele imobilizate şi circulante au fost formate, pe baza surselor financiare mobilizate de către firmă;

- analiza pe verticală, care vizează structura grupelor, posturilor şi elementelor;- analiza combinată, pe orizontală şi pe verticală, prin folosirea ratelor;- analiza încrucişată, care vizează nişte corelaţii specifice care trebuie să existe între

volumul anumitor posturi de activ şi pasiv.

5.2. Analiza mijloacelor economice din activul bilanţului

În activul bilanţului sunt reflectate bunurile şi disponibilităţile deţinute de către întreprindere, precum şi drepturile de creanţă asupra terţilor. De asemenea, în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile conturilor de regularizare şi asimilate lor, cât şi primele privind rambursarea obligaţiunilor. În procesul de analiză se va avea în vedere că în activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete (valori neamortizate) grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, respectiv a posibilităţii de a fi transformate în numerar (în funcţie de ordinea inversă a lichidităţii).

58

Page 59: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Deci, mijloacele economice, sau elementele patrimoniale directe, sunt formate din activele imobilizate şi activele circulante, care sunt utilizate în procesele de investiţii, aprovizionare, producţie, stocare, conservare, desfacere (vânzare) şi încasare a bunurilor obţinute, mărfurilor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate.

Elementele de activ sunt organizate în bilanţ în ordinea inversă a lichidităţii, fiind grupate totodată şi în funcţie de modul în care participă la circuitul economic din cadrul întreprinderii, în elemente de activ cu utilizare (alocare) aciclică, în care se include grupa de „Active imobilizate” şi elemente de activ cu utilizare (alocare) ciclică, în care se include grupa de „Active circulante”.

În procesul de analiză se studiază evoluţia mijloacelor economice în dinamică, a abaterilor faţă de perioada anterioară, a structurii acestora şi a raporturilor de echilibru şi de proporţionalitate dintre diferitele categorii de active nete, cu ajutorul relaţiilor următoare:

în care: Ai – active imobilizate; Ac – active circulante; At – active totale.Analiza modificărilor structurale ale activului bilanţului se realizează cu ajutorul

ratelor de structură a activului bilanţului (rate de structură a activelor imobilizate, circulante, etc).

5.2.1. Analiza activelor imobilizate

În procesul de analiză este necesar să se aibă în vedere structura activelor imobilizate pentru care, în literatura de specialitate, se utilizează şi alte denumiri ca: „Imobilizări”, „Active fixe”, „Capital fix”, „Active aciclice” sau „Imobilizări pe termen lung”.

Având în vedere gruparea activelor imobilizate, analiza se va efectua ca structură şi dinamică, pe următoarele categorii:

- imobilizări corporale: terenuri (agricole şi silvice, cu construcţii, fără construcţii, cu zăcăminte, amenajări de terenuri); mijloace fixe (clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, instalaţii, alte imobilizări corporale);

- imobilizări necorporale: cheltuieli de constituire repartizate pe mai mulţi ani, cheltuieli de cercetare şi dezvoltare repartizate pe mai mulţi ani, concesiuni, locaţii de gestiune, brevete şi alte drepturi şi valori similare, fond comercial, alte imobilizări necorporale – ca elemente de patrimoniu, care pot constitui aport de capital al asociaţilor şi acţionarilor sau pot fi create pe parcursul desfăşurării activităţii;

- imobilizări în curs (corporale şi necorporale);- imobilizări financiare: titluri de participare (inclusiv vărsăminte de efectuat),

împrumuturi acordate pe termen lung, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe legate de participaţii şi alte creanţe de natura imobilizărilor.

59

Page 60: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Analiza se poate efectua cu ajutorul indicilor de dinamică, de realizare a programului intern, a comparaţiei, a abaterilor în mărime absolută şi relativă, a indicatorilor statistici de dispersie, de tendinţe în dezvoltare, etc.

5.2.2. Analiza activelor circulante

În cadrul activelor circulante se includ stocurile (ca valori din exploatare), creanţele sau datoriile terţilor (valori realizabile pe termen scurt) şi disponibilităţile în numerar şi de la bancă (valori disponibile).

Analiza stocurilorÎn cadrul stocurilor sunt cuprinse stocurile de rezerve materiale şi cheltuielile

pentru producţia neterminată, stocurile de produse finite, semifabricate, mărfuri (inclusiv cheltuielile de circulaţie aferente) şi ambalaje, care reprezintă valori materiale consumabile, pe termen scurt, existente în cadrul firmei, pentru asigurarea continuităţii şi ritmicităţii activităţii acesteia.

Principalele obiective ale analizei stocurilor sunt:- studierea pe total şi pe categorii, a stocurilor efective (St1) în comparaţie cu cele

optime (St0), minime sau medii antecalculate şi determinarea stocurilor peste cele optime sau sub cele optime şi a imobilizărilor în stocuri

- stabilirea cauzelor care au provocat apariţia stocurilor efective peste sau sub cele optime sau minime, precum şi a posibilităţilor de reducere şi lichidare a imobilizărilor în stocuri nenecesare;

- analiza structurii calitative a stocurilor şi depistarea celor care au o utilizare lentă, a celor neutilizabile în producţia firmei, a celor declasate, depozitate necorespunzător, în curs de casare;

- analiza lipsurilor de valori materiale.Cu ajutorul datelor din bugetul de venituri şi cheltuieli, evidenţa contabilă şi cea

tehnico-operativă, se urmăreşte măsura în care stocurile efective corespund, pe total şi pe elemente, cu cele optime sau minime.

Pentru o apreciere mai completă a activităţii firmei în ceea ce priveşte încadrarea în volumul optim al stocurilor se vor compara şi soldurile medii cu cele optime, stabilindu-se, în medie, pe trimestru sau pe an, dacă au apărut depăşiri sau nerealizări.

Cauzele principale care duc la apariţia stocurilor peste sau sub cele optime se stabilesc şi se studiază pe cele trei stadii ale circuitului economic: aprovizionare, producţie, desfacere.

Cauzele pot fi de ordin obiectiv, fiind legate de modificarea volumului sau structurii producţiei, ca urmare a unor noi condiţii ale pieţei interne sau externe de aprovizionare şi desfacere. În aceste cazuri, pentru acoperirea nevoilor sale financiare, firma poate solicita şi primi împrumuturi pe termen scurt sau alte forme de sprijin financiar.

Există însă şi cauze de ordin subiectiv, ca: activitatea neritmică, depăşirea costurilor, calitatea necompetitivă a produselor firmei, stocarea unor materiale peste necesităţi, care impun luarea unor măsuri energice şi susţinute de lichidare a apariţiei lor.

Analiza stocurilor este necesar să se continue pe feluri de materiale şi de produse pentru se constata dacă firma nu a avut unele materiale deficitare iar la altele stocuri peste necesar. În acest sens, trebuie să se urmărească şi evoluţia stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare şi modul în care s-a acţionat pentru lichidarea lor.

Principalele măsuri de lichidare a cauzelor de formare a unor stocuri peste cele optime pot fi: întocmirea la timp şi în strânsă legătură a necesarului de aprovizionare cu programul intern de producţie, cunoaşterea din timp a obligaţiilor contractuale, întocmirea

60

Page 61: Analiza Economico Financiara ECTS MN

graficelor de aprovizionare în concordanţă cu lansările în producţie a comenzilor sau a seriilor de produse, aprovizionarea ritmică cu materiale, utilizarea în producţie a stocurilor de materiale peste necesar şi diminuarea corespunzătoare a aprovizionării lor, etc.

Analiza creanţelorApariţia creanţelor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu momentele pe

care le parcurge în procesul schimbării formei acestuia (creanţe comerciale). Formarea creanţelor este determinată de relaţiile care apar între firmă, în calitate de furnizor şi clienţii săi. În această categorie se cuprind clienţii, debitorii şi decontările cu sold debitor.

În procesul de analiză se studiază dinamica acestora, pe total şi pe posturi, pe o perioadă de la 1 la 3 ani, pentru a constata evoluţia lor şi îndeosebi reducerea volumului lor, atât în mărime absolută, cât şi ca pondere în totalul activului. Având în vedere caracterul lor de imobilizare pe termen scurt a disponibilităţilor băneşti, de scoatere a acestora în afara circuitului economic al întreprinderii, creanţele se analizează şi din punctul de vedere al structurii lor, în funcţie de diferite criterii:

a) după natura lor calitativă: normale şi nenormale. În cadrul celor normale sunt cuprinse cele legate de desfăşurarea normală a circuitului economic, iar în cadrul celor nenormale se includ: debitori din reclamaţii, clienţi pentru livrări de produse refuzate, debitori pentru lipsuri, furturi şi delapidări, lipsuri de valori materiale şi pierderi din degradarea valorilor materiale, alţi debitori, etc.

b) după gradul de certitudine a încasării lor, indiferent de natura şi termenul de realizare, creanţele se grupează în creanţe certe (confirmate în scris de clienţii solvabili) şi incerte (neconfirmate) sau cu un grad diferit de probabilitate de încasare (de regulă, în această grupă se include cea mai mare parte din creanţele nenormale).

c) după durata de întârziere la încasare, creanţele se grupează în creanţe realizabile pe termen scurt (30 zile), mijlociu (60 zile) şi lung (90 zile).

Pentru încadrarea creanţelor pe cele trei categorii se calculează indicatorul „durata de imobilizare (Di)”, pe baza relaţiei:

În acest fel se pot analiza creanţele şi după gradul lor de vechime, pentru a se evita termenele de prescriere prevăzute de legislaţie.

Analiza disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelorMărimea disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor cuprinde disponibilul în casă

şi la bănci, valorile mobiliare de plasament din soldurile debitoare ale conturilor: acţiuni mobiliare de plasament, obligaţiuni mobiliare de plasament, alte valori mobiliare de plasament, prin care se evidenţiază acţiunile cotate sau necotate cumpărate de firmă pentru vânzare, obligaţii de trezorerie emise de întreprindere în vederea lansării lor pe piaţă şi a obţinerii de împrumuturi publice şi bonurile de casă sau alte valori de trezorerie emise de firmă.

Pentru a analiza disponibilităţile băneşti, ca principal element de caracterizare a trezoreriei unui agent economic, se studiază în dinamica şi structura acestora pe o anumită perioadă. Dinamica reflectă îmbunătăţirea de la un an la altul a stării de sănătate financiară a societăţii comerciale.

În procesul analizei este necesar să se stabilească gradul (net şi brut) de asigurare a întreprinderii cu disponibilităţi băneşti şi plasamente.

Gradul net de asigurare (Gnd) se determină cu ajutorul relaţiilor:

sau:

61

Page 62: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Din teoria şi practica economică rezultă că circa 3-5% din activele circulante şi –1,5% din totalul activelor imobilizate şi activelor circulante ar asigura necesităţile curente de disponibilităţi băneşti ale întreprinderii.

Gradul brut de asigurare(Gbd) se poate calcula cu relaţiile:

sau:

În cazul gradului brut de asigurare se consideră că nivelul de 30% din activele circulante şi 10% din totalul activelor imobilizate şi circulante reprezintă o situaţie normală.

Analiza structurală a acestei grupe va evidenţia măsura în care, pe parcursul anului, întreprinderea a dispus de disponibilităţi băneşti, pe care le-a plasat în titluri de valoare pentru revânzare în vederea obţinerii de profit suplimentar.

5.3. Analiza integrităţii patrimoniale şi a patrimoniului net al întreprinderii

Această analiză se axează pe cunoaşterea integrităţii valorilor materiale şi băneşti ale firmei, pe asigurarea condiţiilor păstrării şi gestionării corespunzătoare ale acestora şi stabilirea măsurilor pentru recuperarea pagubelor provocate.

În acest scop se analizează modul de realizare a programului de inventariere a gestiunilor şi de control gestionar de fond, ritmicitatea inventarelor efectuate, constatările cu privire la modul de gestionare a valorilor materiale, la mişcarea, depozitarea, stocarea şi desfacerea acestora, plusurile sau minusurile de inventar stabilite şi persoanele vinovate de apariţia acestora.

Evaluarea şi reevaluarea patrimoniului întreprinderii reprezintă comensurarea valorică a avuţiei reale a firmei, pe baza valorilor de întrebuinţare existente. Evaluarea patrimoniului, se realizează, în primul rând, pe baza prevederilor legale cuprinse în legislaţia în vigoare. În acest sens, primul aspect al analizei constă în verificarea modului de aplicare a prevederilor legale de evaluare şi reevaluare a patrimoniului societăţii şi în urmărirea reflectării în posturile bilanţului a rezultatului acestor reevaluări.

De asemenea, reevaluarea patrimoniului unei firme are în vedere stabilirea valorii economice a patrimoniului, cu ajutorul unor metode de evaluare ca: metoda activului net corectat, metoda valorii de randament, metoda raportului preţ-beneficiu, metode good-will sau a altor metode care se bazează pe fluxul disponibilităţilor (cash-flow), pe valori bursier, pe comparaţii. Pentru analiza pe bază de bilanţ se va avea în vedere valoarea contabilă a patrimoniului cuprinsă în bilanţ.

Pentru analiza activului bilanţului şi a cunoaşterii situaţiei sintetice a acestuia se determină mărimea patrimoniului net şi structura surselor financiare de acoperire a patrimoniului net al societăţii comerciale.

Patrimoniul net, (Pn) reprezintă averea reală a firmei şi se calculează astfel:Pn = Active imobilizate + Active circulante – Total datorii = ( Ai + Ac ) – DtSub formă analitică, patrimoniul net rezultă din următoarele elemente:A. Elemente de activActive imobilizate la valoarea rămasă (netă);Active circulante, exclusiv creanţe şi decontări;

62

Page 63: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Creanţe certe, exclusiv cele de investiţii;Alte decontări;Mijloace şi decontări pentru investiţii.B. Elemente de pasivObligaţii certe, exclusiv cele către personalul propriu, investiţii şi subunităţi;Obligaţii către salariaţii proprii şi unităţile subordonate;Creditori şi furnizori pentru investiţii;Credite pentru investiţii;Credite pentru pierderi.Patrimoniul net = A – BÎn acest fel se obţine patrimoniul net contabil (patrimoniul societăţii negrevat de

datorii), care se foloseşte şi în operaţiunile de evaluare a întreprinderii.Sursele financiare de acoperire a patrimoniului net sunt reflectate de capitalul

propriu şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.

5.4. Analiza surselor financiare de acoperire a mijloacelor economice

Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei firme necesită asigurarea surselor financiare pentru acoperirea ( constituirea ) mijloacelor economice ale firmei. Aceste surse pot fi grupate după destinaţie, pentru constituirea mijloacelor economice, sub forma activelor imobilizate şi circulante, ori după provenienţă, (surse proprii, asimilate, atrase sau împrumutate). În pasivul bilanţului, în grupa capitalurilor proprii, regăsim posturile de capital social subscris şi vărsat primele legate de capital ( de emisiune, de fuziune sau de aport ), subvenţii pentru investiţii, diferenţe din reevaluare, rezerve (legale, statutare şi alte rezerve), rezultatul raportat şi reportat, precum şi posturile de fonduri ( de dezvoltare, de participare la profit, de cercetare – dezvoltare, de asigurare, de organizare s.a. ). În bilanţ se cuprinde, de asemenea, şi grupa de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, reflectând sursele financiare ale firmei cu o destinaţie specifică. Totodată, sunt înscrise datoriile întreprinderii sub forma obligaţiilor şi creditelor.

5.4.1. Analiza dinamicii şi structurii capitalurilor

Pentru această analiză se utilizează categoriile de capital folosite în teoria şi practica economică : capital propriu, capital străin ( împrumutat şi atras ), capital permanent ( capital propriu + datoriile financiare sau împrumuturile pe termen mediu şi lung ), capital social.

În ceea ce priveşte structura capitalului social în analiză se au în vedere următoarele criterii :

a) criteriul subscrierii capitalului : capital social subscris ( prevăzut în actul de asociere sau statut), capital social nesubscris (oferta publică de cumpărare);

b) criteriul naturii capitalului : capital în natură, capital în numerar ( lei sau valută );c) criteriul depunerii capitalului : capital vărsat, capital nevărsat ( normal sau

întârziat);d) criteriul amortizării : capital amortizat, capital neamortizat;e) criteriul proprietăţii : capital de stat, capital cooperatist, capital privat sau capital

propriu, capital străin;f) criteriul provenienţei : capital autohton, capital din alte ţări;g) criteriul duratei de utilizare : capital propriu, capital permanent.

63

Page 64: Analiza Economico Financiara ECTS MN

În procesul de analiză trebuie avut în vedere că în mărimea capitalului social sau a cifrei statutare a surselor oricărui agent apar modificări prin operaţiuni de sporire, reducere şi amortizare.

Analiza sporirii sau a creşterii capitalului social evidenţiază realizarea acestei operaţiuni, fie prin majorarea patrimoniului, situaţie în care apare ca o creştere reală de capital, fie fără majorare de patrimoniu, respectiv o creştere internă sau fictivă de capital.

Creşterea normală şi reală a capitalului are loc concomitent cu majorarea elementelor patrimoniale de activ şi se poate realiza prin : emisiunea de noi acţiuni şi reevaluarea capitalului.

Emisiunea de noi acţiuni permite ca societatea comercială să-şi completeze cu noi acţiuni necesarul de surse financiare, pe lângă împrumuturile de la alte societăţi sau credite bancare. Emiterea de noi acţiuni prezintă avantajul că nu ajung la rambursare ca obligaţiunile şi sunt purtătoare de dividende, care depind de mărimea profitului obţinut.

Reevaluarea activului are loc prin modificarea ( fluctuaţia ) preţurilor bunurilor aflate în patrimoniul societăţii ( îndeosebi în sensul majorării ).

Sporirea fictivă sau internă a capitalului social se realizează fără majorarea patrimoniului ( a elementelor de activ ), în situaţii excepţionale şi cu acordul a ¾ din asociaţii participanţi la capitalul social prin :

- atribuirea în mod gratuit de acţiuni către creditori ( cu acordul lor scris ) pentru a compensa datoriile întreprinderii faţă de aceştia, producându-se o creştere a surselor proprii, pe de op parte, iar pe de altă parte o reducere de surse atrase, în pasivul bilanţului. Această operaţiune poate apărea numai dacă întreprinderea nu este falimentară;

- conversia obligaţiunilor în acţiuni, prin care cu acordul obligatarilor, aceştia schimbă obligaţiunile cu acţiuni. Motivaţia acestei operaţiuni constă în dorinţa conducerii întreprinderii de a micşora volumul datoriilor fără să apeleze la trezorerie.

- încorporarea rezervelor, situaţie care apare în momentul în care întreprinderea nu-şi poate achita dividendul în numerar, deci nu se regăseşte ca lichidităţi, din cauză că întregul profit este investit în averea imobiliară sau alte imobilizări. Ca urmare, prin hotărâre, cu majoritate de voturi, a AGA se poate trece din fondul de rezervă în contul de profit şi pierderi, suma care se cuvine ca dividende acţionarilor. În contul acestei sume care apare la profit, se vor emite acţiuni noi, care se distribuie în mod gratuit acţionarilor sau se pot reştampila acţiunile vechi deţinute de acţionari, cu suma care se cuvine ca dividend.

Reducerea sau diminuarea capitalului social şi, respectiv a elementelor de patrimoniu trebuie realizată cu acordul acţionarilor, reconsiderându-se mărimea capitalului. Această reducere poate apărea în două situaţii :

- datorită pierderilor societăţii, capitalul social urmând să fie diminuat şi reconsiderat la valoarea rămasă;

- datorită constatării unui cuantum prea mare al capitalului social în raport cu scopul societăţii.

Micşorarea-creşterea capitalului social, situaţie care apare atunci când o întreprindere care a obţinut pierderi, doreşte majorarea capitalului. De regulă, se parcurg două etape :

- reducerea capitalului pentru a acoperi pierderile;- majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor sau prin emiterea de noi

acţiuni.Răscumpărarea propriilor acţiuni, în principiu, nu este admisă. Totuşi, în anumite

cazuri, legislaţia poate admite răscumpărarea propriilor acţiuni cu scopul de a fi anulate, distribuite salariaţilor sau vândute terţilor.

Amortizarea capitalului social. Prin amortizarea capitalului social se înţelege operaţia de rambursare a mizelor sociale către acţionari fără să se reducă capitalul social.

64

Page 65: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Teoretic, amortizarea înseamnă a rambursa depunerile acţionarilor fără ca prin aceasta să scadă capitalul social.

Amortizarea nu trebuie să se confunde cu reducerea capitalului social pentru că prin amortizare nu se pot nivela pierderile şi nici nu se poate renunţa la vărsăminte neefectuate. Prin amortizare capitalul se modifică numai formal, transformându-se în capital amortizat numai pe seama rezervelor disponibile constituite sau prin alocarea unor părţi din beneficiile realizate. Privit din acest punct de vedere contul „Capital social” reprezintă pentru întreprindere o rezervă. Modalităţile practice de reclasare a amortizării capitalului pot fi :

- amortizarea prin rambursare egală şi directă;- amortizare prin tragere la sorţi.În cadrul relaţiilor financiar-bancare ale întreprinderii pentru asigurarea flexibilă a

surselor de fonduri necesare asigurării continuităţii economico-financiare se obţin surse împrumutate de la bănci sau terţi, persoane fizice sau juridice, ceea ce implică şi analiza limitelor de îndatorare.

Pentru realizarea unei asemenea analize se calculează, de regulă, rata de îndatorare ( netă sau brută ) cu ajutorul datelor referitoare la capitalul străin total, împrumutat sau atras şi a capitalului social, a capitalului propriu şi a capitalului permanent. Depăşirea limitelor impuse de practica economică reprezintă un risc, de aceea aceste rate pot fi denumite şi rate de risc pentru împrumutător.

Gradul de îndatorare ( de risc ) reprezintă, de regulă, raportul dintre capitalul împrumutat pe termen lung şi mijlociu şi cel subscris şi vărsat sau cel propriu, astfel :

în care : Gni – gradul sau rata netă de îndatorare;

Dtlm – datorii pe termen lung şi mediu;Ks – capital subscris.

În mod asemănător, prin prisma interesului băncilor sau a altor persoane fizice sau juridice, se poate calcula şi gradul de acoperire a capitalului împrumutat cu capitalul propriu sau cu cel subscris, astfel :

în care :Gai - gradul de acoperire a capitalului împrumutat.

În procesul de analiză se poate calcula şi o rată brută generală de îndatorare (Gbi) şi de acoperire a capitalului străin utilizat în firma respectivă, luându-se în calcul, fie numai împrumuturile pe termen lung, mijlociu şi scurt, fie că la acesta se adaugă şi obligaţiile faţă de terţi, deci toate datoriile pe termen scurt :

Pentru urmărirea limitelor îndatorării pe baza datelor din bilanţul contabil şi anexele acestuia se mai pot calcula următorii indicatori :

a)

în care :Gar – gradul acoperirii riscurilor;

b)

65

Page 66: Analiza Economico Financiara ECTS MN

în care :Gr – gradul de rambursare sau rata de acumulare;RALM – suma ratelor anuale de rambursare a împrumuturilor pe termen

lung şi mijlociu.

c) sau

în care :Grdf – gradul de rambursare a datoriilor financiare;DF – datorii financiare;CAF – capacitatea de autofinanţare;Kpr – capital propriu.

În cazurile a) şi b) se urmăreşte ca fluxul de numerar ( cash – flow ) să asigure acoperirea datoriilor pe termen lung şi mijlociu sau cel puţin suma anuală a ratelor acestora împreună cu dobânzile aferente.

În cazul analizei capitalurilor întreprinderii este necesar să se evidenţieze şi gradul de autonomie financiară şi, corespunzător de autofinanţare. Gradul de autonomie financiară (Gaf) se stabileşte ca raport între capitalul propriu şi capitalul permanent, astfel ;

Pentru analiza capitalurilor prezintă interes şi gradul de imobilizare a acestora. Gradul de imobilizare ( Gi ) se stabileşte cu ajutorul raportului dintre activele imobilizate şi capitalul social, capitalul propriu şi, mai ales, capitalul permanent. În cazul dat, situaţia se prezintă astfel :

5.4.2. Analiza echilibrului financiar

În sens general, prin echilibru se înţelege o stabilitate a unei situaţii, o armonie între elementele componente ale unui sistem, ceea ce în plan financiar implică armonizarea surselor financiare cu nevoile financiare ale întreprinderii.

La nivelul unei întreprinderi, analiza statică a echilibrului financiar se poate realiza la trei nivele:

echilibrul pe termen lung, când pentru măsurare se foloseşte indicatorul „fond de rulment", prin intermediul căruia se compară resursele permanente cu utilizările permanente;

echilibrul pe termen scurt, pentru care indicatorul folosit este „necesarul de fond de rulment", prin care se compară resursele temporare cu utilizările temporare;

echilibrul curent, când se urmăreşte nivelul trezoreriei, prin compararea disponibilităţilor cu nivelul creditelor bancare temporare.

Analiza fondului de rulmentFondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru

finanţarea activelor circulante, impusă de diferenţele dintre sumele de încasat şi sumele de plătit, precum şi de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.

De asemenea, potrivit IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare, fondul de rulment reprezintă suma cu care totalul activelor curente depăşeşte datoriile curente. Acesta este un indicator important al lichidităţii, datorită faptului că datoriile curente reprezintă obligaţii ce trebuie onorate într-o perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de

66

Page 67: Analiza Economico Financiara ECTS MN

exploatare, iar activele curente reprezintă activele ce urmează a fi transformate în bani sau consumate într-o perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de exploatare. Prin definiţie, datoriile curente trebuie plătite din activele curente. Astfel, excesul de active curente faţă de datoriile curente reprezintă fondul de rulment, ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.

Structura Bilanţului reglementată în ţara noastră, atât pentru întreprinderile mari, cât şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii, permite calculul fondului de rulment la postul E: Active circulante, respectiv datorii curente nete, care se determină pe baza următoarei relaţii: active circulante + cheltuieli în avans - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an - venituri în avans.

Potrivit concepţiei patrimoniale, fondul de rulment se poate calcula astfel: pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanţului, ca

diferenţă între capitalul permanent şi imobilizările nete:

FRN = Capital permanent (Cpm) - Imobilizări Nete (Imo)

Active imobilizate nete Capitaluri

permanenteFond de rulment

Fondul de rulment financiar (calculat pe partea de sus a bilanţului)

În această accepţiune, fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse permanente care asigură finanţarea activelor circulante. Acest excedent de resurse peraianente degajat de partea de sus a bilanţului este folosit pentru acoperirea nevoilor de finanţare din partea de jos a bilanţului, fiind destinat reînnoirii activelor circulante.

pornind de la elementele cuprinse în partea de jos a bilanţului ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

FRN = Active circulante (Ac) - Datorii pe termen scurt (Dts)

În această accepţiune, fondul de rulment evidenţiază surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanţată de resursele pe termen scurt şi care este finanţată de resurse permanente.

Active circulante

Datorii pe termen scurt

Fond de rulment

Fondul de rulment financiar (calculat pe partea de jos a bilanţului)Dacă luăm în considerare structura capitalului permanent, care este format din

capital propriu şi capital împrumutat, fondul de rulment poate fi propriu (FRP) şi împrumutat (FRI).

Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor proprii faţă de imobilizările nete şi apreciază gradul de autonomie al întreprinderii în luarea deciziilor de investiţii.

FRP = Capital propriu (CPR) - Active imobilizate nete (IMO)

67

Page 68: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Fondul de rulement împrumutat evidenţiază măsura îndatorării pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FRÎ = Fond de rulment (FRN) - Fond de rulment propriu (FRP)

Fondul de rulment este considerat ca fiind cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate, care permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată.

Analiza necesarului de fond de rulmentNecesarul de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi

sursele temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.

O altă definiţie a fondului de rulment subliniază că acest concept exprimă volumul fondului de rulment ce se prevede (din surse proprii şi atrase) să asigure activele circulante (stocuri, creanţe şi alte active), determinate pe baza unor viteze de rotaţie normale la scară naţională şi comparabile cu uzanţele internaţionale.

Pe baza bilanţului patrimonial, necesarul de fond de rulment se stabileşte astfel:NFR = (Active circulante - Disponibilităţi băneşti) - (Datoriile pe termen scurt -

Creditele pe termen scurt) = (Active circulante - Disponibilităţi băneşti) -Obligaţii pe termen scurt

Sau:NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii pe termen scurt

Nevoia de fond de rulment semnifică în esenţă, activele circulante de natura stocurilor şi a creanţelor nefinanţate pe seama obligaţiilor pe termen scurt. Obligaţiile pe termen scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc, până în momentul plăţii lor reprezintă o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante.

Analiza trezoreriei neteTrezoreria este definită în numeroase lucrări de specialitate şi în cadrul unor norme

legale.În Franţa, în diferite contexte, specialiştii au elaborat mai multe definiţii privind

trezoreria:1. Într-un sens restrâns, ea desemnează totalul lichidităţilor sau

disponibilităţilor întreprinderii;2. Într-o accepţie mai extensivă, trezoreria include soldurile debitoare la bancă

şi titlurile de plasament care se pot transforma în disponibilităţi.3. În anii '70 trezoreria netă a fost definită ca diferenţă între fondul de rulment

şi necesarul de fond de rulment şi măsurată ca diferenţă între disponibilităţi şi creditele de trezorerie.

În literatura de specialitate de la noi din ţară, conceptul de trezorerie se referă la ansamblul mijloacelor de finanţare sub formă de lichidităţi şi la creditele pe termen scurt de care dispune un agent economic pentru a putea face faţă plăţilor sale.

Alţi autori definesc trezoreria ca imaginea disponibilităţilor monetare şi plasamentelor pe termen scurt, la nivelul unei întreprinderi, apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului monetar.

68

Page 69: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Trezoreria unui agent economic poate fi considerată punctul său forte. De maniera în care se vor dirija fluxurile băneşti şi financiare, va depinde în final rezultatul agentului economic.

Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa existenţei şi mişcării titlurilor de plasament, a disponibilităţilor în conturi la bănci şi în casă, a creditelor bancare pe termen scurt şi a altor valori de trezorerie. Altfel spus, trezoreria unui agent economic poate fi privită şi prin prisma operaţiilor de gestiune legate de: valorile mobiliare de plasament, valorile de încasat, disponibilităţile băneşti şi a altor valori de trezorerie.

În mod curent, prin trezorerie se înţelege soldul final al ansamblului de fluxuri de încasări şi plăţi sau excedentul/deficitul de disponibilităţi (Dpb) faţă de creditele de trezorerie (Crt).

Fluxurile de numerar se prezintă distinct pentru activităţi de exploatare, investiţii şi finanţare. Fluxurile de numerar generat de activitatea de exploatare permite evaluarea capacităţii de rambursare, împrumuturi, plata angajaţilor, etc, fără a apela la surse externe de finanţare. Fluxurile de numerar provenite din activităţi de investiţii şi finanţare arată măsurile în care cheltuielile au servit la obţinerea resurselor generatoare de venituri şi fluxuri de numerar. Prezentarea fluxurilor de numerar din aceste activităţi este importantă în previziunea fluxurilor viitoare din încasări în numerar provenite din emisiune de acţiuni, plăţi pentru răscumpărare, încasări din emisiunea de titluri de creanţe, ipoteci, obligaţii, etc.

În practică, trezorerie i-au fost ataşate mai multe noţiuni, ca totalul valorilor de casă, ansamblul activelor lichide, cel mai frecvent utilizată fiind cea de trezorerie netă. în această accepţie, trezoreria reprezintă diferenţa dintre activul realizat şi disponibilul, pe de o parte, şi datoriile financiare pe termen scurt, pe de altă parte, respectiv diferenţa dintre valorile de trezorerie de activ şi valorile de trezorerie de pasiv.

Trezoreria se poate calcula în două modalităţi: ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:TN = FRN - NFR ca diferenţă între disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie:TN = Dpb-CrtTrezoreria netă pozitivă este rezultatul echilibrului financiar curent al întreprinderii,

când fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment. Expresia trezorerie pozitive se regăseşte sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă şi investiţiilor pe termen scurt.

Chiar dacă înregistrarea unei trezorerii pozitive pe mai multe exerciţii financiare demostrează o rentabilitate economică ridicată, nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situaţii favorabile, deoarece scopul întreprinderii nu este obţinerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.

Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar, pe termen lung absenţa resurselor stabile folosite pentru acoperirea nevoilor temporare ar putea semnifica ineficienta utilizării lor cu efecte negative în remunerarea capitalului, respectiv rambursarea împrumuturilor.

Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulantePentru analiza echilibrului financiar al firmei, una dintre corelaţiile importante o

constituie cea dintre fondul de rulment ( FR ) şi nevoia de fond de rulment ( NFR ). Nevoia de fond de rulment ( NFR ) reprezintă activele circulante care trebuie finanţate din fondul de rulment, iar mărimea sa se poate stabili ca diferenţă între activele circulante (Ac) fără disponibilităţi şi datoriile curente pe termen scurt (Dts), adică :

69

Page 70: Analiza Economico Financiara ECTS MN

NFR = Ac – DtsRezultatul acestei comparaţii este plusul sau minusul de fond de rulment. Trezoreria netă a firmei ( TN ) sau disponibilităţile băneşti ale firmei sde calculează

ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment :TN = FR – NFR

Trezoreria netă poate fi pozitivă, negativă sau egală cu zero.În unele lucrări de specialitate, îndeosebi din ţările de limbă engleză nevoia de fond

de rulment poartă denumirea de capital de lucru. Capitalul de lucru are aceeaşi funcţie ca şi fondul de rulment reprezentând volumul de bani necesar pentru a funcţiona firma în timpul de aşteptare a încasării creanţelor sale, calculându-se pe baza relaţiei :

NFR = Creanţe de încasat (clienţi şi debitori ) + Stocurile de active circulante – obligaţiile de plată pe termen scurt ( furnizori, creditori ş.a.) = CRI + SAC – Dts

În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de rate cum ar fi :

1)

unde :Rfac – rata de finanţare a activelor circulante

Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se apreciază că mărimea normală a acestei rate este de cca. 50%.

2)

unde :Rfs – rata de finanţarea a stocurilor.

Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile şi se consideră o acoperire normală dacă fondul de rulment reprezintă cca. 2/3 din totalul stocurilor.

3)

în care :Rfsc – rata de finanţare a stocurilor şi creanţelor

Această rată reflectă raportul dintre fondul de rulment şi mărimea stocuri şi creanţelor achitate şi necreditate, exprimate prin nevoia de fond de rulment. În mod normal această rată trebuie să fie > 100.

Analiza lichidităţii, şi solvabilităţii imtreprinderiiLichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe termen

scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani). O întreprindere este „lichidă" când resursele degajate de operaţiunile curente ale exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face faţă scadenţelor pe termen scurt.

Pe baza faptului că activele circulante conţin trei elemente (stocuri, cre-anţe şi disponibilităţi băneşti - inclusiv investiţii financiare pe termen scurt), se pot construi trei rate de lichiditate patrimonială.

1. Lichiditatea generală (Lg) se calculează ca raport între activele curente şi datoriile curente:

70

Page 71: Analiza Economico Financiara ECTS MN

2. Lichiditatea curentă sau intermediară, în literatura străină de specialitate, se întâlneşte şi sub denumirea de lichiditate imediată, având în vedere circulaţia în plin a titlurilor de credit (cambia şi biletul la ordin). Exprimă capacitatea firmei de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi băneşti. Este evident faptul că, mijloacele băneşti, precum şi creanţele sunt mai uşor disponibile pentru stingerea datoriilor decât o unitate de stocuri, de orice tip.

3. Lichiditatea la vedere (imediată), numită şi capacitate de plată, reflectă capacitatea firmei de a achita datoriile curente, pe baza disponibilităţilor băneşti (inclusiv a investiţiilor pe termen scurt):

Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă.. scadenţelor pe termen lung şi mediu şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care doreşte să-şi păstreze autonomia financiară şi flexibilitatea gestiunii şi rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi, dar şi dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de finanţare pe termen lung (în active corporale şi financiare) şi resursele de finanţare cu caracter permanent (capitalurile proprii şi îndatorarea la termen).

Solvabilitatea întreprinderii se exprimă cel mai des prin intermediul următorilor indicatori:

1. Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale firmei pot acoperi datoriile totale ale firmei.

Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură firma faţă de bancă şi creditori. Valoarea critică a acestei rate este de 1,5. In analiză putem distinge următoarele cazuri:

o valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că firma are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti faţă de terţi;

o valoare situată sub 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii/creditorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.

2. Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) se calculează ca raport între capitalul propriu şi suma dintre acesta şi creditele totale.

71

Page 72: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Acest indicator este calculat în cele mai multe situaţii de bănci, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite. Valoarea minimă a ratei solvabilităţii patrimoniale trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5. De regulă, o rată a solvabilităţii patrimoniale situată sub 0,3 este apreciată ca riscantă de către finanţatori.

72

Page 73: Analiza Economico Financiara ECTS MN

CAPITOLUL VI

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR

6.1. Analiza gestiunii resurselor umane

Munca reprezintă principalul factor al procesului de producţie, de aceea, asigurarea la timp a întreprinderilor cu forţa de muncă necesară şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor nivelul performanţelor economico-financiare înregistrate de agenţii economici.

Obiectivele principale ale analizei asigurării şi utilizării resurselor umane în întreprinderile industriale sunt următoarele:

- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;- situaţia calificării personalului;- circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă;- utilizarea timpului de lucru;- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.

6.1.1. Analiza asigurării întreprinderilor cu forţă de muncă

Onorarea obligaţiilor asumate de o societate comercială faţă de diverşi beneficiari presupune asigurarea cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural.

Necesarul de personal e în principiu determinat de nivelul şi evoluţia a doi factori: volumul producţiei (exprimat prin producţia fizică/valorică); eficienţa utilizării personalului, măsurată cu nivelul productivităţii muncii.

Pentru urmărirea modului de asigurare a întreprinderilor cu forţă de muncă se foloseşte indicatorul „număr mediu de salariaţi” care reflectă situaţia forţei de muncă pe o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an).

Datele necesare acestei analize se obţin din:- situaţii statistice privind forţa de muncă şi de salarizare;- balanţa mişcării forţei de muncă;- evidenţa operativă şi statistică la nivelul întreprinderilor;- proiecte de investiţii.În vederea analizei asigurării cu forţă de muncă sub aspect cantitativ şi structural

trebuie să se ţină seama de posibilităţile de grupare ale personalului unei întreprinderi în funcţie de anumite criterii.

Din punct de vedere al legăturii cu activitatea industrială, personalul se poate împărţi în: personal industrial şi personal neindustrial. În funcţie de rolul deţinut în cadrul procesului de producţie şi comercializare, personalul se grupează în:

- muncitori; - personal tehnic-productiv compus din ingineri, subingineri, maiştri,

tehnicieni;- personal de conducere şi administraţie;- personal de deservire;- personal de pază şi pompieri.

73

Page 74: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Întrucât, muncitorii reprezintă forţa de muncă ocupată nemijlocit în procesul de producţie, o atenţie deosebită trebuie acordată acestei categorii. Astfel muncitorii pot fi grupaţi :

în funcţie de raportul faţă de procesul de producţie: - muncitori de bază / auxiliari;

în funcţie de nivelul de calificare: - muncitori calificaţi / necalificaţi; în funcţie de posibilitatea determinării manoperei pe unitatea fizică /

valorică de producţie: - muncitori direct productivi / indirect productivi.Structura personalului se apreciază cu ajutorul:- ponderii categoriilor de personal rezultate din aplicarea criteriului în totalul

salariaţilor (raportul dintre numărul de salariaţi pe categorii şi totalul salariaţilor);- numărul de salariaţi din alte categorii ce revin la 100 muncitori

(exemplu: numărul de ingineri la 100 muncitori , numărul de personal TESA la 100 muncitori).

Evoluţia structurii salariaţilor se apreciază prin:- compararea ponderii (greutăţii specifice) diferitelor categorii de personal din

perioada curentă cu cea din perioada precedentă;- compararea indicilor de modificare a numărului de personal pe categorii cu

indicele pe total salariaţi.Analiza structurii salariaţilor poate fi aprofundată prin luarea în considerare şi a

altor criterii şi anume: - gruparea după vârstă (grupele de vârstă constituite din intervale de 3,5,7,10 ani sau alte intervale considerate adecvate activităţii studiate formează piramida vârstei salariaţilor); - gruparea după vechimea în muncă (se poate utiliza drept criteriu de grupare: vechimea totală în muncă, vechimea în aceeaşi unitate, vechimea în aceeaşi profesie, vechimea în post); - gruparea pe sexe.

În cadrul analizei asigurării cu personal sub aspect cantitativ se urmăreşte modificarea absolută şi procentuală a personalului atât pe total cât şi pe fiecare categorie, conform relaţiilor:

în care: - numărul mediu de personal în anul curent; - numărul mediu de salariaţi în anul de bază.Urmărirea şi analiza modificării numărului de salariaţi se face şi pe categorii,

deoarece aceste modificări nu influenţează în aceeaşi măsură asupra realizării programului de producţie. Astfel modificarea numărului de muncitori trebuie apreciată prin prisma evoluţiei indicatorilor ce caracterizează programul de producţie, a tehnicităţii producţiei şi a organizării producţiei şi a muncii, stabilindu-se în acest sens economia sau depăşirea relativă conform relaţiei:

în care: - economia sau depăşirea relativă; - numărul mediu admisibil de muncitori.Numărul mediu admisibil de muncitori se calculează după formula:

unde: - indicele modificării producţiei.Numărul mediu admisibil reflectă de fapt, numărul de muncitori pe care putea să-i

utilizeze întreprinderea, ţinând seama de modificarea producţiei şi respectându-se nivelul planificat al productivităţii muncii.

74

Page 75: Analiza Economico Financiara ECTS MN

În legătură cu celelalte categorii de salariaţi, trebuie făcută distincţie între personalul care are legături directe cu producţia, la care modificarea se poate stabili la fel ca în cazul muncitorilor şi restul personalului, la care se urmăreşte respectarea schemei de încadrare.

Analiza modificărilor absolute intervenite în numărul muncitorilor se poate adânci prin studierea modificărilor care au avut loc în cadrul principalelor categorii de muncitori, pe profesii, calificări, precum şi pe secţii şi locuri de muncă.

Pentru a scoate în evidenţă modificările intervenite în personalul unei întreprinderi, e necesar să se stabilească şi structura acestuia prin raportarea numărului de personal din fiecare categorie de personal la totalul personalului din întreprinderea respectivă. La aprecierea modificărilor intervenite în structura personalului trebuie să se ţină seama de schimbările care au avut loc în volumul de activitate al întreprinderii, în profilul şi structura organizatorică a acesteia precum şi în nivelul dotării tehnice.

6.1.2. Analiza calificării personalului

Asigurarea cantitativă şi în structură a resurselor umane trebuie să fie întregită şi prin asigurarea calitativă a personalului, respectiv a calificării salariaţilor. Pentru analiza calificării forţei de muncă e necesar să se studieze următoarele aspecte:

- situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal ;- situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării

forţei de muncă;- măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.Pentru aprecierea nivelului de calificare se folosesc indicatorii: durata medie de

şcolarizare şi coeficientul mediu al calificării.Durata medie de şcolarizare = se calculează ca raport între numărul total de

om-ani şcolarizare şi specializare şi numărul total de personal, după relaţia:

unde: - numărul de ani de şcolarizare şi specializare; - numărul de salariaţi.Acest indicator arată nivelul mediu de pregătire al personalului, dar prezintă

dezavantajul că ne arată doar o imagine de ansamblu mai mult a nivelului de instruire generală decât a gradului de calificare.

Coeficientul mediu de calificare = exprimă categoria medie de încadrare a muncitorilor şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a numărului de muncitori pe categorii de calificare cu cifra care indică categoria de încadrare şi numărul total de muncitori:

unde: - numărul de muncitori din categoria respectivă;

- categoria de încadrare; - numărul total de muncitori.În legătură cu calificarea forţei de muncă, trebuie să se studieze o serie de aspecte

care o determină cum ar fi : pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală,

75

Page 76: Analiza Economico Financiara ECTS MN

vârsta muncitorilor. Între aceste caracteristici şi calificare există relaţii de directă proporţionalitate.

În cadrul analizei se urmăreşte şi dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori cu calificare corespunzătoare categoriei medii de încadrare a lucrărilor şi operaţiunilor. Oricare ar fi neconcordanţa între cei doi indicatori se reflectă negativ în activitatea economică şi financiară a întreprinderii. Dacă într-o anumită perioadă categoria medie a lucrărilor e mai mare decât coeficientul mediu de calificare a muncitorilor înseamnă că unele lucrări au fost efectuate de muncitori cu calificare inferioară celei cerute de execuţia lucrărilor respective, fapt ce poate avea repercusiuni asupra calităţii produselor fabricate şi a productivităţii muncii. În cazul în care coeficientul mediu de calificare e mai mare decât categoria medie a lucrărilor înseamnă că se efectuează lucrări cu muncitori cu o calificare mai mare decât cea necesară , ceea ce presupune o folosire neraţională a acesteia.

Un alt aspect urmărit în cadrul analizei e legat de preocuparea pentru ridicarea calificării forţei de muncă, de care depinde eficienţa folosirii acesteia, precum şi problemele privind asigurarea protecţiei sociale şi recalificarea şomerilor.

Efectele calificării, perfecţionării şi creşterii calităţii resurselor de muncă se manifestă direct în:

- îmbunătăţirea calităţii produselor;- creşterea productivităţii muncii;- reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale;- exploatarea raţională şi eficientă a utilajelor;- creşterea veniturilor individuale.Pentru asigurarea, menţinerea şi adaptarea nivelului de calificare la cerinţele

factorilor care impun calitatea forţei de muncă, se poate acţiona pe următoarele direcţii:- recrutarea şi încadrarea de personal cu un nivel de calificare concordant cu

cerinţele proceselor tehnologice;- şcolarizarea prin cheltuieli proprii a viitorului personal în şcoli profesionale,

licee de specialitate, şcoli postliceale de maiştri, universităţi;- organizarea şi promovarea formelor de calificare prin ucenicie şi practică la

locurile de muncă;- organizarea de cursuri de reciclare şi perfecţionare în cadrul societăţii

comerciale, pentru toate categoriile de personal;- perfecţionarea personalului în instituţii de învăţământ şi cercetare

specializate;- introducerea de examinări şi /sau teste teoretice şi practice periodice pentru

confirmarea pe post şi/sau pentru promovarea personalului pentru toate categoriile de salariaţi.

6.1.3. Analiza stabilităţii forţei de muncă

Mişcarea personalului /circulaţia acestuia e reprezentată de modificările care intervin în mărimea personalului unei întreprinderi datorită intrărilor şi plecărilor care au avut loc în cursul unei perioade de timp.

Mişcarea personalului poate fi determinată de cauze obiective cum ar fi: modificarea volumului de activitate, modificarea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderii, pensionări, decese, plecări la studii/pentru satisfacerea stagiului militar, precum şi de cauze subiective ca: plecări fără aprobarea întreprinderii, demisii, desfacerea contractului de muncă pentru absenţe nemotivate şi abateri disciplinare.

76

Page 77: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Pentru caracterizarea mişcării personalului se pot folosi următorii indicatori: coeficientul intrărilor; coeficientul plecărilor; coeficientul circulaţiei totale; coeficientul stabilităţii.

Coeficientul intrărilor - exprimă raportul dintre numărul de personal intrat( încadrat, angajat) şi numărul mediu scriptic de personal din perioada analizată:

unde: I – numărul de personal intrat; - coeficientul intrărilor; - numărul mediu scriptic de personal.Acest indicator arată ponderea personalului nou angajat în total personal şi se poate

calcula pe total personal sau pe categorii de personal utilizând diferite criterii de structurare a salariaţilor.

Coeficientul plecărilor - se stabileşte ca raport între numărul de personal plecat din întreprindere şi numărul mediu scriptic de personal, în perioada analizată:

unde: - coeficientul plecărilor; P - numărul de personal plecat.Indicatorul măsoară ponderea în totalul personalului al celor plecaţi din

întreprindere într-o anumită perioadă şi ajută la aprecierea intensităţii ieşirilor de personal.Coeficientul circulaţiei totale - se determină ca raport între numărul total de

personal intrat şi plecat într-o perioadă de gestiune şi numărul mediu scriptic de personal:

unde: - coeficientul circulaţiei totale.Acesta măsoară ponderea mişcării totale a personalului (intrări şi plecări) în totalul

personalului şi se poate calcula pe total salariaţi ,pe categorii de personal sau pe subunităţi organizatorice ale întreprinderii.

Coeficientul stabilităţii - se poate determina :a) raport dintre numărul de personal în vechime mai mare de 5ani în întreprindere şi

numărul mediu scriptic (limita de vechime luată în calcul poate fi adaptată în funcţie de specificul şi particularităţile unităţii);

b) coeficientul stagiului în aceeaşi unitate calculat ca raport între vechimea în întreprinderea analizată (t) a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă, exprimată în ani:

c) vechimea medie în aceeaşi unitate:

Acesta exprimă ponderea personalului cu stabilitatea relativ ridicată, în totalul personalului şi se poate calcula pe total personal, pe categorii de personal sau pe sectoare de activitate. Cu cât gradul de stabilitate e mai ridicat se înregistrează efecte pozitive manifestate prin:

- scăderea frecvenţei acţiunilor de recrutare şi încadrare cu personal;- creşterea productivităţii şi a eficienţei resurselor de muncă.

77

Page 78: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Principalele măsuri ce pot fi întreprinse de către agentul economic pentru stabilitatea forţei de muncă sunt:

- aplicarea principiilor cointeresării materiale;- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de transport şi de locuit;- crearea unui climat favorabil în colectivele de muncă;- respectarea normelor de etică;- îmbunătăţirea activităţii de recrutare, angajare şi promovare.

6.1.4. Analiza utilizării timpului de lucru

Timpul total de lucru al personalului dimensionează nivelul resurselor de muncă pentru o perioadă de gestiune. Principalele obiective ale analizei utilizării timpului de lucru se referă la:

- aprecierea disponibilului de resurse umane;- folosirea deplină şi raţională a timpului de lucru;- identificarea cauzelor care determină neutilizarea timpului de lucru;- estimarea efectelor neutilizării timpului de lucru;- fundamentarea măsurilor şi acţiunilor pentru diminuarea şi eliminarea

pierderilor de timp.Pentru analiza utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa timpului de

lucru al muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi.Principalele categorii de timp utilizate pot fi exprimate în om-zi /om-ore şi sunt

următoarele:a) Fond de timp calendaristic - se determină înmulţind numărul mediu al

muncitorilor cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (dacă e exprimat în om-zile) şi se va ţine seama şi de durata legală a zilei de lucru (dacă e exprimat în om-ore):

- în om-zile: ;- în om-ore: în care: - fond de timp calendaristic; - număr de personal; - număr de zile calendaristice; h – durata legală a zilei de lucru (durata normală). b) Fond de timp maxim disponibil ( ) – se determină scăzând din fondul de timp

calendaristic timpul aferent concediilor legale de odihnă, a zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.

în care: - fond de timp maxim disponibil; - timp aferent concediilor de odihnă; - timp aferent zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.c) Fond de timp efectiv lucrat (utilizat) ( ) – reprezintă numărul de om-zile / om-

ore efectiv lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale / suplimentare:

în care: - fond de timp efectiv lucrat (utilizat); - fond de timp neutilizat.d) Fond de timp neutilizat ( ) – exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi

nejustificate care au avut loc în cursul perioadei de gestiune.

78

Page 79: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Astfel, între fondul de timp disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există următoarele relaţii:

Indicatorul om-zile indică zilele în care muncitorii s-au prezentat la lucru,

indiferent dacă au lucrat ziua întreagă conform duratei legale sau nu au lucrat ziua întreagă, ori dacă au prestat ore suplimentare. Deci acesta nu ia în calcul pierderile de timp din cadrul zilei de lucru.

Indicatorul om-ore exprimă mărimea timpului efectiv lucrat, respectiv numărul de ore în care lucrătorul a fost prezent la lucru.

Pentru a caracteriza gradul de utilizare a timpului de lucru se folosesc următorii indicatori ai utilizării timpului de lucru:

a) Gradul de folosire a fondului de timp disponibil - se determină prin

raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:

În practica întreprinderilor, în cadrul timpului efectiv se înregistrează, în afară de timpul util consumat pentru obţinerea produselor bune şi o serie de alte elemente de timp consumat neraţional, ca de exemplu timpul consumat pentru produsele rebutate.

Pentru caracterizarea reală a gradului de utilizare a timpului de lucru e necesar ca din timpul efectiv să se elimine toate categoriile de timp folosite în mod neraţional.

b) Durata medie a zilei de lucru - măsoară numărul de ore lucrate în medie pe zi de un salariat. Nivelul său poate fi comparat cu durata normală a unei zile de lucru, identificându-se următoarele situaţii:

- , când se lucrează în afara programului normal stabil;- , se utilizează integral orele normale de activitate;- , neutilizarea timpului de lucru.

c) Gradul de utilizare a numărului mediu de muncitori - care se calculează

ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s-au prezentat efectiv la lucru şi

numărul mediu scriptic din perioada respectivă :

În cadrul analizei se urmăreşte mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum şi structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de timp din întreruperi datorită concediilor medicale, concedii fără plată, învoiri, absenţe nemotivate, etc.

Pierderile de timp pot fi justificate / nejustificate, fapt pentru care trebuie să se stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp.

Cauzele neutilizării timpului de lucru disponibil pot fi grupate pe 3 categorii: cauze obiective :- concedii de boală, concedii de maternitate;- program redus pentru boală / maternitate; concedii pentru studii ;- cazuri de forţă majoră. cauze subiective - absenţe nemotivate; concedii fără plată;- nerespectarea programului de lucru (întârzieri, plecări mai devreme);

79

Page 80: Analiza Economico Financiara ECTS MN

cauze datorate conducerii şi organizării: - întreruperi de zile întregi / în cadrul schimbului generate de:- lipsa de materii prime, materiale; lipsa de energie, combustibil;- prelungirea duratelor de execuţie a reviziilor şi reparaţiilor;- deficienţe de natură organizatorică (dimensionarea loturilor, programare

operativă, pregătirea fabricaţiei);- greve.Utilizarea incompletă a timpului de lucru are o serie de consecinţe negative asupra

activităţii întreprinderii, cum sunt:- diminuarea volumului producţiei; scăderea productivităţii muncii;- folosirea neraţională a mijloacelor de producţie; prestarea de ore

suplimentare;- creşterea costului de producţie.Pentru caracterizarea modului de folosire a forţei de muncă, a timpului de lucru se

poate folosi şi coeficientul de schimburi. Sporirea acestuia duce la obţinerea unor creşteri însemnate de producţie cu acelaşi capital fix, la economisirea fondurilor de investiţii, la ridicarea rentabilităţii precum şi la preîntâmpinarea pericolului uzurii morale.

Mărimea coeficientului de schimburi se poate determina:a) prin raportarea numărului de muncitori care lucrează în toate schimburile la

numărul de muncitori din schimbul cu activitate maximă, care de regulă e schimbul întâi:

b) prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile exprimat în om-zile / om-ore, la timpul efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:

Determinarea coeficientului de schimburi în funcţie de numărul de om-ore efectiv lucrate e cea mai reală, deoarece ţine seama de pierderile de timp înregistrate în cadrul schimburilor, iar mărimea lui va fi mai mică.

De asemenea, pentru caracterizarea gradului de acoperire a locurilor de muncă, se calculează coeficientul folosirii locurilor de muncă prin împărţirea numărului de om-zile lucrate în schimbul cu activitate maximă ( ) la numărul locurilor de muncă (L), înmulţit cu numărul zilelor lucrătoare ( ) din acea perioadă:

Pentru limitarea şi eliminarea pierderilor de timp şi utilizarea cât mai completă a timpului disponibil trebuie să se acţioneze în următoarele direcţii:

- aprovizionarea ritmică cu materii prime şi materiale atât a unităţii cât şi a locurilor de muncă;

- organizarea judicioasă a producţiei şi a muncii;- respectarea termenelor (şi reducerea )de efectuare a reparaţiilor şi reviziilor

periodice;- efectuarea la timp şi de calitate a operaţiilor de întreţinere curente şi reglare pentru

a evita căderile accidentale;- aplicarea unor măsuri coercitive pentru nerespectarea programului de lucru şi

pentru absenţe nemotivate;- corelarea veniturilor cu efortul şi rezultatele muncii;- crearea unui climat de muncă stimulativ;

80

Page 81: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- stabilirea şi repartizarea sarcinilor pe lucrări astfel încât să se asigure încărcarea raţională şi completă a timpului disponibil pe un muncitor, etc.

6.1.5. Analiza productivităţii muncii şi a căilor sale de creştere

Productivitatea muncii este unul dintre cei mai importanţi indicatori sintetici ai eficienţei activităţii economice a întreprinderilor, care exprimă rodnicia cu care este cheltuită munca vie.

Creşterea productivităţii muncii constituie cel mai important factor de sporire a volumului producţiei, de reducere a costurilor de producţie şi de creştere a rentabilităţii şi competitivităţii produselor pe piaţa internă şi externă.

Principalele obiective ale analizei productivităţii muncii sunt:a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;b) analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii;c) analiza productivităţii marginale a muncii;d) analiza căilor de creştere a productivităţii muncii.

Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii Productivitatea muncii se manifestă ca raport între rezultatele activităţii de

exploatare şi comercializare şi consumul total de muncă (producţia pe unitatea de consum de muncă ) sau ca raport între consumul total de muncă şi rezultatele totale (consum de muncă pe unitatea de rezultate).

sau

în care: W – productivitatea muncii; Q – volumul producţiei; T – consumul total de timp de muncă; t – consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.Deci, nivelul productivităţii muncii exprimă volumul producţiei obţinute într-o

unitate de timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creşterea productivităţii muncii presupune sporirea volumului producţiei cu aceleaşi cheltuieli de muncă sau reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs.

Între nivelul celor doi indicatori ai productivităţii muncii există un raport de inversă proporţionalitate, astfel:

;

În funcţie de sfera de cuprindere, productivitatea muncii îmbracă două forme: productivitatea muncii sociale şi productivitatea muncii individuale.

Productivitatea muncii sociale exprimă eficacitatea consumului total de muncă vie şi materializată la nivelul întregii societăţi, în condiţiile sociale de producţie dintr-o anumită perioadă.

Productivitatea muncii individuale indică eficacitatea cu care este cheltuită forţa de muncă de către un muncitor sau de un colectiv de lucrători dintr-o secţie, întreprindere sau ramură în condiţii specifice de înzestrare tehnică, calificare şi intensitate normală a muncii. Ea arată, de obicei, gradul de economisire a muncii vii şi se măsoară prin timpul de muncă individual cheltuit pentru producerea unui anumit produs sau prin cantitatea de produse obţinute de către un muncitor sau de întregul colectiv al secţiei, întreprinderii sau ramurii respective.

81

Page 82: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Principalii indicatori ai volumului producţiei utilizaţi în calculul productivităţii muncii pot fi: producţia exerciţiului, producţia marfă, cifra de afaceri, valoarea adăugată. Nivelul productivităţii muncii stabilit pe baza indicatorilor valorici ai producţiei industriale trebuie apreciat prin prisma avantajelor şi deficienţelor pe care le prezintă aceşti indicatori.

În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi orară, zilnică şi anuală. Pentru calcularea productivităţii muncii orare sau zilnice, timpul de muncă se exprimă în om-ore şi respectiv om-zile, iar în cazul productivităţii anuale, ca unitate de măsură a timpului de muncă se foloseşte indicatorul „ număr mediu de muncitori sau de salariaţi ”.

Pentru analiza situaţiei generale a productivităţii muncii exprimată valoric se pot utiliza următorii indicatori:

- productivitatea muncii anuală;- productivitatea muncii zilnică;- productivitatea muncii orară.Nivelul productivităţii muncii anuale se stabileşte prin raportarea producţiei

exerciţiului, producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul mediu de personal sau de muncitori:

Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate în timpul anului şi pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine productivitatea zilnică.

Nivelul productivităţii muncii zilnice se poate stabili fie prin raportarea producţiei exerciţiului, producţiei marfă sau a valorii adăugate la numărul total de om-zile lucrate, fie prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de zile lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an:

sau

în care: – numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană angajată;

– numărul total de om-zile lucrate într-un an de către toţi muncitorii sau de întregul personal.

Nivelul productivităţii muncii orare se determină fie prin raportarea producţiei exerciţiului, producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de om-ore lucrate de către toţi muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, sau ca raport între productivitatea muncii zilnice la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi:

; ;

în care: – numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o persoană angajată;

– numărul mediu de ore lucrate într-o zi (durata medie a zile de lucru) de un muncitor sau o persoană angajată;

– numărul total de om-ore lucrate de toţi muncitorii sau întregul personal în perioada analizată.

După determinarea nivelului productivităţii muncii trebuie să se stabilească: abaterea absolută a productivităţii muncii :

82

Page 83: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- diferenţa, în mărimi absolute, dintre nivelul productivităţii din perioada curentă şi cea de bază;

indicele productivităţii muncii :

- proporţia în care se regăseşte nivelul productivităţii din perioada curentă în nivelul perioadei de bază;

abaterea în mărimi relative a productivităţii muncii :

Analiza factorială a productivităţii muncii se realizează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ.

Astfel, productivitatea muncii anuală depinde în mod direct de numărul mediu de zile lucrate de un muncitor sau o persoană angajată, numărul de ore lucrate într-o zi şi de nivelul productivităţii muncii orare. Aceste legături se exprimă astfel:

Măsurarea sensului şi mărimii factorilor:1. Modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor:

2. Modificarea productivităţii muncii zilnice:

2.1. Modificarea numărului mediu de ore lucrate într-o zi:

2.2. Modificarea productivităţii muncii orare:

Analiza productivităţii marginale a muncii În urmărirea productivităţii muncii, pe lângă nivelul acestui indicator, stabilit ca o

medie la nivelul unităţii economice, se impune şi analiza eficienţei consumatorilor suplimentare (marginale) a forţei de muncă şi care se apreciază prin intermediul productivităţii muncii marginale:

în care: – productivitatea marginală a muncii; ∆ Q – sporul de producţie determinat de consumul suplimentar de muncă; ∆ T – consumul suplimentar de muncă.Consumul suplimentar de muncă poate viza sporirea producţiei sau îmbunătăţirea

calităţii produselor şi implicit a cifrei de afaceri şi a valorii adăugate. Se justifică un

83

Page 84: Analiza Economico Financiara ECTS MN

consum suplimentar de muncă atunci când ritmul de creştere a producţiei devansează pe cel al evoluţiei consumului de muncă. În aceste condiţii productivitatea marginală va fi superioară productivităţii medii a muncii.

Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o serie de factori

naturali, tehnico-organizatorici, economici, social-politici, psihologici şi structurali.Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt:- introducerea progresului tehnic;- ridicarea calificării forţei de muncă;- introducerea unor metode moderne de management;- perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.Pentru stabilirea corectă a căilor de creştere a productivităţii muncii este necesar să

se ţină seama de toţi factorii care acţionează asupra nivelului şi dinamicii productivităţii muncii, precum şi de particularităţile procesului de producţie din fiecare ramură şi întreprindere.

Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere. În cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele sale precum şi a consecinţelor acestuia. În acest scop trebuie să se studieze situaţia mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.

Situaţia mecanizării producţiei se analizează cu ajutorul gradului de mecanizare stabilit ca raport între volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat şi volumul total de activitate, adică:

în care: - gradul de mecanizare; - volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat; - volumul total de activitate.O formă superioară de introducere a progresului tehnic o reprezintă automatizarea.

Situaţia automatizării proceselor de producţie se urmăreşte cu ajutorul gradului de automatizare al producţiei şi al muncii, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinută în mod automatizat şi volumul total al producţiei fabricate sau ca raport între numărul

de muncitori care lucrează la liniile automatizate şi numărul total al muncitorilor, adică:

;

în care: - gradul de automatizare al producţiei; - gradul de automatizare al muncii.În mod asemănător, se poate stabili şi gradul de chimizare sau cibernetizare a

producţiei prin raportarea producţiei obţinute prin asemenea procedee la volumul total al producţiei fabricate.

Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii, reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori, reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.

84

Page 85: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a muncii reprezintă o cale importantă de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care tehnica şi nivelul înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea fondurilor de investiţii.

Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii cuprinde trei laturi principale: perfecţionarea metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi perfecţionarea organizării muncii.

Perfecţionarea metodelor de conducere necesită introducerea metodelor moderne de conducere şi decizie, perfecţionarea sistemului informaţional, îmbunătăţirea structurii organizatorice a întreprinderii, delimitarea corectă a competenţelor şi răspunderilor, etc. În cadrul analizei se pot urmări unele aspecte legate de eficienţa activităţii de conducere, cum ar fi: mărimea cheltuielilor de conducere, modul de fundamentare a deciziilor, numărul nivelelor ierarhice şi mărimea ponderii ierarhice, volumul lucrărilor efectuate, cantitatea, calitatea, circuitul şi costul informaţiilor, etc.

Perfecţionarea managementului producţiei presupune: optimizarea concentrării, specializării şi cooperării în producţie, îmbunătăţirea pregătirii, programării, lansării şi urmăririi operative a producţiei, organizarea raţională a fluxului tehnologic şi amplasarea judicioasă a utilajelor, eliminarea locurilor înguste, a întreprinderilor şi golurilor de producţie, aprovizionarea ritmică a întreprinderilor, secţiilor şi locurilor de muncă cu materii prime, materiale, piese de schimb, scule, dispozitive, verificatoare, asigurarea documentaţiei şi asistenţei tehnice corespunzătoare, organizarea riguroasă a controlului calităţii producţiei.

Perfecţionarea organizării muncii contribuie la creşterea producţiei şi a productivităţii muncii prin folosirea deplină şi eficientă a timpului de lucru, prin eliminarea pierderilor de timp nejustificate, perfecţionarea sistemului de normare a muncii, organizarea raţională a locului de muncă şi asigurarea unor condiţii optime de muncă în conformitate cu principiile ergonomiei.

O altă cale importantă de sporire a productivităţii muncii o constituie ridicarea calificării forţei de muncă şi folosirea eficientă a acesteia.

În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al producţiei cu nivelul de calificare şi folosire a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia ridicării calificării şi consecinţele acestora.

Un rol important în sporirea productivităţii muncii revine perfecţionării cointeresării materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte îmbinarea stimulării materiale pentru rezultatele obţinute în producţie cu răspunderea materială pentru daunele provocate în activitatea depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de premiere, de participare la profit.

6.2. Analiza asigurării și folosirii capitalului fix

Un factor principal care influenţează modul de realizare a programului de producţie, precum şi rezultatele economico-financiare ale întreprinderilor industriale îl constituie mijloacele (activele) fixe sau capitalul fix. De aceea, dotarea întreprinderilor cu mijloace fixe necesare şi folosirea raţională a acestora constituie o cale importantă de sporire a eficienţei fiecărei societăţi comerciale.

Principalele obiective ale analizei asigurării şi folosirii mijloacelor fixe sunt:- analiza dinamicii, structurii şi stării funcţionale a mijloacelor fixe;- analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe;- analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe;- analiza eficienţei folosirii mijloacelor fixe.

85

Page 86: Analiza Economico Financiara ECTS MN

6.2.1. Analiza dinamicii, structurii şi stării mijloacelor fixe

Pentru analiza asigurării societăţilor comerciale industriale cu mijloace fixe se studiază următoarele aspecte:

- volumul şi dinamica mijloacelor fixe;- structura mijloacelor fixe;- starea funcţională a mijloacelor fixe.În vederea studierii acestor aspecte, trebuie să se cunoască posibilităţile de grupare

a mijloacelor fixe, în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după destinaţia lor, mijloacele fixe se împart în:

- mijloace fixe productive, adică acele mijloace fixe care se află în sfera producţiei materiale şi participă nemijlocit în procesul de producţie;

- mijloace fixe neproductive care sunt folosite în scopuri neproductive.După locul şi rolul pe care îl ocupă în procesul de producţie, mijloacele fixe se

împart în:- mijloace fixe active – sunt cele care participă în mod efectiv la procesul de

producţie;- mijloace fixe pasive – au rolul de a asigura condiţiile necesare desfăşurării

normale a producţiei şi de a proteja activităţile umane.După apartenenţa lor, mijloacele fixe pot fi proprii şi închiriate.Pentru analiza dinamicii mijloacelor fixe trebuie să se urmărească volumul acestora

pe ansamblul întreprinderii şi pe grupe de mijloace fixe precum şi evoluţia lor în timp. În acest scop se calculează modificarea absolută şi procentuală a valorii mijloacelor fixe la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei analizate sau faţă de altă perioadă luată ca bază de comparaţie.

Valoarea mijloacelor fixe sau a capitalului fix de la sfârşitul perioadei ( ) depinde de valoarea de inventar ( intrare ) a mijloacelor fixe de la începutul perioadei ( ) şi de situaţia intrărilor ( I ) şi a ieşirilor ( E ) de mijloace fixe în cursul perioadei respective , adică :

Asigurarea capitalului fix în cursul unei perioade poate fi apreciată mai bine

folosind o valoare medie, care depinde de valoarea de intrare ( inventar ) a mijloacelor fixe, de la începutul perioadei respective şi de valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de mijloace fixe, astfel :

unde : - valoarea de intrare sau de inventar a mijloacelor fixe intrate sau ieşite în

cursul anului ;

– timpul de funcţionarea sau nefuncţionare rămas până la sfârşitul anului, exprimat în luni întregi;

– valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.Modificarea absolută şi procentuală a valorii medii anuale a mijloacelor fixe atât pe

total, cât şi pe grupe ale acestora, se determină astfel :

86

Page 87: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Prin studierea modificărilor absolute şi procentuale pe categorii de mijloace fixe se pot face aprecieri cu privire la preocuparea fiecărei societăţi comerciale pentru asigurarea, în principal, cu acele mijloace fixe care au un rol hotărâtor în îndeplinirea programului de producţie şi în ridicarea nivelului de înzestrare tehnică a muncii. De regulă, mijloacele fixe direct productive trebuie să înregistreze ritmul cel mai mare de creştere, ceea ce are consecinţe pozitive asupra eficienţei activităţii economice a întreprinderilor.

O latură importantă a analizei asigurării cu capital fix o constituie studierea structurii mijloacelor fixe. În acest scop se determină ponderea ( g ) deţinută de fiecare categorie de mijloace fixe în totalul mijloacelor fixe ale întreprinderii, precum şi modificările care au intervenit în cadrul acestei structuri la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei analizate, sau în dinamică pe mai mulţi ani, astfel :

, iar

unde : – valoarea capitalului fix pe categoriiUn aspect important al analizei asigurării cu mijloace fixe îl constituie studierea

stării funcţionale a acestora. În acest scop se urmăreşte :- gradul de uzură ;- gradul de reînnoire ;- modul de întreţinere a mijloacelor fixe.Gradul de uzură sau coeficientul de uzură ( ) a mijloacelor fixe se calculează

ca raport între mărimea uzurii sau a amortizării mijloacelor fixe şi valoarea de inventar sau de intrare a acestora. Acest coeficient se stabileşte la începutul şi la sfârşitul perioadei analizate, atât pe total cât şi pe categorii de mijloace fixe, astfel :

;

în care : - amortizarea mijloacelor fixe la începutul sau sfârşitul anului; - valoarea de inventar a mijloacelor fixe la începutul sau sfârşitul

anului.Coeficientul de uzură se poate stabili şi prin raportarea duratei consumate, respectiv

a duratei de funcţionare efectivă, la durata normată de funcţionare a mijloacelor fixe, exprimată în ani:

;

în care: – durata de serviciu consumată ; – durata de serviciu rămasă ; – durata de serviciu normată.Gradul sau coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe ( ) se stabileşte ca

raport între valoarea mijloacelor fixe noi ( ) adică intrările de mijloace fixe, prin investiţii şi valoarea de inventar a mijloacelor fixe de la sfârşitul anului ( ) astfel:

Pentru aprecierea cât mai corectă a stării de funcţionare a mijloacelor fixe trebuie să se urmărească situaţia realizării programului de reparaţii capitale şi curente. Modul de

87

Page 88: Analiza Economico Financiara ECTS MN

efectuare al acestor reparaţii scoate în evidenţă preocuparea întreprinderilor pentru întreţinerea corespunzătoare a mijloacelor fixe şi menţinerea capacităţii funcţionale a acestora.

Cu ocazia analizei realizării programului de reparaţii capitale trebuie să se studieze şi situaţia cheltuielilor pentru reparaţii, calitatea reparaţiilor efectuate, precum şi măsurile luate de întreprindere pentru scurtarea perioadei de reparaţii. În acest sens, se poate stabili un coeficient ca raport între costul reparaţiilor preluarea iniţială a mijloacelor fixe, iar depăşirea anumitor limite ale acestui coeficient evidenţiază ineficienţa activităţii de reparaţii şi necesitatea înlocuirii utilajelor uzate.

6.2.2. Analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe

Îmbunătăţirea folosirii extensive a mijloacelor fixe presupune folosirea deplină a parcului de maşini şi utilaje aflate în dotarea întreprinderilor industriale şi creşterea timpului de funcţionare al maşinilor şi utilajelor.

În vederea caracterizării modului de folosire a parcului de maşini şi utilaje se pot stabili anumiţi coeficienţi, cum ar fi: coeficientul parcului inventar, coeficientul parcului instalat.

Coeficientul de folosire a parcului total ( ) sau inventar se determină ca raport între numărul de maşini şi utilaje instalate ( ), indiferent dacă acestea funcţionează sau nu şi numărul total ( ) de maşini şi utilaje existente în inventarul întreprinderii, adică:

Rezerva totală ( ) de creştere a capacităţii prin reducerea numărului de maşini neinstalate se determină pe baza relaţiei:

Coeficientul de folosire a parcului instalat ( ) se determină ca raport între

numărul de maşini şi utilaje aflate în funcţiune ( ) şi numărul de maşini şi utilaje instalate ( ), respectiv:

Rezerva de creştere a capacităţii prin eliminarea utilajelor care nu funcţionează datorită avariilor, intervenţiilor, reparaţiilor neprogramate se calculează cu formula:

Cei doi indicatori se pot stabili pe grupe de maşini şi utilaje sau pe total.Gradul de utilizare extensivă a maşinilor şi utilajelor se poate aprecia mai corect cu

ajutorul timpului de funcţionare al acestora.Pe baza datelor din raportul statistic privind utilizarea timpului de lucru al maşinilor

şi utilajelor şi a datelor din raportul statistic privind folosirea capacităţilor de producţie, se poate stabili structura timpului de lucru al maşinilor şi utilajelor care cuprinde: mărimea fondului de timp calendaristic, a fondului de timp disponibil, a fondului de timp programat şi a fondului de timp efectiv lucrat.

Fondul de timp calendaristic ( ) reprezintă limita maximă de timp şi se determină prin înmulţirea numărului de maşini şi utilaje instalate ( ) cu numărul de zile calendaristice ( ) şi cu durata zilei calendaristice, care este de 24 ore, adică:

88

Page 89: Analiza Economico Financiara ECTS MN

sau

în care: – numărul de maşini instalate la care se urmăreşte timpul de lucru;

- timpul calendaristic pe fiecare maşină.Fondul de timp disponibil ( ) se determină prin scăderea din timpul calendaristic

a timpului aferent duminicilor şi sărbătorilor legale ( ), precum şi a celui aferent reparaţiilor planificate ( ) şi opririlor tehnologice programate ( ), adică:

sau

unde: – fondul de timp disponibil pe fiecare maşină.Fondul de timp programat ( ) reprezintă diferenţa dintre fondul de timp

disponibil şi timpul aferent schimburilor neprogramate ( ):

sau

unde: – timpul programat pe fiecare maşină.Mărimea timpului efectiv lucrat ( ) reprezintă diferenţa dintre timpul programat şi

întreruperile accidentale sau neprogramate ( ), respectiv:

sau

unde: – timpul efectiv lucrat pe fiecare maşină; – timpul neutilizat pe fiecare maşină.Analiza utilizării extensive a maşinilor şi utilajelor se utilizează pe baza categoriilor

de timp prezentate, cu ajutorul următorilor indicatori:Indicele utilizării fondului de timp calendaristic ( ) care se determină ca raport

între fondul de timp efectiv şi fondul de timp calendaristic:

Indicele utilizării fondului de timp disponibil ( ), care se determină sub forma raportului dintre timpul efectiv şi timpul disponibil:

Indicele utilizării fondului de timp programat ( ), se calculează prin raportarea timpului efectiv la timpul programat:

De asemenea, pentru urmărirea folosirii extensive a mijloacelor fixe în diferite întreprinderi industriale se poate utiliza şi coeficientul de schimburi al utilajelor. În acest scop se pot folosi două modalităţi pentru calculul coeficientului de schimburi al utilajelor (

):- prin raportarea numărului de utilaje care au funcţionat în fiecare schimb, la

numărul de utilaje folosite în schimbul cu activitate maximă care este de obicei schimbul întâi:

89

Page 90: Analiza Economico Financiara ECTS MN

- prin raportarea timpului de funcţionare din toate schimburile la timpul de funcţionare din schimbul maxim:

Îmbunătăţirea folosirii timpului de lucru al maşinilor şi utilajelor necesită eliminarea cauzelor care provoacă pierderile de timp cum ar fi: absenţele nemotivate, învoirile, fluctuaţia forţei de muncă, întreruperile în procesul de producţie datorită lipsei de comenzi, materiale sau energie, etc.

6.2.3. Analiza folosirii intensive a capitalului fix

Utilizarea intensivă a mijloacelor fixe reflectă producţia ce se poate obţine pe o unitate de capacitate într-o perioadă de timp. Pentru caracterizarea folosirii intensive a capitalului fix se folosesc următorii indicatori:

- indicii tehnico-economici de utilizare intensivă;- indicii de utilizare a capacităţii de producţie;- randamentul mediu pe un utilaj şi pe oră-maşină. Indicii tehnico-economici de utilizare intensivă a mijloacelor fixe ( ) se

determină pe grupe de maşini şi utilaje şi reprezintă raportul dintre volumul producţiei (Q) şi caracteristica utilajului (C) înmulţită cu timpul de funcţionare (T), adică:

Acest indicator se exprimă în mod diferit în funcţie de caracteristica utilajelor (volum, suprafaţă, capacitate) şi de particularităţile procesului tehnologic.

Indicele de utilizare a capacităţii de producţie ( ) se determină ca un raport între volumul producţiei obţinute (Q) şi capacitatea de producţie a întreprinderii ( ):

La rândul său, mărimea capacităţii de producţie se determină, în general, cu ajutorul relaţiei:

Modalităţile de determinare a capacităţii de producţie prezintă o serie de

particularităţi, în funcţie de tipul tehnologiei de fabricaţie şi de organizarea procesului de producţie.

Un obiectiv important al analizei îl constituie stabilirea rezervelor de capacităţi de producţie întrucât existenţa unor locuri înguste de producţie determină anumite diferenţe între mărimea capacităţii de producţie ( ), producţia programată ( ) şi producţia efectivă ( ). Rezervele de capacitate se stabilesc astfel:

În cadrul analizei se pot scoate în evidenţă evoluţia rezervelor de capacităţi de

producţie pe seama creşterii gradului de folosire extensivă sau intensivă a mijloacelor fixe, precum şi prin înlăturarea locurilor înguste de producţie.

Folosirea intensivă a maşinilor şi utilajelor se mai poate aprecia şi cu ajutorul randamentului mediu pe un utilaj şi a randamentului mediu orar.

90

Page 91: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Randamentul mediu pe un utilaj ( ) se determină prin raportarea producţiei obţinute (Q) la numărul mediu de maşini şi utilaje folosite într-o perioadă de timp ( ):

Acest indicator se poate calcula pentru toate maşinile şi utilajele direct productive sau pe anumite grupe de maşini şi utilaje.

Randamentul mediu orar ( ) se obţine prin raportarea volumului producţiei la timpul total de funcţionare al maşinilor şi utilajelor exprimat în ore-maşină (T):

În cadrul analizei se poate determina şi randamentul marginal al folosirii utilajelor () ca raport între variaţia volumului producţiei şi variaţia factorului utilizat (X), exprimat

prin numărul de utilaje sau timpul lucrat, adică:

Un obiectiv important al analizei îl reprezintă studierea corelaţiei dintre volumul producţiei şi utilizarea extensivă şi intensivă a maşinilor şi utilajelor. Această corelaţie poate fi redată prin următoarele relaţii de condiţionare:

1) 2) Astfel, modificarea volumului producţiei depinde în mod direct proporţional de

modificarea numărului mediu de utilaje şi a randamentului mediu pe un utilaj, care la rândul său este în funcţie de timpul de funcţionare al unui utilaj şi de randamentul mediu orar.

6.2.4. Analiza eficienţei utilizării capitalului fix

Eficienţa generală a capitalului fix caracterizează în mod sintetic rezultatele folosirii extensive şi intensive a mijloacelor fixe.

Principalii indicatori prin care se apreciază eficienţa generală a folosirii capitalului fix, sunt:

- producţia marfă fabricată la 1000 lei capital fix;- cifra de afaceri la 1000 lei capital fix;- valoarea adăugată brută sau netă la 1000 lei capital fix;- profitul brut şi net la 1000 lei capital fix.Toţi aceşti indicatori reflectă în mod sintetic eficienţa utilizării extensive şi

intensive a capitalului fix şi se calculează prin raportarea efectelor utile obţinute în urma utilizării capitalului fix la valoarea medie a acestuia astfel:

în care: – valoarea medie anuală a capitalului fix;

– eficienţa capitalului fix;

– producţia marfă fabricată; VA– valoarea adăugată (brută sau netă); CA – cifra de afaceri; P – profitul (brut sau net);

91

Page 92: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Valoarea medie anuală a capitalului fix se calculează în funcţie de valoarea iniţială sau de inventar a capitalului fix existent la începutul anului ( ), şi de valoarea medie a

capitalului fix intrat ( ) şi a capitalului fix ieşit ( ), pe baza formulei:

Eficienţa utilizării capitalului fix se mai poate aprecia şi în mod indirect prin raportarea valorii capitalului fix la efectele utile obţinute, ceea ce scoate în evidenţă necesarul relativ de capital fix pentru a obţine un leu sau 1000lei producţie, cifră de afaceri, valoare adăugată sau profit, adică:

Aceşti indicatori se află în raport invers proporţional cu indicatorii direcţi ai eficienţei capitalului fix şi arată o creştere a eficienţei mijloacelor de muncă în cazul reducerii necesarului relativ de capital fix pentru obţinerea producţiei, valorii adăugate, a profitului sau a cifrei de afaceri.

Indicatorii de eficienţă ai mijloacelor fixe sunt influenţaţi de o serie de factori cu acţiune directă şi indirectă, care reflectă modificările intervenite în nivelul şi dinamica acestor indicatori. Pentru a aprecia cât mai corect modificarea indicatorilor de eficienţă şi rezervele lor de sporire, este necesar să se determine influenţele tuturor factorilor şi să se aprecieze efortul unităţii pe linia folosirii depline şi raţionale a mijloacelor fixe, astfel:

1)

2)

Caracterizarea eficienţei utilizării capitalului fix se poate face şi cu ajutorul unui indice de corelaţie calculat ca raport între indicele volumului producţiei sau al cifrei de afaceri şi indicele valorii medii a mijloacelor fixe:

Creşterea eficienţei folosirii mijloacelor fixe are loc atunci când indicele de corelaţie este supraunitar (Ic > 1), adică dinamica producţiei sau a cifrei de afaceri devansează dinamica valorii mijloacelor fixe.

6.3. Analiza asigurării şi utilizării capitalului circulant

Capitalul circulant cuprinde obiectele muncii sau resursele materiale necesare procesului de producţie şi sunt alcătuite din materii prime şi materiale, piese de schimb, semifabricate, obiecte de inventar, combustibili, energie, etc.

În cadrul analizei se studiază două probleme principale:- analiza aprovizionării cu materii şi materiale;- analiza folosirii materiilor prime şi materialelor în procesul de producţie.

6.3.1. Analiza aprovizionării cu materii şi materiale

Organizarea şi desfăşurarea judicioasă a aprovizionării cu materii şi materiale contribuie la îndeplinirea ritmică a programelor de producţie, la reducerea cheltuielilor de

92

Page 93: Analiza Economico Financiara ECTS MN

aprovizionare, la creşterea vitezei de rotaţie a activelor circulante precum şi la o utilizare cât mai bună a capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă. Având în vedere consecinţele multiple ale aprovizionării şi folosirii acestor materii şi materiale, este necesară perfecţionarea continuă a procesului de aprovizionare cu materii şi materiale, precum şi valorificarea lor superioară în toate unităţile economice.

Analiza economică trebuie să studieze modul de fundamentare a necesarului de aprovizionat, să urmărească modul în care se face aprovizionarea cu materiale, recepţionarea şi păstrarea lor, dacă stocurile de materiale sunt bine dimensionate şi dacă asigură desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie. Ca rezultat al acestei analize trebuie să se evidenţieze în ce măsură a influenţat aprovizionarea tehnico-materială asupra realizării programului de producţie şi să se constate lipsurile existente în aprovizionare, în vederea luării măsurilor necesare pentru înlăturarea sau prevenirea acestor lipsuri.

Pentru rezolvarea acestor probleme trebuie să se ţină seama de modul în care a fost fundamentat necesarul de aprovizionat. De aceea, trebuie să se urmărească modul de acoperire a necesarului de aprovizionat, aprovizionarea completă şi la timp cu materialele necesare, precum şi calitatea materialelor aprovizionate.

Pentru a se vedea dacă necesarul de aprovizionat a fost bine fundamentat se analizează principalele elemente care au stat la baza stabilirii sale: normele de consum şi stocurile de materiale.

Normele de consum – stau la baza determinării necesarului de materii prime principale şi materiale auxiliare pentru îndeplinirea programului de producţie şi exprimă cantitatea maximă de materiale ce se poate consuma pentru obţinerea unei unităţi de produs sau executarea unei lucrări.

Norma de consum de aprovizionare se compune din norma de consum tehnologic şi pierderile netehnologice care nu pot fi recuperate. La rândul său, consumul tehnologic se obţine prin însumarea consumului util de materiale şi a pierderilor tehnologice:

în care: - norma de consum de materiale; - consumul tehnologic; - consumul util sau net; - suma pierderilor tehnologice; - suma pierderilor netehnologice.În cadrul analizei se poate studia structura normei de consum în dinamică, prin care

se poate evidenţia tendinţa ponderii consumului util în consumul total de materiale.Pe baza normelor de consum se poate determina necesarul total de materii şi

materiale pentru producţie sau consumul total de materiale, cu ajutorul relaţiei:

în care: M – necesarul total de materiale pentru producţie; Q – volumul producţiei (în unităţi fizice); - norma de consum de materiale.Ţinând seama de elementele programului de aprovizionare, rezultă că necesarul

total sau consumul total de materii şi materiale depinde atât de mărimea stocurilor iniţiale şi finale, cât şi de mărimea intrărilor sau aprovizionărilor cu materiale într-o anumită perioadă de timp, adică:

unde: - stocul de materiale de la începutul perioadei; - stocul de materiale de la sfârşitul perioadei; I – intrările de materiale în cursul perioadei (necesarul de aprovizionare).

93

Page 94: Analiza Economico Financiara ECTS MN

Modificarea consumului efectiv de materiale pentru producţie faţă de cel normat, se poate explica prin influenţa modificării elementelor componente, calculată cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:

din care, datorită:1) modificării stocului iniţial de materiale

2) modificării intrărilor de materiale

3) modificării stocului final de materiale

Pentru desfăşurarea normală a activităţii de producţie, întreprinderile trebuie să se aprovizioneze din timp şi în cantităţi suficiente cu materiile prime şi materialele necesare. Întrucât desfăşurarea procesului de aprovizionare are un caracter periodic, pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie este necesară crearea unor stocuri de materiale pentru producţie.

Fundamentarea temeinică a programului de aprovizionare necesită normarea şi dimensionarea judicioasă a stocurilor de producţie care cuprind: stocul curent, stocul de siguranţă şi stocul de pregătire sau condiţionare.

Stocul curent reprezintă cantitatea de materii şi materiale destinată asigurării continuităţii şi desfăşurării normale a activităţii de producţie în intervalul dintre două aprovizionări succesive. Mărimea stocului curent depinde de consumul mediu zilnic

de materii şi materiale şi de timpul sau intervalul mediu dintre două aprovizionări (T), adică:

Consumul mediu zilnic se calculează la rândul său prin raportarea necesarului sau consumului total de materiale (M) la numărul de zile calendaristice din perioada respectivă, astfel:

Consumul zilnic de materiale se mai poate stabili în funcţie de volumul producţiei zilnice pe sortimente de produse şi consumul specific pe unitatea de produs:

în care: - producţia zilnică pe sortimente sau repere; - consumul specific pe unitatea de produs.Intervalul mediu dintre două aprovizionări se determină prin diferite metode, în

funcţie de condiţiile concrete de aprovizionare şi consum din fiecare întreprindere. În cazul când intervalul mediu se stabileşte pe baza datelor statistice privind intervalele efective din perioada precedentă, mărimea lui se calculează astfel:

în care: t – intervalul dintre două livrări succesive de materiale; q – cantităţile primite din fiecare material.Stocul de siguranţă reprezintă cantităţile de materii şi materiale destinate asigurării

continuităţii şi desfăşurării normale a procesului de producţie în cazul în care intervin anumite dereglări în procesul de aprovizionare. Mărimea acestui stoc se determină ca

94

Page 95: Analiza Economico Financiara ECTS MN

produs între consumul mediu zilnic şi timpul necesar unui ciclu complet de

aprovizionare , format din timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorul şi al

pregătirii lotului de livrare , timpului de transport şi timpului de descărcare,

recepţionare şi depozitare , adică:

Stocul de pregătire sau condiţionare se constituie atunci când este necesară pregătirea prealabilă a materialelor pentru consumul productiv şi se determină prin înmulţirea consumului mediu zilnic şi timpul de pregătire , adică:

La analiza stocurilor trebuie urmărită şi situaţia stocurilor normale, a celor cu mişcare lentă sau a celor devenite disponibile. În acest scop se calculează un grad de imobilizare a stocurilor :

unde: - stocul mediu de materiale; T – timpul exprimat în zile; E – ieşirile de materiale.În funcţie de mărimea stocurilor efective pe categorii de materiale se poate calcula

şi rezerva în zile pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie:

unde: - stocurile efective de materiale.Un obiectiv important al analizei îl constituie şi studierea corelaţiei dintre dinamica

sau indicele cifrei de afaceri şi dinamica sau indicele stocurilor de materiale. O situaţie favorabilă apare atunci când: .

Se poate calcula, de asemenea, şi un indice de corelaţie , care trebuie să fie

supraunitar , astfel:

De asemenea se poate calcula un coeficient de rotaţie a stocurilor : , cu

ajutorul căruia se poate aprecia creşterea sau reducerea stocului de materiale.Cu prilejul analizei intrărilor de materiale, trebuie să se urmărească dacă acestea au

avut loc în cantităţile, sortimentele şi la termenele programate. În acest sens se poate stabili gradul de realizare a programului de aprovizionare ca raport între intrările efective de materiale şi necesarului programat de materiale, precum şi gradul de asigurare a necesarului de materiale stabilit ca raport între numărul de zile pentru care a fost

asigurată întreprinderea cu materialul respectiv şi numărul de zile al perioadei

analizate :

Modul de desfăşurare a procesului de aprovizionare şi de formare şi consumare a stocurilor de materiale, influenţează şi alte laturi ale activităţii economice a întreprinderii ca: ritmicitatea producţiei, folosirea forţei de muncă şi a mijloacelor fixe, cheltuielile de

95

Page 96: Analiza Economico Financiara ECTS MN

producţie, viteza de rotaţie a activelor circulante, rentabilitatea întreprinderii, îndeplinirea obligaţiilor contractuale, etc.

Analiza aprovizionării cu materii şi materiale se poate adânci prin urmărirea îndeplinirii programului de aprovizionare pe feluri de materiale, cât şi pe principalii furnizori.

Rezultatele analizei realizării programului de aprovizionare trebuie să servească conducerii întreprinderilor pentru luarea unor măsuri corespunzătoare în vederea desfăşurării normale a activităţii de aprovizionare şi de producţie.

6.3.2. Analiza folosirii materiilor prime şi materialelor în procesul de producţie

Pentru urmărirea modului de folosire a materiilor şi materialelor un rol important îl are respectarea normelor de consum.

Economisirea materiilor şi materialelor permite obţinerea unei producţii suplimentare, cu acelaşi consum total de materiale în timp ce depăşirea normelor de consum şi a consumurilor specifice echivalează cu o nerealizate a programului de aprovizionare, având consecinţe negative asupra volumului producţiei şi a celorlalţi indicatori economico-financiari ai întreprinderii.

Modificarea consumului de materii şi materiale se poate stabili prin urmărirea evoluţiei consumurilor specifice pe unitatea de produs. Mărimea economiei sau depăşirii consumului se face diferenţiat în funcţie de situaţia în care avem de-a face cu folosirea unui singur material pentru un singur produs sau consumarea mai multor materiale pentru mai multe produse.

În cazul unui singur material folosit pentru un singur produs, economia sau depăşirea consumului de materii şi materiale se stabileşte astfel:

în care: - modificarea absolută a consumului de materii şi materiale; - consumul specific efectiv şi respectiv cel normat.În cazul folosirii mai multor materiale la un singur produs, economia sau depăşirea

consumului de materii şi materiale se stabileşte ca diferenţă între suma consumurilor specifice efective şi cele planificate astfel:

Atunci când se folosesc mai multe materiale pentru mai multe produse, economia

sau depăşirea totală de materii şi materiale se determină având în vedere volumul efectiv al producţiei, astfel:

în care: - cantitatea efectivă de produse;Modul de folosire al materiilor şi materialelor se poate urmări şi cu ajutorul

indicelui consumului specific de materii şi materiale, stabilit în mod diferenţiat, pentru cele 3 cazuri:

a) un produs şi un singur material:

b) un produs şi mai multe materiale:

96

Page 97: Analiza Economico Financiara ECTS MN

c) mai multe produse şi mai multe materiale:

Îmbunătăţirea modului de folosire a materiilor şi materialelor are loc numai atunci când indicele consumurilor specifice este subunitar şi tinde să se îndepărteze de unu.

Ţinând seama de nivelul consumurilor specifice, mărimea volumului producţiei se poate exprima astfel:

Modul de folosire a materiilor şi materialelor se poate urmări şi cu ajutorul randamentului materialelor, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinute şi consumul fizic de materii şi materiale:

în care: - randamentul folosirii materialelor;Din această relaţie rezultă că volumul producţiei depinde în mod direct proporţional

de consumul total de materiale şi de randamentul acestora, adică:

Între randamentul folosirii materialelor şi consumul specific de materii şi materiale există un raport invers proporţional, care se poate exprima astfel:

; ;

Pentru analiza modului de folosire a materiilor şi materialelor se mai poate utiliza şi coeficientul de folosinţă sau gradul de valorificare productivă a materialelor stabilit ca raport între greutatea netă a produsului sau cantitatea de materii şi materiale încorporată în produsele finite şi cantitatea totală de materii şi materiale introdusă în procesul de

fabricaţie :

Diferenţa dintre cantitatea de materiale care se regăseşte în produsele finite şi cantitatea de materiale introdusă în fabricaţie reprezintă deşeurile sau pierderile în procesul prelucrării. Diminuarea acestor pierderi indică îmbunătăţirea modului de folosire al materiilor şi materialelor şi creşterea consumurilor utile.

În scopul caracterizării sintetice a folosirii materiilor şi materialelor, este necesar să se compare valoarea producţiei obţinute exprimată în preţuri comparabile cu valoarea materiilor şi materialelor consumate, determinându-se indicatorul „producţie la 1000 lei

materiale consumate” ( ).

Un alt indicator sintetic folosit la analiza modului de utilizare a materiilor şi materialelor îl constituie „necesarul relativ de materiale”, care arată consumul mediu de materiale exprimat în unităţi naturale sau valorice, la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri

( ; ).

În anumite întreprinderi şi ramuri care sunt mari consumatoare de metal, laminate, lemn, combustibil, energie, etc., se pot utiliza diverşi indicatori specifice cu ajutorul cărora se studiază nivelul şi dinamica necesarului sau consumului acestor materiale la 1000 sau 1milion lei producţie marfă, cifră de afaceri sau valoare adăugată, astfel:

97

Page 98: Analiza Economico Financiara ECTS MN

unde: - consumul de metal; - consumul de combustibil; - consumul de energie.Perfecţionarea procesului de aprovizionare cu materii şi materiale şi folosirea

raţională a acestora, reprezintă una din căile principale de sporire a eficienţei economice în toate întreprinderile industriale.

98