WM ШШІЩЁ - core.ac.uk · Tudor Arghezi şi Ion Minulescu, care descind din Eminescu, si pe Ion...

4
BIEL, ÜN1Y. CLÜJ-S Eiü Exempteriez ві P ROPRIETAR» SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU 23-25 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, ION LUGOSIANU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorităţi ;i instituţii 1600 lei particulare 12 larii 800 „ 6 luni 430 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI I Str. Brezolanu 23—TI TELEFON 3.30.10 Apare de 3 ori pe lună PREŢUL 30 LEI ANUL LIII Nr. 34-35 Miercuri 20 DECEMBRIE 1944 „ÎNTOARCERII LA CLASICISM" II de GEORGE PUTNEANU Interesul pentru literatura clasică, aşa dar, manifestat de Întreaga generaţie a criticilor formaţi la şcoala estetică, nu poate fi un indiciu vremea noastră tinde spre cla- sicism Nu se poate vorbi nici de o convertire a criticilor. Mărturisit, ei rămân pe poziţiile lor, credincioşi prin- cipiilor estetice. Gustul pentru clasici trebue sa-1 aibă orice intelectual. Cititorul cult de astăzi va afla în clasicism lumea senină şi potolită a bunicilor; îşi va regăsi, poate, şi copilăria. Iar criticul va da peste sectorul cel mai interesant şi bogat din literatura noastră, care conţine încă zone umbroase, necercetate. Cu atât mai mult îi incumbă, deci, criticului literar sarcina delicată de a cerceta acest sec- tor, pentru a răsturna unele prejudecăţi învechite pri- vitoare la clasici, pentru a controla soliditatea judecă- ţilor estetice ale trecutului şi pentru a le descoperi noui valori. Devotamentul cald faţă de întreaga noastră tra- diţie literară, mărturisit de cei trei coautori critici în pieiaţa primului volum din Istoria literaturii române moderne, îşi găseşte astfel deplin justificarea. Există oameni cu mult bun simţ şi gust literar, ca Al. Philippide, de pildă, care văd întoarcerea la clasici ca o măsură de judecată a prezentului. împrietenirea cu clasi- cii, scrie Al. Philippide, aparţine în totdeauna iniţiativei proprii. Este o experienţă pe care un om cu gustul culturii trebue să o facă, fără prejudecăţi şi cu spiritul critic imţtact Este unul din rarele prilejuri de a ne apropia în viaţă de ceeace este într'adevâr durabil. Asta ne ajută conside- răm actualitatea cu priviri poate mai potolite, dar in ace- laşi timp mai statornice şi mai adânci, obişnuindu-ne descoperim şi în puhoaiele trecătoare ale prezentului ceea- ce este menit dureze. (Inoarcerea la clasici, Vremea, Aprilie 1942). Nu ştiu ce vrea înţeleagă Al. Philippide prin puhoiele trecătoare ale prezentului, dacă nu cumva diferitele cu- rente moderniste. Este cunoscută, de altfel, atitudinea sa antimcdernistă, manifestată atât teoretic, prin mărturisiri deschise, cât şi în domeniul realizărilor pcetice, tinzând spre poemul clasic, amplu, organizat, clar, cu strofe, ritm şl rimă restricţii ce nu sunt pe placul moderniştilor. Pre- tenţia lor îi ironizează autorul frumosului poem „Palatul", e de a descoperi date sufleteşti nouă. Ei sunt căutători de Atlantide şi Patagonii inexplorate. Adică căutători de simţire nouă, simţire moderna, ceeace e cu totul altceva decât simţirea epocilor precedente şi a contimporanilor care nu sunt modernişti. Ar fi ca şi cum de vreo cinc'spre- zece ani încoace sufletul omenesc s'ar fi schimbat în între, gime sau ar fi fost înlocuit cu altceva, care nu mai e suflet omenesc, cum toată lumea ştie, ci o plasmă psihică noua adusă de unde? din, Marte ori din petele solare, un suLet cu altă floră şi altă faună, o Americă nouă, mai multe A- merici, sute de Australii cu canguri necunoscuţi şi arbori care cresc cu rădăcinile în sus şi floriîe in pământ. Ramura naţional-tradiţionalistă a generaţiei actuale, situată pe axa Dacia Literară, Junimea Semănătorul Gândirea, vede altfel lucrurile. Alarmată de exagerările modernismului de import, ea strigă să ne întoarcem la cla- sici efectiv, luându-i ca model, nu citindu-i numai. Mode- lele mai des citate sunt Eminescu şi Alecsandri. Pentru exponenţii artei clasice şi naţionale, modernis- mul cosmopolit îndreaptă literatura noastră pe căi greşite, streine de spiritualitatea neamului şi bunele tradiţii clasice Libertăţile proclamate de modernişti şi esteticul în numele căruia invocă aceste libertăţi, au dus la sărăcia fondului literaturii actuale, la îndepărtarea eticului şl etnicului din literatură şi la obscurizarea expresiei literare. Poezia a devenit un artificiu lexical, o îngrămădire de imagini fără nici un conţinut, un joc de cuvinte după capriciile u- nor poeţi improvizaţi. Iar romanul actual nu e altceva de cât patologie. Singura salvare a literaturii noastre din haosul modernist ar fi întoarcerea la clasicism. Pentru Nicolae Roşu, critic de factură tradiţională, mo- dernismul este zăpăceală modernistă, ostentaţie gălăgioasă ţi originala, gol literar, ostentaţie verbalistică, sarabandă tenebroasă, etc. Nu recunoaşte modernismului niciun fel de merit. Singura concesie ce o face şcoalei moderniste este recunoaşterea, ironică, a originalităţii sale, atribuindu-i epitetul de ostentaţie gălăgioasă şi originală (!) Când pri- vim în urmă, declară el, suntem nevoiţi recunoaştem modernismul a fost o pauză în evoluţia poeziei, un gol li- terar pe cât de sonor, pe atât de sterp. In concluzie, sun tem nevoiţi să ne întoarcem la poezia clasică situată pe «xul tradiţiei autohtone. Oricât am reciti pe Mihai Emi- nescu şi pe Vasile Alecsandri, nu ar fi de prisos. (Efemeri- de poetice, R. F. R. IX. 4). Deci înapoi la Alecsandri şi Eminescu la 1870. Dece, în definitiv, nu ne-am întoarce la Asachi şi Conachi? Şi ei sunt doar clasici. Dintre contemporani, Nicolae Roşu recunoaşte pe Tudor Arghezi şi Ion Minulescu, care descind din Eminescu, si pe Ion Pillát,. care continuă poezia tradi- ţională şi patriarhală a lui Alecsandri. Pe toţi aceştia îi încadrează în neoclasicism. Pare curioasă această împerechere între tradiţionalişti şi modernişti. Ea e în contradicţie cu afirmaţia moder- nismul esite un gel literar pe cât de sonor, pe atât de sterp. Iată deci că, de vreme ce 1-a dat pe Arghezi, modernismul nu-i chiar atât de gol, senior şi sterp, cum susţinea cu doi ani în urmă, în Efemeride poetice. Dar pentru ca afirmaţia aibă totuşi valoare, îl aşează pe Arghezi printre neoclasici. Toate sunt posibile in epoca aceasta a marilor erori. Dair noi nu putem trece cu vede- rea peste eroarea înregimentării lui Arghezi şi Minulescu printre clasici sau neoclasici. Poate în felul acesta s'a făcut dreptate poetului atât de mult contestat tocmai de cei din tabăra tradiţionaliştilor, astăzi recunoscut ca unul dintre ei. Iată-1, însfârşit, şi pe Arghezi, etichetat in raft ca o sticlă de vin. alături de Alecsandri. Dacă ar trăi Ovid Densuşianu, i-ar fi dat o frumoasă replică. Argbezi clasic ! Cum? Rebelul Arghezi, autorul faimoaselor Agate negre, al Blestemelor şi al Fă- tălăului; spaima cucoanelor cu fete la pension; pamfleta- rul vehement delà Facla şi Cronica, aşezat printre neocla- sici? Nu ştiu cum se simte Arghezi în vecinătatea bardului delà Mirc'eşti, despre care a scris odinioară In Linia dreaptă rânduri ca acestea: Alecsandri delectează, pe oamenii cu „bun simţ" finainmiar, cu logică birocrată, prin ministere, maşin'şti ai Bursei, suflete rubiconde ale formelor admi- nistrative. Cum spuneam, toate sunt posibile azi, chiar a- utorul futurismului ajungă venerat profesor şi membru al Academiei, iar Tudor Arghezi printre clasici. înregimen- tarea scriitorilor în şcoli şi curente literare poate da naşte- re la cele mai confuze interpretări. Dar despre această eroare a istoriei literare nu e locul să ne ocupăm aici. Eugeniu Todoran, alt militant al întoarcerii, de astă dată spre neoclasicism, procedează mai radical decât Nicolae Roşu. Exclude din neoclasicism — în care îl aşează pe Emi- nescu simbolismul şi pc Arghezi. Simbolismul este o formulă la care au aderat cei care nu se pet integra în spiritualitatea neamului, cei care depăşind tradiţia încear- realizeze o artă internaţională. Şi mai departe : Sim- bolismul, ca o excesivă înclinare spre elementele formale (Urmare în pag. A păşit in viaţă, braţ la braţ cu secolul XX; s'ar putea spune: inaugurând prin naş- terea şi—în continuare—prin prezenţa sa în literatură a- cest secol de metal şi lumi- nă. Helen Grâce s'a născut la 1900 deci într'o epocă în care sfârşitul lumii era so- cotit îndeajuns de apropiat. Dacă lumea nu s'a isprăvit prea curând, printrun cata- clism general, da,că existenţa cotidiană a două miliarde de suflete nu s'a sfârşit pentru totdeauna aceasta se da- tor este desigur faptului că — dala 1900 — de ia începutul veacului 20, acţiunile omului noului secol, au început capete o viteză extraordinară spre a recupera puţinul timp pe care-1 mai avea de trăit omenirea. Şi cum pentru tac ticoşii locuitori al veacului 19, era nevoie de 3 săptămâni pentru o călătorie care în se- colul 20 necesita cam o ju- mătate de oră, e uşor de înţe- les cât timp a fost recuperat pentru existenţa celor 2 mi- liarde. Calculul anachronic şi înapoiat al celor din secolul 19. cari prevedeau lumii o scurtă existenţă de încă vreo câteva decenii, au fost depă- şite de recordurile de viteză ale noului secol, în al cărui cuprins performanţele cresc continuu. E fatal ca recupe- rând mereu timp, prin ins- taurarea unui ritm cât mai accelerat de viaţă, înde- părtăm la Infinit SFÂRŞI- TUL LUMII. Parmenides demonstra o săgeată pornită din arcul arcaşului, nu va ajunge nici- odată la ţintă, deoarece: a) pentrucă săgeata să a- jungă deia punctul de ple- care până la ţintă, trebue parcurgă jumătate de drum; b) pentru a parcurge ju- mătatea de drum ce-i mai rămâne rp,nă la ţintă, săgea- ta trebue parcurgă încă o jumătate din drumul rămas; ŞI aşa la infinit, deci să- geata nu va ajunge niciodată la ţintă. Ea va pluti veşnic prin aer, pentrucă d cât de mică distanţă, poate fl îm- părţită într'un număr infinit de distanţe (asta e o a- xlomă). Deci sfârşitul lundi poate fi îndepărtat la infinit, dacă vom şti să accelerăm preocu părlle. Helen Grâce Carlisle este grăbită şl intrepidă, o ade- vărată newyorkezăj Brunetă — aproape negricioasă mică aproape agitată are câteva cotingenţe super- ficiale şi exterioare cu fata americană a căreia curiozi- tate depăşeşte femeia şi a cărei cultură depăşeşte con- formaţia culturală. A pornit în viaţă cu capul înainte, năpustindu~se aproa- pe, cum se obişnueşte în A- merica. A nimerit în Europa şi Eu- ropa nu i-a permis să-şi a- propie nimic altceva decât experienţa (pe acest conti- nent bătrân, de foarte multe veacuri) nu este la tnodă de- c|ît experienţa) dar o expe- rienţă pură, fără prejudecata vârstei. La 'nceputul Europei s'a oprit. In Anglia. WM I ШШІЩЁ EXISTENTA ABISALĂ IN OPERA LUI DOSTOIEWSKI ADINA PAULA MOSCU La munte SCRIITORI AMERICANI de VALERIU POPOVICI Mai întâi învăţase câteva meserii, pentru a avea un pretext să-şi părăsească fa- milia (aceasta se întâmpla în 1919). Un an mai târziu-- după traversarea Atlanticului —- n i m e r e ş t e la Londra, unde se căsătoreşte întâmplător. Apoi trece în Franţa unde depune o muncă extraordi- nară, în mod special şi anu- me spre a nu lua contact cu spiritualitatea franceză, pe vremea aceia destul de puţin constructivă, deşi grandioasă. De exemplu lucra extraor- dinar la Maternitatea din Chjâlons - sur - Mame, unde spectacolul oferit de Vatelnu e poezie câtuşi de puţin. Aici a cunoscut mizeria fetidă, ne- poetică, maternitatea inte- rioară, de un realism dur, necontenit sfâşietor. Alături de quakeri, Helen învăţase nu mai tremure în faţa spec- tacolelor materne, măture şi speOe cot la cot cu rea- litatea vieţii. In câteva spitale, viitoarea autoare şi-a identificat per- sonalitatea în sentimentele răvăşite ale internaţilor, şi-a confruntat pornirile cu ale altora, a făcut tot ce i-a stat în putinţă, să se pună de a- cord cu ea însăşi. S'a angajat meargă mai departe, în regiunile devas- tate, alături de comisia ame- ricană de ajutor. Dacă n'am puteam fi con- sideraţi ca prea galanţi cu larousse-urile de tot felul, am da şi unele amănunte. Ceeace se mal poate spune, e că 60 de zile mai pe urmă, a zăcut în febră — o fericită febră — în care timp — ve- deţi ! —- a scris „MOTHERS CRY" („Ţipăt de mamă") în- tr'o cameră „mobilată" de dimensiunile şi conformaţia celor din roman. Atât despre linguri. Fiecare luă câte o lin- Helen Grace Carlisle. gură. Mama lipi marea pâine Mult mai mult se poate ungurească pe pieptul el. si T c e e a c e m c e p e p e P* 1 »™*» s e Pentru zisul om echilibrat şi normal, opera lui Dostoiewski re- prezintă o lume neînţeleasă, me- nită turbure liniştea lui su- fletească, într'adevâr, citind ro- manele acestui mare scriitor rus, eşti siiit cobori într'o regiune subterană, în care lucrurile se petrec cu totul altfel decât în lumea obişnuită. Drumul este prăpăstios, plin de contraste ; sbuciumul sufletesc al eroilor dostoiewskieni te ridică până la înălţimea extazului, sau te co- boară în infernul nebuniei. Su- ferinţa şi chinul însoţesc pretu- tindeni acest drum ce duce în- tr'o lume nouă , cu dimensiuni sufleteşti neexplorate. Dostoiewski, în această lume abisală, luptă împotriva eviden- ţelor. Lupta este dusă pentru valorile supreme ale omenirii şi e purtată de nevropaţi. Ocolind calea normală a metodelor logi- ce, ei se folosesc de drumul ira- ţionalului, pentru a răsturna or- dinea naturală şi a extrage din subsolul trăirii abisale, adevă- rul. Este un procedeu cu totul deosebit de cel practicat prin investigaţia ştiinţifică. După concepţia lui Dostoiewski, nu- mai un om care depăşeşte fiinţa lui contingenţă poate întrezări lumina adevărului. El nu crede de IONEL NEAMTZU Cu cât suferinţa e mai mare, cu atât o iubeşte mai mult Do- stoiewski. Ea e calea ce duce spre extaz, drumul binecuvântat al transfigurării. Fraţii Karama- zov, fiii săi spirituali, aleargă după suferinţă, cum aleargă o- mul normal după bunurile vie - ţii. „Ei mizează asupra forţelor necunoscute, provoacă destinul". Temperamentele lor determină manifestări ale spiritului de o intensitate extremă. Cei patru fraţi Karamazov sunt nişte na- turi problematice, dominate da instincte tiranice. La fel şi acel ciudat personagiu, Stavroghin, sau Kiriloff, etc. O sete primiti- de vieaţă îi domină şi totuşi ei se nărue în mod voit în abi- sul suferinţei- şl dezacordului, procedând la o revizuire totală a problemelor. spune despre opera sa, care se compune — în mod special din MOTHERS CRY (i se spue în româneşte „Carne din carnea mea") şi „Sunt nevasta lui". Intre aceste două cărţi, He- len Grace se desprinde aşa cum e şi mai ales aşa cum vrea pară arată. Amănuntele actelor sale de cu un cuţit ascuţit începu taie pâinea felii. (Sunt nevasta lui) Nimic nu e mai interesant decât studiul lucrurilor şi ideilor cari prisosesc într'o construcţie şi mai ales în construcţia unui roman. He, len Grace se preocupă mai ales de propria-i existenţă 11- americanism sunt surprinză-/ terară, muncind pentru asta toare, dacă, ne gândim fundamental — că Helen Grace este îngrijorător de ".r'dică (universal controla- tă) în descrierea personaj elor sale materne, aşezate la locul lor social, bălăcindu-şi trud- dard, nie vrednicele lor nţiini în apa săpunată ce înconjură rufele murdare, şi umflate de apă din balie, ducându-şi existenţa între balustrade şi etaje suspendate, în colţur ca o dactilografă ordinară care speră să-şi câştige lu- nara pereche de ciorapi de mătase şi masa — cu vin de e posibil într'unul din nu- meroasele restaurante stan- Autoarea ne vorbeşte aşa, în momentele ei de conştiin- ţă terorizatoare : „Intr'o zi, tocmai când am terminat servesc prânzul termină tot pe pământ Numai ceeace trece dincolo de dimen- siunile timpului şi ale spaţiului şi ceeace e înafară de istorie, este valabil. Nu această lume a raţiunii este cea adevărată, şi nu raţiunea este mijlocul de a afla adevărul. Raţiunea, în faţa că- reia omul se închină, nu admite nicio autoritate înafară de ea şi pretinde fie adorată. Dar, după cum susţine gânditorul rus Cestov, ea nu este potestas cla- vium, cu care poţi deschide toate uşile adevărului. Există pe lângă ea un alt drum, mai ne- bătătorit, pe care omul abisal al lui Dostoiewski umblă demult şi care-1 duce mai repede la scop. Psihologii văd în boală o stare anormală, pe când Dostoiewksi vede în ea o înălţare spre ade- vărurile ultime. El a iubit sufe- rinţa ca pe o tovarăşe de care nu s'a despărţit toată vieaţa. Ti- Dostoieweki prezintă ш opera sa psihologia obs^uiă, subtera- nă, pornirile întunecate. Ele- mentele subconştiente joacă aici roiul cel mai important. Miste- rul sufletului slav este redat în toată adâncimea lui. Acesta ăi- icra de cel european, ia care do- mină de obicelu o singură tră- sătură sau facultate în jurul că- reia se grupează celelalte ten- dinţe. Sufletul slav e profund şi complicat ; el este determinat de existenţa abisală, de tendinţele contradictorii, de adâncimea psi- mizere de metropolă, printre a tuncl când Artie şi Danny D u r i l e sate sunt culese mai mult hică. Deaceea el rămâne ade- pereţi fumurii, ornamente e e reîntorseserâ de'.a şcoală d i n re snul patologic ; maladia şi seori neînţeles de Europenii or arse şi podele protestatoare 4 % N D s ' a sunat la uşă şi când v i c i u l s u n t m e r e u D r e z e n t e la ei bişnuiţi cu claritatea. paşilor prea apăsaţi " t e n s i u n e a l o r psihică, nevro- ' —. za, svârcolfrea diabolică de po- . ~~~ (Urmare in pag. i-a). sedaţi, fac din vieaţa lor un iad. (Urmare în pag. 4-a) VLADIMIR FR3EMU O lume a sentimentelor ce traversează veacurile, delà Adam până la ultimul om ; sentimente cari vor continua să traverseze veacurile, îm- potriva oricăror obstacole. Deaceia opera autoarei ame- ricane e perfect valabilă pen- tru soţia lui Sofocle ca şi pentru cea a lui Tom Jone«, care ne va naşte precis în anul 2000. Stângăcia (acestui gen de operă — pe care n'a inaugu- rat-o Grace — dar căruia (în cursul unei veşnice ştafete) îi poartă făclia. Deci, dacă Helen Grace nu şi-a întrebuinţat agilitatea rasei şi viteza înăseută — în opera sa — e probabil din cauză că — femeia fiind şi-a consumat aces-te două calităţi primordiale, obosind în cursa purtării flăcării, în cumul marei ştafete trans- versale. Acestea fiind destul de stângaci explicate, pentru a fi permis şi cititorului să-şi construiască nişte păreri, pu- tem continua analiza operii. „Am făcut cu cuvintele, ceia ce am văzut că fac sculptorii cu huma". Nu ştim dacă au- toarea a văzut ce fac scuip torii cu huma sau cu alt ma- terial neconstructiv care-şi modifică dor forma, dar e cert sculptorii au de în- văţat delà ea. Anume, au de învăţat pre- lucrarea asta a cuvintelor şi în continuare a sentimente- lor, frământarea lor atentă, înainte de a fi elaborate, în- săilarea lor ou realitatea, un fel de broderie, de decorativ sufletesc, sculptat cu dalta minţii şl a pătrunderii în subiect şl între obiecte: Mama luă o cârpă udă şi şterse muşamaua de pe ma- să. Era uzată ,sl{işiată în mai multe locuri şi lăsa se vadă spaţii mari umde copiii se amuzaseră rozând supra- faţa pentru a na mai lăsa decât pânză de desubt. Mami turnă supa în farfurii, puse cinci farfurii pline pe masă, una lângă alta şi strigă : „Hai vemiţi la masă". Gertié şi S am luară fiecare câte o farfurie. Mama aruncă CRÀCIUN SĂRAC Crăciunul literar din anul acesta e să- rac. Nici o carte nouă, sau prea puţine cari să-ţi trezească interesul — şi edi- turile şomează. Pe lângă criza de zahăr, gaz, sare, lemne, untdelemn, tutun, chibrituri, etc., scriitorii şi cu ei laolaltă editorii au de luptat cu o nouă criză: lipsa hâr- tiei. Cărţile câte au mai putut apară s'au tras pe hârtie ordinară de ziar şi ziarele au şi ele de [suferit. Mult timp, din pricini rămase încă nelămu- rite, au apărut în câte două sau patru pagini. Ba unele dintre ele, ca să nu-şi ştirbească şi creditul moral de care se bucură în rândurile cititorilor, au mai adăugat formatului obişnuit (adică for- matului cu care începusem a ne deprin- de în ultima vreme), câte un sfert sau câte o jumătate de pagină „în plus". Scriitorul X care face oficiul de pu- blicitate pe lângă editura Y, ne-a îm- părtăşit vestea patronul nu are tre- cut în program nici o carte nouă. Scumpirea excesivă a tiparului şi lipsa hârtiei au făcut din opera literară o marfă cu totul inaccesibilă pungilor mijlocii. Cartea pe care, de pildă, ai cumpărat-o luna trecută eu şapte sau opt sute de lei, acum- costă de patru ori atât. Nici un editor nu se mai în- cumetă- tipărească, şi dacă totuşi se mai găsesc unii care s'o facă, aceia nSu tipăresc cărţi noui, ci caută lichi- deze angajamente mai vechi. Aşa, de pildă, opul apărut zilele trecute nu este propriu zis o noutate. Cartea s'a cules încă de acum câteva luni şi zaţul a tre- buit aştepte în tipografie, până ce de LIVIU BRATOLGVEANU editorul a făcut rost de hârtia necesară. Intre riscul de-a renunţa la „materia" culeasă şi procurarea „pe sub mână", cu preţ de speculă, a sulurilor de hâr- tie trebuitoare, e de preferat ultima cale. Aşa, cel puţin, învestind parale în plus, rămâne în picioare posibilitatea recuperării sumelor vărsate la tipogra- fie. Cine ştie? Chiar fixând preţul unei cărţi la 2800 lei (bineînţeles numai pe coperta primei ediţii, fiindcă celelalte ar putea atingă cifre astronomice) t te poţi aştepta la un câştig care să-ţi taie pofta de-a mai încerca şi alte aven- turi editoriale. Aşa dar, Crăciunul literar din anul acesta va fi sărac. In locul tichetelor cari vesteau, amatorlor de carte, ^ul- timele noutăţi", nu-i exclus ca djmnii librari afişeze altele de un format sporit, în care aducă la cunoştinţa „onor clientelei" poate găsi la pre- ţul nestatornic al „ultimei zile", zahăr, untdelemn sau făină de patiserie pentru cozonaci. i i Scriitorul, ca orice rege neîncoronat al visului, nu va avea decât de reflec- tat. Dar nu la făina de patiserie care nu-l interesează, sau la mia de kilo- grame de lemne pe -are n'o poate nici măcar râvni, ci la crăciunurile literare de altădată. Adică la acele crăciunuri „îmbelşugate", de acum şapte sau opt ani, când cu preţul ultimului manuscrSs depus, în mâinile editorului, între al- tele îşi mai putea pingeli o pereche de pantofi, sau mai putea nădăjdui la câ- teva pachete de tutun ordinar cu care să-şi petreacă urâtul şi sărăcia sfintelor sărbători ale Crăciunului. „UNIVERSUL LITERAR" SE REORGANIZEAZĂ . Numărul viitor al revistei noastre va apărea la 15 Ianuarie 1945, intr'o formă nouă şi cu cele mai alesă colaborări.

Transcript of WM ШШІЩЁ - core.ac.uk · Tudor Arghezi şi Ion Minulescu, care descind din Eminescu, si pe Ion...

BIEL, ÜN1Y. CLÜJ-S Eiü

Exempteriez ві

P R O P R I E T A R »

SOC. A N . „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU 23-25 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, ION LUGOSIANU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov

A B O N A M E N T E : autorităţi ;i instituţii 1600 lei particulare 12 larii 800 „

6 luni 430 „

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA

BUCUREŞTI I Str. Brezolanu 23—TI

T E L E F O N 3.30.10

Apare de 3 ori pe lună

P R E Ţ U L 30 L E I

A N U L L I I I N r . 34-35

Miercuri 20 DECEMBRIE 1944

„ Î N T O A R C E R I I L A C L A S I C I S M " II de GEORGE PUTNEANU

Interesul pentru l i teratura clasică, aşa dar, manifestat de Întreaga generaţie a criticilor formaţi la şcoala estetică, nu poate fi un indiciu că vremea noastră tinde spre cla­sicism Nu se poate vorbi nici de o convertire a criticilor. Mărturisit, ei r ămân pe poziţiile lor, credincioşi prin­cipiilor estetice. •

Gustul pentru clasici trebue sa-1 aibă orice intelectual. Cititorul cult de astăzi va afla în clasicism lumea senină şi potolită a bunicilor; îşi va regăsi, poate, şi copilăria. Iar criticul va da peste sectorul cel mai interesant şi bogat din li teratura noastră, care conţine încă zone umbroase, necercetate. Cu a tâ t mai mult îi incumbă, deci, criticului literar sarcina delicată de a cerceta acest sec­tor, pentru a răs turna unele prejudecăţi învechite pri­vitoare la clasici, pentru a controla soliditatea judecă­ţilor estetice ale trecutului şi pentru a le descoperi noui valori. Devotamentul cald faţă de întreaga noastră tra­diţie literară, mărturisit de cei trei coautori critici în p ie ia ţa primului volum din Istoria literaturii române moderne, îşi găseşte astfel deplin justificarea.

Există oameni cu mult bun simţ şi gust literar, ca Al. Philippide, de pildă, care văd întoarcerea la clasici ca o măsură de judecată a prezentului. împrietenirea cu clasi­cii, scrie Al. Philippide, aparţ ine în totdeauna iniţiativei proprii. Este o experienţă pe care un om cu gustul culturii trebue să o facă, fără prejudecăţi şi cu spiritul critic imţtact Este unul din rarele prilejuri de a ne apropia în viaţă de ceeace este într 'adevâr durabil. Asta ne ajută să conside­răm actualitatea cu priviri poate mai potolite, dar in ace­laşi timp mai statornice şi mai adânci, obişnuindu-ne să descoperim şi în puhoaiele trecătoare ale prezentului ceea­ce este menit să dureze. (Inoarcerea la clasici, Vremea, Aprilie 1942).

Nu ştiu ce vrea să înţeleagă Al. Philippide prin puhoiele trecătoare ale prezentului, dacă nu cumva diferitele cu­rente moderniste. Este cunoscută, de altfel, atitudinea sa antimcdernistă, manifestată a tâ t teoretic, prin mărturisiri deschise, cât şi în domeniul realizărilor pcetice, tinzând spre poemul clasic, amplu, organizat, clar, cu strofe, r i tm şl rimă restricţii ce nu sunt pe placul moderniştilor. Pre­tenţia lor îi ironizează autorul frumosului poem „Palatul", e de a descoperi date sufleteşti nouă. Ei sunt căutători de Atlantide şi Patagonii inexplorate. Adică — căutători de simţire nouă, simţire moderna, ceeace e cu totul altceva decât simţirea epocilor precedente şi a contimporanilor care nu sunt modernişti. Ar fi ca şi cum de vreo cinc'spre-zece ani încoace sufletul omenesc s'ar fi schimbat în între, gime sau ar fi fost înlocuit cu altceva, care nu mai e suflet omenesc, cum toată lumea ştie, ci o plasmă psihică noua adusă de unde? din, Marte ori din petele solare, un suLet cu altă floră şi altă faună, o Americă nouă, mai multe A-merici, sute de Australii cu canguri necunoscuţi şi arbori care cresc cu rădăcinile în sus şi floriîe in pământ.

Ramura naţional-tradiţionalistă a generaţiei actuale, s i tuată pe axa Dacia Literară, Junimea — Semănătorul — Gândirea, vede altfel lucrurile. Alarmată de exagerările modernismului de import, ea strigă să ne întoarcem la cla­sici efectiv, luându-i ca model, nu citindu-i numai. Mode­lele mai des citate sunt Eminescu şi Alecsandri.

Pentru exponenţii artei clasice şi naţionale, modernis­mul cosmopolit îndreaptă li teratura noastră pe căi greşite, streine de spiritualitatea neamului şi bunele tradiţii clasice Libertăţile proclamate de modernişti şi esteticul în numele căruia invocă aceste libertăţi, au dus la sărăcia fondului literaturii actuale, la îndepărtarea eticului şl etnicului din l i teratură şi la obscurizarea expresiei literare. Poezia a devenit un artificiu lexical, o îngrămădire de imagini fără nici un conţinut, un joc de cuvinte după capriciile u-nor poeţi improvizaţi. Iar romanul actual nu e altceva de cât patologie. Singura salvare a literaturii noastre din haosul modernist a r fi întoarcerea la clasicism.

Pentru Nicolae Roşu, critic de factură tradiţională, mo­dernismul este zăpăceală modernistă, ostentaţie gălăgioasă ţ i originala, gol literar, ostentaţie verbalistică, sarabandă tenebroasă, etc. Nu recunoaşte modernismului niciun fel de merit. Singura concesie ce o face şcoalei moderniste este recunoaşterea, ironică, a originalităţii sale, atribuindu-i epitetul de ostentaţie gălăgioasă şi originală (!) Când pri­vim în urmă, declară el, suntem nevoiţi să recunoaştem că modernismul a fost o pauză în evoluţia poeziei, un gol li­terar pe cât de sonor, pe a tâ t de sterp. In concluzie, sun tem nevoiţi să ne întoarcem la poezia clasică situată pe «xul tradiţiei autohtone. Oricât am reciti pe Mihai Emi­nescu şi pe Vasile Alecsandri, nu ar fi de prisos. (Efemeri­de poetice, R. F. R. IX. 4).

Deci înapoi la Alecsandri şi Eminescu la 1870. Dece, în definitiv, nu ne-am întoarce la Asachi şi Conachi? Şi ei sunt doar clasici.

Dintre contemporani, Nicolae Roşu recunoaşte pe Tudor Arghezi şi Ion Minulescu, care descind din Eminescu, si pe Ion Pillát,. care continuă poezia tradi­ţională şi patr iarhală a lui Alecsandri. Pe toţi aceştia îi încadrează în neoclasicism.

Pare curioasă această împerechere între tradiţionalişti şi modernişti. Ea e în contradicţie cu afirmaţia că moder­nismul esite u n gel literar pe cât de sonor, pe a tâ t de sterp. Ia tă deci că, de vreme ce 1-a dat pe Arghezi, modernismul nu-i chiar a tâ t de gol, senior şi sterp, cum susţinea cu doi ani în urmă, în Efemeride poetice.

Dar pentru ca afirmaţia să aibă totuşi valoare, îl aşează pe Arghezi printre neoclasici. Toate sunt posibile in epoca aceasta a marilor erori. Dair noi nu putem trece cu vede­rea peste eroarea înregimentării lui Arghezi şi Minulescu printre clasici sau neoclasici.

Poate în felul acesta s'a făcut dreptate poetului a tâ t de mult contestat tocmai de cei din tabăra tradiţionaliştilor, astăzi recunoscut ca unul dintre ei. Iată-1, însfârşit, şi pe Arghezi, etichetat in raft ca o sticlă de vin. alături de Alecsandri. Dacă ar trăi Ovid Densuşianu, i-ar fi dat o frumoasă replică. Argbezi clasic ! Cum? Rebelul Arghezi, autorul faimoaselor Agate negre, al Blestemelor şi al Fă­tălăului; spaima cucoanelor cu fete la pension; pamfleta­rul vehement delà Facla şi Cronica, aşezat printre neocla­sici? Nu ştiu cum se simte Arghezi în vecinătatea bardului delà Mirc'eşti, despre care a scris odinioară In Linia dreaptă rânduri ca acestea: Alecsandri delectează, pe oamenii cu „bun simţ" finainmiar, cu logică birocrată, prin ministere, maşin'şti ai Bursei, suflete rubiconde ale formelor admi­nistrative. Cum spuneam, toate sunt posibile azi, chiar a-utorul futurismului să ajungă venerat profesor şi membru al Academiei, iar Tudor Arghezi printre clasici. înregimen­tarea scriitorilor în şcoli şi curente literare poate da naşte­re la cele mai confuze interpretări. Dar despre această eroare a istoriei literare nu e locul să ne ocupăm aici.

Eugeniu Todoran, alt mili tant al întoarcerii, de astă dată spre neoclasicism, procedează mai radical decât Nicolae Roşu. Exclude din neoclasicism — în care îl aşează pe Emi­nescu — simbolismul şi pc Arghezi. Simbolismul este o formulă la care au aderat cei care nu se pet integra în spiritualitatea neamului, cei care depăşind tradiţia încear­că să realizeze o ar tă internaţională. Şi mai departe : Sim­bolismul, ca o excesivă înclinare spre elementele formale

(Urmare în pag.

A păşit in viaţă, bra ţ la braţ cu secolul XX; s'ar putea spune: inaugurând prin naş­terea şi—în continuare—prin prezenţa sa în l i teratură a-cest secol de metal şi lumi­nă. Helen Grâce s'a născut la 1900 deci într'o epocă în care sfârşitul lumii era so­cotit îndeajuns de apropiat. Dacă lumea nu s'a isprăvit prea curând, p r i n t r u n cata­clism general, da,că existenţa cotidiană a două miliarde de suflete nu s'a sfârşit pentru totdeauna — aceasta se da­tor este desigur faptului că — dala 1900 — de ia începutul veacului 20, acţiunile omului noului secol, au început să capete o viteză extraordinară spre a recupera puţinul timp pe care-1 mai avea de trăit omenirea. Şi cum pentru t a c ticoşii locuitori al veacului 19, era nevoie de 3 săptămâni

pentru o călătorie care în se­colul 20 necesita cam o ju­măta te de oră, e uşor de înţe­les câ t t imp a fost recuperat pentru existenţa celor 2 mi­liarde. Calculul anachronic şi înapoiat al celor din secolul 19. cari prevedeau lumii o scurtă existenţă de încă vreo câteva decenii, au fost depă­şite de recordurile de viteză ale noului secol, în al cărui cuprins performanţele cresc continuu. E fatal ca recupe­rând mereu timp, prin ins­taurarea unui r i tm cât mai accelerat de viaţă, să înde­păr tăm la Infinit SFÂRŞI­TUL LUMII.

Parmenides demonstra că o săgeată pornită din arcul arcaşului, nu va ajunge nici­odată la ţintă, deoarece:

a) pentrucă săgeata să a-jungă deia punctul de ple­care până la ţintă, trebue să parcurgă jumăta te de drum;

b) pentru a parcurge ju­măta tea de drum ce-i mai rămâne rp,nă la ţintă, săgea­ta trebue să parcurgă încă o jumăta te din drumul rămas;

ŞI aşa la infinit, deci să­geata nu va ajunge niciodată la ţ intă. Ea va pluti veşnic prin aer, pentrucă d cât de mică distanţă, poate fl îm­păr ţ i tă într 'un număr infinit de distanţe (asta e o a-xlomă).

Deci sfârşitul lundi poate fi îndepărtat la infinit, dacă

vom şti să accelerăm preocu părlle.

Helen Grâce Carlisle este grăbită şl intrepidă, o ade­vărată newyorkezăj Brunetă — aproape negricioasă — mică — aproape agitată — are câteva cotingenţe super­ficiale şi exterioare cu fata americană a căreia curiozi­tate depăşeşte femeia şi a cărei cultură depăşeşte con­formaţia culturală.

A pornit în viaţă cu capul înainte, năpustindu~se aproa­

pe, cum se obişnueşte în A-merica.

A nimeri t în Europa şi Eu­ropa nu i-a permis să-şi a-propie nimic altceva decât experienţa (pe acest conti­nent bătrân, de foarte multe

veacuri) nu este la tnodă de-c|ît experienţa) dar o expe­r ienţă pură, fără prejudecata vârstei.

La 'nceputul Europei s'a oprit. In Anglia.

WM I ШШІЩЁ EXISTENTA ABISALĂ

I N O P E R A L U I D O S T O I E W S K I

ADINA PAULA MOSCU La munte

SCRIITORI AMERICANI

de VALERIU POPOVICI

Mai întâi învăţase câteva meserii, pentru a avea un pretext să-şi părăsească fa­milia (aceasta se întâmpla

în 1919). Un an mai târziu--după traversarea Atlanticului —- nimereşte la Londra, unde se căsătoreşte întâmplător. Apoi trece în Franţa unde

depune o muncă extraordi­nară, în mod special şi anu­me spre a nu lua contact cu spiritualitatea franceză, pe vremea aceia destul de puţin constructivă, deşi grandioasă.

De exemplu lucra extraor­dinar la Maternitatea din Chjâlons - sur - Mame, unde spectacolul oferit de Vatelnu e poezie câtuşi de puţin. Aici a cunoscut mizeria fetidă, ne­poetică, materni ta tea inte­rioară, de un realism dur, necontenit sfâşietor. Alături de quakeri, Helen învăţase să nu mai tremure în faţa spec­tacolelor materne, să măture şi să speOe cot la cot cu rea­litatea vieţii.

In câteva spitale, viitoarea autoare şi-a identificat per­sonalitatea în sentimentele răvăşite ale internaţilor, şi-a confruntat pornirile cu ale altora, a făcut tot ce i-a s ta t în putinţă, să se pună de a-cord cu ea însăşi.

S'a angajat să meargă mai departe, în regiunile devas­tate, alături de comisia ame­ricană de ajutor.

Dacă n 'am puteam fi con­sideraţi ca p rea galanţi cu larousse-urile de tot felul,

am da şi unele amănunte . Ceeace se mal poate spune, e că 60 de zile mai pe urmă, a zăcut în febră — o fericită febră — în care t imp — ve­deţi ! —- a scris „MOTHERS CRY" („Ţipăt de mamă") în­tr'o cameră „mobilată" de dimensiunile şi conformaţia

celor din roman. Atât despre linguri. Fiecare luă câte o lin-Helen Grace Carlisle. gură. Mama lipi marea pâine

Mult mai mult se poate ungurească pe pieptul el. si T c e e a c e m c e p e p e P*1»™*» s e

Pentru zisul om echilibrat şi normal, opera lui Dostoiewski re­prezintă o lume neînţeleasă, me­nită să turbure liniştea lui su­fletească, într'adevâr, citind ro­manele acestui mare scriitor rus, eşti siiit să cobori într'o regiune subterană, în care lucrurile se petrec cu totul altfel decât în lumea obişnuită. Drumul este prăpăstios, plin de contraste ; sbuciumul sufletesc al eroilor dostoiewskieni te ridică până la înălţimea extazului, sau te co­boară în infernul nebuniei. Su­ferinţa şi chinul însoţesc pretu­tindeni acest drum ce duce în ­tr'o lume nouă , cu dimensiuni sufleteşti neexplorate.

Dostoiewski, în această lume abisală, luptă împotriva eviden­ţelor. Lupta este dusă pentru valorile supreme ale omenirii şi e purtată de nevropaţi. Ocolind calea normală a metodelor logi­ce, ei s e folosesc de drumul ira­ţionalului, pentru a răsturna or­dinea naturală şi a extrage din subsolul trăirii abisale, adevă­rul. Este u n procedeu cu totul deosebit de cel practicat prin investigaţia ştiinţifică. După concepţia lui Dostoiewski, nu ­mai un o m care depăşeşte fiinţa lui contingenţă poate întrezări lumina adevărului. El nu crede

de IONEL NEAMTZU

Cu cât suferinţa e mai mare, cu atât o iubeşte mai mult D o ­stoiewski. Ea e calea ce duce spre extaz, drumul binecuvântat al transfigurării. Fraţii Karama­zov, fiii săi spirituali, aleargă după suferinţă, cum aleargă o -mul normal după bunurile v i e -

ţii. „Ei mizează asupra forţelor necunoscute, provoacă destinul". Temperamentele lor determină manifestări ale spiritului de o intensitate extremă. Cei patru fraţi Karamazov sunt nişte n a ­turi problematice, dominate da instincte tiranice. La fel şi acel ciudat personagiu, Stavroghin, sau Kiriloff, etc. O sete primiti­vă de vieaţă îi domină şi totuşi ei se nărue în mod voit în abi­sul suferinţei- şl dezacordului, procedând la o revizuire totală a problemelor.

spune despre opera sa, care se compune — în mod special din MOTHERS CRY (i se spue în româneşte „Carne din carnea mea") şi „Sunt nevasta lui".

Intre aceste două cărţi, He­len Grace se desprinde aşa cum e şi mai ales aşa cum vrea să pară că arată.

Amănuntele actelor sale de

cu un cuţit ascuţit începu să taie pâinea felii.

(Sunt nevasta lui)

Nimic nu e mai interesant decât studiul lucrurilor şi ideilor cari prisosesc într 'o construcţie şi mai ales în construcţia unui roman. He, len Grace se preocupă mai ales de propria-i existenţă 11-

americanism sunt surprinză-/ terară, muncind pentru asta toare, dacă, ne gândim fundamental — că Helen Grace este îngrijorător de " . r 'd ică (universal controla­tă) în descrierea personaj elor sale materne, aşezate la locul lor social, bălăcindu-şi trud- dard, nie vrednicele lor nţ i ini în apa săpunată ce înconjură rufele murdare, şi umflate de apă din balie, ducându-şi existenţa între balustrade şi

etaje suspendate, în colţur

ca o dactilografă ordinară care speră să-şi câştige lu­nara pereche de ciorapi de mătase şi masa — cu vin de e posibil — într 'unul din nu­meroasele restaurante stan-

Autoarea ne vorbeşte aşa, în momentele ei de conştiin­ţă terorizatoare :

„Intr 'o zi, tocmai când am terminat să servesc prânzul

termină tot pe pământ Numai ceeace trece dincolo de dimen­siunile timpului şi a le spaţiului şi ceeace e înafară de istorie, este valabil. Nu această lume a raţiunii este cea adevărată, şi nu raţiunea este mijlocul de a afla adevărul. Raţiunea, în faţa că­reia omul se închină, nu admite nicio autoritate înafară de ea şi pretinde să fie adorată. Dar, după cum susţine gânditorul rus Cestov, ea nu este potestas cla-vium, cu care să poţi deschide

toate uşile adevărului. Există pe lângă ea un alt drum, mai ne­bătătorit, pe care omul abisal al lui Dostoiewski umblă demult şi care-1 duce mai repede la scop.

Psihologii văd în boală o stare anormală, pe când Dostoiewksi vede în ea o înălţare spre ade­vărurile ultime. El a iubit sufe­rinţa ca pe o tovarăşe de care nu s'a despărţit toată vieaţa. Ti-

Dostoieweki prezintă ш opera sa psihologia obs^uiă, subtera­nă, pornirile întunecate. Ele­mentele subconştiente joacă aici roiul cel mai important. Miste­rul sufletului s lav este redat în toată adâncimea lui. Acesta ăi-icra de cel european, ia care do ­mină de obicelu o singură tră­sătură sau facultate în jurul că­reia se grupează celelalte t en­dinţe. Sufletul slav e profund şi complicat ; el este determinat de existenţa abisală, de tendinţele contradictorii, de adâncimea psi-

mizere de metropolă, printre a t u n c l c â n d A r t i e şi Danny D u r i l e sate sunt culese mai mult hică. Deaceea el rămâne ade-pereţi fumurii, ornamente e e reîntorseserâ de'.a ş c o a l ă d i n r e s n u l patologic ; maladia şi seori neînţeles de Europenii or arse şi podele protestatoare 4 % N D

s ' a s u n a t l a u ş ă ş i c â n d v i c i u l s u n t m e r e u D r e z e n t e la ei bişnuiţi cu claritatea. paşilor prea apăsaţi " t e n s i u n e a l o r psihică, nevro-

' — —. za, svârcolfrea diabolică de po- . ~~~ — — — (Urmare in pag. i-a). sedaţi, fac din vieaţa lor un iad. (Urmare în pag. 4-a)

VLADIMIR FR3EMU

O lume a sentimentelor ce traversează veacurile, delà Adam până la ultimul om ; sentimente cari vor continua să traverseze veacurile, îm­potriva oricăror obstacole. Deaceia opera autoarei ame­ricane e perfect valabilă pen­tru soţia lui Sofocle ca şi pentru cea a lui Tom Jone«, care ne va naşte precis în anul 2000.

Stângăcia (acestui gen de operă — pe care n 'a inaugu-rat-o Grace — dar căruia (în cursul unei veşnice ştafete) îi poartă făclia.

Deci, dacă Helen Grace n u şi-a întrebuinţat agilitatea rasei şi viteza înăseută — în opera sa — e probabil din cauză că — femeia fiind — şi-a consumat aces-te două calităţi primordiale, obosind în cursa purtării flăcării, în cumul marei ştafete trans­versale.

Acestea fiind destul de stângaci explicate, pentru a fi permis şi cititorului să-şi construiască nişte păreri, pu­tem continua analiza operii. „Am făcut cu cuvintele, ceia ce am văzut că fac sculptorii cu huma". Nu ştim dacă au­toarea a văzut ce fac scuip torii cu huma sau cu alt ma­terial neconstructiv care-şi modifică dor forma, dar e cert că sculptorii au de în­văţat delà ea.

Anume, au de învăţat pre­lucrarea asta a cuvintelor şi în continuare a sentimente­lor, frământarea lor atentă, înainte de a fi elaborate, în­săilarea lor ou realitatea, un fel de broderie, de decorativ sufletesc, sculptat cu dal ta minţii şl a pătrunderii în subiect şl între obiecte:

Mama luă o cârpă udă şi şterse muşamaua de pe ma­să. Era uzată ,sl{işiată în mai multe locuri şi lăsa să se vadă spaţii mari umde copiii se amuzaseră rozând supra­faţa pentru a n a mai lăsa decât pânză de desubt. Mami turnă supa în farfurii, puse cinci farfurii pline pe masă, una lângă alta şi strigă : „Hai vemiţi la masă". Gertié şi S am luară fiecare câte o farfurie. Mama aruncă p«

C R À C I U N S Ă R A C Crăciunul literar din anul acesta e să­

rac. Nici o carte nouă, sau prea puţine cari să-ţi trezească interesul — şi edi­turile şomează.

Pe lângă criza de zahăr, gaz, sare, lemne, untdelemn, tutun, chibrituri, etc., scriitorii şi cu ei laolaltă editorii au de luptat cu o nouă criză: lipsa hâr­tiei.

Cărţile câte au mai putut să apară s'au tras pe hârtie ordinară de ziar — şi ziarele au şi ele de [suferit. Mult timp, din pricini rămase încă nelămu­rite, au apărut în câte două sau patru pagini. Ba unele dintre ele, ca să nu-şi ştirbească şi creditul moral de care se bucură în rândurile cititorilor, au mai adăugat formatului obişnuit (adică for­matului cu care începusem a ne deprin­de în ultima vreme), câte un sfert sau câte o jumătate de pagină „în plus".

Scriitorul X care face oficiul de pu­blicitate pe lângă editura Y, ne-a îm­părtăşit vestea că patronul nu are tre­cut în program nici o carte nouă. Scumpirea excesivă a tiparului şi lipsa hârtiei au făcut din opera literară o marfă cu totul inaccesibilă pungilor mijlocii. Cartea pe care, de pildă, ai cumpărat-o luna trecută eu şapte sau opt sute de lei, acum- costă de patru ori atât. Nici un editor nu se mai în­cumetă- să tipărească, şi dacă totuşi se mai găsesc unii care s'o facă, aceia nSu tipăresc cărţi noui, ci caută să lichi­deze angajamente mai vechi. Aşa, de pildă, opul apărut zilele trecute nu este propriu zis o noutate. Cartea s'a cules încă de acum câteva luni şi zaţul a tre­buit să aştepte în tipografie, până ce

de LIVIU BRATOLGVEANU

editorul a făcut rost de hârtia necesară. Intre riscul de-a renunţa la „materia" culeasă şi procurarea „pe sub mână", cu preţ de speculă, a sulurilor de hâr­tie trebuitoare, e de preferat ultima cale. Aşa, cel puţin, învestind parale în plus, rămâne în picioare posibilitatea recuperării sumelor vărsate la tipogra­fie. Cine ştie? Chiar fixând preţul unei cărţi la 2800 lei (bineînţeles numai pe coperta primei ediţii, fiindcă celelalte ar putea să atingă cifre astronomice)t te poţi aştepta la un câştig care să-ţi taie pofta de-a mai încerca şi alte aven­turi editoriale.

Aşa dar, Crăciunul literar din anul acesta va fi sărac. In locul tichetelor cari vesteau, amatorlor de carte, ^ul­timele noutăţi", nu-i exclus ca djmnii librari să afişeze altele de un format sporit, în care să aducă la cunoştinţa „onor clientelei" că poate găsi la pre­ţul nestatornic al „ultimei zile", zahăr, untdelemn sau făină de patiserie pentru cozonaci. i i Scriitorul, ca orice rege neîncoronat

al visului, nu va avea decât de reflec­tat. Dar nu la făina de patiserie care nu-l interesează, sau la mia de kilo­grame de lemne pe -are n'o poate nici măcar râvni, ci la crăciunurile literare de altădată. Adică la acele crăciunuri „îmbelşugate", de acum şapte sau opt ani, când cu preţul ultimului manuscrSs depus, în mâinile editorului, între al­tele îşi mai putea pingeli o pereche de pantofi, sau mai putea nădăjdui la câ­teva pachete de tutun ordinar cu care să-şi petreacă urâtul şi sărăcia sfintelor sărbători ale Crăciunului.

„UNIVERSUL LITERAR" SE REORGANIZEAZĂ. Numărul viitor al revistei noastre va apărea la 15 Ianuarie 1945, intr'o

formă nouă şi cu cele mai alesă colaborări.

2 UNIVERSUL LITERAR 20 Decembrie 1944

B R A Z I L I A A TEATRUL NAŢIONAL „STU- In ce priveşte regla, foarte b u -

l i .O : „MAMA", dramă în trei nă: s'a simţit, spre deosebire de ii>te de KAREL САРЬК, în ro- atâtea alte spectacole unde a c -maneşte din 1 mba cehă de torul principal face şi pe direc-d-ra ELENA EFT1MIU. torul de scenă, că este vorba de

„ _ . _ un om de meserie, de un ochiu TEATRUL MUNICIPAL: „VÄ- care ştie din fundul sălii să v a -

A L b " piesa în trei acte dă, să dea o indicaţie, să corec-t U u i i N I O B ^ R í U E T T i şi teze, să stabilească o armonie

b c t t u i O PUGLlESE.

ГЕ/ i lKüL ATLANTIC: „STROE IA AULA.* Г1С" revistă in două acie şi treizeci şi patru üe tablouri de d-nii N. S l K o E , ELLX KOiMAN ş i AUREL fulbiiA, muzică de ELLY RO­MAN.

între text, actori, decor, etc. Din punctul acesta de vedere

d. Fernando de Cruciatti ne-a dat întotdeauna lucruri frumoase, frumos prezentate, toate bine puse în valoare şi totul cu deo­sebit gust artistic.

Deasemenea în ce priveşte de ­corul semnat de St. Norrie, lumi­nos, foarte potrivit, original rea­lizat şi cu g u s t * Actuala direcţiune a Teatrului

Naţional ,pe linia unor preocu­pări polit.oo-soc.aie ale zilelor noastre, a pus în scenă piesa „M^ma", a cunoscutului scr-itor ceaosaovae, Karel Capek. Această lucrare dramatică este, din unele puncte de vedere, destul d e in­teresantă.

In adevăr, este plină de intenţii, . . - ^ de seinnifcaţa şi de simboxuri, c u " ^ ™ 4 ^ <=* « l i ™şeutt, c a

valoarea teatrală, însă, cedând Ь s'*u v * c t u ' •» pasul celei ideologice, de altfel ca * " * » u l u c f U f l Ш * «••* Întotdeauna când autorul urmă- ? de ™aatuuua numai spre a reşte într-o operă altceva decât f » " * * ™ spectacol «i a ţi se

Revista delà Teatrul Atlantic în auevár merită numele de re­vista: are şi gust are şi fantezie. Nu p.cca, prin urmare, aşa cum геы і̂чдш i u t r o cronică trecută,

viaţă şi intensitate de viaţă şi lua astfel band d m buzunar: nu, altceva decât jocul liber al per- r e v i s e a d e l a Aitontie este »itceva sonagütor prin însăşi puterea de P * " " " » » dupa Çum spun, are şi viaţă pe care o poartă în ele. Ori, această facultate de a realiza a-semenea eroi este dată numa, rar, numai adevăraţilor creatori, de unde şi concluzia că arta nu as­cultă de teme, de programe şi de comandamente.

In ce pr veste interpretarea, destul de bună.

D-na Ecaterina N'ţulescu-Şa-h 'ghan , a făcut eforturi lăuda-b le dându-ne o prezentare co-гегіа în rolul principal al mamei.

gust ,are şi fantezie agreabila, are şi muzică» are şi tablouri fru­moase.

Cu un cuvânt autorii se cu­noaşte că ştiu să facă revistă!

Aeuumarate tablouri cu Nora Piaueutini, cu N. ätroe şi Mircea ţiepuiici, cu ОлЬу Raduiescu sau cu o e t i a li*escu sunt ueucioase. ue ex.: „С-гсиіл(іа iitw cu a u t ae amuzanta ş i p.ină de nervi Muia x-ja^entaii, „i^a шішишul im isiapoieun, (ieostbit de reuş.t,

De altfel şi rolul, în totul de- «" a ~ ~ Napoleon: N. stul de convenţional ou toate * - " е г : l - Brandea — „O fantasticele apariţii — mai mult transmisiune radioionicâ, ^,Câud alegorice... — şi conversaţii mai mult didactice mort i!"

nevasta nu-i acasă" etc. Dease-„cu viii şi cu ш е п е а trebuusc adăogate „Ne­

gresa'' eu a-ra Tatiaoa Nestor, o Ceilalţi interpret' — de altfel "*<***>o«re u e revista pună ae

şi buni actori p r n t r e ei — încă şi mai convenţionali.

C'tez în ord nea programúra': d-n'i T. Dimitriu C. Mltru, D. Nx'.ta. A. Alexandrescu, N P e ­rsan u G Marcovici, A. Marius I. Fo-ţşcneanu şi d-na Demetriad.

temperament, j u n e ţ i grijile'n poşeta" cântat cu atâta graţie de d-ra Gaby Râdulescu, „Un pârlit ш trac" cu u. M-rcea Septki«i, sau „.Portretul da altă dată" cu d-reie ivlaiiana Golaş .em —silue-

Martoela ' a frumoasă, u.stmcţie, cântec cald, — Lucica Georg eseu şi Stela

D reoţ a de scenă a d-lu' I. Şa- Ceroeanu, „ D i s t r a c ţ i e copilăriei" h g h a n a respectat cu conştiin- c u ve iuruogu. Hiwm Fii ip cum şi c ioztatea d-sa'e caracteristică a ° e l număr „Texas sisters" dan-va'^area textului. s a t S 1 ue d-rele Nina F lo-

Deaorurlle d-nei Elena Pătrăş- rescu şi Coca Sasu, d-lor consti-canu şi ale d-lui Alexandru Bră- tumd un duo în adevăr delicios,

Ca un vechi cunoscător al acestei minunate ţări, voiu căuta să redau în palide imagini, frumuseţile acestui colţ de paradis pământesc, unde sunt îngrămădite cele mai mari bogăţii naturale, unde datorită solului şi cli­mei se găseşte o floră extrem de bogată, unde abundă cele mai variate păsări cu culori vii, unde pădurile virgine din regiunea equatorială te atrap cu misterul tainelor lor şi unde la tot pasul simţim noui şi puternice emoţii în faţa pitorescului de nedes-cris, neasemuit de frumos şi veşnic altuU (

Brazilia este a patra ţară depe glob, din punct de ve­dere al suprafeţei; este re­publică federativă compusă din 20 de State, un teritoriu şi un District Federal, unde este reşedinţa Guvernului.

Capitala Braziliei este Rio de Janeiro, cetatea cântată de poeţi, care închide cele mai mari comori de frumu­seţe. Străjuită de doi munţi giganţi: >,Pan de Azucar" (căpăţâna de zahăr) şi „Cor-covado" (Ghebosul), este a-şezată în munţi la şapte gol­furi.

Din oricare parte te-ai ui­ta, minunile naturii au fost îngrămădite aci de Marele Creator, pentruca dela de­barcader şi până în cele mai depărtate colţuri, ochiul şi simţurile să fie fermecate şi să nu te mai poţi sătura ad­mirând această panoramă, îmbrăcată veşnic în strai de verdeaţă şi flori. Aci Pal­mierii Imperiali se înalţă trufaşi cu trunchiurile 1er drepte şi coroane în buchte­te. Portocalii şi lămâii, man­darinii şi chitrii. sunt dea-pururi gătită cu flori şi fruc-

tăsanu adecuate cadrului acţiu-nei, realist redate şi. merit care trrbu'e remarcat, au ştiut să pre­gătească şi să susţină atmosfera aceea sumbra pe care o cerea a-ceastă p'esă. dovedind tn acest sens o justă înţelegere a rolului şi a legăturii d'ntre decor şi in­tenţii le tematica ş i atmosfera anei piese.

Teatrul Municipal ne -a dat o

care-ţi rămâne in am.ntire! D-recţia d e scenă a avut-o d.

N. Stroe despre care se poate spune că a dovedit deosebit de mult gust.

Conducerea muzicală d. Elly Roman, care ne-a oferit în acelaşi timp şi o muzică frumoasă şi, tot odată ş i un jazz b ine pus la punct.

Decorurile şi costumele dato­rate d-lui Mircea Şeptilici dea­semenea frumoase şi luminoase şi de bun gust; coreografia d. S.

piesă destul de leuşita, o p.esă Siomin, deasemenea bună. care are v.aţâ, are culoare, care In scurt un spectacol în ade-leagâ un coniliot interesant, care văr frumos, fără ţigame, fără te iace două acte să- i acorzi în mahalagisme, eu jazz bun, cu m u -orice caz credit. z l c ă D u n ă » 0 1 1 f e m e i in imoase ,

D-n păcate, actul al treilea este decoruri la fel, prin urmare mult mii siab, aşa că va închi- ° revistă în adevăr revistă. puifri rezultatul c u un final... ALEXANDRU I. DRÄGB3CI rautt!

De altfel, era şi grea o astfel de p.esa de dus cu bine până ia capăt!

Tema este aceea din Phedra lui Racine — şi când nu eşti de­cât Bertuetti sau Pugiiese... — _ , _ o tema grea, o temă mare, de Poama „Bucureşti', — mo­m i r e resp raţie dramatică, aşa că Biografie rarnanţată, — în vér­in timp ce de acolo iese o operă suri, de d. Cezar Cristea, a fost nemuritoare, a ;c i , aproape-aproa- încununat cu uniuil d i n pre-pe că e un fel de caricatură! miile acestui an decernate de

De altfel şi rezolvarea drama- Primăria Мишсіріиікіі . Alături tică este alta: tânăra soţie se în - д е fecunda operă a veteraniu-drâgosteşte şi aici de băutu l so- і щ publicist A. Baisamabescu, ţu .ui ei, numai că în piesa d-lor s > a i m p u s ş i l u c r a r e a d . l u i C e _

BUCUREŞTI

Bertuetti şi Pugiiese, tatăl, deşi zurubit, i-o cedează până la urmă cu destul de mare uşurinţă f iu­lui, consolăndu-se, tiuar aşa, cu puţină dialectică şi ou mângâie-

zar Cristea. Caleidoscop — (plin de mira-

gn, film ai Metropolei noastre în .continuă trainsformaire dela

rile quasi-materne ale prunei lui zi la zi , cu contraste la fiece soţii, venite tocmai ia timp pen- pas între bojdeuce, oase pitice t m a prez d a toate aceste eve - şi uiliţi pitoreşti, dair anahiro-n.mente. nice, pe cale de idiqpariţie, —

Binecuvântarea finală a tatălui şj largile bulevarde cu zgârie pentru fiul care-i ia soţia ar s u - n o r i _ biokhausuri, miniaturile na cam astfel: „ştiu că aţi luat а т е г і с а п е ] c a r e v o r s ă d e a

camera şi că va duceţi асшп la a t u l o c c i d e n t a l , haină de hotel unul dupa altul - să nu . ^ ^ s e w . crezi ca nu şt.u — uni rupeţi ^ . i • „ » inima ţi-o dau pe Hélène (adică veste firei ş i evoluţiei вхша-pe malcă-ta...) dar... cu o condi- neşti. Aspectul militor şt poli­ţie: s'o faci fericită (?!), auzi, s'o tic, ad Urbei lui Bucur, deve-faci fericită, ca s'o meriţi! Că de nit centru de negoţ, — osciuând unde nu...". între Bizanţ şi Paris, pe care

Bineînţeles că la o asemenea vrea să-l copieze capitala „Bel-tiradă, flăcăul, în orice caz cu vrea să- l copieze capitala „Bel-v r e treizeci de ani mai tânăr şi gid Orientului" cum vream să totodată şi chipeş şi solid, ar fi i i m > f i e ş i n u m a i a p a r e n t ; s a u putut foarte bine sa se bata ш ^ tehnic-edilitar şi сЫах piept sigur de el şi^^sa-, spuie . f o r e s t i e r _ ш і о ш 1 l e g â n d

„dasă-i vorba de asta, apoi las . , » . , ° „ . pTmine, tată!..." Dar lăsând la existenţa Capitale! de însăşi o parte aceste mici gtosse, şi re- viaţa podur i lor invecmate, azi venind la piesa în s.ne — bună abia rerninosceiniţe din vestitul rea, aşa cum au voii-o autorii — „Codru al Vlăsiei" de odiniioairă, trebuie totuşi să se constate că iată ce vrea să f i e inspiratul nu numai că tema este o temă poem al d- lui Cezar Cristea. grea dar şi că rezolvarea este Fără pretenţia studiilor pur deosebit de îndrăzneaţă! Ori pen- istorice, de documentaire judi-tru o astfel de curioasă şl de în - оцщ «mmt a o e j e a p a r ţ i . drăzneaţă rezolvare a confhctu- n â n i d l u i . j^nescu Gion, sau lui Phedrei, сЬш- d a c ă ^ j a r m o ( M e T ^

ar t u t r X t i i u i ^ i e ^ - f T^cîr^' trală, cred că, în orice caz tre- N. b r g a m ediiţia Мшисі-buie altă anvergură din partea рішш 1939), — sau : Odobescu. autorilor, altă forţă dramatică d e - Ureche, ori Fir. Damé; — luora-cât aceea onorabil-agreabilă a rea d-iui Cezar Cristea s e inte-destul u e onorabililor — căci alt- grează pe linia frumoaselor fel ceeace fac ei este destui d e opere ale unor scriitori ca : H. onorabil — Bertuetti şi Pugiiese. stahl ; „Bucureştii cari s e

In ce priveşte, însă, interprete- d u c « . T o n i Bacalabasa, Locus-rea, trebuie să se recunoască în t e a , n U ( s a u œ l e d e d a t ă m a i ^

centă ale d-lor: G. Petra, Davi-adevăr că a fost deosebit de

T n ' primul rând, d-na L u c i á t fraţn Vâr tosu , Hor ia Sturdza Bulandra, care dă un Oprescu, Adrian Corbu, ş. a. deosebit prestigiu rolului, apoi, d. Ion Manolescu, al cărui talent dublat de marea d-sale experi­enţă dă, ceeace în teatru s'ar pu­tea numi adevărata maturitate artistică apoi d-ra Margareta P a -pagoga, deoseb't de bună întot­deauna în astfel de roluri, în pr'ncipal de compoziţie.

B'ne de asemenea d. Const. Bărbulescu ş! d-ra Ed'th Prager cum şi d-nii Saşa Stoianovici, Cezar Theodoru George Sion şi d-ra Florence Lupeecu.

te. Cocotierii şi bananii, or-chideele şi o infinitate de flori şi arbori necunoscuţi nouă îţi dau impresia, că a-sişti la un concurs de frumu­seţe al naturii.

Dar, pe lângă toate aceste minunăţii, maestria, geniul, gustul şi simţul de artist al brazilianului, a desăvârşit opera naturii, prin aşezări de parcuri şi grădini, prin tăieri de bulevarde largi, frumos pavate şi bine între­ţinute, prin simetria şi stilul construcţiilor.

Nu numai Rio de Janeiro cu renumitele sale plaje: Beira Mar, Botafogo> Urca, Niteroy, cu Tijuca şi Copa-cdbana, ci toată Brazilia este o adevărată panoramă. Mi­nas Geraes, Sao Paulo, Rio Grande do Sul, Santa Cata-rina, Santos cu trandafirii săi albaştri, apoi zona equa­torială, Amazonul, Manao&> Para, Pernambuco, Bahiia, pretutindeni e o îngrămădire şi o înlănţuire de peisagii neîntrecute. Munţi şi văi, râuri şi cascade, flori şi flu­turi de toate nuanţele şi mărimile, păsări multicolore începând dela pasărea mus­că la vultur, toate spovesc măreţia acestei ţări din bas­me

Brazilianul, prin firea Iui. este artist, poet şi muricant. Este un perfect muncitor, un spirit inventiv, îndrăzneţ şi foarte curajos.

Ştiinţa e în plin progres, învăţământul este organizat după cele mai perfecte me­tode, organizaţia sociala e din cele mai lăudabile. In toate domeniile, Brazilia merge cu paşi repezi spre maximum de perfecţiune, datorită voinţei nestrămuta­te a acestui mare popor, de a se ridica în ochii lumiv în raport cu adevărata lui va­loare.

Brazilia este cea mai bo­gată ţară depe glob. Datori­tă solului ţarinei sale sănă­toase şi prielnice tuturor culturilor, are producţii ex­trem de bogate. In afară de bogăţiile sale naturale, este cea mai mare producătoare de cafea. Deasemeni se cul­tivă cantităţi mari de bum­bac, orez, cacao, trestie de zahăr, portocali de zeci de varietăţi, mandarini, lămâi, ananas, tutun pentru ţigă­

rile de foi, cauciuc, plante textile şi medicinale, cocos, iarba mate (hervea), jarina (coroso) adică sideful vege­tal, priasava, babasu, que-bractio. Piei brute şi sărate, piei de reptile, etc.

Tot aci se găseşte ceara de carnauba, din care se fabri­că discurile de patefon şi care se întrebuinţează la fa­bricarea lacurilor şi vopse­lelor, precum şi la fabricarea chibriturilor. Ca şi quebra-cho, ceara de carnauba se întrebuinţează şi la tăbăcitul pieilor.

Statul Minas Geraes este bogat în aur, pietre preţioa­se, fier de cea mai superioa­ră c uitate şi care se găseşte în cantităţi enorme. Dease­meni aci se găsesc renumi­tele izvoare de ape minerale. Producţia aurului în 1936 a fost de circa patru ori mai mare ca a României. Tot în Statul Minas Geraes sunt fabrici de fontă şi laminarea fierului.

In afară de aur şi fier, Brazilia este foarte bogată în tot felul de minereuri, ar­gint, cupru, staniu, zinc, etc.

Dm totalul de 4.800.000 arbuşti de cafea câţi se cul­tivă în toată lumea- singură numai Brazilia cultivă 3 mi­lioane de arbuşti.

Dela 1932 la 1936 produc­ţia totală de cafea din lume a fost de 114.000.000 de saci de cafea a 60 kilograme, din care Brazilia a produs 78 milioane de saci.

Ţările Scandinave sunt cele mai mari consumatoare de cafea socotită pe cap de om, deoarece se ştie că ei întrebuinţează cafeaua în lo­cul acoolului în timpul fri­gului, cafeaua fiind un exce­lent producător de căldură în timpul frigului. Brazilia cultivă toate varietăţile de cafea depe glob, având nu­mai pentru export circa 80 de varietăţi.

Un alt produs de calitate superioară, este bumbacul. Această cultură a luat o ma­re desvoltare în ultimii ani. In anul 1936, Brazilia a pro­dus 380.000 tone de bumbac. Cacao este unul dintre ma­rile produse de export, fiind cunoscută sub numele de Bahia Superior. In 1936 pro­ducţia a fost de 2.000.000 de saci a 60 kgr. şi s'a exportat pentru o valoare de circa 6.000.000.000 lei româneşti.

Un articol de mare export şi de calitate superioară este pielăria brută, sărată sau us­cată, la preţuri derizorii în comparaţie cu preţurile pie­ţei noastre şi în raport cu calitatea.

Mai toate râurile brazi­liene sunt aurifere şi în ele abundă zeci de varietăţi de peşti, de cea mai superioară calitate.

Pădurile Braziliei închid mii de varietăţi de arbori, al căror lemn e recunoscut prin calitatea lui> variaţia culorilor şi durabilitate. Din aceste lemne se fabrică pun­ţile de vapoare, mobile de preţ, etc.

Datorită interesului, în-ţeleptei şi patrioticei condu­ceri a Excelenţei Sale dl. Getulio Vargas, preşedintele Republicei şi a Guvernului Brazilian, ţara este in plin progres. Industriile iau o mare dezvoltare, cultiva­torii şi exportatorii se bucu­ră de prime din partea Sta­tului. Exportul creşte dela an la an, datorită unei poli­tici de expansiune şi căş-tiffuri de noui debuşeuri.

încercările făcute ani dea-•fiândul pentru stabilirea li­nei apropieri Româno-Brazi-liană, nu au dat nici un re­zultat. Din lipsa de expan­siune comercială, noi ne-am mulţumit să fim tributari comerţului intermediar, in­diferent dacă preţurile pro­duselor şi materiilor prime era cu mult superior pieţei producătoare şi dacă calita­tea produselor era denatu­rată.

Prin importul direct- nu numai că s'ar putea avea produsele şi materia primă pe preţuri mult inferioare, dar am avea calităţi selec-

do D. M. POPOVICI

ţionate şi corespunzătoare varietăţilor cerute, creând totodată noui debuşeuri de export pentru un infmil nu­măr de produse româneşti.

Diferenţa de climă şi sol, nu permit ţării noastre cul­turi proprii solului şi climei braziliene, după cum nici a-ceastă ţară nu poate produ­ce anumite produse româ­neşti ,cari în prezent se im­portă acolo, într'o mică mă­sură dela noi, prin interme­diul altor ţări.

Printr'un export direct de produse romaneşti în com­pensaţie, se pot valorifica produsele noastre agricole şi a derivatelor lor, precum şi a diverse fabricate indus­triale.

Industria filaturei bum­bacului şt inaustria cauciu­cului a r putea lua o mare desvoltare la noi, dacă apro­vizionarea cu materiile pri­me necesare acestor maus-trii s'ar \face ţUrect dela sursa de producţie ; tot ast­fel pielăria este un articol de mare necesitate. Quebracho pentru táöacttul pieilor, ca­feaua, cacao, orezul, plantele medicinale, etc. suni artico­le pe care noi trebue să le impurtam direct.

Deasemnea o cunoaştere reciproca a popoarelor noa­stre, popoare surori, este im­portanta din toate puctele de vedere. Cunoaşterea geniu­lui latin dintre Carpaţi şi Gurile Dunărei şi a geniului latin de La marginea Alan-ticutui nu ne poate fi decât folositoare. Ştiinţa românea­scă are un vast câmp de cer­cetări, iar turistul român îşi

poate îmbogăţi cunoştinţele cu lucruri iiuoi. Îşi poate de­lecta sufletul in faţa minu­natului peisagiu brazilian, du pă cum şi turistul brazilian poate să se delecteze în mij­locul pitorescului panoramic al ţării noastre şi să-şi îmbo­găţească cunoştinţele,

g e s p i n a M a c r y f e m e e t h e b a n a

E jale şi vaeu în cetatea Thebei. Ciuma face ravagii. Poporul întreg se aduna în faţa palatului bunului rege Oedipos, cerandu-i mântuirea, lui, care i-a mântui t de Sfinx. Sunt acolo, laolaltă adunaţ i bătrâni încovoiaţi pe toiego, cop/ii cu frunze de palmieri în mâini, femei învăluite în doliu. Din mulţime, se des­prinde o fémen thebană; şi-a I^lerdut poate un frate, poat j soţul, poate chiar un fiu pe care de puţina vreme îl văzu­se crescut mare. Ea riu-v' plângea propria-l durele, deşi vălul da culoarea irisu­lui o arăta a fi dintre cele îndoliate, ea nu se vaetă, nu se răsvrăteşte împotriva des­tinului ce-i încearcă ininu., ce mamă şi de femee, ci plânge năpasta ce s'a abătut ssupra cetăţii ei mândre şi dragi: Pământul îşi ucide în mugur

orice roade Neonilostiva moarte cireşiiг

ne roade Şi nu mai leagá epice sămun-

ţa ce-o arunc Iar pântecul femeii nu niai

încheagă prunc Acestea sunt versurile în­

durerate pe care noi, femeile oe astăzi, am vrea să le stri­găm celor patru vânturi cu vaete de jale şi desnădejde... Acestea sunt versurile spuse ce femeia cetăţii urgisite a îhebei , care, împrumuta r.d vocea de aur cu coarde so­nore, înfiorător de umane a

^gépsínéi Macry, ne cut re . mură prin justeţea lor şi prin profunda lor umanitate feminină.

Noi, româncele de astă/.i, cu căminuriie pustiite şi c:t goluri adânci si mute la masa familiei, implorăm destinul împreună cu ea: Oraşu-i plin de funeralii fără

număr Un mort iubii pur tăm pe fie

oare umăr Zac morţii dătători de moar­

te ne 'gropaţi . Mirese tinere, femei, de mult

cărunte Pe treptele altarelor, în eh;-

AGEPSINA MACRY

nuri crunte Imploră izbăvirea morţii să le

daţi. O, fiică a lui Zevs, te chem ş i

-te împicr Trimete-ne ?át mai curând

un ajutor. Mândră ş i cuminte, Agep-

sina Macry femeie thebauă i ş i frânge mâinile de durea», dar nu ameninţă. Ea caută doar să înţeleagă o fărâmil din misterul destinelor ce nu ье fac cunoscute muritorilor decât atunci când nimic nu Г:аі poate fi zădărnicit: ea ascultă, pleacă supusa capul

pentru a-1 ridica apoi mai mândru, oţelit de jalea el sau a.or ei, folosindu-se de dure. rea încercată şi transfor-r.iand-o în luare aminte, ln îaţelepciune, în filozofie per­sonală.

Agepsina Macry face să svâcneascâ : ш т а de durere atunci când, cu ocini înlăcră-maţi, dar cu capul mândru pe umeri încordaţi, cu vocea frântă de -durere, dar cu fruntea semeţ de senină, ne înştiinţează: O, muritori! Aiâta vreme cM

UrâiţJ, v'o spuin: Nimic nu e statornic şi fru­

mos şl bun Vă prăvăliţi din fericirea

voastă. în neştire,.. O, Oedlpus, eu îţi măsor dec-

tinu! şi te plâng Amarul tuturor pe capul tău

acum îl s t râng . . Nu, pentru 1 muritori eu nu

văd nicio fericire! Ostenită şi Îndurerată dar

nu distrusă, triată dar cu ne­numărate posibil'taţi de refa­cere; Agepsina Macry femee thebană rătăceşte îngându­rată pe ruinele oraşului ei, din care se ridică miros de smirnă şi de tămâie arzândă, se gândeşte la nemilosul de­stin al celui ce se numea re­gele Oedipos, şi înţeleaptă ea trage învăvăminte ce vor folosi femeilor din lumea În­treagă şi din toate vremurile: O, cetăţeni ai Thebei, o pa­

trie! Priviţi Pe cel prin care furăm de

Sfinx tămăduiţi Şii care-atotpute-mic nu v'a

râvnit avutul... învins, sărac, se duce în lume

ne'ncăputul, Furtuna îl doboară, l-acoperă

tăcerea... Suntem legaţi din leagăn cu

moartea şi durerea... De aceea'n aşteptarea sfârşi­

tului firesc, Nu fericească nimeni pe cel

ce mai trăiesc! DOROTHEA CHRISTESCU

P E M A R G I N E A „ÎNTOARCERII U CLASICISM"

(Urmare din pag. I-a)

ale. poeziei, ca tip de cultură, este baroc... Barocul îm­prumuta t de noi sub formula simbolistă, nu apare ca o depăşire a fondului printr 'un execes de formă, ci ca o producţie a celor complet lipsiţi de acel fond. Apare ca o ruptură cu tradiţ ia mişcării romantice, manifestată în for­me exagerate, condamnabile. Ia tă cum e apreciata mişca rea poetică ce 1-a impus pe Minulescu, pe care Nicolae Roşu îl situează în neoclasicism, în care Eugeniu Todoran 11 aşează pe Eminescu. Confuzia de planuri şi de sensuri este cu adevărat clasică.

Vremurile noastre vădesc o orientare spre neoclasicism, conchide Eugeniu Todoran. Cultura noastră va trebui sà reţ ină din fondul creaţiilor de până acum (simboliste? mo­derniste?), permanenţele, valorile absolute, pe care să. le îmbrace in forme adecvate (spre neoclasicism. U. L. LI. 23).

Dacă Nicolae Raişu şi Eugeniu Todoran reduc modernis­mul la u n exces de formă, la un joc de cuvinte, la forme exagerate, condamnabile, pentra a scoate in evidenţă va­loarea artei clasice şi neoclasice, u n alt critic condam­nă nu numai modernismul, care, în ultimele sale forme excentrice şi-a ui tat de aceste legi de viaţă ale artelor şi a înnoit, a revoluţionat, până ce a desfiinţat arta, ci şi neo­clasicismul. Aşa zişii neoclasici, scrie autorul, nă­zuind către frumuseţea pură, au a ju ra să producă o poezie pe cât de aspră şi rece, pe a tâ t de nesemnificativă. Trecerea dela rigoare la goliciune şi dela concizie la obscuritate s'a produs pe nesimţite dar s.gur... Elemntelor fluide, frăgezi­mii, nuanţărili delicate, câmecuiui ascuns şi totuşi prezent, tuturor acestor însuşiri, ale poeziei simbolice (căci această ar tă poetică era a tacată) , poezia nouă, ae formaţiune neo­clasică, a opus rigiditate, uscăciune, abstracţiune şi al te în­suşiri demne de lăudat în geometrie, arhitectură sau me­canică. („Arta nouă" şi temeiurile spirituale aile artei, R. F. R. X, 12).

Reabilitarea ar te i s'ar putea obţine printr 'o aple­care spre adâncuri, un pas spre cuceririle zonelor tăinuite, o vedere către inima lucrurilor, către permanenţă, şi tot­odată o adâncire a vieţii concrete. Adică tocmai prin ma­joritatea desideratelor artei noi a modernismului pe care îl atacă. Poeţilor modernişti le reproşează lipsa unei pro­blematici în sensul nevoilor omului, in operele lor, a dra­mei lui, a trăirii lui în spirit, a împlinirii iui esenţiale. Aceasta cu a tâ t mai tare astăzi când istoria se frânge In două, deaparţind apele a ceeace a fost şi ceeace va fi de aci înaunte. Scriitorul este un profet şi un îndrumător.

Ia tă-ne deci întorşi în plină epocă romantică, vreme când se vorbea de misionarismul social şi naţional al poetului, de scriitorul profet al neamului său şi al umanităţi i .

Militanţii naţionali tradlţioinalişiti ai miturilor etnice şi iolklorice reproşează modernismului lipsa conţinutului spi­ritual tradiţionalist; individualismul excesiv, care a dus la anarhismul poetic manifestat de curentele de avanfcgairdă; desintegrarea din spiritualitatea neamului prin adaptarea formelor culturale din apus etc. In sprijinul tezei lor: în­toarcerea la clasicism, invocă specificul etnic, tradiţia, na­ţionalitatea şi morala, (mai stăruie părerea că a r ta mo­dernistă e imorală!) enti tăţ i pe care le conţine clasicismul Haosului poefâc, creat de curentele moderniste, ei opun or­dinea clasică, regulele, logica, echilibrul intre facultăţile sufleteşti... încercărilor barbare fără sens, elaborate de firi bolnăvicioase, opun operele cristalizate ale marilor clasici

Natural, orice om cu puţin gust literar va respinge exa­gerările suprarealste, imagiismul excesiv, jocurile poeti­ce ale unor falşi poeţi revoluţionari şi toată acea literatură de comerţ, excluzându-le din sfera adevăratei literaturi, dar va trebui să recunoască modernismului şi unele merite incontestabile. Acest curent a adus o înţelegere mai a-dâncă a lumii şi a omului, o cunoaştere a zonelor umbrite din sufletul omenesc; a da t limbii literare noi flexibilităţi şi a înzestrat-o cu expresii şi valori noi. Că e importat, e adevărat. Dar importate au fost toate curentele câte s'au perindat la noi, începând cu husitismul, sub in­fluenţa căruia s'au scris primele texte româneşti şi până la junimismul maiorescian, acuzat de cosmopolitism. Sun­tem un ecou al continentului, ne încrucisem cu alte po­poare, stăm sub influenţa culturilor mar i^Toata literatura noastră, multă, puţină, bună, rea cum e, s'a scris din im­boldul şi sub influenţa curentelor din afară. Altfel trebuia să rămânem la Anton Pann, Văcăreşti şi poezia populară,

dacă şi aceasta n 'ar avea substraturi străine, mal ales sla­ve, balcanice şi orientale.

Nu se poate renunţa la cele câştigate ln lunga experienţă literară de până acum, ca să ne întoarcem l a clasicism. Emin'eiscu, Alecsandri, rămân în l i teratură cu măsura lor, la locul lor şi în timpul lor. Dar nu ne putem Întoarce le el, pentru a-i lua de modei Se mai pot întoarce grecii la

Omer, italienii la Dante, englezii la Shakespeare, germanii la Goethe şi ruşii la Tolstoi? Biblia dela Bucureşti, Neculce şi Dosoftei, Alexandrescu şi Asachi, Eminescu şi Creangă, Arghezi şi Rebreanu, rămân etape ale literatul ii noastre la care nu ne mai putem întoarce.

Comanda întoarcerilor de tot felul axe ceva de ţiganiadă. Cum putem deveni la comandă clasici, odată ce suntem

moderni? Celor ce au trăit experienţa a două războaie mon­diale şi au fost bombardaţi cu covoare de bombe de şase mii kgr.. li se mai poate pretinde să se întoarcă la senină­tatea şi echilibrul clasic? încercând, vom deveni mane-' chine, fantome.

Haosul şi tumultul sufletesc al vieţii moderne nu pot fl redate cu mijloacele tradiţionale ale artei clasice. Arta mo­dernă sparge cadrul măsurat, linear, simetric, revătrsân-du-se ln torent peste marginile regulelor clasice. Acestea nu pot ţine în frâu existenţa tumultoasă a omului de azi.

Literatura ţ ine pas cu vremea, cu progresul şi civilizaţia. Ca să ne întoarcem la clasicism sau romantism, ar trebui să ne transpunem mai întâi ln mediul vieţii patriarhale, să revenim la opaiţ, sacagii, rădvan, poştalion, corset şi toc Louis XV, ceeace nu e posibil. Progresul tehnic şi civili­zaţia modernă au determinat înoirea literaturii, Radiofo­nia, cinematograful, avionul, televiziunea,şi celelalte in­venţii moderne au imprimat un nou stil de viaţă veacului nostru. Cei ce pcai'tă cu ei marile drame .sbuiciume şi ne­linişti, element ece caracterizează psihologia modernă, nu işe pot întoarce la logica, echilibrai, simetria şi seninătaitea clajsică. Suntem condamnaţi să rămânem moderni. Ten­dinţa e eu mergem înainte, nu să ne întoarcem la trecut.

Noi nu credem In posibilitatea reînvierii artei şi spi­ritului clasic. Mediul actual nu e deloc favorabil clasicis­mului. Mulţi Întrevăd după războiul actual o renaştere. Noi n"o vedem. Renaşterea în sensul pe care-1 propagă pro­tagoniştii artei clasice nu se va produce niciodată. Neocla­sicismul rămân© u n capitol din domeniul istoriei culturii şi civilizaţiei trecute.

Prin tensiunea sufletească pe care o trăim, prin tragismul destinului nostru, ne apropiem mai degrabă de baroc, cum observă Ovidiu Papadima, decât de clasicism. Nu e exclus ca, în loc să ne întoarcem la trecut în căutarea unei for­mule satisfăcătoare, de ,artă, să descoperim forma de ar tă a viitorului, să anticipăm ar ta de mâine.

întoarcerile pot prezenta un progres, dar de cele mai multe ori un regres. Depinde de autoritatea literară şi cri­t ică a celor ce le comandă, de argumentul ln numele că­ruia le cer şi de cei chemaţi să Ie înfăptuiască.

Ţinem însă să precizăm că astăzi nu se mal acordă nici un fel de încredere criticei directive şl dogmatice, mai ales când e proclamată dela tribune oficiale. Această critică n'a d a t niciodată roadele aşteptate. Ea a stimulat pseudo-

scriitori şi poeţi. Dacă a fost necesară la Începuturile lite­raturii noastre, astăzi nu-şi mai are rostul. Rolul criticei este acum bine definit.

Este credem, deadreptul ridicol să impui unui scriitor, ca unui şcolar, să trateze anumite teme pe anumite cala­poade Artistul e mai în măsură decâ* criticul sau ideologul să ştie ce şi cum să scrie. Marii creatori n'au respectat ni­ciodată regulele tradiţionale. Din contră, *i au sfărâmat regulele vechi, spre a impune altele, noi. Sclavii calapoade-lor literare fac ant icameră literaturii. La început a fost cuvântul, în ordinea creierii universului. In domeniul artei întâi s'a născut opera, din imperativele lăuntrice ale artis­tului, şl apoi s'au scris regulele. Codificarea au făcut-o cri­ticii. Pe drept cuvânt s'a atribuit deci criticei, de către

unii artişti, epitetul de parazit literar. Ea trăeşte pe spi­narea literaturii.

Adevăratului artist nu 1 se pot Impune legile creaţiei. El se simte, le are ln el. De cele mai multe ori, el ant i ­cipează viitorul. Dece să-i cerem atunci să se întoarcă la trecut? Este clasicismul şcoala ideală a umanită­

ţii? In acest caz Rousseau ar fi scris t ra ta te de filosofie raţionalistă, iar Chateaubriand tragedii şi epopei, fără să simtă nevoia unei înoiri.

In calea scriitorului nu trebue să se pună nici o stavilă. El e s tăpân pe destinul său. Talentul îşi caută formele care-i convin, cum îşi alege fluviul albia sa. Artistul de

mâine, care se năşite din frământările epopeice pe care Ic trăim, va sparge toate formele vechi, va răs turna princi­

piile asa ziselor şcoli şl curente, Inundând cu geniul său stăvilarele cărturăreşti. El vine din viaţă.

GEORGE PUTNEANU

20 Dceembrte 1944 UNTVERSL LITERAR

Cronica literari

TUDOR VIANU: Filozofia culturii B A L C I C Cuprinsul ultimei cărţi a d-lui Tudor

Vianu ore puţine atingeri cu literatura. Interesul pentru „Filozofia culturii" provine din nevoia de cunoaştere inte­grală a activităţii esteticianului român, de formaţie strict universitară, care este d. T. Vianu, al cărui cuvânt în lite­ratură, atât prin poziţia pe oare o ocu­pă cât şi pr in activitatea desfăşurată, apasă cu greutate. Având o mare cul­tură filozofică, profesorul de astăzi de Estetică şi Critică literară delà Uni­versitatea bucureşteană ajunge1 aici du­pă o rodnică muncă în care se unesc speculaţia filozofică cu dragostea pen­tru artă (să înţelegem mai ales litera­tură) materializată într'o serie de lu­crări de interes excepţional. „Estetica" lui Tudor Vianu, alcătuită în spiritul ştiinţific ce caracterizează activitatea sa în domeniul artelor, cu podoabele cla­rităţii, p r e ^ u n i i , echilibrului şi in­formaţiei totale, rămâne lucrarea fun­damentală şi monumentul speculaţiei estetice cel mai remarcabil din activi­tatea românilor din anii cuprinşi între cele două răsboaie mondiale. Lucrare teoretică, arhitecturată cu un mare simţ al măsurii, compusă după clasica me­todă a ştiinţelor organizate, această „Estetică" cuprinzătoare rezumă efor­turile esteticienilor străini şi, prin înăl­ţimea expunerii obiective şi totale, poa­te fi considerată ca elementul de bază al unei pregătiri sistematice. Astăzi, speculaţia şi lumea ideilor generale pare temporar părăs i tă : d. Tudor Vianu se ocupă de câţiva ani de pro­blemele de amănunt ale expresiei li­terare, ce: urmăresc a se coordona şi ele pentru o expunere masivă a pro­blemei, fiindcă ce altceva arată „Arta prozatorilor români" ca şi acele pe­riodice „Figuri şi forme literare" din­tr'o mare revistă ? Domeniul cercetă­rilor e atât de vast, încât, dacă e vorba de o şcoală Tudor Vianu e probabil că ea se va manifesta în acest sector, unde normele şi legile expresiei 'literare aş­teaptă a fi desţelenite.

E lesne de înţeles interesul celui care cuprinde în raza vederilor sale câmpul •nodern al manifestărilor noastre lite­rare, pentru Tudor Vianu şi manifestă­rile sale scriitoriceşti. „Filozofia cultu­ra» este cuprinsă^ între acestea.

Orbea, compusă din. prelegerile unui ^ de „Filozofia culturii" ţ inut între ^ 1929—1935, ca dublură a cursului

^ n u i t d e ..Estetică", turtea e s t e d e c i i

v e c H e ca redactare, c e * ce pare cu-a-« t mai onorabil fiindcă « v e d e «мю « Ф і ш ы . » variatelor probleme impli­cai* desvălue de multă vreme stăpâni­rea zonelor intelective celor mai sus a-şezate. Alcătuirea de „cure universitar pe pnelegeri. cu o încheere rezumativa şi cu o trecere la alt capitol făcută prin-tr'o scurtă introducere recapitulativă a celor enunţate în prelegerile preceden te, este vizibilă şi d. Vianu. căruia i-ar fi fost uşor să (elimine aceste semne spe­cifice n'a făcut-o, păstrând expunerii dogmatice caracterul iniţial. Metoda cursului este riguros ştiinţifică. Distri­buirea materialului se face după logica internă a expunerilor ştiinţifice prin oare : întâi materia se definisişte; apoi se tratează pe aspectele mari şi'n limi­tele fiecărui aspect global se trece la a-mănunţimi; încheerea nu lipseşte. O-biectivitatea cere o judecare calmă a tuturor aspectelor unei chestiuni. De aceea, discuţia va urma prezentarea u-nui aspect al problemei cu avantajele şi dezavantajele sale, apoi a celuilalt aspect după care se exprimă o conclu­zie, care în general culege părţ i le bune, într 'un efort de împăciuire. Totuşi, -există şi o contribuţie originală impor­tantă. Ea arată punctul de vedere al autorului în vasta problemă a culturii umane tratată într 'o filozofie a acesteia şi care este credinţa optimistă într'o concepţie activistă a culturii.

Ni se pana neserios să discutăm într'o cronică literară oonţinutul unei lucrări ca „Filozofia culturii". Revista literară îşi a re cititorii ei, în general amatori de artă <şi nici de cum specialişti. Lor nu li se pot rezuma problemele mari ale cărţii, decât cu riscul să nu mai fim ce­tiţi. Dar scopul cronicei l i terare este tocmai de a deştepta interesul cititori­lor ca ei să poaită cunoaşte punctul de vedere al cronicarului cu privire la căr­ţile timpului. „Filozofia culturii" este o carte pentru intelectuali. Un pseudo intelectual n'o poate ceti fără pedeapsa de a-şi pierde timpul. Dar cel care se poate numi intelectual, prin ideile ge­nerale pe oare le posedă şi le mânueştie, este obligat să citească lucrarea d-lui Vianu, fiindcă orizontul intelectiv ca­pătă o apreciabilă lărgire. Aşi vrea să fac totuşi un rezumat succint şi par­ţial, pe anumite direcţii ale lucrării. Ştiinţele spiritului constitue obiectul flozofiei culturii; ele au ca trăsătură caracteristică, fundamentală, ideia de valoare. Ştiinţele nalurii se sprijină, în schimb, pe observarea naturii, a fapte­lor .ei. Valoarea se defineşte ca obiectul unei dorinţe. In ştiinţele naturii nu pot exista dorinţi care pot fi t ra ta te ca va­lori, întrucât elementul die bază e feno­menul natural. Valorile sunt şase: etică, teoretică, politică, economică, estetică şi religioasă. Fiecare dm aceste valori ae întrupează în grupe umane care au existenţă separată. Ele sunt autonome şi niciuna nu poate fi pusă deasupra, oa fiind superioară. Fărâmiţarea născută din concepţia ireductibilităţii valorilor şi-a autonomiei lor a r duce la o trăire parţială a vieţii. Negustorul, producă­tor de bunuri economice, sau politicia-riiul, producător de bunuri politice, trăind fiecare în raza activităţii lui res­trânse, oe cuprinde oare din sfera altor valori, estetice, s i zicem, «au religioa­

se ? Şi totuşi, valorile circulă între ele prin kgea structurii psihologice, încât un politician, adâncind trăirea valorii politice, va ajunge să cunoască valoarea morală, sau valoarea religioasă, consim­ţind la cinste sau la ideia de D-zeu, in oare ar putea începe- să creadă. -

Producătorul de bunuri economice, va atinge şi el ceeace se află la polul opus al existenţii sale,—valoarea morală, — şi cinstea ar fi legea vieţii sale etc.. Partea care tratează despre valori, ire­ductibilitatea lor, ca şi despre cum ele se întregesc în aceeaşi persoană (în urma cercetărilor psihologilor structurali Dilt-hey şi Spranger) constitue materia pri­mei părţi : teoria formală a culturii. Partea a Il-a se ocupă de teoria mate­rială a culturii în care se discută con­diţiile materiale, condiţiile spirituale şi mijloacele culturii. Condiţii materiale : mediul, starea economică şi rasa. Con­diţiile spirituale: tradiţia şi cantitatea grupului social. Ca mijloace ale cultu­rii se definesc: tehnica, maşinismul, fa­milia, şcoala şi cultura populară. In fine, o ul t imă par te tratează despre öeue patru concepţii asupra culturii şi-anu-me concepţia raţionalistă, istoristă, uma­nistă şi în fine activistă, asupra că­reia se opreşte şi autorul, recomandân­d-o ca pei cea care astăzi este capa­bilă să ofere soluţia timpurilor noui. E greu de spus dacă înşiruirea stear­pă a problemelor trecute în revistă ar putea naşte sentimentul dorinţei înfocate de a trece la lectura „Filozo-fieli culturii" aşa cum a redactat-o d. Tudor Vianu. E, totuşi, tot ceea ce se poate face într'o cronică literară. O cri­tică a problemei nu cade în sarcina noastră. Ceea ce reţinem noi este clari­tatea expunerii, lapidaritatea formulă­rii şi echilibrul interior al materialelor distribuite după o metodă urmărită cu stricteţe prin care toate se clădesc cu minuţiozitate şi ştiinţă. In totul, tehni­ca unui universitar în oare sei admiră priceperea, informaţia, sobrietatea, jus­teţea exprimării, claritatea în lapidari-tate şi emoţia unei viziuni finale opti­miste.

MIHAIL OHIRNOAGA

Scumpă Regină, cţun, lângă inima Ta, flori nerritoare a-duse din grădinUte coteriei Tale de la Sf. AntonJe-Mfa, pe cârje..-• • atât de mult 'le-ai iÀta^C îe -ai cântaţi

(Cuvinte de p e o jerbă de flori, depusă odinioară lângă iun potir de aur d.n bisericuţa Ste-ia Ma­ris, delà Ba.cic).

După ce ai străpuns câmpia Bărăganu­lui cu un tren rapid, într'o zi însorită, lo­comotiva îşi micşorează înariparea roţi­lor şi intră triumfal sub o boltă de hor­botă, plutitoare'n spaţiu, ţesută ta de un gigant din alte vremuri străveeUi, oprin-du-se curând într'o staţie mică. Călătorul strein, cu elanul său spre evadări a l b a s ­tre, citeşte vrvvr'o ckvpiibă în timpţl de po­pas al trenuui un nume de garl atât de cunoscut: Cerna-Vodă.

Se află acum la porţile orientuLui ţării. Ochiul său iscoditor, cu p-rwiria încor­

dată, caută să străbată zărvie câni gara a rămas în urmă şi scrutează doar iă găsea­scă vreun v e s t i g i u al unor vremuri apu­se, care s'au profilat pe aici. In badar se strădueşte să întâlnească ceva, oi evocare în piatră, de templu sau de un iicus ro­man. Pretutindeni stăpâneşte prapesul ri­sipirii de veacuri a măreţ i i lor, colbul lutului şi al uitării. Cunoştinţele iade a d u ­nate dm cărţi ii vor aminti îns\ că sub aşezarea oraşului de azi, cu casele, lui mo­deste, a înflorit cândva, în negurii timpu­rilor, o cetate romană de veghe pe Iszru: A x i o p o l i s .

T r e n u l îi poartă mereu îna intej pe o li­nie dreaptă şi până să se гесиѢада din noianul istoriei, a şi descins la jomis.

Marea albastră, cu sclipiri de lemaragd, de argint şi cu tălăzuiri de visufa, îl pri­veşte calmă, senină şi cu irizărţ de cre­puscul sau cu braţe de spume Vşoare, şi cu fluturări de năframe albe, |n larg, oare se topesc î nda tă l a ţărm. ;

Şi marea şi poezia care pluteştţ în spa­ţiu şi pe aripi de albatroşi îl îndeamnă spre evadare. Amândouă îi ofefă ispita peisagiului şi trebuinţa acestei schimbări. Sufletul omenesc e stăpânit permanent de nestatornicie. Prea e compus din* elemen­te nestabile şi atunci lumina şi orizontul albastru i)l cheamă spre larg, marea îi deschide calea. Parcă ar dori sg plutea­scă într'un zbor fără ţintă. La tbiii p o e ţ i ca Baudelaire sau Rimbaud, acekstă ne­voie se sprijină pe o justificare jde ord in psihologic. Baudelaire vrea să sfcape de timp, Rimbaud de mediocritatej „Je me décompose dans la platitude", i _ spune cel din urmă. La Mallarmé problema eva­dării e un ращаюх. „Ou fuiir?" !— se î n ­treabă acesta .

Dar, marea la Constanţa apaißne mai puţin privitorului de pe ţărm, decât a-ceea, de pildă, de la Capul Calvacra, Perene sau Boueic.

E iMPresionantă, privita ,\a Topiis, însă e unică şi grandioasă de pe falez^ cea mai înaltă a litoralului şi mult maii albastră la Ecrene şi Balde. E o probbeml desigur de miraj, la care lumina, şi locul de unde o admiri participă hotérhtor.

Călătorul va rămâne c u e l stneur tn gând, copleşit de armonia frumuseţilor răspândite cu o mare dărnicie în acel colţ de rai care se cheamă Balde.

Thalassa! Thalassa! A m b i a n ţ a d e aici e plină de soare şi de

culoare.

ЕС(Ш: CRĂCIUN

Pentru cei cari nu cunosc prea bine ce însemnează cu adevărat meseria de actor, ea poate con­stitui doar faima aceia a marilor salarii, fără prea multă muncă şi griji de existenţă, încât să atri-bue o egală stare d e Înavuţire tuturor celor cu acelaşi meşteşug.

Doar, nu d e puţine ori a m avut ocazia să constatăm confuzia ce se face între un actor bogat in talent cu u n altul bogat în... parale.

Mai ales de cei cari pun înţe­lesul cuvântului actor, pe larga lui cuprindere de lux.

Din păcate, sunt actori cărora viaţa de azi l e procură mari griji, fie din cauza unei lipse d e an­gajament — şi Dumnezeule, câţi nu sunt din aceştia — fie din cauza modestului lor trai, care l -au vrut aşa, ca să nu aibe ispita neglijerii de talent, singura lor mare avere.

Pentru aceştia ne gândim să sprijinim tot îndemnul acelor drepte — şi atât de binefăcătoare — ajutoare, acum d e Sfintele Sărbători.

Ne gândim chiar să propunem spectacole date numai pentru a-jutorarea acestor actori, cari se căsnesc să înlăture cu grima şi cu jooul toată frământarea lor lăuntrică a nevoilor z lei de azi.

Crăciunul şi tot cortegiul de sărbători, să fie pentru toţi o e-gală mulţumire şi o egală des ­fătare.

„ORIENT"...

La unii actori şi actriţe se nasc planuri de turnee, care de n'ar fi categoric desminţifie de impo­sibilităţile evenimentelor de azi,

ne-ar călăuzi la o critică severă a celor cari numai gândesc aşa ceva.

„Talentul" acestora vrea să se siiueze pe primul plan. Şi—fireşte '-numai de dragul uvor nume, na ne-am putea da adeziunea la convingerea că ele reprezintă tot ce poate avea teatrul românesc mai de valoare.

Gândiţi-va: Tantizi Căpăţănâ şi Elisabeta Henţia

Recunoaştem doar stima unor nume de afişe, cu hotar mărginit numai la succesul câtorva apari­ţii în reviste, şi nimic mai mult

„CHELTUIALA"...

Petru Nove, acel dichisit actor, care aruncă tuturor condeerilor, acea ignoranţă regală, are câte­odată slăbiciunea de a s e expune ridicolului prin fraze „bine cân­tărite" la mintea d-sale arţă-

seşte azi găzduit, temporar de o crudă scenă particulară.

N e întrebăm — însă — dece a trebuit să-1 solicite tocmai un

teatru particular, când scena ofi­cială ar fi avut nu numai întâie­tatea ci şi rangul cuvenit marelui comic ieşean?!...

„BOTEZ"...

Reţinem pentru numărul de Crăciun, răspunsul p e care d-sa l-a dat întrebării gazetarului pri­vitoare la succesul piesei „Fraţii Karamazow":

„Câtă energie câte sacrifiei'i şi speranţe s'au cheltuit în specta­colul acesta, merită succesul de astăzi".

Dacă d. Nove ş i -a cheltuit până şi... speranţele, atunci c u ce suc ­ces se mai poate lăuda ?...

ACTORII...

Vn obicei pe care nu l-am vrea prelungit, fiindcă atunci ar în­semna să scape atenţiei acordată pană acum , este acel apel făcut la „caritatea" publică de-a dărui nume unui teatru nou născut.

Mai întâi că sistemul acesta pune într'o delicată situaţie pe directorii respectivi, arătându-i ce lipsiţi de orice inspiraţie, pdnă într'atâta încât propriului lor „copil" sd nu ştie ce nume să- i dea.

In al doilea rând „botezul" a-cesta parcă ar avea caracterul unui început de prea timpurie so­licitare ia public, încât să nu sur­prindă pe nimeni dacă la spec­tacole n'o să fie Prea mare îm­bulzeală.

Şi-ar fi păcat de fetele frumoa­se pe care, bietul Mirone»cu s'a străduit să le adune...

P e lungul parcurs de la Tomis, pe i sa -giul e n e t e d şi mom ca de câmpie, dina­mizat târziu, ia jumătate de pale, d e nouri

de ргаЧ%рШеас i n z a r e - ° Pâclă estom­pata ce se i ă T n w £ î i * î ? n e e W

: . W u e °J n _

chipuire, ci curând se iveşte un potop de căruţe mânate agate, cu oameni bătrâni, cu copii, cu turcoaice îmbrăcate in feri-geie, cure U ь,аипа pe Аіміг de pe aceisite meleaguri şi se duc cu et, monoton, în convoi de largă ispăşire spre Patna cea adevărată a Islamului. E o privelişte de un sens bibl ic , a s e m ă n ă t o a r e c u drumul rătăcir i i spre pământul Făgăduinţa, spre ţara Chanaanuiui, a ророгиліі lui Israel.

Unele dintre turcoaice poartă pruncii în braţe, iar altele îşi petrec paşii dealun-gul căruţelor, a coper indu- ş i faţa bronza­tă şi tristă la apariţia vreunui vehicul strein, t u r b u r â n a u - i e gândul . Şi poate sub fengeiic se scurg uwrwrii oawuc, hieiatice, şoapte în taină de regăsiri in Coran:

'bară să vrei, rej&eciezi Ш prefacerile vremutridor care aiu t r e c u i pe aici. Po­poare la răspântii de veacturi, amestecuri de ci-ütllizaftt, încrucişări ae săbii şi apoi atâta sânge vărsat şi prelins pe soiurile dobrogene.

Deâlungul acestui s t răbun p ă m â n t s'au perindat atâtea legiuni romane, conduse în lupte grele de Consuli, de Generali şi Quiriţi în togi albe, atestând perenitatea geniului latin.

Unde sunt cetăţile năruite, unde sunt mormintele părăsite, unde sunt Larii şi Penaţii, rostogolurile de secole şi înfăşu­rările de invazii?

Nu se mai aude nici măcar ropotul ca­lului bistonian, căci toate se odihnesc în infinitul parcurs.

* ß a l c i c u l e s trăju i t de înă l ţ imi ailbe ca

zăpada, forme piramidale evadate — reşe­dinţe de îngeri şi zâne — dealuri p i toreşt i еаооіые pa'Că de sus, la vierea pw»berei aşezată în coame şi falduri, care se pre­lungesc în Oiţele mai escarpate, modu-lânau-se deâlungul ţărmului spre Valea Batovei până ce se săvârşesc într'un larg podiş.

La sânul lor apar grămădite în estrade şi amvonuri, vilele albe construite într'un alean, uneori cochete şi nobi le , contras ­tând cu aşezările vechi, patriarhale, ale vieţii găsită aici. Ici, colo, vre-un minaret

• aminteşte împăcarea de sine şi înfrăţirea versetului cu nemărginirea.

Dacă soseşti aici pe vreme de seară, Balcicul e o revelaţie dintr'un psalm Ы-B'-JS, ca Ш Т Т І СРЫІРАІЮАГЕ de candele, care tvcăresc acolo jos, m taina Dumne-zeirii. Şoseaua coboară alături de o vastă prăpastie şi te lasă uşor, pe nesimţite, într 'un furnicar de oameni-

Priveliştea, de acum, e plină de anima-tie şi tremur, în timp ce religiozitatea Bdlcicului a rămas sus, sus de tot, agăţată pe vârfuri de lut.

Dar, a doua zi, marea şi soarele te chea>-mă spre larg să pluteşti pe unde, odată cu înaripări de zefvr sau zboruri de pescă­ruşi. Alabastrul mării e unic şi se oglin­deşte în eil tot văzduhul. In pânzele lui Florian delà Constanţa doar de găseşti a-ceste frumuseţi, aşternute cu adevăr şi cu un mare dor.

Gândul te mână îndată spre Paradis, spre o grădină a Esperidelor şi marea îţi dezvăluie undeva un refugiu verde de ar­bori, în amfiteatru. Ba ic i cu i e o mwnune privit de pe mare, dar când undele te poartă spre Cuibul Reginei, apele deu in şi mai albastre, i a r soarele zâmbeşte din corole de roze, din potire de crini şi din toată fantezia exotică. Ghirlande de pur­pură, lujere cu fiori mici şi multicolore petrecute de sub arcade , î m p o d o b e s c d e o ­potr ivă portaluri, vaze romane adunate de pe tot cuprinsul Dobrogei, scări de piatră care se pierd în boschete. P a l a t u l T e n h a I u v a h de o aritectonie numai în piatră, e alcătuit din mai multe corpuri, fiecare c u înfăţişare de măreţie regală.

într'un loc mai retras, în p e r s p e c t i v a unor pergaie, apare într'un cadru arbo­rescent, Lucut şi pios ù t e u a MATIS. Mau­soleu sfânt pentru ţară, căci aici se păs­trează într'un potir de aur, i n i m a с е і г і mai m a r i Regine a noastre.

Mică, discretă, e ca şi o b iser icuţă a lu i G a l a c n o n , d in tre răzoare .

Peste tot numai flori, iar pe o latură regulată a рагсшиі, de o parte şi de alta a ujni.jior0i.or şi u ViMseior romane înşiruite pe o alde, se răsfaţă la soare, pajişti cu zinnia, cu lalele inat te , din ceie mai exo­tice, în mijlocul cărora predomină c u l o a ­rea violetului cardinal.

In tot locul împrăştiate cu bogăţie, as-fodele, iris p u r u m i l a , bujori sălbatici, s i toată flora hort ico lă a Orientulu i .

La p o a l e l e unei superbe cascade, la umbra gigantică a unui plop aqwatic, a-p i e w t wnjprie mare , vei regăsi, ca la tor nos­talgic, urmele paşilor măreţi ai Reginei, care, adineaori s'a ridicat dintr'un fotoliu de piatră şi s'a risipit între flori, pe alei, profilându-se ca o zână printre colonade.

închizi ochii ca în vis şi-i deschizi şi te întrebi dacă totul nu-i o himeră născută din ape, în taină de şoapte şi murmur de isvoare.

Apoi, c â n d matrea se transformă în a>me-tist şi scarele moare undeva pe un pisc, dintr'un minaret în Balc ic , un muezin

dă svon de pastorală : „Allah-echber ! „Eşh&du enne Mohamedán rezvMUah ! „Eşhedu enne Mohamedun resulullah ! „Aiia lessalah, aiia lessalah! ,,Aiia lelfelăh, aiia lelfelah ! „Allah-echber... Allah echber leal „llahe, Шеа Allah!

(.Jjummezeu e mare ! „Cred că există un singur Dumnezeu! „Cred că Mohamed este profetul său ! „Veniţi pentru rugăciune! ,,Veniţi ca să scăpaţi de păcate ! „Dumnezeu e mare; nu există alţi Dum­

nezei ! „Decât un singur Allah !

VALÉRIÁN PETRESCU

St ! ma pe care o acordă specta­torul actorului de talent nu se mărgineşte d o a r . la o simplă compensaţie.

Ea constitue baza normală a dreptei preţuiri faţă de talentul actorului.

Тй alte cuvinte, acordă respec­tul cuvenit muncii.

De această s t imă se bucură ac­torul C. Ramadan, delà Teatrul Naţional « a Iaşi, «ar* м gă-

AFIŞ...

Toate teatrele Capitalei ş i -au fixat afişele de Sărbători la g u ­stul p e care u n public dispus — în sfârşit — să aleagă, ar putea constata şi satisfacţii şi decepţii.

Socotim potrivit să n e abţmem deîa indicaţii, c a să a v e m promp­ta constatare după sărbători.

Te cheamă Te cheamă codri din poveşti Cu smeurişu 'n pârg de rod, Şi dorul meu şi-al tău, norod, Ce 'nfrânge pravili omeneşti.

Te chiamă soare 'n zori de zi Lumină zărilor să dea ; ~"*r*i spună el, că dragostea

° a " » \ <» vecii. Tu ai robii-o

Te chiamă strigătul de dac, Ce-a 'năbuşit în foc păgân Dureri de slugă şi stăpân, Izbânda lui, izbândă 'n veac.

GK. P O P I Ţ I

Cad nopţile... Cad nopţile pe frunte, fagule... îŞi cad mereu, ca stelele şi anii... Pădurile, prin vânturi, dragule, Ne scutură de cântece, castanii.

Iar clipele,—albastre vijelii,— O, cum ne frâng Sin sbaterl sfâşiate ! Se mal trezesc încet din noi, fâşii, Din tâmplele, ou zdrenţe fluturate.

Coroane dulci de gânduri şi de vis, Mai tremură, zdrobite de furtună.... Par încă vii şi'n vânturi s'au deschi* Ca nişte răni de muzică nebună.

Prin bezne, cerul vine Ia pământ... M'atinge dur, cu răsvrătiri de munte... Şi frânt prin veacuri, ca un fag în vânt, Eu «resc luptând, cu fulgerul la frunte.

FLORIN DUMTTRANA

Ultima poema Б ultima poemă ce-ţi mai scriu, Ca un amurg înfrigurat de toamnă, In care doliul tot mai mult înseamnă Sfârşit de vieţi sub cerul plumburiu !

Ce stranie dorinţă mă îndeamnă Să mă adun din goluri şi pustiu In prăvăliri de bulgări pe sicriu In tristul asfinţit de tristă toamnă ?~.

Va creşte iar tăcerea de mormânt Peste visări ce le-am creiat în van, Muri-voi rând pe rând... din an în an—

Uita-voi că te-am plăsmuit din cânt... Că te-am iubit cum numai eu o ştiu— Şi-i ultima poemă ce-ţi mai scriu t

C O N S T A N T I N BARCAROIU

Pentru cine? Cine mi-a bătut la nşe Cu mânuţă de păpuşe ? Cine a venit la mine Cu panere de vis p l ine?

Pentru cine către moară Sui"letu-mi, hulub, coboară Şi 'n pârâu spălându-si fata S p u n e : „Bună dimineaţa"?

Cine urme-a presărat Prin pulberea de prin sat, Să le caut să-mi încheg Sufletul iarăşi în treg?

Pentru cine-i iarba moale Pe sub aninii din vale Şi-o aşteaptă să-i audă Talpa ii zori de roua, udă ?

Zâmbetul cui din obraz Stă 'n cleştarul delà iaz Şi-1 adun, îl sorb în mine Când beau pumn de unde line ?

To a D U M I T R U TÄTÄROIU

mna In juru-mi ruginite frunze cad Şi 'n foşnetul lor veşted vântul plânge Cocorii trec; în şiruri lungi s'or strânge. Coboară toamna 'n freamăt lin de brad.

Şi codrul a 'ncetat să mai răsune. Cernită vremea-şi deapănă tristeţea. Iubirea, jocul, cântul, tinereţea, In pragul cărei clipe-or să s'adune ?

. O, câtă toamnă 'n sufletu-mi domneşte, Mormane întregi de frunze veştejite, Şi-atât senin de caldă primăvară!.

Ursita unui ceas se împlineşte. Arătătoarele în drumul lor grăbite Au contenit S'or mai întoarce iară ?

I M. LXKLIU &AGHIH

ÜNIVERSU LITERAR 2 0 Decembrie 1 9 4 4

at?... de veac.

Í Afbisprezece ani şi Concep-' ^ * ^ e c e . Ea era servitoare şi

argat. Unul muncea pe şi ţină zilele şi să-şi ucidă

- * g w / . ' " . iute de KAREL CA T ' A decât o sin&yră. panglică,/-mâneşte din l mb»ouă cozile. Băiatul nu аѵіеа d-ra ELENA EFTât de sărac, în cât nu avea

CEATRUL Mvme^'i^ Ш е Ш D E Cutate. L U L J ALJÎ • n ,p t u i n a l t l 1 e r a u conservatori san.. f*s t U u t N i o ^ aceea, a sm; s ^ e t 3 ». -a t . i i . o i O mutatni locuri .=i ^ îniijit totdeauna

<-•.••i.-vf -.•«, 4 T i . A v ^ - r - - - r - uiuşmănie pej i rboxi că aveau rădăcini.

De ce nu se putea altoi şi el în glia, în urma plugului, când ara?...

Că, slavă Domnului, a r a s e destul!... într 'o noapte, pe când Concepcion s'a dus

cu găleata la puţ, Nicasio a „condus-o" şi umbra nopţii i-a strâns la piept. Şi copiii au rămas tăcuţi, cuminţi, cu ochii la luna ce le zâmbea.

Când au vrut să plece, au băgat de seama că nasturele de sidef al lunei ce s e oglindea în ape, i-a încheiat...

De atunci Nicasio şi Concepcion s'au con­siderat logodnici.

Au dat promisiunea!... De atunci luna lena pus puncte de suspen­

sie în timp... El îi aducea pui de porumbei jumătate go­

laşi, verbine jumătate înflorite, cuvinte j u ­mătate îngăimate. Fata le creştea în mâini şi le înapoia „făcute" sărutări .

Şi logodna lor a fost lungă şi curată. — Când vom începe să câştigăm, vom

strânge ceva ca să ne căsătorim... — Nicasio, mie nu-mi trebue parale. Mi-ar

place să viu în casa ta... în casa noastră... cu cinste, cu fruntea sus, la lumina zilei... să fiu şi eu în rândul lumei...

Câteva luni mai târziu, băiatul a fost r i ­dicat la rangul de argat, cu leafă: zece pesos pe lună.

Când au împlinit amândoi două zeci şi cinci de ani, stăpânii le-au păstrat aceeaş slujbă şi leafă. In schimb erau legaţi sufle­teşte. In fiecare conversaţie, el picta iubitei, în cele mai frumoase culori, în vânt, căsuţa lor:

— Om pune şi noi în ea ce-o fi... Vreau s'o fac pe un deal să se vadă de departe... O să fie o casă cum n 'are nimeni... Cu acoperişul ţuguiat şi fe:estre mari, să intre soarele tot, dim'neaţa... şi straşina lată, să-şi facă rându-nelele cuib... o să fac atâtea ferestre, că ori de unde te-oi uita, să vezi câmpul... şi p 'ormă o umplu cu „lighioane" mici, crescute de tine în palmă.

De mii de ori, în idila lor, Nicasio a croit pământul , a pus temelii şi a înălţat pe culmi de gând, căsuţa cu perdele albe. Stâlp cu stâlp, a îngrădit ograda, a semănat cu flori grădina şi a legat calul de căpăstru de roate dela puţ...

Toţi caii lui au să fie de rasă, buni de muncă şi de călărit...

— O să vezi tu Concepcion, o să avem o groază de pământ... cu lemnele o să fie mai greu... dar o să ardem burueni... Ce frumos e seara la foc!... Când coacem pâinea în spu­ză, să nu uiţi să păstrezi o lecuţă de maià pentru altă dată... Masa s'o punem lângă uşe s'o acoper,? soarele cu ra?e. ră f : e mâncarea ca aurul... Ţie-ţi place să mănânci în lumină?... Iar nranlea o sä-Д trimeată pe fereastră, un petic de cer să ne albăstrească plapuma.

Când d x se iubesc, e mai bine să fie săraci. Când mi s'or rupe nădragii, tu ai să-i coşi cu un fir din părul tău. O să trebuiască să ne faoem mici, mici de tot, ca să încăpem în sărăcie.

Copila surâdea şi aştepta. Ca să-şi ajungă visul, băiatul a început să

se chinuiască în economii. începu să subţieze ţigările. Apoi să fumeze mucurile, până când 1-a dat dracului de tot de tutun. Da când o suprimat rachiul de Duminecă, nu mai simte că a pus Domnul sărbătoare în calendar. Cu cărţile, a avut mai mul t de lucru. A ames­tecat o pereche, de s'au luat după ele mai în­tâi purecii, pe urmă caralele, pâna la urmă, odată cu figurile, s'a scăpat şi de nărav.

De atuncea nu s'a mai distrat decât cu şeaua lustruită a cârlanului. Nu odată 1-aiu-zeai spuinându-i:

— De acuma încolo, tu ai să-mi fii prie­tenă... Tu ai să-mi duci nevasta la Primărie şi la căsuţa noastră... De azi încep să strâng parale...

In trapul calului îşi făcea socoteli: cano-nindu-şi trupul, putea face economie cinci pe­sos pe lună. In zece ani strângea destule pa­rale să cumpere locul.

— Cinici sute de .pesos, bani peşin, Con­cepcion.

Şi-au aşteptat. S'a dus lustrul după multe şei, şi casa lor

aştepta tot acolo, în dealul închipuirei, s'o ridice piatră cu piatră, cu acoperişul ţuguiat şi straşini largi să adăpostească rânduneleie...

— Concepcion, azi trecui pe la locul ăla care e de vânzare... -~ •• • -

După părerea lui Nicasio, pământul ăla era cel mai bun din toată republica. Scobona o povârnitură de deal, până la poalele râuşo-

<ЗЛ1И « t u n - Г Ч I I Ѵ С І а - de R O M E O L A Z A R E S C U

rului Piutado şi de acolo, cu el împreună, Se întindea în spre soare apune, pe o limbă de o sută de metri. P e unmă, dela gardul de sârmă ghimpată, care se inmuia chiar în apa lui galbenă, râuşorul îşi lua rămas bun şi lo­cul lui rămânea frumos şi plin de bălării oare acopereau chiar tăbliţa cu ,,de vânzare" scrisă cu catran şi ruginită de ploi.

— Pe mâna dreaptă — explica el logodni­cei — „locul nostru" nu prea e frumos... Dar dacă sădim nişte ^eucalipţi pe toată muchia dealului, iese un rai !...

— N'ar fi mai bine să punem nişte sălcii? — E un lemn păcătos, scumpo, şi nu creşte

bine r e deal. Sălcii ar fi mai bine să punem spre gârlă... Dar prea sunt .plângăreţe şa ne űicapere şi vederea apei... Când bate vântul, şueră de parcă ar veni peste noi toate hoar­dele de indieni.

— Dar şi eucalipţii prea sunt trişti!... — Bine, d/ragă. S'a făcut... Mâine mă duc,

cumpăr locul şi pun sălcii şi pe deal şi lângă gârlă.

Se împlinise aproape o lună de când Ni­casio muncea la n:şfce magazii de bucate, toc­mai la hotarul celălalt al moşiei, în jpartea opusă conacului.

Apmape o lună de când n'o văzuse Concepcion.

InainU de-a merge să facă târgul cu locul, s'a gândit să se ducă puţ in şi pe la odaia ei, s'o mai consulte. Cum nu vrea să i se scoală vorbe, că servitorimea-i bârfitoare, n'avea curajul s'o ia şi pe ea să-l vadă. Dar simţea în ziua aceea o bucurie de copil.

Ce sunt zece ani de schingiuire a poftelor, pe lângă bucuria asta fără seamă ce-o simte acuma, când o să aibă un colţişor al lui, unde să-şi ducă iubita, unde să trăiască, să iubea­scă şi să moară în pace !...

economie şi. strânsese un mic capital. Fără să spună babei o vorbi, a cumpărat locul de lângă gârlă, şi, în fiecare dimineaţă, zi de zi, s'a dus acolo şi a lucrat casa. A bătut azi un par, mâine altul. A împletit nuele, a bul­gărit pereţii şi a făcut coperişul ţuguiat cu streşină lată, ca să-şi facă rândunele cuib, cum fusese planul .

Săptămâna asta a niuneit mai mult ca n i ­ciodată. Şi puterile-1 ajută acum mai puţin ca niciodată... Nu ma e flăcău... Dar când a i de Jmpliinit o promitiune şi un dor, nu eşti bă | rân niciodată.

In. dmârieaţa asta j bătut toate balama­lele p e la uşi, şi a pus ţăvoare la fereşti. Soa­rele i-a, trimis prea de timpuriu arşiţa să-l sâcâie, dar el habar njavea.

Plecase de acasă pb la trei şi a început lucrul.

Stelele i-au împrumutat lumina candelilor.

— A 'nbătrânit d e tot, săraca!... — reflec­tează — şi când te gândeşti că e aceeaş co­pilă frumoasă de acum patruzeci de ani!...

Acuma are şi ea casa ei. Nu vrea, însă să i-o spună aşa deodată. Cum e slabă de inimă, ar putea da de belea cu ea.

— Unde umbli până acuma?... Faci p e ca-valeru?...

— Şi sunt... — Laudă-mă gură că d'aia-ţi dau să mă­

nânci... Hai, dă-te jos după cal, că ţi-o fi şi ţie foame de ieri dimineaţă.

Din spre casă venea miros îmbietor de mâncare.

Moşul surâde cu înţeles. — Ţî-aduci aminte tu, babo... acum vreo

patruzeci... patruzeci şi... nu ştiu câţi de ani, ţi-am promis o casă?...

Concepcion suspină. — Visuri!... Dacă mi-aduc aminte?!... Tot­

deauna mă gândesc... Acum s'au dus, s'au spulberat... Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ţinut sănătoşi până acuma, aşa cum suntem.

— Ţi-aduci aminte, vream să fie lângă apă, să vedem luna în ea, ca atuncea seara...

—- Taci Nicasio, ai îmbătrânit şi ai rămas tot în mintea copiilor...

Serveşte supa. — Taci din gură şi ia de mănâncă... — Nu mi-e foame. — Nici mie. O să ne fie foame tocmai când

n'om mai avea nici un dinte în gură ca să mestecăm.

Se duce să prepare ceaiul de maté şi când se întoarce d in bucătărie, îl ia pe moşneag din nou la rost :

A găsit-o 'bolnavă. Peste noapte i-a fost mai rău. A trebuit să aducă un doctor şi să stea două ceasuri la căpătâiul ei. Nimeni dela moşie nu s'a sinchisit de ea. Treceau nepă­sători pe dinaintea uşei, întrebau cum îi mai e, şi plecau pe aici în colo...

O lună cât a stat ia yaiul fetei, lui Nicasio i-au înflorit peri albi.

Şi când a plecat doctorul, i-a lăsat iubita în oovalescenţă şi a luat în geanta ştiinţei lui, toată economia lor de zece ani...

Şi Concepcion a plâns amar pentru locşo­ru l lor pierdut...

— Ai^i zece ani, Nicasio!... O să mai ai tu răbdare să aştepţi?— Iţi dau promisiunea înapoi. Sunt aşa de nenorocită!...

El a respins-o cu blândeţe. — N'am crezut niciodată că ai să-rni spui

vorba asta... De azi încolo, scumpa mea lo­godnică, începem să strângem parale pen­t ru nuntă şi pentru casă.

Tu umbli să desfaci logodna şi eu îţi de­clar dragoste. Te iubesc şi Dumnezeu o să ne dea puteri să ne vedem visul împlinit. El tot­deauna a fost prieten cu îndrăgostiţii...

Şi a plecat singur. Noaptea era neagră ca sufletul lui. A descălecat şi după nu ştie câţi aini, a aprins o ţigare.

— Singur m'ai lăsat Doamne!... Fără ea, fără o ţigare, fără un fum...

Nici cârlanul nu vrea să-i ţină de ur î t în noaptea asta tristă. S'a idus în vale să pască iarbă înrourată, gloaba infidelă.

— Şi ce ţi-am cerut eu. Doamne, Ţie? Un acoperiş şi u n locşor unde să ne punem capul...

S imte o mână pe umăr. întorcând capul, o vede pe Concepcion. Logodnica avea o boc­celuţă într'o mână, într 'alta un buchet de mărgărite.

— Ah!... Mulţumesc sufletele... dar ai fă­cut rău să vii singură, noaptea, până la mine! Ce au să spună de tine când s'o afla?..

A lăsat să-i cadă legătura din mână. — Ţi-e urâ t singur? — Rău... — Mă iubeşti? — Mult... Concepcion îşi usucă lacrămile 'n şorţ. — Dă-mi un sfat Nicasio... Мічаг fi plăcut

să viu în casa ta, ziua ca o femeie cinstită... înţelegi?... De cincisprezece ani aştept ziua aia... Când a fost gata-gata să ni se împli­nească visul, a venit afurisita aia de boală... Văzuşi?... Acum s'a dus totul pe gârlă... Na-am pus şi noi ceva în gând, dar mi-e tea­mă că n'o să se 'nplinească... N'o să avem timp...

— Ce vrei să faci, Concepcion? —• Să rămân la tine. Şi a rămas. . Şi Nicasio a iubit-o mai mult ca 'n tot­

deauna...

Au trecut mulţ i ani de atunci. Le-a murit calul ăla roib şi l-au înlocuit cu

altul sur. Şi părul lor s'a albit ca şi coama surului.

Din noaptea când Conicepcion a venit la el, n'a mai pus ţigare în gură.

Dar a căpătat, în schimb, altă meteahnă. De cum răsărea soarele, pleca călare şi nu se mai vedea până la nămiezi.

— Pe unde Dumnezeu tot umblă moşnea­gul meu?... — se întreba mereu Concep­cion.

Pe furiş, Nicasio se aşezase pe o crâncenă

După două ceasuri, î 'au dus şi ele, obo­site. Pe uiimă aurora i-i 'nroşit pânza fierăs-trăului în cascade rubiaii seânteieioare. S'a amestecat apoi în sineala oului de raţă a ce­rului şi 1-a spălăcit. Apoi, cu andrele de aur s'a vestit stăpânul, оате, curios,a năpădit pe casa lui moş Nicasio, în inspecţie, i-a poleit întâi acoperişul, i - a rumenit apoi pereţii şi i-a zugrăvit pe podele crucea primei binecu­vântări în casă nouă, furişându-le, bălai, prin eenceveaua ferestrei, ca să tragă o leacă cu ochiul şi la frumuseţea de priniăuntru.

Ce frumoasă e casa lui aşa scăldată în soare!...

Şi moş Nicasio, obosit, copleşit de ani şi bucurie, s'a aşezat în iarbă să-şi privească opera, să se odihnească şi a adormit cu aur în gene.

. Când s'a trezit, soarele alunecase de-o su­liţă pe boltă.

Pa drumul din spre stânga, venea un car cu boi. Scârţâitut îngrozitor al roţilor mari , pline, îl făcu pe bătrân să observe că-i ner ­vos. Să fi fost numai scârţâitul roţilor cauza nervilor lui Nicasio, sau nerăbdarea să-l vadă ajuns mai de grabă. Trebuia să-i so­sească mobilele pe care le comandase din t imp la târg.

— Hei... Pampero !... Fă-te'ncoa... Şi carul s'a oprit în poartă. — Dumneata eşti unu Nicasio Ortegas? — Chiar el. Dă-te jos... Un indian ciolănos, cu nişte Ochi stupizi,

absenţi .şi împinşi cu fusul deasupra unor pungi eu grăsime, se coboară greu şi lenevos.

— Atunci ' a le dumitale sunt acareturile astea?

— Si senor. Indianul aruncă biciul în iarbă şi după

bici, se dă şi el pe o coastă şi cască. A obosit r ău şi e cald al dracului!... Se scarpină în cap, se freacă la nas şi începe să-i povestea­scă lui Nicasio o discuţie pe care a auzit-o el între doi necunoscuţi, pe o chestie de vân­zări de oi, operaţie realizată de o a treia per­soană. Par tea proastă era că el nu a ascultat discuţia asta decât dela jumătate. Povestea era întunecată şi monotonă, ca un cântec de adormire, morfolită în buze grele.

Se vedea cât de colo că indianul mestecase foi de Koka, frunza aia dătătoare de sen­zaţii moi, de fiori dulci pe care indienii o adoră.

Ar fi mai pălăvrăgit mult el, în stăpâni­rea narcoticului, dacă Nicasio nu i-ar fi r e ­tezat-o scurt:

— Ce-ai zice, Pampa, dacă am da jos mo­bilele?

— Cum aveţi plăcere. Odată terminată această operaţie, indianul

s'a dus de unde a venit cu carul ce-i sălta de bucurie că a scăpat de greutate.

Nicasio a aşeizat lucrurile cu grije pe lângă pereţi; ca să nu se obosească de aşteptare, a încălecat şi dela portiţă s'a mai întors o clipă să-şi privească opera.

Ce privelişte încântătoare!... Ce frumoasă e căsuţa visului lui! Cu sălcii

pletoase, puse de mâna lui, cu râuleţul plin de solzi de argint...

Ce irumos e, Doamne!... Mulţumescu-Ţi Ţiîi. Şi smerit, s'a închinat cu faţa la ceruri.

Dă pinteni calului să ajungă acasă mai de grabă. Azi a întârziat rău de tot. Trebuie să fie mai mult de douăsprezece ceasul. Baba fl aştepta în poartă cu părul alb lucind în soare .plin.

— Dar azi ai înebunit de tot!... N'ai scos náci şeaua de pa cal... Nu cumva oi fi amo­rezat?!...

Urmă Uui moment de tăcere. Concepcion surâda; Nicssio, nu; evocă.

Aleargă cu gândul înapoi şi se poct : ne;te la noaptea aia întunecată, când i-a venit lo­godnica 'n casă cu legăturica, cu mărgăritele şi cu ^.crificiul de fecioară... O vede aşa cum era- sfioasă şi dulce...

— Am lăsat şeaua pe cal, să te aştept să te îmbraci, ca să mergi cu mine să-ţi arăt ceva...

— Păi n'avem căruţă, Nicasio... şi n'oi vrea să mă duci călare?...

— Ba călare!.... Ca gauchii de altă dată... Azi mă ţin flăcău şi vreau să-mi duc iubita pe cal, să se minuneze lumea... Să ştie şi ei c'am luat nevastă frumoasă...

Bătrâna nu d scuta niciodată. începu să se îmbrace în grabă.

Şi aşa au eşit, călare pe acelaş cal, Nicasio şi Conception, logodnica lui de cincizeci de a n i

Mergeau la pas pe drum scăldat de soare. — Mu ţi se pare, babo, că seamănă cârla­

nul ăsta, cu ăla d'atunci?... L-am cumpărat dinadins ca p'ăla, ca să ţi se pară plimbarea ca pe vremea aia...

— Bine, o fi semănând el cu ăl de pe vre­mea aia, dar lasă-1 mai domol, că eu nu mal sunt după vremea aia, şi cad de-mi rup nasul...

— Ţi^aduci aminte, Concepcion, când ai venit la rnine şi n'ai mai plecat?

— Şi ce de v reme a trecut d'atuncea... In depărtare, au început să se zărească a-

coperişurile primelor case din târg. Câţiva • cunoscuţi îi salută. Un drac de copil, nu se

sifieşte să le strige dintr 'o curte: — Ce făcuşi moşule... furaşi fetiţa?... — N'am furat-o; a m câştigat-o... Curioasă, Concepcion întreabă: — Nicasio, aş putea să ştiu şi eu unde mă

duci?... — Mai ai puţină răbdare, criolla mea!... Ce

fel de domnişoară eşti tu?... Drumul începe să se murdărească cu cal­

darâm şi caldarâmul cu trecători. De unde până acum, abia vedeai u n suflet

la întâmplare, acum îţi ies din cale pâlcuri, pâlcuri de gură cască.

Fel ide fel ide sc^imonosituri de oameni le zâmbesc cu înţeles, de parcă ar avea t ini­chele de coadă...

Moşul, mândru şi nepăsător, cu logodnica în braţe, nici nu- i bagă în seamă.

—• Am ajuns în târg, Nicasio. — Păi l a târg am venit, scumpo... Au intrat pe uliţa principală, înaintează cu greu din cauza forfotelei. Nu e om care să nu-i vadă şi să nu râdă.

Concepcion începe să simtă puţină ruşine. — Acuma am ajuns — zice Nicasio şi o-

preşte calul în faţa unei case vechi, cu feres­tre mari. Deasupra uşei, străluceşte pe o ti­nichea rotundă, o căciulă într 'un băţ; marca repulblicei.

Babei i se par.? că şi tinicheaua, ochiul ăla din fruntea clădirei, râde de ei.

— Ce scrie acolo, pe tinicheaua aia, Ni­casio?

•— Inn dau eu socoteala că trebue să scrie „Judecătoria"...

Nu mai întreabă nimic. Intră. Grefierul se uită la ei o clipă, apoi se apucă

din nou de scris. Ei au rămas în uşe, tăcuţi, privind uluiţi.

Biroul ăsta mare, plin cu atâtea hârti i eu peceţi, tabloul ăla mare din faţă, cu un domn încins cu „banderra" prezidenţială pe burtă şi care nu i-a slăbit din ochi de când au in­trat, i-a impresionat grozav.

După un timp, Nicasio capătă puţin curaj д înaintează un pas.

Ţine pălăria cu amândouă mâinele deasu­pra pieptului, ca un scut, să se apere la ori ce eventualitate.

Conoepcion îl urmează. — Ce doriţi dumneavoastră?... — Uite, domnule* scriitor — răspunde Ni­

casio — Concepcion şi cu mine suntem lo­godiţi...

Funcţionarul se opreşte din-lucru şi pri­veşte mirat. »

— Da, domnule... Azi terminai căsuţa pe locşorul care l-am cumpărat acolo lângă gârlă şi d'aia am venitără...

C^ncepcdion îi apucă mâna şi o strânge în neştire de bucurie.

— Asta e... şi d'aia am venitără ca să ne scrieţi şi pe noi la registru tivii ... Atâta lu­cra merită şi biata băbuţă... C a m promis... înţelegeţi?!...

Şi în t imp ce omul stăpânirei abia îşi stă­pâneşte râsul, bătrânii s'au luat de mână şi plâng de bucurie...

HELEN GRACE CARLISLE am deschis şi am văzut un agent cu alt om. Sunteţi de­sigur doamna Williams, a în­

trebat agentul şti eu am spus că. da. Se poate intra şi eu am spus că da sigur vai se poate desigur şi le-am spus luaţi loc. Cred că eram tuirnu-ra tă pentrucă. agentul a tu­şit şi mi-a spus hai n'ai frică doamnă nu-i nimic. Asta m'a înfricoşat şi mai un uit. Am spus dar ce este şi m 'am sim­ţit zău mu pot să spun cum. Nu-i nimic doamnă Williams a tâ t numai că soţul mata le a fost răni t într 'un accident. Oh Frank oh Frank şi am început să tremur. Cel'alt om s'a dus la robinet şi mi-a dat un pahar de apă dar eu n 'am vrut să-l iau şi am spus du­mă la el vă rog. Oh Frank oh Frank am spus tanguinidumă

şl îmi era aşa de frică fiindcă era o mare lovitură şi nu mă puteam gândi la nimic decât să spun oh Frank mereu.

Mi-am pus rochia, pălăria, maniaua, am cerut vecinei de alături d-na Schwartz să pă­zească, pe Jenny şi Beatty în tocul meu pentru că Frank a fost rănit într 'un accident şi doamna Schwartz a început să plângă şi mi -a spus că tre­bue să m ă interesez mu t é nelinişti.

Spitalul era departe în jo­sul oraşului şi pe drum agen­tul mi-a spus că Frank ieşise la ora prânzului pentru a se plimba puţ in şi că-i fusese imposibil să se urce în t ram­way şi eu i-am spus că e grav asta şi eu am îngheţat era aşa de frig da aşa dc frir. pela spate — şi prin mâni simţeam un fel de ghiaţă şi pe drum în metro tremuram.

Cjlnd am ajuns la spital, agentul a vorbit cu o infir­mieră şi infirmiera a venit şi mi-a spus hai cu mine atunci m'am dus după ea şi am tra­versat un hali mare, mare şi ea ia deschis una din uşi ş' acolo în mijlocul sălii unde era ceva pe o masă foarte inalta acoperită pfë^te tot şl Infirmiera mi-a spus acum micuţa mea trebuie să ai cu­raj şi atunci nu ştiu ce s 'a mtâmp 'a t ştiu numai c i

(Urmare din pag. I-a)

m'am trezit că respiram amo­niac".

Mal departe : „Frank era în faţa mea

mort pe o masă albă. M'am aruncat peste el strigând Frank Frank Frank şi cre­deam că. mor pentrucă o mu nu era posibil şi după aceia m'am trezit într 'o altă came­ră întinsă şl mi se puneau comprese calde şi cineva spu­nea hai bea asta micuţo hai bea".

JS foarte puţ in obositor pa­sagiu în chestiune şi supri­marea aceasta sufletească a semnelor de ortografie nu este de reţ inut ca eveniment. E vorba mai mul t de un im­puls svâpăiat, circulatoriu prin viaţă ca prinitjr'o atmos­feră eliberată de microbii ci­vilizaţiei.

Cealaltă operă („Sunt ne­vasta lui") e mai comparti­menta tă pr in construcţie, sentimentele sunt mai frag­mentar expuse, personalele nu sunt chiar a t â t de stră­vezii, ca să-ţi înfingi privirea şi dincolo de stricta lor apa­riţie scenică.

înclinaţiile lor către pasi­vitate, privirile lor abinte obosite, nemulţumite de den­sitatea aeralui şl a minimu­mului de existenţă.

Se pun o sumedenie de a r ­tificii sufleteşti, de situaţii delicate şi sensibile, cari col-căiesc, prntre descrieri cu o agilitate enormă.

Totuşi Helen Grâce n 'a în­ţeles sä împrumute cititoru­lui vreo replică, vreun cuvânt, vreo ideie, absorbind în sch 'mb toată atenţia! citito­rului. Să iei tot şi să nu dai , nim'.c, înseamnă să furi. Se pune problema : e un furt să-i răpeşti omului 4 ore În­cheiate şt să nu-i dai nimic în schimb ? Probabil că da, în acest secol àl vitezei în care t impul e bani, banul e glorie, gloria e trecătoare (sic t ransi t ) .

Helen Grâce Carlisle este o mare autoare ? Ia tă ce-am ajuns să m ă întreb la capătul celor câteva concluzii.

Magdelelne Paz spunea :

C i n e p o a t e s ă v o r b e a s c ă d e o c a p o d ' o p e r ă ş i î n c ă d e e a -p o d ' o p e r ă l i t e r a r ă , î n f a ţ a u n e i o p e r e c a r e d e s f i d e r e g a ­l e l e l i t e r a t u r i i ? O o p e r ă c o m ­p u s ă , d e l a u n c a p ă t l a a l t u l , c u r e p e t ă r i , l a c u n e , a p a r t e -u i i , t/Xlbâiri... b a c e s p u n , c u g r e ş e l i " .

Aşa e. Opera lui Grace Car­lisle este mater ia primă pen­tru industria maternităţi i .

O hal tă de colectare. Pentru aceasta meri tă un

monument : o, Maternitate.'

VALERIU POPOVICI

1

in opera lui Dostojewski (Urmare din pag. I-a)

Terenul pe care operează Oostoiewski este un univers turbure. El rămâne însă cel mai desăvârşit analist, reuşind să coboare până la rădăcinile vieţii şi ale morţii. Frământările abi­sale, ha'ucinaţia, somnambuUs-mul, contraoţhmea nervoasă, toate formele d e psihoze şl ne ­vroze, a u fost redate eu o putere de creaţie extraordinară, revo­luţionând toate deprinderile noa­stre intelectuale comode. In cutele ascunse ale sufletului dostolewskian, există totdeauna ceva ce nu poate fi prias, căci fenomenul nu se dărueşte î n î n ­tregime. Drumul obscur ce duce până la el, trece prin tragedie şi departe de a nega vieaţa, o afir­mă cu toată tăria. Căci toţi mar­tirii ş i nenorociţii lui Dostoiewski iubesc vieaţa cu frenezie, cu toate că ea nu le oferă decât m i ­zerie şi suferinţă.

Oostoiewski a făcut să vedem mai profund lucrurile, să s imţim mai intens, să n e apropiem mai mult d e Dumnezeu şi d e om. Lumea lui abisală oferă varietăţi infinite de oameni, dar ea n e re­levă In prinsul rând straturile cele .mai adânci ale sufletului omenesc, p l in de enigme, de care puţini au reuşit s ă se apro­pie.

IONEL NEAMTZU

IJPOGRAFIA „UNTV«18üb" 5k Д» B T C t m K Ş T ! STR. ШЩЙОШТО Т«жа s»©şţal§ пШИІІц m » & e m «mfftiw «доЬіг і і « r , G 4 * % % Ш