EXPERIMENTUL SOCIOGIC

1. Valoare şi specificEste metoda care înregistrează cele mai numeroase controverse pentru specificul folosirii ei de către sociologie. Fiind o metodă frecvent utilizată în ştiinţele naturii, experimentul în sociologie suportă un larg evantai de aprecieri, de la poziţii contestatare până la cele care numesc "experiment" tot soiul de experienţe sau tehnici de cercetare, în dorinţa de a conferi sociologiei, respectiv anumitor studii, o aură mai puternică de ştiinţificitate.

Noi considerăm că este bine să recunoaştem deschis limitele aplicabilităţii metodei în cauză pentru domeniul social, fără a socoti că aceasta stirbeşte statutul sociologiei, delimitând experimentul de pseudoexperiment.

Caracteristicile definitorii pentru experiment sunt în număr de trei:1. Intervenţia activă a subiectului cunoscător, fie prin provocarea sau

introducerea unui factor nou, fie prin dirijarea variaţiei unui factor existent;2. Controlul unor factori;3. Scopuri cognitive, atât în premise cât şi în finalitate.

Dacă se respectă numai prima condiţie, experimentul poate fi confundat cu

activitatea de conducere socială. Dacă în schimb nu se intervine activ,

experimentul se reduce la o observaţie riguroasă.

În cunoaşterea sociologică valoarea deosebită a experimentului constă în

funcţia acestuia de a verifica ipotezele cauzale. În prezent, în sociologie sunt

câteva domenii în care experimentul se află într-un stadiu avansat: sociologie

industrială, sociologia grupurilor mici. Pentru a-şi îndeplini funcţiile cognitive,

experimentul trebuie să se fondeze pe o anumită teorie, motiv pentru care el se

aplică într-o etapă mai târzie a cunoaşterii ştiinţifice. În afara unei teorii,

experimentul este o activitate irosită, sterilă.

Dacă, de pildă, în cazul observaţiei – aşa cum se ştie – prin serendipitate 1

pot fi descoperite fapte semnificative care să provoace teoria, experimentul

porneşte de la teorie, verificând-o (confirmare sau infirmare).

În afara complexităţii obiectului de studiu, este specifică experimentului

sociologic imposibilitatea controlului total asupra variabilelor, izolarea

1

www.referat.ro

fenomenului studiat. În legătură cu acesta, se pune şi problema posibilităţilor

generalizării rezultatelor experimentale, deci, este vorba de validitatea externă a

experimentului. Este incontestabil că stabilirea subiecţilor de experiment în

grupele experimentale şi de control pe baza riguroasă a eşalonărilor măreşte

posibilitatea generalizării rezultatelor. Oricum, însă, rămân alţi factori care

restrâng posibilitatea generalizării, de exemplu reactivitatea la experiment a

subiecţilor (unii resping experimentul, sunt ostili includerii în grupuri

experimentale). Dar, nu numai validitatea externă, ci şi validitatea internă

constituie o problemă în experimentul sociologic. Am putea afirma că validitatea

internă este esenţială. De cele mai multe ori, variabila independentă reprezintă „o

combinaţie de stimuli”, sarcina sociologului constă în ceea ce am numi

“purificarea variabilelor independente”, pentru a stabili cu rigoare dacă între X

(variabila independentă) şi Y (variabila dependentă) există o legătură cauzală.

Tocmai în acest scop sunt montate experimentele PLACEBO.

Aplicarea experimentului în sociologie pune numeroase probleme de ordin

etic. Sociologii poartă o mare responsabilitate morală pentru modul în care sunt

folosite rezultatele cercetărilor lor.

Nu de puţine ori, sociologii au refuzat experimentele sau le-au întrerupt,

atunci când şi-au dat seama că ele urmăresc scopuri oculte, ascunse şi

manipulative, antiumane.

Deci, atât în privinţa aplicării rezultatelor experienţelor sociale, cât şi în

desfăşurarea lor – demers specific experimentelor sociologice – trebuiesc

respectate regulile deontologice profesionale (sociologice).

Aşa cum arată P.H. Chombart de Lauwe “O severitate fără milă trebuie să

condamne pe cercetătorii care, din interes sau chiar din neglijenţă, sau dintr-o

greşeală de judecată ar uita că experimentarea

pe oameni este diferită..., că trebuie urmărită introducerea unor elemente

favorabile privind persoanele supuse ei”1.

În concluzie , există o serie de particularităţi ale experimentării în

sociologie.

1

Există dificultăţi legate de intervenţia activă, cu atât mai mari cu cât ne ridicăm de la microsocial la macrosocial. Aceste obstacole sunt atât de ordin material, cercetătorul neputând schimba efectiv viaţa unor mari colectivităţi, fiind nevoit să apeleze la foruri conducătoare, cât şi obstacole de ordin moral — se experimentează pe proprii semeni.

Obstacolele cele mai serioase sunt legate de controlul factorilor, societatea fiind un sistem deosebit de complex. Aşadar, numărul factorilor de controlat este foarte mare; izolarea factorilor nu beneficiază de instrumente valide, ca în ştiinţele naturii; există un factor inedit — oamenii ştiu că sunt supuşi experimentului şi se comportă nenatural, ca într-o situaţie cu totul specială.

O soluţie rezonabilă a fost găsită prin experimentul cu grup de control, în care controlul se realizează indirect. Grupul de control se alege de aşa manieră încât să coincidă în cea mai mare măsură cu grupul experimental, prin două procedee :

- procedeul potrivirii de perechi, - procedeul probabilistic.

În plus, pentru factorul de conştienţă a situaţiei experimentale, ambele grupuri sunt anunţate pentru a reacţiona la fel, doar că pentru grupul de control se administrează în fapt un surogat.

În ce priveşte obstacolele legate de cea de-a treia cerinţă, caracterul

cognitiv, este vorba adesea de subordonarea interesului ştiinţific celui practic.

2. Definiţie şi concepte

Experimentul sociologic constă în observarea şi măsurarea efectelor

manipulării unor variabile independente (X) asupra variabilelor dependente (Y)

într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini de studiu)

este redusă la minimum1.

Aşa cum se poate deduce din definiţia lui Festinger, experimentul este o

observaţie provocată. Pentru că, spre deosebire de alte ştiinţe, în cercetările

experimentale sociale, sociologul încearcă să provoace fenomenele pentru a le

înregistra sistematic, pentru a le măsura şi explica. În experiment, sociologul

pune întrebări situaţiilor sociale, nu aşteaptă ca acestea să se dezvăluie de la sine.

În acelaşi timp, definiţia accentuează controlul asupra situaţiei cercetate.

Adică, se urmăreşte ca nici un factor exterior, în afara celor manipulaţi de

cercetător, să nu intervină în situaţia experimentală, care pe traiectul cercetării

trebuie să rămână neschimbată, tocmai pentru a măsura influenţa factorilor

introduşi (variabile).1

Maurice Duverger defineşte astfel experimentul sociologic:

„În desfăşurarea unui fenomen se introduc unul sau mai mulţi factori

artificiali: comparând rezultatele obţinute cu acelea pe care le-ar da fenomenul în

absenţa oricărei intervenţii, se poate măsura influenţa factorilor introduşi.” 2

Referindu-se direct experimentul sociologic, Julien L. Simon arată că:

„Esenţa experimentului constă în aceea că cercetătorul manevrează deliberat una

sau mai multe variabile independente (x1, x2, x3...xn) expunând astfel diferite

grupuri de subiecţi la diferite variabile (sau la diferite cantităţi de variabile

independente) şi apoi observă schimbările produse în variabilele dependente (y 1,

y2, y3,...yn)”3.

Dicţionarul de sociologie4 defineşte astfel experimentul:

Metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele, fenomenele şi procesele sociale, care constă în măsurarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor factori, nespecificaţi în ipoteză este ţinută sub contol.

Variabile sociologiceÎn definiţiile prezentate sunt invocate noţiunile de variabile dependente

sau/şi independente. Acesta constituie concepte de bază în experimentul

sociologic.

Variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în următoarele

categorii (cf.Leslie Kish):

a. Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferenţiază în

variabile independente (x) şi dependente (y).

- variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment de cercetător, ai căror parametri (valoare, intensitate, durată, frecvenţă) se modifică în conformitate cu planul experimentatorului.

- variabilele dependente au valori diferite ca urmare a influenţei exercitate de variabilele independente.

Atât variabilele independente cât şi variabilele dependente se supun unor

conexiuni complexe; ele sunt dependente sau/şi independente, îşi pot schimba

funcţia doar în raport de planul cercetătorului.

2

3

4

Exemplu: (x) gradul de receptare a emisiunilor culturale TV este o

variabilă (y) dacă-l raportăm la alte variabile cum ar fi: accesibilitatea (x 1);

vârsta (x2); şcoala (x3) etc; dar dacă-l raportăm la gusturile şi preferinţele

culturale (y1) atunci „gradul de receptare” poate deveni variabilă independentă

(x1).

b. Variabile exterioare controlate într-un experiment, în afara factorilor

care-şi modifică parametri, există o serie de alţi factori exteriori între variabilele

explanatorii, care sunt menţinuţi constanţi, deci sunt CONTROLAŢI. Acestea

sunt variabile EXTERIOARE CONTROLATE. Menţionăm faptul că numărul

variabilelor exterioare controlate este mare.

De exemplu: dacă am studia (experimental) modul în care coeziunea

grupului (variabila independentă – x1) influenţează starea de sănătate mentală a

indivizilor (variabila dependentă – y 1), o serie de factori legaţi de condiţiile de

viaţă şi de muncă ale indivizilor cuprinşi în experiment ar trebui să rămână

constanţi (programul zilnic, regimul alimentar, regimul de odihnă, programul de

muncă etc.).

c. Variabile exterioare necontrolate, dată fiind multitudinea factorilor

exteriori, sociologul lasă necontrolaţi o serie de factori mai greu de menţinut

constanţi, datorită complexităţii, a mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din

considerente materiale sau deontologice.

d. Variabile exterioare necontrolate care dau erori randomizate

La acestea, influenţa în experiment se anulează reciproc (RANDOM =

engl., aleator, întâmplător).

RANDOMIZATION este o tehnică, procedeu statistic prin care se

controlează sursele de variaţie din exterior a rezultatelor în studiile

experimentale. Prin RANDOMIZARE cercetătorul se asigură că toţi subiecţii,

factorii, evenimentele, au aceleaşi şanse de apariţie în condiţiile experimentale

date.

2.2. Grupul experimental este un concept ce semnifică ansamblul

persoanelor asupra cărora acţionează variabila independentă introdusă de

cercetător. Grupul de control serveşte pentru compararea efectelor introducerii

variabilei independente la grupul experimental (este un grup martor, asupra

căruia nu acţionează variabila independentă).

În metodologia experimentului termenul de GRUP are altă semnificaţie

decât cea psihologică. Foarte adesea, subiectul din grupul de control rezolvă

sarcinile experimentului în mod individual, nu interacţionează.

Pentru termenul de grup experimental şi de control, mai adecvat decât

sensul psihosociologic este semnificaţia statistică, gruparea după anumite

caracteristici a populaţiei.

2.3. Momentul experimental este un alt concept de bază în sistemul

explicativ al metodei experimentale. În mod obişnuit, sunt luate în consideraţie

momentele „t1” şi „t2” ale experimentului, adică momentele în care se măsoară

variabilele dependente, înaintea şi după introducerea variabilei indepndente.

Profesorul Achim Mihu atrage atenţia asupra momentului „t n”, adică: e perioada

de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce variabila

independentă x.1 Observaţia este intermediată, doarece într-un experiment

sociologic variabila independentă (x) nu se introduce instantaneu: grupul

experimental este pregătit să participe la experiment (i se cere acordul, este pus

în condiţii speciale etc.). Experimentele lui Elton Mayo, în ateliere, etapa „test-

room” – sala de observare a montajului de relee, constituie un concludent

argument privind semnificaţia momentului „tn”.

2.4. Situaţia experimentală cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători,

personal ajutător subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a

stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.) precum şi condiţiilor concrete în care

se desfăşoară experimentul. Situaţiile experimentale pot fi: naturale sau de

laborator (create de cercetător). În ambele situaţii se cere avut în vedere că

elementele constituiente ale situaţiei experimentale interacţionează, facilitând

sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente. Astfel de factori,

prezenţi la începutul experimentului, acţionând asupra variabilei dependente (de

fapt, variabile externe necontrolate) sunt numiţi factori paraleli. Spre deosebire

1

de ei, unii factori acţionează numai în momentul în care se introduce variabila

independentă. Aceştia sunt factori catalitici.

Evident, pe parcursul desfăşurării experimentului situaţia experimentală se

schimbă, motiv pentru care se cere urmărită interacţiunea factorilor şi

elementelor pe tot parcursul desfăşurării experimentului.

De asemenea, atunci când se prezintă experimentul este necesar să fie

folosite materiale intuitive, grafice (schiţe sau fotografii) ale situaţiei

experimentale în diferitele etape pe care le parcurge.

Aceasta înseamnă a cunoaşte fiecare moment experimental dar şi situaţia

experimentală pe faze şi într-o concepţie dinamică, în care acţiunea factorilor

este alertă şi în care „motorul” cinetic al desfăşurării experimentului constă în

dinamica interacţiunii dintre reacţiile de răspuns (variabile dependente) sub

impactul modificator, transformator al variabilelor independente introduse în

sistemul experimental al grupului sau colectivităţii respective.

3. Tipuri de experimente sociologice

Pentru delimitarea unor tipuri de experimente sociologice se apelează, de

regulă, la următoarele criterii:

a) gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea variabilelor;

b) nivelul controlului variabilelor;

c) locul şi funcţia (scopul experimentului).

John Stuart Mill aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de

ceea ce este în ele, nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii. El face

totuşi distincţia între experimentul natural (situaţia experimentală este dată) şi

experimentul artificial (situaţia experimentală este creeată de cercetător).

Lucrarea "Experimentul în psihosociologie" — autor Septimiu Chelcea, prezintă tipuri de experiment realizând o trecere în revistă a literaturii de specialitate. Se vorbeşte astfel despre experiment "provocat" şi "invocat" sau "experiment proiectat" — în care se creează situaţia şi experiment "ex post facto" în care situaţia e furnizată de împrejurări naturale (existând aici două tipuri de abordare: de la cauză spre determinarea efectului şi de la efect spre determinarea cauzei sale). Se menţionează şi "experimentul natural" în care cercetătorul observă o situaţie înainte şi după schimbările intervenite natural precum şi "experimentul artificial" în care situaţia este creată de cercetător. Situaţiile

experimentale imaginate pe baza unor modificări naturale nu se deosebesc de observaţia ştiinţifică, sistematică. De altfel, în ştiinţele naturii astfel de situaţii nu au căpătat denumirea de experiment. Conform principiului logic al identităţii, noi trebuie să respectăm şi nu să înmuiem definiţia experimentului din ştiinţele naturii. Diferenţierile se pot ivi doar în modalităţile practice de realizare a acestei acţiuni de cunoaştere.

Literatura sociologică face de regulă distincţia între două tipuri de experiment: de laborator şi de teren, în funcţie de o serie de factori:

- mediul — artificial, respectiv natural; - izolarea factorilor — puternică, respectiv slabă;

- situaţia — inedită, respectiv familiară;- prezenţa sau absenţa factorului "conştient" (deşi din motive etice, astăzi

orice experiment se face numai cu acordul subiecţilor).Se reproşează adesea experimentului de laborator artificialitatea, scoaterea

indivizilor din situaţia familiară, când de fapt tocmai de aici rezultă avantajul izolării şi controlului superior al factorilor, aidoma experimentărilor din ştiinţele naturii (Ex: legea căderii corpurilor în vid).

Dacă luăm drept criteriu rolul pe care-l deţine în cercetare, experimentul

sociologic, poate fi clasificat astfel:

a. experiment exploatativ (pentru pospectare, tatonare, explorare);

b. experiment principal (propriu-zis); testează ipotezele cauzale;

c. experiment de control (serveşte pentru siguranţa, certitudinea şi

generalizarea rezultatelor experimentului principal, în care sunt testate ipotezele

cauzale).

Revenim cu explicaţii suplimentare. Divizarea experimentului EX-POST FACTO (de tip cauză efect şi

efect cauză) are ca punct de argumentare faptul că uneori cercetătorul cunoaşte

numărul şi situaţia care au suferit acţiunea unor factori (ex. post facto cauză

efect), iar alteori nu cunoaşte acest lucru, dar ştie numărul şi situaţia celor care

prezintă efectul acţiunii respectivului factor (ex.post facto efect cauză).

Exemple:

1. Experiment ex-post facto cauză-efect

Să presupunem că la o firmă industrială cu forţă de muncă tânără jumătate

din numărul personalului a urmat cursuri de creativitate. După observarea

cursurilor la o distanţă de 6 luni, în cadrul firmei se desfăşoară o cercetare

sociologică privind factorii de creştere a performanţei tehnice a produselor. (În

ce măsură cursurile urmate au contribuit la creşterea performanţei tehnice).

Sociologul procedează la proiectarea mentală a unui experiment încercând să

stabilească efectele cursului asupra performanţei tehnice. El ştie numărul

cursanţilor şi situaţia lor profesională (din registre de evidenţă). Nu poate însă

reconstitui situaţia actuală a acestora, deoarece unii s-au transferat, alţii au

promovat, în fine, alţii şi-au schimbat profesiunea.

Într-un asemenea caz, el se limitează la compararea situaţiei prezente a

celor care au rămas în întreprindere în aceeaşi profesie, cu situaţia lor anterioară

începerii cursurilor de sporire a creativităţii, înregistrând numărul invenţiilor,

inovaţiilor şi raţionalizărilor făcute (este un experiment imaginat, retroactiv, în

care cercetătorul manipulează mental variabila experimentală înregistrând

situaţia experimentală după ce variabila independentă -cursul de creativitate- şi-a

făcut efectul).

2. Să vedem ce se întâmplă într-un experiment ex post facto efect

cauză. În acest caz, cercetătorul nu cunoaşte numărul şi situaţia celor expuşi

factorului (variabilei independente) care a produs un anumit efect. El cunoaşte

însă efectul. Din totalul celor care prezintă o anumită caracteristică, câţi au fost

expuşi acţiunii, posibil cauzale, a unui anumit factor? Câţi infractori din USA –

de pildă – au urmărit programele TV? (ştiut fiind că pe diverse canale TV din

USA pot fi urmărite în medie 15 crime pe oră).

Pornind de la efect şi bazându-se pe astfel de date, sociologul american

Robert Liebert ajunge la concluzia că tinerii consumatori de programe TV au un

coeficient de violenţă cu 200-300% mai ridicat decât cei neexpuşi influenţei TV,

care în USA: „joacă rol de complice, declanşator şi indicator al unui model de

urmat”, propagând violenţa. În acest exemplu, relaţia TV-violenţă este pusă în

evidenţă printr-un experiment de tipul ex post facto efect – cauză.

Aşa cum s-a putut reţine din exemplele prezentate, în experimentele ex

post facto, sociologul NU manipulează efectiv variabilele şi nici nu este prezent

în momentul acţiunii lor, procesele sociale derulându-se în mod „natural”, fapt ce

conferă unui asemenea experiment o valoare cognitivă mai mare.

Experimentul de laborator

Incontestabil, mai apelăm la experimentul de laborator într-un mod similar

celui cu care învăţaţii secolelor trecute apelau la autoritatea lui Aristotel sau

Toma d’Aquino. Sunt sociologi cu mare prestigiu şi reputaţie care consideră că:

„Progresele ştiinţei se apreciază după gradul de fineţe şi precizie pe care îl pot

atinge manipulările sale de laborator”1.

Dar, un experiment de laborator este o situaţie artificilă în care

cercetătorul manipulează unii factori (variabile independente) minimalizând

importanţa altora, care nu-l interesează în acel moment (variabile externe

controlate) şi măsoară variabilele dependente (y), care sunt rezultat al acţiunii

variabilelor independente (x). Specificul experimentului de laborator constă în

izolarea cât mai deplină a variabilelor explanatorii, fapt care conferă caracterul

de „situaţie artificială” acestui tip de experiment care se apropie de

„experimentul pur”, întâlnit în ştiinţele naturii.

În societate, însă, experimentul de laborator nu poate fi artificial.

Dimpotrivă, el modelează o situaţie socială şi nu are sens decât dacă se confruntă

cu practicile sociale. Aşa cum arăta psihologul social Robert Rosenthal,

experimentatorul comite uneori erori de observare, alteori falsifică prin omiterea

unor date şi modifică răspunsurile subiecţilor obţinând un comportament conform

ipotezelor sale. Acest fenomen este cunoscut şi sub numele de „Efectul

Rosenthal”. Autorul găseşte o corelaţie de R=0,48 (p=0,01) între erorile de

înregistrare şi erorile de calcul ale experimentului. Referitor la efectele

neintentionate provocate de experimentator asupra comportamentului subiecţilor,

Rosenthal remarcă faptul că statusul social, sexul, comportamentul cordial şi

simpatia, provoacă modificarea răspunsurilor.

Subiecţii de experiment introduc şi ei numeroase distorsiuni. Cel mai

adesea în experimentele sociologice de laborator sunt folosiţi studenţi de la

sociologie şi psihologie, care prin statusul lor distorsionează concluziile (acest

mod de racolare a studenţilor ca subiect de experiment este numit „Drosophila

psihosociologica”.)

1

Oricum, important, pentru experimentul sociologic de laborator, este

motivaţia participării subiecţilor (benevolă sau/şi voluntară, remunerată,

inconştientă – copii, mai ales). Participarea voluntară, induce, totuşi, multiple

distorsiuni în experimentul sociologic. Sintetizând rezultatele la care s-a ajuns în

cercetarea problemei participării voluntare în experimentele psiho-sociologice,

Robert-Rosenthal remarcă faptul că eşantioanele de voluntari diferă considerabil

de populaţia ne-voluntară prin următoarele caracteristici:

a. subiecţii voluntari în experiment dau dovadă de capacitate intelectuală

superioară;

b. ei sunt mai interesaţi şi au o motivaţie mai puternică;

c. sunt mai puţin convenţionali;

d. sunt mai tineri, mai puţin autoritari etc.

Experimentul de teren

Acest experiment este definit ca „cercetare bazată pe cunoştinţe teoretice,

în care experimentatorul manevrează o variabilă independentă într-o situaţie

socială reală, în vederea verificării unor ipoteze” 1.

Deci, subiecţii sunt observaţi în mediul lor socio-natural, ceea ce elimină

artificializarea.

Subiecţii, fiind puşi să acţioneze în condiţiile naturale ale existenţei lor

sociale, variabilele independente (x) au caracteristici reale, deci, întâlnite în

situaţiile obişnuite ale existenţei subiecţilor. Experimentatorul – de cele mai

multe ori – nu influenţează prin prezenţa sa situaţia experimentală, iar motivarea

participării este determinată de situaţia socială reală. Experimentul de teren,

numit uneori şi experiment natural, prin desfăşurarea lui în situaţii sociale reale

se apropie de cercetarea sociologică de teren, păstrând totuşi, ca o caracteristică

definitorie „manevrarea variabilelor”.Experimentatorul introduce un factor

experimental în situaţia socială pe care o studiază, spre deosebire de cercetarea

de teren unde cercetătorul alege situaţia socială, fără a încerca să o modifice.

1

Experimentele de teren sunt foarte variate. Astfel, după posibilitatea

cercetătorului de a manipula variabilele independente se disting2

- experimentul de teren PASIV (în care cercetătorul nu manipulează

variabile, se mărgineşte doar să anunţe o schimbare a situaţiei şi înregistrează

reacţia subiecţilor (observaţie provocată sau pseudo-expriment) sau caută să

stabilească înlănţuirea factorilor care au generat o anumită situaţie (ex post

facto).

- experimentul de teren ACTIV se caracterizează prin manipularea

efectivă a variabilelor în condiţii naturale. El poate fi de 2 feluri;

- activ direct (în care cercetătorul introduce factorii experimentali)

- activ indirect (în care variabilele independente sunt introduse de

decidenţi, manageri etc.) sau sunt generaţi de situaţii şoc (incendii, cutremure,

inundaţii, etc.).

Sociologul cunoştea situaţia anterioară şi este prezent în momentul

introducerii sau producerii factorilor care schimbă situaţia socială, înregistrându-

le efectele.

De asemenea, după durata de timp a experimentului, acesta poate fi:

- experiment instantaneu (în care factorul experimental acţionează doar

câteva fracţiuni de secundă (explozie, cutremur).

- experiment de durată (se extinde pe luni sau ani)

Factorul experimental poate fi introdus o singură dată sau în repetate

rânduri, poate fi simplu, dar şi foarte complex. La fel, situaţia experimentală

poate fi restrânsă la o colectivitate puţin numeroasă (clasă, echipă) dar şi la

nivelul unei zone (judeţ, ţară, continent, etc.).

Septimiu Chelcea prezintă etapele cercetării experimentale:I. Alegerea problemei

II. Alegerea variabilelor explicative în funcţie de ipoteza avansată: variabila independentă — "dacă" şi cea dependent "atunci";

III. Stabilirea situaţiei experimentale: de laborator sau de teren;IV. Stabilirea subiecţilor în grupul experimental şi de control;V. Manipularea şi măsurarea variabilelor;

VI. Prelucrarea datelor experimentale.

2

Sublinierea dificultăţilor ce stau în faţa sociologului pentru realizarea unui experiment autentic nu înseamnă respingerea în principiu a acestei metode, ci atenţionarea asupra specificului aplicării ei în viaţa socială.

BIBLIOGRAFIE

- Boudon, Raimond – Tratat de sociologie, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994;

- Cazacu, Aculin şi Bădescu, I. - Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Univ. Bucureşti, 1981;- Chelcea, Septimiu – Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Şt. Şi Enciclop., Bucureşti, 1975;- Chelcea, Septimiu – Experimentul în psiho-sociologie, Ed. Şt. Şi Enciclop., Bucureşti, 1982;

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate