8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

1/163

 

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA

1.1.  Definiţia biodiversităţii

Termenul de “biodiversitate” a fost utilizat pentru prima dată în cadrul reuniunii ştiinţificeamericane National Forum on Biodiversity în anul 1986, de către E. O. Wilson, lucr ărileconferinţei constituindu-se într-un veritabil best-seller (“Biodiversity”). Până  în momentulrespectiv, conceptul de biodiversitate a provocat numeroase şi considerabile dezbateri şi chiardispute în rândul publicului general, a factorilor de decizie şi chiar în rândul comunităţilorştiinţifice.

Cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) care s-adesf ăşurat la Rio de Janeiro, în anul 1992, s-a semnat Convenţia asupra Diversităţii Biologice

(CBD), care defineşte biodiversitatea ca fiind “variabilitatea organismelor vii, de orice origine,inclusiv, între altele, ecosistemele terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi complexeleecologice din care fac ele parte, diversitatea în sânul speciilor şi între specii, la fel ca şi pe cea aecosistemelor” (articolul 2 al Convenţiei, citat după Cristea, 2002).

Prin urmare, biodiversitatea poate fi definită  ca varietatea tuturor formelor de viaţă:totalitatea plantelor, animalelor şi microorganismelor, suma genelor pe care acestea le conţin, şiecosistemele pe care ele le formează. Evident, noţiunea include şi variabilitatea existentă  încadrul speciei umane.

Rezultă  că  biodiversitatea, numită  şi diversitate biologică, cuprinde toate organismele,speciile şi populaţiile, variaţia genetică existentă în cadrul acestora, precum şi interacţiunile dintrecomunităţi şi ecosisteme. De asemenea, noţiunea se refer ă  la interrelaţiile dintre gene, specii şiecosisteme şi interacţiunea lor cu mediul.

Etimologic, biodiversitatea, ca termen, s-a obţinut (Puia şi colab., 2001) prin asociereacuvântului elin “bios, on” (viaţă, biografie, subzistenţă), cu unul latin “diversitas” sau“diversitatis” (diversitate, varietate, diferenţă, sau chiar contradicţie). După  aceeaşi autori, înlimba română, cuvântul diversitate are trei înţelesuri, şi anume: varietate, felurime şi diferenţă,ultima adeseori specifică.

1.2.  Scurt istoric al conceptului de biodiversitate

După cum s-a menţionat anterior, termenul de biodiversitate este de dată relativ recentă,însă după Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, din 1992,el a fost intens popularizat, inclusiv în lumea nespecialiştilor, în speţă a ziariştilor şi a publiculuilarg.

Cu toate acestea, se poate afirma că preocupările oamenilor de ştiinţă pentru cunoaştereadiversităţii biologice datează  din timpuri str ăvechi. Fundamentarea acestora pe baze profundştiinţifice a început din primele decade ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. După cum remarcă Puia şi colab. (2001), ca în orice ramur ă a ştiinţelor naturii, rareori la edificarea unuiconcept de primă  mărime, într-un anumit domeniu, contribuie în mod hotărâtor o singur ă 

 personalitate ştiinţifică.Astfel, şi conceptul de biodiversitate poate fi considerat ca fiind rezultatul gândirii mai

multor savanţi, bazele acestuia fiind iniţiate (după  Puia şi colab., 2001) de către ornitologul şiecologul american Robert H. MacArthur, în lucrarea “Despre abundenţa relativă  a speciilor de

 păsări” (1957). După  opt ani de cercetări, autorul respectiv ajunge la concluzia că  abundenţa

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

2/163

diferitelor specii de păsări este variabilă în funcţie de diversitatea factorilor de mediu, înscriindu-se ca o constantă informaţională a unui ecosistem. MacArthur (1965) a denumit această constantă “diversitate specifică”, sau “diversitatea speciilor” unei comunităţi, atribuindu-i calitatea decaracteristică definitorie a biosistemului studiat. Cercetări ulterioare în acest sens au desf ăşurat:Hutchinson (1959), în calitate de zoolog; Wittaker (1965), ca botanist; Pianka (1967), ecolog cares-a ocupat, în special, cu studiul ecologiei evoluţioniste şi alţii (citaţi de Puia şi colab., 2001).

Din anul 1969, în literatura de specialitate se introduce termenul de “diversitate

ecologică”, elaborându-se şi diferite metode pentru aprecierea cantitativă a diversităţii speciilor(Woodwell şi Smith, 1969).După anul 1980, începe să  se folosească sintagma “diversitate biologică”, iar după anul

1988 termenul de “biodiversitate” (Wilson şi Peter, 1988).După  un deceniu de la importanta reuniune de la Rio de Janeiro (1992), termenul de

“biodiversitate” a ajuns să  fie extrem de cunoscut şi r ăspândit în toate ramurile biologiei. Noţiunea a intrat nu numai în vocabularul curent al specialiştilor, ci şi în programele guvernelorşi în platformele politice ale diferitelor partide, extinzându-se şi în sferele socio-culturale aleomenirii.

1.3.  Complexitatea conceptului de biodiversitate

Conceptul de biodiversitate este extrem de complex, incluzând în totalitate variabilitateaspeciilor şi variabilitatea dintre specii, la toate organismele vii (plante şi animale), în habitatelelor, precum şi diversitatea ecosistemelor şi a complexelor ecologice de pe Terra.

În prezent, biodiversitatea este considerată  o problemă  globală, la nivel planetar, fiindintegrată  în problematica protecţiei mediului, dar tratarea acesteia nu mai este simplistă  sausuperficială, ci abordată  în toată  profunzimea sa, ca o componentă  de bază  în evoluţia şidezvoltarea viitoare a societăţii umane.

Probabil, tocmai datorită  complexităţii conceptului de “biodiversitate”, actualmente, înliteratura de specialitate sunt consemnate anumite nuanţări ale termenului, încă  discutate deoamenii de ştiinţă din domeniu. Astfel, Lévéque şi Mounoulou (2001), apreciază că noţiunea de“biodiversitate” ar trebui utilizată  exclusiv pentru aspectele referitoare la interacţiunea Om-

 Natur ă, în timp ce “diversitatea biologică” ar trebui să  se refere la evaluarea şi inventariereaspeciilor. În aceeaşi concepţie, termenul de “biocomplexitate” ar putea fi utilizat în abordărileintegratoare, spaţio-temporale şi interdisciplinare, adică  în cadrul ansamblurilor ecologiceanalizate prin prisma interacţiunilor socio-economice.

Astăzi este unanim recunoscut faptul că  biodiversitatea constituie o bogăţie a patrimoniului naţional al fiecărei ţări, dar şi a patrimoniului internaţional, care are un rolfundamental în asigurarea stabilităţii şi evoluţiei tuturor tipurilor de ecosisteme şi, evident, aumanităţii. Practic, în sfera biodiversităţii trebuie inclus imanent şi Omul, şi nu numai prindiversitatea dată de rasă, ci şi prin cea legată de limbă, cultur ă, tradiţie, civilizaţie, activitate etc.Această  idee se regăseşte (după  Cristea şi Coroiu, 2002) şi în cuvintele fostului preşedinte alProgramului Biologic Internaţional, J. Baer, care, încă în anul 1968, considera că “…Să dorim să avem în vedere o conservare a naturii f ăr ă Om, ar fi absurd şi imoral…”.

1.4. Apariţia, evoluţia organismelor şi riscul la care este supusă biodiversitatea

Se presupune că Pământul s-a format în urmă cu 4.500 milioane ani, iar după o mie demilioane de ani (acum 3.500 milioane ani în urmă) au apărut primele forme de viaţă.

Istoria evoluţiei vieţii pe Pământ este dominată  de organismele unicelulare, celemulticelulare nedezvoltându-se până în urmă cu 1.000 milioane ani. Nu se ştie dacă aceste formede viaţă au evoluat pe Terra din materia inertă sau dacă au ajuns pe Pământ de pe alte planete. Înschimb, procesele biochimice fundamentale, ereditatea şi materialul genetic al vieţii celulare

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

3/163

(acizii nucleici - ADN şi ARN) sunt aceleaşi la toate formele de viaţă, ceea ce demonstrează faptul că toate organismele de pe Pământ au o origine comună.

Data apariţiei organismelor multicelulare pe Pământ este doar aproximativă, după  cumurmează (Tabelul 1, după Guiness Book of Knowledge, 1997):

Tabelul 1Apariţia organismelor pe Pământ

Organisme apărute Milioane ani în urmă (aprox.)

-corali, meduze, viermi 1.100-moluşte 560

-plante de uscat cu spori 450-copaci, rechini, amfibieni, insecte 400

-primele plante cu seminţe (conifere) 290-ţestoase, crocodili, dinozauri 250

-păsări, mamifere primitive mici 210-plante floricole 135

-forme primitive de lilieci, cămile, pisici, cai,maimuţe, rinoceri, balene 60

-maimuţe, câini, elefanţi, rozătoare 40-forme evoluate de plante floricole şi copaci 25-forme umanoide recognizabile 5

-umanoizii moderni 2

De-a lungul timpului, în procesul evoluţiei formelor de viaţă de pe Pământ, biodiversitateaa fost supusă efectelor fenomenelor naturale (evoluţia climei, a tectonicii, a factorilor genetici,astronomici etc.), cu repercusiuni dintre cele mai diferite asupra speciilor. În timp, la unele speciia avut loc o creştere a numărului de indivizi, pe când la altele populaţiile s-au redus, sau unele purşi simplu au dispărut. Au existat şi specii care au reuşit să se adapteze la condiţii noi de mediu şisă  evolueze, din unele desprinzându-se specii noi. Prin urmare, viaţa pe pământ a evoluat şievoluează continuu.

Una dintre marile probleme care i-a preocupat dintotdeauna pe oamenii de ştiinţă a fostaceea a dispariţiei speciilor. Nu încape nici o îndoială că, o specie sau populaţie odată dispărută,nu mai are niciodată  şansa de a reapărea (cel puţin în mod natural, deoarece prin mijloacelemoderne ale ingineriei genetice, în prezent se pune problema şi chiar se fac încercări de clonare aunor specii dispărute, notoriu fiind în acest sens cazul tigrului tasmanian).

În evoluţionism, se admite (Ştef ănescu, 2003) că  o specie poate dispărea printransformarea ei, în timp îndelungat, într-o altă specie, pe diferite căi (evoluţie filetică, evoluţiedivergentă, evoluţie quantum, evoluţie explozivă, evoluţie reticular ă etc.). O astfel de “dispariţie”reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere, un succes biologic, deoarece permite exprimareaevolutivă permanentă atât la plante cât şi la animale.

Există, însă, şi cazuri de dispariţii ale speciilor în mod brusc (la scar ă  geologică), f ăr ă continuarea procesului evolutiv, fapt demonstrat de fosilele descoperite în diferite straturi

geologice, apar ţinând unor plante sau animale care în prezent nu mai au descenden ţi. Acestcontroversat fenomen, de ,,dispariţie în masă” a speciilor, continuă şi astăzi să suscite numeroasesemne de întrebare.

În literatura de specialitate, sunt prezentate numeroase ipoteze cu privire la dispari ţiile înmasă, nu numai ale speciilor, ci chiar ale unor taxoni de rang superior (gen, familie etc.). Celemai plauzibile ipoteze sunt axate pe două  direcţii centrale, care se refer ă  la cauze interne(îmbătrânirea şi moartea speciilor), respectiv externe (acţiunea unor diver şi factori de şoc) ale

 pieirii unor specii.După  Davitaşvili (1974), care face un inventar general al acestor ipoteze, citându-i pe

Woodward (1931), Jennel (1950), Vandel (1963), Gaussen (1959) şi alţii, speciile, la fel ca şi

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

4/163

indivizii, îmbătrânesc şi mor. Printre factorii externi care au contribuit la dispariţia speciilor, în principal sunt menţionate mişcările tectonice şi fenomenele pe care acestea le provoacă (gazeleatmosferice toxice, încălzirea exagerată a apei în mări şi oceane etc.), dar şi eventualele coliziuni

 pe care le-a avut Terra cu diferite obiecte cosmice de dimensiuni apreciabile (Licikov, 1945;Frech, 1906; George, 1958; Casier, 1962 ş.a.).

Indiferent de cauzele care au stat la baza fenomenelor de dispariţie în masă, este certfaptul că nici una nu s-a produs în mod brusc (Wolf, 1988). În lumea oamenilor de ştiinţă există şi

opinii conform cărora, de-a lungul timpului, astfel de catastrofe au fost numeroase şi, probabil, auavut loc chiar în mod ciclic. Oricum, se consider ă că, după dispariţia în masă a speciilor trebuiesă treacă milioane de ani pentru a apare forme noi de viaţă şi pentru se restabili un nivel ridicat dediversitate al speciilor.

Cazul dispariţiei dinozaurilor a fost şi r ămâne cel mai mediatizat, dar aceştia n-au dispărut brusc, ci într-un interval de peste două  milioane de ani (Stanley, 1984). Dinozaurii au tr ăit înMezozoic, cu 235-65 milioane ani în urmă, existând numeroase teorii pentru explicarea dispariţieilor: fiziologice, biologice, ecologice şi de mediu, geofizice, extraterestre şi cosmice, chiarreligioase.

Există  ipoteze numeroase şi pentru explicarea dispariţiei animalelor mari preistorice,dintre acestea cele mai plauzibile pentru paleontologi fiind: 1) schimbarea condiţiilor de climă şir ăcirea Globului; 2) apariţia unor boli sau chiar a unei singure maladii care s-a transmis de la o

specie la alta (oamenii de ştiinţă care iau în considerare această variantă presupun că este vorbadespre un „supervirus”); 3) vânătoarea, ipoteză  susţinută  de unele dovezi ale paleontologiei,constând în fosilele unor mamuţi sau alte animale preistorice care prezentau urmele unor săgeţisau suliţe ale oamenilor din epoca de piatr ă. Ultima ipoteză este argumentată de savanţi şi prinasocierea, în timp, a dispariţiei animalelor mari, preistorice, cu fenomenul migraţiei oamenilor.

La majoritatea fenomenelor naturale de mare anvergur ă, omul nu a fost prezent, pentru că nu exista încă, dar influenţa sa asupra biodiversităţii, prin distrugerea habitatelor naturale,vânătoare etc., se manifestă pregnant în ultimii 10.000 de ani.

Simpson (1984) precizează  faptul că  acţiunea negativă  a omului s-a suprapus, dinnefericire, cu fenomenul de dispariţie în masă a speciilor din pleistocenul târziu, deoarece nu aexistat suficient timp pentru refacerea în totalitate a biodiversităţii. După  momentul respectiv,natura nu a reuşit să  se refacă pe deplin, astfel că omul a apărut şi a evoluat în condiţiile unei

 biodiversităţi mai reduse decât cea existentă în alte ere geologice.După apariţia omului, biodiversitatea s-a aflat în faţa unui nou factor destabilizator. Dacă 

în timpurile preistorice, dezastrele naturale şi competiţia dintre specii au cauzat numeroasedispariţii, în timpurile istorice multe dispariţii au fost cauzate de fenomenele de supraexploatareşi introducere a speciilor „exotice”.

Astăzi, principalii factori ai reducerii biodiversităţii sunt reprezentaţi de distrugereahabitatelor naturale şi de poluare. Pădurile tropicale sunt distruse într-un ritm de peste 100.000km2 pe an. Aproximativ 44% din pădurile umede tropicale, originale, au fost deja distruse. Seestimează că între 15 şi 20 procente din totalitatea speciilor dispărute până în anul 2000 au fost

 pierdute datorită distrugerii pădurilor tropicale. Această rată este mai ridicată de aproape 10.000de ori decât cea anterioar ă existenţei omului.

În afara pădurilor tropicale sunt distruse şi alte habitate (pădurile din zona temperată  aGlobului, zone deşertice sau umede, recifele de corali ş.a.), într-o rată  de-a dreptul alarmantă, pentru diferite motive, în principal legate de profitul economic imediat, pentru dezvoltarea unornoi aşezări umane, porturi, agricultur ă, industrie, alte activităţi umane.

După datele World Resources Institute (1994), numai în vecinătatea Statelor Unite au fostdistruse peste 98% din pădurile virgine, iar 54% din ţinuturile umede au fost pierdute. Pe

 parcursul a 500 de ani, 200 de specii de plante şi 71 specii şi subspecii de vertebrate au dispărutnumai în America de Nord (după unele date, numai în SUA s-au pierdut 631 specii din anul 1642

 până în prezent), iar alte 750 specii sunt pe lista oficială a celor în primejdie sau ameninţate dedispariţie (Noss, 1994).

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

5/163

În tabelul 2 sunt prezentate date referitoare la numărul speciilor dispărute în lume în perioada 1600-1983 (după P. J. Bryant, http://darwin.bio.uci.edu/~sustain/bio65/; Ono şi colab.,1983; Reid şi Miller, 1989).

Tabelul 2Vieţuitoare şi plante dispărute de pe Glob,

în perioada 1600-1983Mediul de viaţă 

Organisme Conti-nent

Insule Ocean Total

 Număr

aprox. despecii

Rata de

dispariţie din1600 (%)

Mamifere 30 51 2 83 4.000 2,1Păsări 21 92 0 113 9.000 1,3Reptile 1 20 0 21 6.300 0,3Amfibieni 2 0 0 2 4.200 0,0Peşti 22 1 0 23 19.100 0,1

 Nevertebrate 49 48 1 98 > 1 mil. 0,0Plante vasculare 245 139 0 384 250.000 0,2TOTAL 370 351 3 724 - -

*La plantele vasculare sunt incluse specii, subspecii şi varietăţi

Din datele prezentate se constată faptul că numărul tipurilor de organisme dispărute într-o perioadă  mai scurtă  de 400 ani este de peste 700. Mai mult de jumătate dintre acestea suntreprezentate de plante vasculare, iar o largă fracţiune din vieţuitoarele pierdute sunt insulare, înspecial reptile şi păsări.

Din nefericire, conform “The Nature Conservancy” (1992), numai 13% din celeaproximativ 14 milioane de specii de pe Pământ sunt descrise de oamenii de ştiinţă, iar dacă 

 presiunea omului asupra resurselor biologice va creşte, rata de dispariţie a speciilor nu numai că va creşte, ci chiar se va accelera (Shindler şi colab., 1993).

Pentru cunoaşterea speciilor rare, ameninţate cu dispariţia, şi pentru a permite luareamăsurilor corespunzătoare pentru salvarea acestora, IUCN a elaborat aşa numita „Listă Roşie” aspeciilor ameninţate (Red List of Threatened Species, disponibilă  pe site-ul

http://www.redlist.org). Toate statele lumii în care s-au luat măsuri responsabile pentrucunoaşterea şi evitarea dispariţiei speciilor rare, vulnerabile sau periclitate de dispariţie, şi-auelaborat „Liste Roşii”, proprii, la nivel naţional, în prezent acţionându-se pe diferite căi pentrureducerea sau eliminarea riscului pierderii unor specii.

În tabelul 3 sunt prezentate date referitoare la numărul speciilor animale ameninţate şi acelor dispărute, după „Lista Roşie” a IUCN, 1996.

Tabelul 3 Numărul speciilor animale ameninţate şi dispărute*

ClasaCritic

 primejduitePrimejduite Vulnerabile

Totalameninţate

Dispărute

Mamifere 169 315 612 1096 89Păsări 168 235 704 1107 108

Reptile 41 59 153 253 21Amfibieni 18 31 75 124 5Insecte 44 116 377 537 73Alte animale 471 423 1194 2008 343

* După P.J.Bryant, în http://darwin.bio.uci.edu/~sustain/bio65/

Alte adrese: http://www.wcmc.org.uk/species/animalshttp://www.ran.org/ran/info_center/factsheets/03b.html

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

6/163

P. J. Bryant menţionează că, probabil, pentru unele specii mai puţin luate în seamă, cumsunt insectele, numărul celor dispărute este chiar mult mai mare decât cel redat în listă.

Pe baza unui studiu efectuat în anul 1996 de către World Conservation Union, s-adescoperit că propor ţia speciilor de vieţuitoare ameninţate cu dispariţia este foarte ridicată: 25%la mamifere şi amfibieni, 11% la păsări, 20% la reptile şi 34% la peşti, iar 10% din speciilelemnoase sunt în pericol de extincţie.

Cauzele fundamentale ale degradării şi pierderii habitatelor naturale ale speciilor, datorită 

cărora ameninţarea dispariţiei acestora se accentuează, constau în creşterea explozivă a populaţieiumane. În prezent, comparativ cu anul 1900, populaţia Globului e mai mult decât triplă (în 1930existau 2 miliarde oameni), iar faţă  de anul 1950 mai mult decât dublă, ajungând la peste 6miliarde (în septembrie 1999, populaţia pe Terra a atins 6 miliarde). În fiecare an, numărullocuitorilor creşte cu aproape 90 de milioane. Într-un bilanţ comun al U. S. National Academy ofSciences şi British Royal Society se arată că populaţia Globului creşte într-un ritm care va duce ladublarea ei până în anul 2050.

1.5. Biodiversitatea – fundamentulexistenţei umane

Conform Global Biodiversity Assessment – UNEP (1995), biodiversitatea reprezintă adevăratul fundament al existenţei umane. Din păcate, datorită  unor acţiuni umane f ăr ă discernământ, erodarea capitalului biologic existent pe Glob continuă într-o rată alarmantă.

În afara profundelor implicaţii etice şi estetice, este clar că  orice deteriorare a biodiversităţii provoacă  serioase costuri economice şi sociale. Genele, speciile, ecosistemele şicunoştinţele omului supuse riscului de a fi pierdute, ar putea reprezenta, la un moment dat, oadevărată  bibliotecă  vie, indispensabilă  în alegerea opţiunilor disponibile pentru adaptareaomenirii la schimbările locale şi globale. Biodiversitatea este o parte din viaţa de zi cu zi şi aexistenţei fiecărui individ de pe planetă  şi ofer ă  mijloacele de trai necesare fiecărei familii,comunităţi, naţiuni. De asemenea, de acest factor va depinde şi viitorul generaţiilor următoare,

 precum şi existenţa omului şi chiar a vieţii pe Pământ.În mod deosebit în ultimul secol, acţiunea omului s-a accentuat în detrimentul menţinerii

unui echilibru rezonabil în natur ă.Principalele activităţi prin care omul afectează  echilibrul natural, precum şi biodiversitatea, sunt:

a) Agricultura, care are rolul de a asigura resursele de hrană  ale omenirii. De cele maimulte ori, se r ăsfrânge asupra biodiversităţii, prin limitarea acesteia (de exemplu, prin cultivareaunui număr redus de specii şi soiuri, aplicarea pesticidelor pentru combaterea buruienilor etc.).

 b) Defrişările, cu scopul de a se obţine noi suprafeţe agricole sau cu alte destinaţii(aşezări, parcuri industriale), acţiune care conduce la pierderi imense de plante şi animale, prindistrugerea habitatelor lor naturale.

c) Vânătoarea şi pescuitul, activităţi ancestrale, continuate în prezent nu numai cu scopulasigur ării de hrană, au cauzat dispariţia a numeroase specii.

d) Poluarea mediului, este consecinţa activităţilor industriale, agricole, sociale (de zi cu

zi), desf ăşurate la nivel planetar, cu implicaţii profund negative asupra biodiversităţii şi, implicit,asupra omului.Diversitatea lumii vii este extraordinar de mare şi ea apare şi se manifestă  la toate

organismele, atât la nivelul structurii organizatorice ereditare, cât şi la nivelul morfologiei externe(fenotipului acestora).

 Nivelurile de organizare a materiei vii sunt eşalonate de la cele submoleculare şimoleculare, care constituie fundamentul fizico-chimic al vieţii, până  la cele biocenotice şi al

 biosferei, ultimul cuprinzând toate sistemele biologice de pe Pământ.Dacă  celula reprezintă unitatea fundamentală de organizare a vieţii, individul constituie

forma de bază de organizare şi existenţă a materiei vii.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

7/163

Individul poate fi definit ca unitatea biologică elementar ă, care poate da naştere, pe calesexuată sau asexuată, la noi indivizi. Individul, la nivel de organizare, poate fi reprezentat de celemai primitive forme, subcelulare (sau acelulare), cum este cazul virusurilor, viroizilor sau

 plasmidelor, până  la organismele pluricelulare, cu cel mai înalt nivel de organizare, cum esteomul. Prin metabolism, între individ şi mediul său de viaţă  are loc schimbul de energie şisubstanţă, datorită  eredităţii se realizează  transmiterea informaţiei genetice de la părinţi(ascendenţi) la urmaşi (descendenţi), iar datorită  variabilităţii se asigur ă diversitatea indivizilor

unei populaţii sau specii. Numărul speciilor de pe Pământ este relativ. Conform anumitor date, se cunosc în prezent peste 1,2 milioane specii de animale şi aproape 0,5 milioane specii de plante, dar unii autoriconsider ă că numărul total existent pe Terra ar putea fi de 4,5-5,0 milioane.

Bogăţia speciilor de animale şi plante nu este uniform distribuită în zonele globului. Ceamai amplă diversitate se întâlneşte în zona tropicelor, pe când în zonele mai reci ea este cu multmai redusă. În Costa Rica, în parcul “La Amistad”, pe o suprafaţă de cca. 3.000 km2  se găsescmai multe specii de păsări decât în toată America de Nord (Wolf, 1988). Zona tropicală, cu osuprafaţă de 7% din uscatul Terrei deţine peste 40% din totalul speciilor de plante şi animale.

La această vastă diversitate biologică trebuie adăugată şi variabilitatea naturală existentă în interiorul fiecărei specii, precum şi cea artificială, provocată  de om, cu ajutorul geneticii şiamelior ării plantelor şi animalelor.

În procesul îndelungat de evoluţie, pe Terra s-au format şi diversificat milioane de specii.Peste 4,0-4,5 milioane de specii care au populat planeta au dispărut, ca urmare a proceselorevolutive. În ultimii zeci de ani s-a accentuat dramatic fenomenul de dispariţie a speciilor, atât la

 plante cât şi la animale.În faţa omenirii s-a ivit o nouă  problemă  globală, de o complexitate extremă  privind

menţinerea vieţii şi asigurarea continuităţii acesteia pe planetă.Astfel, pe de o parte, trebuie asigurate resursele de hrană  ale omenirii, şi la un nivel

calitativ superior, ţinându-se seama de creşterea populaţiei pe Glob, de la 6 miliarde, la 8,5miliarde în următorul deceniu, iar pe de altă  parte, menţinerea unui echilibru optim înecosistemele naturale. Pentru satisfacerea celor două  deziderate majore, aflate într-un realantagonism, omenirea este pusă  în situaţia alegerii unei căi real pozitive, în sensul satisfaceriicelor două necesităţi, ambele cu implicaţii majore în existenţa viitoare a omenirii şi a vieţii pe

 planetă.Primele semnale şi avertismente asupra problemelor complexe ce stau în faţa umanităţii în

acest sens au fost lansate de oamenii de ştiinţă cu peste 100 de ani în urmă. Însă, abia după cel de-al doilea r ăzboi mondial, preocuparea pentru salvarea biodiversităţii a devenit mai consistentă,intrând în atenţia centrele politice naţionale şi internaţionale.

Iniţial, problematica a fost abordată disparat, la nivel naţional, cu implicaţii şi rezultate pozitive în ţările puternic dezvoltate (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Suedia), dar f ăr ă a fi luată în considerare, sau tratată superficial în alte ţări.

Treptat, odată  cu acutizarea avertismentelor grave lansate de oamenii de ştiinţă, cuimplicarea întregii existenţe pe planetă, unele foruri internaţionale, ca Organizaţia pentruAgricultur ă şi Alimentaţie (FAO), de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi Institutul

Internaţional pentru Resurse Genetice (IPGRI), şi-au asumat responsabilitatea pentru crearea unuicadru global de studiu, interese şi măsuri la nivelul tuturor continentelor. Ulterior, în această acţiune complexă şi dificilă au fost implicate şi alte organisme (UNESCO, Uniunea Europeană) şiconducătorii de state, prin participarea lor la “Convention on Biological Diversity Plant GeneticResource” (Brazilia, 1992).

Pe baza studiilor şi documentelor elaborate a rezultat faptul că se impun măsuri stringenteşi complexe pentru protejarea şi conservarea biodiversităţii, la nivelul Terrei, trecându-se chiar

 peste unele interesele locale.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

8/163

1.6. Definirea principalelor noţiuni utilizate în biodiversitate

În biodiversitate se utilizează o terminologie specifică, glosarul principalilor termeni fiind prezentat în continuare (http://www.wri.org/biodiv/gbs-glos.html; bsap.dnt.md/Oficiu_biodiv/Oficiul_Biodiversitate.htm)

Accesiune (accesiuni) – un exemplar (individ, mostr ă, specimen) sau mai multe,apar ţinând unei anumite varietăţi (populaţie, specie), colectat dintr-un loc specific şi într-un

anumit moment. Poate avea orice mărime.Adaptare – proprietate (genetică) a organismelor de a-şi spori capacitatea de a face faţă 

condiţiilor de mediu; modificare a organismelor în urma căreia acestea corespund mai binecondiţiilor de mediu.

Animale rare, periclitate şi vulnerabile – animale (sau specii de animale) care sunt în pericol de dispariţie şi se întâlnesc într-un număr de indivizi insuficient pentru restabilirea şiautomenţinerea populaţiei în condiţii naturale.

Areal – arie (suprafaţă) specifică  de r ăspândire a unei specii, clase etc. de plante sauanimale.

Areale protejate – suprafeţe de pământ, apă etc. publice sau private, stabilite legal pentru afi regularizate şi conservate în funcţie de obiective bine fundamentate.

Bancă  de gene – depozit „ex situ” pentru conservarea resurselor genetice (genofondului)

ale unei specii, ca organisme individuale, seminţe, ţesuturi, sau celule reproductive de plante sauanimale.

Biocenoză – totalitatea populaţiilor de plante, animale şi microorganisme dintr-un biotop.Biodiversitate –totalitatea genelor, a speciilor şi a ecosistemelor dintr-un anumit areal sau

de pe întreg Globul. Diversitatea organismelor vii, ecosistemelor terestre şi acvatice şi acomplexelor ecologice (biotopurilor), ca parte componentă  a acestora; noţiunea include şidiversitatea etnoculturală.

Biotehnologie – orice tehnologie care este aplicată organismelor vii pentru a le face să fiemai folositoare oamenilor.

Biotip – grup de indivizi cu o constituţie genetică identică.Biotop – spaţiu relativ uniform al mediului ocupat de o comunitate de organisme sau de o

 biocenoză  (teritoriu de viaţă  limitat, cu condiţii ecologice relativ similare, populate de o biocenoză caracteristică). Biotopul împreună cu biocenoza formează ecosistemul.

Biogeografie – studiul ştiinţific al distribuţiei geografice a organismelor, al r ăspândiriivieţii pe Pământ.

Biom – o arie major ă a mediului sau o regiune particular ă  (ca de exemplu o pădure de brad sau pajişte), caracterizată printr-o vegetaţie distinctivă şi perpetuată de condiţiile climaticelocale.

Bioregiune – un teritoriu definit de o combinaţie de factori şi criterii biologice, sociale şigeografice, eventual într-o anumită măsur ă chiar geopolitice.

Biotă  – totalitatea speciilor de plante, animale şi microorganisme, istoric formată, care populează  un anumit teritoriu. Totalitatea organismelor, incluzând animale, fungi şimicroorganisme, aflate într-o zonă dată.

Centre de diversitate – regiuni (zone) geografice caracterizate printr-un înalt nivel aldiversităţii genetice a speciilor.Centre endemice - regiuni (zone) geografice caracterizate prin existenţa unor numeroase

specii endemice locale.Colecţii zoologice - serii de animale vii sau împăiate (conservate) adunate, dispuse şi

 păstrate în gr ădini zoologice sau muzee, reprezentând valori biologice, ştiinţifice, artistice etc.Comunitate – grup de populaţii în cadrul unei anumite specii, într-un anumit spaţiu şi

timp.Consangvinizare – un sistem de încrucişare între indivizi înrudiţi genetic, care are ca efect

scăderea gradului de heterozigoţie al descendenţilor. De regulă, consecinţele consangvinizării

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

9/163

asupra plantelor şi animalelor sunt extrem de nefavorabile, adesea homozigotându-se gene letalesau subletale care duc la moartea organismelor în care se manifestă.

Conservarea „in situ” – conservarea ecosistemelor şi biotopurilor, menţinerea (eventualrestabilirea) populaţiilor speciilor în condiţiile lor de existenţă naturală, iar la speciile cultivate şidomestice – în condiţiile în care ele şi-au format tr ăsăturile distinctive.

Conservarea „ex situ” – o metodă  de conservare care presupune acumularea (eventualmutarea) şi prezervarea resurselor de germoplasmă (seminţe, polen, material seminal, organisme

individuale etc.) din zonele de origine sau mediul natural de viaţă, în afara habitatelor lornaturale.Clonă  – o populaţie de indivizi identici genetic, derivaţi toţi din acelaşi părinte, prin

înmulţire asexuată.Cosmopolit – cu o largă r ăspândire pe suprafaţa Pământului.Demografie – ştiinţa care studiază rata de creştere şi structura populaţiei umane pe Glob şi

 procesele care determină aceste proprietăţi.Diversitate genetică  – variaţia structurii genetice a indivizilor aceleaşi specii, sau a

indivizilor din specii diferite; diversitatea genelor tipice ale diferitelor organisme.Diversitate culturală  – varietatea sau multitudinea formelor şi structurilor sociale ale

umanităţii, incluzând sisteme şi strategii de adaptare la situaţii specifice (evoluţie istorică), îndiferite păr ţi ale Globului.

Echilibrul ecologic – ansamblul stărilor unui ecosistem, a cărui dinamică  asigur ă stabilitatea structurii şi funcţiilor acestuia.

Ecosistem – un complex dinamic al comunităţilor de plante, animale, fungi şimicroorganisme, şi asocierea acestora cu factorii abiotici prin relaţii reciproce, într-o unitateecologică.

Ecotip – o subpopulaţie diferenţiată genetic care este restricţionată pe un habitat specific; biotip adaptat, rezultat prin acţiunea selecţiei în anumite condiţii de mediu.

Endemice – plante sau animale care tr ăiesc numai pe un anumit teritoriu (restricţionate peun areal sau regiune specifică).

Evoluţie – orice schimbare genetică  apărută  în cadrul organismelor unei specii de la ogeneraţie la alta.

Extincţie – fenomenul de dispariţie a unor specii de plante sau animale, cauzat de eşeculreproducerii şi moartea tuturor membrilor unei specii. Poate fi datorat şi inadaptării unor specii lamodificările mediului.

Faună – totalitatea animalelor dintr-un areal dat.Fenotip – totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ, determinate de baza ereditar ă 

şi de condiţiile de mediu; totalitatea particularităţilor morfologice, fiziologice, biochimice, decomportament etc. ale unui individ, rezultate în urma interacţiunii genotipului său cu mediul.

Filogenie – evoluţia istorică a unui grup particular de organisme (a dezvoltării speciilorsau raselor).

Flor ă – totalitatea plantelor dintr-un areal dat.Fondul ariilor naturale protejate de stat - terenuri reprezentative cu valoare ştiinţifică 

(biologică), istorică, estetică, cultural-educativă, în care vieţuiesc animale şi plante rare şi

valoroase şi comunităţile lor.Genă – unitatea funcţională a eredităţii; partea moleculei de ADN care include o singur ă enzimă sau o unitate structurală proteică.

„Gene Pool” – termen englezesc care desemnează  fondul de gene al unei populaţii, sautotalitatea genelor existente într-o populaţie naturală sau artificială.

Genotip – totalitatea genelor pe care le posedă un organism individual.Genofond – totalitatea genelor existente într-o populaţie, care asigur ă  transmiterea

caracterelor şi însuşirilor indivizilor populaţiei de-a lungul generaţiilor de înmulţire.Germoplasmă  – material genetic cu o constituţie molecular ă  şi chimică  specifică, care

asigur ă transmiterea ereditar ă a caracteristicilor unui organism.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

10/163

  Habitat – areal în care un organism sau o populaţie convieţuieşte în mod natural, înasociaţie cu alte organisme şi este influenţat de componentele landşaftice şi de climă.

Hibridare – încrucişare dintre indivizi cu structuri genetice diferite, apar ţinând aceleaşispecii (hibridare intraspecifică), sau unor specii diferite, în cadrul aceluiaşi gen (hibridareinterspecifică).

Individ – unitatea biologică  elementar ă  în cadrul speciei, care poate da naştere, pe calesexuată sau asexuată, la noi indivizi (descendenţi).

„ In vitro” – depozitarea germoplasmei vegetale sau animale sub forma culturilor deţesuturi sau celule în condiţii controlate, în recipienţi de sticlă.Landşaft – un teritoriu omogen ca origine şi evoluţie, cu unul şi acelaşi tip de fundamente

geologice şi de relief, cu o îmbinare uniformă  a condiţiilor hidrotermice, a solurilor şi biocenozelor.

Monitoring biologic – sistem de supraveghere, evaluare şi prognoză  a dinamicii populaţiilor speciilor de plante şi animale.

Monument al naturii - obiect unic al naturii, având o deosebită  valoare ecologică,ştiinţifică, culturală, istorică şi estetică, protejat de stat.

Mutualism – o relaţie dintre două sau mai multe specii, în urma căreia beneficiază toate păr ţile implicate.

Parc naţional - spaţiu natural reprezentativ, protejat de stat, cu diverse peisaje geografice,

obiective şi complexe naturale, diferite specii floristice şi faunistice dintre care unele unice sauautohtone. Sunt înfiinţate în scopul conservării florei şi faunei sau în scop ştiinţific, recreativ,economic, cultural, instructiv, educativ etc.

 Phylum – în taxonomie, termenul (filum) defineşte o categorie sistematică de nivel înalt,situată chiar dedesubtul regnului şi deasupra clasei.

Populaţie – totalitatea indivizilor unei specii care ocupă un anumit areal şi au un genofondcomun; grup de indivizi înrudiţi, dar genotipic diferiţi, ai unei specii, delimitat în spaţiu şi timp.

Rasa – subdiviziune a speciei care grupează  una sau mai multe populaţii între care serealizează încrucişarea sexuată.

Regiune landşaftică  – zonă  care cuprinde totalitatea landşafturilor asemănătoare după vârstă şi origine, cu un relief cu tr ăsături comune şi similitudine a depozitelor superficiale, reţeleihidrografice, climei şi genezei biocenozelor. 

Regn – cea mai mare categorie sistematică  în biologie. Cuprinde fiecare dintre cele treimari diviziuni ale corpurilor din natur ă: animal, vegetal şi mineral.

Regn animal – totalitatea speciilor de animale care vieţuiesc în mod natural pe uscat, înapă, în atmosfer ă sau în sol, inclusiv monocelulare, nevertebrate şi cordate.

Reţea ecologică – ansamblul biotopurilor care asigur ă mediul de trai al unor specii, în caresunt îndeplinite condiţiile vitale ce garantează supravieţuirea acestora în timp.

Resurse biologice – acele componente ale biodiversităţii care sunt direct sau indirectfolosite de către om, sau sunt potenţial utile umanităţii.

Rezervaţie naturală – spaţiu natural protejat de stat, valoros din punct de vedere ştiinţific,destinat păstr ării şi restabilirii unui sau mai multor componente ale naturii, pentru menţinereaechilibrului ecologic.

Rezervaţie ştiinţifică  – spaţiu biogeografic terestru şi/sau acvatic, de importanţă naţională, cu statut de instituţie de cercetări ştiinţifice, destinat menţinerii intacte a obiectelor şicomplexelor naturale, conservării biodiversităţii, elabor ării bazelor ştiinţifice de protecţie amediului.

Rezervaţie a biosferei – spaţiu geografic terestru sau acvatic, cu elemente şi formaţiunifizico-geografice, specii de plante şi de animale de importanţă  naţională  şi internaţională, custatut de instituţie de cercetări ştiinţifice, desemnat de UNESCO drept componentă  a

 patrimoniului natural mondial.Selecţie – proces natural sau artificial de o anumită durată, care favorizează supravieţuirea

sau înmulţirea preferenţială a anumitor indivizi.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

11/163

Specia – comunitate de populaţii asemănătoare, alcătuite din indivizi care se pot încrucişasexuat nelimitat între ei, dar de regulă nu se pot încrucişa cu membrii altor specii. Specia esteunitatea structurală de bază în sistemul organismelor vii, reprezentând totalitatea populaţiilor carese încrucişează  şi produc urmaşi fertili, ocupă  o regiune limitată, dispun de particularităţimorfofiziologice comune şi se află în relaţii comune cu factorii biotici şi abiotici ai mediului.

Specii invadatoare – care vieţuiesc în areale situate în afara celor istoric naturale alespeciilor respective, ca rezultat al acţiunii umane intenţionate sau r ăspândirii lor accidentale

(întâmplătoare) de către om. Se mai numesc şi „specii introduse”.Specii native – plante, animale, fungi şi microorganisme care vieţuiesc în mod naturalîntr-un areal sau regiune dată.

Zonă  naturală  – teritoriu ce se caracterizează  prin comunitatea condiţiilor termice, deumiditate, componentelor biologice ale landşafturilor (vegetaţie, soluri, ape) şi a proceselorgeomorfologice exogene.

CAPITOLUL II

PROTEJAREA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

2.1. Conceptul de protecţie şi conservarea biodiversităţii

După cum s-a menţionat anterior, biodiversitatea este vitală pentru omenire, însă, pentru ase menţine, ea trebuie protejată. Omenirea nu poate supravieţui f ăr ă conservarea biodiversităţiiactuale.

Într-un cadru natural neafectat de intervenţia omului, biodiversitatea dispune de capacităţi proprii de autoapărare, cu unele excepţii.

Activitatea umană  se r ăsfrânge, direct sau indirect, asupra tuturor ecosistemelor planeteişi, de aceea, biodiversitatea este supusă, pe lângă  efectelor naturale, şi unor acţiuni

destabilizatoare cauzate de om.Conştient de intervenţia sa nefastă  asupra naturii, omul modern a realizat faptul că, în

lipsa unor măsuri adecvate, prin care să  fie diminuate şi neutralizate efectele negative aleacţiunilor sale împotriva mediului, viitorul umanităţii devine nesigur.

Protecţia biodiversităţii constituie o activitate complexă a omului, relativ nouă şi necesar ă  pentru supravieţuirea omenirii şi a vieţii pe Terra. Ea are rolul de a salva de la pieire diferitelenivele de manifestare ale materiei vii şi implicit a speciilor (aşa numitul genofond, adică totalitatea resurselor genetice vegetale şi animale). Protecţia biodiversităţii este o noţiuneexprimată, de cele mai multe ori, pe plan internaţional, prin ,,conservarea biodiversităţii”, uneorichiar prin ,,păstrarea biodiversităţii”. Termenul de protecţie este mai general, în sensul că  serefer ă  la ocrotire, la apărare, ca acţiune cuprinzând un ansamblu de măsuri ce includ uneori şiconservarea. Conservarea exprimă  o acţiune mai directă  (strictă) referitoare la păstrarea,

menţinerea sau supravieţuirea fiinţelor . Oamenii exploatează  încă din neolitic diversitatea existentă în natur ă, în cadrul speciilor

animale sau vegetale, cu scopul obţinerii hranei. Surplusul de hrană  a f ăcut posibilă  apariţiacivilizaţiei urbane moderne. În momentul în care s-a recurs la evaluarea resurselor existente pePământ şi la estimarea importanţei biodiversităţii pentru om, abordările au fost direcţionate peurmătoarele aspecte:

- biodiversitatea utilizată direct sau indirect în agricultur ă, pentru asigurarea necesităţiloralimentare;

- biodiversitatea menţinută ,,in situ”, la nivelul rezervaţiilor şi parcurilor naturale;

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

12/163

  În ambele cazuri, s-a ajuns la concluzia că valoarea biodiversităţii este inestimabilă pentruTerra şi că, de fapt, aceasta reprezintă şansa de viaţă şi „cecul în alb” pentru generaţiile viitoare.

În ceea ce priveşte terminologia utilizată, probabil termenul adecvat este cel de,,protecţie”, cel puţin în cazul ecosistemelor, al rezervaţiilor şi parcurilor naturale. Cu toateacestea, la modul general şi, totodată, în context cu literatura de specialitate internaţională, este

 preferat şi deja consacrat termenul de ,,conservare”.În lucrarea de faţă va fi tratată ,,protecţia biodiversităţii” în mod deosebit prin conservarea

acesteia, astfel că referirile vor fi axate în special pe conservarea indivizilor (genotipurilor) dinanumite specii, f ăr ă a fi abordate problemele legate de habitate şi de relaţiile complexe la diferitenivele, specifice ecosistemelor. După Tansley şi Odum (1971), ecosistemul reprezintă o unitatecare include toate organismele de pe un teritoriu dat, şi care interacţionează cu mediul fizic în aşafel încât curentul de energie să conducă la o anumită structur ă trofică, o diversitate a speciei şi uncircuit de substanţă  în interiorul sistemului. Rezultă  că  ecosistemul se refer ă  la ansamblul deorganisme şi la habitatul pe care-l ocupă acestea.

Protecţia biodiversităţii prin conservare reprezintă  un ansamblu de metode şi tehnicidirijate, care concur ă  la asigurarea unor condiţii speciale pentru supravieţuirea organismelor

 biologice aflate în pericol de dispariţie. Acest deziderat se poate realiza diferit, în funcţie de loculîn care se produce prin:

A) Conservarea ,,in situ” , un ansamblu de măsuri şi tehnici care asigur ă  conservarea

speciilor în habitatele lor naturale.B) Conservarea ,,ex situ” , un ansamblu de metode şi tehnici de conservare a speciilor în

afara habitatului original sau natural.Există  diferenţieri apreciabile între cele două  tipuri prezentate, nu numai sub raportul

,,locului” în care se face conservarea, ci şi a diversităţii taxonilor ce urmează a fi conservaţi, anivelului populaţional (grupărilor de populaţii de acelaşi fel care pot fi asociate), a capacităţii desupravieţuire a indivizilor în funcţie de metoda aleasă, a posibilităţilor de extindere, a metodelorfolosite etc.

Omul, în încercarea sa de a proteja biodiversitatea, are obligaţia de a găsi cele mai bunesoluţii. Acţiunile în acest sens sunt de durată, ele trebuie să se desf ăşoare conform unui programde anvergur ă şi riguros, pe baze profund ştiinţifice, cu luarea în considerare a tuturor conexiunilor

 posibile între fenomene şi acţiuni. Realizarea acestui scop presupune insistenţă şi perseverenţă, preocupare serioasă, implicarea factorilor de decizie la nivelul tuturor statelor lumii, a unororganizaţii internaţionale, susţinere materială şi financiar ă, analiza şi înţelegerea reală şi profundă a complexităţii fenomenelor naturale, sociale, politice, economice etc. de pe planetă.

Programele de acţiune în direcţia conservării biodiversităţii trebuie axate indisolubil pe pragmatism, cunoaştere ştiinţifică, stabilirea elementelor specifice de habitat, pregătireaminuţioasă  şi stabilirea metodelor adecvate de conservare, relaţii de colaborare eficientă  întrestatele lumii ş.a.m.d. În plus, pe lângă complexitatea etapelor şi acţiunilor specifice, este nevoie şide o derulare cât mai rapidă  a acestora, pentru diminuarea pierderilor produse datorită vulnerabilităţii şi eroziunii genetice cu care se confruntă numeroase specii.

Păstrarea intactă a ecosistemelor, ca factori cu rol central în men ţinerea condiţiilor careasigur ă  perpetuarea vieţii pe pământ, a devenit mult mai complexă  şi mai greu de realizat în

 prezent. Activităţile pentru conservarea biodiversităţii necesită  mari consumuri de energie şiconsiderabile resurse financiare. De aceea, ele nu pot fi eficiente f ăr ă  o continuă  susţinerenaţională şi internaţională, o monitorizare riguroasă a tuturor acţiunilor şi a modului în care suntîndeplinite obiectivele propuse.

Din fericire, în acest sens, există şi acţiuni notabile, una fiind înregistrată  în anul 1994,când a fost lansat Planul de Acţiune pentru Ariile Protejate, acţiune sprijinită  de UniuneaInternaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), Federaţia Europeană pentru Natur ă şi Parcuri

 Naturale (FNNPE), Fondul Mondial pentru Natur ă (WWF) etc.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

13/163

2.2. Obiective urmărite în protecţia şi conservarea biodiversităţii

Principalul obiectiv urmărit prin conservarea biodiversităţii este acela de a asiguracontinuitatea şi supravieţuirea speciilor şi a altor forme (rase, cultivaruri) pe Terra pentrugeneraţiile viitoare, cu prioritate a celor direct utile umanităţii.

În lumea oamenilor de ştiinţă este acceptat faptul că, în prezent, prezervarea diversităţii biologice, a resurselor genetice pe Glob trece prin momente critice.

În „Living Planet 2002 Report”, se precizează  că, în lume, numărul ecosistemeleforestiere, de apă dulce şi marine, a scăzut între anii 1970 – 2000 cu 37%.

S-a mai precizat faptul că numărul speciilor de pe Pământ este doar aproximat, cele 1,4milioane descrise reprezentând între o treime şi un sfert din totalul speciilor, estimat la 5milioane. Pentru diversitatea impresionantă existentă  în momentul de faţă pe Glob, au fost însă necesari 3,5 miliarde de ani de evoluţie, iar în prezent biodiversitatea este distrusă rapid datorită omului. Dacă rata anuală de dispariţie naturală este estimată la o specie pe an, rata actuală este de10.000, adică  una pe or ă, şi aproape toate aceste pierderi sunt cauzate de activitatea umană.Probabil, deja omenirea a pierdut un milion de specii, şi încă câteva milioane ar putea fi pierduteîn acest ritm în primele câteva decade ale secolului al XXI-lea.

La plante, din cele aproximativ 500.000 specii existente pe Terra, aproximativ 250.000 aufost identificate şi descrise, dar numai 30.000 sunt edibile şi doar 7.000 sunt cultivate. Ca atare,

se poate aprecia că, la ora actuală, există  încă  multe necunoscute în acest domeniu (Wilson,1992). Heywood (1995) remarcă  faptul că, la nivel mondial, un număr restrâns de specii suntfoarte r ăspândite în cultur ă. Astfel, ponderea majoritar ă  în cultur ă  este deţinută  de doar 30 despecii, care asigur ă  95 % din producţia agricolă  mondială  (orezul 26%, grâul 23%, trestia şisfecla de zahăr 9%, porumbul 7%, sorgul şi meiul 4%, cartoful 2% etc).

Etapele ce trebuie parcurse pentru asigurarea unei conservări adecvate şi eficiente a biodiversităţii sunt următoarele:

-identificarea şi cunoaşterea taxonilor care vor face obiectul acţiunii de conservare (planteşi animale);

-identificarea şi cunoaşterea arealelor şi ecosistemelor pentru promovarea lor în reţele deconservare;

-precizarea metodelor de conservare adecvate fiecărei specii;-soluţionarea problemelor referitoare la utilizarea resurselor genetice conservate, pentru

necesităţile omului şi mediului.Datorită  marii diversităţi şi variabilităţi a organismelor vii, taxonilor şi ecosistemelor,

conservarea biodiversităţii presupune utilizarea unei game largi de metode şi tehnici.Pentru plante, există diferite categorii de arii protejate, prin care se asigur ă o conservare

„in situ”, iar pe de altă parte se poate face conservarea în gr ădini botanice, colecţii de plante îninstitute şi staţiuni de cercetări sau în ferme particulare şi în bănci de gene, cu o conservare  ,,ex

 situ”. Woodwell (1984) remarca faptul că omul nu poate reglementa funcţionarea biosferei în

amănuntele ei, dar trebuie să cunoască limitele funcţionării sistemelor vii pentru a putea trece laconservarea biodiversităţii.

Obiectivul central al conservării biodiversităţii trebuie să  fie asigurarea continuităţiievoluţiei. În acest sens, omul are sarcina de a crea condiţiile pentru acţiunea factorilor primari aievoluţiei, în special pentru conservarea ,,in situ”. Constelaţia de specii şi gene necesare omului înviitor nu poate fi prevăzută, de aceea cantitatea de diversitate biologică perpetuată trebuie să fiecât mai completă. Atenţia omului trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât se presupune că până şicele mai mari zone protejate nu sunt capabile în totalitate să asigure conservarea unor populaţiiapar ţinând anumitor specii (lupul, leul montan, elefantul, rinocerul, floarea de colţ, nuf ărul termaletc.).

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

14/163

  Este necesar ă  o inventariere exhaustivă  a speciilor rare, pe cale de dispariţie sauameninţate cu dispariţia, acţiune în urma căreia s-ar putea lua măsurile corespunzătoare pentru

 prevenirea cauzelor presiunilor exercitate asupra acestora şi pentru conservarea lor.Uniunea Internaţională  pentru Conservarea Naturii (UICN) a dat publicităţii ,,Căr ţile

Roşii” cu privire la speciile de păsări, amfibii, reptile, mamifere, nevertebrate şi plante aflate în pericol sau ameninţate cu dispariţia.

Catalogarea şi protejarea speciile ameninţate revine în sarcina fiecărei ţări. Înfiinţarea

unor parcuri şi zone protejate sunt cele mai facile şi adecvate măsuri pe care le pot lua guvernelestatelor confruntate cu asemenea situaţii, în urma cărora formele de viaţă  pot evolua încontinuare, în comunităţi complete de specii de plante şi animale.

Dintre posibilităţile de conservarea prezentate, cea  ,,ex situ” constituie metoda prin care pot fi salvate anumite genotipuri, deja aflate în pericol şi la care nu este posibilă conservarea  ,,in situ”. 

2.3. Noţiuni generale privind organizarea sistemică a materiei vii

Pentru fundamentarea obiectivelor referitoare la conservarea biodiversităţii, ele trebuiemai întâi precizate exact, printr-o abordare sistematică, de ansamblu pentru început.

Materia vie formează  un ansamblu extrem de complex, a cărui cunoaştere este absolut

necesar ă pentru înţelegerea fenomenelor prin care sistemul, alcătuit dintr-un grup de elemente,funcţionează ca un întreg.

Van Bertalanffi (1960) a formulat teoria generală  a sistemelor, conform căreia sistemulreprezintă un ansamblu de elemente şi fenomene aflate în interacţiune. Toate sistemele biologicesunt sisteme integrate. Un sistem biologic cuprinde atomi, molecule, agregate moleculare, celule,ţesuturi, organe, organisme, populaţii etc.

În funcţie de relaţiile lor cu mediul, sistemele pot f i (I. Prigogine): – Izolate, care nu au nici un fel de schimburi de substanţă (materie) şi energie cu mediul

înconjur ător. Sistemele izolate nu există în natur ă, deoarece ele se sustrag circuitului universal almateriei.

 – Închise, care schimbă materia cu mediul numai sub formă de energie. Astfel de sisteme pot fi formate artificial.

 – Deschise, care schimbă cu mediul atât materie cât şi energie. Toate sistemele biologice(organismele vii) sunt organizate în sistem deschis.

Sistemele biologice, spre deosebire de alte sisteme deschise (fizice, chimice, mecanice) auunele  însuşiri caracteristice, prin care pot transforma factorii de mediu în factori proprii,specifici:

Caracterul informaţional – sistemele recepţionează, acumulează, prelucrează  şi îşitransmit reciproc informaţiile. Fiecare sistem transmite informaţia codificată, specifică sistemuluisău de organizare.

Integralitatea – constă  în faptul că  însuşirile sistemului nu se reduc la sumacaracteristicilor păr ţilor componente, ci determină  calităţi noi ca urmare a interacţiunilor,

 permiţând funcţionarea sistemului ca un tot unitar.

Programul – datorită  modului lor de organizare, sistemele posedă  mai multe stărifuncţionale, fiecare coordonată  de un anumit program, după  cum urmează: program propriu (pentru autoconservarea sistemului), program inferior (pentru subsisteme, celule, organe),

 program superior (pentru reproducere).Echilibrul dinamic – sau starea staţionar ă, se realizează  prin schimbul permanent de

materie, energie şi informaţie dintre sistem şi mediul ambiant.Autoreglarea – reprezintă însuşirea sistemelor de a contracara, prin mecanisme specifice,

tendinţele interne şi externe (datorate mediului) de dezechilibru şi dezorganizare.La sistemele biologice, nivelurile de organizare ale materiei vii sunt dispuse într-o ierarhie

specifică. Astfel, sistemele sunt grupate în categorii de sisteme şi subsisteme care alcătuiesc o

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

15/163

ierarhie. Weisz (1961) a stabilit ierarhia nivelelor de organizare, după  cum urmează: particulesubatomice, atomi, molecule, agregate moleculare, celule, ţesuturi, organe, sisteme de organe,organisme, specii, biocenoze, lumea vie.

Cele mai importante niveluri de organizare ale materiei vii sunt: Nivelul individual – reprezintă  primul nivel de organizare al materiei vii, indiferent de

complexitatea organismului individual. El reprezintă  o formă  elementar ă  şi universală  deexistenţă şi de organizare a materiei vii. Individul biologic (plantă, animal, microorganism) este

caracterizat prin metabolism, caracter informaţional, integralitate, echilibru biologic dinamic, program, ereditate şi variabilitate. Nivelul populaţional, sau al speciei – orice individ biologic face parte dintr-o populaţie

sau specie. Speciile sunt reprezentate prin populaţii de indivizi sau grupări de populaţii de acelaşifel. Populaţia constituie un alt nivel de organizare decât specia, şi numai în anumite condiţii celedouă noţiuni pot fi similare.

Legile după care se desf ăşoar ă procesele biologice la nivel populaţional sunt diferite decele ale sistemului individual. La nivelul populaţie – specie, factorul timp şi relaţiileintraspecifice sunt componente esenţiale, cu totul diferite de cele existente la nivel de individ.Aceasta, deoarece, spre deosebire de indivizii care compun populaţia, ajung la maturitate,îmbătrânesc şi mor, prin urmare au o existenţă  scurtă, populaţia ca întreg continuă  să existe untimp îndelungat, permanentizând un fond important de gene, precum şi caracterele determinate de

acestea. Populaţiile şi speciile constituie obiectul de studiu al evoluţiei şi sunt caracteristice pentru acest nivel.

 Nivelul biocenotic – speciile tr ăiesc în anumite habitate, în anumite colectivităţi sauasociaţii, care formează unităţi complexe numite biocenoze. O biocenoză  împreună cu biotopulsău formează ecosistemul. Biocenozele formează sisteme foarte complexe care sunt guvernate delegi proprii.

 Nivelul biosferei – este sistemul biologic care alcătuieşte învelişul planetei. Acestacuprinde nemijlocit toate sistemele biologice ale Terrei. Legile care stau la baza acestui nivel suntmai puţin cunoscute în prezent.

Pentru înţelegerea aprofundată a proceselor, interacţiunilor şi fenomenelor biologice de lanivel de individ şi specie, ecosistem, până la nivel planetar, cunoaşterea sistemelor de organizarea materiei vii este fundamentală. Biodiversitatea se găseşte la toate nivelurile, cu deosebirea că organizarea acesteia este diferită. Conservarea biodiversităţii trebuie să se realizeze pentru fiecarenivel în parte, prin metode specifice. Nivelul biocenotic şi cel al biosferei sunt foarte complexe şi,de regulă, presupun o conservare totală, cu prezervarea biodiversităţii şi a ecosistemului(habitatului).

Cea mai intensă activitate desf ăşurată în prezent pentru bioconservare, are loc la nivelulspeciei şi al individului.

2.4. Istoricul conservării biodiversităţii

2.4.1. Pe plan mondial

Primele informaţii referitoare la acţiuni efectuate cu scopul de a proteja biodiversitatea înanumite zone ale Terrei datează încă din secolele XVIII şi XIX. Acţiunile respective au fost însă sporadice, cu referire strictă  la anumite specii (în special de animale) şi cu şanse reduse de aasigura obţinerea unor rezultate pozitive, ca urmare a posibilităţilor materiale limitate şicunoştinţelor ştiinţifice sumare din acele timpuri.

Iniţiative naţionale notabile privind conservarea biodiversităţii s-au înregistrat în Rusia,SUA, Anglia, Germania etc. pe la începutul secolului al XX-lea. Acţiunile întreprinse în acestscop s-au dovedit însă  insuficiente, f ăr ă  sprijin financiar adecvat şi lipsite de interesguvernamental. De cele mai multe ori, acţiunile respective se reduceau la interesele imediate aleunei Universităţi, Gr ădini Botanice etc. 

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

16/163

Conservarea propriu-zisă  a resurselor genetice, pe plan mondial, este de dată  relativrecentă. Abia după anul 1930 s-a tras primul semnal de alarmă cu privire la importanţa păstr ării şiconservării biodiversităţii, odată cu creşterea riscului ca tot mai multe specii să dispar ă, precum şia pericolului de insecuritate alimentar ă la nivel planetar, în special datorită creşterii demografice.

Între anii 1957-1961, s-au intensificat manifestările ştiinţifice internaţionale, în specialsub egida FAO, cu privire la necesitatea conservării resurselor genetice vegetale În anul 1963,comisiile FAO au stabilit şi avizat ,,Organizarea internaţională  şi setul ghid pentru colectarea,

conservarea şi schimbul de germoplasmă”, acţiune continuată  în 1968 pentru resursele geneticeforestiere. Aceste prime realizări s-au dovedit ulterior catalizatoare pentru acţiuni responsabile lascar ă mondială, de anvergur ă, fiind premergătoare înfiinţării unor noi organisme internaţionale.

În cadrul Grupului Internaţional Consultativ pentru Cercetarea în Agricultur ă  (CGIAR),înfiinţat de 35 ţări, printre care şi România, s-a propus crearea, în anul 1974, a ConsiliuluiInternaţional pentru Resurse Genetice la Plante (IBPGR). Acesta a fost transformat ulterior, în1994, în Institutul Internaţional pentru Resurse Genetice la Plante  (IPGRI), cu rolul de acoordona, pe plan mondial, programele de conservare a resurselor genetice la plante. Prineforturile acestor organisme, măsurile de colectare şi stocare a plantelor s-au accelerat, fiindconstituite numeroase bănci de gene la nivel internaţional, naţional sau regional.

În anul 1983, în cadrul Conferinţei FAO s-a hotărât înfiinţarea ComisieiInterguvernamentale pentru Resurse Genetice la Plante, cu rol de coordonare a programelor

internaţionale şi de realizare a unor noi concepte de  conservare şi utilizare a resurselor genetice(Convention on Biological Diversity; Global System etc.).

Conferinţa pentru Agricultur ă şi Alimentaţie a ONU, din 1991, a recunoscut importanţaResurselor Genetice la Plante pentru Alimentaţie şi Agricultur ă  (PGRFA), ca bază  biologică 

 pentru asigurarea securităţii alimentare, direct sau indirect, pentru fiecare om de pe planetă.Principalele componente şi funcţiile Sistemului Global al Conservării şi Utilizării PGRFA sunt

 prezentate în tabelul 4. La această  acţiune de mare anvergur ă  contribuie 154 ţări, inclusivRomânia.

În 1992, importanţa resurselor genetice la plante a fost recunoscută  şi de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED). În capitolul 14 al Agendei 21 suntincluse  programele privind “conservarea şi utilizarea susţinută  a resurselor genetice vegetale

 pentru hrană şi agricultur ă durabilă”.Merită remarcat faptul că acţiunile FAO începute în anul 1983 au condus la promovarea şi

dezvoltarea “Sistemului Global pentru Conservarea şi Utilizarea Susţinută a Resurselor Geneticela Plante pentru Alimentaţie şi Agricultur ă”. Obiectivele generale ale Sistemului Global sunt

 bazate pe promovarea, folosirea şi susţinerea utilizării resurselor genetice, concomitent cuconservarea în siguranţă  pentru prezent şi generaţiile viitoare prin mecanisme şi instrumentediferite, cu implicare internaţională.

Un rol important în conservarea biodiversităţii, în folosirea şi distribuirea echitabilă  a beneficiilor rezultate din folosirea resurselor genetice revine Convenţiei asupra DiversităţiiBiologice (CBD), înfiinţată  în 1992. Prin CBD se asigur ă  acoperirea costurilor necesitate deconservarea “ex situ” şi “in situ”, inclusiv din punct de vedere financiar. Cele mai multe ţări auratificat această convenţie.

Pe lângă rolul organismelor internaţionale implicate în colectarea, protecţia şi conservarearesurselor genetice, responsabilităţi deosebite în acest sens revin organismelor guvernamentale(naţionale) şi, în ultimul timp, chiar şi unor întreprinderi particulare. Unele ţări (SUA, Germania,Anglia, Rusia) sunt profund implicate, prin fonduri proprii, în asigurarea conservării resurselorgenetice (nu numai a celor din propria ţar ă). De cele mai multe ori, organismele naţionale suntracordate la reţelele internaţionale ale FAO, IPGRI şi altele.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

17/163

2.4.2. În România

Primele idei oficiale privind protecţia naturii au apărut în România la sfâr şitul secolului alXIX-lea şi se datorează lui D. Grecescu (botanist), I. Cernat (balneolog), N. Grigorescu (pictor),enumeraţi de G. Georgescu (1995). Mai apoi, în secolul al XX-lea, prin unele acţiuni în acelaşiscop, s-au remarcat D. Brînză  şi S. Mehedinţi (ocrotirea peisajelor carpatine), I. Lichiardopol(ocrotirea păsărilor r ă pitoare), G. Antipa (fauna apelor), E. Racoviţă  (rezervaţii şi parcuri,

 peşteri).În 1928, Racoviţă, Borza şi Popovici – Bâznoşeanu au propus legea pentru protecţiaconservării naturii, lege care s-a adoptat abia în 1930. Ulterior s-a înfiinţat “ComisiaMonumentelor Naturii”, condusă  de A. Popovici – Bâznoşeanu şi Comisiile regionale Cluj(1933), Craiova (1936) şi Iaşi (1938).

Pe baza activităţii depuse de aceste comisii, au primit statutul de monumente ale naturii:Fâneţele Clujului, Zăul de Câmpie, Pietrosul Mare al Rodnei, Pădurea Letea, Piatra Craiului,Codrul Secular Slătioara etc. În 1935 apare prima rezervaţie de anvergur ă  “Parcul NaţionalRetezat”, cu suprafaţa de 13.000 ha, ulterior aceasta fiind extinsă la 54.000 ha (Blada, 1997).

Reţeaua Naţională  cuprinde în prezent 534 arii protejate şi acoper ă  peste 4,8% dinteritoriul României.

România este recunoscută ca una dintre ţările Europei cu o remarcabilă biodiversitate, pe

teritoriul ţării noastre întâlnindu-se aproximativ 45% din speciile continentului. Din păcate,activitatea de protejare a acestei biodiversităţi se situează la cote cu mult mai reduse decât în alteţări, inclusiv faţă de cele vecine.

Reţeaua ariilor de protecţie s-a extins în ultimii ani cu încă  11 parcuri naţionale, iar launele mai vechi au fost extinse suprafeţele. 

O atenţie deosebită  s-a acordat creării unor condiţii favorabile pentru conservarearesurselor genetice vegetale şi animale “ex situ”, în colecţii sau bănci de gene.

Resursele genetice la plantele de cultur ă  au început să  fie explorate ştiinţific o dată  cuînfiinţarea ICAR-ului (Institutul de Cercetări Agronomice al României), în anul 1937. Activitateaîn domeniu a că pătat amploare abia după  1967, atunci când s-au înfiinţat institutele despecialitate. La ICCPT Fundulea (Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice) şistaţiunile aferente acestuia au fost colectate şi păstrate în colecţii peste 60 mii accesiuni la diferitespecii de cereale şi de plante tehnice. O activitate susţinută  în direcţia colectării şi studiuluifondului de gene s-a depus şi la ICPP Piteşti-Măr ăcineni (Institutul de Cercetare şi Producţie

 pentru Pomicultur ă) şi staţiunile subordonate acestuia, printre care SCPP Voineşti, Cluj, Vâlceaş.a. la plantele pomicole; la ICPVV Valea Călugărească  (Institutul de Cercetare şi Producţie

 pentru Viticultur ă  şi Vinificaţie) şi staţiunile apar ţinătoare pentru viţa de vie, ICPLF Vidra(Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Legumicultur ă  şi Floricultur ă) pentru plantelelegumicole şi floricole, în alte institute, staţiuni, universităţi etc.

În anul 1990, activitatea de conservare a biodiversităţii în România a că pătat un noustatut, la Suceava fiind dată  în folosinţă “Banca de Gene pentru conservarea plantelor”, unitatemodernă, racordată la reţeaua europeană a Băncilor de Gene.

Actualmente, unităţi precum Banca de Gene Suceava, ICPP Piteşti şi SCPP Vâlcea sunt

antrenate în diferite programe de cercetare privind conservarea resurselor genetice, sau înrealizarea băncilor de date, la nivel naţional şi european. Alături de activitatea de conservare la plante (inclusiv a celor forestiere), se desf ăşoar ă şi

o vie activitate de conservare a materialului biologic de origine animală, în Băncile de Gene de laInstitutul de Cercetare de Zootehnie.

Conservarea biodiversităţii este o activitate expusă unor riscuri majore, iar în ultimii ani,aceasta se confruntă  cu lipsa fondurilor alocate pentru asigurarea unei continuităţi în muncă  şi

 pentru extinderea activităţii.Conştientizarea acţiunii la nivel politic şi administrativ reprezintă un efort în plus f ăcut de

cei antrenaţi în această nobilă şi foarte necesar ă muncă.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

18/163

 2.5. Biodiversitatea ca ştiinţă şi legătura

acesteia cu alte discipline

Chiar dacă este o disciplină relativ nouă, biodiversitatea capătă  treptat statutul de ştiinţă  biologică distinctă, de sine stătătoare, îndeplinind principalele condiţii pentru a fi fundamentată ca ştiinţă: are un obiect propriu de studiu, metode proprii de investigare ştiinţifică, mijloacele şi

 posibilităţile de dezvoltare ulterioar ă.În plus, disciplina se caracterizează printr-o tendinţă relativ agresivă şi foarte dinamică de

structurare a propriilor obiective şi metode de cercetare, cu o delimitare netă de cele prevăzute încadrul unor discipline înrudite, din care s-a desprins ca ştiinţă, cum sunt genetica şi ameliorarea.

Biodiversitatea şi conservarea acesteia se fundamentează din punct de vedere teoretic pe principiile şi legităţile elaborate de un număr mare de alte ştiinţe (genetică, ameliorare, biotehnologii, ecologie, botanică, zoologie, taxonomie etc). În afara legăturilor strânse cu acestediscipline, biodiversitatea ca disciplină  biologică  apelează  în mod direct şi la informaţiilefurnizate de ştiinţele agricole, referitoare la cultura plantelor şi creşterea animalelor, diversitateaspeciilor cu rol în alimentaţie, precum şi la protejarea acestora. În plus, asigurarea unei conservăricorecte a diversităţii genetice nu este posibilă  f ăr ă  aportul cunoştinţelor referitoare la factorii

geografici şi de mediu, la cei socio-culturali şi economici, informatică etc.În consecinţă, conservarea biodiversităţii este o ştiinţă de sine stătătoare, foarte complexă şi aflată  în interrelaţie permanentă  cu o multitudine de alte ştiinţe, faţă  de care r ămâne, totuşi,

 permanent dependentă.Întreaga activitate de protecţie şi conservare a biodiversităţii se axează  pe cunoştinţele de

taxonomie a plantelor şi animalelor, pe baza cărora se fundamentează  obiectivele conservării înansamblu. Taxonomia asigur ă instrumentele necesare identificării rangurilor de taxoni până la nivelulde individ în cadrul speciei şi populaţiei.

Ecologia este ştiinţa care defineşte rolul şi poziţia speciei şi populaţiei în cadrulecosistemului, stabilind şi relaţiile existente între toate componentele acestuia. Pe baza informaţiilorfurnizate de ecologie pot fi evidenţiate şi eventualele probleme cu care se confruntă la un moment dato anumită  specie (sau indivizii acesteia) şi, dacă  este cazul, se pot lua măsuri adecvate pentru protecţia sau chiar pentru conservarea ei.

Pentru asigurarea succesului unei asemenea acţiuni, din această fază sunt absolut necesarecunoştinţele de genetică. Legile geneticii, referitoare la populaţii şi indivizi, acţionează permanentîn natur ă, astfel că  ele trebuie să fie aplicate şi în cazul alegerii speciilor de plante şi animale carenecesită conservarea, cu mult discernământ. Nici într-un caz nu vor fi trecute la conservare speciicare nu au nevoie de această soluţie. Totodată, nu trebuie să se treacă cu vederea situaţiile limită,de risc, în care se pot afla la un moment dat anumite specii, amânându-se luarea deciziei deconservare sau, pur şi simplu, nefiind sesizat pericolul de extincţie (dispariţie).

Pentru conservarea speciilor în condiţii optime, sunt necesare cunoştinţele furnizate deameliorarea plantelor şi animalelor, respectiv de biotehnologiile moderne. Aceste ştiinţe dispunde metode adecvate pentru reproducerea sau înmulţirea plantelor şi animalelor în diferite condiţii,de metode de selecţie corespunzătoare pentru menţinerea genotipului (zestrei ereditare la nivel de

individ) sau genofondului (fondului total de gene al unei populaţii) la anumiţi parametri etc. Implicarea amelior ării şi biotehnologiilor continuă şi ulterior fazei de conservare, în momentul încare resursele genetice conservate urmează  să  fie obţinute în diferite zone şi pentru diferitescopuri. Prin intermediul acestor discipline se evidenţiază  în final şi utilitatea procesului deconservare a biodiversităţii. În genetica şi ameliorarea plantelor şi animalelor se folosesc din ce înce mai multe gene de la speciile sălbatice înrudite cu principalele plante de cultur ă  sau rase deanimale cu pondere deosebită în alimentaţie, sănătate sau alte scopuri. Valoarea acestui materialgenetic sporeşte odată  cu utilizarea metodelor moderne de transformare a genotipurilor(manipularea ADN). Merită, de asemenea, remarcat faptul că  multe specii de plante sunt încă 

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

19/163

nefolosite de om, deşi sunt valoroase ca plante alimentare, aromatice, medicinale etc., urmând caele să fie nu numai conservate, ci şi valorificate în mod pragmatic în viitor.

În final, trebuie precizat faptul că şi cunoştinţele de informatică, dar şi cele de statistică  biologică, au devenit în activitatea de conservare, ca şi în alte ştiinţe, absolut necesare. Gestiunearesurselor genetice, manipularea şi controlul acestora se pot realiza cu mai multă  uşurinţă  cuajutorul PC-ului. Prin calcule statistice adecvate se poate evalua permanent evoluţia fondului degene în cadrul populaţiilor, precum şi structura genetică  a acestora. Reţeaua INTERNET

furnizează în prezent enorm de multe date referitoare la conservarea pe plan mondial a resurselorgenetice, care pot fi accesate din orice parte a acestei planete. Probabil că şi din acest punct devedere, biodiversitatea se remarcă ca o ştiinţă modernă, cu o implicare internaţională mai amplă decât a multor alte discipline tradiţionale, aspect relevat de numărul impresionant de site-uri caretratează  problematica biodiversităţii şi bioconservării. Prin intermediul acestor informaţii,conservarea biodiversităţii devine o activitate de interes general pentru omenire, fiind supusă unuicontrol permanent.

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

20/163

  Tabelul 4Componentele şi funcţiile Sistemului Global al Conservării şi Utilizării PGRFA (după FAO)

Componente Funcţia Statutul

- Comisia de ResurseGenetice pentruAlimentaţie şi Agricultur ă (CGRFA)

Forum globalinterguvernamental

- Înfiinţată în 1983; 143 ţări participante- Din 1995 include şi alte sectoare aleagrobiodiversităţii

- Misiunea Internaţională  pentru Resursele Geneticela Plante

Înţelegere mutuală neobligatorie pentru asigurarea conservării,folosiri şi disponibilităţii PGRFA

- Adoptată în 1983; participă 111 ţări;include Drepturile Fermierilor;dezvoltă accesul la folosirea resurselorgenetice

- Planul Global de Acţiune pentru Conservarea,Susţinerea şi UtilizareaPGRFA.

Raţionalizarea şi îmbunătăţireaeforturilor pentru conservarea şifolosirea PGRFA

- Adoptat de ITC în anul 1996

- Raport asupra StăriiLumii privind PGRFA

Raport asupra tuturor aspectelorde conservare şi utilizare aPGRFA, identificarea posibilităţilor, constrângerilor şinoilor perspective

- Primul Raport a fost adoptat de ITCîn 1996, iar cel de-al doilea în 1998

- Codul Internaţional pentru Conducerea şiTransferul Colecţiilor deGermoplasmă la Plante

Promovarea conservării, inclusiva colecţiilor şi folosirea PGRFA pe linia respectării mediului şi atradiţiilor locale

- Adoptat de Conferinţa FAO în 1993

- Informarea Mondială şiSistemul Timpuriu deAvertizare (WIEWS)

Colectarea şi diseminarea datelorPGRFA şi a relaţiilor tehnologice;identificarea hazardului asupradiversităţii genetice

- Sistemul de informare a fost pus înfuncţiune şi include înregistr ările dincolecţiile “ex situ” provenite din 135ţări- Sistemul Timpuriu de Avertizare esteîn faza de planificare

CAPITOLUL III

ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE INFLUENŢĂ AIBIODIVERSITĂŢII

3.1. Elementele structurale ale biodiversităţii

3.1.1. Clasificarea organismelor

Pe Pământ, diversitatea biologică este reprezentată prin câteva milioane de forme organice

care tr ăiesc în cele mai diferite medii, în stare naturală  sau artificială  (crescute de om), şi suntsupuse unei evoluţii continue.Dintre cele aproximativ 1,8 milioane de specii descrise şi denumite, mai mult de jumătate

sunt insecte din zonele temperate, dar cu toate acestea, numărul real al speciilor de insecte esteapreciat cu multă relativitate fiind încă extrem de nesigur.

Pentru mult timp, biologii au împăr ţit formele de viaţă  în două  grupe mari: procariote şieucariote.

Procariotele  constituie primele organisme apărute pe Pământ şi sunt de tip acelular(virusuri, viroizi, plasmide) sau celular (bacterii, arhebacterii, alge albastre, alge verzi). Procariotelesunt organisme relativ simple în care materialul genetic (ADN-ul) nu este inclus în nucleu (ele auun singur cromozom în care se găseşte ADN şi ARN). La organismele procariote, diviziunea

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

21/163

mitotică  şi meiotică  lipseşte, înmulţirea celulelor procariote având loc, de regulă, prin fisiune binar ă.

Eucariotele sunt organisme mai complexe decât procariotele, la care celulele au nucleu şimembrană  nuclear ă, iar ADN-ul este inclus în nucleu, în cromozomi. În celulele eucariotelor segăsesc şi organite citoplasmatice de tipul mitocondriilor şi cloroplastelor, care pot conţine ADN. Îngrupul eucariotelor sunt incluse algele, fungii, protozoarele, animalele şi plantele.

Al treilea grup major, denumit  Archaea, conţine aproximativ 500 de specii şi a fost

descoperit în anul 1977. Archele (sau arhebacteriile cum mai sunt denumite) au fost descoperiteatât de târziu deoarece ele sunt extrem de asemănătoare cu bacteriile şi sunt foarte greu de crescut înlaborator. Ele au fost descoperite prima dată  în condiţii extreme de mediu ale Pământului (zonecalde, reci sau aflate sub o puternică  presiune atmosferică, în medii săr ăturate sau dimpotrivă alcaline etc.), de aceea au fost denumite „extremofile”. În prezent, oamenii de ştiinţă  au aflat că archele abundă  şi în oceane şi în special în jurul Antarcticii. De altfel, acestea sunt atât denumeroase, încât se estimează că formează aproximativ 30% din biomasa Terrei.

Un nou tip de animal, mai mic de 1 mm lungime a fost g ăsit (Funch şi Kristensen, 1995)tr ăind pe antenele şi antenulele homarului zvelt norvegian ( Nephros norvegicus). El este total diferitde orice alt animal cunoscut atât ca anatomie, cât şi în ceea ce priveşte complexitatea ciclului săude viaţă, fiind denumit ca un nou phylum (Cyclophora), care conţine o singur ă  specie, Symbion

 pandora. Alte 35 de filum-uri de animale sunt reprezentate de anelide (viermi), artropode (insecte,

 păianjeni, crustacee), echinoderme (arici de mare, peşti stea), moluşte (melci, scoici) şi cordate(incluzând toate vertebratele).

În fiecare an sunt descoperite în jur de 10.000 de noi specii, cele mai multe dintre ele fiindinsecte şi animale mai puţin însemnate. De multe ori, însă, noi specii descoperite sunt relatate cafiind unele cunoscute şi sunt incluse în cadrul unor specii sau familii existente deja.

Cu toate acestea, chiar şi în cele mai cunoscute grupe de organisme, de tipul păsărilor şianimalelor, noi specii sunt descoperite permanent, cu o rată de 1-5 păsări, respectiv 1-5 mamifere pean (majoritatea la tropice).

Între astfel de descoperiri recente se număr ă  leul tamarin cu faţă  neagr ă  (câteva zeci deanimale de acest fel fiind observate în 1990, tr ăind la 200 mile distanţă  de Rio de Janeiro) şisaguinul Satere, şase asemenea maimuţe, de mărimea unor veveriţe, fiind descoperite tot în Brazilia,din 1990 încoace, în pădurile tropicale ale Amazonului.

Balena peruviană cu cioc, descoperită în 1976 în sudul Pacificului, a fost prima nouă speciede balene descoperită după 28 de ani. E specia cea mai mică de balene cu cioc, fiind de mărimeaunui delfin mic.

Pseudorixul (saola) este o nouă specie de vaci, descoperită  în 1992, în pădurea Vu Quangdin Vietnam şi arată  şi este de mărimea caprelor, chiar dacă  sistematic este inclusă  la bovine.Vietnamul este una dintre cele mai bogate ţări ca diversitate biologică  din Asia, iar în apele din

 pădurea Vu Quang au fost identificate şi câteva noi specii de peşti.Patru noi specii de peşti au fost descoperite recent în Antarctica, unde mediul extrem de rece

găzduieşte o uimitoare diversitate de specii de peşti. Peştii din grupul nototenioidelor domină acumtoate habitatele din Oceanul Antarctic.

În sfâr şit, trebuie adăugat faptul că, uneori, unele specii, deşi sunt considerate la un moment

dat extincte (dispărute), sunt redescoperite. În acest sens, poate fi dat exemplul lemurului pitic cuurechi-păroase, nocturn, cu o lungime de trei inch (aproximativ 7-8 cm), redescoperit înMadagascar, după ce s-a semnalat dispariţia sa din 1964.

La plante, Vaczhy (1974) considera că  diversitatea constă  în numărul mare de specii, şianume: 290.000 angiosperme, 600 gimnosperme, 11.000 pteridofite, 23.000 briofite, 16.000 licheni,120.000 ciuperci şi bacterii, 40.000 alge.

Pentru evitarea confuziilor cu privire la existenţa acestor organisme, este important să  fiefolosiţi termeni corecţi pentru recunoaşterea şi descrierea exactă  a tuturor plantelor cunoscute şiclasificarea lor în grupuri, categorii sau unităţi sistematice de diferite valori, numite taxoni.

Taxonomia  este disciplina care se ocupă  cu teoria şi practica descrierii şi clasificăriiorganismelor, în timp ce sistematica studiază diversitatea organismelor, în vederea clasificării lor pe

8/20/2019 2015 Biodiversitate Si Bioconservare Curs Sestras

22/163

 baza relaţiilor şi asemănărilor dintre ele (Mayr, 1969; Simpson, 1969). Toate organismele suntorânduite sau clasificate într-o anumită  ierarhie, bine stabilită. Simpson (1961), precizează  că taxonul este un grup de organisme recunoscut ca unitate formală  în cadrul oricărei trepte aclasificării ierarhice.

Principalele ranguri de taxoni admişi, în ordine descendentă sunt:

- Regnul

- Încrengătura - (Divisio)- Clasa - (Classis)- Ordinul - (Ordo)- Familia - (Familia)- Genul - (Genus)- Specia - (Species)

Specia constituie unitatea taxonomică  de bază  a lumii vii. Recunoaşterea taxonilor şiclasificarea indivizilor în specii este o operaţiune extrem de dificilă, dar foarte importantă  submultiple aspecte (Ceapoiu, 1980,1988).

În cazul protecţiei biodiversităţii, recunoaşterea taxonilor şi a relaţiilor dintre aceştia stă  la baza acţiunii ştiinţifice. Făr ă cunoaşterea exhaustivă a materialului biologic cu care se lucrează este

imposibil de abordat o astfel de activitate complexă.În paralel cu clasificarea organismelor în ranguri diferite de taxoni, în care se pot încadra

totalitatea organismelor existente pe Terra, există şi o altă grupă de organisme care fac obiectul uneialtfel de organizări. Este cazul plantelor şi animalelor folosite în mod direct de om, cultivate şi,respectiv, domesticite. Dacă  la organismele din natur ă, specia constituie taxonul de bază, la celecultivate sau domesticite se operează cu un alt tip de organizare al indivizilor: soiul sau cultivarul

 pentru plante şi rasa pentru animale. Soiul, la plante, sau rasa, la animale, reprezintă un grup deindivizi, mai mare sau mai mic, cu o structur ă genetică proprie, ce se transmite de la o generaţie laalta, asemănare fenotipică  specifică  a indivizilor componenţi (la animale, etologie specifică), cuadaptare la anumite condiţii ecologice şi care corespunde din punct de vedere economic cerinţelorfactorului antropogen (omului). Atât soiul, cât şi rasa sunt rezultatul acţiunii de ameliorare genetică desf ăşurată în mod conştient de către de om.

3.1.2. Specia – unitatea de baz ă în clasificarea organismelor

Taxonul biologic fundamental cu care se lucrează în sistematică este specia, care reprezintă unitatea de bază în clasificarea organismelor.

Specia se caracterizează  prin: capacitatea de a se reproduce; r ăspândirea în diferite zonegeografice ale Globului, unde ocupă  anumite suprafeţe; evoluţie proprie