o pneumonie "chimică", ce conduce la apari~ia hipoxemici, acidozei şi hipercapniei şi, ulterior, la hipertensiune pulmonară persistentă la nou născut.

Există păreri diferite de cele relatate anterior, considerate clate clasice. Astfel, se comentează că prezenta meconiului în lichidul amniotic nu este un marker de suferintă fetală şi că nici o interventie pediatrică sau obstetrical,ii nu poate preveni MAS şi consecintele sale. Aceasta qţoarece pătrunderea meconiului în căile respiratorii este consecin~a lInor gaspuri illtrauterine. Este greu de exp'icat. în această eventualitate. scăderea incidentei MAS în ultimii nni. ca urmare a unor măsuri de aspiratie riguroasă a căilor respiratorii ale nOlinăscutului în sala de nuşteri. Aceiaşi autori cred că Iezi unile histo­logice care însotesc MAS sunt mai degrubă consecinla asfixiei şi nu a prezentei meconiului În parenchill1ul pulmonar. O obser.va~ie care conlr~lzice această părere este aceea că. de obicei, aceşti nou născuti sunt aparent sănătoşi la nuştcre. tipă viguros. au scorul Apgar mai mare sau egal cu 5 şi nu par a fi avut semne de suferinlă intrauterini1. Numai aspiratia faringiană nu este Întotdeauna suficientă pentru a preveni MAS, astfel că se propune ca alternativă intubarea nou născutu\ui şi aspirarea căilor respiratorii dupc7 intubnre. Se realizează astfel o aspiratie -traheală. Păreri recente autorizate consideră că fătul poate s:1 prezinte defecare intrauterină ca semn de maturitate şi mai putin probabil ca semn de asfixie. Dacă meconiul se amestecă cu o cantitate mare de lichid amniotic, nu se petrec incidente serioase. Dacă există oligohidramnios şi amestecul este mai vâscos, nou născutul este depresat la naştere şi prezintă în continuare MAS.

Se pa\e că prezenta meconiului în lichidul amniotic se întâlneşte în 12,5% dintre naşteri. Dintre acestea. 20-30% au un scor Apgar mai mic decât 6 şi doar 5% dezvoltă MAS (mortalitate 4%).

Tabloul clinic este dominat de semne de insuficientă respiratorie. cu simptomatologie identică cu detresa respiratorie prin deficit de surfactant a prematurului, cu diferenta cii survine la un nou născut normoponderal, la care smfactantul a fost doar "neutralizat" de prezenţa meconiului. În aceste cazuri nu există deficienţă primitivă de slufuctant, ci este afectată în special funC\ia de scădere a tensiunii superficiale exercitată de surfactant, prin efectul citotoxic direct al meconiului asupra pneumocitelor de tip 2. Deşi aceste date par să impună ca logic tratamentul cu surfactant exogen În MAS. studiile experimentale nu au confirmat eficienţa acestuia. Se discută Încă doza. cOllcentralia. ritmul de administrare. precum şi efectele benefice demonstrate ale surfactantulul exogell în tratamentul MAS.

Tabloul radiologic cOllstă din alternanta de zolle de atelectazie, condensare cu zone hiperaerate, epanşament pleural. pneul1lotorax sau pneumomediastin. Relatia dintre aspectul raJiologic şi severitutea MAS este greu de oocume:nrat.

CapitolulB - Neonatologie I 133

'rratamcnt. Deşi asupra eficienţei aspiratiei orofarin­giene Îl1nÎntc de prima respiratie există unele retineri (privind eficacitatea în prevenirea MAS), aceasta este general acceptată şi practicată. Nu există COnsens asupra necesitătii nspirării traheale după intubatie. în sensul că nu sunt bine definite categoriile de nou născuti care trebuie supuse acestei manevre invazive, Se acceptă ca justificată utilizarea acestei manevre agresive la nou născutii sever depresati sau In cei la care meconiul este în mod evident deosebit de abundent, vâscos şi foarte probabil că a fost aspirat. Nu este clar încă dacă asocierea intuba\ie + aspiratie traheală trebuie să fie selectivă sau universală.

Utilitatea tratamentului cu surfactant exogen urmează CI fi demonstrată.

Dexnmetazona a fost recomandată pentlU contracararea proccsului inllamator pulmonar, dar rezultatele nu sunt validate în toate studiile. Antibioterapia rămâne contro­versată. Pneumonia prin aspiratia d~ meconiu este mai degrabă chimică, dar la această vârstă este greu de distins o pneumonie chimică de una bacteriană.

Rolul oxidului nitric administrat pe cale inhalatorie rămâne a fi definit în MAS, dar există studii care pledează pentru efectul lui favorabil în ameliorarea oxigenării. Evaluarea funC\ională respilotorie a copiilor care au supravietuit MAS a demonstrat clar existe~la unor sechele, dintre cele mai comune fiind wheezillg-ul persistent şi recurent şi bronhospasmulla efort.

INFECŢIA BACTERIANĂ PERINATALĂ

Epidemiologie. În timpul sarcinii şi până la ruptura membranelor amniotice. mediul intrauterin care înconjoară fătul este steril. În timpul delivrenlei şi imediat post natal nou născutul vine în contact cu o multitudine de microorganisme şi. curând după naştere, are loc colonizarea teglll1lentelor. a tractului gastrointestinaf şi respirator alnoul15sclltullli. Această "evolutie" se petrece de obicei fără incidente şi numai unii nou născuti dezvoltă stări de boală.

Colonizarea postnatală are loc În următorul ritm: 20-25% în prima zi, 60-65% între a 3-a şi a 5-a zi.lnfeqiile nozocoll1iale transmise prin m5na personalului şi

manevrele agresive de reanimure neonntaJă se constituie ca cele Illai importante căi de contnmin;Jre .. orizontală".

Trebuie făcut5 distinctie între llotiunea de nou născut contaminat şi cea de nou nnSCUl infectat. Nou nclsclIflll cOlltamll1uf (coloni::.a{) se caracferi:.e{/;.{/ prin culturi b{/cteriologice po::)tiw! prelel'ole dili aX1l1 ({erodigestiv

(culturi nazale. faringiene. coprocullllrll, culturi

leglll1lenlare),fi'iră semne clinice de bo{//â. Nou nă~cutlll infectnt prezintă manifest5ri clinice. cu/tllri centrale fJo;:.itil'c (hemocllllllra, I1rocu{tura, c/{{tlfr{/ LCR) asociate cu un sindrom inflamutor biologic (creşterea numărului absolut al leucocitelor. al polimorfonuclearelor. cu

134 I Esen[ialul În PEDIATRIE - editia a 2-a

devierea la stânga a formulei leucocitare, trombocitopenie, creşterea valorilor proteinei C reactive, VSH, fibrinogen). Culturile bacteriene pozitive (chiar centrale), În absenţa unui sindrom inflamatar, ridică suspiciunea unei posibile suprainfect5ri în momentul recolt5rii, în ciuda numeroa­selor date noi referitoare la infecţiile bacteriene neonalale precum şi a arsenaluluÎ impresionant de antibiotice de care dispunem, sepis-ul neon atai şi meningita nou născutului continuă să reprezinte principala C3U7ă de morbiditate şi mortalitate ale acestui segment al populaţiei infantile. Supravieţuitorii meningitelor supurate pot avea importante sechele neurologice. În centre bine utilate din tările dezvoltate, incidenta sepsis-ului neonatal este raportată la 1-10%0 dintre nou născuţi. dar Într-un climat de austeritate economică, procentul pare a fi mai ridicat.

Facrorii de risc pentru infeqia bncteriană neonatală precoce pot fi identiticaţi la mamă şi făt. Dintre factorii materni, ruptura prematură a membranelor amniotice (RPM) este considerat cel mai semnificativ. În urmă cu câteva decenii. RPM se considera ca fiind sinonimă cu corioamniotita şi se recomanda fără întârziere declanşarea travaliului, chiar cu riscul subÎnleles al unei naşteri premature. Cunoştinlele recente şi eficacitatea măsurilor profilactice (antibioterapie, corticoterapie, medicamente tocolitice) permit aprecierea cu discernământ a riscului unei naşteli premature faţă de cel de a preveni corect infecţia şi a prelungi gestaţia. RPM creşte riscul de cori 0-

amniotită cu streptococ ~ hemolitic tip B (GBS) la 15%, pentru o gestatie < 37 săptămâni. Riscul infectării nou născutului creşte de circa 10 ori dacăRPM este mai veche de 24 de ore şi mama are !TU cu GBS, a devenit febrilă În cursul travaliului sau are culturi vaginale pozitive pentru GBS (există metode rapide de diagnostic antepartum a infecţiei cu GBS-testul OIA şi Strep B OIA). Se contează pe faptul că 70% dintre femei au infecţie vaginală masivă cu GBS. Există o relaţie strânsă Între gradul de colonizare a mamei şi riscul de infecţie la nou născut. Copiii colonizaţi la sedii multiple au risc crescut să dezrolte infecţie invazivă.

Cea mai obişnuită metodă profilactică este adminis­trarea de penicilin:1mumei, iar clindamicina s-a deovedit la fel de eficientă În realizarea acestei profilaxii (chimio­profilaxie intrapartum).

Dintre factorii fetali. unul dintre factorii de risc pentru sepsis este greutatea mică la naştere. Sepsrs-ul este de 8 ori mai frecvent la categoria de greutate 1000-1500 g, În comparatic cu ciltegoria de greutate 2000-2500 g şi este de 26 ori Illai frec\"ent la prematurii < 1000 g în comparaţie Cli copiii> 2500 g. Dacă cei 3 raclOri de risc (greutalea foarte mică la naştere, RPM > 18 ore şi mamă febrilă În cursul travaliului") se combină. riscul de sepsis neonatal prin transmitere materno-felală a infecţiei devine maxim. în cazul scpsis-ului Jlozocomial, reanimarea agresivă, procedmi\c invazi\'e. respiratia asistată mecanic, catcterelc venoase centrale. hiperalimcntaţia. durata lungă de

recuperare nutriţională sunt tot atflţia factori de risc pentru infecţia bacteriană în maternitate. mai ales la prematuri.

Etiologie. Germenii cauzali cei mai Întâlniţi În SUA sunt streptococul P hemolitic de grup B,E.I'cherichia coli şi LiSleria mOlloeylogenes dacă ne referim la sepsis-ul cu debut precoce (primele 7 zile de viat"), situaţie În care este suspectutn transmiterea materno-fetalrl u infeqiei. Pentru sepsis-ul cu debut tardiv (> 7 zile), germenii cei mai întâlniţi suntSlafilococCllS (lures. Elllerobacterioceae şi stafilococii coagulazo-negativi, ultimii prezenti în mod caracteristic În secţiile de prematuri. Rezistenta la antibiotice a florei selecţionate de spital care determină infecţiile nozocomiale (sepsis cu debut tardiv) este notOiie.

Infecţia cu Sireptoeoe f3 hemofilie grup B. cunoscută În literatura internaţională ca GBS (grollP B .I'lreprocDccal

il{fl.'Cfiol1) este cea mai frecventă etiologie a sepsis-ului neonatal eu debut precoce (primele 24-48 ore) (2-4%0). Există şi o formă clinică cu debut l<Irdiv (vfIrstu medie 24 zile). RPM, mama febrilă În cursul travaliului, naşterea prematură şi, mai ales, bacteriuria maternă dovedită cu GBS constituie factori de risc pentru sepsis precoce nea natal. Antibioterapia intrapartum este recomandată dacă aceşti f'lctori de risc se cumulează. Germenii care produc meningită cu debut precoce sunt din tipul 3 capsular. Această floră contaminează vaginul ~ 30% dinu'e parturiente. Nou născutul se infecteazii Înghiţind secreţiile vaginale. Cele mai frecvente manifestări sunt septicemia (30-40%), meningita (20-30%) şi pneumonia cu GBS (30-40%), greu de distins de ROS. Diagnosticul etiologic se sustine prin izolarea germenului din culturi din LCR, sânge sau lichid pleural. Formele de infecţii tardive cu GBS au toate caracterele infecliilor nozocomiale.

Lisferia mOl1ocyitogenes poate infecta nou născutul cu o incidenţă de l3/l 00.000 naşteri. Ca şi În infecţia cu GBS, există o formă e1inică cu debut precoce şi alta cu debut tardiv. Deşi este recunoscută a afecta organisme cu apărarea imună compromisă, acest deficit nu paatefi demonstrat În toate cazurile de infecţie. Tropismul particular al Listerie(1110JlOcytogeJles pentru placentă este bine cunoscut şi explică unele cazuri de avort şi naşterea de feţi morIi.

Dintre infecţiile transmise vel1ical, se mai pot cita cele produse de Haelllophillls injlllen;:ae netipabil,enterococi. Citrobacfer diversus.

b~fecţiile Ilozocomiale lleonCllOle se caracterizează printr-un interval liber de circa 7 zile. Ele constituie o realitate a multor secţii de nou născu~i din \,ua noastr{j şi afectează în special prematurii şi nou n5scutii c:Jre ali fost supuşi unei reanimări agresive perinatalc (intubatie. cateterizarea venci ombilicale); se mai datorcsc aglome· rnliei. neglijenţei personalului. Transmiterea orizontală a infeqiei are loc În conditii de igienă precară, prin Illuinile personalului şi echipament (catetere. sonoe de intubalie. mai pU1in biberoanc. tetine, scutece). conditii care îşi exercilil efectul nefast în cl1mlilii de ausleriwte

economică şi scădere a vigilen~ci În aplicarea mrlsurilor antiepidemice.

Stafilocncul auriu, cu suşe mClicilino-rezistente, ca şi stafilococii t:oagulazo-negulivi (40-80% meticilinorezÎs­tcn\i) constituie flora gram pozitivă cea mai Întfllnită.

Cel mai reprezentativ germene din grupa stafilococilor coagulazo-negativi este Slq/i'!ocO('('ff,\' e/Jidenllidis, Au fost necesare observa\ii mil1ll\ioase pentru li interpreta adecvat henfocultura pozitivrl pentru stafilococ cO~lglllazo-neg~ltiv, ,~i anu!l1e ca infeqie adevărată şi nu ca germene de 'contuminare în seqiile de terapie intensivă pentru prematuri. Apar~llura sof'isticaW de rcanimare nconataW pentru sus~inerea rcspiratiei şi nutritiei. tehnicile inv.1zive cum sunt cateten.::le ombilicale. arteriale şi ve­noase, catelerele periferice venoase, catetcrizarea vezicii urinare ~i intllbalia lraheal5 constituie condi~ii favorizanle pentru inl'eetarea nou nfiscutului. Unele malformatii (llliLJolllcnillgocel) pr~displln noullăsClIlulla infeqie.

Manifestări clinice

Scpsis neonatal este denumirea acceptată pentru infeclia sistemicrt care evoluează în primele 30 de zile de vintă. Germenele se g[tseşte în circulatie şi poate fi pus în eviden~ă prin hemocultură; În multe-cazuri, nu se pot identifica sedii secundare de localizare a infecţiei. Această situatie va fi distinsă de bacteriemia tranzitorie a nou născutului. care nu se însoteşte de semne de boală. Tabloul clinic În sepsis este consecinţa actiunii citokinelor proinflamatorii eliberate în cantitate excesivă, mai degrabă decât consecinţa aqiunii directe a germenilor ~au produselor lor asupra ţesuturilor şi

organelor, ~şa cum se credea până relativ recent. Mecanismul fiziopatologic al sepsis-ului, indiferent de etiologie. ex.plică tabloul clinic destul de unitar al acestuia la nou născut. cu unele nuanţe dacă ne referim la sepsis cu debut precoce sau cu debut tardiv. care se disting prin germenii cauzali şi modalitătile diferite de dobândire a infecţiei. Unele precizări devin necesare şi ele se referă la caracteristicile legate de vârstă şi reactivitate. Semnele ini\iale de boalii sunt subtile şi greu de interpretat de către persoane fără experienţă în neonatologie. Pentru nou născutul cu risc de sepsis, gradul de suspiciune a medicului trebuie să fie maxim.

Seesis-lIlncollala! CII debui prec(}ce (primele 3 zile de vial(l) este. cel mai frecvent, consecinţa infeqiei Cll

strertococ !3-hemolitic grup B care produce mamei cnuo­metrit5. amniotită sau infeqie urinară, iar nou născlilului o boal.1 cu bacteriemie (cu incubaţie extrem de scurtă).

Debutul sepsis-ului cu GBS (incubatie sub 3 zile) se caracterizează prin semne clinice ce pot fi atribuite cu llşurintă unor cauze neillfeqioase (adesea detresei respiratorie a prematllflllllÎ în lipsă de slirfactant sau lraUlnatisIllului obstetrical). Detresa respiratorie prccoce se asociază cu crize de apnee. şoc septic. meningită precoce. Se mai semnalează dificultăţi de tennoreglare

Capitotut8 - Neonatologie I 135

(hipo- sau hipertermiel, tulburări ale stării de conştien\ă (somnolenţă, iritabilitatel, refuzul alimentatiei. vărstituri, meteorism abdominal. Meningita poate fi concomitentă cu sepsis-ul neonatal(l1l"i mult de 30% dintre cazuri), dur de obicei nu există semne clinice ce pot fi atribuite suferintei sistemului nervos central. Convulsiile nu apnr constant şi pot fi interpretate ca făcând parte din alte sfere etiologice.

SepsÎs-lIl11eO/w/(l1 CII debut fardiv (după v[lrsta de 5 zile). No{iunea de "interval liber" în care evoluţia nou năseutlllui nu a înregistrat anomalii este esentială pentru definirea acestor infectii. fnlotdellfll1{{ 110::'O('0I11;lI!e.

Există riscul de subinterpretare a unor manifestări clinice subtile, ceea ce are drept consecinţă externHrea nou născutului. care dezvoltă tabloul clinic la domiciliu, eludându-se elementul important de epidemie de secţie de neonatologie.

Sepsis-ul tardiv cu slQfilococ ('{)(/gul((~,o neglllÎl'

(SCN) apare mai frecvent la prematurii plurispitalizaţi. Simptomatologia subtilă şi necarncteristieă constă din crize de apnee, bradicardie, instabilitate termică, meteorism abdominal. tipăt slab, hipotonie musculară. În stadiul următor, de şoc septic, se adaugă tolburări de perfuzie tisulară cu cianoză şi răcirea extremităţilor, timp de recolorare capilarii ÎntBrziat, puls rapid şi abia perceptibil:hipotensiune \trter:1Iă În afara unui sindrom acut de deshidratare (şoc cald). Intervenţia terapeutică poate fi ineficientă şi atunci se derulează rapid tabloul şocului refractar (hipotensiune, oligurie) şi sindromul disfuncţiei organice multiple. Tabloul clinic este foarte sugestiv pentru diagnostic, dar mortalitatea este foarte Illare. Asfel, nou născutul prezintă semne de suferinţă cerebrală acută (comă, convulsii), icter, oligurie, hepatomegalie. detresă respiratorie de tip adult care conduce În linal la hemoragie pulmonară. tulburări de hemostază prin trombocitopenie sau activarea coagulării intravasculare diseminate. Semnele "clasice" de meningită (comă, convulsii, opistotOIlUS, hipertermie) sunt tardive şi se adaugă sindromului de disfuncţie

lllultiorgnnică.

Investigatii de laborator

Diagnosticul de laborator In sepsis este dominat de examenul b{/Cfe/'Îolngic care urmăreşte identificarea germenlllui cauzal. precum şi sensibilitatea acestuia la antibiotice. Doar culturile "centrale" au valoare pentru slls~increa diagnosticului. Hemocultul'U pozitivă autentifică bacteriemia. definitorie pentu sustinerea diagnosticului, Hemoculturile vor fi recoltate din venele periferice (ele având aceeaşi valoare ca şi cele recoltate din cateterul ombilical). cele din C<lteterul venos central probând adesea culturi fals pozitive. Un volum de I mi sânge pare a fi suficient, dar reeoltarea a două hemoculturi succesive creşte şansa de pozitivitate. Cultura pozitivă din LCR. ca şi urocuItllnl au semnificaţie asemănătoare. infectarea

136 I Esenţialul În PEDiATRiE - euiiia a2-a

meningeJui sau a tractului urinar Iacându-se doar pe cale hematogenă la nou născut. Metodele clasice ale labora­torului de bacteriologie furnizează Însă c1inicianului rezultatele după un interval de timp inacceptabil de lung În comparaţie cu viteza de desfăşurare a proceselor fiziopatologice. Aceste metode au şi sensibilitate mică, În special privind diferenţierea de flora ubicuitară. Metodele moderne permit identificarea rapidă a antige­nelor bacteriene, "prin tehnica imunologică (ELISA), aglutinarea particulelor de latex etc. Nu există astfel de metode pentru germenii gram negativi implicaţi În sepsis-ul neonatal, cu excepţia Haemop"illl" inf!lIen;:ae tip B şi E. coli cu antigen capsular K,.

Metode foarte moderne de diagnostic bacteriologic sunt cele de tipare moleculară (cu endonuclează de restrietie). Principalele avantaje ale noilor tehnici sunt rapiditatea obţinerii rezultatului, sensibilitatea şi specifi­citatea metodei. care contracarează toate "defectele" metodelor clasice. În plus, prin tehnicile moleculare se identifică filiaţia cazurilor (foarte importantă din punct de vedere epidemiologic) şi se cercetează tipul de rezis­tenţă la antibiotice. În neonatologie, ca de altfel În toate specialităţile medicale, rezistenţa crescândă a germenilor la antibiotice este o realitate de netăgăduit În etapa actuală. Această multirezistenţă bacteriană dirijează de fapt spectrul etiologie al infecţiilor nozocomiale În secţiile de neonatologie. Pentru motive practice, acesta ar trebui să fie Întotdeauna cunoscut şi comunicat periodic.

Culturile şi colorarea gram a aspiratului gastric au o mică valoare predietivă şi o foarte mică specificitate, dovedind doar aspirarea unor secrelii infectate şi nu răspunsul inflamator al nou născutului. Acreditată În urmă cu două decenii ca metodă de diagnostic În neonatologie, această procedură tr~buie eliminată din practica clinică.

Examinarea LCR este obligatorie dacă la un nou născut cu semne de sepsis se suspectează meningita. Nu se efec­tuează nou născulilor asimptomatici, fără factori de risc. Este preferabil să fie efectuată Înainte de antibioterapie. Culturile din LCR contribuie la identificarea agentului c:tiologic. Este neobişnuit ca un nou născut cu meningită să aibă o celularitate normală a LCR' Nu se efectuează PL unui nou născut "instabil" sau cu o diateză hemoragică necorectată. Un studiu retrospectiv efectuat pe 43 de cazuri de meningită neonatală a arătat că 12/43 aveau hemocultul'i negative, 7/43 erau asimptomatici şi PL se efectua doar pentru că aveau diagnosticul de sepsis!

Celelalte examene de laborator utile în sepsis-ul neonatal ar putea fi slIbîmp:1rţitc în două cutegorii, şi anume examene de laborator ClI valoare predictivă şi examene care certifică şi stabilesc amploarea disfuncţiei organice multiple.

Examene de laborator cu valoare predictivă. Modificările hemogramei sunt esentiale pentru confir­marea diagnosticului de sepsis. Reamintind fiziopatologia

şocului septic, se poate remarca faptul că eliberarea de citokine, mediatori primari ai factorului de necroză tu morală (TNF), interleukină I (IL,), activarea moleculară endotelială, activarea sistemului complement, toate au ca efect mobilizarea şi stimularea funcţiei opsonocito­fagice a polimorfonuclearelor (PMN). Sub acţiunea citokinelor şi complementului, are loc o revărsare de PMN În torentul circulator. Hemograma oglindqte fidel această etapă fiziopatologică şi se notează leucocitoza CLI neutrofilie şi apariţia de elemente tinere (imature).

Identificarea acestor modificări are valoare predictivă pentru sesizarea etapelor initiale ale sepsislillIi. Valorile normale În primele 4 ore de viată sunt următoarele: numărul mediu normal de leucocite este de 24.000/mm' (cu variaţii Între 16.200-31.S00/mm'), iar numărul mediu normal de PMN este de 15.622/mm' (cu variaţii Între 9.500-21.500/mm'). Indicele leucocitar (raportullrr, În care I = numărul de PMN tinere şi T = numărul total de PMN) este în mod normal sub 0.2. Neulropenia la nou născut este declarată la un număr mai mic de 1500/mm'. Dacă se suspectează sepsis precoce. numărătoarea se va face În următoarele 8-12 ore după naştere. Neutropenia a fost semnalată la copiii mamelor cu hipertensiune mterială sau preclampsie şi a fost etichetată ca un importanl factor de risc pentru infecţie neonatală. Există şi neulro· penie tranzitorie În sepsis, care ar putea fi explicată de răspunsul medular neadecvat, consumplia crescută sau creşterea activităţii PMN În endoteliu. Se ştie dinterac. ţiunea leucocite-endoteliu reprezintă un eve\liment centra: în generarea şi apoi amplificarea cascadei inflamatorii Aderenţa leucocitelor de endoteliu este mediată d, receptorii leucocitari din familia integrinelor (CD

II- CL

glicoproteine) situate pe leucocite, cărora le corespunc liganzi specifici pe endoteliu.

Un număr de leucocite < 5000/mm', un număr tota' de neutrofile < I OOOlmm' şi devierea la stânga a formule leucocitare, cu apariţia de elemente nesegmentate (rapor: Irr> 0,2) sunt considerate sugestive şi pot fi interpretat, ca semn de infecţie la nou născut. Această determinar, se poate repeta la interval de 8-12 ore la nou născutul CI

risc. Numărul absolut de neutrofile este mai semnificati\ decât numărul total de leucocite. Neutropenia < 17501 m111' este specifică pentru sepsis, dar numărul neutrofilelol > 2000/mm' este mai sensibil.

O dată declanşată cascada citokinelor prointlamatorii concomitent Cll bacteriemia. laboratorul sesizează şi pre· zenla reactanţilor de fază acută (VSH. proteina C reactivii fibrinogen), iar laboratoarele moderne idcntific5 şi alţ

markeri cu valoare prcdictivă pentru scpsis. cum sunl creşterea lactacidemiei (valoare normală sub:2 I11molll) tendin~a la hipoglicemie. creşterea l1itratilor şi nitrililol (paralel cu produetia de NO). Proteina C reactiv5 estt un marker important de sepsis neonatal, dacfl se fac unuI determinrtri succesive şi se constat:l .,pozitivarca ei" de la < I mg/dl (valoare negativă) la > ro mg/dl (valoare

foarte semnificativă). Lactacidemia peste 2 mmolll este demonstrată a fi semn precoce de sepsis neonatal ~i

exprimă hipoxie, metabolism hipoxic precum şi

disfunC\ie heratică cu afectarea gluconeogenezei. lnterleukin" 6 (IL 6) este un mediator al inflamaliei,

responsabil de pozitivarea reactanlilor de fază acută. Creşte la tOli nou născulii cu infecţie sistemică (sensi­bilitate de 90%). Valorile citokinelor la nou născut şi rolul' lor În diagnosticul de sepsis neonat,,1 sunt prezentate În tabelul 8.6.

Răspullsulla infeqia sistemică ni organismului gazdă se caracterizează prin reaqie inllamatorie şi procoagulantă. Citokinele proinll"m"torii (TNF, IL,p IL,) sunt capabile să activeze coagularea şi să inhibe fibrinoliza, În timp ce trombin" ca factor procaagulant stimulează factorii proinflamatori. Rezultatul final este o injurie endovas­cular5 difuză ClI disfunqie multiorganică, ce poate conduce la deces. Prateina C activată endogenă (vezi "Sll1rile de hipercoagu/abilitate "), favorizează tibrinoliza şi inhibă tromboza şi inOumutia şi se constituie ca un important modulator al stărilor de hipercoagulabilitate şi eliberare excesivă de citokine prointlamatorii, caracte­ristic stărilor septicemice. Proteina C activată rezultă din convertire a ullui precursQl" inactiv, prin cuplare cu trombomodulina. Aceste observaţii au condus la măsuri terapeutice foarte eficiente care utilizează proteina C activată oblinută prin inginerie genetică pentru tratamentul sepsisului grav, deoarece s-a demonstrat deja scăderea nivelului proteinei C activate la copiii cu sepsis.

Este unanim acceptat că un nou născut cu risc de infec~e şi semne clinice minore, dar care asociază leucocitoză ctfPMN şi deviere la stânga a formulei leucocitare, la care este autentificată şi prezenţa reactanţilor de fază acută, poate fi etichetat şi tratat ca sepsis, Înainte de confinnarea bacteriologică, deoarece eliberarea citokinelor proinflamatorii, care determină creşterea reactanţilor de fază acută, este concomitentă cu bacteriemia şi declanşată de aceasta. Cele mai utilizate 5 criterii cu valoare predietivă pentru infeC\ia sistemică neonatală şi accesibile în toate matemităţile din ţara noastră sunt următoarele:

1. număr de leucocite < 5000/n1ln'

CapitolulB -:-. Neonatologie I 137

2. raportul leucocite nesegmentatelleucocite segmentate> 0,2

3. proteina C reactivă pozitivă (> 5 mg/dl) 4. creşterea nivelului de haptoglobină 5. VSH> 15 mm/oră. Dacă rezultatul acestor 5 teste este normal, probabili­

tatea de sepsis neOn ataI este nulă. Dacă 3 din cele 5 criterii sunt pozitive, probabilitatea de infeGlie sistemică este 90%! Metodele moderne de determinare a citokinelor vor creşte mult acurateţea diagnosticului, chiar Înainte de a avea rezultatele bacteriologice.

Examene de laborator care demonstrează afectarea muItisistemică. Examinarea LCR este obligatorie pentru recoltarea de culturi. Valorile obţinute vor fi interpretate adecvat, linând cont de particularităţile vârstei şi ştiind că În mod normal există un grad de pleiocitoză şi creşterea albuminorahiei la nou născut. LCR cu peste 100 ce1ule/mm" cu predominenla PMN, cu proteinorahie peste 150 mg/dl şi glicorahie sub 40 mg/dl (interpretată cu prudenţă în relalie cu glicemia) constituie un tablou care pledează pentru diagnosticul de meningită neonatală. Alterarea homeostaziei LCR este consecinţa multiplicării germenilor În spaliul subarahnoidian, alterării permeabilitălii barierei hematoencefalice, a edemului cerebral şi a tulburărilor de autoreglare a fluxului sanguin cerebral. Pentru acestea au fost incriminali atât constituenlii peretelui bacterian (lipopolizaharide, peptidoglicani) cât şi mediatorii proin­flamatori ai organismului gazdă (lL,-interleukina 1, TNF-factor de necroză tu morală, PAF-factor activator plachetar). Interacţiunea critică Între leucocite şi

endoteliul microvascular cerebral, efectul antiinflamator al IL,., activitatea proinflamatorie remarcabilă a IL, în LCR şi rolul NO au fost recent reevaluate în înţelegerea fiziopatologiei meningitei bacteriene.

Referitor la obligativitatea efectuării PL la orice nou născut suspectat de sepsis neonatal, atitudinea modernă este mai nuanlată. Este general acceptat că un nou născut asimptomatic, cu hemoculturi negative este pUlin probabil să prezinte diseminare hematogenă şi culturi pozitive ale LCR. Cazurile sporadice ar putea fi explicate doar prin bacteriemii tranzitorii. În situaţia inversă, un nou născut

Tabel 8.6. Nivelul citokinelor În perioada neonatală şi valoarea lor În diagnosticul de sepsis

Citokine Valori normale Sensibilitate Specificitate

TNI' 13 p~/1l11 75 88

1L1~ 10 pg/ll1l 83 86 IL6 100 pg/llll 87 93 IL 8 300 pg/ml 91 93 slCAM 400 pg/1l11 64 68 Proteîna C reactiv5 O,61l1g/dl 25 100 Proteina C activată (APC) O."3jt!ml-OAO f' ImI ? ?

Se mai pot determina receptorii solubili pentnl IL 6, receptorii srdubili penLru CD 14, procalcitonlI1a, TNFu • ICAM ,. Unit5tiledemăsur5: 1 mg= 10-.1; I ~Ig= 10 6, 1 ng= 100

<) 1 pg= IOo'~o

/

î 38 I Esenriaiul in PEOii<TRIE -eol\la a ;<-a

aparent asimptomatic dar cu hemoculturi pozitive (la care s-a exclus posibilitatea contaminării în cursul recoltării) necesită cercetarea LCR. Uneori, rezultatul analizei LCR la nou născut este dificil de interpretat. Un număr de 25-100 elemente/mm' poate fi întâlnit şi în absenţa meningitei.

În etapa disfuncţiei organice multiple exist1i aci doză (pH sub 7,3), tulburări hidroelectrolitice, retenţie azotată, hipoxie (pa, sub 50 mmHg), hipercapnie (pCO, peste 50 mmHg), creşterea valorilor bilirubinei (ambele fracţiuni) şi ale transaminazelor serice, scăderea valorilor protrombinei, tulburări ale hemostazei care demonstrează instalarea CID, trombocitopenie.

Forme clinice localizate de infecţie bacteriană neonatală

În afara infecţiei bacteriene sistemice, descrisă până acum. infecţia neonatală se poate prezenta sub formă localizată, situaţie în care examenul clinic poate decela o simptomatologie sugestivă.

Mellillgita bacteriallă la nou născut este asociată în majoritatea cazurilor sepsisului neonatal; 30-35% dintre nou născuţii cu sepsis au localizare meningeală a infecţiei (meningită purulentă). Incidenţa meningitei bacteriene izolate este de circa 111000 de născuţi vii. Bacteriile care determină meningita neonatală sunt aceleaşi cu cele regăsite în sepsis-ul neonatal; streptococul ~-hemolitic grup B, serotipul 3 şi E. coli sunt prezente în 75% dintre cazuri. Următorul agent etiologic, ca frecvenţă, este Lis/eria mOllocytogelles (fig. 8.6). Majoritatea cazurilor de meningită neonatală iau naştere prin bacteriemie; răspândirea prin contiguitate de la un focar de infecţie este rară. Deşi există peste 100 de K tipuri de E. coli, tipul K, este responsabil de peste 70% dintre cazurile de meningită cu E. coli. Majoritatea tuipinilor de E. coli patogene conţin atât antigen capsular K, cât şi adezine S, acestea din urmă favorizând aderenţa germenilor de

Fig. 8.6. Granulom lîsterian la un nou născut cu septicemie cu Listeria monocytogenes. Aspect histologic.

celulele epiteliale din plexurile coroide şi ventriculii cerebrali, ca şi de endoteliul vascular. PoIizaharidele capsulare permit germenelui să evite mecanismele de clearal1ce bacterian ale gazdei. Lipopolizaharidele aflate pe suprafaţa externă a membranei E. coli (endotoxine) iniţiază o intensă reacţie inflamatorie (eliberare de media­tori chimici - TNFa, interleukine, factori de activare plachetară, leucotriene ş.a.). Acestea alterează permeabi­litatea vasculară şi rezultă edem cerebral vasogenic. Se adaugă edemul cerebral citotoxic favorizat de activarea leucocitelor polimorfonucleare. Hipoperfuzia cerebrală (ischemia) determinată de edemul cerebral şi de hipoten­siunea sistemică duce la leziuni neuronale focale ce pot fi ireversibile. Modificările anatomo-patologice cerebrale sunt similare, indiferent de agentul bacteIian, şi constau în exudat pumlent pe meninge şi suprafeţele ependimare ale ventriculilor. Răspunsul inflamator al meningelui la nou născut este similar celui de la adult, dar hidrocefalia în evoluţie este mult mai frecventă (aproximativ 50% dintre cazurile necropsiate). Ventriculita este prezentă în 75% dintre cazuri. Se adaugă grade variate de Iezi uni ale vaselor intracraniene, constând în flebită, tromboflebită, " arterită. Semnele şi simptomele infecţiei SNC nu pot fi distinse de cele din septicemia 'neonataIă. Letargia, problemeIe de alimentaţie şi tulburările de reglare a temperaturii sunt cele rr{ai frecvente. Detresa respiratorie, vărsăturile, diareea, distensia abdominală sunt frecvente. Adesea se asociază cu semne de şoc toxico-septic (cianoză, colaps, hipotensiune sistemică, oligoanurie). Convulsiile şi bombarea fontanelei sunt comune. Puncţia lombară este indispensabilă pentru diagnostic. Interpretarea valorilor parametrilor LCR la nou născut poate fi dificilă (vezi tabelul 8.7.). Valorile "normale" ale constituenţilor" LCR al nou născuţilor cu greutate sub 1500 g sunt chiar mai mari decât cele ale nou născutului la termen, trecute în tabel. Pleiocitoza cu număr crescut de polimorfonucleare, hiperproteinorahia şi hipoglicorahia sunt caracteristice în meningita bacteriană neonatală. Frotiul din LCR trebuie examinat cu atenţie; sunt obligatorii culturile din LCR, hemoculturile, uroculturile.

Tratamentul antibiotic de primă intenţie, administrat înaintea rezultatelor bacteriologice, constă în asocierea cefotaximului, în doză de 100 mg/kg/zi, cu gentamicina 3-5 mg/kglzi, doze divizate în două administrări pe zi, pe cale intravenoasă. După prima săptămână de tratament, doza de cefotaxim se dublează (200 mg/kg/zi, divizate în 3-4 administrărilzi). Administrarea gentamicinei intra­tecal sau intraventricular nu prezintă nici un beneficiu comparativ cu administrarea pe cale sistemică. Durata tratamentului continuu este de 2 săptămâni după sterili­zarea LCR, În total 21 zile pentru germenii gram negativi şi circa 14 zile în meningitele cu germeni gram pozitivi. Examinarea LCR se repetă după 48 de ore de la iniţierea tratamentului. Dacă metodele imagistice arată prezenţa de empiem subdural, abces cerebral sau ventriculitii,

Tabelul 8.7. Parametrii normali ai LeR la nou născut

Parametri Vârsta Valoare medie

0-7 15,5

LeucocÎte Imm.l 8-14 6 15-21 7 22-30 5

0-7 80,8

Proteine (ll1g(~\) 8-14 69 15-21 60 22-30 54 0-7 46

GllIcoza (mg/dl) 8-14 54 15-21 47 22-30 54

poate fi necesară intervenţia neurochirurgicală. Este indicată administrarea de imunoglobuline intravenos (vezi trataillentul sepsis-ului). Precocitatea instituirii tratamentului esle esenţială. Mortalitatea în meningita neonatală este considerabilă; mortalitatea globală este de 10-30%, dar variază în funcţie de agentul etiologic şi de locul unde se face raportarea. Sechelele imediate şi la distanţă sunt frecvente. Complicaliile acute includ hidrocefalia comunicantă şi necomunicantă, coleqia subdurală, ventriculita. Abcesul cerebral este prezent în 70% dintre meningitele cu Cifrobacfer. Complicaţiile la distanţă includ dificultăţi perceptuale şi de învăţare. Circa 30-50% din supravieţuitori au probleme neurologice diverse. Recurenţa menillgitei bacteriene neonatale se înregistrează la aproape 10% dintre cazuri.

Otita medie supurată la nou născut constituie o localizare adiseminării septicemiee şi este produsă, cel mai frecvent, de streptococ p-hemolitic grup A, stafilococ şi germeni coliformi. Orice otită supurată la nou născut va fi evaluată ca o infecţie severă şi va fi tratată în spital cu antibiotice administrate i.v., altfel există un risc crescut de transformare în otomastoidită.

Ellieritele grave Ileollatale pot fi datorate rotavi­rusurilor, dar frecvent sunt infecţii cu Escherichia coli enteropatogen sau enterotoxi"gen. În acest caz, copiii prezintă diaree apoasă şi sindrom grav de deshidratare. Shigella este un alt agent etiologic "clasic" al diareilor neonatale, ca şi Sa/mollella. Camp)'lobacferşi Yersillia. În orice secţie de nou născuţi în care au apărut cazuri de enterită se va urmări probabilitatea transmiterii orizontale a infectiei, prin mâinile personalului. Diferenţierea rapidă între germenii enterotoxigeni şi enteroinvazivi se va face prin coprocitogramă. Izolarea copiilor bolnavi este obligatorie şi se impun măsuri epidemiologice drastice, sepsisul cu punct de plecare infecţia enterală constituind o eventualitate severă şi frecventă în condiţiile materni­tăţilor din ţara noastră.

IIlJeclia urillară lleO/wtală « 39'0) este mai frecventă la băie\ii născu ti din mame cu bacteriurie. 90% dintre cazuri se datoresc infectiei cu Escherichia coli cu antigen

Capitolul, Ş::- Neonat%gie 139

Domeniu

1-30 0-18 0-62 0-18

K 1. Varietăţi le fimbriate se ataşează specific de celulele uroepiteliale. Clinica se confundă cu infecţia sistemică, semnele "de organ" fiind neobişnuite. Asocierea cu icterul este semnalată relativ frecvent. Urocultura pozitivă este examenul cheie pentru diagnostic. Se întâlneşte în sepsis cu debut tardiv.

Artrila supllrată şi osteamietita sunt relativ greu de diagnosticat la nou născut. Agentul etiologic "clasic" este SfaJilococeus aureus, dar mai sunt posibile infecţii cu streptococ p-hemolitic grup B, Neisseria gOllorrheae,

• Klebsie/la, Profells şi Escherichia coli. De obicei, infectarea are loc hematogen, la copiii cu bacteriemie. ' Osteomielita are localizare metafizară, dar osteomielita proximală femurală şi humerală (unde cartilajul de creştere este intraarticular) se complică cu artrita septică. ~ Artrita septică humerală este greu de diagnosticat şi este sugerată de pozitia bratului, care imită paralizia de plex brahial. În orice infeetie septică osteoarticulară, primul semn este imobilitatea segmentului respectiv, cu aspect pseudoparalitie. Sunt posibile afectări articulare multiple concomitente. Primul examen radiologic nu sugerează diagnosticul, eventual obiectivează o depărtare a periostului de os şi tumefacţia părtilor moi. Puneţia aJticulară pentru izolarea germen ului devine obligatorie. Examenul ecografic sau CT al articulaţiei identifică însă mai bine leziuni1e osoase precoce. Oricare segment osos poate fi afectat, dar cele mai întâlnite sedii de osteomielită sunt la femur, humerus, tibie, radius şi maxilar. Atrag atenţia imobilitatea segmentului, eventual roşea\a şi tumefacţia. Artrita septică apare prin contaminare de la osteomielita de vecinătate, pe cale hematogenă sau secundar unor factori traumatici locali. Germenii sunt identici cu cei din osteomielită.

IIlJectiile culallale ale 1l0U născutului se produc prin localizarea germenilor la acest nivel, unde realizează pustule (fig. 8,7.), vezicule, celulit,' sau abcese, Germenii cei mai comuni sunt stafilococul auriu, streptococul coagulnzo-negativ dar şi cei enterici grulll negativi. Pustulele (care apar uneori după un interval liber, după externarea dinlllaternitate) se datorează infeqiei stafilo-

i 4U Esen/ialul În PEDIATRIE - ediţia a 2-a

Fig. 8.7. Pemfigus neon ataI. Stafilococul auriu, secretor de toxine realizează lezjuni buloase şi suprafaţe Întinse dezepitelizate.

cocice. Stafilococul auriu secretor de toxine realizează Iezi uni bul oase şi suprafeţe întinse dezepitelizate, sugerând ars urile de gradul II. Leziunile cutanate se datoresc toxinei şi nu este surprinzător ca hemoculturile să rămână negative. Celulita este în mod notoriu de etiologie stafilococică şi evoluţia ei, prin progresie "în pată de ulei", este patognomonică. Omfalita denumeşte suprainfecţia bontului şi a cicatricii ombilicale, din care se elimină o secreţie purulentă. Tegumentele din jur pot fi edemaţiate şi eritematoase. Culturile sunt pozitive de obicei pentru germeni gram pozitivi sau gram negativi, inclusiv germeni din grupul Clostridium. Dacă evoluţia infecţiei nu a fost stopată, ne putem aştepta la complicaţii severe, cum ar fi celulita peretelui abdominal, peritonita, flebita venei ombilic ale, tromboza venelor hepatice, abces hepatic (care survine mai ales după cateterizarea septică a venei ombilicale pentru exsanguinotransfuzie sau tratament intrafunicular).

CO/ljU/lctivita (oftalmia /leollata/ă) şi celulita orbitală sunt relativ rar întâlnite datorită profilaxiei practicate curent. Oftalmia gonococică devine aparentă în primele 5 zile de viaţă, este bilaterală şi poate conduce la cheratită şi orbire. Germenele cel mai întâlnit acum în conjunctivita neonatală este C/zlamydia şi cel mai de temut este Psell­domonas aerllgillosa, din cauza endoftalmiei necrozante pe care o condiţionează. Conjunctivita cu Chlamydia atrage atenţia în a 2-a, a 3-a săptămână de viaţă, prin edemul important al pleoapelor şi secreţia purulentă copioasă. Culturile şi examenul frotiului din secreţia conjunctivală, colorat cu Giemsa şi albastru de metilen, sunt obligatorii. În mod ideal, orice gravidă ar trebui

cercetată prin culturi endocervicale înainte de naştere, tratamentul 'parturientelor infectate fiind cea mai bună metodă profilactică pentru infecţia nou născutului.

Tratament

Tratamentul sepsis-ului neonatal presupune mai multe obiective, conforme cu complexitatea afectării organice şi funcţionale care survine în infecţia sistemică.

1. Tratame/ltul alltellatal (in utero) vizează copiii cu risc de infecţie matemo-fetală cu GBS (sarcină < 37 săptămâni, RPM > 18-24 ore, mamă febrilă> 38°C în cursul travaliului). Există consens în a se administra mamei terapie antibiotică i. v. în doza de încărcare, fie ampicilină 2 g, fie penicilină G 5 milioane V.I., urmată de tratament de întreţinere administrat i. v. cu ampicilină Ig la fiecare 4 ore, respectiv penicilină G 2,5 milioane V.I.i.v. Ia fiecare 4 ore, până în momentul delivrenţei. Această metodă a scăzut remarcabil incidenţa sepsis-ului neonatal precoce cu GBS.

Imediat după naştere se vor recolta hemogramă şi hemocultură tuturor nou născuţilor din sarcini cu risc de sepsis precoce. Există două posibilităţi:

nou născutul este asimptomatic. În acest caz este prudent să primească totuşi timp de 48-72 ore tratament antibiotic i.v. cu ampicilină + gentamicină administrate la 12 ore, până la sosirea rezultatelor de laborator. În acest timp, supravegheat clinic, copilul poate rămâne asimptomatic. În cazul în care culturile sllnt negative, se sistează antibioterapia. dacă nou născutul are semne clinice (scor Apgar < 5, detresă respiratorie precoce), va primi antibio-

terapie ca în sepsis. deoarece orice nou născut dintr-o sarcină cu risc este potenţial infectat

Examinarea LCR se face conform principiilor enunţate_ Dacă LCR nu este franc pozitiv pentru diagnosticul de meningită, dar este interpretabil, este prudent ca nou născutul să fie tratat cu antibiotice timp de 10-14 zile, ca În[r-o meningită.

Atitudinea terapeutică ulterioară depinde de rezultatul examendbr de laborator.

2. Triitamentul aIJlibacferian vizeazrl sterilizarea il1fecti~i şi constă din tratamentul antibiotic şi admini­strarea de imunoglobuline ca suport pentru anticorpi specifici, cu rol de potentare a posibilităţilor precare de apărare imunologică de care dispune nou născutul.

TralWl/el/llti al/libiolic va fi început imediat după reeoltarea culturilor, În prezenta unei suspiciuni clinice

la care se adaugă prezenţa reactanţilor de fază acută. a leucocitozei cu predominenta PMN. În etapa iniţială, el este empiric şi ,.acoperă" un spectru antibacterian corespullz:1tor celor mai frecvenţi germeni. Se optează încă pentru asocierea de ampicilină (penicilină) plus aminoglicozide, administrate în PEV la 8-12 ore.

Această etapă este acceptată doar până la obţinerea antibiogramei. Alli autori preferă "startul" cu cefa­losporine de generaţia a \II-a (cefotaxim, ceftazidim, ceftriaxon) care acoperr, spectrul antibacterian cores­punzător germenilor gram pozitivi (inclusiv stafilococul auriu. stafilococul coagulazo-negativ) şi germenilor gram negativi comuni. Cel mai utilizat antibiotic la nou născut este cefotaximul. Acest medicament se distinge prin eficacitate remarcabilă, toleranlă bună chiar la nou născut şi o bună difuziune în LCR. Se semnalează Însă rapiditate În instalarea rezistentei germenilor gram negativi la cefalosporine, de aceea se preferă ca aceste antibiotice să nu facă parte din medicamentele de "start" ale trata­mentului "empiric". Condiţii epidemiologice particulare, cazuri clinic asemănătoare cu germeni deja identificaţi

şi cu sensibilitate determinată impun uneori această terapie iniţială. Antibioterapia de şoc împotriva stafilococului auriu rămâne oxacilina, nafcilina şi

meticilina. Stafilococul rezistent la toate antibioticele betalactamice este cunoscut În literatura mondială ca MRSA (lIIelhicilil1e-resislal1t SlafiloccocIIs allrel/s). Pentru acest grup de germeni, nntibioticul de şoc este vancomicina în administrare Lv. 15 mg/kg In 12 orc pentru prematuri şi la 8 ore pentru nou născuţii la termen. Stafilococul coagulazo-pozitiv poate fi încă foarte sensibil la penicilină. Pentru speciile rezistente la penicilină se recomandă metÎcilină, oxacilinn şi nafcilină. iar pentru germenii rezistenţi şi la acestea rămâne vancomicina. ca şi În cazul stafilococului auriu. Experienţa referitoare la tratamentul sepsis-ului neonalal cu meropencl1l (Mevonem). nu este vastă dar în cazuri grave cu germeni gram negativi multirezistenti rezultatele au fost remarcabile.

Capitolul 8 - Neonatologie . 141

3. lmu/loterapia sepsis-ului /leal/ataI, Terapia cu imunoglobuline pentu administrare i.v.

(IGIV) imită transportul transplacentar de imunoglobuline, deoarece nou născutul este considerat o gazdă cu imu­nitatea compromisă prin lipsa de dezvoltare a multiplelor componente ale sistemului imun. Dacă este vorba de un prematur, uumta scurtă a gestaţiei se corelează. cu un transfer insuficient de IgG de la mamă la făt şi magnitu­dinea acestei deficienţe este direct proporţională cu scurtarea gestaţiei. Există imunoglobuline specifice anti GBS, dm curent se utilizează în Iara noastră IGIV nespecifice (preparatul Octagam sau Humaglobim sau produsul autohton al Institutului Dr. 1. Cantacuzino). OIi ce IGIV are în compoziţie anticorpi opsonizanţi împo­triva majorităţii germenilor patogeni. Se administrează profilactic In prematuri sau curativ În sepsis. în doză de

500-750 mg/kg/doză, perfuzatii timp de 2-6 ore. Pentru prevenirea septicemiei cu debut tarLliv la prematuri se recomandă în doză de 500-750 mg/kg/doză, administrată În ziua a 3-a - a 7-a şi se repetă, În functie de conditiile epidemiologice, la fiecare 7-14 zile. Administrarea orală de IgA şi IgG exogen pentru prevenirea EUN este eficientă, dacă produsul este accesibil.

Transfuzia de neutrofile în cazurile de sepsis neon atai cu granulocitopenie semnificativă a demonstrat creşterea supravieţuirii, dacă aceasta se datoreşte depletiei medulare. Acest produs biologic poate avea importante' efecte adverse la nou născul.

4, Tratamentul şocului septic. Proleina C act;l'ată obţinută prin inginerie genetică

(Drotrecogin alfa) are proprietăţi antitrombotice, antiin­flamatorii şi profibrinolitice. Administrarea ei produce o scădere paralelă cu doza a nivelului markeri lor procoa­gulanti şi proinflamatori la pacientii cu sepsis sever. Studiile au demonstrat o importantă scădere a ratei mortalitătii prin sepsis, deşi s-a înregistrat o creştere a procentului de sângerări cu 3,5% în comparaţie cu un lot martor. ACţiunea favombilă se explică prin actiunile biologice ale produsului (inhibă generarea trombinei prin inactivarea factorilor Va şi VIIIa), scade inflamaţia (scade nivelul seric de IL,). Efectul antiintlamator se exercită indirect, prin inhibilia generării trombinei; scade activitatea plachetari!, degranularea mastocitelor şi eliberarea citokinelor proinflamatorii. Inilierea precoce a acestui tratament este esenlială. O unitate de proteina C activată este egală cu cantitatea de proteinfl C activată dintr-un mi de plasmă normală. Doza utilizată este de 100 UJ/kg/i. v., în primele 15-20 de minute. După această primă doză, nivelele proteinei C activitate, ale fibrinoge­nului şi ale produşilor de degradare a fibrinogenului se normalizează, astfel că urmiitmu'C le doze. care se admini­strează i.v. Ia interval de 8-12 ore, au rolul de a menţine rezultatele obţinute. Durata medie a tratamentului a fost de circa 9 zile şi nu s-au înregistrat efecte advcrse importante. Cea mai mare experientă În pcdintrie cu acest

142 I . Esentialul in PEDIATRIE - edilia a 2-a

preparat este comunicată În tratamentul purpurelor fulminans, infecţioase sau neinfecţioase.

5_ Tratamelltul specific al illfecfii/or Ileollatale localizate.

InfeCJiile culanale beneficiază de toaletă locală, tratament local cu pulbere de bacitracină şi neomicină, (preparatul Neobasept, Baneocin), dar de obicei este necesar tratament parenteral antistafilococic cu oxacilină SO mg/kg la fiecare 12 ore În prima săptămână, crescînd doza la I SO-200 mg/kg/zi În 3-4 prize pentru nou născutul la termen, după prima săptămână de viaţă.

Ofla/mia gOl1ococÎcclneollatală confirmată bacterio­logic impune tratament cu cefotaxim 100 mg/kg/zi i.v. (i.m.) sau ceftriaxon 125 mglzi i.m. (i. v.). Dacă suşa este sensibilă la penicilină, doza de 100.000 u.i./kglzi administrată În două prize zilnice va fi iniţiată imediat după diagnostic. Durata tratamentului este de 7-10 zile.

Osteomieliw se tratează iniţial cu oxacilină + gentamicină, până se identifică agentul etiologic şi sensibilitatea acestuia la antibiotice. Durata tratamentului va fi prelungită Încă 3-4 săptămâni după dispariţia semnelor clinice locale sau generale. Orice colecţie purulentă (inclusiv intraarticulară) va fi drenată, la nevoie chirurgical. Artrita septică impune imobilizarea ar~iculaţiei. f

INFECŢIA VIRALĂ PERINATALĂ

Nou născutul dobândeşte infecţia virală de la mamă în două situaţii: fie intrauterin, prin transmitere verticală., fie perinatal (intrapartum sau imediat postnatal). Infecţia virală congenitală a fost denumită clasic cu acronimul TORCH, care denumeşte un grup de virusuri: T = toxo­plQlimo.w (care de fapt nu este virus), O = other= altele, R = rubeola, C = virus citomegalic, H = virus herpetic. Cunoştinţele şi situaţia epidemiologică actuală au lărgit gama agenţilor virali pe care nou născutul îi poate dobândi perinatal, asfel că TORCH a devenit un concept desuet, mai mult de interes istoric.

Boala incluziilor citomegalice (CMV). Virusul citomegalic face parte din grupa virusuri lor herpetice, care are ca efect citopatologic incluzia intranucleară şi intracitoplasmatică într-o celulă de mari dimensiuni. CMV (cylOmegalos virus) este specific speciei şi I1U se trallsmite prin vectori, ci doar prin contact interpersonal, sânge sau produse de sânge (transfuzii). Majoritatea formelor clinice sunt asimptomutice iar formele grave se întâlnesc la gazdele cu imunitatea compromisă, nOli

născutul şi fătul fiind incluşi În acest grup. Incidenta bolii la nou născut este variabil raportată (1 % În SUA). O proporţie ue 93% dintre aceştia este asimptomatică, 12% dintre cei simptomatici 1110r şi cei care supravietuiesc au sechele. Dacă gravida se Îmbolnăveşte, În oricare moment al sarcinii, ea poate transmite virusul fătului,

Într-un procent de 30-40°/(', Forma simptomatică se manifestă la vflrsta de 2 săptămfll1i prin greutate mică la

naştere, icter, hepatosplenomegalie, peteşii, anemie, trombocitopenie persistentă şi hiperbilirubinemie mixtă, valori ridicate ale transaminazelor. Forma mai pUţin.

severă evoluează cu microcefalie, corioretinită, calcificiiri peri ventricul are, retard mental, surditate.

Nou născutul se poate infecta il1lraparlllll1 cu secretiile genitale infectate ale mamei sau postparllllll prin sânge transfuzional. Infeqia intrapartum poate rămâne asimptomatică, dar cea dobândită prin sânge este gravă mai ales la marii prematuri, care dezvoltă anemie hemolitică, trombocitopenie, hepatosplenomegalie.

Examenul serologic negativ pentru CMV la copil şi mamă exclude acest diagnostic. IIlterpretarea unei serologii pozitive la nou născut este dificilă, fiind cunoscut transferul transplacentar de anticorpi JgG. IgM specifici pentru CMV sunt dovezi mai sigure de infectie, cel mai sigur examen fiind CMV-ADN. Tratamentul specific antiviral Cli ganciclovir În cazurile sigur diagnosticate are indicaţii limitate, din cauza efectelor toxice. Ca alternative au fost propuşi anticorpi mOlloclonali sau gamaglobulină hiperimună an ti CMV.

Rubeola congenitală a fost descrisă ca prototip al infecţii lor virale cu transmitere verticală_ dacă mamele nu au fost imunizate Înainte de sarcină şi se Îmbolnăvesc În timp ce sunt gravide. Nou născutul este excretor de virus rubeolic şi poate fi o ~ursă de infecţie. Îmbolnăvirea mamei înainte de 3 luni de sarcină creşte riscul infeqiei congenitale la 80%, iar fătul suferă malformaţii conge­nitale de cord şi surditate în 100% dintre cazuri.

Afectarea multiorganică manifestată ca sindrom plurimalformativ se datoreşte obstrucţiei vasculare prin necroze ale endoteliului. Trombocitopenia tranzitorie neonatală poate fi una din manifestările clinice. Alte localizări sunt pneumonia interstiţială, boala congenitală de cord (persistenţa canalului arterial, stenoza arte rei pulmonare, anomalii ale arcului aortic, defect septal ventricular), hepatita neonatală cu hepatomegalie şi

hiperbilirubinemie. Afectarea oculară este reprezentată de retinitacll imagine de "sare şi piper", În timp ce cataraeta congenitală va fi diagnosticată după perioada neonatală. Cunoscutul sindrom Gregg al rubeolei congenitale este evident după perioada neonatală şi constă din surditate (87%), boală congenitală de cord (46%), retard mental sever (38%) şi cataractă sau glaucom (34%). Afectarea oculară este cea mai comună sechelă de care suferă cei care au fost infectaţi transplacentar cu virus rubeolic.

Diagnosticul postnatal de rubeolă congenitală se poate susţine prin izolarea virusului rubeolic din secreţiile orofaringiene şi urină, detectia anticorpilor specifici IgM antirubeolici din sângele cordonului ombilical şi

persistenta postnatală a titrurilor ridicate de anticorpi antirubeolici, dincolo de perioada În care se poate suspecta transferul transplacentar de IgG de origine maternu. Nu există nici un tratament specific al rubeolei congenitale. Prevenţia prin imunizarea activă a populaţiei

feminine susceptibile pare metoda cea mai eficientă de profilaxie. Imunizarea vaccinală în timpul sarcinii (fiind disponibile vaccinuri antirubeolice cu virus viu) este contraindicată, din cauza riscului fetal.

Infectia HIV. Rata transmiterii infeC\iei HIV de la mamă la făt este de 15-25%, procent variabil în diferite zone ale lumii şi care depinde în Illare măsurii de Încărcă­tura virală a mamei. Dacă pentru diagnosticul pozitiv se foloseşte numai testarea anticol]Jilor (ELISA, Westemblott), diagnosticulde infectie HIV la copil nu se poate stabili decflt după vârsta de 15-18 luni, deoarece copilul a primit pasiv anticorpi de origine maternă, care pozitivează

reactiile serologice. Aceştia încep să se epuizeze abia după vârsta de 9-10 luni şi, abia după aceea, existenta unui titru de anticorpi ar putea să semnifice o infectie proprie, dobândită perinatal. De aceea, standardul de aur pentru diagnosticul pozitiv al infec\iei HIV la nou născut este determinarea antigenului viral (ARN-HIV prin PCR). Acest test pozitiv permite un diagnostic sigur la nou n"scut, încă din primele săptămâni de via\ă, fiind un test specific şi sensibil. Transmiterea perinatală a infectiei HIV de la o mamă infectată la nou născut are loc în trei momente, şi anume În uter (transmitere verticală), În

timpul naşterii şi post natal, pentru copiii alimentati natural şi care nu au fost infecta\i anterior. Riscul global de·transmitere perillatală este în medie de 25%. Transmiterea În/rauferinl1 a infectiei HIV este favorizată de inflamatii ale placentei, care conduc la infectia HIV a lichidului amniotic. Această eventualitate este mai probabilă dacă infectarea mamei a survenit tardiv în timpul sarcinii, pentru că, altfel, infecţia HIV este cauză de avort precoce şi infertilitate la femeia bolnavă. Transmiterea intrapartul1l a infecţiei are loc în timpul travaliului fie prin transfuzie materno-fetaIă, fie prin înghiţirea de către nou născut a secreliilor sanguinolente vulvo-vaginale. Este cel mai frecvent mod de infectare a nou născutului, moment care poate fI eficient interceptat

prin efectuarea unei operatii cezariene, care scade remarcabil riscul de infectie a noU născutului. Factorii de risc pentru transmiterea materno-fetală a infeC\iei HIV sunt următorii: corioumniotita (favorizează contactul fătului cu limfocitele infectate), boala HIV avansată la mum[l. Încărcătura virală mare (boala IlU se transmite

dacă mama are sub 1000 de copii ARN/mm'), număr mic de CD,. infectie cervico-vaginaIă, cu prezenta virusului HIV În aceste secretii, premuturitate, membrane rupte de mai mult de 4 ore etc. Se utilizează diferite tactici menite să scadă riscul transmiterii maternofetale n infecţici HIV. dintre care cităm: reducerea încărcăturii virale la mamă (care scade riscul transmiterii infeC\iei la copil), reducerea expunerii la HIV în momentul naşterii (secţiune cezarian5), prevenirea illfectării după naştere (interzicerea alimenta{Îei naturale!). Reducerea Încărcăturii virale s~a realizat, cu rezultate remarcabile În SUA încă din 1994, utilizându-se o schemă de tratament profilactic

Capitotul8 - Neonat%gie I 143

cu zidovudină (ZDV): oral, gravidelor seropozitive începând din săptămâni le 14-36 de gesta\ie, urmată de o perfuzie cu ZDV în timpul travaliului şi delivrenlei, precum şi administrarea cât mai precoce de ZDV nou n5scutului până 1;, vârsta de 6 săptăm:îni. Se realizează prin această măsură o scădere a riscului de transmitere materno-fetalii a infecţiei HIV la aproximativ 5% (fată de 25% cât este rata obişnuită). Schema este redusă ca eficacitate dacă seropozitivitatea mamei este aflată abia în sala de naştere. Reducerea e.rpullerii po.rtpar/[{Ill

interzice formal alimenta\ia naturală a acestor copii, deşi infectiozitatea laptelui matern depinde de numărul de c6pii virale ARN/mm'. de cel putin 700 (un număr mai mic de copii virale face transmiterea improbabilă').

Diagnosticul il(feCJiei HIV la nOII născut este, din păcate, extrem de greu de sustinut, ceea ce îngreuneazn. mult aplicarea măsurilor profilactice sau curative. Unul dintre impedimente este acela că nu se cunoaşte numărul gravidelor seropozitive, deoarece testarea HIV este lăsată la acceptul familiei şi ea nu se poate face, conform legislatiei în vigoare. decât la cererea şi ClI acceptul femeii gravide. Dacă nu există posibilitatea utilizării unor metode moderne, sigure dar foarte scumpe, diagnosticul de infecţie HIV la nou născut nu poate fi decât nesigur. Serologia pozitivă pentru anticorpii anti HIV (ELISA, Westernblott), metoda comun5 de diagnostic în ţara noastră în momentul actual, nu permite diagnosticul decât după vârsta de 1 an, după unii autori abia după vârsta de 15-18 luni, deoarece trecerea pasivă de anticorpi materni la făt nu poate fi echivalată cu infeC\ia nou născutuhii. Abia epuizarea acestei zestre anticorpice este sugestivă pentru diagnostic, căci persistenla seropozitivitălii după vârsta amintită ar putea fi sinonimă cu infectia HIV. Avem dreptul să tratăm cu ZDV (medicament care nu este lipsit de toxicitate) un nou născut seropozitiv, născut dintr-o mamă seropozitivă, ştiind că rata transmiterii infectiei este totuşi de numai 25%?

Cea maj sigură metodă de diagnostic la nou născut şi sugar nu este metoda serologică. ci determinarea ARN­HIV prin metoda PCR sau culturile virale pozitive din limfocitele periferice, singurele metode corecte, standardul de aur pentru diagnosticul HIV. Dacă în primele 48 de ore de via\ă nou născutul are HIV-ARN PCR pozitiv. şi culturi virale pozitive din limfocitele pe"iferice sau prezenta antigenului p24 pozitivă, diagnosticul de infeC\ie HIV în acest caz nu pune probleme şi este sigur 100%. Dintre aceste metode, toate scumpe şi extrem de greu accesibile în Iara noastră în anul 2002. cultura virală este cea mai scumpă şi mai greu de executat, oferind un rezultat după 2-4 săptămâni. Diagnosticul pozitiv precoce presupune câte două determinări succesive pozitive la toate cele 3 testări amintite, pentru ca diagnosticul cle infectie HIV la nou născut să poată fi sustinut cu acuratete. Din contră, repetarea la un interval cle 3-61ul1i şi negativitatea lor constantă exclud diagnosticul de

'144 I Esentialul in PEOIATRIE - ediţia a 2-a

infeC\ie HIV la nOu născut, chiar dacă copilul a fost născut de o mamă seropozitivă. HIV -ARN PCR este mai ieftină şi permite un rezultat mai rapid, având o bună sensibilitate şi specificitate. HIV-ARN PCR exprimă încărcătura virală extracel.ulară şi are valoare predictivă pentru progresia bolii, scăderea numărului absolut de CD4 şi monitorizarea răspunsului la tratamentul antiretroviral. Testul detectează peste 400 c6pii HIV -ARN/ml plasmă. Determinarea antigenului viral p 24 (marker de replicare virală) se face cu anticorpi monoclonali. IgA şi IgM specifice antivirale nu traversează placenta din cauza dimensiunii mari a Illoleculelor şi depistarea lor la nou născut şi sugar ar putea indica precoce infectarea HIV a copilului. Factorul limitativ al metodei este reprezentat de faptul că sinteza de IgA este foarte redusă până la 3-6 luni şi ar putea rămâne aşa până la vârsta de 1,5-2 ani (hipolgA tranzitorie). Spre vârsta de lan, prezen\a IgA specifice ami HIV reprezintă un test pozitiv pentru suslinerea diagnosticuluL Din păcate, IgM specifice anti HIV nu sunt specifice pentru diagnosticul bolii şi nu sunt creditate pentru diagnosticul infecliei HIV la copil.

Pentru copiii siguri infectali cu HIV la naştere, este prudent să se aplice profilaxia infeqiei cu PneulIlocyslis carinii, începând cu vârsta'de 4~6 săptămâni.

. Infectia cu vţrus herpetic (HSV -herpes simplex virus). Dintre cele două tipuri de virus herpetic (HSV tip 1 şi HSV tip2), nou născutul este susceptibil să se infecteze cu virusul herpetic tip 2 la trecerea prin filiera pelvigenitală a unei mame infectate (calea de transmitere a acestui tip de virus este cea sexuală). Nu toate femeile serologic pozitive pentru HSV tip 2 au manifestări clinice sau acestea au aspect de Iezi uni atipice. Mamele infectate în timpul sarcinii (infeclie maternă primară) au cel mai mare risc de a transmite copilului infeC\ia intrapartum. Transmiterea transplacentară a HSV este forute rară. Manifestarea clinică la nou născut constă din leziuni cutanate, mucocutanate (vezicule recurente în 90% dintre cazuri), cheratocon­junctivite. Afectarea nervoasă cu tablou de encefalită este posibilă şi În afara asocierii cu manifestări cutanate (1/3 dintre nou născulii infecraţi). Sechelele neurologice sunt grave. Forma clinică cea mai gravă este cea de infeclie diseminată (mortalitate> 50%), care debutează din prima săptămână de vială, cu pneumonie, encefalită, disfunC\ie organică multiplă, CID, şoc, hepatită. Examinarea LCR evidenţiază creşterea proteinorahiei şi pleiocitozii. IgM specifice antiherpetice nu pot fi detectate înainte de 3 săptămâni, iar izolarea virusullii herpetic este dificilă. Mortalitatea este foarte ridicată În formele diseminate şi terapia cu acic!ovir, 45-60 mg/kglzi, pare a fi eficace şi relativ bine tolerată. Pentru formele clinice cu manifestări cutanate exclusive se pot utiliza dozc mai mici (10-15 mglkg la 8 ore, timp de 10- 14 zile).

Orice parturientâ cu ledulli genitale suspecte de helpes genÎra! l'a naşte prin opero1ie cez.ariaI1ă. chiar dacă se

prezintrJ cu membrane amniotice rupte « 24 orc!).

Infectia cu virusurile hepatiticc Virusu! hepalilei A (HA V) nu se transmite transpla,

centar, ci doar pe cale fecal-oraIă. Dacă parturienta suferil: de HA V în ultimele 2 săptămâni de gestalie, există risc'; de infectare perinatală a nou născutului şi este recomandat' ca acesta să primească imunoglobuline specifice Lm.; imediat după naştere. .

Virusu! "era/ifei B (HBV) se transmite nou născutuhii În special În timpul travaliului (intrapartum) când acesta se poate contamina cu sângele infectat al mamei. Trnnsmiterea transplacentară argumentată în deceniul anterior este probabil mai pUlin frecventă decfrt se credea, dar Qricum posibilă (demonstrată În lurile cu mare portaj a11ligenic). Hepatita acută virală cu HBV În primul trimestru al sarcinii nu este riscantă pentru făt deoarece anticorpii anti HBV au timp să aerioneze. În schimb, o infeqie acută dobândită În ultimul trimestru al gestaliei creşte riscul transmiterii verticale la 50-75%. Vaccinarea antihepatită virală B efectuată tuturor nou născutilor din ţara noastră În prima zi de vială are rolul profilaxiei infecţiei perinatale. Prematurii vor fi vaccimlli la vârsta de 2 luni (la externarea din maternitate). Pentru copiii născuli din mame AgHB, pozitive, imunizarea cu imunoglobulina specifică (HBIG) va fi făcută imediat după naştere, concomitent cu vaccinarea. Naşterea prin cezadană n scăzut remarcabiJ infectarea perinataJă n nou n"sculilor laTemeile cu serologie pozitivă, pentu HBV. Cercetarea antigenelor virale hepatitice oricărei femei gravide devine obligatorie în Iările cu procent ridicat de portaj. Deşi AgHB, a fost detectat în laptele de femeie, vaccinarea tuturor nou născutj]or permite continuarea alimentaliei naturale, în special în Iările În curs de dezvoltare. Ţările cu portaj antigenic mic nu includ vaccinarea antihepatiticl1 Între vaccinările obligatorii ale nou născutului, ci ea se efectuează doar nou născulilor care provin din mame seropozitive pentru HBV.

Vil'llsu! hepalilei C (HCV) se transmite rar transpla­centar, aşa cum o dovedesc studii foarte recente cu metode sofisticate de determinare (HCV -ARN sau PCR). Acest risc nu depăşeşte 0-12%, cu condilia ca mama să fie HIV negativă. Riscul este mai mure dacă naşterea decurge pe cale vaginală şi nu prin operaţie cezarÎană iar riscul transmiterii HCV prin laptele matern este necuantificat (incert). Cantitatea de virus din organisJlluf matern influenlează procentul de risc de infeqie la făt.

Alte infectii transmise vertical

Sifilisul congenital se datoreşte transmiterii transplacemare a spirochetei TrepuJlellla "al/iduIII. O recrudescentă particularrl il cazurilor a fost înregîslrutrl în ultimul deceniu afât în tara l1oastr~1 câC şi în lume. in majoritatea cazurilor, boala a fost dobândită de mamă Î/I cursul sarcillii. Mamele sunt cunoscute cu serologie pozitivG pentru lues sau nu. deoarece o testare negativ[\ la Începutul sarcinii nu este repetată de obicei şi 10

sfârşitul ei. Lipsa de testare serologică a tuturor gravidelor, tratamentul incomplet al celor seropozitive sau lipsa oricărui tratament adresat mamei bolnave explică existenta cazurilor de sifilis congenital. Asocierea şi a altor boli cu transmitere sexuală, dintre care infec[ia HIV este cea mai temută, este de aşteptat în conditii de sărăcie şi promiscuitate.

Diaglloslic. Orice gravidă va fi testată serologie pentru lues la Începutul sarcinii şi după 28 săptămâni de gestatie (actastă recomandare este adresată doar persoanelor sau cOl11unită\ilorcu risc). Dacă nu există nici o testare sero­logică cunoscută, aceasta va fi efectuată obligatoriu în momentul naşterii. Cele mai utilizate teste de diagnostic sunt cele serologice, netreponemice, ca VDRL (Veneral Disease Research Laboratory), care măsoară anticorpii Îndreptati împotriva antigenuJui Treponemei pallidulI1. Acest titru (> 1116) creşte după infectie şi scade sub actiunea tratamentului (perioada de negativare este de 1 an pentru sifilis primar şi de 2 ani pentru sifilis secundar). Se vor exclude testele biologice fals pozitive (hepatită, mononllcleoz5. endocardită, boli autoimune sau ale tesutului conjunctiv). Dintre testele treponemice cităm FTA-Abs (fluorescent treponemal anlibody absorbliOIl t~Sl) sau MHA-TP (microilemagll/linalion assay for anlibody ta T. pallidum). Ele rămân pozitive toată viaţa şi nu pot fi utilizate pentru monitorizarea evolutiei bolii.

Orice nou născut cu mamă seropozitivă. netra!ată sau tratată în ultimele luni de sarcină, va fi testat serologie pentru sifilis. recoltându-se probe de sânge §i LCR. Deoarece anticorpii specifici IgG de origine maternă tra versează ?Iacenta, atât testele netreponemice cât şi cele treponemice pot fi pozitive în primele 2-4 luni la nou născut, fără ca acesta să fie infectat. Testarea lunară va demonstra persistenta şi creşterea titrului după acest interval la copilul infectat. Detectarea IgM specifici la nou născut constituie un argument pentru sifilis congenital, deoarece IgM nu traversează placenta. Dintre celelalte examinări necesare se citează radiografiile osoase (care pot evidentia periostita sau osteocondtita luetică), examenul oftalmologie şi determinarea proteinorahiei (> 40 mg/dl) care, alături de creşterea numărului de celule mononucleare din LCR (> 20/mm'), permit susţinerea diagnosticului.

CDC (Atlanta, Georgia) a rezumat în anul 1989 criteriile de diagnostic pozitiv pentru sifilis congenital. Cazurile definile sunt doar acelea În care treponema a putut fi vizualizată în secreţii sau tesuturi. Cazurile su.\pecre sunt cele simptomatice sau asimptomatice la naştere, dar ale căror mame au serologie pozitivă.

Se/llnele clinice de sifilis cOllgenilal sunt unnrltoarele: rinită persistentă (unilaterală), hepatosplenomegalie, limfadenopatie. nnemie, icter, ascită, corioretinită, osteOM condrită şi periostită, meningită, greutate mică la naştere, placenta foarte mare.

Tmlolllenrll{ nOlt nclscUlului. Dacă serologia este Qegativă şi copilul este asimptomatic, nu trebuie tratat.

Capitolul 8 - Neonatologie I 145

dar va fi testat lunar dad provine dintr-o populatie cu risc crescuL Asocierea serologie pozitivl1 + semne clinice sugestive prezente impune tratamentul copilului. Cea mai dificilă decizie este cea de a trata un nou născut asimptomatic dar cu serologie poiitivă, aceasta putând fi datorată transferului pasiv de anticorpi materni. Atitudinea curentă este aceea de a trata aceşti copii ca şi cum ar fi infectati, mai ales dacă mama nu a fost corect tratată sau tratamentul ei nu poate fi validat. Se prescrie penicilină cristalină 100.000-150.000 U.I.Ikglzi adminis­trată i.v. (i.m.) În două prize la 12 ore, timp de 10-14 zile, sau o doză unică de 150.000 U.I.lkg/zi. Dacă s-au obiectivat anomalii ale LCR, durata tratamentului se prelungeşte 4 săptămâni, dar în ultimele două săptămâni doza de penicilină scade la 50.000 U.l.lkglzi în 2-3 doze zilnic (iv, im). Pentru cazuri suspecte dar nedemonstrate se acceptă şi o administrare unică de benzatilpenicilină de 50.000 Ullkg/im.

Toxoplasmoza congenitală, 200noză produsă de Toxoplasma gOlle/ii, este variabil raportată în diferite perimetre geografice, în relaţie cu clima şi obiceiurile alimentare. Dintre tările Europei, Franta a raportat o seropozitivitate de 63%. Trallsmiterea transplacentară a ilifee[iei se face doar În condi[iile În care gravida a devenit seropozitivă ÎJl timpul sarcinii, dar riscurile sunt mai ridicate dacă injectarea mamei a avut loc fl1 primele IL/Iii de gesla[ie. Riscul de îmbolnăvire a următorului copil este zero. Într-o sarcină gemelară există posibilitatea ca unul dintre copii să rămână neinfectat. Traversarea placentei are loc doar în cursul parazitemiei acute. Chistele pot fi apoi regăsite în diferite organe, unde persistă toată viala. Semne clinice de îmbolnăvire se semnalează doar la gazdele cu imunitatea compromisă sau la făt şi nou născut, de aceea infectarea mamei în cursul sarcinii rămâne adesea necunoscută (asimptomatică sau paucisimptomatică). Anticorpii IgG de origine maternă pot traversa placenta, fără a fi dovadă de infecţie neonatală. Transmiterea verticală are loc Într-un procent de 30-40% dacă mama a devenit seropozitivă În timpul sarcinii. Infectarea produsului de conceplie În primul trimestru se poate solda cu moartea fătului în uter, iar în următoarea perioadă, cu semne clinice în care domină manifestările neurologice şi oftalmologice. Dintre acestea, cele mai comune sunt icterul, hepatosplenomegalia, trombocito­peni;]. calcificările intracraniene (fig. 8.8.), hidrocefalia, microcefalia, convulsiile, corioretinita (care poate apărea la intervale variabile fată de momentul naştelii -luni-ani !). 80-90% dintre nou născulii infectati sunt asimptomatici la naştere, dar mai târziu dezvoltă manifestări neurologice şi mai ales oftalmologice.

Serologia pozitivă a mumei, dar cu anticorpi IgM negativi, pledează pelllru infectarea acesteia înainte de sarcin(l şi deci, nu există risc pentru nou născut. Dacă 1l1'1I1I<l are serologie pozitivă (ELISA) clar şi IgM specifici, există posibilitatea ca infeqia să fi avut loc recent şi

146 Esentialul Tn PEDIA TRIE - "'ii!i". e 2-"

Fig. 8.8. Examen CT cerebral la nou născut cu toxoplasmoză. Calcificări intracraniene.

atunci există risc pentru îmbolnăvirea flltului. Creşterea titrului în inteFal de 3-4 săptămâni (test Sabin-Feldman pozitiv + IgM specifici) pledează pentru infecţia acută a marnei. Riscul scade remarcabil dacă mama este tratată cu spiramicină, 1 g la 8 ore, altemând, la interval de 3 săptămâni, cu combinaţia pirimetamină + sulfinamidă.

Există consens de a trata toţi nou născuţii seropozitivi, cu IgM specifici pentru toxoplasmoză la testul ELISA, simpta­matiei sau asimptomatici la naştere. Se recomandă sulfa­diazina 50 mg/kg de 2 ori/zi şi pirimetamină 1 mg/kglzi timp de 2 luni, urmată de administrare de pirimetamină I mg/kg/zi, o zi da şi una nu, timp de 10 luni. Dacă apar efecte adverse hematologiee, se recomandă acid folinic (Leucovorin) 5-10 mg de 3 ori pe săptămână. Asocierea tratamentului medicamentos timp de I an cu suprave­gherea oftalmologică şi neurologică activă constituie recomandările cele mai recente în tratamentul toxoplas­mazei congenitale. Pirimetamina poate induce neutropenie, de aceea uneori se impune sistarea temporară a terapiei îi creşterea dozei de Leuco\'orin. Nici un medicament nu reuşeşte însă sterilizarea completă a chistelor parazitului de la nivelul retinei, astfel că reactivarea bolii rămâne totdeauna posibilă. Medicul se află în dilema de .1 administra cure prelungite de chimioterapice pentru a preveni recăderile şi de a gestiona efectele adverse. Clindamicina a fost recent propusă în protocolul terapeutic

I la sugar, într-o cură cu durată de 3-4 săptămâni. 1_-

ENTEROCOLITA ULCERONECROTICĂ (EUN)

Descrisă în 1960, patogenia acestei afecţiuni nu este :Jerfect înţeleasă nici În prezent. Incidenta EUN pare să

fie de 10% printre prematurii cu greutate foarte mică la naştere (VLBW) şi este grevată de o mortalitate ridicată (10-15%). EUN trebuie prevenită, tratamentul fiind extrem de dificil.

Cauza exactă a acestei afecţiuni rămâne necunoscută. Patogenia EUN 1. Prematuritatea şi greutatea foarte mică la naştere

(mai mică de 1500 g) sunt factorii de risc cei mai importanti, EUN fiind întâlnită în procent de 80% la VLBW. Există, probabil, diferenţe între patogenia EUN la nou născutii cu greutate normală şi la cei cu greutate foarte mică la naştere. Nou născuţii la termen cu probleme de asfixie/hipoxie perinata1i1 dezvoltă EUN în prima săptămână de viaţă. Pentru prematuri, maturitatea per se a tractului gastrointestinal este considerată un factor de risc şi boala debutează la aceştia în primele 2 săptămâni de viată.

2. Imafuritatea mecanismelor de apărare a (ractului gastroilltestilla/ a fost invocată ca factor de risc, colonizarea bacteriană a intestinului prematurului favorizând, în aceste condiţii, agresiunea bacteriilor şi toxinelor. Hipoclorhidria gastrică, caracteristică acestei vârste, favorizează colonizarea enterică. Se asociază acţiunea proteolitică scăzută a fermentilor pancreatici, motilitatea intestinală redusă, toţi aceşti factori favorizând creşterea aberantă a florei de colonizare normală a tmctului gastrointestinal În primele zile de vintiL Astfel. intestinul este mai permeabil pentru bactelii şi endotoxine, consecinţa unui sistem local de apărare deficitar (cantitate redusă de IgA secretor, număr scăzut de limfocite B şi Tl·

3. Ro/ul bacreriilor şi roxillelor. Dintre germeni, aU fost incriminati cei din genul C!osrridia, care infecteaz" preferelltiallesuturile ischemice. Clo.l'tridillIllIJelji"illge/ls