FALSUL INTELECTUAL

REFERAT

DREPT PENAL. PARTE SPECIALĂ

www.referat.ro

Tîrgu Mureş

2011

Cuprins

CAPITOLUL 1. Noţiuni preliminare................................................................ 3

1.1. Aspecte generale ale infracţiunilor de fals..........................3

1.2. Istoricul reglementării juridice a infracţiunii de fals intelectual.6

CAPITOUL 2. Infracţiunea de fals intelectual în actuala reglementare..............8

Secţiunea I Conţinutul legal..............................................................8

Secţiunea II Condiţii preexistente.....................................................9

2.2.Obiectul infracţiunii de fals intelectual..................................9

2.2.1. Obiectul juridic.............................................................9

2.2.2. Obiectul material..........................................................10

2.3. Subiectul infracţiunii de fals intelectual..................................12

2.3.1. Subiectul activ..............................................................12

2.3.2. Subiectul pasiv..............................................................13

Secţiunea III Conţinutul constitutiv.......................................................14

3.1. Latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual......................14

3.1.1 Elementul material.........................................................14

3.1.2. Cerinţe esenţiale...........................................................16

3.1.3. Urmarea imediată..........................................................16

3.1.4. Raportul de cauzalitate.................................................18

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii de fals intelectual.....................20

Secţiunea IV Formele. Modalităţi. Sancţiuni.......................................23

4.1. Formele infracţiunii de fals intelectual.................................23

4.2. Modalităţile infracţiunii de fals intelectual............................27

4.3. Sancţiuni .............................................................................28

SPEŢE.................................................................................................................29

BIBILOGRAFIE ...................................................................................................35

CAPITOLUL I NOŢIUNI PRELIMINARE

1.1. Aspecte generale ale infracţiunilor de fals

Infracţiunile de fals sunt acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârşite cu

vinovăţie şi care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice acordată

anumitor lucruri, semne sau înscrisuri cărora li se atribuie din punct de vedere

juridic însuşirea de a exprima adevărul. Toate aceste infracţiuni sunt cuprinse în

Titlul VII al Părţii speciale a Codului penal, sub denumirea “infracţiuni de fals”.

Prin “fals” în sensul cel mai larg al acestei noţiuni se înţelege orice alterare a

adevărului. Au fost incriminate acele fapte de alterare a adevărului care, aducând

atingere unor valori sociale ocrotite de lege prezintă gradul de pericol social al

unor infracţiuni.

Ceea ce este specific pentru infracţiunile de fals şi le diferenţiază de alte

fapte de denaturare a adevărului, este împrejurarea că înşelarea încrederii publice

se realizează prin produsul activităţii infracţionale (înscrisuri, monede, sigilii,

instrumente de autentificare sau marcat, timbre etc.). Aceste lucruri care constituie

prin ele înseşi proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală,

independent de persoana care a efectuat acea activitate. Altfel spus, în cazul

infracţiunilor de fals, alterarea adevărului, deşi se realizează printr-o activitate

ilicită a persoanei, rezultatul acestei activităţi şi anume înşelarea încrederii publice,

se obţine prin produsul activităţii făptuitorului şi nu prin activitatea propriu-zisă a

persoanei care a realizat produsul menţionat. Spre exemplu, falsificarea de monede

sau alte valori deşi este consecinţa unei operaţiuni de contrafacere sau alterare de

către făptuitor, înşelarea încrederii publice se produce prin pătrunderea în circulaţie

a unor monede sau valori false, fără putere circulatorie, iar nu efortul făcut

concomitent cu obţinerea monedei sau valorii respective de către făptuitor. Pe de

altă parte în cadrul infracţiunilor de fals, ceea ce se incriminează este alterarea

adevărului în cuprinsul unor entităţi care au menirea potrivit legii să facă dovada

adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals îl constituie relaţiile sociale

referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităţilor cu însuşire probatorie,

adică adevărul pe care acestea au destinaţia legală de a-l exprima sau atesta,

legiuitorul urmărind astfel să ocrotească, prin mijloace specifice dreptului penal,

încrederea publică de care trebuie să se bucure aceste entităţi. Încrederea este

acordată in rem adică însuşi lucrului căruia i se atribuie însuşirea de a exprima

adevărul, adevăr care a fost alterat prin fapta săvârşită. Valoarea probatorie pe care

o poate avea entităţile menţionate poate fi expresă cum ar actele de stare civilă,

înscrisurile autentice, legalizate sau sub semnătură privată, diplome, probele scrise

sau implicită cum sunt monezile, timbrele, titlurile de credit, CEC-urile.

Obiectul material al infracţiunilor de fals constă în oricare dintre bunurile cu

însuşire probatorie ocrotite de legea penală împotriva faptelor de alterare a

adevărului1 (monedă metalică sau de hârtie, timbre, mărci, bilete de transport,

instrumente de autentificare sau marcare, înscrisuri oficiale sau sub semnătură

privată etc.)

1 Dan Eugen Ioan , Drept penal. Parte specială, ed. Dimitrie Cantemir, 2009.

Infracţiunile de fals material pot avea ca subiect activ orice persoană

responsabilă care îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege subiectului unei

infracţiuni. La infracţiunea de fals intelectual subiectul activ nemijlocit trebuie să

îndeplinească calitatea de funcţionar în accepţiunea art. 147 Cod penal. În cazul

infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, potrivit art. 288 alin.2 Cod penal, aceeaşi

calitate constituie o circumstanţă agravantă. Participaţia penală este posibilă în

toate formele sale.

Subiect pasiv al acestor infracţiuni este Statul Român care este periclitat prin

apariţia sentimentului de neîncredere publică în anumite lucruri, obiecte, valori sau

înscrisuri care au o funcţie probatorie şi care asigură ocrotirea şi dezvoltarea

relaţiilor sociale. La unele infracţiuni întâlnim şi subiect pasiv secundar (persoană

juridică sau fizică) ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracţională

concretă săvârşită.

În analiza laturii obiective a infracţiunilor de fals trebuie avute în vedere trei

aspecte şi anume: elementul material, urmarea imediată, raportul de cauzalitate.

Elementul material al infracţiunilor de fals constă într-o acţiune de alterare a

adevărului care se poate realiza prin contrafacere sau alterare. Contrafacerea

presupune confecţionarea în mod artificial, în întregime a unei valori sau lucru din

cele ce formează obiectul material al infracţiunilor de fals, creându-se aparenţa ca

aceste imitaţii sunt adevărate. Alterarea se realizează prin modificarea conţinutului

obiectului supus falsificării. Urmarea imediată a acestor infracţiuni constă în

crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru

încrederea publică acordată anumitor valori, lucruri, semne, înscrisuri. Raportul de

cauzalitate poate fi stabilit cu uşurinţă în cazul infracţiunilor de fals întrucât

acestea fiind infracţiuni de pericol, urmarea imediată este rezultatul implicit al

acţiunii.

Latura subiectivă presupune analiza formei de vinovăţie, a mobilului şi a

scopului infracţiunilor de fals. În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, infracţiunile

de fals se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Mobilul infracţiunilor de fals

nu este cerut de lege pentru existenţa vreuneia dintre aceste infracţiuni însă

identificarea şi probarea lui este importantă în vederea individualizării răspunderii

penale şi a luării unor măsuri de siguranţă sau de prevenire (în cele mai multe

situaţii acesta este dorinţa obţinerii cu uşurinţă a unor ridicate profituri materiale).

Determinarea scopului cu care se săvârşeşte infracţiunea va ajuta la stabilirea

formei de vinovăţie ca fiind intenţia directă.

Privitor la formele infracţiunilor de fals facem precizarea că acestea pot

parcurge toate etapele activităţii infracţionale respectiv acte de pregătire, tentativă

şi infracţiune consumată. Actele pregătitoare sub formă deţinerii de instrumente în

vederea falsificării de valori se pedepsesc ca infracţiune de sine stătătoare, potrivit

prevederilor art. 285 Cod penal. Tentativa se pedepseşte la infracţiunile prevăzute

de art. 282, 283, 286, 288, 289, 290 Cod penal. Infracţiunile de fals se consumă în

momentul realizării acţiunii de denaturare a adevărului, de falsificare, punere în

circulaţie, folosire a înscrisului falsificat în măsura în care această acţiune este de

natură să producă consecinţe juridice, fără a fi însă necesar ca aceste consecinţe să

se producă efectiv.

Infracţiunile de fals sunt incriminate sub modalităţi simple sau agravate.

În ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de legiuitor pentru infracţiunile de

fals, pedeapsa principală diferă de la o infracţiune la alta, fiind pedeapsa închisorii

prevăzută ca pedeapsă principală unică sau alternativ cu cea a amenzii. Doar în

cazul infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori se prevede şi pedeapsa

complimentară a interzicerii unor drepturi.

1.2. Istoricul reglementării juridice a infracţiunii de fals intelectual

Infracţiunile de fals sunt reglementate în toate legislaţiile, cu nuanţările

determinate de evoluţia socială şi economică a statelor, precum şi

cu moduri de sancţionare diferite in funcţie de politica economică a fiecărui

stat în parte.

Falsul în înscrisuri, mai ales atunci când înscrisul emana de la şeful statului,

era sancţionat foarte sever. Pravila lui Caragea, în vigoare în Muntenia în anul

1871, prevedea “tăierea mâinii” în cazul falsificării “iscăliturii sau pecetei

domneşti” sau “osînda la ocnă” pentru falsificarea înscrisurilor domneşti. Condica

criminală a lui Sandu Sturdza din Moldova, în anul 1826, pentru aceleaşi fapte,

prevedea pedepse privative de libertate. Codul penal al lui Cuza redactat în anul

1864, având atât influenţe ale legiuirilor româneşti, cât şi influenţe ale legislaţiilor

moderne ale timpului, dedică o întreagă secţiune falsificării de înscrisuri publice

sau autentice, începând cu falsul săvârşit de un funcţionar (art.123), falsificarea de

atestate (art.139), falsificarea de certificate (art.235), precum şi infracţiunea de

servire de înscrisuri publice false (art.126) sau abuzul de semnătură în alb

(art.128).

Codul penal al lui Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937,

incrimina infracţiunile de fals în cadrul Titlului IX al Părţii speciale, intitulat

“Crime şi delicte contra intereselor publice” preluate în mare parte astfel cum au

fost reglementate în codul anterior.

Codul penal actual, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, modificat ulterior în

mai multe rânduri şi anume prin Legea nr.6/1973 şi prin Legea nr.140/1996,

reglementează infracţiunea de fals intelectual în cadrul Titlului VII al Părţii

speciale, Capitolul III.

CAPITOLUL 2 INFRACŢIUNEA DE FALS INTELECTUAL ÎN

ACTUALA REGLEMENTARE

Articolul 289 Cod penal care incriminează infracţiunea de fals intelectual

apare astfel cum a fost modificat prin legea 140/1996. Anterior intrării în vigoare a

acestei legi, textul legal care reglementa această infracţiune prezenta diferenţe în

ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii în sensul că această infracţiune putea

fi săvârşită de către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu. În prezent, în urma modificărilor intervenite, legea prevede că

infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă de un funcţionar în accepţiunea art.

147 Cod penal.

SECŢIUNEA I – CONŢINUTUL LEGAL

Infracţiunea de fals intelectual, potrivit art. 289 Cod penal, constă în

falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar

aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date

sau împrejurări. Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul

întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale

de serviciu şi care este competent potrivit legii de a emite acel înscris2. Spre

deosebire de falsul material, falsificarea unui înscris oficial nu lasă urme materiale

constatabile. Înscrisul oficial falsificat, este valabil din punct de vedere al

condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unui act juridic şi din punct de

vedere al competenţei celui care l-a emis, însă adevărul este alterat din punct de

vedere al conţinutului său, constând în fapte, date sau împrejurări pe care acest

înscris trebuie să le probeze. Legiuitorul a apreciat că fapta de falsificare în 2 Dan Eugen Ioan – Drept penal, parte specială, editura Dimitrie Cantemir, 2009

modurile expuse mai sus, prezintă un grad de pericol social ridicat şi în consecinţă

a incriminat-o ca infracţiune.

SECŢIUNEA II – CONDIŢII PREEXISTENTE

2.2. Obiectul infracţiunii de fals intelectual

În doctrina dreptului penal român se consideră, de către majoritatea

autorilor, că obiectul infracţiunii relaţiile sociale ocrotite prin normele dreptului

penal. Unii penalişti străini susţin că obiectul infracţiunii este constituit, pe lângă

raporturile sociale, şi din “ … norme juridice corespunzătoare”. Această părere

creează însă confuzie între obiectul infracţiunii şi norma juridică prin care este

ocrotit acest obiect. Pentru ca acţiunea (inacţiunea) omului să fie considerată

periculoasă pentru societate trebuie să vateme sau să se încerce vătămarea uneia

din valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi arătate în art. 1 C. pen. 3 , care

prezintă o importanţă deosebită fiind prevăzute chiar la începutul codului,

constituind scopul legii penale. Or, norma juridică – inclusiv norma de drept penal

– nu poate suferi nici o vătămare şi nici relaţiile sociale reglementate prin ea. 4 În

analiza obiectului infracţiunii trebuie avut în vedere atât obiectul juridic – format

din valorile sociale prevăzute din partea specială a codului penal şi în cele din

legile speciale şi care sunt lezate prin diverse acţiuni sau inacţiuni periculoase cât

şi obiectul material (fizic) care încorporează unele valori ocrotite prin legea penală

şi asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea ) prevăzută de această lege.

2.2.1.Obiectul juridic al infracţiunii de fals intelectual

3 Valorile ocrotite de lege şi prevăzute în art. 1 C. pen. sunt: România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept.4 Matei Basarab – Drept penal – Partea generală vol.I – editura Lumina Lex 1997, pag. 144

Obiectul juridic generic al infracţiunii de fals intelectual este comun cu al

tuturor celorlalte infracţiuni de fals, legiuitorul urmărind să ocrotească valoarea

socială reprezentată de încrederea publică şi ansamblul relaţiilor sociale care se

formează şi dezvoltă în legătură cu această valoare socială.

Fiecare infracţiune de fals lezează valoarea socială însă în acelaşi timp şi

numai un anumit aspect al acestei valori în acest fel fiecare infracţiune de fals are

un obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de fals intelectual obiectul juridic

special constă în relaţiile sociale a căror naştere, desfăşurare şi dezvoltare depind în

mod nemijlocit de încrederea publică ce este acordată autenticităţii sau veridicităţii

înscrisurilor oficiale, în adevărul pe care aceste înscrisuri trebuie exprime şi

activităţile realizate de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari

pentru întocmirea acestora.

2.2.2. Obiectul material al infracţiunii de fals intelectual

Infracţiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, şi un obiect material constând

în înscrisul asupra căruia se exercită nemijlocit activitatea incriminată. Prin

“înscris” se înţelege, în cazul acestei categorii de infracţiuni, actul alcătuit în formă

scrisă. Nu interesează felul scrierii şi nici natura materialului pe care s-a scris. Este

necesar însă ca înscrisul să aibă valoare probatorie, de natură să producă consecinţe

juridice, adică să aibă aptitudinea de a da naştere, de a modifica sau stinge un drept

sau o obligaţie ori de a genera alte consecinţe juridice Nu este necesar ca înscrisul

să fie destinat a servi ca probă, adică să fi fost anume întocmit ca instrument

probatoriu. De asemenea, nu interesează dacă înscrisul face dovada până la proba

contrarie sau până la înscrierea în fals, la fel cum nu se cere ca înscrisul să facă

dovada deplină despre faptul pe care este chemat să-l probeze. Dacă înscrisul este

lipsit de orice valoare probatorie el nu poate constitui obiect material al unei

infracţiuni de fals, deoarece un asemenea înscris nu are aptitudinea de a produce

consecinţe juridice.

În cazul falsului intelectual, alterarea adevărului în înscrisul oficial

realizându-se cu prilejul întocmirii înscrisului, obiectul material al infracţiunii

constă în însuşi înscrisul oficial al cărui conţinut este alterat în momentul când

acesta este întocmit. Înscrisul oficial emană de la un organ competent şi care din

punct de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii scrierii este un înscris

valabil5.

Noţiunea de ” înscris oficial” este definită în art. 150 alin.2 Cod penal.

Potrivit acestui text de lege, “înscris oficial” este orice înscris care emană de la o

unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau care aparţine unei asemenea

unităţi. În consecinţă conform legii penale, constituie înscrisuri oficiale două

categorii de înscrisuri: cele care emană de la o unitate prevăzută în art. 145 Cod

penal şi cele care aparţin unei asemenea unităţi.

Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau

confirmate de o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal. Oricare dintre

aceste înscrisuri trebuie să provină de la unitatea competentă a-l emite, trebuie să

poarte ştampila sau sigiliul acelei unităţi, precum şi semnătura celui care l-a emis.

În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalităţi

prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăţi valabilitatea lor, este

necesar să fie îndeplinite şi acele formalităţi. În practica judiciară s-au reţinut ca

exemple în acest sens cazul medicului care a eliberat un certificat de deces fără a fi

examinat cadavrul şi fără a fi constata personal cauzele morţii, sau al

funcţionarului care întocmeşte procese-verbale fictive, facturi sau contracte de

vânzare fictive.

În categoria unităţilor la care se referă art. 145 C. pen. se încadrează atât

Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 cât şi Primăria, 5 Dan Eugen Ioan – Drept penal, parte specială, editura Dimitrie Cantemir, 2009, p.275.

Prin urmare, faptele inculpaţilor realizează conţinutul infracţiunii de fals în

înscrisuri oficiale prevăzută în art. 289 C. pen.6 Din cea de a doua categorie fac

parte înscrisurile care sunt depuse şi înregistrate la o unitate din cele prevăzute în

art. 145 Cod penal, indiferent dacă emană de la o altă asemenea unitate sau de la

un particular. Infracţiunea de fals intelectual nu se poate însă avea ca obiect

material asemenea înscrisuri întrucât această infracţiune presupune falsificarea

înscrisurilor oficiale cu prilejul întocmirii acestora de către funcţionari.

În raport cu legea penală constituie înscris oficial atât înscrisul original cât şi

copiile legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul.

2.3. Subiectul infracţiunii de fals intelectual

2.3.1. Subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual

Subiect activ al infracţiunii în general7, poate fi numai persoana fizică care a

împlinit vârsta de 14 ani şi care a săvârşit sau a participat cu vinovăţie la comiterea

unei fapte prevăzute de legea penală. Legea cere în cazul anumitor infracţiuni ca

subiectul să îndeplinească condiţii speciale prevăzute expres în norma de

incriminarea. Aceste condiţii pot fi legate de profesie (militari, funcţionari, medic,

organ judiciar) de cetăţenie (cetăţean român sau străin), de calitate şi loc (apatrid

care domiciliază la noi în ţară). Deoarece se pretinde ca persoana infractorului să

aibă o anumită calitate pentru a putea săvârşi infracţiunile respective ca autor sau

coautor, el este considerat subiect activ special în raport cu subiectul activ general.

6 Revista de drept penal nr. 4/1998, R.A. “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998, Curtea de Apel Cluj, decizia penală nr. 141/19977 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi subiect activ al unei infracţiuni sunt: a) – să fie persoană fizică; b) persoana să fi împlinit vârsta de 14 ani – până la această vârstă operează prezumţia absolută a inexistenţei discernământului, între 14-16 ani răspunderea penală este condiţionată de existenţa discernământului care se prezumă cu nu există (prezumţie relativă). Ca atare pentru a avea loc răspunderea penală, aceasta trebuie dovedită pentru fiecare caz în parte; c( discernământul – nefiind definit de lege, constă în capacitatea biopsihică a persoanei, din punct de vedere penal, de a acţiona în cunoştinţă de cauză, în sensul că îşi dă seama de acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi poate fi stăpână pe voinţa sa în raport cu acţiunea (inacţiunea ) concretă _ în Prof. Dr. Matei Bsarab – op. cit. pag. 152 şi următoarele.

Calitatea de subiect activ special atrage uneori realizarea conţinutului agravat al

infracţiunii de bază.

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual este calificat, în

sensul că acesta nu poate fi decât o persoană care are calitatea de funcţionar şi

săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Noţiunea de funcţionar

trebuie interpretată, aşa cum am arătat anterior, în sensul art. 147 Cod penal şi

anume că este persoana care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu,

indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu în

serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal (funcţionar

public).

Prin funcţionar într-un sens mai larg se înţelege atât persoana care este

funcţionar public, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei

alte persoane juridice decât cele în care acţionează funcţionarul public.

În cazul anumitor funcţionari sunt necesare formalităţi suplimentare pentru a

se putea proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a

acestora, formalităţi care nu trebuie confundate cu condiţiile care trebuie să le

îndeplinească subiectul activ special.

2.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii de fals intelectual

În cazul infracţiunii de fals intelectual, putem vorbi de existenţa a două

subiecte pasive împotriva cărora se îndreaptă acţiunea periculoasă şi care sunt

prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni de fals intelectual. Subiect pasiv

principal al infracţiunii este statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile

oficiale, precum şi autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau persoana

juridică de la care emană înscrisul

Subiect pasiv secundar al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ale

cărei interese au fost prejudiciate în urma săvârşirii de către subiectul activ a

infracţiunii.

În analiza condiţiilor preexistente trebuie să avem în vedere şi împrejurări ca

timpul şi locul săvârşirii infracţiunii. Acestea sunt prezent cu ocazia comiterii unei

infracţiuni concrete, deoarece existenţa ei nu poate fi concepută în afara locului şi

timpului. Legea nu cere condiţii speciale de loc în ceea ce priveşte infracţiunea de

fals intelectual. Referitor însă la timpul săvârşirii infracţiunii există o condiţie de

timp intrinsecă acţiunii incriminate, în sensul că falsul intelectual se comite cu

prilejul întocmirii uni înscris oficial, deci concomitent cu redactarea sau

completarea anumitor date ale unui înscris oficial. Orice operaţiuni de alterare care

s-ar efectua ulterior finalizării înscrisului vor constitui acte componente ale unei

alte infracţiuni: fals material în înscrisuri oficiale.

SECŢIUNEA III – CONŢIUNUTUL CONSTITUTIV

3.1. Latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual.

Latura obiectivă a unei infracţiuni se realizează prin manifestarea exterioară

a omului – acţiune sau inacţiune – care atinge, lezează valorile ocrotite prin legea

penală, atingere care poate consta într-o anumită schimbare în realitatea obiectivă,

denumită urmare infracţională. Latura obiectivă cuprinde deci pe lângă pe lână

acţiune sau inacţiune şi urmarea periculoasă precum şi legătura cauzală dintre

acestea.

3.1.1. Elementul material

Fără activitate exterioară nu poate exista infracţiune. Numai o acţiune

(inacţiune) poate atinge una din valorile în art. 1 C. penal, deci să producă urmări

periculoase. Acţiunea constă în săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o

normă prohibitivă. Aceasta este prevăzută în ipoteza normei de incriminare. În

general, acţiunea diferă în funcţie de obiectul infracţiunii spre care este îndreptată,

deoarece un anumit obiect nu poate fi lezat sub diversele lui aspecte, prin orice

acţiune. În concret însă, obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate prin

acelaşi fel de acţiune. Acţiunea se poate realiza fie prin forţele proprii ale

făptuitorului ( cuvinte, scris , loviri, gesturi), fie cu ajutorul unor mijloace,

instrumente neanimate (chimice, fizice) sau animate (animal).

Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care

legea pretinde să fie îndeplinită, încălcându-se astfel o normă onerativă. Ori de câte

ori se încalcă o normă penală în condiţiile art.17 Cod penal, se săvârşeşte sau se

comite o infracţiune. Când însă prin lege se interzice o anumită acţiune periculoasă

(printr-o normă prohibitivă ) se săvârşeşte o infracţiune comisivă. Majoritatea

infracţiunilor sunt comisive. Când printr-o normă onerativă se pretinde membrilor

societăţii să facă ceva şi aceştia nu îndeplinesc obligaţia, se săvârşeşte o infracţiune

omisivă8. Trebuie făcută distincţia, pe de o parte între infracţiunea comisivă şi cea

omisivă ca întreg şi modalităţi de incriminare a unor fapte, şi acţiunea şi inacţiunea

ca subelemente ale laturii obiective a infracţiunii, ca modalităţi de fapt ale laturii

obiective prin care se realizează infracţiunea, pe de altă parte. Aceasta deoarece şi

unele infracţiuni comisive şi omisive se pot săvârşi sub aspectul laturii obiective

atât prin acţiune, cât şi prin omisiune.

Infracţiunea de fals intelectual este din punct de vedere obiectiv o infracţiune

comisivă mixtă care poate fi săvârşită atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.

Elementul material în cazul special al infracţiunii de fals intelectual constă în

falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalităţi 8 Dan Eugen Ioan – Drept penal, parte specială, editura Dimitrie Cantemir, 2009, p.275.

alternative. Una din aceste modalităţi constă în atestarea unor fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului. Atestarea este acea consemnare, menţionare care se

efectuează cu prilejul întocmirii unui înscris oficial referitor la existenţa anumitor

fapte sau împrejurări determinate. Atestarea este necorespunzătoare adevărului

atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face menţionarea nu au

existat ori s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea.

A doua modalitate de săvârşire a infracţiunii de fals intelectual constă în

omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări. Făptuitorul omite în

acest caz să înregistreze, să consemneze unele date sau împrejurări veridice, de

care el a luat cunoştinţă şi pe care avea obligaţia să le menţioneze în cuprinsul

înscrisului oficial, care era destinat să facă probă. Prin urmare, în cazul omisiunii

făptuitorul nu alterează absolut cu forma înscrisului (scrierea sau subscrierea),

aspectul său fizic (ca la infracţiunea de fals material când există o alterare

materială, fizică, a înscrisului însuşi) ci numai conţinutul înscrisului care în final

nu mai corespunde total sau parţial realităţii9.

În cazul falsificării înscrisului oficial prin acţiune, este suficient ca înscrisul

să cuprindă o singură atestare necorespunzătoare adevărului, iar în cazul săvârşirii

faptei prin inacţiune, este suficient ca făptuitorul să fi omis inserarea unei singure

fapte sau împrejurări. Dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la mai multe fapte

date sau împrejurări, infracţiunea nu-şi pierde caracterul unitar.

3.1.2. Cerinţe esenţiale

Pentru existenţa infracţiunii, fie că este săvârşită prin acţiune, fie prin

omisiune, este necesar ca activitatea ilegală desfăşurată de către făptuitor să

îndeplinească anumite cerinţa esenţiale. În primul rând, falsul intelectual, trebuie să

se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. Cu privire la această situaţie, 9 Dan Eugen Ioan – Drept penal, parte specială, editura Dimitrie Cantemir, 2009, p.277.

subliniem faptul că “întocmirea înscrisului” nu presupune numai realizarea lui în

întregime, dar şi completarea lui cu anumite înregistrări sau date în situaţia când,

potrivit naturii sale şi a unor cerinţe obligatorii, este supus unei asemenea

completări ulterioare10. Pentru exemplificare indicăm fapta prin care se omite

înregistrarea unor încasări în registrul de casă. În al doilea rând falsificarea trebuie

comisă de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Nu există această

infracţiune dacă funcţionarul, deşi consemnează în cuprinsul actului date nereale,

nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, situaţie în care el urmează să

răspundă petru un fals material în înscrisuri oficiale. Prin urmare, va răspunde

pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 Cod

penal) şi nu pentru fals intelectual, funcţionarul, care cu toate că a comis fapta în

timp ce-şi îndeplinea îndatoririle de serviciu, el nu era competent, respectiv nu era

îndreptăţit să întocmească actul al cărei conţinut l-a contrafăcut sau alertat.

3.1.3. Urmarea imediată

Urmarea socialmente periculoasă a unei infracţiuni constă în schimbarea

produsă în realitatea înconjurătoare (asupra valorilor ocrotite de legea penală) sau

în pericolul producerii unei asemenea schimbări datorită acţiunii (inacţiunii)

prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, orice acţiune (inacţiune) prevăzută de

legea penală este considerată, în abstract, că produce o anumită urmare

periculoasă, pentru valoarea ocrotită. Urmarea nu trebuie identificată numai cu

rezultatul, deoarece este numai o formă sub care aceasta se poate prezenta, ea

putând fi şi de pericol. Urmarea este pe de o parte directă, fiindcă lezează obiectul

special sau nemijlocit, iar pe de altă parte indirectă, deoarece aduce atingere şi

obiectului juridic de grupă şi celui general sau comun (ordinii de drept).

10 Ibidem.

Urmările diferă în funcţie de natura obiectului juridic împotriva căruia s-a

îndreptat acţiunea sau inacţiunea infracţională. În acest sens, urmarea poate fi

patrimonială, politică, politico-economică, organizatorică, morală. În numeroase

cazuri urmările sunt prevăzute în conţinutul legal al infracţiunii şi pot fi constatate

prin propriile noastre simţuri. În alte cazuri, urmările nu sun prevăzute expres în

conţinutul acesteia deoarece sunt subînţelese, prezumate de către legiuitor. Când

urmarea este prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii, aceasta este “materială”,

de “rezultat”, fiindcă s-a cauzat o vătămare efectivă în sens fizic, o daună

provocată obiectului material11. O asemenea infracţiune se consumă odată cu

producerea rezultatului prevăzut de lege. Când în conţinutul legal al infracţiunii nu

se cere existenţa unui rezultat întrucât infracţiunea are numai obiect juridic, o

asemenea infracţiune este denumită de “atitudine”, “ formală”, de “ pericol” şi se

consumă odată cu realizarea acţiunii sau inacţiunii incriminate.

Ţinând seama de întinderea, respectiv de gravitatea urmărilor acestea pot fi

de bază sau de agravare (calificare),care la rândul lor pot fi unice sau alternative,

fără ca totuşi infracţiunea să-şi piardă caracterul unitar în forma sa de bază sau

agravată.

Prin comiterea infracţiunii de fals intelectual se aduce atingere încrederii

publice acordate înscrisurilor oficiale12. Aşadar, urmarea imediată constă în crearea

unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege prin redactarea

efectivă a unui înscris oficial fals. Urmarea socialmente periculoasă este realizată

când înscrisul aparent real este perfectat, respectiv, semnat şi întărit cu sigiliul sau

ştampila cuvenită, întocmai ca un înscris autentic. În situaţia când actul nu este

perfectat din cauze independente de voinţa făptuitorului ne aflăm în faţa unei

tentative.

11 Ibidem.12 Ibidem.

3.1.4. Raportul de cauzalitate

În general, raportul de cauzalitate constă în relaţia existentă între două

fenomene: cauză şi efect. Cauza este fenomenul care determină naşterea altui

fenomen, iar efectul – fenomenul determinat, rezultatul.

În dreptul penal raportul de cauzalitate se stabileşte între acţiunea sau

inacţiunea omului prevăzută de legea penală, care constituie cauza şi urmarea

periculoasă, ca efect al acestei acţiuni sau inacţiuni. Aşadar, urmarea constă în

schimbarea care se produce în realitatea obiectivă şi are caracter periculos. Aceasta

poate fi mecanică, fizică, biologică, socială ori să se manifeste în comportarea altor

persoane. Şi inacţiunea este cauză întrucât produce efecte prevăzute de legea

penală. Astfel, în art. 18 Cod penal se prevede că şi inacţiunea aduce atingere

valorilor sociale prevăzute în art. 1 Cod penal. Acest lucru este firesc întrucât

multe fapte periculoase pot fi comise prin abţinere, când persoana are, în virtutea

poziţiei sale sociale, a funcţiei sau caracterului muncii pe care o îndeplineşte,

obligaţia să efectueze anumite activităţi în interesul desfăşurării normale a

aparatului de stat, a producţiei, a nuor servicii, pentru protecţia sănătăţii publice.

Numai când există o asemenea îndatorire se comite fapta prin inacţiune,

încălcându-se o normă onerativă.

Constatarea raportului de cauzalitate se impune numai la infracţiunile

materiale, deoarece la acestea se prevede prin norma de incriminare existenţa unui

rezultat, a unei daune pentru a se realiza conţinutul lor în formă consumată. De

asemenea, acest raport trebuie constatat şi în cazul comiterii infracţiunii în

participaţie pentru a se stabili contribuţia fiecărui participant, legătura dintre

acţiunile sau inacţiunile şi rezultatul acestora. Raportul cauzal are un caracter

obiectiv deoarece există în afară şi independent de conştiinţa omului, însă nu

înseamnă că el nu poate avea loc şi între fenomene subiective.

Raportul de cauzalitate poate fi simplu sau complex. Este simplu când

efectul se datorează unei singure cauze, respectiv este complex când se împletesc

diferite cauze între ele. Cauzele pot fi concomitente sau succesive, iar unele dintre

ele pot slăbi sau chiar împiedica producerea efectului altora.

Între raportul cauzal şi vinovăţie există o legătură strânsă, deoarece numai

acţiunile sau inacţiunile umane, precedate şi însoţite de anumite stări de conştiinţă

specifice şi care au cauzat urmări prevăzute de legea penală, vor fi luate în

considerare. Însă vinovăţia nu se poate identifica cu raportul cauzal. Aşadar, atât

legătura cauzală, cât şi vinovăţia sunt necesare pentru existenţa infracţiunii, care

este singurul temei al răspunderii penale, însă numai împreună pot atrage această

răspundere.13

Şi în cazul special al infracţiunii de fals intelectual trebuie să se constate

existenţa legăturii de cauzalitate între starea de pericol şi comiterea unei dintre

activităţile (acţiune-inacţiune) prevăzute în textul incriminator – atestarea sau

omisiunea. Legătura de cauzalitate apare de cele mai multe ori din însăţi

materialitatea şi ca atare din constatarea existenţei faptei comise Dacă un înscris

oficial este falsificat grosolan, uşor de observat, nu există urmarea cerută de lege.

În consecinţă, fapta va constitui în concepţia unor autori14 o încercare de falsificare.

Într-o altă opinie15 se susţine că nu există nici tentativă atunci când fapta nu

se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei.

Defecţiunea există, deci chiar în momentul conceperii în plan psihic a modului de

executare a acţiunii. Atunci când mijloacele folosite, prin natura şi însuşirile lor,

considerate mijloace neidonee, nu pot produce rezultatul necesar consumării

infracţiunii în nici o împrejurare indiferent cine le-ar folosi, infracţiunea nu poate fi

considerată ca săvârşită nici măcar în forma tentativei.

13 Prof. Dr. Matei Basrab – op. cit. – pag. 165-17314 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, s.a – Drept penal - Partea specială – ed. Europa Nova, Bucureşti 1999, pag. 49415 Prof. Dr. Matei Basarab – op.cit. vol. I, pag. 367

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii da fals intelectual

Latura obiectivă trebuie analizată în strânsă legătură cu latura subiectivă

întrucât pentru existenţa infracţiunii în general şi a infracţiunii de fals intelectual în

special nu se poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o unitate.

Prin urmare nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană

a acţiunii (inacţiunii) şi urmarea periculoasă a acesteia ci trebuie să se constate şi

că acestea au fost precedate şi însoţite de procese psihice specifice vinovăţiei, ca

trăsătură a infracţiunii deoarece răspunderea penală presupune atât un temei

obiectiv (reprezentat prin latura obiectivă) cât şi unul subiectiv (latura subiectivă).

Întotdeauna latura subiectivă se deduce din cea obiectivă.

Putem afirma că latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de

conştiinţă specifice care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau

inacţiunea) şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase,

sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcţie produc totuşi astfel de

urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei infractorului. Ea are ca subelement

principal vinovăţia iar ca subelemente secundare mobilul şi scopul. Cât priveşte

mobilul şi scopul, în cele mai multe cazuri, constatarea lor nu este necesară pentru

realizarea conţinutului legal al infracţiunii, deşi sunt prezente în cadrul laturii

subiective a fiecărei infracţiuni concrete.

Pentru a exista vinovăţie trebuie să se constate responsabilitatea

(discernământul) făptuitorului. Aşadar, numai o persoană responsabilă16 (cu

discernământ) poate fi şi vinovată. Formele vinovăţiei sunt cuprinse în art. 19

alin.1 Cod penal şi sunt intenţia şi culpa. Vinovăţia întotdeauna, indiferent de

forma şi gradul ei, precede şi însoţeşte acţiunea (inacţiunea) incriminată de legea

penală.16 Dan Eugen Ioan – Drept penal, parte specială, editura Dimitrie Cantemir, 2009

a). Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede urmarea acţiunii

(inacţiunii) sale şi urmăreşte (doreşte) sau acceptă posibilitatea producerii lui prin

săvârşirea acţiunii sau inacţiunii. Din definiţia legală a intenţiei reiese că aceasta

poate fi directă şi indirectă (eventuală) în funcţie de prevederea unor posibilităţi

diferite în privinţa producerii urmării şi a factorului volitiv.

Intenţia este directă când infractorul prevede urmarea acţiunii (inacţiunii)

sale şi doreşte (urmăreşte) producerea ei.

Intenţia este indirectă (eventuală) când infractorul prevede pe lângă urmarea

certă a acţiunii (inacţiunii) sale pe care o doreşte (urmăreşte), posibilitatea

producerii şi a unei urmări eventuale, pa care deşi nu o doreşte, o acceptă. Are deci

o atitudine de indiferenţă, de nepăsare faşă de producerea urmării eventuale.

Această altă urmare nu trebuie să fie neapărat mai gravă decât aceea pe care a

urmărit-o dar nu este nici exclusă. Modalitatea intenţie indirectă se întâlneşte la

acele acţiuni (inacţiuni) care, datorită modului lor de executare sunt apte să

producă în concret mai multe urmări. Urmarea certă şi dorită poate să fie sau nu

prevăzută de legea penală, însă urmarea eventuală prevăzută şi acceptată de

infractor trebuie să fie întotdeauna cuprinsă într-o lege. 17

Intenţia ca formă a vinovăţiei, care exprimă în acelaşi timp şi un grad mai

accentuat de vinovăţie faţă de culpă – se poate manifesta în anumite grade, însă

numai intenţia directă. Astfel, în funcţie de timpul care se scurge de la naşterea

ideii infracţionale şi până la luarea hotărârii (deciziei) de a săvârşi acţiunea

(inacţiunea), de starea sufletească şi condiţiile în care a fost luată respectiva

hotărâre, precum şi de timpul care trece până la începerea executării acţiunii

(inacţiunii), în legea penală şi în doctrină se vorbeşte de intenţia premeditată şi

intenţia repentină (spontană) în raport cu cea obişnuită, prezentă în cazul

majorităţii infracţiunilor.

17 RRD nr. 12/1974, - G. Antoniu – Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte – pag. 22 şi urm.

Intenţia premeditată sau premeditarea reprezintă o circumstanţă de agravare

şi constă într-o chibzuire relativ mai îndelungată decât cea obişnuită şi într-o stare

de relativ calm, cu privire la acţiune (inacţiune), timp, loc şi mod de comitere

precum şi trecerea unui timp de la luarea hotărârii şi până la punerea ei în

executare pentru a exista cât mai multe şanse să se producă urmarea dorită.

b). Culpa constituie a doua formă a vinovăţiei, mai uşoară ca şi gard de cât

intenţia. Infracţiunea este săvârşită din culpă când infractorul prevede posibilitatea

producerii urmărilor acţiunii (inacţiunii) sale, pe care nu le acceptă, ori deşi nu le

prevede, trebuia şi putea să le prevadă. Modalităţile culpei sunt - culpa cu

prevedere (uşurinţa, temeritatea) care constă în prevederea de către infractor a

posibilităţii producerii urmărilor periculoase ale acţiunii (inacţiunii) sale pe care nu

le acceptă socotind fără temei că nu se vor produce şi – culpa fără prevedere

(neglijenţa) care există când infractorul nu prevede urmarea periculoasă a acţiunii

(inacţiunii) sale, deşi trebuia şi putea să o prevadă.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea de fals intelectual se săvârşeşte cu intenţie

directă sau indirectă, fiind o infracţiune intenţionată. Aşadar intenţia există atât în

cazul comiterii faptei prin acţiune cât şi prin inacţiune. Cerinţa intenţiei, atunci

când fapta se realizează prin inacţiune, rezultă din precizarea făcută în textul de

lege că omisiunea de a insera unele date sau împrejurări trebuie săvârşită cu

“ştiinţă”, deci numai cu intenţie. Atât în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune,

intenţia făptuitorului poate fi directă sau indirectă. 18

De subliniat este faptul că falsul intelectual nu se poate comite şi din culpă.

Orice acţiune sau inacţiune conştientă are ca temei subiectiv un anumit

mobil(motiv) iar prin producerea consecinţelor acţiunii sau inacţiunii, urmarea, se

urmăreşte un anumit scop. Mobilul şi scopul, ca subelemente ale laturii subiective,

preced şi însoţesc atât luarea hotărârii cât şi acţiunea sau inacţiunea.

18 V. Dongoroz s.a – op. cit. – pag.437

Mobilul este factorul psihic care determină pe infractor să comită acţiunea

sau inacţiunea. Acesta poate consta într–un sentiment de ură, gelozie, lăcomie,

răzbunare, fanatism, milă. Aşadar, dacă intenţia e mereu aceeaşi, directă sau

indirectă, mobilul este variabil, în funcţie de infractor şi de împrejurări.

Scopul constă din ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin

producerea urmării acţiunii sau inacţiunii sale periculoase. De exemplu,

satisfacerea unor plăceri în cazul furtului, al moştenirii victimei în cazul omorului.

Uneori scopul, ca subelement al laturii subiective, este confundat cu urmarea

infracţiunii, subelement al laturii obiective. Astfel se susţine “ Consumarea

infracţiunii nu este condiţionată de realizarea scopului, fiind suficientă executarea

acţiunii cu intenţia calificată de a induce în eroare “.19

Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importanţă pentru

existenţa infracţiunii, odată ce subiectul activ şi-a dat seama că săvârşeşte fapta,

denaturează adevărul pe care actul trebuia să-l exprime şi a voit sau a acceptat

acest rezultat.20

Scopul este imediat când este cerut de conţinutul legal al infracţiunii, dar

poate exista şi un scop îndepărtat ( satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor

obiecte ). Asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă.

Cu toate că atât mobilul, cât şi scopul sunt prezente cu ocazia comiterii

oricărei infracţiuni, acestea nu fac parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia,

în sensul că vinovăţia penală a unei persoane se poate realiza independent de luarea

în considerare a mobilului şi a scopului. Însă, pentru stabilirea gradului de

vinovăţie în concret, se vor avea în vedere şi unul şi altul cu ocazia individualizării

judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii.

Mobilul şi scopul, când fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, trebuie

constatate pentru existenţa acesteia fie în forma simplă, fie în forma agravată.

19 I. Griga - Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă, Pro Lege nr. 1/1993, pag. 14820 Gh. Nistoreanu, I. Pascu s.a. – op. cit., pag. 517

Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor, în cazul special al infracţiunii de

fals intelectual, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, o dată ce

subiectul activ şi-a dat seama că săvârşeşte fapta, denaturează adevărul pe care

actul trebuia să-l exprime şi a voit sau a acceptat acest rezultat.

SECŢIUNEA IV-FORME.MODALITĂŢI. SANCŢIUNI.

4.1.Formele infracţiunii de fals intelectual

Ca orice fenomen, infracţiunea intenţionată se desfăşoară în timp şi spaţiu

din momentul naşterii ideii infracţionale şi până la producerea urmării prevăzute

atât de lege cât şi de infractor şi în acelaşi timp voită sau acceptată de către acesta.

Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile consumate, adică acelea

la care s-a produs urmarea necesară realizării conţinutului ei de bază, a celui

agravat sau atenuat. În unele cazuri însă, fapta rămâne doar în forma luării

hotărârii, a pregătirii sau a executării ei, fără a se produce rezultatul, fie din motive

independente de voinţa infractorului, fie datorită voinţei acestuia. Cu privire la

anumite infracţiuni, fapta este incriminată şi când se realizează doar în una din

aceste forme.

Formele infracţiunii sunt: luarea hotărârii, pregătirea, executarea (tentativa)

şi forma consumată. Unele dintre acestea au relevanţă juridică numai când

infracţiunea nu s-a consumat, deoarece în forma consumată sunt absorbite toate

formele anterioare.

Infracţiunea de fals intelectual, realizată prin acţiunea de atestare a unor

fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, poate îmbrăca toate formele

obişnuite ale actelor de pregătire, tentativă şi consumare.

Orice activitate infracţională presupune o atitudine psihică a persoanei

subiectului activ (latură subiectivă), care precede şi însoţeşte acţiunea sau

inacţiunea prevăzută de legea penală. La infracţiunile intenţionate, această

atitudine psihică constă din mai multe momente: naşterea ideii infracţionale,

deliberarea(lupta motivelor) şi luarea hotărârii(rezoluţia) de a săvârşi acţiunea sau

inacţiunea infracţională. Având în vedere că cel mai important moment este acela

al luării hotărârii(rezoluţia), întreaga formă internă este asimilată cu aceasta.

Luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea de fals intelectual nu atrage

răspunderea penală.

Manifestarea exterioară a hotărârii infracţionale se poate prezenta în forma

actelor de pregătire (preparatorii), de executare şi în forma consumată.

Actele de pregătire constă în procurarea de către autor, de coautor sau de

către complice a unor mijloace materiale, date, informaţii cu privire la timpul,

locul, modul şi mijlocul cel mai potrivit pentru săvârşirea infracţiunii. Acestea pot

fi de natură materială sau intelectuală.

Actul pregătitor are loc, de regulă, înainte de începerea executării acţiunii, la

un interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii infracţionale sau în

timpul executării acţiunii şi constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o

condiţie care favorizează manifestarea cauzei. Actul de pregătire, indiferent de

natura sa, nu face parte din latura obiectivă şi nici din cea subiectivă a infracţiunii.

De cele mai multe ori, actul de pregătire se realizează în altă parte decât unde se

execută acţiunea, dar se poate şi în acelaşi loc.

În legislaţia noastră penală, actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece

nu pun în pericol în mod nemijlocit valorile ocrotite de ea. Codurile penale ale

unor ţări le incriminează limitat21, iar altele nelimitat22.

În cazul infracţiunii de fals intelectual, actele de pregătire, deşi posibile, cum

ar fi situaţia creării unor aranjamente anterioare în vederea comiterii falsului, nu

sunt incriminate în Codul penal. Unii autorii consideră, şi noi susţinem acest punct

21 Art. 17, C. pen. Bulgar; art. 11, C.pen. Ungar.22 Art. 15 alin. 3, C. pen. R.S.F.S.R. şi art. 7, C. pen. Ceh.

de vedere, că actele preparatorii efectuate de o altă persoană decât făptuitorul vor fi

considerate acte de complicitate anterioară23.

Tentativa, ca formă a infracţiunii intenţionate, este definită de Codul penal,

întrucât din momentul începerii cu intenţie a acţiunii infracţionale care prezintă

pericol în sensul dispoziţiilor art. 18 C. pen., are loc şi răspunderea penală.

Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii

infracţiunea, adică începerea acţiunii, ca subelement al laturii obiective, care să fie

întreruptă ori să nu-şi fi produs efectul prevăzut de lege, pe care l-a urmărit sau

acceptat.

Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă deoarece

mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de

executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află

(art. 20 C. pen.).

Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea constituie infracţiune

(art. 144 C. pen.), fiindcă prezintă pericol, deşi nu s-a produs urmarea prevăzută de

lege pentru ca infracţiunea să se consume, deoarece şi tentativa produce o urmare

periculoasă. Această urmare se poate prezenta sub forma unei stări de pericol ori

sub formă de rezultat, însă altul decât cel necesar consumării infracţiunii a cărei

executare a început. De aceea normele care reglementează infracţiunea consumată

se aplică şi tentativei.

În timp, acţiunea are loc după luarea hotărârii infracţionale sau după actele

de pregătire, când există, şi se termină înainte de producerea urmării cerută de lege,

deci înainte de consumarea infracţiunii în formă tip, forma agravată sau atenuată.

Aşadar, actul de executare este acelaşi pentru formele de bază, agravate sau

atenuate ale infracţiunii.

Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii în formă de tentativă, este necesară

îndeplinirea anumitor condiţii. În primul rând, trebuie să existe intenţia de a 23 Gh. Nistoreanu, I. Pascu-op. citate, pag. 517.

săvârşii acţiunea, deoarece tentativa constă în “punerea în executare a

hotărârii…”(art. 20 C. pen.). Intenţia poate fi directă sau indirectă, fiindcă latura

subiectivă rămâne aceeaşi, chiar şi atunci când fapta constituie doar o tentativă,

neputându-se schimba în funcţie de producerea sau neproducerea rezultatului

prevăzut şi dorit sau acceptat, care este ulterior luării hotărârii şi face parte din

latura obiectivă, cum nu se poate schimba nici dacă actul de executare s-a întrerupt.

În practică, se va stabili, pe baza analizei tuturor probelor, ce urmări ale acţiunii a

prevăzut şi a dorit sau acceptat infractorul.

O a doua condiţie este să existe un început de executare a acţiunii, constând

din acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală,

acte care fac parte din conţinutul legal al infracţiunii. Când infracţiunea se comite

în participaţie, este suficient pentru existenţa tentativei ca orice coautor să fi

început actul de executare.

În al treilea rând, este necesar ca acţiunea, a cărei executare a început, să se

întrerupă fie din motive independente de infractor, fie datorită iniţiativei lui sau, cu

toate că a fost dusă până la capăt, terminată, să nu se producă efectul24.

În partea specială a Codului penal sau în legi speciale se prevede întotdeauna

în mod expres infracţiunile a căror tentativă se pedepseşte.

La unele infracţiuni, cum sunt infracţiunile omisive, infracţiunile de

executare promptă, infracţiunile de obicei, infracţiunile săvârşite din culpă sau

infracţiunile praeterintenţionate, tentativa nu este posibilă, fie datorită elementului

material, fie celui subiectiv.

Tentativa este posibilă în cazul special al infracţiunii de fals intelectual

atunci când falsul se comite prin acţiune, fiind incriminată în acest caz. Un

exemplu în acest sens ar fi situaţia în care o persoană înainte de perfectarea

înscrisului de către funcţionar, intervine şi demască denaturarea.

Tentativa nu este posibilă în cazul comiterii falsului prin omisiune. 24 Prof. dr. Matei Basarab - op. citate, vol. I, pag. 355-358

În general, infracţiunea se consumă când se realizează în întregime acţiunea

sau inacţiunea în cazul infracţiunilor formale, ori când acţiunea sau inacţiunea a

produs urmarea prevăzută în norma incriminatoare în cazul infracţiunilor de

rezultat. Deci, conţinutul legal al infracţiunii consumate se realizează în întregime

şi nu doar parţial ca în cazul tentativei.

În cazul infracţiunii de fals intelectual, consumarea are loc în momentul în

care se termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul în care

înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului. În acest

moment se produce şi starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să

o inspire orice înscris oficial. Nu interesează, sub aspectul consumării infracţiunii,

dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit. Falsul intelectual fiind o infracţiune de

pericol, pentru existenţa sa în formă consumată, este suficient să se producă starea

de pericol la care ne-am referit anterior.

4.2. Modalităţile infracţiunii de fals intelectual

Potrivit textului incriminator, infracţiunea analizată cunoaşte două modalităţi

normative: respectiv, atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului şi modalitatea omisiunii de a insera unele date sau împrejurări.

Comiterea falsului intelectual mai poate prezenta şi o varietate de modalităţi

faptice în raport cu felul înscrisului (de exemplu, act de stare civilă, act notarial,

diplomă de studii, documente de gestiune, acte medicale, etc.)

4.3. Sancţiuni

În cazul infracţiunii de fals intelectual se sancţionează cu pedeapsa închisorii

de la 6 luni la 5 ani.

SPEŢA NR.1

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost

trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul S.D., notar public, pentru

săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod

penal. În fapt s-a reţinut că la 17.06.1996 inculpatul S.D., în calitate de notar, a

autentificat sub nr. 2777, respectiv 2778, două contracte de garanţie imobiliară, cu

prilejul angajării numitului G.G. la SC T. Iaşi prin numita G.M. şi fiul său G.G..

Aceştia au garantat cu cota-parte a fiecăruia din imobilul situat în Alexandria,

acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de acesta societăţii comerciale, în

calitate de gestionar la magazinul T din oraşul A. Aceste ipoteci au fost înscrise în

registru de la Judecătoria A sub nr. 2925 şi 2926 din 17.06.1996.

La 16.03.1997 s-a constatat că G.G. a provocat un prejudiciu în patrimoniul

SC T Iaşi în valoare de 111.192.634 lei şi pentru a-l acoperi a dat un anunţ într-un

cotidian local, prin care oferea spre vânzare imobilul respectiv.

După acest anunţ, numitul G.G. a încercat să vândă imobilul respectiv

numitei V.P, dar contractul nu s-s putut perfecta, deoarece cumpărătoarea a aflat că

acest imobil era ipotecat. Ulterior, prin intermediul numitului R.N., G.G. l-a

cunoscut pe numitul B.M., care după ce a vizionat imobilul compus din 8 camere şi

anexe gospodăreşti, s-a hotărât să-l cumpere, cu preţul de 30.000.000 de lei.

În acest sens, la data de 30.04.1997, vânzătorul G.G. s-a prezentat la

Judecătoria A. - Biroul de publicitate imobiliară şi a formulat cerere pentru

eliberarea certificatului de sarcini privind imobilul menţionat, cererea fiind

înregistrată la nr.836 din 30.04.1997. După verificările de rigoare a fost completat

şi înregistrat sub nr.836/30.04.1997 certificatul de sarcini în care era menţionată

ipoteca instituită la 17.06.1996.

Vânzătorul G.G. nu a primit certificatul de sarcini cu menţiunea ipotecii şi a

promis că va reveni cu adresa de radiere a ipotecii, după care a scris pe versoul

certificatului său de moştenitor nr.87/24.04.1997 numărul de înregistrare al

certificatului de sarcini nr.836din 30.04.1997.

Urmare apariţiei unor neînţelegeri între vânzător şi cumpărător, până la

10.06.1997 nu s-a mai efectuat nici un act în vederea perfectării contractului de

vânzare-cumpărare.

În dimineaţa zilei de 10.06.1997, conform înţelegerii din ziua precedentă,

cumpărătorul B.M. şi vânzătorul G.G. s-au întâlnit şi s-au deplasat la notarul public

S.D., în biroul acestuia prezentându-se numai vânzătorul cu actele necesare

redactării contractului, inclusiv datele de pe actul de identitate al cumpărătorului

B.M.

Inculpatul S.D. a primit de la numitul G.G., actele necesare redactării şi

autentificării contractului şi le-a predat numitei R.G., care a procedat la redactarea

contractului, până la paragraful referitor al certificatul de sarcini, unde s-a oprit,

întrucât a constatat lipsa înscrisului respectiv.

Inculpatul S.D. a fost informat de numita R.G. despre această împrejurare,

iar aceasta I-a solicitat la rândul său vânzătorului să aducă de îndată un certificat de

sarcini pentru imobilul ce se vindea.

După aproximativ două ore, vânzătorul G.G. s-a întors la biroul notarial,

având asupra sa o hârtie cu menţiunea 836/1997 şi a afirmat că acesta este numărul

certificatului de sarcini ce urma să-I fie eliberat, solicitând să se continue

redactarea contractului, precizând totodată, că nu au fost găsite sarcini asupra

imobilului respectiv, însă nu poate fi eliberat din cauza aglomeraţiei de la

Judecătorie.

La sfârşitul programului de lucru vânzătorul s-a întors la biroul notarial şi a

menţionat să nu a obţinut certificatul solicitat, insistând să se menţioneze în acutul

de vânzare-cumpărare numărul de certificat prezentat de le, întrucât imobilul nu

este grevat de sarcini şi l-a asigurat pe inculpatul S.D. că cel mai târziu în

dimineaţa zilei următoare îi va aduce certificatul de sarcini.

Inculpatul S.D. a fost de acord, în aceste condiţii, şi a redactat contractul de

vânzare-cumpărare cu menţiunea că imobilul este liber de sarcini potrivit

certificatului de sarcini nr. 836(1997 şi după ce a stabilit identitatea părţilor pe

baza buletinelor de identitate, le-a citit vânzătorului şi cumpărătorului contractul de

vânzare-cumpărare, autentificând înscrisul sun nr. 2382 din 10.06.1997.

Preţul imobilului a fost plătit în mai multe rate, suma totală fiind de

27.000.000 lei.

Această stare de fapt a fost dovedită în cauză cu adresele nr.48/N/1998 din

31.03.1998 respectiv nr. 1327/N/1998 ale Ministerului Justiţiei, privind avizarea

cercetării trimiterii în judecată a inculpatului, cu declaraţia inculpatului S.D., cu a

martorilor R.G., G:G., B.M.

În faza de cercetare judecătorească vânzătorul G.G. s-a constituit parte civilă

în cauză cu suma egală cu salariul pe care la-r fi primit pe perioada detenţiei de 3

ani şi 6 luni, care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 385 din 1 iulie 1998a

Judecătoriei A, pentru infracţiunea de înşelăciune şi obligat la plata sumei de

40.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă B.M, dispunându-se totodată şi

anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2382/10.06.1997 de

Biroul notarului public S.D.

În şedinţa publică, instanţa a audiat inculpatul S.D. şi pe martorii G.G.,

B.M., R.G şi M.L. propuşi prin rechizitoriu, precum şi pe martorul E.F. propus de

inculpat.

Inculpatul S.D., prin declaraţia sa, a confirmat starea de fapt reţinută în

rechizitoriu, dar a negat că a comis fapta cu intenţia proprie infracţiunii imputate.

De asemenea, inculpatul a pretins că infracţiunea imputată nu I-ar putea fi reţinută

în sarcină deoarece nu avea calitatea de funcţionar. Astfel, în raport de cele două

susţineri, inculpatul a susţinut soluţia achitării.

O altă soluţie propusă de inculpat a fost aceea de încetare a procesului penal

în temeiul art. 11 pct.2 lit. b, coroborat cu art. 10 lit f C. pr. pen, pentru lipsa

avizului de trimitere în judecată prevăzută de art. 31 din Legea nr.36/1995 privind

notarii publici şi activitatea notarială.

În sfârşit, printr-o apărare, inculpatul a solicitat că dacă se va trece peste

primele trei apărări, să fie achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit a combinat cu art. 10

lit. b1 C. pr. pen. cu referire la art. 181 Cod penal, în concret fapta sa neîntrunind

gradul de pericol social propriu unei infracţiuni.

Înlăturând toate apărările invocate de inculpat, personal şi prin apărător,

Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, prin sentinţa nr.2 din 3 aprilie 2000 l-a

condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare, dispunând suspendarea

condiţionată a executării pedepsei şi au fost respinse pretenţiile civile ale lui G.G.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul S.D., criticând-o ca

neîntemeiată şi nelegală, motivele de recurs fiind practic o reiterare a apărărilor

făcute în fond. Analiza sumară a motivelor de recurs arată că prioritatea în

verificarea temeiniciei trebuie acordată motivului legat de legala sau nelegala

sesizare a instanţei, în caz de nelegalitate a sesizării şi încetarea procesului penal,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b coroborat cu art. 10 lit. f C. pr. pen., fiind evident că

devine inutilă examinarea celorlalte motive de recurs invocate.

Curtea ca instanţă de control judiciar, examinând acest motiv prioritar,

constată că într-adevăr, dispoziţiile art. 31 din Legea nr.36/1995 prevăd că notarii

publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată

penală sau contravenţională fără avizul Ministrului Justiţiei, pentru fapte săvârşite

în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale.

Conform art. 9 C. pr. pen. acţiunea penală are ca obiect tragerea la

răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, punându-se în mişcare prin

actul de inculpare prevăzut de lege, iar conform art. 10 alin. 1 lit. f din acelaşi cod,

acţiunea penală poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai

poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea

organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în

mişcare a acţiunii penale.

Textele de lege enunţate prefigurează avizul Ministerului Justiţiei, prev. de

art. 31 din Legea 36/1995, ca o adevărată condiţie prevăzută de lege pentru

sesizarea instanţei, cu trimiterea în judecată a inculpatului. Lipsa condiţiei duce la

nulitatea trimiterii în judecată a sesizării instanţei, cu judecarea inculpatului.

Nulitatea prev. în art. 197 alin.2 C. pr. pen. nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea

poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.

În speţă, ministrul justiţiei, cu adresele menţionate mai sus, a avizat în

conformitate cu dispoziţiile art. 31 Lg. 36/1995 cercetarea şi, respectiv, trimiterea

în judecată a notarului public S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals

intelectual, infracţiune prev. şi pedepsită de art. 289 C. pen.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin ordonanţa nr.

1073/P/1997a dispus în temeiul prev. art. 249 1 C pr. pen. rap. la. Art.11 pct 1 lit. b

C.pr. pen. constatând, totodată, că în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr.

137/1997, fapt nu se mai sancţionează, operând graţierea. În motivarea ordonanţei

s-a arătat că, deşi din probele administrate se constată existenţa faptei de fals

intelectual prev. de art. 289 C.pen., în egală măsură rezultă împrejurările, modul şi

mijloacele comiterii faptei, că această nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni de fals intelectual 289 C.pen. Prin ordonanţa enunţată, de scoatere de

sub urmărire penală a învinuitului pentru fapta comisă, pentru lipsa pericolului

social propriu unei infracţiuni, s-a pus capăt procesului penal, epuizându-se

efectele autorizaţiei primite, de trimitere a învinuitului în judecată penală, fapta

acestuia fiind chiar trecută din ilicitul penal în sfera ilicitului extrapenal, anume cel

administrativ. În această situaţiei, chiar dacă ordonanţa de scoatere de sub urmărire

penală nu are putere de lucru judecat, putându-se infirma şi dispune redeschiderea

urmăririi penale, încheind totuşi un ciclu procesual, face infirma, pentru viitor,

avizarea favorabilă a trimiterii în judecată, impunându-se concluzia că este

necesară o nouă autorizare din partea ministrului justiţiei, care să se pronunţa pe

baza tuturor probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv a celor care au stat la baza

aprecierii că fapta nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni

şi că se impune sancţionarea ei, în art. 91 C. pen., aplicând una din sancţiunile cu

caracter administrativ.

În felul aceasta, procedându-se la punerea în mişcare a acţiunii penale şi

trimiterea în judecată a inculpatului S.D. doar cu informarea ministrului justiţiei,

fără obţinerea avizului scris în condiţiile în care primele avize îşi consumaseră

efectele juridice, s-au încălcat normele juridice imperative referitoare la sesizarea

instanţei, cu toate că erau îndeplinite condiţiile legale speciale ale existenţei

subiectului activ, dar nu existau avizele cerute de legea specială. 25

SPEŢA NR.2

Prin sentinţa penală nr. 191 din 4 septembrie 1997 a Tribunalului Iaşi, a fost

condamnat inculpatul A.A. pentru infracţiunea de fals intelectual săvârşită în

condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. 2

din Codul penal. S-a reţinut că Gh. M., cetăţean străin, a cumpărat la data de 2

septembrie 1993, de la S.C. AMESAN S.R.L. Iaşi, al cărei administrator era

inculpatul, cantitatea de 120 kg de fire sintetice în valoare de 1.485.000 de lei. La

solicitarea cetăţeanului străin de a i se menţiona în chitanţa fiscală o valoare mai

mică, pentru a plăti taxe vamale în cuantum mai redus, din dispoziţia inculpatului o

salariată a firmei respective a întocmit chitanţa cerută pentru cantitatea de 61,25 de

fire în valoare de 735.000 lei. La controlul făcut de organele de poliţie în

autoturismul cetăţeanului străin a fost găsită cantitatea de 129 kg de fire sintetice.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 54 din 19 februarie

1998 a Curţii de Apel Iaşi. Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea

încadrării juridice în instigare la infracţiunea de fals intelectual. Recursul nu este

fondat. Din examinarea actelor dosarului rezultă în mod vădit că inculpatul a dat

dispoziţii unei subalterne să treacă în chitanţa fiscală datele pe care aceasta le-a

înscris fără să-şi dea seama că, în realitate, cantitatea vândută era mult mai mare.

25 Revista Pandectele Române – nr.4 /2001 ed. Rosetti, notă de Nicolae Crăciun – dec. pen. 4878/06.12.2000 secţia penală a C.S.J.

Ca urmare, fapta inculpatului de a determina, cu intenţie, pe o salariată subalternă a

lui, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzătoare adevărului, cu scopul

de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către persoana căreia I-a fost eliberată

chitanţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual

săvârşită în condiţiile participaţiei improprii prevăzută de art.289 alin.1, cu

aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. În consecinţă, recursul inculpatului a fost

respins.

BIBLIOGRAFIE

DOCTRINĂ

1. Basarab Matei – Drept penal, partea generală, editura Lumina-Lex, 1997

2. Dan Eugen Ioan – Drept penal, parte specială, editura Dimitrie

Cantemir, 2009.

3. Oancea I. – Regimul juridic al infracţiunilor mijloc şi al infracţiunilor

scop în dreptul penal al RPR, cu privire specială la infracţiunile contra

avutului obştesc. Studii juridice, editura Academiei, Bucureşti, 1960

4. Stoica O. A. – Drept penal, partea specială, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1967

5. Nistoreanu Gheorghe, Boroi A., Molnar I., Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr

V. – Drept penal, partea specială, ediţie revăzută şi adăugită cu

dispoziţiilre Legii 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului

penal, editura Europa Nova, 1999

6. Nistoreanu Gheorghe, Pascu I., Dobrinoiu V., Molnar I., Boroi A., Lazăr

V. – Drept penal, curs selectiv, editura Europa Nova, Bucureşti, 2001

7. Dongoroz Vintilă, Kahane S., Oancea Ioan, Bulai C., Iliescu N., Stănoiu

R. – Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român, partea

specială, editura Academiei Române, Insitutul de cercetări juridice,

Bucureşti, 1969

LEGISLAŢIE

Codul penal actual

CULEGERI DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

Practică judiciară penală sub redacţia G. Antoniu, C. Bulai, vol.V editura

Academiei, Bucureşti 1998

Repertorului alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-

1975., editura Ştiinţifică, Bucureşti 1977.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate