Percepţia grupurilor

Acest capitol abordează următoarele probleme:

stereotipurile – cum se formează, cum distorsionează

percepţia socială, cum se conservă

prejudecăţile – teoria conflictului real; teoria identităţii

sociale

discriminarea sexuală

discriminarea rasială

efectele discriminării

Termeni cheie

ameninţarea stereotipului

categorizare socialăclasa mozaiccorelaţii iluzoriidiscriminareefect de contrastefectul de covariaţie în

cadrul outgrupurilorefectul omogenităţii

outgrupurilorgrupgrupuri minimaleingrupipoteza contactuluioutgruppersoane stigmatizateprejudecatărasismsexismstereotipsubtipizareteoria conflictului realteoria identităţii

socialeteoria rolului socialtimp de reacţie

4

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

umea a fost şi, din nefericire, continuă să fie tulburată de fenomene inumane precum rasismul, sexismul şi multe alte forme de discriminare – etnică, reli-

gioasă, sexuală, politică etc. Se înţelege prin discriminare orice comportament îndreptat împotriva unor persoane datorită apartenenţei lor la un anumit grup.

LDar ce se înţelege prin „grup“? Există tot felul de grupuri: familii, partide

politice, naţiuni, state, religii, subculturi etnice. În psihologia socială înţelegem prin grup două sau mai multe persoane, percepute ca formând o unitate, ce se bazează pe interacţiuni constante şi stabile între ele, pe apartenenţa la aceeaşi categorie socială sau pe un destin comun.

Modul în care îi vedem pe ceilalţi se schimbă radical dacă îi percepem ca formând un grup compact şi nu ca pe un simplu agregat de indivizi. Cum se petrece această modificare de percepţie şi de ce se produce ea? În ce fel sunt afectate ideile, sentimentele şi comportamentele oamenilor de percepţia diferitelor grupuri sociale? Iată întrebările la care încearcă să răspundă acest capitol.

Stereotipurile

Comportamentul oamenilor faţă de grupurile din societate se bazează în mare măsură pe stereotipurile lor privind grupurile respective. Un stereotip este o anumită convingere (credinţă, opinie) care asociază un întreg grup de oameni cu anumite trăsături. Există o mulţime de asemenea credinţe stereotipe: „Toţi ţiganii sunt şmecheri, leneşi şi hoţi“; „Toţi ungurii sunt şovini, înfumuraţi şi iredentişti“; „Toţi ruşii sunt beţivi, cruzi şi sentimentali“; „Toţi englezii sunt flegmatici, snobi şi pragmatici“; japonezii sunt harnici, sportivii nu prea inteligenţi, bibliotecarii tăcuţi, contabilii plicticoşi, profesorii pedanţi, studenţii aiuriţi şi neserioşi etc. Yzerbyt şi Schadron (2002) menţionează o butadă cât se poate de grăitoare în ceea ce priveşte stereotipurile asociate diferitelor popoare europene:

Paradisul este locul în careBucătarii sunt francezi,Amanţii sunt italieni,Poliţiştii sunt englezi,Muncitorii sunt germaniŞi totul este organizat de elveţieni.

Iadul este locul în careBucătarii sunt englezi,Amanţii sunt elveţieni,Poliţiştii sunt germani,Muncitorii sunt franceziŞi totul este organizat de italieni.

98

PERCEPŢIA GRUPURILOR

În cele ce urmează, vom căuta răspunsul următoarelor întrebări: 1) Ce sunt stereo-tipurile? 2) Cum se formează ele? 3) Cum influenţează percepţia indivizilor? 4) De ce îşi păstrează vigoarea, în pofida faptului că se dovedesc adesea greşite? 5) Care aspecte ale stereotipurilor pot fi controlate conştient şi care sunt automatisme ce scapă oricărui control conştient?

Ce sunt stereotipurile

În accepţiunea sa psihosociologică, noţiunea de stereotip a fost introdusă de către un mare jurnalist, Walter Lippmann, în lucrarea sa Public Opinion (1922). În lim-bajul tipografilor, „stereotip“ înseamnă un cadru metalic rigid care serveşte la tipă-rirea unui clişeu tipografic. Prin împrumutul acestui termen, Lippmann a vrut să sublinieze caracterul stabil al imaginii pe care oamenii şi-o fac despre mediul lor social. Ca „imagini ce se găsesc în mintea noastră“, stereotipurile sunt, în concepţia lui Lippmann, „hărţi pentru a ne orienta în lume“ (apud Neculau, 2003, p. 256). Noi nu ne raportăm nemijlocit la realitatea socială, ci între noi şi lume se interpun anumite reprezentări ale noastre, create de noi înşine pe măsură ce acumulăm expe-rienţă şi ne configurăm propria imagine despre lume. Aceste reprezentări alcătuiesc o versiune simplificată a lumii, care ne satisface nevoia de a-i considera pe ceilalţi uşor de înţeles şi de controlat. Lippmann numeşte quasi-environment acest set de imagini interpuse între subiect şi contextul social. Prin aceasta se conturează ideea că, neputând fi altcumva decât schematice, stereotipurile sunt, prin definiţie, şi inexacte. Ele se constituie la nivel infraraţional, sub forma unor percepţii care ordo-nează datele simţurilor înainte ca acestea să fie preluate şi prelucrate de către inte-lect. Totuşi, spre deosebire de majoritatea autorilor care vor continua cercetarea stereotipurilor, Lippmann nu consideră că acestea ar fi neapărat eronate sau nocive; dimpotrivă, le consideră nişte instrumente necesare adaptării noastre la realitatea socială. În opinia sa, „nevoia de a menaja atenţia este atât de imperioasă încât aban-donarea stereotipurilor în favoarea unei abordări total inocente a experienţei ar însemna o sărăcire a vieţii umane“. (apud Yzerbyt, Schadron, 2002, p. 98)

Analizele lui Lippmann anticipează multe dintre direcţiile ulterioare de investi-gaţie psihosociologică. El atribuie stereotipurilor funcţii defensive, întrucât acestea sunt direct legate de identitatea observatorilor, definită şi consolidată prin diferen-ţierea lor faţă de reprezentarea schematică a altor grupuri. Totodată, stereotipurile oferă raţionalizări ale relaţiilor sociale existente. În sfârşit, Lippmann consideră că impactul negativ al unora dintre cele mai stăruitoare stereotipuri poate fi diminuat prin conştientizarea de către subiect a influenţei lor.

Cercetarea psihosociologică a stereotipurilor face un pas decisiv înainte abia în 1933, când Katz şi Braly pun bazele abordării empirice a acestui subiect. Într-un studiu clasic, un grup de studenţi de la Princeton trebuie să ordoneze zece grupuri etnice în ordinea preferinţelor. Alt grup de studenţi au drept sarcină să menţioneze adjectivele care, în opinia fiecăruia din ei, caracterizează cele zece grupuri etnice. Cele 84 de adjective colecţionate au fost apoi prezentate unui al treilea grup de o

99

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

sută de studenţi, care primesc instrucţiunea de a selecta cele mai tipice cinci trăsături ale fiecărui grup etnic. Stereotipul fiecărui grup etnic este definit operaţi-onal de către autori ca ansamblul de adjective cel mai frecvent atribuite grupului respectiv. S-a constatat astfel că, la vremea respectivă, studenţii americani îi consi-derau pe englezi sportivi şi inteligenţi, pe italieni impulsivi şi pasionali, pe negri superstiţioşi şi leneşi etc.

O importanţă deosebită în trasarea direcţiei cognitiviste de abordare a stereoti-purilor revine lucrării lui Gordon Allport The Nature of Prejudice, publicată în anul 1954. Ca şi Lippmann, Allport consideră că oamenii recurg în mod universal şi cât se poate de firesc la procesul de categorizare, pentru a simplifica un mediu social prea complex – stereotipurile nefiind altceva decât un derivat nefericit al acestei operaţii necesare. Spre deosebire de cercetările pur descriptive întreprinse de Katz şi Braly, care nu au fost preocupaţi decât de conţinutul stereotipurilor, nu însă şi de procesele psihice şi sociale prin care iau naştere acestea, Allport reabilitează acest registru tematic, de care va fi vorba în continuare.

Cum se formează stereotipurile

Prezenţa şi influenţa stereotipurilor în viaţa socială sunt uşor de perceput, chiar la nivelul simţului comun. Înţelegerea cauzelor care le generează şi evaluarea rolului pozitiv sau negativ pe care îl joacă în viaţa socială sunt însă probleme destul de dificile, a căror soluţionare necesită studii minuţioase. Formarea stereotipurilor se poate explica din perspective diferite:

istoric: de exemplu, sclavia explică inferioritatea atribuită de către albi negri-

lor (sau ţiganilor); anul 1042, Cruciada a IV-a, când papistaşii, în drumul lor spre Ţara Sfântă, au ocupat în treacăt Constantinopolul şi au vrut să impună autoritatea papală explică ura sau neîncrederea ortodocşilor faţă de catolicism;

politic: stereotipurile sunt folosite de grupurile dominante pentru a se justifica

războaiele, opresiunea politică, intoleranţa religioasă;

cultural: diferenţele reale dintre comunităţile spirituale stau la baza deosebi-

rilor percepute dintre ele;

psihosociologic: indiferent cum apar stereotipurile într-un context cultural,

cum se dezvoltă şi operează ele în minţile indivizilor?

Formarea stereotipurilor presupune două procese intercorelate: categorizarea socială şi percepţia diferenţiată a grupului de apartenenţă a individului faţă de gru-purile din care acesta nu face parte.

Categorizarea socială

În general, percepţia tinde să sesizeze obiectele individuale nu atât ca pe nişte entităţi singulare, cât mai ales ca pe nişte mulţimi sau clase de obiecte. Biologii

100

PERCEPŢIA GRUPURILOR

clasifică animalele în familii şi specii; arheologii împart timpul istoric în ere; geografii împart pământul în continente şi regiuni. Tot astfel, oamenii se clasifică unii pe ceilalţi după sex, rasă profesie şi alte atribute comune, într-un proces numit categorizare socială. Într-o anumită măsură, este un proces natural şi adaptativ. Grupând oamenii aşa cum facem cu mâncărurile, animalele sau diferite clase de obiecte, ne formăm impresii rapide şi ne folosim experienţa acumulată în trecut ca de un ghid în stabilirea unor noi interacţiuni. Înconjuraţi de atâtea lucruri şi situaţii care ne solicită atenţia, putem economisi timp şi efort utilizând apartenenţa de grup a oamenilor pentru a face inferenţe asupra lor.

În 1994 Neil Macrae a realizat un experiment semnificativ. Toţi participanţii au avut de rezolvat simultan două sarcini: a) emiterea de judecăţi asupra unor per -soane ţintă, pe baza unor trăsături de personalitate afişate pe un monitor şi b) urmă-rirea unei înregistrări despre economia şi geografia Indoneziei. Unii participanţi au primit, odată cu listele de trăsături, şi anumite etichetări stereotipe (de exemplu, o persoană descrisă drept creatoare, sensibilă şi temperamentală = „artist“). După experiment, s-au obţinut trei rezultate semnificative:

Subiecţii care au primit etichetări şi-au reamintit mai bine listele de trăsături,

pe baza cărora au emis aprecieri asupra persoanelor ţintă.

Aceiaşi subiecţi au îndeplinit mai bine cealaltă sarcină, reţinând mai multe

aspecte privind Indonezia, ceea ce confirmă ipoteza că stereotipurile sunt nişte „dispozitive de economisire a energiei“: apreciindu-i pe ceilalţi pe baza unor preconcepţii, subiecţii au dispus de mai multe resurse pentru cealaltă activitate.

Stereotipurile au avut acelaşi efect (sau chiar un efect şi mai puternic) atunci

când au fost expuse ca mesaje subliminale (atât de rapide sau atât de slabe încât subiecţii nu au conştientizat receptarea lor).

Există însă şi un neajuns al stereotipurilor: categorizarea oamenilor ne face să supraestimăm deosebirile dintre grupuri şi să subestimăm diferenţele individuale din cadrul fiecărui grup, până acolo încât nici nu mai sesizăm informaţiile despre indivizi care nu sunt conforme cu stereotipurile noastre asupra grupului din care fac parte aceştia.

Endogrupuri şi exogrupuri

Deşi clasificarea oamenilor se aseamănă în multe privinţe cu aceea a obiectelor, există totuşi o diferenţă importantă: în cazul categorizării sociale, subiecţii percep-ţiei sociale sunt ei înşişi membri sau non-membri ai categoriilor pe care le clasifică. Grupurile cu care individul se identifică (ţara, religia, partidul politic, echipa de fotbal) se numesc endogrupuri (sau, preluând direct termenul din limba engleză – ingrupuri), pe când celelalte, din care individul nu simte că face parte, se numesc exogrupuri (outgrupuri). Tendinţa de a împărţi lumea în noi şi ei are consecinţe importante.

Una dintre aceste consecinţe este efectul omogenităţii exogrupurilor: tendinţa foarte răspândită a subiecţilor perceptori de a considera că există mai multe asemă-

101

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

nări între membrii exogrupurilor decât între membrii endogrupului. Putem des-coperi multe şi subtile diferenţe printre noi, arătând că nu suntem cu toţii identici, pe când ei sunt toţi o apă şi-un pământ. Experimentele confirmă această tendinţă:

Atunci când se estimează câţi membri ai unui grup împărtăşesc o anumită

caracteristică stereotipizată, estimările dau procente mai mari în cazul exo-grupurilor.

Atunci când se estimează diferenţele din cadrul unei populaţii, procentele sunt

mai mari în cazul endogrupurilor.

Atunci când se estimează cât de omogeni sunt membrii unui grup social, pro-

centele sunt mai mari pentru exogrupuri.

Împărţirea lumii în ei şi noi produce de asemenea efectul de covariaţie în cadrul exogrupurilor: tendinţa de a-i percepe pe membrii exogrupurilor ca pose-dând trăsături reunite într-un ansamblu unitar. De exemplu, tinerii consideră că fiind nesociabili, oamenii în vârstă sunt, totodată, şi nefericiţi, fără ţeluri care să îi anime şi leneşi. La rândul lor, cei de vârsta a treia consideră că tinerii („din ziua de azi“) sunt preocupaţi numai de distracţii şi, totodată, superficiali, materialişti şi lipsiţi de bună creştere. Diferenţele de optică se întâlnesc la tot pasul:

Asiaticii din Extremul Orient se consideră diferiţi unii de alţii şi se simt jigniţi

atunci când occidentalii – pentru care toţi sunt la fel – îi confundă între ei pe chinezi, coreeni, japonezi, vietnamezi etc.

Newyorkezii se mândresc cu diversitatea lor culturală şi etnică; cei din afară

vorbesc despre „newyorkezul“ tipic. La noi s-a ivit problema foarte sensibilă a faptului că, în vreme ce românii şi ţiganii sunt şi se consideră foarte diferiţi, în străinătate multe categorii de populaţie îi consideră pe toţi străinii cu paşaport românesc drept ţigani.

Oamenii de afaceri vorbesc despre tipul de „inginer“, „profesor“ sau „artist“ şi

reciproc.

Liberalii îi pun pe toţi conservatorii sau socialiştii în aceeaşi oală şi invers.

Oamenii se grăbesc să generalizeze pornind de la un singur individ la scara întregului exogrup. Cu cât se crede mai mult în omogenitatea exogrupului, cu atât sunt mai sigure judecăţile asupra indivizilor din grupul respectiv. De ce se petrec aceste fenomene? Pe de o parte, nu percepem diferenţele mai subtile dintre mem-brii exogrupului deoarece nu avem contacte frecvente cu ei; pe de altă parte, de multe ori nu ne întâlnim cu membrii cei mai reprezentativi ai exogrupului.

Factori socioculturali şi motivaţionali

Pe lângă „mecanismele“ general umane descrise mai sus, intervin şi factori situa-ţionali. Categorizarea este foarte diversă, în funcţie de mentalităţile fiecărui grup. De ce, totuşi, cele mai universale clasificări se fac după rasă, gen şi orientare sexuală? De ce, să spunem, un alb american („caucazian“ în limbajul corectitudinii

102

PERCEPŢIA GRUPURILOR

politice) are tendinţa să categorizeze un pompier de culoare în primul rând ca negru şi nu ca bărbat sau pompier? O cauză poate fi efectul de antecedenţă inerţială sau priming (discutat în capitolul anterior). Rasa devine însă un criteriu fundamental dacă mass-media, părinţii şi cei de aceeaşi vârstă descriu oamenii de rase diferite în tonuri foarte îngroşate.

Contează şi factorii motivaţionali.

Indivizii bine situaţi obişnuiesc să-i categorizeze pe ceilalţi în termeni care îi

ajută să menţină status quo în relaţiile şi ierarhiile sociale, justificând senti-mentul lor de superioritate: nevoiaşii sunt incompetenţi, leneşi, fără ambiţie, lipsiţi de educaţie etc.

Dacă – american şi „caucazian“ fiind – ţi-a luat casa foc, îl vei considera pe

cel venit să stingă focul în primul rând pompier, observând abia după aceea faptul că este bărbat şi negru.

Atunci când endogrupul îşi simte ameninţată propria identitate, membrii lui au

tendinţa de a percepe grupul de apartenenţă drept omogen, la fel cum o fac, de regulă, în percepţia exogrupurilor.

Cum distorsionează stereotipurile percepţia indivizilor

Stereotipurile privind grupul distorsionează percepţia şi interpretarea comporta-mentului indivizilor care fac parte din grup. Influenţa stereoptipurilor a fost pusă în evidenţă de numeroase experimente semnificative. Unul dintre acestea a fost realizat în 1950 de către Razran. Experimentatorul prezintă participanţilor 30 de fotografii, reprezentând figuri umane simpatice şi neutre din punct de vedere etnic şi rasial. Sarcina constă în formularea unor judecăţi cu privire la fiecare fotografie în parte, pe baza a şase caracteristici: atractivitate, frumuseţe, inteligenţă, forţă de caracter, ambiţie şi bună dispoziţie. Două luni mai târziu, aceloraşi participanţi li se cere să emită o nouă apreciere asupra aceluiaşi set de fotografii, având în vedere aceleaşi criterii, cu singura diferenţă că, de această dată, fotografiile sunt însoţite de câte un nume şi un prenume: evreieşti, italieneşti, irlandeze sau tipic americane. În cazul fotografiilor însoţite de nume americane, aprecierile sunt foarte stabile în cele două faze ale cercetării. Dimpotrivă, în cazul celorlalte fotografii se observă modificări substanţiale. Astfel, aprecierile figurilor de evrei din această a doua etapă diferă în mod semnificativ de cele emise în prima etapă, prin aceea că îi califică pe indivizii respectivi ca fiind „mai inteligenţi“, „mai ambiţioşi“, „mai puţin simpatici“ şi având „un caracter mai slab“. Experimentul ilustrează convingător faptul că participanţii nu reacţionează faţă de o persoană ca atare – de vreme ce fotogra-fiile sunt aceleaşi, ci faţă de o reprezentare conformă unor stereotipuri inconştiente. (cf. Abric, 2002, pp. 24-25)

Subiecţii percepţiei sociale au tendinţa de a-i vedea pe membrii grupurilor stereotipizate ca fiind mult mai asemănători stereotipului decât sunt ei în realitate.

103

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Aceasta se întâmplă mai ales atunci când ţinta stereotipului se comportă într-o manieră ambiguă: subiecţii elimină ambiguitatea interpretând comportamentul în conformitate cu stereotipul. Iată un experiment care conduce la această concluzie. Unor elevi americani de clasa a şasea, albi şi negri, li se arată nişte fotografii, reprezentând într-o manieră ambiguă diferite acte de agresiune. Actele sunt apre-ciate ca fiind mai ticăloase şi mai ameninţătoare dacă sunt puse pe seama negrilor, respectiv a albilor.

Stereotipurile ne fac de asemenea să ne reamintim mai bine informaţiile conforme stereotipului decât cele care se abat de la acesta. În acest sens, merită menţionat experimentul clasic realizat în 1947 de Gordon Allport şi Leo Postman. Unui lot de participanţi albi li se arată o fotografie, reprezentând următoarea scenă: în metrou, un alb zdrenţăros ameninţă cu un brici un negru bine îmbrăcat. Cei care au privit fotografia relatează apoi verbal scena altor participanţi, aceştia transmit la rândul lor informaţia altor participanţi ş. a. m. d. După şase relatări, în ultima versi-une un negru zdrenţăros atacă violent cu briciul un alb sclivisit.

Câteodată se observă efectul opus. Atunci când un stimul diferă flagrant faţă de aşteptările subiectului, diferenţa este amplificată, realizându-se un efect de contrast. Ştim cu toţii că dacă ţinem mâna stângă cufundată în apă fierbinte şi mâna dreaptă în apă foarte rece, după ce ne cufundăm ambele mâini în apă la o temperatură potrivită stânga simte rece, pe când dreapta simte cald. Cei care le atribuie negrilor, sportivilor sau fotomodelelor o inteligenţă inferioară au tendinţa de a considera că membrii acestor grupuri care dau dovadă de inteligenţă sunt extraordinar de inteligenţi – mai deştepţi decât albii, inginerii sau profesoarele care s-ar comporta la fel. În acelaşi mod, o femeie energică şi sigură pe ea, cu succes în afaceri, este apreciată ca fiind mai dură şi mai agresivă decât un bărbat cu acelaşi comportament.

Mecanisme de conservare a stereotipurilor

Este nevoie de o sumară reflecţie şi de un minimum de obiectivitate pentru a ne da seama de faptul că stereotipurile nu sunt decât nişte clişee ultrasimplificatoare, care ne domină adesea spre paguba noastră şi întotdeauna în detrimentul, mai mult sau mai puţin nemeritat, al celor ce fac parte din grupuri stereotipizate. Şi atunci, de ce se menţin stereotipurile, în pofida inadecvării lor? Cum se explică faptul că, deşi ne putem da seama cu destulă uşurinţă de inadecvarea stereotipurilor, nu ne putem împiedica, totuşi, să continuăm a-i privi pe indivizii din cadrul diferitelor exo-grupuri cu care interacţionăm prin prisma deformatoare a stereotipurilor?

Corelaţii iluzorii

Una dintre cauze trebuie căutată în uşurinţa cu care stabilim o serie de corelaţii iluzorii: supraestimări ale asocierilor dintre variabile ce sunt numai superficial sau de loc corelate. Astfel de corelaţii iluzorii rezultă în urma unor procese diferite.

104

PERCEPŢIA GRUPURILOR

Atunci când două variabile sunt asociate întâmplător, indivizii au tendinţa de a supraevalua corelaţia lor dacă variabilele sunt proeminente, captând atenţia prin ineditul sau ciudăţenia lor. Iată la ce rezultate conduce următorul experiment: Un lot de participanţi (A) observă 100 de acte comportamentale, dintre care 75 sunt pozitive şi 25 negative. Un lot (B) observă numai 20 de acte comportamentale, dintre care 15 pozitive şi numai 5 negative. În ambele cazuri, proporţia între tipurile de acte este aceeaşi: 75% pozitive şi 25% negative. Percepţia este corectă în cazul primului lot, pe când cel de-al doilea lot apreciază că 50% dintre acte au fost pozitive şi tot 50% negative. Rezultă că oamenii supraestimează asocierea dintre variabilele distincte „grup minoritar“ (minoritatea fiind mai vizibilă în cazul lotului B) şi „acte deviante“.

Atunci când două variabile sunt asociate întâmplător, indivizii au tendinţa de a supraevalua corelaţia lor dacă variabilele sunt deja asociate, în minţile lor, într-o unitate de semnificaţie. Iată mecanismul acestor asocieri. Unui lot de subiecţi i se cere să înregistreze frecvenţa unor asocieri de cuvinte precum: leu-tigru, leu-ouă, şuncă-tigru, şuncă-ouă. Subiecţii supraestimează frecvenţa perechilor de cuvinte care formează asociaţii semnificative şi, ca atare, aşteptate sau anticipate (în expe-rimentul de mai sus, asociaţia cea mai frecventă este, fireşte, aceea dintre şuncă şi ouă). Stereotipurile îi fac pe oameni să se aştepte ca grupurile sociale şi diferite trăsături să se asocieze precum şunca şi ouăle şi să supraestimeze frecvenţa cu care observă efectiv astfel de asocieri. În consecinţă, oamenii supraestimează asocierea între variabilele pe care se aşteaptă să le descopere împreună, respectiv între „gru-puri stereotipizate“ şi „comportamentele stereotipizate“ corespunzătoare.

Deoarece sunt mai uşor observabili, minoritarii sunt supuşi unui proces de deformare statistică a comportamentelor tipice. Odată format, stereotipul determină memorarea şi prelucrarea selectivă a informaţiei, astfel încât ea să îl susţină cu probe. Cine crede că toţi politicienii sunt corupţi, va avea tendinţa să supraestimeze numărul scandalurilor de corupţie din viaţa politică în comparaţie cu actele de corupţie din alte sfere de activitate. Cine crede că bolnavii psihic sunt periculoşi va supraestima numărul crimelor violente comise de psihopaţi în comparaţie cu numă-rul de crime comise de oamenii „normali“.

Atribuirea tendenţioasă

Eroarea fundamentală de atribuire poate contribui şi ea la perpetuarea stereo-tipurilor. Tendinţa de a ignora sau de a subestima rolul factorilor situaţionali şi de a supraevalua factorii dispoziţionali ne face să punem comportamentele celor care fac parte din grupuri stereotipizate pe seama trăsăturilor ce intră în alcătuirea stereotipului. De aici se poate ajunge foarte uşor la profeţia autorealizatoare: din cauza stereotipului, profesorul se aşteaptă ca un elev de etnie rromă să aibă rezultate slabe şi îl tratează ca atare, descurajându-l şi scăzându-i motivaţia, ceea ce îi confirmă stereotipul potrivit căruia ţiganii sunt leneşi şi nedotaţi pentru învă-ţătură.

105

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Atunci când evidenţele sunt imposibil de ignorat, are loc un balans spre o atribuire situaţională, tocmai pentru a se menţine stereotipul. Dacă un ins etichetat drept subdezvoltat intelectual, neisprăvit sau leneş are nişte rezultate remarcabile, ne putem apăra stereotipul punând aceste rezultate pe seama norocului sau a unei motivaţii speciale. Chiar limbajul ne ajută să ne păstrăm stereotipurile: despre un ins din cadrul ingrupului, care a luat nota 9 la un examen, spunem că este deştept, capabil etc.; când acelaşi rezultat aparţine cuiva din cadrul unui outgrup, spunem că este un ins care a luat 9 şi atât.

Subtipizarea

Câteodată ne păstrăm opiniile profund nefavorabile despre anumite grupuri, deşi cunoaştem indivizi din acele grupuri care ne sunt foarte agreabili şi despre care avem opinii favorabile. În pofida cazurilor contradictorii, stereotipurile rămân intacte. De ce? În 1954, Gordon Allport arată că mecanismul constă în delimitarea unor cazuri ori subtipuri excepţionale, în afara cărora toate aprecierile negative se păstrează pentru celelalte cazuri. Aşa se întâmplă cu acei bărbaţi care admit o sub-clasă de femei de succes în carieră, faţă de care au toată consideraţia, deşi continuă să creadă cu convingere că restul femeilor (adică imensa lor majoritate) sunt nişte proaste incompetente sau neserioase, astfel încât locul lor este la cratiţă. La fel se întâmplă la noi cu românii care se înţeleg destul de bine cu maghiarii sau cu ţiganii pe care îi cunosc, dar care continuă să creadă că maghiarii sunt nişte iredentişti periculoşi sau că ţiganii sunt leneşi şi hoţi irecuperabili.

În ce condiţii indivizii atipici ne determină totuşi să ne revizuim opiniile stereotipe despre un grup şi când ne păstrăm aceste opinii, considerându-i pe aceşti indivizi atipici drept o subclasă nereprezentativă?

Indivizii care contrazic stereotipul ne silesc să ne revizuim opiniile dacă sunt

nişte membri reprezentativi ai grupului din care fac parte. Astfel, un avocat care se abate de la imaginea stereotipă a tagmei avocăţeşti prin faptul că este un ins cald şi generos ne poate schimba imaginea despre avocaţi dacă se potri-veşte în anumite privinţe cu această imagine (este bine îmbrăcat şi bogat) mai degrabă decât dacă ar fi atipic în toate privinţele.

Probabilitatea modificării stereotipului este mai mare dacă excepţiile sunt

dispersate în mai mulţi indivizi decât dacă ele se concentrează în doar câţiva indivizi remarcabili.

Excepţiile atenuate sunt mai influente decât excepţiile extreme. Acestea din

urmă chiar întăresc stereotipul, printr-un efect de bumerang: subiecţii percep-ţiei sociale pot fi atât de surprinşi, încât şocul excepţiei extreme le readuce în minte cazurile care confirmă stereotipul.

În America sunt încă puternice stereotipurile în care albii posedă o inteligenţă superioară, în vreme ce negrii deţin o zdrobitoare superioritate atletică. La atenu-area acestor imagini stereotipe ar contribui mai mult un mare număr de negri rezo-nabil de deştepţi şi de albi cu performanţe atletice onorabile decât o pot face numai câţiva negri geniali şi doar câţiva albi superstaruri în sport. Dată fiind corupţia din

106

PERCEPŢIA GRUPURILOR

societatea noastră, anumite categorii sociale – precum poliţiştii, medicii, profesorii sau judecătorii şi procurorii – sunt percepute foarte negativ, fiind constant asociate cu nepotismul şi omniprezenta „şpagă“. Aceste stereotipuri ar fi mai degrabă clintite din fixitatea lor de creşterea numerică a celor ce dau dovadă de o corectitudine moderată decât de câţiva „incoruptibili“ fanatici (care oricum lipsesc, din păcate).

Tendinţe confirmaţioniste şi profeţii autorealizatoare

În capitolul 3 despre percepţia indivizilor, am văzut că primele impresii se schimbă adesea cu mare greutate, deoarece oamenii prelucrează informaţiile astfel încât ele să le confirme credinţele şi opiniile anterior formate. Astfel de tendinţe deforma-toare acţionează şi în direcţia menţinerii încăpăţânate a stereotipurilor. O problemă este faptul că oamenii care au ocazia să afle mai multe despre o persoană sau un grup a căror imagine este stereotipizată caută şi reţin doar acele informaţii de natură să le confirme stereotipurile. Acest fapt poate să genereze o altă problemă: expec-taţiile noastre faţă de ceilalţi ne pot determina să acţionăm astfel încât să îi facem pe ceilalţi să se comporte în conformitate cu expectaţiile noastre. Este ceea ce am arătat, tot în capitolul 3, că se numeşte profeţie autorealizatoare. Stereotipurile faţă de grupuri pot genera acest fenomen la fel ca şi în cazul indivizilor.

Astfel de procese pot fi extrem de subtile, după cum rezultă din concluziile unui experiment, realizat în 1997 de Mark Chen şi John Bargh. În prima fază a experimentului, un grup de participanţi albi au fost „bombardaţi“ cu imagini sub-liminale reprezentând chipuri de bărbaţi negri sau albi. După cum vom vedea ceva mai încolo, aceste mesaje subliminale pot să declanşeze stereotipuri de care recep-torul mesajelor nu este conştient. După această expunere, fiecare participant a fost pus să interacţioneze într-un joc de cuvinte cu un alt participant alb, care nu fusese expus „bombardării“ cu mesaje subliminale. Interacţiunile au fost înregistrate pe bandă video. Un grup de observatori au urmărit apoi comportamentul fiecărui par-ticipant, independent de cel al partenerului de joc, şi au evaluat ostilitatea de care a dat dovadă fiecare participant. Chen şi Bargh au constatat că participanţii care, fără să ştie, receptaseră imagini ale unor negri au manifestat mai multă ostilitate în raporturile lor cu partenerii de joc, probabil deoarece chipurile negrilor au declan-şat acţiunea stereotipurilor despre populaţia de culoare, asociate cu ostilitatea faţă de aceasta. Şi fiindcă aceşti participanţi s-au comportat ostil faţă de partenerii lor, aceştia au răspuns cu aceeaşi monedă, dovedind, la rândul lor, chiar şi mai multă ostilitate. Prin urmare, chiar dacă aceşti participanţi nu au fost nici o clipă conşti-enţi de faptul că văzuseră vreun chip de negru în timpul studiului, expunerea la mesaje subliminale, reprezentând feţele unor bărbaţi de culoare, a declanşat un comportament ostil atât din partea celor care fuseseră expuşi, cât şi din partea celor cu care ei au interacţionat.

Procese automate şi intenţionale

107

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Putem rezista activării stereotipurilor? Mulţi oameni cred că da şi toate aparenţele tind să le dea dreptate. În fond, nu trebuie decât să fim puţin rezonabili pentru a ne da seama de faptul că stereotipurile nu corespund decât rareori pe deplin cu reali -tatea şi, odată ce-am înţeles acest lucru, ce ne-ar putea împiedica să ne corectăm voluntar tentaţia gândirii stereotipe? Din nefericire, cercetările dau rezultate mai puţin optimiste.

Stereotipuri automate

În 1989, Patricia Devine consideră că, în formarea stereotipurilor, survin deopo-trivă atât procese automate, cât şi procese autocontrolate. Activarea stereotipurilor este inevitabilă, datorită efectului de antecedenţă inerţială (priming): în pofida bunelor noastre intenţii, acţionăm fără să ne dăm seama în conformitate cu opiniile stereotipe. Iată concluziile sale:

1. Atunci când subiecţii percepţiei sociale sunt supuşi, chiar subliminal, efec-tului de antecedenţă inerţială în ceea ce priveşte unele aspecte particulare ale unui sterotip de largă circulaţie, este foarte probabil ca stereotipul să se activeze automat în minţile lor.

2. Atunci când subiecţii primesc informaţii sau indicii despre un grup stereo-tipizat care sunt în contradicţie cu stereotipul, activarea acestuia nu este inevi tabilă. În orice caz, activarea stereotipului depinde de intensitatea prejudecăţilor fiecărui individ.

3. Dacă subiecţii vin în contact cu un membru al grupului stereotipizat, acti-varea stereotipului depinde de atenţia acordată acelui membru. Iată rezultatele unui experiment interesant şi ingenios. Se prezintă participanţilor o casetă video, în care se vede o femeie purtând nişte cartoane, pe care sunt scrise nişte cuvinte incom-plete: r-ce şi s-ort şi li se cere completarea spaţiilor goale. Dacă femeia din imagine este de rasă extrem-orientală, iar participanţilor nu li se distrage atenţia, având posibilitatea să o privească cu atenţie, ei completează stereotip: rice (orez) şi short (scund). Subiecţii distraşi de o sarcină paralelă nu au activat stereotipul. Dacă stere-otipul era deja activat, efectul este invers: cu cât subiecţii sunt mai mult distraşi de o sarcină paralelă, cu atât judecăţile lor sunt mai stereotipe.

4. Scopurile subiecţilor pot spori probabilitatea activării stereotipului. Atunci când respectul de sine le este ameninţat de un eşec în îndeplinirea unei sarcini importante, subiecţii sunt mai motivaţi să îi stereotipizeze negativ pe ceilalţi pentru a-şi ameliora imaginea de sine. Activarea stereotipurilor este facilitată şi stimulată de prezenţa unor membri ai grupurilor stereotipizate.

Stereotipuri explicite şi controlate

Trei factori ne fac capabili să depăşim stereotipurile, judecându-i pe ceilalţi în mai mare măsură ca indivizi şi nu doar ca exponenţi impersonali ai unor grupuri stereo-tipizate.

108

PERCEPŢIA GRUPURILOR

cantitatea de informaţii personale pe care le avem despre cineva: cu cât acestea

sunt mai abundente şi mai relevante, probabilitatea activării stereotipurilor scade;

capacitatea cognitivă a subiectului de a se concentra asupra unui membru

individual al unui grup stereotipizat: recurgerea la simplificări stereotipe este mai probabilă atunci când ni se distrage atenţia, când suntem obosiţi, când bem alcool sau atunci când suntem într-o dispoziţie afectivă proastă;

motivaţia: atunci când subiecţii sunt motivaţi să judece obiectiv (în stabilirea

unor relaţii de parteneriat sau de competiţie; când se face o comparaţie rele-vantă asupra Sinelui etc.) depăşirea stereotipurilor este mai probabilă.

Efecte paradoxale ale încercărilor de depăşire a stereotipurilor

Ce se întâmplă dacă vrem pur şi simplu să abandonăm judecăţile stereotipe? Une-ori, străduinţa în acest sens are efecte contrare: stereotipul este şi mai puternic. Experimentele sunt grăitoare în acest sens. Neil McRae cere participanţilor din prima grupă să aprecieze un skin head, spunându-le că trebuie să-şi inhibe stereo-tipurile negative faţă de această categorie de tineri; celor din a doua grupă nu li se cere acest lucru. În a doua rundă a experimentului li se cere tuturor să aprecieze un skin head fără nici o instrucţiune. Participanţii din prima grupă, care şi-au inhibat stereotipurile în runda întâi, s-au dezlănţuit în runda secundă, spre deosebire de ceilalţi, care şi-au păstrat modul de judecată.

Ce se întâmplă dacă subiecţii vor ei înşişi să îşi suprime stereotipurile? Se ştie că în situaţiile de concentrare asupra Sinelui (în faţa camerei de luat vederi sau a publicului) judecata este mai lucidă, mai obiectivă. Puşi în astfel de situaţii, subi -ecţii au fost mai puţin sensibili faţă de stereotipuri. Ieşiţi din situaţie, şi-au luat apoi revanşa, întărindu-şi judecăţile stereotipe.

S-ar părea că singura soluţie de a ne curăţa gândirea şi comportamentul de clişee simplificatoare nu este suprimarea stereotipului, ci efortul de concentrare asupra indivizilor ca indivizi şi nu ca membri ai unor grupuri.

Prejudecăţile

Stereotipurile rezultă ca urmare a categorizării şi a împărţirii oamenilor în endo-grupuri şi exogrupuri. Acestea sunt procese cognitive, care ţin de modul în care ne formăm o viziune, mai mult sau mai puţin raţională, despre realitatea socială. Dacă discriminarea ar fi exclusiv urmarea unei gândiri stereotipe, ea ar putea fi combă-tută numai prin revizuirea modului nostru de a-i judeca mental pe ceilalţi. Dar nu e numai atât. Pe lângă felul în care gândesc despre ceilalţi, trebuie să ne intereseze şi sentimentele lor faţă de diferitele grupuri sociale. O a doua cale ce duce la dis-

109

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

criminare este pavată cu prejudecăţi: sentimente negative faţă de anumite persoane, bazate pe apartenenţa lor la anumite grupuri.

În legătura constant verificată experimental dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare se poate regăsi clasica trihotomie a vieţii psihice în procese intelective (cărora le corespund stereotipurile), procese afectiv-atitudinale (cărora le corespund prejudecăţile) şi acte comportamentale (respectiv discriminarea). Această legătură este clar evidenţiată de câteva experimente clasice, extrem de semnificative. Iată, pe scurt, câteva dintre ele.

Formarea şi manifestarea prejudecăţilor

Apariţia prejudecăţilor, asociate cu stereotipurile şi care conduc la comportamente discriminatorii, se produce mult mai rapid şi mai uşor decât ne-am putea închipui, având neîntârziat efecte extrem de nocive asupra interacţiunilor dintre grupuri, fapt evidenţiat de mai multe experimente ingenioase. Malim (2003) prezintă câteva din-tre ele.

1. Urmărind să-i facă pe copii să simtă ce înseamnă să fii o victimă, Jane Elliot – o profesoară din Iowa – le-a spus elevilor din clasa ei că, neîndoielnic şi stabilit ştiinţific, copiii cu ochi albaştri sunt mai inteligenţi şi în general superiori faţă de cei cu ochii căprui. Acestora din urmă li s-a spus că, fiind inferiori, trebuie să-i respecte pe colegii lor cu ochi albaştri. Ei au fost aşezaţi în băncile din fundul clasei şi au fost supuşi la tot felul de umilinţe: să stea la coada rândului, să bea apă din pahare de hârtie şi să poarte nişte gulere speciale, care să îi deosebească şi mai pregnant de copiii cu ochi albaştri. Acestora le-au fost acordate o serie de privilegii, cum ar fi o porţie de mâncare în plus la prânz sau recreaţii mai lungi. După prima oră de experiment, efectele au început să apară. Activitatea şcolară a elevilor cu ochi căprui s-a deteriorat; ei au devenit mai morocănoşi şi mai deprimaţi, şi au început să se considere nişte proşti.

A doua zi, Elliot le-a spus elevilor că s-a comis o eroare. De fapt, copiii cu ochi căprui sunt mai inteligenţi, iar cei cu ochi albaştri le sunt inferiori. Din nou s-a constatat o transformare atitudinală şi comportamentală. De această dată, activitatea copiilor cu ochi căprui a început să se amelioreze, iar copiii cu ochi albaştri au în-ceput să-şi piardă încrederea de sine.

2. Un al doilea experiment, raportat de Weiner şi Wright în 1973, este aproape identic cu cel efectuat de către Elliot. Copiii albi din clasa a treia au fost selectaţi la întâmplare să reprezinte fie oameni verzi, fie portocalii, şi li s-au dat să poarte nişte banderole portocalii sau verzi pentru a fi diferenţiaţi. La început, portocaliii au fost consideraţi superiori, întrucât sunt mai curaţi şi mai inteligenţi decât verzii – trataţi ca inferiori şi lipsiţi de privilegii. A doua zi, situaţi s-a inversat. De fiecare dată, elevii din grupul supus discriminării şi-au pierdut încrederea de sine şi au obţinut rezultate slabe în activitatea şcolară. După o anumită perioadă de la efectuarea experimentului, copiii au fost întrebaţi dacă ar dori să meargă la un picnic cu copii negri de la o altă şcoală. 96% dintre elevii supuşi experimentului au fost de acord,

110

PERCEPŢIA GRUPURILOR

în comparaţie cu numai 62% dintre elevii din grupul de control, care nu participa-seră la experimentul portocaliu / verde şi care nu au simţit pe pielea lor gustul amar al discriminării.

3. În 1976, Clore a înfiinţat o tabără de vară pentru copii, administrată de doi bărbaţi, unul alb şi altul negru, şi de două femei, una albă şi una de culoare. Autori-tatea, drepturile şi îndatoririle au fost repartizate în mod egal albilor şi negrilor, în contradicţie cu stereotipul inferiorităţii negrilor, ca justificare a poziţiei lor mereu subalterne. Testele au arătat că elevii care au fost în tabără au avut atitudini semni-ficativ mai favorabile faţă de copiii de altă rasă după terminarea vacanţei, decât înaintea ei.

Robbers’ Cave ExperimentÎn 1954, Muzafer Sherif a condus un experiment celebru şi plin de învăţăminte, la care se referă, în varii contexte, mai toate lucrările de psihologie socială. Iată cum a decurs experimentul, în prezentarea oferită de Yzerbyt şi Schadron (2002, pp. 20-23). Pentru ca rezultatele să nu poate fi puse pe seama unor diferenţe culturale, de mediu social sau a relaţiilor preexistente, cei 24 de participanţi, toţi băieţi de 11-12 ani, au fost selecţionaţi cu deosebită grijă. Deşi aleşi din şcoli diferite, cu toţii proveneau din acelaşi mediu sociocultural de familii „onorabile“ şi nici unul nu prezenta tulburări de comportament. Cercetarea s-a desfăşurat în trei etape, fiecare implicând anumite ipoteze specifice.

Scopul primei etape a fost acela de a se forma două grupuri net diferenţiate. Copiii s-au împărţit aleator în două echipe de câte 12 participanţi, cazaţi în locaţii diferite, situate la o distanţă semnificativă una de cealaltă, astfel încât în primele zile nu a existat nici un contact între cele două grupuri. În timpul acestei prime perioade de o săptămână, copiii din fiecare echipă au participat la o serie de activi-tăţi captivante. Instructorii le-au trasat copiilor anumite obiective, a căror realizare necesită o strânsă cooperare, cum ar fi amenajarea unui loc de scăldat, amplasarea unui cort mare în pădure etc. Fiecare grup şi-a ales un nume – Eagles şi Rattlers. În câteva zile, s-au configurat şi s-au stabilizat relaţii de grup, în cadrul fiecărei echipe apărând roluri diferenţiate şi impunându-se câţiva lideri. Încetul cu încetul s-au im-pus norme specifice. Astfel, unul dintre cele două grupuri adoptă o normă de rezistenţă fizică: membrii grupului nu au voie să-şi panseze juliturile şi zgârieturile. Celălalt grup insistă asupra unei corectitudini exemplare: sunt interzise înjurăturile şi lipsa de respect reciproc între membrii săi. În opinia lui Sherif, apariţia unor astfel de norme dovedeşte că băieţii formează două grupuri adevărate. Interdepen-denţa dintre membri condiţionează de fapt atingerea obiectivelor asumate. Până în acest moment, fiecare grup ignoră cu desăvârşire existenţa celuilalt.

Într-o a doua fază a experimentului, cele două grupuri intră în contact cu ocazia unor competiţii. Se organizează un concurs ce cuprinde mai multe probe: căutarea comorii ascunse, meciuri de base-ball şi de fotbal, întrecere în montarea corturilor etc. Miza confruntării este un trofeu de echipă şi câte un briceag multifuncţional pentru fiecare membru al echipei câştigătoare. Competiţia este de aşa natură încât izbânda unei echipe implică eşecul celeilalte: the winner takes it all. Prin urmare,

111

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

cele două grupuri sunt negativ interdependente. Spiritul de fair play ce caracteri-zează primele etape ale întrecerii lasă rapid locul insultelor şi acuzaţiilor reciproce de concurenţă neloială. După ce pierd prima probă, Eagles capturează drapelul rivalilor şi îi dau foc. Fireşte că Rattlers ripostează. Fiecare grup invadează dormi-torul echipei rivale, pe care îl devastează. Imaginea grupului rival se deteriorează şi coeziunea fiecărui grup se accentuează. Alegerile preferenţiale ale băieţilor se realizează exclusiv în cadrul endogrupului. Dacă vreunul dintre băieţi încearcă să păstreze o relaţie amicală cu vreun membru al echipei rivale, ceilalţi membri ai echipei sale îl consideră un trădător. Structura grupurilor se modifică şi ea. Vechii lideri cedează locul altora, care se disting printr-o atitudine activ intolerantă faţă de grupul rival. Comunicarea dintre membrii celor două grupuri este interzisă.

În această situaţie de tensiune paroxistică se declanşează cea de-a treia etapă a experimentului, având drept obiectiv încercarea de restabilire a unor relaţii şi percepţii armonioase între grupuri. La început, cele două echipe se întâlnesc în ca-drul unor activităţi amuzante, dar care nu implică nici o interdependenţă (vizionări de filme, servirea mesei în aceeaşi încăpere, participarea la un foc de artificii etc.). Departe de a atenua conflictul, aceste situaţii oferă grupurilor ocazii excelente de a-şi manifesta ostilitatea. Informaţiile pozitive referitoare la grupul advers nu mai reuşesc să modifice reprezentările negative reciproce. Ura domină judecata. Înlocu-irea competiţiilor de grup cu întreceri individuale (şah, ping-pong, înot etc.) se dovedeşte la fel de ineficace. Liderii celor două grupuri refuză să intervină pentru a domoli ostilitatea – ceea ce nu-i de mirare, de vreme ce autoritatea lor se bazează tocmai pe aţîţarea conflictului.

În cele din urmă, experimentatorii introduc aşa-numitele „ţeluri supraordo-nate“, pe baza unei ipoteze foarte rezonabile. Dacă acest conflict se alimentează din incompatibilitatea proiectelor celor două grupuri, e de presupus că anumite obiective comune ar trebui să atragă după sine cooperarea. Prin urmare, echipele sunt puse în situaţii în care un obiectiv dezirabil pentru amândouă nu poate fi atins decât prin eforturile lor conjugate. Prima sarcină este descoperirea cauzei pentru care cabanele în care locuiesc băieţii nu mai sunt alimentate cu apă. Cele două echipe colaborează în cursul activităţii dar, odată ce scopul este atins, revin la vechea ostilitate. Totuşi, repetarea unor astfel de activităţi comune (strângerea unei sume de bani pentru închirierea unui film, împingerea la deal a camionului care le aducea hrana – chipurile defect) sfârşeşte prin a produce schimbări semnificative de atitudine. De exemplu, cele două grupuri hotărăsc să se urce în acelaşi autobuz, chiar dacă puteau să închirieze vehicule diferite. Atât manifestările de ostilitate, cât şi stereotipurile negative se estompează treptat. În cele din urmă, la finele celei de-a treia faze, alegerea celui mai bun prieten (din punct de vedere sociometric) se face atât din rândurile endogrupului, cât şi ale exogrupului.

Rezultatele acestui experiment oferă o bază solidă tezei lui Sherif. Aşa cum s-a anticipat, comportamentul băieţilor variază în funcţie de natura interacţiunii. Atunci când cele două grupuri urmăresc obiective incompatibile, unul dintre ele neputând să îşi realizeze proiectul decât în detrimentul celuilalt, se dezvoltă o percepţie nefa-vorabilă între grupuri, iar membrii unui grup au contacte ostile cu cei din grupul

112

PERCEPŢIA GRUPURILOR

rival. Numai realizarea scopurilor supraordonate, care necesită efortul comun al ambelor grupuri, reduce ostilitatea şi face ca percepţia celuilalt grup să fie ceva mai favorabilă. În experimentul lui Sherif, personalitatea participanţilor cu greu ar putea explica fenomenele constatate. Alţi cercetători vor încerca ulterior, însă mai puţin convingător, să demonstreze contrariul, respectiv că ponderea trăsăturilor de perso-nalitate este departe de a fi neglijabilă.

Dintre numeroasele teorii care au încercat să explice mai adânc sursele gene-ratoare ale relaţiilor de ostilitate dintre grupuri, al căror comportament este dominat de stereotipuri şi prejudecăţi deformatoare, cele mai comprehensive s-au dovedit a fi teoria conflictului real şi teoria identităţii sociale – teorii la care ne vom referi în cele ce urmează.

Teoria conflictului real

Conform acestei teorii, expusă de Levine şi Campbell în 1972, ostilitatea dintre grupuri este provocată de competiţia directă pentru obţinerea şi împărţirea unor resurse limitate. În termeni economici, un grup poate obţine partea leului în lupta pentru pământ, slujbe sau putere, în defavoarea altor grupuri. Perdanţii se simt frustraţi şi resentimentari, în vreme ce câştigătorii se simt ameninţaţi.

Competiţia poate fi şi una imaginară. America a fost tulburată de cazul unui tânăr alb, Nathan Thill, care a ucis cu pistolul un negru în staţia de autobuz doar pentru că era negru şi pentru că el se considera un luptător angajat într-un război rasial. Întâmplarea este cu atât mai tragică dacă avem în vedere că Thill a împuşcat şi o femeie albă, mamă a trei copii, care încercase să-l ajute pe negrul căzut la pământ, femeia rămânând paralizată pentru tot restul vieţii.

În unele cazuri, resentimentul nu exprimă teama faţă de o ameninţare a securi-tăţii sau a resurselor personale, ci teama de o deposedare relativă: ei au mai mult decât li se cuvine, partea noastră e mai mică decât ar trebui din cauza lor! („capra vecinului“ în versiune autohtonă). Există două surse de nemulţumire: deposedarea egoistă este resimţită în legătură cu interesele individuale, pe când deprivarea fraternală este legată de grija faţă de interesele ingrupului. Această distincţie este foarte importantă în teoria care susţine că orice competiţie generează prejudecăţi. În SUA, sentimentele ostile faţă de negri nu sunt legate de câştiguri sau pierderi personale, ci de teama că albii riscă să îşi piardă poziţia privilegiată. Resentimentul faţă de aceia care ameninţă ingrupul explică, pe de altă parte, ostilitatea negrilor americani faţă de albi, a canadienilor francofoni faţă de vecinii lor anglofoni sau aceea a musulmanilor faţă de hinduşi în nord-estul Indiei.

Teoria identităţii sociale

De ce sunt oamenii atât de sensibili când vine vorba de integritatea şi statusul grupului lor de apartenenţă în raport cu grupurile externe, chiar şi atunci când nu sunt în joc interese personale? Sau poate că sunt? Poate că preocuparea faţă de

113

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

prestigiul endogrupului are o legătură cu respectul de sine al fiecărui individ? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci am avea o explicaţie a faptului că oamenii de pre-tutindeni consideră că propria lor naţiune, limbă, cultură şi religie sunt mai de preţ decât altele.

În 1971, Henri Tajfel pune primul aceste întrebări. Iată rezultatele unui test revelator. Se prezintă participanţilor cu mare rapiditate linii punctate şi se cere estimarea numărului de puncte din fiecare linie. După test, se spune participanţilor că există două categorii distincte de oameni: „supraestimatori“ şi „subestimatori“ cronici, împărţindu-i în două grupe după acest criteriu (în realitate, au fost grupaţi absolut la întâmplare). După care s-a cerut fiecărui participant să noteze perfor-manţele celorlalţi.

Prin această procedură s-au creat grupuri minimale – persoane categorizate pe baza unor asemănări triviale, de minimă importanţă. „Supra“ şi „sub“ estimatorii lui Tajfel nu erau nişte vechi adversari, nu aveau o istorie de antagonisme, nu erau frustraţi, nu concurau pentru nişte resurse limitate, nici măcar nu se cunoşteau unii pe ceilalţi. Şi totuşi, fiecare participant a acordat mai multe puncte celor din pro-priul grup decât celor din grupul aparent opus. Acest tip de discriminare se numeşte favoritism faţă de endogrup. Chiar şi atunci când categorizarea se face dând cu banul, fenomenul se produce. Altă formă de manifestare este atribuirea succeselor şi a eşecurilor: în cazul endogrupului, succesul primeşte o atribuire dispoziţională (am câştigat pentru că suntem valoroşi, perseverenţi, ambiţioşi, talentaţi etc.), iar eşecul o atribuire situaţională (am pierdut pentru că împrejurările ne-au fost potriv-nice, adversarul infam, n-am avut noroc etc.); când vine vorba de exogrupuri, se întâmplă pe dos – eşecurile primesc atribuiri dispoziţionale, iar succesele atribuiri situaţionale.

Pentru explicarea acestui fenomen, Tajfel (în 1982) şi John Turner (în 1987) propun teoria identităţii sociale. În definiţia lui Tajfel, identitatea socială este „partea din conceptul de sine a individului ce derivă din calitatea sa de membru al unui grup social, împreună cu valoarea şi semnificaţia emoţională ataşată acestei calităţi“. (apud Iluţ, 2001, p. 93) Fiecare individ caută să îşi amplifice respectul de sine, ce are două componente: identitatea personală şi diferite identităţi colective sau sociale, care se bazează pe grupurile cărora le aparţinem. Oamenii îşi pot spori respectul de sine fie prin reuşite personale, fie prin afilierea la grupuri de prestigiu şi de succes. Adeseori simţim nevoia de a-i diminua pe ei ca să ne simţim noi în siguranţă: fervoarea religioasă, devoţiunea rasială sau etnică şi patriotismul pot satisface această latură a identităţii noastre sociale. Această teorie este sintetizată în Figura 4.1.

Figura 4.1 Teoria identităţii sociale

114

Nevoiarespectuluide sine

Identitatepersonală

Identităţi sociale

Succese personale

Favoritismfaţă deendogrup şi denigrarea exogrupurilor

Respect de sine

Succese ale grupului

PERCEPŢIA GRUPURILOR

Predicţii de bază

Teoria identităţii sociale face două predicţii de bază: 1) ameninţările faţă de propriul respect de sine amplifică nevoia de favoritism faţă de membrii ingrupului; 2) expresiile acestui favoritism sporesc respectul de sine.

În 1997, Steven Fein şi Steven Spencer verifică experimental aceste predicţii. Participanţii rezolvă mai întâi un test de abilităţi verbale, după care unii primesc un feedback pozitiv – ceea ce le confirmă sau le întăreşte respectul de sine, iar ceilalţi primesc un feedback negativ – ceea ce determină, în cazul lor, un respect de sine temporar diminuat. Urmează un al doilea test – aparent cu totul independent faţă de primul. Participanţilor li se cere evaluarea unei aspirante la ocuparea unui post. Jumătate dintre participanţi au de-a face cu italianca Maria di Caprio, cealaltă jumătate cu evreica Julie Goldberg. Se obţin două rezultate care confirmă teoria identităţii sociale. La participanţii cu respectul de sine temporar diminuat, evreica a fost mult mai prost apreciată decât italianca, deşi ‘dosarele’ erau perfect egale. După al doilea test, respectul de sine al participanţilor ‘şifonaţi’ de primul test s-a refăcut. O lovitură primită în respectul de sine trezeşte prejudecăţile, iar exprimarea lor ajută la refacerea imaginii de sine (vezi Figura 4.2).

Figura 4.2 Respectul de sine şi identitatea socială

115

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Diferenţe situaţionale, individuale şi culturale

Ce fel de condiţii stârnesc motivaţia identităţii sociale? În 1991, Marilynn Brewer probează în studiile sale că un factor de motivare pentru identitate socială este mărimea relativă a endogrupului. Minoritarii sunt întotdeauna mai sensibili şi mai devotaţi grupului lor de apartenenţă.

În 1995, Jeffrey Noel indică un alt factor de motivaţie: statutul individului în cadrul endogrupului. Indivizii sunt cu atât mai motivaţi să îi discrimineze pe out-sideri cu cât deţin în cadrul grupului o poziţie mai neînsemnată (este bine cunoscut, în acest sens, „zelul neofitului“).

Există, totodată, diferenţe considerabile între indivizi. De regulă, prejudecăţile sunt cu atât mai puternice şi mai tenace cu cât respectul de sine al unei persoane depinde mai mult de influenţa endogrupului.

Reacţii faţă de un statut inferior

Cum reacţionează oamenii atunci când în endogrupul lor există indivizi cu imagine meritat negativă sau atunci când aparţin unui grup cu statut inferior? În 1990, José Marques constată că sunt posibile două tipuri de reacţii: fie scăderea respectului de sine, fie distanţarea de membrii jenanţi ai endogrupului.

Iată un experiment care susţine aceste concluzii. Participanţii evaluează două eseuri, unul foarte bun, celălalt foarte slab. Alternativ li se spune participanţilor că autorul eseului de slabă calitate este un coleg de la aceeaşi facultate sau un student de la altă facultate. Atunci când autorul eseului bun face parte din endogrup, este supraevaluat; când autorul eseului prost face parte din acelaşi grup, este judecat foarte drastic, având loc fenomenul de distanţare.

116

PERCEPŢIA GRUPURILOR

Atunci când întregul grup are un statut inferior, membrii lui îşi salvează res-pectul de sine în două modalităţi:

Fie se bazează pe faptul că nici un grup nu este inferior în toate privinţele, ci

doar sub anumite aspecte; domeniile în care grupul este inferior sunt subeva-luate, iar cele în care grupul deţine superioritatea sunt supraevaluate (‘Noi nu ştim prea multă carte, dar suntem foarte buni lăutari sau fotbalişti – ori, iată, lumea se dă în vânt după spectacol, şi nu după ştiinţă’ etc.)

Indivizii care se bucură de un statut superior în cadrul endogrupului lor se

mulţumesc cu acest lucru; e mai bine să fii proeminent şi respectat printre ai tăi, chiar dacă grupul ocupă o poziţie marginală sau inferioară, decât să fii un nimeni într-un grup respectat. (Din nou se poate cita proverbul românesc „Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş“.)

Sexismul

Primele cuvinte rostite la naşterea un copil sunt: „E băiat!“ (botoşei bleu) sau „E fată!“ (botoşei roz). În primii ani de viaţă, băieţelul tipic primeşte în dar maşinuţe, mingi, jocuri de construcţii, puşti şi truse de scule; fetiţa primeşte păpuşi, animale de pluş, truse de machiaj, maşinuţe de cusut şi ustensile de bucătărie în miniatură. După ce copiii merg la şcoală, mulţi se aşteaptă ca băieţilor să le placă matematica şi computerele, iar fetelor literatura, muzica şi lucrul manual. Astfel de disocieri persistă şi în anii de facultate: studenţii sunt majoritari la politehnică şi la ştiinţele naturale, studentele abundă la filologie şi la ştiinţele umaniste. În structura forţei de muncă, sunt mai mulţi bărbaţi ingineri, medici, constructori, mecanici auto, piloţi de avioane, bancheri sau militari. În schimb, femeile monopolizează alte profesii: secretare, profesoare, asistente medicale, însoţitoare de zbor, casieriţe sau pur şi simplu gospodine.

Tradiţionala împărţire în bleu şi roz nu mai este astăzi atât de rigidă pe cât era altădată. Multe din barierele ce îngrădeau odinioară libertatea celor două sexe au căzut, iar cele două nuanţe s-au amestecat întrucâtva. Cu toate acestea, sexismul – prejudecăţile şi discriminările bazate pe sexul unei persoane – încă mai există. El se manifestă prin simplul fapt că sexul este categoria socială cel mai frecvent utilizată pentru a ne identifica pe noi şi pe ceilalţi.

Ca în atâtea alte rânduri, ne lovim şi aici de o iritantă insuficienţă a limbii ro -mâne de a oferi termenii indispensabili unei rigori terminologice, atât de necesare în orice elaborare ştiinţifică. E vorba de ambiguitatea cuvântului sex, care înseamnă deopotrivă gen (masculin sau feminin), organ genital sau actul de a face amor. Din acest motiv, sintagma „discriminare sexuală“ poate să însemne o diferenţiere şi un tratament inegal aplicat cuiva atât în funcţie de genul persoanei respective, cât şi în funcţie de orientarea sa sexuală (hetero sau homosexuală). Deşi îmi displace uşu-rinţa cu care unii dintre autorii noştri preiau tale quale termeni din limba engleză,

117

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

fără un minim efort de a căuta soluţii în româneşte – soluţii disponibile de cele mai multe ori –, în cazul de faţă mă văd nevoit să optez pentru un împrumut lingvistic din limba engleză, în care genul unei persoane se numeşte nu sex, ci gender. Ori de câte ori va fi posibil, mă voi referi în cele ce urmează la discriminarea în funcţie de genul unei persoane; uneori este însă preferabilă, pentru concizia expresiei, sintagma „discriminare gender“, chiar dacă literaţii şi filologii vor fi, pe bună dreptate din punctul lor de vedere, oripilaţi.

Stereotipuri gender

Ce spun oamenii atunci când li se cere să descrie bărbatul tipic şi femeia tipică? Spun că bărbaţii sunt mai aventuroşi, asertivi, agresivi, independenţi şi ambiţioşi; femeile sunt socotite a fi mai sensibile, blânde, supuse, afectuoase şi înţelegătoare. Aceste imagini sunt atât de universal răspândite, încât au fost reproduse de 2.800 de studenţi din 30 de ţări diferite din Europa, cele două Americi, Africa, Asia şi Australia. Imaginile pot fi identificate la copii de trei anişori, care manifestă deja stereotipuri de gen în ceea ce priveşte jucăriile potrivite pentru fiecare sex, tratând preferenţial copiii de acelaşi sex în raport cu cei de sex opus.

Stereotipurile despre bărbaţi şi femei sunt atât de adânc înrădăcinate, încât influenţează comportamentul adulţilor faţă de copii chiar din clipa naşterii lor. Iată constatările unui studiu foarte interesant, efectuat de Rubin în 1974. Cincisprezece părinţi de băieţi şi tot atîţia părinţi de fete – cu toţii fiind la primul copil – au fost chestionaţi în primele 24 de ore după naşterea copiilor în legătură cu trăsăturile acestora. Între fetiţe şi băieţi nu exista nici o diferenţă de înălţime, greutate sau în aspectul fizic. Cu toatea acestea, părinţii fetelor au apreciat că odraslele lor sunt mai delicate, mai micuţe şi cu trăsături faciale mai drăgălaşe. În schimb, taţii băieţilor i-au descris ca fiind mai mari, mai voinici, mai iuţi şi mai bine coordonaţi în mişcări. Să fi fost oare vorba de nişte deosebiri reale, pe care numai părinţii le puteau sesiza? Îndoielnic. Într-un alt studiu, realizat de soţii Condry în 1976, femei şi bărbaţi au vizionat o casetă video, pe care putea fi văzut un copil de nouă luni. Participanţilor din prima grupă li s-a spus că e vorba de un băiat; celor din grupa a doua li s-a spus că este o fată. Toţi participanţii au privit aceeaşi casetă, dar per-cepţiile lor au fost deformate de stereotipurile gender. De exemplu, la un moment dat copilul începe să plângă atunci când i se arată un Hopa-Mitică. Cum au inter-pretat participanţii această reacţie? El s-a înfuriat, ea s-a speriat!

Oamenii din toată lumea fac deosebiri foarte clare între băieţi şi fete, între bărbaţi şi femei. Problema nu este dacă aceste stereotipuri există. Realitatea lor este incontestabilă şi, ca atare, nu trebuie să ne îngrijoreze. În fond, negarea ori-căror diferenţe dintre cele două sexe este un simptom de morbiditate socială şi psihică, generată de anumite carenţe identitare ale unor indivizi lipsiţi de alte repere definitorii. Psihosociologii se întreabă însă: (1) când aceste stereotipuri ne influenţează percepţia socială?; (2) dacă ele sunt corecte? – iar dacă nu sunt, (3) de ce sunt atât de rezistente?

118

PERCEPŢIA GRUPURILOR

Ce anume declanşează stereotipurile gender?

În 1978, Kay Deaux şi Brenda Major afirmă că trei factori contribuie la activarea stereotipurilor legate de gen: subiectul perceptor, ţinta şi situaţia. Unii subiecţi sunt mai atenţi decât alţii la genul persoanelor percepute. Sandra Bem îi numeşte „sche-matici faţă de gen“ şi îi caracterizează prin faptul că au tendinţa să împartă lumea în termeni de masculin şi feminin. Spre deosebire de ei, indivizii echilibraţi în orientările lor faţă de cele două sexe sunt perceptori „aschematici faţă de gen“, pentru care genul nu este o categorie socială dominantă. În general, schematicii acordă o atenţie sporită genului celorlalţi, formându-şi impresii negative despre cei care violează normele culturale de comportament acceptabil pentru bărbaţi şi femei.

Caracteristicile persoanei ţintă pot, de asemenea, să activeze stereotipurile de diferenţiere între sexe. Persoanele cu aspect fizic subliniat masculin sau feminin dau impresia că sunt accentuat masculine sau feminine în toate privinţele. Uneori îmbrăcămintea cuiva ne poate atrage atenţia asupra genului său. Brenda Taylor, o avocată din Florida, a fost concediată deoarece purta bluze fistichii, fuste foarte strâmte şi multe bijuterii. Şefii ei s-au plâns de faptul că angajata lor făcea o impre-sie de cocotă în faţa completului de judecată. Pe de altă parte, Ann Hopkins, ce lucra la o mare firmă de contabilitate, şi-a dat patronii în judecată pentru discrimi-nare gender. Foarte capabilă, cu realizări mult peste nivelul colegilor de acelaşi rang din firmă, femeia spera să fie promovată printre asociaţii firmei – ceea ce i s-a refuzat, fiind preferaţi mai mulţi bărbaţi, deşi succesele lor profesionale erau cu mult inferioare. În cadrul procesului, pe care Ann Hopkins l-a câştigat la Curtea Supremă a SUA, şefii şi colegii i-au reproşat femeii că era . . . prea puţin feminină, recomandându-i să renunţe la comportarea şi îmbrăcămintea agasant de masculină! După cum se vede, sexismul le poate pune pe femei în faţa unor pretenţii contra-dictorii, imposibil de satisfăcut.

În sfârşit, anumite situaţii sunt de natură să sublinieze mai mult decât altele genul unei persoane. Deosebit de importantă este proeminenţa persoanei în context. Un singur bărbat într-un grup de femei sau o femeie într-un grup de bărbaţi atrag imediat atenţia; simţindu-se observaţi, aceştia sunt adeseori inhibaţi şi suferă tulbu-rări de comportament, care le diminuează performanţele. Cu foarte puţin timp în urmă (august 2003) am avut o dovadă jenantă a faptului că în România de astăzi, cel puţin în anumite cercuri, prejudecăţile gender sunt penibil de active, în pofida aşteptărilor noastre de a fi admişi în Uniunea Europeană. O ziaristă de la Gazeta sporturilor nu a fost primită în avionul cu care echipa naţională de fotbal urma să se deplaseze în Ucraina – deşi avea toate acreditările necesare şi îşi plătise călătoria – pe motivul că jucătorii noştri, în frunte cu antrenorul Iordănescu, au de multă vreme o superstiţie, potrivit căreia femeile aduc ghinion! Ştirea a făcut ocolul în-tregii lumi, consolidând imaginea de ţară înapoiată a României dar, ceea ce este cu mult mai îmbucurător, a declanşat o neobişnuit de viguroasă reacţie atât din partea

119

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

presei, cât şi a societăţii civile, care au obligat Federaţia Română de Fotbal să îşi ceară scuze şi să dea asigurări că astfel de practici vor înceta.

Cât adevăr conţin stereotipurile gender?

Deşi stereotipurile gender sunt atât de răspândite, se poate pune întrebarea dacă ele sunt corecte sau nu. În cazul de faţă, ar fi corecte dacă ar reflecta anumite diferenţe universale şi stabile între sexe, având un fundament genetic, sau dacă ar reflecta nişte diferenţe existente doar în anumite condiţii societale şi culturale, fără pre-zumţia că ele ar persista şi după modificarea acestor condiţii. Majoritatea psiho-sociologilor au în vedere cel de-al doilea aspect.

După mulţi ani de cercetare, se pot trage două concluzii. În primul rând, opini-ile generale despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei conţin un sâmbure de adevăr. În al doilea rând, cel puţin unele dintre aceste opinii simplifică şi exagerează acest adevăr. Da, majoritatea bărbaţilor sunt mai agresivi, mai competitivi, mai asertivi şi mai mult orientaţi către performanţă decât majoritatea femeilor. Şi iarăşi da, majo-ritatea femeilor sunt mai sensibile, mai cooperante, mai protectoare şi mai mult orientate către ceilalţi decât majoritatea bărbaţilor. Dar stereotipurile noastre despre bărbaţi şi femei pot fi mai puternice şi mai numeroase decât diferenţele ca atare. Ca nişte caricaturişti, avem tendinţa de a îngroşa, de a extinde şi de-a adânci deosebi-rile dintre cele două sexe.

De ce rezistă stereotipurile gender?

Dacă bărbaţii şi femeile sunt mai asemănători decât se crede îndeobşte, de ce rezistă percepţiile exagerate ale diferenţelor dintre ei? De ce mai există încă atât de multe persoane de ambele sexe care îşi apără cu înverşunare opiniile „retrograde“? Şi în acest caz, regăsim aceleaşi mecanisme de conservare a stereotipurilor în general. Pornind de la prezumţia unor acute diferenţe între bărbaţi şi femei, oamenii mani-festă următoarele tendinţe:

tendinţa de a percepe corelaţii iluzorii, ce duce la supraestimarea procentului

de bărbaţi accentuat masculini şi a celui de femei accentuat feminine;

tendinţa de a explica întregul comportament al bărbaţilor şi femeilor prin atri-

buiri de natură să susţină stereotipurile gender, cum ar fi, de exemplu, a pune comportamentele ce contrazic stereotipurile pe seama unor împrejurări atipice;

tendinţa de a scoate din discuţie indivizii care nu se potrivesc cu stereotipul,

încadrându-i în subtipuri nereprezentative;

tendinţa de a căuta dovezi care să susţină stereotipurile, determinând uneori

ţintele observaţiei să se comporte astfel încât să le confirme.

120

PERCEPŢIA GRUPURILOR

În plus, au fost propuse şi alte explicaţii ale încăpăţânării cu care persistă în reprezentările comune stereotipurile gender. Printre acestea se numără explicaţiile care se concentrează asupra imaginilor propagate de mass media şi cultura de masă ori teoria rolului social.

Imagini mediatice şi clişee ale culturii de masă

Se poate spune că în ţările cele mai civilizate au apus de mult vremurile în care femeile erau portretizate întotdeauna schematic, ca nişte făpturi slabe, supuse şi, cel puţin sub aspectul statutului social, inferioare. Şi totuşi, cercetările arată că stereoti-purile gender mai persistă încă – de pildă în reclamele comerciale, în cărţile pentru copii sau în clipurile muzicale.

Ceea ce contează mai mult e faptul că imaginile mediatice îi pot influenţa pe receptorii lor chiar fără ca aceştia să îşi dea seama. Gândiţi-vă la reclamele unor mărci de bere sau de colonie pentru bărbaţi. E foarte probabil ca reclamele care vă vin în minte să conţină imaginile unor femei superbe, plantate ca obiecte sexuale, al căror scop principal este acela de a sugera că ele reprezintă răsplata implicită a consumului respectivelor produse. Pot astfel de reclame să influenţeze nu numai imaginea bărbaţilor despre femei, dar şi comportamentul lor imediat faţă de ele? În 1995, Laurie Rudman şi Eugene Borgida au realizat un experiment menit să dea un răspuns acestei întrebări. Au fost recrutaţi un număr de studenţi, dispuşi să participe la un „proiect de prospectare a pieţii“. Participanţii au vizionat o casetă video care conţinea fie reclame sexiste (înregistrate de pe diferite posturi de televiziune), fie reclame ale aceloraşi produse, dar care nu conţineau imagini cu sugestii sexuale. Sarcina participanţilor era aceea de a evalua reclamele în funcţie de anumiţi para-metri, de genul „plăcut – neplăcut“, „atrage – nu atrage atenţia“ etc. După înde-plinirea acestei sarcini şi după ce au mai petrecut câteva minute rezolvând alte sarcini pe calculator, participanţilor li s-a spus că experimentul s-a încheiat. Li s-a mai cerut însă un lucru: să-l ajute pe experimentator – care era extrem de aglomerat – luând un interviu unei femei care solicita un post de complice într-un alt proiect de cercetare. Cu o singură excepţie, toţi participanţii au acceptat.

Fiecare participant a fost condus într-o încăpere unde urma să fie intervievată femeia, care era, de fapt, complicea experimentatorului. Participantului i s-au dat câteva întrebări de ghidaj şi a fost lăsat singur cu femeia, în vreme ce experi-mentatorul s-a dus să înregistreze video interacţiunea dintre cei doi cu o cameră ascunsă. Ulterior, un număr de femei-observator au vizionat înregistrările şi au evaluat comportamentul fiecărui participant faţă de femeia intervievată în funcţie de proximitate (cât de aproape de complice s-a aşezat participantul?), dominanţă (cât de autoritar s-a comportat participantul? cât de des a întrerupt-o pe complice?) şi comportament sexualizat (cât de atent a privit corpul femeii? cât de motivat sexual părea să fie?). Bărbaţii care vizionaseră reclamele sexiste au primit evaluări semnificativ mai ridicate, pe toate cele trei dimensiuni, decât aceia care priviseră reclamele de control. După ce fuseseră „alimentaţi“ cu imagini de femei ca obiecte

121

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

sexuale, în virtutea efectului de antecedenţă inerţială (priming), bărbaţii au tratat-o pe femeie ca pe un obiect sexual.

Reclamele comerciale le influenţează în egală măsură şi pe femei. Într-o serie de studii, Florence Geis şi colegii săi au creat două seturi de reclame TV. În primul set, personajele feminine erau portretizate în manieră stereotipă: o femeie servea cina soţului întors de la serviciu ori încerca să îl seducă printr-un comportament supus şi alintător. În cel de-al doilea set, rolurile erau inversate. Un număr de studente au vizionat unul din cele două seturi de reclame. Cele care au urmărit reclamele stereotipe au probat ulterior, în rezolvarea altor sarcini experimentale, mai puţină încredere în forţele proprii, mai puţină independenţă şi aspiraţii pro-fesionale mai modeste prin comparaţie cu studentele care au vizionat reclamele contra-stereotipe. Fie că se duc şi cumpără sau nu produsele cărora li se face o reclamă explicită la televiziune, consumatorii „cumpără“ mesajele lor implicite în legătură cu genul – mesaje care pot declanşa profeţii autorealizatoare.

Imaginile despre bărbaţi şi femei diferă şi în alte modalităţi, mai subtile. După ce au examinat 1750 de fotografii din reviste precum Times sau Newsweek, Dane Archer şi colegii săi au identificat ceea ce ei au numit „faţism“ (face-ism): tendinţa către o mai mare proeminenţă facială în fotografiile bărbaţilor în comparaţie cu fotografiile femeilor. Acest fenomen este atât de accentuat, încât a fost relevat de analiza a 3.500 de fotografii din diferite ţări, a unor portrete clasice din secolul al XVII-lea sau a unor schiţe desenate de studenţi. Deşi se pot oferi mai multe expli-caţii ale „faţismului“, o interpretare populară este aceea că proeminenţa facială este un indiciu de forţă şi dominanţă. În acord cu această ipoteză, Miron Zuckerman şi Suzanne Kieffer au examinat în 1994 diferite fotografii, portrete sau mărci poştale şi au constatat o tendinţă mai accentuată de subliniere a proeminenţei faciale în portretele albilor prin comparaţie cu cele ale negrilor. Au mai descoperit, totodată, că persoanele portretizate cu o mare proeminenţă facială sunt apreciate ca fiind mai dominante – indiferent de rasă. Oricare ar fi explicaţia, este limpede că stereo-tipurile pot fi perpetuate prin subtilităţile portretizării chipului omenesc.

Teoria rolului social

Mass media şi cultura de consum nu sunt singurii factori socioculturali care contribuie la conservarea stereotipurilor legate de gen. Imaginaţi-vă pe cineva dac-tilografiind o scrisoare pentru altcineva, care conduce o corporaţie. Nu-i aşa că vizualizaţi o secretară (femeie) lucrând pentru un director (bărbat)? Elaborată în 1987 de către Alice Eagley, teoria rolului social susţine că, deşi percepţia diferen-ţelor dintre sexe poate fi bazată pe anumite deosebiri reale, ea este amplificată de rolurile sociale inegale pe care le deţin bărbaţii şi femeile. Procesul parcurge trei etape. În primul rând, datorită unor factori biologici şi sociali, s-a instituit în timp o diviziune a muncii între cele două sexe – atât în mediul domestic, cât şi în sfera ocupaţională. E de aşteptat ca bărbaţii să lucreze în construcţii sau în afaceri; e mai probabil ca femeile să aibă grijă de copii şi să aibă slujbe cu statut social ceva mai scăzut. În al doilea rând, întrucât oamenii se comportă astfel încât să intre cât mai

122

PERCEPŢIA GRUPURILOR

bine în rolurile lor sociale, e de aşteptat ca bărbaţii să deţină mai multă forţă fizică, socială şi economică. În al treilea rând, aceste diferenţe comportamentale stau la baza percepţiei sociale, făcându-ne să-i vedem pe bărbaţi ca dominanţi „prin natura lor“, iar pe femei să le vedem domestice, tot „prin natura lor“ deşi, în realitate, diferenţele reflectă rolurile pe care le joacă unii şi celelalte. Pe scurt, stereotipurile gender sunt modelate de (şi frecvent confundate cu) distribuţia inegală a femeilor şi a bărbaţilor în diferite roluri sociale (vezi Figura 4.3). Potrivit acestei teorii, dife-renţele percepute între bărbaţi şi femei se bazează pe anumite deosebiri comporta-mentale reale, despre care se presupune în mod eronat că provin mai degrabă din trăsături constitutive ale fiecărui gen decât din inegalitatea rolurilor sociale. Atunci când rolurile se inversează, stereotipurile legate de gen dispar.

Figura 4.3 Teoria rolului social despre perpetuarea stereotipurilor legate de gen

Discriminarea gender: un dublu standard?

Se poate spune că diversitatea este sarea şi piperul vieţii şi că stereotipurile legate de gen nu sunt intrinsec rele, atîta timp cât femeile şi bărbaţii sunt portretizaţi ca fiind diferiţi, dar egali. Sunt însă atributele masculine şi cele feminine preţuite în mod egal? Sunt femeile şi bărbaţii judecaţi cu acelaşi etalon ori există un „dublu standard“?

În 1968, Philip Goldberg a cerut unui grup de studente de la un colegiu de fete să evalueze conţinutul şi stilul câtorva articole. Când era semnat John McKay, materialul a primit aprecieri sensibil mai favorabile decât atunci când era semnat Joan McKay, ceea ce l-a făcut pe Goldberg să se întrebe dacă nu cumva şi femeile au prejudecăţi faţă de femei! Alte studii au revelat faptul că oamenii devalorizează adesea performanţele femeilor care fac treburi „rezervate“ bărbaţilor, atribuind suc-cesele lor mai degrabă şansei decât abilităţii. Aceste rezultate sunt însă contrazise de concluziile altor studii.

Şi totuşi discriminarea gender continuă să existe. Este suficient să privim sta-tisticile, care arată că în orice ţară din lume anumite profesii sunt cvasiexclusiv ocupate de bărbaţi, respectiv de femei. Drumul către segregaţia profesională este

123

Factori biologici, sociali, economici şi politici

Roluri sociale (diviziunea muncii)

Abilităţi şi comportamente adecvate rolului

Percepţii sociale stereotipe despre gen

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

deschis de discriminarea din şcoala elementară, care pune primele cărămizi de la temelia orientării spre o viitoare carieră. Ulterior, atunci când bărbaţi şi femei cu aceeaşi calificare concurează pentru ocuparea unui post, intervin încă o dată con-siderentele de gen; cercetările arată că angajatorii îi favorizează pe bărbaţi pentru aşa-numitele meserii masculine (cum ar fi aceea de manager al unei companii pro-ducătoare de maşini) şi pe femei pentru profesiile aşa-zis feminine (cum ar fi aceea de recepţioner de hotel).

Rasismul

Rasismul – discriminarea bazată pe criterii etnice şi rasiale – este un fenomen de largă răspândire în lumea contemporană. El are o importanţă cu totul deosebită în societatea americană, unde i se acordă multă atenţie şi este studiat pe toate feţele. Studiile americanilor sunt însă relevante şi pentru societatea noastră, unde – chiar dacă rasismul nu cunoaşte forme de manifestare virulente, de natură să genereze conflicte sociale de mare amploare – este, totuşi, prezent şi din ce în ce mai des comentat. Discriminarea ţiganilor este o realitate de necontestat – ca şi prezenţa unor conflicte interetnice, câteodată extrem de violente, între români şi ţigani. Alte minorităţi etnice, precum maghiarii şi secuii, se plâng de faptul că sunt excluse din structurile administraţiei locale, din armată, poliţie şi serviciile de informaţii. Periodic, tot felul de manifestări xenofobe şi antisemite ne atrag critici din partea presei internaţionale; chiar dacă aceste manifestări nu au amploare şi se rezumă la declaraţiile belicoase şi iresponsabile ale unor indivizi cu tulburări de personalitate sau ale unor grupuscule (deocamdată) numai declarativ extremiste, naţionalist-şovine, ele pătează imaginea ţării pe arena internaţională şi compromit faptul real că, în general, românii sunt un popor tolerant, primitor şi fără înclinaţii de respin-gere violentă a celor de altă etnie sau rasă. Cu toate acestea, după cum vedea, nu toate formele de discriminare rasială sunt ostentative şi virulent agresive. Există şi forme ceva mai subtile de prejudecăţi rasiale, care conduc la discriminare şi care, neîndoielnic, se regăsesc la tot pasul şi în societatea noastră, la fel ca şi discrimi-nările gender.

Nu numai albi şi negri

Am văzut mai devreme că oamenii îi favorizează pe membrii ingrupului lor şi îi discriminează pe cei ce fac parte din outgrupuri. Nu e deci câtuşi de puţin de mirare că oamenii din întreaga lume îi discriminează pe cei de altă rasă. Nici unul dintre noi nu este cu totul imun faţă de orice manifestare de rasism şi nimeni nu e la adăpost de orice posibilitate de a fi, la rându-i, ţinta unor discriminări rasiste (să ne gândim la sentimentele de frustrare, de multe ori justificate, ale românilor onorabili care călătoresc în Europa Occidentală, unde au de suferit, în forme de-a dreptul

124

PERCEPŢIA GRUPURILOR

brutale sau, câteodată, mai subtile din cauza faptului că aparţin unei naţiuni ce s -a străduit parcă să-şi facă o faimă cât mai proastă pretutindeni). Este însă important să avem în vedere că rasismul se manifestă la diferite niveluri. La nivel individual, oricare dintre noi poate fi rasist faţă de o anumită persoană. Dar există şi factori instituţionali şi culturali care privilegiază în mod nedrept anumite categorii de oameni, dezavantajând alte categorii. Copiii care cresc sub influenţa cât se poate de palpabilă a acestor instituţii şi forme culturale învaţă rapid să descifreze semnele prin care societatea arată că nu tuturor cetăţenilor unui stat li se atribuie aceeaşi valoare.

După cum există diferite niveluri de manifestare a rasismului, există şi diferite ţinte ale sale. Iniţial, cercetările psihosociologilor au vizat discriminarea negrilor de către albii din America. Astăzi, studiile de psihosociologie trebuie să ia în conside-rare şi discriminarea altor grupuri rasiale sau etnice, printre care asiaticii, evreii sau latino-americanii. Lucrurile sunt tot mai complicate dacă avem în vedere faptul că numărul copiilor metişi este din ce în ce mai mare, depăşind două milioane în SUA şi fiind probabil comparabil în Europa occidentală. (Este suficient să privim selec-ţionatele de fotbal sau de atletism ale unor ţări precum Marea Britanie, Franţa, Portugalia sau Suedia, spre a vedea o majoritate de sportivi de culoare, cu nume de loc exotice, născuţi din părinţi de rase diferite, crescuţi şi educaţi în aceste ţări.)

În pofida originilor etnico-rasiale multiple ale acestor indivizi, mulţi oameni îi categorizează în modalităţi ultrasimpliste. De exemplu, presa l-a catalogat pe Tiger Woods drept cel mai mare jucător de golf negru din istorie, un erou şi un model pentru copiii americani de origine africană. Dar Tiger Woods nu se consideră a fi „negru“ sau „African-American“ – nu pentru că şi-ar nega această componentă a identităţii sale, ci pentru că îşi revendică şi celelalte componente. El este pe sfert tailandez, pe sfert chinez, pe sfert alb, având şi o optime de sânge negru şi o altă optime de sânge indian (piele roşie). Când este întrebat ce este, Woods răspunde: „Sunt cine sunt, indiferent ce-aţi vedea în faţa ochilor“. Pe când era copil, chiar a inventat termenul „Cablinasian“ pentru a se descrie pe sine, combinând Caucasian, Black, Indian şi Asian. Cu toate acestea, Woods constată că multă lume preferă să utilizeze etichete mai simple şi mai familiare – iar aceste etichete fac ca perceptorii să se poată bizui în continuare pe stereotipurile şi prejudecăţile lor.

Rasismul modern

Şi Tiger Woods şi numeroşi alţi sportivi de talia lui sunt încă ţinta unor remarci rasiste din partea suporterilor. Suntem încă departe de o societate pe deplin elibe-rată de prejudecăţi rasiste. Cu toate acestea, analiza legislaţiei americane şi euro-pene, sondajele de opinie, datele sociologice şi cercetările psihosociologice arată că prejudecăţile şi discriminările rasiale şi-au pierdut din intensitate în ultimele decenii. Dacă stăm să ne gândim, nu cu multă vreme în urmă, lui Tiger Woods nici măcar nu i s-ar fi permis să joace golf ca profesionist.

Într-un studiu clasic despre stereotipurile etnice, publicat de către Daniel Katz şi Kenneth Braly în 1933, se constată că studenţii albi îl considerau pe americanul

125

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

alb mediu drept inteligent, harnic şi ambiţios. În schimb, negrii erau descrişi ca fiind superstiţioşi, ignoranţi, leneşi şi nepăsători. În numeroase reluări ale anchetei, între 1951 şi 1993, atribuirea de către albi a acestor trăsături negative negrilor s-a diminuat. Tabelul 4.1 prezintă unele dintre schimbările prejudecăţilor rasiale ce au fost relevate de aceste studii. Dacă dăm crezare sondajelor de opinie, prejudecăţile rasiale din Statele Unite s-au redus drastic după cel de-al doilea război mondial. E un motiv de bucurie, însă rămâne întrebarea dacă aceste rezultate sunt credibile sau poate că rasismul a devenit doar mai puţin manifest.

Oamenii au tendinţa să asocieze prejudecăţile faţă de negri cu rasismul sfidă-tor: sclavie, linşări, Ku Klux Klan, segregarea serviciilor publice, pretenţia că toţi negrii sunt inferiori etc. Deşi acest rasism ostentativ continuă să existe, unii îl declară „demodat“, spre a-l deosebi de formele mai subtile şi mai voalate de rasism care au apărut în ultimul timp. Deşi aversiunea deschisă faţă de negri este negată, ea a fost înlocuită în parte de rasismul modern – o formă ceva mai discretă de manifestare a prejudecăţilor rasiale, care poate fi depistată ori de câte ori se face în forme socialmente acceptabile sau este uşor de raţionalizat. Pe scurt, poate că simp-tomele vizibile ale rasismului s-au schimbat, dar boala ascunsă rămâne.

Potrivit teoriilor rasismului modern, mulţi oameni sunt ambivalenţi în poziţia lor faţă de problemele rasiale. Ei doresc să se poată considera nepărtinitori, totuşi nutresc în continuare sentimente de anxietate şi discomfort în prezenţa altor grupuri rasiale. Există multe dovezi ale acestei ambivalenţe. De exemplu, mulţi americani albi se declară verbal de acord cu principiile egalităţii rasiale dar, în practică, se opun căsătoriilor mixte, candidaturii politice a persoanelor de culoare şi politicilor rasial simbolice. Există mai multe teorii ale rasismului modern, dar toate subliniază contradicţiile şi tensiunile care conduc la forme subtile, adeseori inconştiente, de prejudecăţi şi discriminare.Tabelul 4.1 Schimbări ale rasismului manifest

Procentul de participanţi albi selectând o trăsătură pentru a-i descrie pe negrii americani

Trăsătura 1933 1967 1993

superstiţioşileneşinepăsătoriignoranţimuzicalifoarte credincioşiproşti

84%753838262422

13%2627114784

1%525

12170

Procentul de albi care declară că sunt de acord să intre în diferite relaţii cu negrii

1949 1968 1992

Îi accept pe negri în calitate de:colegi de serviciuprietenivecini pe aceeaşi stradărude prin alianţă

78%51410

98%979566

99%969574

126

PERCEPŢIA GRUPURILOR

Procentul adulţilor care se declară de acord cu afirmaţia: ‘E în regulă dacă albii şi negrii ies împreună’.

1987 1997

48% 69%

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Detectarea rasismului modern

Dacă oamenii au prejudecăţi pe care nu le mărturisesc ori de care nici nu sunt pe deplin conştienţi, cum putem şti dacă există această formă discretă de rasism? S-au inventat mai multe metode de identificare a rasismului modern. Una dintre ele se bazează pe utilizarea unui pretins detector de minciuni (bogus pipeline). Întrucât oamenii nu vor să fie prinşi că spun minciuni, această metodă obţine răspunsuri ceva mai sincere la anumite întrebări mai sensibile. De exemplu, studenţii albi i-au caracterizat pe negri în termeni mai negativi atunci când s-a folosit aparatul decât atunci când nu s-a apelat la el.

Dar pentru că rasismul modern este atât de subtil, oamenii nu pot sesiza gradul în care atitudinile şi comportamentele lor reflectă această formă de rasism, chiar dacă sunt puternic motivaţi să o facă. De aceea, în locul întrebărilor directe, psiho-sociologii au elaborat alte modalităţi de măsurare a rasismului modern. Samuel Gaertner şi John Davidio au constatat că prejudecăţile ascunse pot fi detectate cu ajutorul timpului de reacţie – timpul necesar pentru a răspunde la o întrebare. Iată un exemplu. Într-unul dintre studiile lor, participanţi albi au avut de urmărit diferite perechi de cuvinte, trebuind să apese pe un buton ori de câte ori considerau că respectivele cuvinte se potrivesc. În fiecare caz, cuvântul Albi sau Negri făcea pereche fie cu un termen pozitiv (curat, deştept), fie cu unul negativ (prost, leneş). Rezultatele au fost revelatoare. Participanţii nu au asociat pe faţă Negri cu termenii negativi sau Albi cu termenii pozitivi şi au fost la fel de iuţi în respingerea terme-nilor negativi în ambele cazuri. Totuşi, participanţii au răspuns mai repede la aso-cierile dintre termenii pozitivi şi Albi şi decât în cazul asocierilor cu Negri. Pentru că e nevoie de mai puţin timp pentru a reacţiona la stimulii care sunt în acord cu atitudinile existente, aceste rezultate sugerează că participanţii erau inconştient predispuşi să asocieze trăsăturile pozitive mai degrabă cu albii decât cu negrii. E de asemenea revelator faptul că reacţiile părtinitoare ascunse de acest gen nu pot fi, de regulă, anticipate pe baza intensităţii declarate a prejudecăţilor participanţilor. În schimb, reacţiile oamenilor în cazul unor sarcini mai explicite şi mai mult contro-late conştient – cum ar fi, de exemplu, decizia privind vinovăţia unui acuzat alb sau negru într-un proces simulat – sunt predictibile pe baza declaraţiilor subiecţilor pri-vind amplitudinea prejudecăţilor lor rasiale.

În rasismul modern, prejudecăţile faţă de minorităţi ies la suprafaţă mai ales în acele împrejurări în care exprimarea prejudecăţilor este scutită de riscuri, social-mente acceptabilă şi uşor de raţionalizat, datorită ambiguităţii lor. De exemplu, într-un studiu privind comportamentul de ajutorare, participantele albe lucrau în grupuri în care o complice albă sau neagră avea nevoie de ajutor ca să-şi poată

127

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

îndeplini sarcina. Când participantele au fost făcute să creadă că acea complice s -a străduit din răsputeri sau atunci când li s-a cerut să o ajute, majoritatea au răspuns favorabil. Dar atunci când au avut motive să creadă că respectiva complice nu s-a străduit din cale afară sau dacă nu li s-a cerut să o ajute, mai multe participante au refuzat să-i dea ajutor femeii de culoare decât cele care nu au vrut să o ajute pe cea albă. Atunci când împrejurările le-au oferit participantelor o scuză pentru un răs-puns negativ, ele au făcut discriminări rasiale.

Aceste rezultate pot să pară subţiri, dar ele sugerează că prejudecăţile rasiale sunt atât de înrădăcinate în cultura noastră, încât stereotipurile negative sunt la fel de greu de dizlocat ca şi deprinderile rele. În fapt, mulţi albi care se consideră lip-siţi de prejudecăţi admit că uneori nu reacţionează faţă de negri sau faţă de alte grupuri, precum homosexualii, aşa cum ar trebui – ceea ce îi face să se simtă vino-vaţi şi să le fie ruşine de ei înşişi. Atunci când au motive să se suspecteze de a se fi lăsat influenţaţi de prejudecăţi rasiste, albii cu prejudecăţi de mică intensitate pot chiar să devină părtinitori în direcţie opusă în rezolvarea unor sarcini explicite, în care controlul conştient este mai accentuat, favorizându-i nu pe albi, ci pe negri.

Un aspect tulburător al rasismului modern este faptul că el poate fi invizibil celor care îl promovează. În 1974, Carl Word şi colegii săi au făcut un experiment privind interviurile candidaţilor pentru ocuparea unei slujbe şi au constatat că ste-reotipurile rasiale pot afecta negativ performanţele solicitanţilor de culoare. Fără să-şi dea seama, participanţii albi, cărora li s-a cerut să ia câte un interviu mai multor candidaţi sau aspiranţi la ocuparea unui anumit post, s-au aşezat mai departe de candidat, au comis mai multe erori de vorbire şi au scurtat interviul atunci când au avut de-a face cu un negru. În mod indubitabil, acest stil rece şi impersonal de abordare i-a făcut pe solicitanţii de culoare să dea dovadă de mai multă nervozitate şi stângăcie având performanţe mai puţin convingătoare decât negrii intervievaţi de către o persoană de origine africană. Pentru persoanele de culoare de pe piaţa forţei de muncă, implicaţiile sunt îngrijorătoare.

După interviu şi angajare, greutăţile nu dispar. În 1987, Thomas Pettigrew şi Joanne Martin au remarcat că atunci când se prezintă la serviciu, minoritarii se confruntă cu trei tipuri de atitudini părtinitoare:

Stereotipurile negative îi fac pe angajatori şi pe colegi să se aştepte la foarte

puţin din partea minoritarilor, iar aceste expectaţii scăzute sunt greu de învins.

În organizaţiile în care lucrează puţini minoritari, noii angajaţi atrag o atenţie

exagerată, care îi face pe observatori să supradimensioneze atât trăsăturile lor negative, cât şi pe cele pozitive.

De multe ori se crede că minoritarii au fost angajaţi preferenţial, ceea ce ridică

şi mai multe semne de întrebare faţă de competenţa lor.

Măsurarea intensităţii prejudecăţilor rasiste moderne

Indivizii se deosebesc între ei după intensitatea tendinţelor lor rasiste, a cărei esti -mare este însă dificilă, dată fiind natura ascunsă a acestor tendinţe. În 1986, John

128

PERCEPŢIA GRUPURILOR

McConahy a elaborat Scala Rasismului Modern, alcătuită dintr-o serie de întrebări astfel concepute încât cei testaţi să nu îşi dea seama de faptul că scala măsoară intensitatea prejudecăţilor rasiste în contrast cu alte atitudini, mai abstracte şi mai ambigue. Iniţial, Scala Rasismului Modern a dat rezultate satisfăcătoare în predicţia activării stereotipurilor negative ale albilor faţă de negri în diferite situaţii. După acelaşi model, a fost elaborată apoi şi o Scală a Neo-Sexismului. După un timp, însă, rezultatele n-au mai fost atât de concludente, studii ulterioare dovedind că indivizii foarte motivaţi să îşi controleze exprimarea tendinţelor rasiste pot să înre-gistreze scoruri mici pe Scala Rasismului Modern şi totuşi să aibă în realitate tendinţe rasiste destul de pronunţate.

O soluţie mai satisfăcătoare pare a fi utilizarea timpului de reacţie nu numai pentru detectarea tendinţelor de rasism modern, ci şi pentru estimarea diferenţelor individuale. În 1995, Russell Fazio şi colegii săi au elaborat o metodă numită bona fide pipeline, în care participanţii rezolvă mai multe probleme de memorie şi de judecată care se pretind a fi un studiu despre prelucrarea informaţiei. În timp ce urmăresc derularea unor fotografii reprezentând chipuri ale unor studenţi de diferite rase, participanţilor li se prezintă o serie de adjective, pozitive sau negative, iar ei trebuie să răspundă apăsând cât pot de repede pe un buton atunci când consideră că un adjectiv este bun sau rău. Ceea ce nu sesizează participanţii este faptul că rasa persoanei pe care au văzut-o în imaginea anterioară prezentării unui adjectiv poate să influenţeze rapiditatea cu care apreciază calitatea adjectivulului. Într-un studiu, de pildă, participanţii albi au avut nevoie de mai mult timp ca să aprecieze dacă un adjectiv pozitiv este bun după imaginea unui negru decât după imaginea unui alb. Participanţii negri au procedat mai rapid atunci când un adjectiv negativ a fost pre-cedat de imaginea unui alb.

Gradul individual de intensitate a prejudecăţilor rasiste se estimează în funcţie de măsura în care răspunsurile unei persoane sunt influenţate de rasa celor din fotografiile vizionate. În 1998, Anthony Greenwald şi colegii săi au elaborat ceea ce ei numesc Testul de Asociere Implicită, care estimează măsura în care sunt asociate două concepte (precum negru-bun / alb-rău faţă de negru-rău / alb-bun).

Un avantaj important al acestor teste este faptul că li se cere participanţilor să emită judecăţi rapide ce sunt influenţate de atitudinile lor rasiale fără ca ei să fie conştienţi de această influenţă şi fără să o poată controla. În consecinţă, testele scot la iveală prejudecăţi care nu pot fi detectate prin măsurarea declaraţiilor directe. Şi chiar dacă diferenţele se măsoară în fracţiuni de secundă, ele stau la baza unor pre-dicţii corecte ale unor judecăţi sau comportamente reale şi semnificative.

Poate fi contactul intergrupal o soluţie?

Rasismul modern este greu de eliminat deoarece se strecoară ca un lup în blană de oaie şi se manifestă în modalităţi deghizate. Există o soluţie? Pot fi stereotipurile şi prejudecăţile măturate printr-o susţinută campanie mediatică, menită să informeze populaţia că expectaţiile şi temerile sale sunt nefondate? Psihosociologii au consi-

129

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

derat că astfel de eforturi de comunicare persuasivă ar putea da unele rezultate, dar cu eficienţă limitată. Există, totuşi, motive de speranţă.

Desegregarea şcolară: marele experiment

În cazul istoric din 1954, procesul Brown contra Board of Education din Topeka, Curtea Supremă a SUA a decis că şcolile separate pe criterii rasiale sunt intrinsec generatoare de inegalitate, ceea ce violează Constituţia americană. În parte, decizia s-a bazat şi pe argumentele oferite de treizecişidoi de specialişti eminenţi în ştiinţele sociale, care au dovedit efectele negative ale segregării asupra respectului de sine şi a performanţelor şcolare ale elevilor şi studenţilor negri, ca şi asupra relaţiilor interrasiale în general. Decizia Curţii Supreme a antrenat naţiunea americană într-un experiment la scară macrosocială. Cu ce efecte?

La vremea respectivă, decizia în cazul Brown a fost controversată. Mulţi ame-ricani albi s-au opus desegregării şcolare, pe motivul că moralitatea nu poate fi legiferată şi că forţarea contactului interrasial nu ar face altceva decât să escaladeze conflictele dintre albi şi negri. Pe de altă parte, oponenţii lor au lansat ipoteza contactului, potrivit căreia în anumite condiţii, contactul direct între membrii unor grupuri rivale poate slăbi stereotipurile, prejudecăţile şi discriminarea.

În pofida reglementării adoptate de Curtea Supremă, desegregarea s-a realizat foarte lent. S-a recurs la tactici de tergiversare, procese şi proteste împotriva a ceea ce americanii numesc school busing – transportul copiilor la şcoală cu autobuze speciale, de culoare galbenă. După ce agitaţiile s-au mai potolit şi decizia a fost aplicată la scară naţională, cercetările au arătat că prea puţin s-a schimbat, contactul dintre şcolarii albi şi negri neavând efectele scontate. O anchetă din 1986 a avut următoarele rezultate: 13% dintre albi au declarat o slăbire a prejudecăţilor lor faţă de negri, 34% nici o schimbare, iar 53% din cei chestionaţi au declarat o creştere în intensitate a atitudinii ostile faţă de negri. Aceste rezultate i-au făcut pe psiho-sociologi să se îndoiască de înţelepciunea mărturiei lor în faţa Curţii Supreme şi să reexamineze ipoteza contactului care a stat la baza recomandărilor făcute iniţial.

Ipoteza contactului reexaminată

A fost greşită ipoteza contactului în versiunea ei iniţială? Nu. Desegregarea nu a produs efectele scontate deoarece condiţiile necesare de succes al contactului dintre grupuri nu au existat în şcolile publice din America. Nimeni nu a susţinut că nişte prejudecăţi adânc înrădăcinate ar putea fi eliminate prin simpla amestecare a grupurilor. Potrivit ipotezei contactului, se cer îndeplinite patru condiţii pentru ca interacţiunea dintre grupuri să aibă succes.

În primul rând, cele două grupuri trebuie să aibă un statut egal, cel puţin în situaţia de contact. Albii şi negrii au interacţionat cu mult înainte de 1954, însă prea des în situaţii care îi situau pe negri într-o poziţie net inferioară, de natură să perpetueze stereotipurile negative despre ei. Situaţiile de desegregare care au pro-movat un statut egal – aşa cum s-a întâmplat în armata americană sau în proiectele

130

PERCEPŢIA GRUPURILOR

de locuinţe în proprietate publică – au avut succes. Atunci când au fost desegregate însă şcolile publice, copiii albi proveneau din familii mai înstărite, erau mai bine pregătiţi şi mai avansaţi decât colegii lor negri.

În al doilea rând, succesul contactului necesită interacţiuni personale între indivizi. Atunci când oamenii sunt împărţiţi în categorii sociale, endogrupurile au tendinţa să presupună că toţi membrii exogrupurilor se aseamănă între ei până la indistincţie. În cadrul unor relaţii apropiate, de la om la om, barierele dintre cate-gorii ar trebui să dispară, astfel încât membrii exogrupurilor să poată fi percepuţi în termeni mai individualizaţi. În şcoli, însă, contactele interrasiale dintre copii nu sunt prea frecvente. După sosirea autobuzelor, elevii stau împreună cu cei de aceeaşi rasă – în clasă, în recreaţie, la bufet. În plus, promovarea în treptele superi-oare de învăţământ pe baza rezultatelor şcolare îi separă din nou pe studenţii albi cu note mari de cei negri. Pe scurt, desegregarea nu asigură integrarea.

A treia condiţie de succes a contactului este angajarea grupurilor rivale în activităţi de cooperare vizând atingerea unor ţeluri supraordonate. În Robbers’ Cave Experiment, această strategie a reuşit să-i transforme pe nişte inamici înver-şunaţi în aliaţi. Cooperarea şi ţelurile comune au sfărâmat bariera psihologică din-tre grupuri, făcându-i pe membrii lor să recategorizeze cele două grupuri într-unul singur, reducând astfel favoritismul de ingrup. Ei au devenit o parte din noi. Din păcate, sala de clasă tipică este o arenă competiţională şi prea puţin un spaţiu de cooperare. Copiii urmăresc să se facă remarcaţi şi cât mai bine apreciaţi individual de către profesori.

În sfârşit, contactul intergrupuri poate să funcţioneze numai dacă este susţinut de norme sociale. Atunci când este vorba de atitudini şi comportamente rasiale, oamenii sunt profund influenţaţi de ceea ce spun şi fac ceilalţi. La fel ca şi gusturile muzicale, moda vestimentară sau lungimea părului, prejudecăţile rasiale ale indi-vidului sunt dramatic afectate de cele împărtăşite de anturaj, familie şi mediul cultural imediat. Normele au un impact puternic asupra noastră. În cazul desegre-gării şcolare, climatul social nu a fost favorabil. Mulţi directori, profesori şi oficia-lităţi locale s-au opus, iar mulţi părinţi au sabotat transportul în comun al elevilor la şcoală.

Deşi numeroase probleme au blocat eforturile de desegregare şcolară, cerce-tările arată că prejudecăţile rasiale pot fi atenuate în situaţii care satisfac cerinţele de bază ale ipotezei contactului. Una dintre cele mai reuşite demonstraţii a venit din baseball. În 15 aprilie 1947, Jackie Robinson a jucat pentru echipa Brooklyn Dodgers, devenind primul negru care a trecut bariera rasială în sportul american. Cel care i-a oferit această şansă lui Robinson a fost patronul echipei Dodgers, Branch Rickey – care credea că integrarea jocului de baseball este atât morală, cât şi benefică pentru calitatea jocului. Rickey cunoştea ipoteza contactului şi a fost asigurat de către un prieten psiholog că o echipă sportivă poate oferi condiţiile de reuşită a integrării rasiale: un statut egal pentru coechipieri, interacţiuni personale, urmărirea unui ţel comun şi un climat favorabil, creat de patron, manageri şi antre-nori. Restul e istorie. Rickey l-a angajat pe Robinson şi s-a străduit să creeze în echipă cadrul cel mai potrivit. Deşi Robinson a avut de înfruntat multe adversităţi

131

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

rasiste, a trecut peste ele şi jocul de baseball a fost integrat rasial. La sfârşitul pri-mului sezon, Jackie Robinson a fost desemnat debutantul anului, iar în 1962 a fost primit în Baseball Hall of Fame. La ceremonia de decernare a trofeului, Robinson a invitat pe scenă pe mama şi soţia lui, împreună cu prietenul său Branch Rickey.

Clasa mozaic

În 1978, Elliot Aronson şi colegii săi au elaborat o metodă de învăţare pe bază de cooperare, numită „clasa mozaic“ (jigsaw classroom). În şcoli recent desegregate din Texas şi California, ei au organizat câteva mici grupuri mixte de elevi de clasa a cincea. Materia de învăţat în cadrul fiecărui grup a fost împărţită în subcapitole, aşa cum un puzzle este fragmentat în diferite piese amestecate. Fiecare elev trebuia să înveţe o piesă din jocul de puzzle, după care, pe rând, fiecare elev le transmitea tuturor celorlalţi partea învăţată de el. În acest sistem, fiecare elev – indiferent de rasă, capacităţi sau încredere în forţele proprii – are nevoie de toţi ceilalţi pentru ca grupul în ansamblu să aibă succes.

Metoda a dat rezultate impresionante. În comparaţie cu elevii din clasele de tip tradiţional, cei din clasele mozaic au ajuns să se simpatizeze mai mult unii pe alţii, să le placă mai mult şcoala, să aibă mai puţine prejudecăţi rasiale şi un respect de sine mai ridicat. Şi mai important e faptul că rezultatele şcolare ale elevilor mino-ritari s-au îmbunătăţit, iar cele ale elevilor albi au rămas la fel de bune. Ca şi o echipă sportivă interrasială, clasa mozaic oferă o cale promiţătoare către o expe-rienţă educaţională cu adevărat integratoare. Ea oferă totodată un model de utilizare a contactului personal pentru promovarea unei toleranţe sporite faţă de diversitatea rasială.

Efecte ale sterotipurilor şi prejudecăţilorasupra persoanelor ‘stigmatizate’

Cu toţii suntem ţintele stereotipurilor şi prejudecăţilor celorlalţi. Suntem stereoti-pizaţi şi trataţi diferit în funcţie de cum arătăm, cum vorbim şi de unde provenim. Oamenii inferă multe lucruri despre noi bazându-se pe faptul că ne trezim dimi-neaţa devreme sau că ne culcăm seara foarte târziu, pe echipa de fotbal ai cărei fani suntem, pe partidul cu care votăm sau pe genul de muzică pe care îl preferăm. Nimeni nu este imun faţă de aprecierea părtinitoare a muncii pe care o desfăşoară, faţă de punerea sub semnul întrebării a motivelor care stau la baza acţiunilor sale sau faţă de respingerea încercărilor sale de a-şi face noi prieteni din cauza stereoti-purilor şi a prejudecăţilor.

Dar ţintele anumitor stereotipuri şi prejudecăţi sunt profund şi constant afec-tate, deoarece găsesc cu mare greutate refugiu în contexte sociale în care să nu le suporte consecinţele. Psihosociologii denumesc aceste ţinte persoane stigmatizate –

132

PERCEPŢIA GRUPURILOR

indivizi care, în virtutea faptului că aparţin unui grup social specific sau pentru că posedă anumite trăsături particulare, sunt ţintele stereotipurilor negative, oricând expuşi riscului de a fi etichetaţi ca devianţi şi de a fi dezavuaţi în societate. Care sunt efectele stigmatizării datorită stereotipurilor şi a prejudecăţilor? La această întrebare vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

Percepţia discriminării

Membrii diferitelor grupuri apreciază în mod contradictoriu magnitudinea şi viru-lenţa discriminării. Anchetele arată că majoritatea albilor americani consideră că discriminarea tinde să se atenueze în domeniul zonelor locuite, al educaţiei şi al forţei de muncă, însă cei mai mulţi dintre negri susţin că problemele persistă. Mai subtile şi mai puţin vizibile, manifestările de rasism modern pot fi abia sesizabile pentru observatorii neutri, dar efectele lor sunt umilitoare pentru cei vizaţi. Este revelatoare experienţa trăită cu peste două decenii în urmă de către un scriitor de culoare, Ellis Cose. După ce îi fusese conferit un premiu pentru jurnalism, Cose s-a prezentat la un interviu, sperând să fie angajat reporter la revista Esquire. Foarte amabil şi curtenitor, editorul i-a spus de la bun început că nu îl poate angaja deoarece revista nu are prea mulţi cititori negri. Orbit de culoarea lui Cose, editorul nu a văzut în faţa ochilor decât un negru de care nu avea nevoie – negândindu-se nici măcar o clipă să evalueze experienţa, talentul şi potenţialul candidatului. Peste câţiva ani, în virtutea politicii de discriminare pozitivă, pe care americanii preferă să o denumească affirmative action, lui Cose i s-a oferit direcţia departamentului de recrutare a personalului din cadrul unei corporaţii. Şi de această dată culoarea pielii a fost singurul criteriu avut în vedere, întrucât Cose nu avea nici o calificare în domeniu, dar managerii aveau nevoie neapărat de un negru la conducerea depar-tamentului respectiv.

Ţintele stereotipurilor stigmatizante se întreabă adesea dacă şi cât de mult sunt distorsionate impresiile celorlalţi de lentilele strâmbe ale categorizării sociale. În timp, aceste suspiciuni pot să devină extrem de frustrante. Într-un studiu condus în 1991 de către Jennifer Crocker, participanţii negri s-au autocaracterizat completând un chestionar, ce urma să fie evaluat de către un student alb, aflat într-o încăpere alăturată. Unor participanţi li s-a spus că au primit o evaluare favorabilă, altora li s-a transmis că au fost evaluaţi negativ. După aceea cu toţii au dat un test menit să le estimeze respectul de sine. Atunci când participanţii au crezut că studentul alb nu-i putuse vedea completând chestionarul – neştiind, aşadar, că sunt negri – con-form predicţiei, respectul lor de sine a crescut după un feedback pozitiv şi a scăzut după un feedback negativ (vezi Figura 4.4). Dar atunci când participanţii au ştiut că studentul alb i-a putut observa printr-o oglindă falsă în timp ce completau ches-tionarul, feedback-ul negativ nu i-a făcut să îşi diminueze respectul de sine. În această situaţie, participanţii au pus evaluarea negativă pe seama prejudecăţilor rasiale. S-a produs totuşi şi o scădere: participanţii care s-au ştiut observaţi şi care au primit un feedback pozitiv au manifestat un respect de sine mai redus. De ce? În

133

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

loc să îşi atribuie meritele succesului, participanţii au pus aprecierea favorabilă pe seama unei prea îngăduitoare discriminări inverse.

Figura 4.4 Atribuire şi prejudecăţi: avantaje şi dezavantaje

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Ameninţarea stereotipului şi performanţele academice ale femeilor şi minoritarilor

În 1999, Claude Steele dezvoltă următoarea idee: în acele situaţii în care un stereo-tip negativ poate fi aplicat anumitor grupuri, membrii lor sunt apăsaţi de teama de a fi reduşi la sterotipul respectiv. Steele numeşte această dificultate ameninţarea sterotipului, întrucât individul aflat în situaţia relevantă sterotipizării simte cum „pluteşte în aer“ pericolul reducerii sale de către ceilalţi la schema stereotipă. Cei mai sensibili sunt indivizii a căror identitate şi al căror respect de sine sunt investite în domenii pentru care stereotipul este relevant. Steele demonstrează că amenin-ţarea stereotipului joacă un rol crucial în influenţarea performanţei intelectuale şi a identităţii membrilor grupurilor stereotipizate.

Steele citează statistici elocvente în ceea ce priveşte performanţele şcolare nesatisfăcătoare ale negrilor americani şi rezultatele slabe ale elevelor şi studen-telor la matematică. Conform teoriei sale, ameninţarea stereotipului poate impieta

134

PERCEPŢIA GRUPURILOR

asupra reuşitei academice în două modalităţi. În primul rând, reacţiile cognitive şi emoţionale faţă de riscul activării stereotipului în mediul academic pot să afecteze în mod direct performanţa. În al doilea rând, dacă ameninţarea stereotipului este cronică într-un anumit domeniu academic, atunci se poate întâmpla ca individul să îşi decupleze identitatea de domeniul respectiv – cu alte cuvinte, să devalorizeze domeniul, astfel încât el să nu mai fie relevant pentru respectul său de sine. Spre ilustrare, închipuiţi-vă o elevă albă şi una neagră, proaspăt admise la liceu cu note egale. La începutul anului şcolar, amîndouă susţin un test foarte dificil, care le pune în faţa unor probleme stresante. Dar, în vreme ce eleva albă poate fi îngrijorată de perspectiva eşecului, eleva neagră mai are şi alte motive de tulburare, stârnite de teama că, obţinând un rezultat slab la test, va confirma stereotipul negativ faţă de capacitatea intelectuală a negrilor. Chiar dacă eleva de culoare nu crede câtuşi de puţin în valabilitatea stereotipului, ameninţarea de a fi redusă la stereotip în ochii celorlalţi poate să declanşeze anxietate şi să-i distragă atenţia, impietând asupra performanţei sale. Iar dacă această ameninţare este o experienţă care se repetă des la şcoală – fie datorită faptului că este singura elevă de culoare din clasă ori pentru că reacţia colegilor este mereu ostilă – situaţia devine prea ameninţătoare pentru respectul său de sine. Spre a se feri de ameninţare, ea se poate detaşa de şcoală, care nu o mai interesează, astfel încât rezultatele academice vor fi mai puţin relevante pentru identitatea ei şi respectul său de sine. În locul şcolii, alte sfere de activitate, precum măritişul sau un alt talent (sportiv, muzical, erotic etc.) vor deveni motive mai importante de mândrie şi definire identitară.

Steele şi colegii săi au realizat o serie de experimente, manipulând diferiţi factori de natură să amplifice ori să diminueze ameninţarea stereotipului în timpul susţinerii unor teste de către studenţi. Este încurajatoare constatarea că reducerea ameninţării stereotipului este însoţită de îmbunătăţirea performanţelor şcolare ale membrilor grupurilor ameninţate. De exemplu, în 1995, Steele şi Joshua Aronson au dat unor studenţi albi şi negri, de la o universitate foarte pretenţioasă, un test de analiză şi compoziţie verbală extrem de dificil. Unora dintre participanţi li s-a spus că este un test de inteligenţă; altora, că este un studiu de laborator asupra rezolvării de probleme, care nu este relevant pentru capacitatea intelectuală. Steele şi Aronson s-au gândit că, dată fiind dificultatea testului, toţi studenţii vor avea dificultăţi. Dar dacă se spune că testul este legat de capacitatea intelectuală, era de aşteptat ca stu-denţii de culoare să simtă în plus faţă de cei albi şi ameninţarea stereotipului. În schimb, dacă se spune că testul nu e decât o lucrare de laborator şi nu un test de inteligenţă, atunci stereotipurile negative ar fi mai puţin aplicabile, ceea ce ar face şi ca ameninţarea stereotipului să fie, măcar în parte, eliminată. În acest al doilea caz, studenţii negri ar fi mai puţin stânjeniţi în timpul testării. Rezultatele susţin această predicţie. Chiar dacă au fost aleşi participanţi cu rezultate egale la SAT (Scholastic Assessment Test –echivalentul american al bacalaureatului de la noi, pe baza căruia se face admiterea în universităţi), spre a se asigura omogenitatea lor sub aspectul capacităţii intelectuale, studenţii negri au obţinut rezultate semnificativ mai slabe atunci când li s-a spus că dau un test de inteligenţă. În schimb, atunci când s-a precizat că testul nu estimează capacitatea intelectuală, notele studenţilor

135

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

negri au fost mult mai mari, neexistând nici o diferenţă faţă de notele studenţilor albi (vezi Figura 4.5).

Figura 4.5 Ameninţarea sterotipului şi performanţa academică

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Prin urmare, o schimbare aparent minoră a contextului – câteva cuvinte despre semnificaţia testului – a avut un efect puternic asupra performanţei studenţilor de culoare. Într-un al doilea studiu, cercetătorii au recurs la o şi mai delicată mani-pulare a ameninţării stereotipului: înainte de începerea testului (care a fost prezen-tat ca nefiind relevant pentru capacitatea intelectuală), unora dintre studenţi li s-a cerut să îşi precizeze rasa, altora nu. Simplul fapt de a-i fi făcut pe unii dintre parti-cipanţi să se gândească doar câteva secunde la rasa lor a fost suficient pentru a impieta asupra rezultatelor obţinute de studenţii de culoare, dar nu a avut nici un efect asupra studenţilor albi.

Teoria lui Steele susţine şi o altă predicţie: deoarece stereotipurile negative privind capacitatea femeilor de a studia matematicile superioare sunt dominante, femeile pot avea deseori experienţa ameninţării stereotipului în contexte relevante faţă de această capacitate. Prin urmare, atenuarea ameninţării stereotipului ar fi de natură să prevină obţinerea de către femei a unor rezultate slabe la matematică. Spre a testa această idee, în 1999, Steven Spencer şi colegii săi au selecţionat stu-denţi şi studente cu performanţe bune la matematică şi pentru care matematica era o componentă importantă a identităţii. Cercetătorii le-au dat tuturor un test cât se poate de complicat, la care era de aşteptat ca toţi să obţină rezultate slabe. Înainte de începerea testului, unora dintre participanţi li s-a spus că, în general, proba nu semnalează diferenţe între cele două sexe – ceea ce implică irelevanţa stereotipului

136

PERCEPŢIA GRUPURILOR

negativ privind capacitatea femeilor în domeniul matematicii. Altor participanţi li s-a spus, dimpotrivă, că testul scoate în evidenţă diferenţe între sexe. Conform pre-dicţiei, fetele s-au descurcat mai prost decât băieţii atunci când li s-a spus că testul face diferenţe între sexe, dar au obţinut rezultate la fel de bune în cealaltă situaţie.

În 1998, Barbara Fredrickson a realizat un experiment interesant, conceput să examineze modul în care anxietatea generată de contextul în care susţin un test de matematică le face pe femei să obţină rezultate sub posibilităţile lor. Participanţi de ambele sexe au fost rugaţi să încerce şi să evalueze diferite produse de consum, printre care şi câteva articole de îmbrăcăminte pe care să le poarte câtva timp. Pentru unii dintre participanţi, articolul de îmbrăcăminte a fost un costum de baie; alţii au primit un pulover pe gât. Astfel îmbrăcaţi, participanţii au fost lăsaţi singuri în câte o încăpere şi, postaţi în faţa unei oglinzi, au dat un test la matematică. Cer -cetătorii au presupus că, deoarece femeile din societatea noastră sunt obişnuite să fie mai anxioase în ceea ce priveşte alura lor corporală decât bărbaţii, ar trebui ca participantele în costum de baie să fie mai stânjenite decât participanţii aflaţi în aceeaşi ţinută. După cum se poate vedea în Figura 4.6, rezultatele au susţinut pre-dicţia lor. În comparaţie cu rezultatele anterioare ale tuturor participanţilor la teste de matematică similare, s-a constatat că femeile s-au descurcat mult mai prost când au purtat costumul de baie decât cele îmbrăcate în pulover, în vreme ce rezultatele bărbaţilor nu au fost afectate de manipularea acestei variabile.

Ameninţarea sterotipului poate afecta orice grup pentru care anumite stereo-tipuri negative bine-cunoscute şi adânc înrădăcinate sunt relevante în anumite con-texte. De exemplu, mulţi sportivi albi simt ameninţarea stereotipului atunci când păşesc pe un teren unde înfruntă minoritari de culoare. Isiah Thomas, un fost star de culoare al basketului nord-american, spune: „Cred că negrii ar vrea să conserve stereotipul potrivit căruia ei sunt mai buni decât albii; este un avantaj. Atunci când doi inşi intră pe teren să joace basket, albul este preocupat de culoarea adversaru-lui, pe când negrul este preocupat numai de joc şi câştigă.“

Figura 4.6 Costumul de baie şi testul de matematică

137

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Experimentele lui Steele ne dau motive să sperăm că ameninţarea stereotipului poate fi învinsă. Modificând factorii situaţionali care dau naştere ameninţării stere-otipului, imensa greutate a stereotipurilor negative poate fi redusă, ceea ce permite ţintelor stereotipizate să evolueze cu întregul lor potenţial. Aplicând teoriile lor în mediul academic real din Statele Unite, Steele şi colegii săi au constatat că, într-un mediu adecvat, studenţii minoritari au obţinut rezultate comparabile cu ale celor-lalţi studenţi, iar şansele abandonului şcolar s-au diminuat drastic.

138