Teodor N . ŢÎRDEA

FILOSOFIE şi BIOETICÃ

Chişinău - 2000

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE “NICOLAE

TESTEMIŢANU” DIN REPUBLICA MOLDOVA

Teodor N.Ţîrdea

2

FILOSOFIE şi BIOETICĂ:istorie, personalităţi, paradigme

Chişinău - 2000

Teodor N.Ţîrdea. Filosofie şi Bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. Manual Chişinău, Tip.UASM, 2000,........p.

Ediţie ştiinţifico-didactică

* *

3

Lucrarea de faţă reprezintă un curs de Întroducere în istoria filosofiei şi de Iniţiere în Bioetică de preferinţă pentru studenţii facultăţilor de medicină, biologie, agronomie, ecologie, filosofie, jurnalistică etc. În manual de rînd cu expunerea paradigmală a evoluţiei gîndirii filosofice, inclusiv în Moldova, cititorul v-a găsi analiza esenţei, conţinutului, originei, genezei şi obiectului bioeticii, rolul acesteia în medicina practică, în dezvoltarea durabilă a individului, în asigurarea supravieţuirii omenirii în ansamblu.

Pentru toţi cei ce manifestă interes faţă de filosofie şi istoria ei, ce sunt preocupaţi de soluţionarea problemelor supravieţuirii civilizaţiei contemporane, de examinarea eticii interacţiunii individului şi biosferii, societăţii şi naturii.

* *

Referenţi ştiinţifici: Vasile A.Ţapoc, d.h.ş.f., profesor universitar, USM din RM

Didina U.Nistrean, d.ş.f., conferenţiar, USMF “Nicolae Testemiţanu” din RM

Teodor N.ŢîrdeaUniversitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu” din

Republica Moldova, Chişinău, 2000

C U P R I N S

CUVÎNT EXPLICATIV.................................................................................................

P a r t e a I-a

ÎNTRODUCERE ÎN ISTORIA FILOSOFIEI4

T e m a 1-a. Obiectul şi problematica istoriei filosofiei

1.1. Istoria filosofiei în raport cu filosofia. Obiectul de studiu al istoriei gîndirii filosofice...........................................................................................1.2. Paradigmele filosofice în dezvoltarea filosofiei, periodizarea şi tipurile istorice ale acesteia...........................................................................

T e m a a 2-a. Germinaţia curentelor şi “şcolilor” filosofice în Orientul antic (India, China, Babilon şi Egipt)

2.1. Idei filosofice în Babilon şi Egipt..........................................………………2.2. Paradigmele şi şcolile filosofice din India antică.................…..................…2.3. Apariţia şi devenirea gîndirii filosofice în China antică................................

T e m a a 3-a. Esenţa şi conţinutul filosofiei din Grecia şi Roma antică

3.1. Specificul filosofiei sistematice elene..........................................................3.2. Problema periodizării filosofiei din Grecia şi Roma antică........................3.3. Filosofia clasică timpurie (perioada cosmogonică).....................................3.4. Filosofia clasică matură (ontologia umanului)............................................

5

3.5. Filosofia clasică tîrzie (perioada romano-elenistică)...................................

T e m a a 4-a. Filosofia Evului Mediu (“filosofia Creştină”)

4.1. Premizele apariţiei şi specificul filosofiei medievale. Patristică - prima fază a “filosofiei Creştine”................................................................4.2. Scolastică - faza a 2-a a “filosofiei Creştine”. Realismul şi nomina- lismul..............…….....................................................................................4.3. Problema omului, naturii şi societăţii în filosofia medievală..................

T e m a a 5-a. Umanismul, filosofia socială şi naturfilosofia în epoca Renaşterii

5.1. Umanismul epocii Renaşterii. Antropocentrismul şi problemele personalităţii..........................................................................................5.2. Idei filosofice sociale în epoca Renaşterii..............................................5.3. Filosofia naturii şi ştiinţa în epoca Renaşterii........................................

T e m a a 6-a. Ontologia, gnoseologia şi metodele ştiinţifice în filosofia Modernă (sec.XVII-XVIII)

6.1. Caracteristica generală a epocii şi a filosofiei sec.XVII-XVIII.................6.2. Cunoaşterea şi metodele ştiinţifice ale gîndirii filosofice moderne.

6

Empirismul şi raţionalismul - principalele paradigme ale filosofiei Moderne.......................................................................................................6.3. Învăţătura despre substanţă şi raţiune. Paradigma materialistă şi idealistă în filosofia sec.XVII-XVIII............................................................6.4. Concepţiile filosofice ale iluminiştilor la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea. Problema omului..........................................

T e m a a 7-a. Raţionalismul, pozitivismul şi materialismul dialectic în sec. al XIX-lea

7.1. Condiţiile economice, sociopolitice şi tradiţiile spirituale ale apariţiei şi dezvoltării filosofiei clasice germane. Raţionalismul................................7.2. Filosofia naturii, teoria cunoaşterii, conceptul de morală şi interpre- tarea omului în filosofia lui Im. Kant............................................................7.3. Metoda dialectică şi sistemul filosofic al lui G. Hegel................................7.4. Antropologismul, materialismul şi umanismul filosofiei lui L. Feuerbach.................................................................................................7.5. Apariţia pozitivismului şi evoluţia materialismului în filosofia marxistă….

T e m a a 8-a. Apariţia şi dezvoltarea gîndirii filosofice în **********************************

7

****************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************..................................................................................8.3. Gîndirea filosofică şi sociopolitică în sec.al XIX-lea. Iluminismul în Moldova istorică..........................................................................................8.4. Filosofia secolului al XX-lea..................................................................... T e m a a 9-a. Problema existenţei omului şi a societăţii în filosofia contemporană

9.1. Esenţa şi existenţa omului ca probleme filosofice .....................................9.2. Problema existenţei omului în filosofia neotomistă....................................9.3. Interpretarea existenţei omului şi a societăţii în existenţialism.....................9.4. Esenţa omului în viziunea antropologiei filosofice şi antropologiei neofreudiste...............................................…...................................................9.5. Învăţătura despre libertatea omului în filosofia neotomistă, în personalism şi existenţialism ........................................................................

Partea a II-a

INIŢIERE ÎN BIOETICĂ

T e m a 1-a. Filosofie şi medicină: viziune bioetică

1.1. Unele probleme ale medicinei contemporane şi interpretarea lor filosofico-bioetică.....................................................................................1.2. Evoluţia tabloului medical al lumii şi evaluarea lui etico-filosofică.........1.3. Problema vieţii, morţii şi eutanasiei în condiţiile revoluţiei infor- maţional-tehnologice contemporane.......................................................

8

1.4. Biologie, medicină şi sinergetică: probleme de interacţiune şi interconexiune..........................................................…………………...

T e m a a 2-a. Bioetica ca orientare ştiinţifică interdisciplinară şi ca institut social

2.1. Conceptul de bioetică, originea şi obiectul ei de studiu.............................2.2. Principiile de bază şi modelele socioculturale ale bioeticii........................2.3. Modul de abordare paternalist şi cel hermeneutic în bioetică.....................2.4. Acordul informat - o nouă paradigmă a bioeticii........................................

T e m a a 3-a Bioetica şi problema existenţei umane

3.1. Fenomenul Bioetică: aspectele sociofilosofic, axiologic, juridic şi cel medical.........................…………………………………………………...3.2. Bioetica şi filosofia: probleme de interconexiune şi de interacţiune....…….3.3. Imperativele morale ale medicului în viziunea bioetică...............................3.4. Bioetica şi linitele umanităţii........................................................................3.5. Bioetica, omul şi dezvoltarea noosferică a societăţii....................................

T e m a a 4-a. Etica medicală drept compartiment al bioeticii

4.1. Etica profesională şi particularităţile ei în medicină...................................4.2. Etica medicală şi nivelurile ei......................................................................4.3. Categoriile de bază ale eticii medicale........................................................ Bibliografie selectivă...................................................................................

9

Cuvînt explicativ

Lucrarea de faţă, înglobînd în sine două părţi atestate şi ca direcţii fundamentale ale gîndirii filsofice contemporane, Întroducere în itoria filoofiei (i Iniţiere în bioetică este destinată pentru instruirea tineretului studios cît şi a colaboratorilor ştiinţifici, a lucrătorilor practici (medici, agronomi etc). Deci, elaborarea ei a fost ghidată de dorinţa de a contribui la iniţierea studenţilor şi al altor cititori în problematica atît de vastă şi nu de puţine ori controversată a istoriei filosofiei şi mai ales a bioeticii - o nouă orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situiază la hotarele filosofiei, medicinei, biologiei, eticii etc.

În partea I-a autorul cu ajutorul completărilor competente ale colegilor săi (d.h.ş.f. prof. univ. acad. Lidia P. Dergaciov - Tema7, d.h.ş.f. prof. univ. acad. Petru M.Rumleanschi - Tema9, d.h.ş. conferenţiarul Eudochia Brumă - Tema2,6, d.ş.f. conferenţiarul Matfei Chiticaru - Tema5, lector superior Grigore Voivuţchi - Tema 4), a încercat să realizeze o sinteză istorică a problematicii ştiinţifico-filosofice, adică să contureze evoluţia gîndirii filosofice din perspectiva cercetării activităţii celor mai remarcabile, celebre personalităţi şi celor mai r(sp(ndite (cunoscute) (i valoroase paradigme ale domeniului nominalizat. Modul de abordare a dezvoltării gîndirii filosofice folosit în lucrare exclude formalismul şi apologetica din evaluarea rolului filosofiei în asigurarea progresului social, în aprecierea coraportului ei cu religia, mitologia, ştiinţa, politica, morala etc. Din această cauză temele la istoria filosofiei sunt aranjate în aşa fel ca cititorul să înţeleagă faptul că problematica nomitalizată nu poate fi examinată, dată fiind complexitatea ei, decît la nivelul evidenţierii specificului ei şi a proprietăţilor particulare ale acesteia în diverse epoci istorice.

Un curs de Iniţiere în bioetică constituie actualmente o experienţă intelectuală indispensabilă omului şi în primul rînd viitorilor medici, biologi, filosofi, ecologi, etc. Autorul expune aceste idei în partea a II-a a lucrării. La baza prezentului curs au stat prelegerile susţinute de autor în ultimii ani în faţa studenţilor, doctoranzilor şi competitorilor Universităţii de Stat de Medicină şi

10

Farmacie “Nicolae Testemiţanu” din Republica Moldova, Universităţii de Stat din Moldova, altor instituţii de învăţămînt universitar.

Atît studenţii, cît şi alţi cititori datorită acestui compartiment al lucrării au la dispoziţie un minium de cunoştinţe bioetice extrem de importante pentru asumarea noilor paradigme de existenţă umană. Cunoştinţele sunt structurate în aşa mod ca ei să poată să înţeleagă originea, necesitatea apariţiei, obiectul de studiu şi principiile bioeticii, să se familiarizeze cu manifestarea acestui domeniu al ştiinţei în diversele ramificaţii ale mediciinii practice, să conştientizeze inevitabilitatea extinderii atitudinelor consfinţite în categoriile şi postulatele eticii tradiţionale asupra sistemului “om-biosferă”, asupra vieţii în ansamblu etc. Multe din aceste subiecte, ce au un caracter mai mult ştiinţific, au fost publicate în materialele conferinţei a V-a Ştiinţifice Internaţionale cu genericul “Bioetica, Filosofia, Medicina practică: probleme de existenţă şi supravieţuire ale omului”, 19-20 aprilie 2000. Redactor ştiinţific acad. d.h.ş.f. Teodor N. Ţîrdea . Chişinău, 2000.

Structura şi conţinutul acestui curs, care nu este de altfel exhaustiv, ţin de opţiunea autorului, mai ales în partea de bioetică. Trebuie să menţionăm că lucrarea poate fi completată prin sugestiile ce vor veni de la cei care v-or avea răbdarea s-o parcurgă. Însă chiar şi în această variantă ea va fi utilă nu numai studenţilor, dar şi tuturor celor ce simt necesitatea familiarizării cu cunoştinţe filosofico-bioetice.

Teodor N. Ţîrdea, d.h.ş.f., prof. univ. academician

11

P a r t e a I-a

ÎNTRODUCERE ÎN ISTORIA FILOSOFIEI

T e m a 1-a Geneza, obiectul şi problematica filosofiei şi a istoriei filosofiei

1. 1. Filosofia contemporană - filosofie a supravieţuirii omenirii

Civilizaţia contemporană e lipsită de posibilitatea de a continua evoluţia sa în baza principiilor fundamentate de matriţele de cultură ale lumii tehnogene.

Asimilarea noilor căi de dezvoltare, efectuată în condiţiile actualei crize globale, se realizează în diverse domenii ale culturii umane: în filosofie, artă, religie, etică, în ştiinţă. E vorba de principiile fundamentale ale existenţei omenirii, despre elaborarea noilor valori ce ţin să asigure strategia de supravieţuire a umanităţii. În această ordine de idei e necesară o reexaminare a atitudinei anterioare faţă de natură, faţă de aspiraţiile de dominaţie orientate spre o transformare forţată a lumii înconjurătoare. La acest copitol e nevoie de asemenea de elaborarea noilor idealuri ale activităţii umane, noilor interpretări de perspectivă a omului. În fine, e obligatorie o reflexie filosofică a tuturor acestor probleme. Deci filosofia contemporană trebuie să devină o filosofie a supravieţuirii un remediu spiritual al existenţii umane. Necesitatea elaborarării unor idei şi originale ce ar contribui la soluţionarea problemei în cauză este evidenţiată. Nici una din sistemele tradiţionale filosofice actualmente nu poate pretinde la un asemenea rol.

12

Sistemele filosofice precedente erau închise şi imuabile. Aceasta se întîmplă din cauza dezvoltării relativ lente şi liniare a lumii tradiţionale, lipsei interdependenţei globale spre deosebire de civilizaţia actuală. Reieşind din cele spuse filosofia contemporană trebuie să fie un sistem deschis, în autodezvoltare, capabil să asimileze realizările altor curente de filosofare. În cele din urmă în filosofie sunt semnificative nu atît construcţiile doctrinare, cît metodele de interpretare ale realităţii. Obiectivul filosofiei contemporane este de a selecta mijloace de constituire a unor astfel de sisteme sociale care ar asigura supravieţuirea civilizaţiei, de a conştientiza şi cultiva variante alternative de ieşire din criză.

Actualmente apare un nou tip de cultură - cultura compiuterială de ecran, apare un nou tip de interrelaţii şi comunicaţii dintre oameni, apar noi forme de asigurare şi de securitate a activităţii vitale. Filosofia deci nu mai poate în aşa situaţie să se manifeste ca o formă de transformare violentă a societăţii, a omului şi a mediului înconjurător. Filosofia solicită cultivarea consensului ca un tip nou de gîndire şi comportare a omului în societatea contemporană. Iar aceasta înseamnă a purcede de la “gîndirea de baricadă", de la fărămiţarea revoluţionară a societăţii spre evoluţia socială. Noua filosofie trebuie să-l facă pe om scop, evitînd sau ocolind orientările extremale holiste şi individualiste. Pentru aceasta e necesar ca ea să nu înglobeze toată cultura umană. Fără acest fapt problemele globale nu numai că n-ar putea fi soluţionate, dar din contra - caracterul lor destructiv permanent se va amplifica. Filosofia nouă e menită să elaboreze modele de soluţionare a problemelor globale contemporane, să contribuie la orientarea practică a omului în lumea actuală.

Premisele pentru o nouă orientare conceptuală se creează actualmente în intermediul civilizaţiei tehnogene, la etapa de tranziţie a acesteia spre dezvoltarea durabilă, noosferică. În această ordine de idei se pot evidenţia trei surse de bază ce sporesc substanţial apariţia unei noi atitudini faţă de lume şi care este determinată de schimbările sociale contemporane. Prima sursă ţine de globalizarea omenirii, de intensificarea integrităţii şi interconexiunii unor ţări şi regiuni care formează o comunitate umană. În aşa condiţii se contrapun şi întră în dialog diverse tradiţii culturale, diverse mecanisme şi structuri subtile ale societăţii. În faţa pericolului global omenirea este în căutarea noilor strategii de sociologizare a omului, de implantare în viaţa spirituală a toleranţei, stimei faţă de performanţele altor culturi umane. Creşte rolul consensului şi mediatizării în soluţionarea problemelor globale de conflict. În fine, strategia nonviolenţei constituie nu un vis nobil, dar o paradigmă fundamentală de supravieţuire a civilizaţiei, care înglobează în principiu un sistem întreg de valori ale societăţii industriale, ceea ce circumscrie nu numai o

13

revizie a idealului forţei şi puterii, a supremaţiei asupra mediului ambiant, dar şi o meditaţie filosofică contemporană.

A doua sursă ce ţine de sporirea noilor orientări conceptuale filosofice se referă la sfera PTŞ, adică la scientizarea şi tehnizarea sociumului, care reprezintă nucleul existenţei şi dezvoltării civilizaţiei industriale. Ştiinţa şi tehnica contemporană, fixînd dispoziţia universală de transformare a lumii obiective, plasează pe orbita acţiunilor umane noi tipuri de obiecte, care actualmente se numesc sisteme neliniare (de autodezvoltare, sinergetice), funcţionarea cărora este însoţită de traversarea sistemului prin situaţii instabile(puncte de bifurcaţie). Într-un astfel de moment nişte acţiuni întîmplătoare, destul de fine, pot provoca apariţia noilor structuri, noilor niveluri de organizare a sistemelor şi deci o transformare calitativ-radicală a acestora. Fenomenele nominalizate necesită de asemenea o analiză profundă filosofică sub unghiul de vedere al strategiei de supravieţuire, al paradigmei de dezvoltare durabilă.

A treia sursă vis-a-vis de apariţia noilor repere paradigmale în filosofia contemporană ţine de informatizarea, intelectualizarea, ecologizarea şi axiologizarea societăţii, adică de noosferizarea acesteia. Întrucît relaţiile informaţionale joacă un rol extrem de important în supravieţuirea civilizaţiei, filosofiei şi de data aceasta i se acordă obiectivul de recunoaştere a factorilor de executare a comunicaţiei, a formelor de cultură ce asigură procesele de informatizare, ecologizare şi de intelectualizare a sistemelor sociale. La etapa actuală a fi filosof înseamnă a cunoaşte să creiezi posibilităţi de consensus, a fi capabil să te situiezi pe sine în locul oponentului său, să-l înţelegi autentic pînă la urmă. Personalitatea izolată, detaşată în limitele normelor paradigmei de gîndire liniară, închisă nu e capabilă de a concepe poziţia altuia, nu acceptă dialogul şi deci devine social periculoasă, fiindcă acolo, unde principală trebuie să fie discuţia, ea este predispusă să pună accentul pe condamnare. O astfel de poziţie contrazice legile sinergeticii şi deci nu-i permite personalităţii de a se include în polifonismul complicat al lumii contemporane.

Filosofia din pragul mileniului al III-lea, negînd paradigmele de filosofare compromise, nu numai fixează faptul că problemele globale ale contemporaneităţii au alarmat omenirea despre aceea că dezvoltarea stihiinică a civilizaţiei s-a iepuizat, ba chiar a finisat, dar cere ca să se elaboreze noi concepţii, noi repere ce ar evita omnicidul. Salvarea omenirii o vedem deasemenea în axiologizarea scientizării şi informatizării societăţii. În aceste condiţii în structura conştiinţei sociale pe primul plan se plasează filosofia şi, în al doilea rînd, apare o nouă formă a acesteia - conştiinţa ecologică, iar mai apoi spus - conştiinţa noosferică. Lumea va fi salvată nu de adevărul abstract,

14

nu de bunul şi nu de frumosul desenat pe hîrtie, nu de credinţă şi nu de dreptate, dar de toate împreună, dirijate de înţelepciunea reflexiei filosofice, de intelectualizare. Supravieţuirea omenirii poate fi asigurată doar prin noosferizarea sociumului, iar acest fenomen poate fi realizat reieşind din gradul de informatizare a diverselor forme de activitate umană.

Cele menţionate mai sus ne provoacă, independent de voinţa noastră, la o nouă revizie a problemei fundamentale a filosofiei. E cunoscut faptul că diverse curente filosofice evidenţiază diferite probleme fundamentale ale filosofiei. Argumentele precedente ne permit o nouă redacţie a acestei probleme şi anume: problema filosofică posedă statutul “de fundamentală“ dacă ea contribuie substanţial la soluţionarea chestiunei de existenţă,de supravieţuire a omenirii. Dacă filosofarea ocoleşte această problemă, nu contribuie la elaborarea concepţiei durabile de dezvoltare a civilizaţiei - ea nu poate îngloba în sine înţelepciune şi deci filosofia în înţelesul veritabil al acestei noţiuni.

E necesară în această ordine de idei o delimitare, o separare mai adecvată a frontierilor dintre filosofie şi ştiinţă, măcar că “dacă extindem filosofia asupra tuturor componentelor culturii ea numai are limite”1 . Cu regret mulţi savanţi nu recunosc în filosofie o ştiinţă, atribuindu-i doar statutul de concepţie despre lume, sau de formă a conştiinţei sociale. Filosofia însă îşi are propria sa identitate, care nu se poate constitui fără să presupună ştiinţa, religia, arta ca pe un altul al său. Deci este dificil de conceput filosofia izolată de ştiinţă, artă, istorie, religie, morală etc., toate comunicîndu-i raţiunea de a fi. Istoria relaţiilor dintre ele este una a confruntărilor, dar şi a înţelegerii mai adecvate a virtuţiilor şi a limitelor lor.

Visul permanent al filosofiei, mărturisit sau nu, a fost acela de a atinge prin adevărurile sale aceeaşi precizie şi obiectivitate ca şi ştiinţa. Aproape întreaga istorie a filosofiei este traversată de o asemenea năzuinţă. În acelaşi timp filosofia nu a încetat aproape niciodată să fie opusă, într-un fel sau altul, ştiinţei. Adesea i-au fost atribuite probleme ce nu pot fi tratate cu mijloacele ştiinţei, cum ar fi aceea a fericirii, libertăţii, a sensului şi scopului vieţii etc. Altădată i-au fost atribuite probleme neexaminate de ştiinţă, aşa-numitele pete albe din cunoaştere, sau problematica vieţii interioare. Opoziţia dintre filosofie şi ştiinţă a fost susţinută invocîndu-se relativitatea adevărurilor filosofice în raport cu certitudinea celor ştiinţifice, ca rezultat al încrucişării tuturor vînturilor în filosofie. Situată la răscruce, filosofia îşi poartă toată povara acestei plasări. Fără a intra în analiza acestor aspecte vom nominaliza concepţiile dominante din filosofie în înţelegerea relaţiei sale cu ştiinţa.

1 Puha Elena. Întroducere în filosofie, Iaşi, 1993, p.5115

Definită în relaţia ei cu ştiinţa, filosofia este concepută în linii generale în două modalităţi. Prima ne vorbeşte despre aceea că filosofia este ştiinţă, este sinteza sau totalitatea ştiinţelor (R.Descartus, J.Loske, Th.Hobbes, Spinoza, Leibniz). Cu mult mai categoric în această privinţă este Hegel, care afirmă că filosofia este ştiinţa absolută (ştiinţa absolutului), iar Engels ne spune că filosofia este ştiinţa despre legile cele mai universale de dezvoltare a existenţei şi gîndirii. A doua modalitate ne semnalează contrariul şi anume: filosofia este ştiinţă a spiritului (Im.Kant, Ed.Husserl), ştiinţă a “Fiinţei” (M.Heidegger), sau o consecinţă a ştiinţelor (Louis Althusser)

Noi pledăm pentru un dualism în conceperea conţinutului filosofiei. În filosofie spre deosebire de ştiinţă schimbările paradigmelor au loc extrem de lent, ele chiar par permanente. Acest fapt ia permis lui B.Russel să formuleze cunoscuta lui teză, conform căreia filosofia prezintă nu altceva decît opera lui Platon completată printre rînduri, adică efectuate nişte obiecţii juxtaliniare alături de filosofia lui Platon. Suntem convinşi că e logic de a admite şi alte paradigme în interpretarea filosofiei: hegeliană, marxistă, cea a completarităţii etc. Însă cum nu s-ar modifica paradigmele filosofice, cum nu s-ar perfecţiona conţinutul obiectului de studiu al inţelepciunii actualmente rămîne extrem de importantă doctrină, conform căreia filosofia contemporană e “obligată“ să înglobeze în sine ca ceva definitivat - doctrina de supravieţuire a omenirii.

1.2. Istoria filosofiei în raport cu filosofia. Obiectul de studiu al istoriei gîndirii filosofice

1.3. Paradigmele filosofice în dezvoltarea filosofiei, periodizarea şi tipurile istorice ale acesteia

1.4. Mit, religie şi filosofie : consideraţii generale

Mitul, religia şi filosofia, constituind trei tipuri istorice ale concepţiei despre lume (un sistem de reprezentări asupra lumii şi asupra locului omului în ea, asupra raportului individului faţă de realitatea obiectivă şi faţă de el însuşi, deasemenea poziţiile civice şi dispoziţiile oamenilor condiţionate de aceste

16

reprezentări, idealurile, convingerile, principiile de cunoaştere şi de activitate ale lor), au îndeplinit şi prelungesc să execute un rol decisiv în dezvoltarea durabilă a omenirii, în asigurarea existenţei decente a umanităţii, în formarea unei viziuni veridice a individului asupra realităţii.

După o perioadă de coexistenţă şi de simbioză dintre mit, religie şi filosofie, aceasta din urmă începînd cu sec. al VI î.e.n. emancipează, se autonomizează, îşi crează structuri proprii, procedee şi metode specifice de ediificare. La etapa iniţială gîndirea mitică şi cea logică (raţională) alături de creaţia religioasă erau contopite într-un tot sincretic. De aceea mitul şi religia nu sunt simple anticamere ale filosofiei şi ştiinţei, sau predecesoarele lor.. Exprimînd bogăţia spiritului omenesc şi a raporturilor sale cu lumea obiectivă, ele (mitul şi religia) sunt componente distincte ale culturii universale umane.

Filosofia, constituind o creaţie intelectuală individualizată bazată pe înţelepciune, se naşte din curiozitate, din ceea ce se neagă. Totodată ea îşi păstrează împlîntate rădăcinile în realităţile spirituale cărora li se opine - mit, religie, conştiinţă socială, conştiinţă colectivă. În concepţia despre lume îşi găseşte amprenta sistemul de categorii ale culturii universale, adică modelul integral al lumii umane. Filosofia constituie forma teoretică a dezvoltării concepţiei despre lume. Bazîndu-se pe performanţele ştiinţelor reale şi celor sociale, filosofia crează modele categoriale noi ale realităţii obiective.

Mitul (din gr. - poveste, datină, legendă) reprezintă o fabulă, o naraţiune arhaică despre acţiunele zeilor şi eroilor în faţa cărora se aflau reprezentări fantastice despre lume, despre gestionarea de către aceştea a sfinţilor şi duhurilor. Genetic şi structural mitul e strîns legat de rituale şi de ceremonii. Mai apoi separarea de rituale şi desacralizarea duce spre transformarea miturilor în poveşti.

Mitul este interpretat şi ca “o istorie sacră“1. El prezintă o istorie reală, adevărată în sensul strict al cuvîntului, nevirificabilă, o istorie însă a începuturilor originare2. Mitul este predominanţa tradiţiei strămoşilor, folclorul, poveşti şi fabule care conţin adevăr3. El oferă o explicaţie sociologică naivă a originii sacre, a evoluţiei soartei comunităţii umane. Omul societăţiilor arhaice nu este obligat să-şi memoreze istoria mitică a tribului său, pentru că şi-o reactualizează în mare parte prin reprezentări şi ceremonii, prin ritualuri. Recitînd miturile, el se integrează în acel timp şi devine într-un fel contemporan evenimentelor evocate, pătraş ai zeilor din acele timpuri sfinte. Deci timpul sacru este un timp etern, permanent prezent, nu are durată.

1 Vezi: Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, Buc., 1968, p .5-132 Vezi: Puha Elena, Întroducere în filosofie, Iaşi, 1993, p. 723 Vezi: Dumitriu Anton, Aletheia. Incercarea asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Buc., 1984, p. 87

17

În societăţile tradiţionale miturile au îndeplinit un rol complex în raport cu individul şi comunitatea umană. Ele au avut un rol de modele comportamentale, de fapte originale (arhetipale), de fapte care au fixat un cod existenţial întemeiat pe reguli ce se bazau pe experienţa trecută a colectivului.

Structurile şi formele gîndirii mitice sunt necesare şi universale la fel ca şi ale gîndirii filosofice. Recuperarea miturilor ca şi a gîndirii reflexive de către contemporaneitate înseamnă şi admiterea unei raţionalităţi comunicative, esenţială în mit. Funcţiile miturilor în societăţile arhaice (atitudinea, înainte de toate faţă, de naştere, moarte, adolescenţă, relaţiile cu semenii etc) ni le relevă ca expresii ale unui raport practic trăit al omului cu lumea sa.

Filosofia apare ca o necesitate istorică, dar nu ca un răspuns direct la problemele gîndirii mitice sau a celei religioase. În acelaşi timp perenitatea mitului, prezenţa unor elemente mitice nu doar în artă şi filosofie ci şi în unele din cele mai riguroase dintre ştiinţe, ca de exemplu în logică - sunt evidente. Filosofia vine cu o nouă soluţie pentru gîndirea existenţei în totul ei. Trecerea de la parte la întreg este consdiderată de unii autori ca un salt mitic. Miturile se instalează în orice sistem filosofic, se împletesc cu elemente de explicaţie raţională permanent nu numai în trecut ci şi astăzi graţie facultăţii proprii a filosofiei de a îmbina empiricul şi logicul, raţionalul şi iraţionalul1.

Religia (din lat. religio - evlavie, pietate) constituie o concepţie despre lume, o interpretare specifică a acesteia. Terminul de religie înglobează fenomene diferite din punctul de vedere al esenţei lor. E vorba, în primul rînd, de credinţă, de stări de spirit. Concepţia religioasă reflectă lumea prin intermediul noţiunei de credinţă, spre deosebire de alte forme ale conştiinţei sociale (ştiinţa, de exemplu, face acest lucru prin intermediul categoriei de adevăr, morala - prin noţiunea de bun şi rău, politica - prin noţiunea de putere etc). În al doilea rînd, conceptul de religie include în sine idei sistematizate de doctrinele teologice, în al treilea rînd, înglobează elementele instituţionale (biserica, organizaţiile religioase etc), mai apoi, activităţi practice (ritualuri, ceremonii etc) şi în fine, norme şi reguli.

Obiectul religiei este un mister. El este dat pe căi directe prin revelaţie şi nu pe căi logice. Singura cale pentru a ajunge la sacru este credinţa. Dumnezeu este, există şi altceva despre el nu putem spune. Conţinutul specific al religiei vizează ordinea supranaturală şi dependenţa absolută a naturii şi a omului de acest fenomen.

Sacrul şi profanul sunt două modalităţi ale omului de a fi în lume (două situaţii existenţiale). Aceste două moduri de a exista interesează nu numai istoria religiilor, dar şi filosofia, psihologia, sociologia, în ultima instanţă pe

1 Vezi: Blaga Lucian, Despre conştiinţa filosofică, Opere, vol.. 8, p. 134 - 13518

orice om ce doreşte să cunoască dimensiunelile posibile ale supravieţuirii umane. Sacrul îşi are fundamentul în supranatural, profanul în lumea istorică. Obiectul religiei în această ordine de idei îl constituie relaţia omului cu sacrul, cu ceea ce este considerat sfînt, supranatural, absolut. De aceea el (obiectul) conştiinţei religioase este incomparabil cu cel al artei, ştiinţei sau filosofiei.

Apariţia şi prezenţa misticii în orice religie ţine de definirea acesteia prin sacru, prin supranatural. Misticismul denotă experienţa şi relaţiile nemijlocite dintre Om şi Dumnezeu, a unei comunităţi intime între suflet şi creator.

Amintim şi alte sisteme de explicare o originei religiei (religia apare în ultima perioadă a epocii de piatră, a paleoliticului superior, aproximativ 30000-40000 de ani î.e.n.). Printre primele paradigme ce ţin de acest capitol întîlnim fetişismul ce a fost îngrigit de filosoful Auguste Comte. Fetiş reprezentă un obiect real dotat (înzestrat) cu particularităţi supranaturale (obiect vrăjit, talisman). Fetişismul e legat cu magismul, care atribuie magiei caracter de formă primară a religiei. Naturalismul, (o altă paradigmă), consideră religia ca o modalitate de percepere a infinitului. Următoarea concepţie este totemismul, care consideră credinţa în totem drept o primă formă a conştiinţei religioase. Totem înseamnă “este de neamul meu” şi deci totemismul ţine de credinţa într-un strămoş comun, de regulă, mitic. În fine, se poate aminti la acest capitol şi de animism, ce însufleteşte lumea prin intermediul spiritelor şi este considerat drept formă elementară a vieţii religioase.

Deci mitul, religia şi filosofia sunt nişte fenomene spirituale autonome între care se instituie comunicări, interconexiuni şi interacţiuni şi care au variat de lungul secolelor. Trecerea în revistă a acestor relaţii ne oferă posibilitatea de a evidenţia trăsăturile caracteristice ale fiecărui din ele. Linia de demarcaţie între filosofie, mit şi religie se întemeiază, în primul rînd, pe obiectivele diferite pe care le vizează. În al doilea rînd, opoziţia lor se depistează analizînd esenţa acestora prin prisma noţiunilor centrale ce le organizează conţinutul: sacru-profan, absolut-relativ, revelaţie-reflecţie; prin unghiul de vedere al căilor preconizate pentru atingerea absolutului, adică trăirea integrală a sufletului cu Dumnezeu (calea religioasă); prin ipostasa reflecţiei şi examinării libere a deciziei argumentate (calea filosofică).

Acestea-s unele consideraţii generale vis-a-vis de interacţiunea şi interconexiunea mitului, religiei şi filosofiei, vis-avis de opoziţia, de linia de demarcaţie ale acestora

T e m a a 2-a. Germinaţia curentelor şi şcolilor filosofice în Orientul antic (India, China, Babilon, şi Egipt)

19

T e m a a 3-a. Esenţa şi conţinutul filosofiei din Grecia şi Roma antică

3.1. Specificul filosofiei sistematice elene

3. 2. Problema periodizării filosofiei din Grecia şi Roma antică

Înainte de a aborda problema nominalizată menţionăm încă o particularitate importantă a filosofiei elene şi anume: dezvoltarea gîndirii filosofice în Grecia antică a atins apogeul său, care a fost posibil în această perioadă.

Filosofia romano-elenă îşi are începutul său în sec. al VI-lea î.e.n. şi ia sfîrşit în sec. al VI-lea e.n., adică ea constituie o durată de circa 1200 ani. Avînd în vedere diversitatea nivelurilor ei de dezvoltare la diferite etape istorice ale epocii despre care vorbim, apare necesitatea extrem de semnificativă în periodizarea strictă a acestei gîndiri filosofice. În rezolvarea problemei nominalizate există o multitudine de opinii. Deaceea periodizarea şi clasificarea filosofiei antice din Grecia şi Roma este o problemă destul de dificilă, prin urmare necesită elaborarea anumitor procedee, mecanisme, scheme. Mai întîi de toate pentru a realiza acest act e nevoie să dispunem de criterii concrete, care ne ar da posibilitatea de a face clasificarea (şi periodizarea) conform unor reguli, unor algoritme bine chibzuite şi oportune.

În literatura filosofică sunt fregvente astfel de încercări, însă, de regulă, ele au un caracter declarativ, adică periodizarea se efectuiază în lipsa criteriilor ce ar determina esenţa acestui proces, ar exclude situarea clasificării în “anticamera” acestui procedeu. De exemplu, filosofia sistematică elenă se distinge în două perioade: presocratică şi postsocratică. Totul s-ar părea logic, însă aici nu sunt prezenţi indicii, conform cărora s-a dihotomizat istoria gîndirii filosofice.

Alţi autori în dezvoltarea filosofiei antice greceşti evidenţiază trei perioade1: cosmologică, antropologică şi elenistică. Pentru prima perioadă este caracteristică studierea universului (cosmosului). Filosofii din această epocă caută răspuns la întrebările: ce este cosmosul, din ce este format, de unde el a apărut etc? În centrul filosofiei perioadei antropologice se situiază problema valorilor spirituale ale omului. Pe filosofi îi interesează îndeosăbi originea şi caracterul cunoştinţelor, criteriul determinării adevărului etc. Filosofia perioadei elenistice se caracterizează prin existenţa mai multor şcoli şi direcţii

1 Vezi: Dumitraş Tudor. Filosofia Greciei antice. Perioada cosmologică, Chişinău, 1997, p. 5.

20

filosofice (epicureism, stoicism, scepticism, neoplatonism ş.a.), care dezvoltau unele idei din filosofia precedentă.

O clasificare şi o periodizare a filosofiei clasice antice originală o găsim la filosoful rus A.F. Losev. El deosăbeşte în această gîndire filosofică patru perioade2: clasica timpurie cu anumite direcţii, clasica mijlocie (preocupată de dialectică prin intermediul modului de abordare discursiv privind lucrurile), clasica matură (Platon) şi clasica tîrzie (Aristotel). Mai apoi, afirmă Losev A.F., apare elinismul cu toate şcolile sale.

Clasificarea ulterioară propusă aici ţine de faptul că această filosofie a apărut şi s-a dezvoltat în epoca sclavagistă, care după cum se ştie, are deasemenea cîteva etape, începînd cu naşterea şi terminînd cu pierirea. În corespundere cu trei etape ale dezvoltării societăţii sclavagiste - sclavagismul nedezvoltat (sec. VI-V î.e.n.), sclavagismul matur (sec. IV î.e.n.) şi declinul sclavagismului (sec. III î.e.n. - VI e.n.) - e logic a evedenţia trei perioade în dezvoltarea filosofiei din Grecia şi Roma antică: filosofia clasică timpurie, filosofia clasică matură şi filosofia clasică tîrzie.

2 Vezi: Ëîñåâ À.Ô. Èñòîðèÿ àíòè÷íîé ôèëîñîôèè. Ì., 1989.21

T e m a a 4-a. Filosofia Evului Mediu (“filosofia Creştină”)

T e m a a 5-a. Umanismul, filosofia socială şi naturfilosofia în epoca Renaşterii

T e m a a 6-a. Ontologia, gnoseologia şi metodele ştiinţifice în filosofia Modernă (sec.XVII-XVIII)

T e m a a 7-a. Raţionalismul, pozitivismul şi materialismul dialectic în sec. al XIX-lea

T e m a a 8-a. Apariţia şi dezvoltarea gîndirii filosofice în Moldova

T e m a a 9-a. Problema existenţei omului şi a societăţii în filosofia contemporană

P a r t e a a II-a

INIŢIERE ÎN BIOETICĂ

T e m a 1-a. Filosofie şi medicină : viziune bioetică

22

1. 1. Unele probleme ale medicinei contemporane şi interpretarea lor filosofico-bioetică

1. 2 Evoluţia tabloului medical al lumii şi evaluarea lui etico-filosofică

O componentă de bază a temeliilor ştiinţei este tabloul ştiinţific al lumii. Termenul de “ tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oară de fizicianul german Herz. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din care se pot obţine pe cale logică informaţii despre activitatea acestora. Terminul nominalizat a fost utilizat pe larg şi de alt fizician german Max Planck, care înţelegea prin tabloul fizic “imaginea lumii” formată în ştiinţa fizică. În literatura filosofică noţiunea de tablou ştiinţific s-a extins în anii '60-70 ai sec. al XX-lea.

Prin tablou ştiinţific al lumii se subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile realităţii naturale şi sociale care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor de bază ale ştiinţelor filosofice, reale şi socioumaniste. Tabloul ştiinţific care conţine reprezentările despre structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ştiinţifico-natural al lumii, iar cel ce cuprinnde reprezentările despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte tablou ştiinţifico-socioumanistic. E logic a evidenţia în această ordine de idei şi tabloul ştiinţifico-tehnic al lumii.

Se disting şi alte tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii:a) Tabloul particular-ştiinţific al lumii format pe baza cunoştinţelor unui

singur domeniu al ştiinţei, de exemplu, fizica, biologia, medicina, chimia etc. În această ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc. Primele tablouri ale lumii au fost conturate în cadrul filosofiei antice şi aveau ele un caracter filosofico-natural. Tabloul ştiinţific al lumii sa definitivat abia în epoca dezvoltării furtunoase a ştiinţelor naturale, în secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic, Galilei şi Newton)

b) Tabloul general-ştiinţiific al lumii ţine de apariţia domeniilor integrativ-ştiinţifice (general-ştiinţifice) ca cibernetica, informatica, sinergetica, sistemotehnica etc. Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informaţional, sistemic, funcţional etc.

c) Tabloul filosofic al lumii ţine de explicarea realităţii obiective prin intermediul categoriilor, legilor şi principiilor filosofiei, cît şi prin cele mai generale şi universale unităţi (mijloace) de cunoaştere.

23

Se mai poate vorbi de tabloul ştiinţific general al lumii, elementul determinant al căruia este tabloul acelei ştiinţe care ocupă rolul de lider, despre care s-a vorbit în lecţiile precedente.

Fiecare din tablourile ştiinţifice ale lumii nominalizate mai sus cunosc o continuă (perpetuie) evoluţie şi deci o modificare. De exemplu, tabloul fizic al lumii şi-a început “viaţa” în a II-a jumătate a sec. al XVII-lea ca tablou mecanic al acesteia, bazat pe principiile (postulatele): lumea este compusă din atomi indivizibili; interacţiunea lor se realizează ca o transmisiune fulgerătoare (de o clipă) a forţei pe o linie dreaptă; atomii şi corpurile formate din ei se deplasează într-un spaţiu şi timp absolut.

Trecerea de la tabloul mecanic al realităţii fizice la cel electro-dinamic (ultima pătrime a sec. al XIX-lea), iar mai apoi şi la cel cuantico-relativist (prima jumătate a sec. al XX-lea) a fost însoţită de schimbarea sistemului de principii ontologice ale fizicei. El a fost radical schimbat mai ales în perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea principiilor indivizibilităţii atomilor, a exiztenţei spaţiului şi timpului absolut, a determinării laplasiene a proceselor fizice).

Actualmente stilul de gîndire aliniar (paradigma aliniarităţii), provocat de noile descoperirii ale ştiinţei (teoria universală a relativităţii, teoria cuantică a cîmpului, termodinamica dezechilibrată, cosmologia cuantică, biologia populaţionistă etc) a determinat apariţia unui nou tablou al lumii - tabloului neliniar, sau tabloul sinergetic al lumii, bazat pe ideile “istorismului” ireversibil al sistemului deschis, a autoorganizării acestuia prin traversarea de la haos la ordine şi a autoacţiunei spontane a sistemului în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii1. Actualmente e necesar a distinge şi tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma de dezvoltare durabilă.

Aşadar, schimbarea radicală a tabloului ştiinţific al lumii provoacă schimbări ale strategiei de cercetare şi întotdeauna reprezintă prin sine o revoluţie ştiinţifică.

După anologie cu tabloul fizic al lumii poate fi jalonată modificarea tabloului realităţii creat de alte ştiinţe (chimia, biologia, medicina ş.a.). Ele deasemenea conturează tablouri ale lumii care istoric se schimbă unul pe altul, fapt conştientizat odată cu analiza istorică a ştiinţei. De exemplu, imaginea medicală a lumii antice se deosăbea esenţial de cea medievală, dar şi mai mult se deosebeşte ea de cea contemporană.

1 Mai amănunţit vezi: Teodor N.Ţîrdea. Sinergetică, aliniaritate, autoorganizare. Calea spre ştiinţa postneclasică. Chişinău, 1998.

24

La etapa timpurie de dezvoltare a medicinei se atestă o viziune asupra tratării integrale a individului. Platon în dialogul “Harmid” expune cuvintele lui Socrate vis-a-vis de faptul că medicii buni promovează ideea despre imposibilitatea tratamentului doar a unui ochi. Dacă rîvniţi convalescenţa (vindicarea) ochiului trebuie să lecuiţi capul, dar n-are sens tratamentul capului fără de menţinerea vitalităţii întregului corp. O greşală flagrantă este separarea medicilor corpului de cei ai sufletului.

În general, cel mai vehement argument care ne vorbeşte despre temelia obiectivă comună a cunoştinţelor filosofice şi medicale este relevat de istoria filosofiei şi a medicinii. Ambele discipline istorice abordează unul şi acelaşi lucru - omul, filosofia însă preferă să aibă de aface cu omul normal, căruia îi este propriu un anumit nivel de cultură, pe cînd medicina examinează omul ce confruntă şi invinge maladia. Este de menţionat că aceste două discipline sunt reciproc completabile. Şi una şi alta din aceste istorii nu pot să nu recurgă la ajutorul reciproc. Cu alte cuvinte, istoria filosofiei stipulează ştiri despre omul cu patologii, iar medicina tinde spre o formulare a conceptului de om sănătos, de normă, de plinitudine a cugetului şi a acţiunei (faptei). A scrie istoria medicinii înseamnă a scrie istoria conceperii omului drept obiect de studiu al medicinii. A scrie istoria filosofiei înseamnă a scrie istoria conceperii omului ca obiect de studiu al filosofiei.

Paradigma antică a integrităţii omului în medicină este schimbată de cea dualistă din epoca medievală. Tabloul medical al lumii se modifică, apar noi scheme teoretice. Obiect de studiu al medicinii devine exclusiv corpul, evident privat de suflet. Serviciile terapeutice se separă de cele psihoterapeutice pe un termin destul de îndelungat, ceea ce a provocat un prejudiciu substanţial pentru ambele domenii. Dar nici corpul nu era studiat migălos, aprofundat de medicul medieval, dat fiind faptul că teoria humorală unită (îmbinată) cu reprezentările despre trup (carne) ca bază a tuturor păcatelor a făcut studierea corpului de prisos. Dealtfel, despre aceasta se ştia destul de demult: starea sănătăţii, ca şi apariţia bolii se explica din perspectiva combinării celor patru lichide: sînge, limfă, fiere (bilă) neagră şi fiere albă. Amestecul armonic (armonios) al lichidelor nominalizate asigură menţinerea şi prelungirea unei stării bune, iar dereglarea armoniei contribuie la apariţia unei stări proaste a organismului. Sarcina medicului în condiţiile descrise era căutarea căilor pentru restabilirea armoniei pierdute. Pentru realizarea unui asemenea obiectiv medicul folosea o multitudine de mijloace şi metode considerate, dealtfel, utile pentru toate afecţiunile ca provocarea vomitării (vărsării), clisme purgative, medicamente produse din sute de componente. Se vorbea în acea perioadă nu despre maladie

25

(boală), nu despre particularităţile curgerii şi manifestării acesteia, dar despre starea bolnăvicioasă a individului.

Evoluţia tabloului medical al lumii continuă. În sec. al XVII-lea, treptat, în practica medicală se instaurează modul de abordare sindromologic în conformitate cu care medicul formulează concluzii despre îmbolnăvire în baza unei sume de semne (criterii), simptome de manifestare a maladiei.

Paradigma sindromologică în medicină a fost determinată de performanţele botanicii de pe atunci. Unul dintre fondatorii acestei construcţii teoretice a fost prietenul lui Loche medicul T.Sidenhăm (1624-1689). Obiectul de activitate al acestui medic a fost descrierea maladiei, impulsurile ei şi clasificarea lor.

Concomitent cu acest fapt avansat, performant e necesar de menţionat că autopsia, realizată cu scopul depistării afecţiunei unui sau altui organ şi, deci, determinari cauzei îmbolnăvirii, n-a fost acceptată. Autopsia dacă se şi efectua, apoi se folosea doar pentru îmbogăţirea descrierii maladiei şi nu cu scopul analizei relaţiilor de cauză şi efect dintre afecţiunea organelor şi simptomele bolii. Medicina anatomo-clinică urma să aibă loc, urma să se nască şi să se consolideze.

Medicina anatomo-clinică se formează la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Fondatorii ei au fost medicul şi filosoful francez P.Cabanis (1757-1808), medicii francezi Beyle şi Laennec (1781-1836). Acest pas revoluţionar - stabilirea raportului cauzal dintre rezultatele autopsiei şi observaţiile clinice - a provocat o modificare a limbajului: limba descrierii, observării, proprie ştiinţelor botanice a fost înlocuită de limba, unde domina formula. Influenţată de performanţele chimiei, medicina anatomo-clinică a transformat descrierile simptomelor maladiei în semne, ce reprezentau în sine concluzii. Aceste semne, ţinînd probabil mai mult de judecată decît de observaţiile senzoriale, reproduceau caracterul îmbolnăvirii a mai multor pacienţi.

Devenirea medicinii anatomo-clinice este determinată şi de alte cauze. De exemplu, Beyle defineşte boala reieşind din moarte. Identificarea bolii înfăptuită prin cercetarea (depistarea) frecvenţei, combinării şi concordanţei simptomelor, el o înlocuieşte prin stabilirea unor date obţinute prin autopsie. Simptomele patologiei dau posibilitatea de a deduce cauza apariţiei acesteia. Laennec, reieşind din aceste postulate, privind soluţionarea problemei tuberculozei pulmonare (oftică) ajunge la concluzia că tusa cu sînge este nu cauza bolii, dar consecinţele ei (a bolii).

Însă nu toate maladiile au drept cauze nişte schimbări care pot fi depistate prin intermediul disecţiei după moarte. Pentru explicarea

26

îmbolnăvirilor de tipul numai ce nominalizat a devenit necesar un nou model al teoriei medicale, o nouă construcţie teoretică medicală - medicina funcţională. Tabloul medical al lumii iarăşi evoluţionează.

Temelia teoretică a medicinei funcţionale a fost pusă prin caracterizarea vieţii ce s-a efectuat în baza cercetărilor biologice şi medicale înguste, de exemplu, prin intermediul problemei diabetului a lui C.Bernard: viaţa o constituie totalitatea funcţiilor ce se opun morţii. Modul de existenţă a corpurilor vii se reduce la susţinerea principiului vieţii. Deci, în orişice maladie noi depistăm o manifestare a devierii acestui necunoscut principiu al vieţii. Deaceea nu e cazul de a căuta legi fizice ce ar explica boala, întrucît ele sunt neschimbătoare, inpermanente, iar totul ce este viu, totul ce funcţionează este supus pericolului unei sumedenii de schimbări. Ne cătînd la apropierea de vitalism, investigaţiile medicinei funcţionale au contribuit la crearea unui şir de domenii noi ale medicinei ştiinţifice, de exemplu, a histologiei, a citologiei etc.

În fine, pentru dezvoltarea ulterioară progresivă a medicinei a fost necesar de a transforma cercetarea experimentală a condiţiilor materiale de viaţă a oamenilor într-un scop bine determinat. În această ordine de idei pe prim plan apare cerinţa cunoaşterii determinării: dacă principiul de viaţă, ce constituie esenţa viului, nu este cunoscut, apoi noi putem cunoaşte şi afla doar relaţiile lucrurilor, examinînd fenomenele drept rezultat al acestor relaţii. Direcţia medicinii ce se formează în baza acestor premize o putem numi medicina cauzelor cu reprezentantul ei L.Paster (1822-1895). În cadrul ei se divizează două direcţii: monocauzalism şi condiţionalism. Medicina cauzelor e bazată pe clasificarea consecventă a problemei despre organizarea vieţii oamenilor. Calea de creaţie a lui L.Paster constituie o ascensiune lentă spre medicina omului. El cercetează din capul locului berea, vinul, oţetul, viermile de mătasă, găinele, berbecii ca la urma urmei să înceapă prin investigaţia turbării să se ocupe de om 1 .

În această ordine de idei prezintă un interes flagrant teoria şi practica medicinei care reiese din posibilităţile de a lămuri tot complexul calităţilor umane prin intermediul principiului teoretic unic şi anume: calităţile care sunt prerogativa filosofiei (psihica, spiritualul) şi cele care aparţin sferii medicinei (corporal, fiziologic). E vorba despre medicina psihosomatică. Această construcţie teoretică pare a fi un protest împotriva medicinei bazate pe paradigma mecanică de explicare a omului. Paradigma psihosomatică examinează nu boala, dar omul bolnav. Medicina actuală poate fi difinită ca etapă de dezvoltare a teoriei şi practicii tratamentului, în care psihicul şi

1 Vezi: Escande J.P. La deuxime cellute. Paris, 1983. P.6627

somaticul sunt evaluate drept funcţii de interdependenţă şi interacţiune a unui sistem unic.

1. 3. Problema vieţii, morţii şi eutanasiei în condiţiile revoluţiei informaţional-tehnologice contemporane

1.4. Biologie, medicină şi sinergetică: probleme de interacţiune şi de interconexiune

E cunoscut faptul că particularitatea fundamentală a sistemului viu o constituie istorismul acestuia. Orişice organism se dezvoltă în timp şi păstrează îm “memoria” sa momente din evoluţia anterioară. Sinergetica ne-a argumantat că o astfel de facultate, adică prezenţa schimbărilor istorice, este proprie şi naturii moarte. Ele (schimbările) sunt formulate, de exemplu, în legea a doua a termodinamicii, fapt despre care am menţionat deja1. Acum ne axăm atenţia spre interacţiunea sinergeticii cu biologia şi medicina.

Amintim că însuşirea de bază a sistemului sinergetic se manifestă prin faptul că fluctuaţiile mici, schimbările nesemnificative ale condiţiilor iniţiale sporesc aici pînă la nivelul macroscopic. Pe această cale apar indurabilităţi ce duc spre bifucraţii, adică spre schimbări radicale ale sistemului. Sistemele nominalizate au un caracter tranziţional de faze. În sistemul sinergetic se realizează autoorganizarea, autoreglementarea în spaţiu şi timp. Fenomene similare se observă la diverse nivele de organizare structurală a materiei, începînd cu Universul şi terminînd cu particulele de virus. Sinergetica studiază tranziţiile (trecerile) de fază neechilibrate, de exemplu, formarea stelelor şi galaxiilor din haosul primar, formarea structurii periodice a noilor cirus, trecerea de la radiaţia obişnuită necoerentă la cea coerentă (de lazer), deasemenea examinează toate fenomenele de autoorganizare în dezvoltarea biologică individuală şi evoluţia biologică în ansamblu. Cu alte cuvinte e vorba despre crearea ordinii din haos. Sistemul se manifesta ca haotic dacă comportarea lui depinde în mod esenţial de schimbările întîmplătoare ale condiţiilor iniţiale.

Modurile de abordare sinergetice faţă de procesele biologoce se realizează cu o eficacitate tot mai avansată. Originea (provenienţa) vieţii şi asimetriei moleculare, evoluţia prebiologică, procesele biologice periodice, morfogeneza şi apariţia imunităţii - în toate aceste domenii sinergetica şi-a

1 Vezi: Teodor.N.Ţîrdea Sinergetică, aliniaritate, autoorganizare. calea spre ştiinţa postneclasică. Chişinău, 1998

28

manifestat puterea de explicare a esenţei fenomenelor. Ulterior ne v-om canaliza atenţia asupra problemelor ce ţin de teoria evoluţionistă.

Fără îndoială că organismul, specia, populaţia, bioesfera reprezintă în sine nişte structuri disipative, adică sisteme haotice, deschise, dezechilibrate. Modelele unor astfel de sisteme sunt descrise prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Analiza lor ne vorbeşte că pentru anumite valori ale parametrilor sistemului în ultimul apar indurabilităţi şi, deci, bifurcaţii ce brusc schimbă starea lui. Aceste bifurcaţii sunt similare tranziţiilor de fază. E vorba că procesele de bază în lumea vie sunt nişte fenomene de creştere (de înmulţire) şi de formare a speciilor. Anume aici sunt foarte răspîndite procesele de înmulţire autocatalitice, dirigate de conexiunea inversă pozitivă neliniară. În dinamica populaţiei există faze de înmulţire (de creştere) furtunoase, rapide care se înlocuesc (se schimbă) prin procesul stocastic de dezvoltare.

Printre primii sinergeticieni îi găsim pe Leibniz (teoria monadelor), Kant şi Laplas care au creat modelul teoretic de apariţie a sistemului Solar dintr-o nebuloasă primară haotică. Alt sinergetician de forţă a fost, credem noi Darwin care a stabilit mecanismul apariţiei şi dezvoltării biosferei reglementate printr-o nestabilitate (indurabilitate) haotică, întîmplătoare. Acest mecanism îl constituie selecţia naturală. Modelul lui Kant şi Laplas actualmente suscită doar un interes istoric, pe cînd teoria lui Darwin, care aparţine celor mai avansate performanţe a gîndirii umane pe deplin îşi păstrează şi în prezent importanţa sa ştiinţifică. Darwin deci, poate fi socotit unul din fondatorii sinergeticii contemporane. El pentru prima dată a reprezentat schema formării speciilor prin intermediul divergenţei. Divergenţa speciilor înseamnă o scădere, o micşorare a simetriei. Strămoşul nostru locuia în bordei, unii din urmaşii (descendenţii) lui sau urcat pe copaci, alţii au valorificat zonele de litoral.

În teoria evoluţionistă contemporană are loc o doscuţie aprinsă dintre reprezentanţii gradualismului şi punctualismului. Primii afirmă că formarea speciilor se efectuiază treptat, puţin cîte puţin, ultimii cred că ea se realizează într-un timp comparabil scurt, cu mult mai redus decît perioada stasisului, adică existenţa stabilă a speciei. Însă modelele matematice ne demonstrează că formarea speciei e asemenătoare tranziţiei de fază. Tranziţia poate fi şi graduală, însă punctualismul este mult mai probabil. Sinergetica ne-a oferit posibilitatea de-a soluţiona această controversă.

Mecanismele evoluţiei şi autostructurării se pot demonstra deasemenea prin exemplul înmulţirii moluştelor şi melcilor. Modelul principal aici devine schema activator-inhibator, adică cele două componente antagoniste ale evoluţiei. Primul duce la accelerarea mersului (curgerii) proceselor, deseori

29

prin intermediul conexiunii pozitive inverse neliniare, iar al doilea provoacă o încetinire a înmulţirii rapide. Joaca complicată a acestor doi factori polari (joaca “mîţa şi şoricelul” în terminologia lui H.Mainhardt) are loc în orişice regiune locală de formare a speciilor şi duce la momente surprinzătoare (minunate) în lumea viului. În favoarea teoriei numai ce expuse, deasemenea şi a teoriei lui Darwin (selecţia naturală) ne vorbesc şi lucrările lui M.Eigen1 (savant german, laureat al premiului Nobel).

Apariţia evoluţionistă a bioeferei din haos ne vorbeşte despre imprezicerea mersului evoluţiei. E logic a afirma că dacă evoluţia s-ar fi început din nou, ea ar duce spre absolut alte rezultate. Debutul unei astfel “de partide de şah” este întîmplător. Situaţia e similară cu meteorologia, care nu posedă posibilităţi de a prognoza vremea pe un timp mai îndelungat.

Teoria evoluţionistă contemporană ce a fost creată în anii (30 ai sec. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului cu genetica populaţională. Actualmente în ştiinţă apar noi obiective. E vorba de integrarea ulterioară a teoriei evoluţioniste cu biologia moleculară, a sinergeticii şi teoriei informaţiei, unde savanţii au dobîndit deja rezultate îmbucurătoare.

Metodele sinergetice tot mai mult îşi fac cale şi în medicină, mai ales cînd e vorba de analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului uman. Pentru funcţionarea normală a tuturor sistemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos şi ordine, de regimul haosului determinat. Respiraţia omului, bătaia (pulsaţia) inimii lui, ritmurile somnului şi înviorării, ritmurile hormonale, echilibru psihic - pentru toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos, necesară pentru susţinerea sănătăţii omului.

De exemplu, aritmia inimii este periculoasă, însă nu mai puţin riscante (ameninţătoare) sunt bătăile inimii peste măsură reglementate, care deasemenea ne vorbesc despre prezenţa patologiei. O inimă cu bătăi prea reglementate nu e capabilă de a reacţiona flexibil la schimbările condiţiilor externe, capacităţile ei adaptive se micşorează (scad semnificativ). Savanţii din diferite domenii ale ştiinţelor medico-biologice actualmente au ajuns la concluzia că sănătatea constituie o balanţă subtilă dintre haos şi ordine.

În această ordine de idei mulţi cercetători folosind teoria sistemelor dinamice, intensiv dezvoltă noţiunea de “maladie dinamică“. Organismul uman este un sistem de autoreproducere, de autoacţiune. Teoria haosului în dinamica neliniară joacă astăzi un rol practic în diagnosticarea şi tratarea maladiilor, în particular, în prevenirea acceselor acute ale bolilor. Problema aici este următoarea: cît haos este necesar omului ca el să devină sănătos, cît haos poate 1 Vezi:, de exemplu: Ýéãàí Ì. Ñàìîîðãàíèçàöèÿ ìàòåðèè è ýâîëþöèÿ ýêîëîãè÷åñêèõ ìàêðîìîëåêóë. Ì.,1973

30

rezistă organismul uman ca el să nu se îmbolnăvească; cînd oscilaţiile haotice sunt normale şi cînd ele sunt periculoase pentru sănătate? Răspuns la aceste întrebări putem găsi prin metodele sinergeticii, prin modurile de abordare neliniare.

După cum vedem, sinergetica actualmente radical influenţează metodele şi mijloacele de investigare în ştiinţele medico-biologice. E necesar deci, ca toţi ce-i ce sunt antrenaţi în cercetările acestor domenii ştiinţifice să se familiarizeze profesional cu metodologia sinergetică, care va avansa spre noi performanţe în dezvoltarea teoriei şi practicii medicale.

T e m a a 2-a. Bioetica ca orientare ştiinţifică interdisciplinarăşi ca institut social

2 . 1. Conceptul de bioetică, originea şi obiectul ei de studiu

Bioetica (gr. bios - viaţă şi ethos - obicei caracter moral) constituie o orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situiază la hotarele dintre filosofie, etică, biologie, medicină etc. Terminul bioetica a fost întrodus în ştiinţă de biologul american W.Potter în a. 1969 în opera sa “Bioetica - o punte spre viitor”. Autorul aici interpretează bioetica ca pe o îmbinare dintre cunoştinţele biologice şi valorile umane. Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de drepturile lor, referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă atît corporală cît şi spirituală, de poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terră, generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii.

Bioetica reprezintă nu doar o denumire nouă ce vizează probleme vechi. Bioetica constituie o sinteză a mai multor discipline medico-biologice şi filosofico-umanistice ce au scopul de a cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe poziţiile eticii tradiţionale. Azi ca niciodată devine actuală problema principiilor şi valorilor morale fundamentale referitoare nu doar la viaţa, moartea, sănătatea omului, dar şi cea a animalelor şi plantelor. Potter consideră că valorile şi normele bioeticii nu pot fi separate de alte ştiinţe şi argumentează atît necesitatea sintezei acestora, cît şi specializarea eticii, ca de exemplu etica naturii, etica bătrînilor, etica vieţii urbane etc. Deci a devenit o inevitabilitate apariţia unei etici noi, obiectul căreia ar fi supravieţuirea omului prin intermediul protejării biosferii, depăşirii dominării epuizante a mediului ambiant.

31

În ultimul timp în mediile ştiinţifice se vehiculează cîteva moduri de explicare a originii bioeticii. Există opinia conform căreia bioetica apare odată cu agravarea şi complicarea problemelor morale ale medicinei contemporane, în legătură cu ameninţarea omenirii de către ştiinţa şi tehnica performantă, ceea ce întradevăr are loc. Bioetica, în această ordine de idei, reprezintă modul de reziliere a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica veche, adică prin esenţa sa ea nu se îndepărtează de etica medicală clasică fiind nevoită, doar să controleze de o manieră mai autoritară evoluţia şi utilizarea biotehnologiilor.

Într-adevăr, actualmente se atestă o sporire incomparabilă a importanţei problemelor eticii medicale, orientărilor şi calităţilor morale ale medicinii în legătură cu informatizarea societăţii, cu utilizarea celor mai moderne mijloace şi metode ale tratamentului. Progresul aduce nu numai rezultate pozitive, el preconizează şi grave consecinţe negative în toate domeniile de activitate umană, inclusiv în medicină. Succesele tehnologiilor performante, compiuterizarea sferei medicale trezesc admiraţie faţă de activitatea medicilor, dar ele cer deasemenea şi rezolvarea multor probleme etice generate de progresul tehnico-ştiinţific. Însă acestui mod de explicare a originii bioeticii îi este reproşabil faptul că problemele etice referitor la viaţă, sănătate şi moarte există de cînd e lumea, încă în antichitate Hippocrate fondează Codul etic al medicului.

Alţi savanţi consideră că bioetica apare după 1946, cînd au fost condamnaţi medicii nazişti pentru experimentele lor inumane asupra oamenilor şi prizonierilor de război. În a. 1948 a fost primită Declaraţia universală a drepturilor omului, iar în a. 1964 Asociaţia internaţională a medicilor a adoptat Codul normelor şi principiilor experimentului. Mai apoi au fost adoptate şi alte acte normative, s-a început fondarea centrelor de bioetică. Astăzi practic în toate ţările din Occident funcţionează institute şi centre bioetice (numai în Italia există mai mult de 20 de astfel de centre). În a. 1978 în SUA s-a început editarea Enciclopediei de Bioetică în cinci volume.

Care ar fi definiţia bioeticii, esenţa şi conţinutul obiectului ei? În prezent ea este interpretată sub două aspecte: în sens îngust şi in sens larg.

În sens îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la problemele etice ale raportului “medic - pacient” ce apar actualmente în legătură cu implantarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante, scientofage. Sarcina principală a bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-filosofică a situaţiilor problematice limitrofe ca eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale,

32

experimentele clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), avorturile, autoidentificarea sexuală a omului, noile tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea etc.

Reieşind din cele menţionate am putea conchide că o asemenea interpretare a bioeticii permite cîteva afirmaţii ce concretizează esenţa ei. E vorba că bioetica pe de o parte păstrează funcţiile eticii profesionale medicale, iar pe de altă parte concomitent devine un laborator de creaţie în care se elaborează noi norme şi chiar coduri normative morale ce substanţial îmbogăţesc conţinutul eticii din medicină, din deontologie, din cele mai diverse domenii ale activităţii medicale. Aici bioetica se transformă şi într-un institut social cu o mulţime de comitete etice de diferite niveluri (nivel de clinică, de ramură, de stat şi internaţional).

Există o altă interpretare a bioeticii, o tălmăcire mai largă a acesteia.Explicarea netradiţională a bioeticii reiese din inevitabilitatea extinderii sferei cunoştinţelor etice asupra biosferii - cerinţă extrem de importantă a revoluţiei noosferice contemporane. E vorbă că incepînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific capătă o dezvoltare intensă nu numai etica profesională (etica medicului, inginerului, ziaristului, pedagogului, savantului etc), dar şi cunoştinţele etice integrale ce se referă atît la relaţiile interpersonale, cît şi la relaţiile omului cu mediul ambiant - cu lumea vegetală, animală, biosfera în întregime, chiar şi cu artefactele. Etica îşi extinde considerabil sfera sa şi acest fapt devine tot mai evident dacă apelăm la aşa domenii de cercetare ca etica nucleară, etica ecologică, etica informaţional-compiuterială, etica cosmică ş.a. Elaborarea acestor noi domenii ale eticii în condiţiile informatizării sociumului, preconizînd o atitudine de responsabilitate morală mai pronunţată, contribuie intenţionat la reevaluarea multor acţiuni ale omenirii la determinarea strategiei de supravieţuire umană, la preîntîmpinarea omnicidului planetar, la preîntîmpinarea şi evitarea catastrofei ecologice globale.

Etica nucleară ţine de aprecierea morală a două tehnologii diferite, dar în acelaşi timp indivizibile - arma atomică şi energetica atomică. În privinţa armamentului nuclear problema morală fundamentală se referă la ideea înfricoşării, iar cînd se precaută ambele tehnologii - apare problema distribuirii proporţionale a riscului şi respansabilităţii pentru actualele şi viitoarele generaţii. Justificarea acestor fenomene sociotehnologice pînă nu demult se făcea în baza calculelor pragmatice, iar critica lor, de obicei, se efectua de pe poziţiile deontologice şi parţial de pe acelea ale paradigmei dreptului natural. În acelaşi timp în ultimele decenii evaluarea morală a riscului ce ţine de dezvoltarea tehnologiilor armamentului nuclear şi producerii

33

energiei atomice a suferit o modificare substanţială, ceea ce ne provoacă reacţii neadecvate atît din partea savanţilor, cît şi din partea unor pături a populaţiei terestre.

S-a demonstrat deja faptul că pentru existenţa civilizaţiei e necesar ca “ecologia naturii” să fie asociată organic cu “ecologia sociumului”, cu “ecologia omului” în aşa fel ca să se formeze un sistem unic “om-societate-natură”, un sistem socioecologic ce ar realiza în strategia supravieţuirii omenirii modelul dezvoltării durabile, recomandat de Summitul Internaţional de la Rio-de-Janeyro în a 1992. Aici este importantă evedenţierea problemelor etice speciale - a eticii ecologice, bazată pe paradigma dreptului natural.

Timp îndelungat etica şi ecologia se dezvoltau în direcţii opuse, mai precis spus ecologia pînă la etapa iniţială se biologiza, iar etica se sociologiza. Astăzi e o altă situaţie: ecologia s-a socializat şi s-a umanizat considerabil, iar etica s-a naturalizat, deşi nu difinitiv. Relaţiile om-om, om-socium în etică se completează cu cele om-natură şi chiar om-cosmos, ceea ce a şi contribuit la constituirea bioeticii şi eticii cosmice. Acest fapt e pe de plin justificat atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic.

Indiscutabil că o asemenea extindere a valorilor morale în spaţiul şi în nivelele structurale ale naturii cere o reexaminare capitală a principiilor fundamentale ale ştiinţei contemporane şi anume - trecerea de la paradigma antropocentristă la paradigma biosferocentristă. Iar aceasta în mod real va influienţa radical conţinutul principiilor de bază ale eticii de la sfîrşitul sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea, cînd revoluţia noosferico-ecologică se manifestă pe deplin.

Dacă vorbim despre perspectivele evoluţiei noilor (sus menţionate) domenii ale eticii, atunci o atenţie deosebită merită problemele morale ale dezvoltării tehnice - biotehnologia, intelectul artificial şi cel social, clonarea, transplantologia, valorificarea cosmosului, experimentele asupra fiinţelor vii etc. Problemele ecologiei, practicii biomedicale, tehnologiilor compiuteriale ş.a. nu au întotdeauna acelaşi rol şi obţin diferite nuanţe atît în ţările dezvoltate, cît şi în cele în curs de dezvoltare (ţara noastră se referă la ultimile), iar consecinţele lor sunt insuficient studiate în ambele cazuri.

Totodată trebuie de luat în consideraţie că tehnica în dezvoltarea sa nu rareori proiectează (determină, generează) o atitudine protecţionistă faţă de anumite tipuri de sisteme etice. Şi probabil nu întîmplător tehnizarea şi tehnologizarea societăţii subminează tradiţiile dreptului natural. Societatea în care predomină paradigma raţionalismului tehnic devine strict utilitară în privinţa principiilor sale cultural-morale. Spre exemplu, disputele etice referitoare la consecinţele social-biologice ale aplicării tehnologiilor

34

informaţionale netradiţionale au dus chiar la formarea noilor categorii ca securitatea, responsabilitatea, riscul, confidenţialitatea, categorii care practic nu existau în teoriile morale de odinioară. Pe lîngă aceasta în societatea dezvoltată interacţiunea tehnicii şi sociumului depind nu atît de deciziile individuale cît de cele colective. Anume o astvel de interpretare a problemei a contribuit la apariţia noului gen de investigaţii numit analiză a activităţii ştiinţifico-tehnice, analiză care se exercită în ţări cu diferite orientări politice, cu diferite nivele ale calităţii vieţii.

Aşa dar, în societatea informaţional-compiuterială, în condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnologice noosferice etica îşi extinde permanent sfera sa, incluzînd studierea valorilor morale nu numai ale sistemului “om-om”, “om-socium“, dar şi acelea ale diverselor laturi ale activităţii vitale a omenirii (dealtfel cu mult mai importante decît cele imediat anterioare), ca de exemplu condiţiile dezvoltării durabile, funcţionarea optimală şi interacţiunea adecvată a elementelor sistemelor “ om-tehnică-natură“, “societate-tehnică-natură“, fapt deosebit de semnificativ pentru cercetările teoretice ulterioare, pentru formularea noilor paradigme de supravieţuire a civilizaţiei, de preîntîmpinare a crizei ecologice planetare şi a omnicidului global.

Cele expuse le permit unor autori să îtreprindă o interpretare extensivă a bioeticii. Pentru Canepa bioetica este o denumire neadecvată, nefiind altceva decît o extindere a deontologiei medicale la biologie. Aici avem de aface deja cu un sistem mai larg, cu o extindere a cunoştinţelor clasice deontologice în evaluarea relaţiilor dintre om şi vietate. În strînsă legătură cu biologia examinează obiectul bioeticii savanţii italieni Felice D(Onofrio şi Riccardo Giunta. În fine, alţi savanţi efectuiază interpretarea extensivă a bioeticii doar în spaţiul cunoaşterii ştiinţifice. De exemplu, Marie Deffose o defineşte drept spaţiu în care practicile medicale, efective şi virtuale, legate de ştiinţă, sunt examinate din punctul de vedere al mizelor lor etice şi al articulării lor sociale. În esenţă, bioetica este o analiză a primelor supoziţii şi ultimelor consecinţe ale cunoaşterii ştiinţifice.

În epoca diversificării prin tehnică a practicii medicale, examinarea sensurilor ei profund umane revine în primul rînd disciplinelor medicale umaniste (deontologia medicală, psihologia medicală, etica medicală, dreptul medical etc). Dar la etapa actuală de dezvoltare a omenirii acest moment al activitaţii curative a devenit nesatisfăcător. Astăzi e necesară o extindere obligatorie şi veritabilă a noţiunilor şi principiilor eticii tradiţionale asupra raportului om-natură vie (vietate). Bioetica constituie acel domeniu al ştiinţei care examinează relaţiile în sistemul “om-bioesferă“ de pe poziţiile eticii clasice, eticii normative. Bioetica cuprinde în sine etica medicală, ultima

35

devenind o parte componentă a primei. Bioetica studiază deci nu numai diverse atitudini axiologice ale omului faţă de viaţă, moarte, copilărie, bătrîneţe, sănătate, dar şi acelea faţă de tot ce-i viu. În acest aspect bioetica înglobează nu doar normele etice ale relaţiilor noastre privind animalele, dar şi etica ecologică, etica raportului omului cu biogeoţenozele, cu biosfera în întregime. Nu doar Homo Sapiens dar şi animalele, plantele, toată natura vie se va pomeni obiect de studiu al bioeticii de pe poziţiile moralei tradiţionale.

Iar acest fapt necesită o schimbare radicală şi o extindere adecvată a bazelor eticii - eticii evlavioase faţă de viaţă. Bioetica se orientează spre cercetarea fiinţilor vii sub unghiul de vedere al moralităţii, indiferent dacă acestea au ceva în comun cu medicina sau nu. Cu alte cuvinte bioetica se orientează spre realizările biologiei şi medicinii contemporane în fundamentarea şi rezolvarea conflictelor morale care apar în procesul cercetărilor ştiinţifice.

Deci în sens larg bioetica poate fi interpretată ca etica vietăţii în genere. Obiectul bioeticii este studierea sistemică a naturii vii şi a comportamentului uman în lumina valorilor şi principiilor morale. Bioetica este sinteza ştiinţelor despre viaţă şi sănătatea umană şi are drept scop protejarea valorii vieţii în toate aspectele ei. Ea este o ştiinţă despre supravieţuirea tuturor sistemelor vii în viziunea eticii universale. Supravieţuirea omului şi omenirii depinde de atitudinea noastră corectă faţă de tot ce e viu. Privită sub acest aspect, bioetica iese din limita eticii profisionale medicale şi se apropie mai mult de etica ecologică împreună cu care unindu-şi forţele să elucideze aspectul etico-filosofic al problemelor viitorului omenirii şi a vieţii de pe Terră.

Bioetica ca domeniu al ştiinţei şi ca institut social are cîteva sarcini principale:- de a contribui substanţial la elaborarea concepţiei strategice de supravieţuire a întregului ecosistem, a biosferii în special;- de a proteja valoarea vieţii umane, sănătatea individuală şi cea publică;- de a îndruma inteligenţa umană în cunoaşterea modalităţilor ce servesc la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la împedicarea inhibiţiilor fizice, psihice, morale, spirituale ale persoanei umane;- de a reglementa în mod legislativ atît cercetările biomedicale, practica ocrotirii sănătăţii (mai ales domeniile transplantologiei, determinării momentului morţii, limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili, noilor tehnologii medicale ş.a.), cît şi orice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii.

Constituirea şi dezvoltarea bioeticii este legată de fenomenele de transformare a eticii tradiţionale în general şi a eticii medicale în special.

36

Dezvoltarea ei a coincis cu procesele de conştientizare a pericolului gîndirii tehnocratice în medicină. Bioetica este condiţionată deasemenea de atenţia sporită pentru drepturile omului (în medicină - drepturile pacientului, persoanei supuse unei experienţe ori intervenţii medicale) şi de consecinţele creării noilor tehnologii medicale. Reutilarea medicinei contemporane a dus la shimbări radicale în practica clinică care se exprimă prin succesele ingineriei genetice, transplantării organelor, tehnologiilor biologice, susţinerii activităţii vitale a pacientului. Toate acestea în ansamblu au acutizat în mod extraordinar problemele morale care apar în faţa medicului, rudelor bolnavului, personalului medical.

Pentru luarea deciziilor în caz de conflict moral în multe ţări din Occident funcţionează comitete bioetice. În aceste organe obşteşti ale spitalelor, de exemplu, sunt incluşi medicul curativ, reprezentanţii personalului medical şi administraţiei, preotul, bioeticianul, lucrătorii serviciului de asigurare socială. La discuţie iau parte părinţii, copiii şi alte rude ale bolnavului. Aici bioetica se manifestă ca un institut social.

Însă bioetica, ca şi orice invenţie a spiritului uman, nicidecum nu este un panaceu moral. Dezvoltarea ei poate doar să contribuie substanţial la adaptarea sociumului la noul sistem al medicinei asigurate, la elaborarea orientărilor valorice ale personalităţii care ar corespunde drepturilor şi demnităţii omului. La acest capitol îşi pot găsi cîmp de muncă atît medicii, cît şi reprezentanţii altor domenii ale ştiinţei ce sunt preocupaţi de soluţionarea problemelor ce ţin de existenţa şi supravieţuirea umană, de dezvoltarea durabilă a civilizaţiei, fiecărei ţări aparte.

2. 2. Principiile de bază şi modelele socioculturale ale bioeticii*

Bioetica, ca şi orice domeniu al ştiinţei, se bazează pe cîteva principii. Aceste postulate oferă cercetătorilor, savanţilor posibilitatea de a delimita cunoştinţele bioetice de alte disciplini ştiinţifice, de a examina specificul eticii biologice, de a evalua rolul acesteia în dezvoltarea durabilă a omenirii, a personalităţii în particular. Etapa actuală a progresului tehnico-ştiinţific, a informatizării sociumului ne obliga de a evidenţia următoarele principii ale eticii viului, eticii biologice:

- principiul biosferocentrist graţie căruia se impune şi se argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în elaborarea noilor paradigme de existenţă umană. În centrul cercetărilor bioeticii se situiază nu

* În colaborare cu docentul Pietro Cavazin (Italia)37

numai viaţa umană ca valoare supremă, nu numai Homo Sapiens dar şi protejarea animalelor, plantelor, biosferii în întregime;

- principiul coevoluţionist (dezvoltării coevolutive) care preconizează o interacţiune şi o existenţă armonioasă dintre societate şi natură, dintre om şi biosferă. În absenţa unei astfel de situaţii devine imposibilă mişcarea spre o civilizaţie noosferică care îşi are temeliile sale modul de interacţiune coevolutiv-intensiv, neoculegător, bazat pe tehnologii scientofage, intelectuale;

- principiul acordului informat (dialogului) bazat pe categoria fundamentală a hermeneuticii - interpretare şi care presupune că autonomia şi libertatea pacientului trebuie să se întemeieze pe o informaţie deplină, adecvată şi oportună. Medicii trebuie să ţină cont de acest fapt în orişice acţiune practică;

- principiul moralităţii derivă din recunoaşterea moralei ca imperativ universal al comportamentului oamenilor faţa de tot ce-i viu, din recunoaşterea valorii supreme a vieţii individului, a libertăţii umane;

- principiul libertăţii şi responsabilităţii a profesionistului bioetician, a medicului, sau a pacientului. Profesionistul, pe de o parte trebuie să se simtă liber şi independent, dar în acelaşi timp responsabil pentru acţiunea sa, pe de altă parte e necesar ca el să respecte nu numai libertatea şi demnitatea fiinţei umane, dar şi a oricărei fiinţe vii şi (vietăţii).

În literatura ştiinţifică se evidenţiază şi alte principii ale bioeticii, ca cel al integritării terapeutice (orice intervenţie asupra pacientului trebuie să fie orientată spre binele întregului organism), al socializării (de ajutor, de caritate - fiecare acţiune curativă trebuie să ţie cont nu numai de preţuri, beneficiu, dar şi de justeţe, de echitatea socială în situaţiile concrete). Credem ca aceste postulate ţin mai mult de etica medicală, ele au un caracter destul de concret şi nu pot fi universalizate astfel încît să devină principii generale ale bioeticii, măcar că în cazuri concrete ele “lucrează“ şi în acest domeniu al ştiinţei.

Pe parcusrul dezvoltării sale bioetica a aderat la cîteva modele socio- culturale de referinţă, care precizează la o etapă istorică concretă atitudinea morală vis-a-vis de obiectul (natură vie, inclusiv omul) de studiu, sau de experienţă, de acţiunea practică a omenirii.

Conceptul de bioetică promovat de noi drept un studiu sistemic (în ansamblu) al acţiunilor (comportării) umane în domeniile ştiinţilor şi practicii medico-biologice în lumina valorilor şi principilor moralităţii are scopuri bine determinate şi anume - de a stabili dacă Homo Sapiens poate adecvat modifica structura şi mersul vieţii, poate prognoza şi contribui în mod concret la realizarea paradigmelor de existenţă a omenirii, poate, în fine, să determine destinul speciei umane. Sub acest aspect ar fi cazul de evidenţiat bioetica

38

generală, bioetica specială şi bioetica clinică. Dar bioetica astfel definită presupune deasemenea cîteva modele socioculturale de referinţă fără de care nu reuşim să efectuăm o cunoaştere adecvată a acestui fenomen neordinar. Reieşind din cele spuse e cazul să evidenţiem cîteva modele socioculturale, ce ar oferi diferitor state posibilitatea de a alege tipul său istorico-cultural de bioetică care ar corespunde mai adecvat tradiţiilor, obiceiurilor, confesiilor religioase ale propriului popor.

Modelul liberal-radical apărut încă în timpurile revoluţiei franceze decurge din postulatul conform căruia este legiferat şi permis tot ce este dorit, acceptat şi nu lezează libertatea altora. Acest model justifică avortul, alegerea liberă a sexului copilului ce e pe cale de naştere, libertatea fecundarii artificiale (in-vitro, extracorporală) pentru femeile singure şi necăsătorite, uterul împrumutat, libertatea experimentelor, suicidul. Tipul de bioetică nominalizat a avut un răsunet amplu şi a devenit convingere a unei mari părţi a opiniei publice, preconizînd ca importante cîteva obiective: succesul în domeniul cercetărilor ştiinţifice, succesul în domeniul medical ce se referă la sexualitate, la contracepţie, la raporturile sexuale, la avort, succesul în domeniul eutanaziei. Declarînd autonomia ca pe un dat, acest model afirmă o libertate dihotomică, redusă, libertate pentru acel ce nu e în stare s-o valorifice. Cine apără, spre exemplu, libertatea copilului ce e pe cale de naştere, cine duce responsabilitatea pentru embrion? Nu-i libertate fără responsabilitate. H.Marcuse promovează o libertate fără muncă, care înrobeşte activitatea umană, fără familie, fără etică care arată omului scopurile. Modelul examint propune dragostea liberă şi polimorfă. O asemenea libertate nu presupune nimic nici înafara, nici în interiorul libertăţii.

Modelul pragmatic îşi are temeliile în cultura anglosacsonă. Totul se reduce la cost şi profit, nu există valori fără de folos. Se consideră că nu pot fi fundamentate nişte criterii superioare şi metafizice cum ar fi adevărul şi norma universală. Utilitarismul ştiinţific ocupă un loc de frunte şi predomină în raport cu binele individual al persoanei. Dar acest fapt se învecinează cu mercantilismul. Pe unul şi acelaşi cîntar se pun viaţa umană şi valorile ştiinţei. Se recurge la acest model în unele cazuri de diagnostică prenatală, cînd trebuie de luat decizia: ori avort, ori naştere (în dependenţă de starea sănătăţii a fătului). Dar totuşi acest model nu-i justificat moral, fiindcă presupune compararea valorilor inconfundabile - viaţa şi sănătatea umană cu profitul economic sau ştiinţific.

Modelul sociobiologic naturalist este o sinteză a diferitor paradigme culturale, rezultatul interacţiunei diverselor concepţii: evoluţionismului, sociobiologismului, antropologismului şi ecologismului. Conform acestui

39

model viaţa a apărut în procesul evoluţiei şi adaptării ei la mediu, iar procesele evoluţioniste se referă şi la societate. Nu etica dictează legi biologiei, ci viceversa - biologia impune norme şi principii eticii. Deci progresul tehnico-ştiinţific (şi social, probabil) va furniza criterii şi postulate moralităţii. Adaptarea astfel devine lege atît a evoluţiei cît şi a eticii. În noile condiţii evolutive, în noua poziţie a omului în cosmos şi în lumea biologică (în biosferă) ar trebui să elaborăm un nou sistem de valori, fiindcă acel anterior nu mai este potrivit pentru a satisface configuraţia noii ecosisteme, care vine să se instaleze. E vorba de civilizaţia noosferică cu etapele ei (informaţională, ecologică, cosmică etc), de noile paradigme ce ar asigura existenţa şi supravieţuirea umană. Soluţia modelului sociobiologic naturalist nu este unica explicare a evoluţionismului, dar ceea ce o particularizează este reducţionismul.

Modelul personalist este cel mai important şi acceptat de majoritatea savanţilor. El rezultă din raţionalitatea şi libertatea omului. Omul este personalitate fiindcă este unica fiinţă capabilă să descopere sensul lucrurilor şi să dea sens propriilor acţiuni prin intermediul noţiunilor. Raţiunea, libertatea, conştiinţa reprezintă o creaţie care se distinge din fluxul legilor cosmice şi evoluţioniste datorită unui suflet care dă formă şi viaţă realităţii sale corporale şi care intră în componenţa şi structura corpului. Personalitatea umană este unitatea sufletului şi trupului, este un suflet întrupat şi un trup însufleţit. În fiecare om poate fi regăsită valoarea universului şi întregii omeniri. Din aceste considerente personalitatea umană trebuie să fie punctul de reper a ceea ce este permis sau ne permis. Probabil, în legătură cu această credinţă filosoful din Grecia antică Protagoras a formulat maxima:”Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Modelul personalist asigură protecţia omului în toate manifestările lui (libertate şi responsabilitate, unitatea costului şi profitului, totul pentru binele omului).

2. 3. Modul de abordare paternalist şi cel hermeneutic în bioetică

E cunoscut deja faptul că modelul relaţiilor “tutelare” dintre indivizi îşi pierde tot mai mult poziţiile cît în practica socială, atît şi în viaţa cotidiană. Debutînd prin politică, ideia paternalităţii a pătruns în diverse forme de activitate umană, în cele mai intime sfere (laturi) ale vieţii omului. N-a rămas în afara acestui proces nici medicina, atît cea teoretică, cît şi cea practică. Paternalismul (din lat. pater - părinte) monologal, care a dominat în activitatea medicală o perioadă îndelungată de timp (de la zorii civilizaţiei pînă la secolul

40

nostru), deşi opune o mare rezistenţă, totuşi încetul cu încetul cedează locul său principiului (modului de abordare) de colaborare (de dialog). Acest fapt se datorează conturării cerinţelor noii disciplini ştiinţifice interdisciplinare, imperativelor bioeticii.

Valoarea morală a autonomiei pacientului s-a dovedit a fi atît de importantă şi atît de mare, că binefacerea medicului contrar voinţei şi dorinţei bolnavului a încetat a fi considerată binevenită, chiar admisibilă. În acest fel, de rînd cu celelalte probleme extrem de semnificative din cadrul medicinii şi filosofiei contemporane, se impune tot mai vehement şi problema coraportului dintre atitudinea paternalistă-antipaternalistă (nepaternalistă). E vorba că schimbările ce au loc actualmente în sectorul medical au provocat, conform bioeticii, două modele de interacţiune a medicului şi pacientului - paternalist şi nepaternalist, şi corespunzător două tipuri de abordare a fenomenelor nominalizate - cel al monologului (paternalist) şi cel al dialogului (hermeneutic). Ultimul se manifestă prin intermediul acordului informat sau prin mijlocul noţiunii de interpretare, prin dialog. În acest context e bine venită ideia evidenţierii eticii paternaliste (a monologului) şi eticii interpretative (a dialogului).

Medicina clinică contemporană este nevoită să accepte diversitatea modurilor de lecuire formulate în multiple, iar uneori incompatibile surse teoretice, fapt care oferă pacientului dreptul de a alege într-o manieră liberă nu doar medicul, dar şi tratamentul. Criteriul autenticităţii din cîmpul deciziilor ştiinţifice se deplasează parţial în dialogul dintre medic, pacient şi societate. Într-un sens mai larg acest fapt reprezită o problemă a dreptului la eterodoxie, diversitate şi concomitent devine problema posibilităţilor medicinii de a fi represivă, de a dicta omului un anumit mod de viaţă. Deci, dilema medicală a poziţiilor paternaliste şi nepaternaliste pătrunde întreaga bioetică.

Primul model (şi mod de abordare) al bioeticii -modelul paternalist oferă medicului statut de tutelă a bolnavului care “ştie mai bine” ce-i trebuie acestuia şi care este împuternicit de a lua decizii în privinţa diagnosticării, a căilor şi metodelor de tratament etc. Acest mod de abordare (model) în bioetică are cîteva premize de bază: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului sunt incontestabil valori prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc conform vechii maxime: “Salus aegroti - suprema lex” (“Binele bolnavului e o lege supremă“); c) forma relaţiilor etice e asimetrcă deoarice întreaga (ori aproape întreaga) răspundere în ceea ce priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul.

În condiţiile tranziţiei spre o medicină comercializată, informatizată şi compiuterizată, cînd sistemul binar “Medic-Pacient” se transformă vertiginos

41

într-un sistem triplu “Medic-Tehnică-Pacient”, adică cînd medicina în sens propriu şi figurat este “bolnavă“ de tehnologiile informaţionale (performante), etica paternalistă (şi concomitent modul de abordare paternalist în bioetică) necesită o modificare radicală.

Actualmente suntem martorii a două tipuri de paternalism: primul cînd medicul “domină“ pacientul şi al doilea cînd medicul se află sub dominarea celui din urmă. Atît într-un caz, cît şi în celălalt apare pretenţia unei prerogative absolute. Un astfel de mod de abordare a problemei în cauză, un astfel de model clar că nu corespunde cerinţelor practicii actuale, deoarice în societate tot mai mult şi mai pronunţat se conştientizează faptul necesităţii argumentării nepărtinitoare a drepturilor şi obligaţiunilor ambelor părţi, a antrenării active a pacienţilor în adoptarea hotărîrilor, mai ales în situaţii de risc şi de utilizare a noilor metode de tratament. Modelul adoptării în comun a deciziei referitoare la lecuire demonstrează (relevă) că atît medicul cît şi pacientul aduce un ceva esenţial în alegerea corectă a tratamentului. Medicii, bazîndu-se pe propria experienţă, fac expertiza referitoare la prognoza tratamentului, doar numai pacientul îşi cunoaşte propriile potenţe şi valori care au o importanţă decisivă privind evoluarea rezultatelor scontate ale vindecării.

Se pot anunţa şi alte tipuri de relaţii paternaliste. Practica medicală contemporană ne vorbeşte despre existenţa modelului paternalist de tip tehnic, care ţine cont de anturajul valoric din societate şi se conformează întru totul, maximal lui. Un alt model de relaţii paternaliste îl constituie tipul sacral, care este diametral opus tipului anterior expus, celui “tehnic”. În acest caz pacientul îl priveşte pe medic ca pe o fiinţă neobişnuită, implicată în vicisitudinile vieţii cotidiene. Medicul în mod direct, fără ezitări şi rezolutiv recomandă pacientului eficienţele remedii, manipulaţii, pune punctul pe ”i” în cazul unor situaţii concrete, iar cuvîntul lui fiind decisiv trebuie îndeplinit, executat fără de echivoc. Principiul moral de bază al tipului sacral de paternalism spune: “Acordînd ajutor pacientului, nu-i dăuna!”

Doctrina monologului preconizează recomandarea încă a două tipuri de modele paternaliste. Drept nucleu al acestora se socot nu poziţiile prioritare ale medicului sau pacientului, dar postura umanismului sau a tehnocratismului în contextul activităţii medicului. Primul model se asociază ideei medicului asemănător părintelui - lecuitorul (tămăduitorul) spiritual al omului. Al doilea model - cu ideea medicului tehnocrat, purtătorul exclusiv al cunoştinţelor speciale şi deprinderilor tehnice.

Al doilea tip de interacţiune a medicului şi pacientului examinat în bioetică, după cum am menţionat, îl constituie modelul antipaternalist (nepaternalist). Acest mod de abordare difineşte bolnavul drept un subiect

42

responsabil şi liber de a lua decizii vital importante şi oportune pentru el însuşi, sau cel puţin de a pune la dispoziţie informaţia necesară luării hotărîrilor. Se naşte întrebarea: care ar fi, mijloacele de realizare în practica medicală a acestui model?

Soluţionarea problemei poate fi atinsă (obţinută), în primul rînd, prin intermediul doctrinei acordului informat, şi în al doilea rînd, cu ajutorul ideii de interpretare, adică prin relevarea caracterului interpretativ al dialogului, de exemplu medic-pacient. Astfel, arta interpretării ca şi acordul informat, pot fi obţinute şi realizate în practică doar pe calea dialogului, prin intermediul comunicărilor. Dialogul la rîndul său se manifestă ca un proces de interpretare (expunere şi comprehensiune) complicat, ce se desfăşoară într-un spaţiu (şi timp) multidimensional al politicii, economiei, filosofiei, eticii, ecologiei, medicinii etc, în spaţiul şi timpul conştiinţei sociale. Această definiţie se distinge esenţial de evaluarea tradiţională a dialogului (comunicării) ca interacţiune monodimensională a părţilor în formă de schimb reciproc dintre anumite porţiuni de informaţie.

În viziunea multor filosofi (F.Schleiermacher, V.Dilthey, H.G.Gadamer, P.Ricoeur şi alt.) interpretarea (şi dialogul) astfel tălmăcită constituie pivotul, piatra de temelie a hermeneuticii (din gr.hermeneuein, a interpreta), care reprezintă actualmente nu numai arta şi teoria (ştiinţa) înţelegerii textelor sau teoria interpretării semnelor şi simbolurilor, dar ceva mai mult şi mai concret ce ţine de o concepere nouă a fenomenelor de dialog, comunicare, colaborare etc. F.Schleiermacher, de exemplu, consideră că hermeneutica este arta comprehensiunii individualităţii străine, “al altuia”. Aici este prezent elementul activ al dialogului (individualitatea străină), ceea ce era absent în concepţiile tradiţionale ale hermeneuticii.

Interpretarea, cum sa menţionat, se realizează în practică prin dialog, iar acesta în aprecierea lui conteporană reprezintă o shimbare oscilatoare “a conversaţiei” cu textul experienţei noastre, pînă cînd nu v-a surveni înţelegerea ei adecvată. Această mişcare vibratoare se desfăşoară într-un cerc de semnificaţii, părăsirea căruia n-are sens. Anume metafora nominalizată a comunicării (sau a dialogului) a devenit momentul cheie în explicarea esenţei hermeneuticii contemporane, care nu-şi poate limita conţinutul său doar la analiza textelor scrise. Ea poate fi folosită de asemenea în examinarea comunicărilor interpersonale şi anume atunci cînd apare dorinţa de a supravegea în ce mod se schimbă comportarea interlocutorului în procesul dialogului etc.

Filosoful francez P.Ricoeur, examenînd paradigmele hermeneutice a lui V.Dilthey, F.Schleiermacher remarcă că ele insuficient evaluiază dialogul ca

43

entitate lingvistică supusă travaliului interpretativ. Esenţa hermeneuticii în opinia lui constă în dialectica priceperii şi lămuririi, scopul cărora fiind comprehensiunea experienţei proprie şi celei ale altor oameni, examinaţi în comun ca un text. Textul interpretat este un fel de reţea, penetrarea intelectuală a căreia favorizează o conexare a propriului “Eu” cu “Eurile” altora. Condiţia primordială a artei comunicării devine deci, siguranţa faptului că alăturea de tine este o altă personalitate - realizare ce are o mare importanţă în organizarea dialogului “medic-pacient”. Luînd în consideraţie cele spuse putem concluziona că interpretarea se desfăşoară doar într-un cerc hermeneutic bine determinat şi conturat, în afara căruia dialogul nu se mai poate dezvolta, ba chear n-are sens.

Prin intermediul dialogului e posibil de a prinde sensul, a înţelege derularea reală a maladiei, examenată drept text care cere a fi lecturat de către pacient şi medic, în acelaşi timp permanent conrtolat prin compararea notelor sale anterior înregistrate. Relaţiile “medic-pacient” în aşa ordine de idei (context) constituie relaţii de colaborare, iar procesul de lecuire se începe nu din momentul determinării diagnozei, dar din momentul cînd “cititorii” textului maladiei ajung la un numitor comun. Deci, modul de abordare hermeneutic în bioetică, etica interpretativă, etica dialogului spre deosebire de etica paternalistă, etica monologului nu permite unilaterala apreciere a pacientului în calitate de text, iar a doctorului - în calitate de cititor. Ei doar împreună, în comun şi cu drepturi comparabile pot pretinde rolurile de interpretatori a ceea ce sa întîmplat cu pacientul, întîmplare care de altfel i-a unit prin statutul de coautori ai istoriei înbolnăvirii.

În practica medicală mondială există şi alte modele interpretative. De exemplu, în Japonia rolul de mediator dintre pacient şi doctor îi revine familiei. Familia aici se manifestă ca cel mai profund şi cointeresat interpretator al maladiei pacientului (acest fapt ţine de tradiţiile relaţiilor familiare japoneze). Familia în contextul eticii interpretative din Japonia se transformă într-un pacient integru al doctorului, adică avem cazul cînd paternalismul medicului se substituie cu paternalismul familiei, rolul căreia în dialogul “meidc-familie” este decisiv.

După cum am sesizat, interpretarea ca categorie de bază a hermeneuticii are o importanţă excepţională în procesul de cunoaştere, în practica socială, inclusiv în medicină. Nu întîmplător unii savanţi consideră interpretarea esenţa existenţei umane, a omenirii în genere. L.Mumford, de exemplu, afirmă că “... ceea ce cunoaştem noi despre lume se obţine exclusiv prin intermediul interpretării şi nu prin intermediul experienţei nemijlocite ...”. Şi mai departe prelungeşte: “Dacă pe neaşteptate, fără veste ar dispare toate invenţiile

44

mecanice (tehnice) ale ultimilor cinci milenii, aceasta ar insemna o pierdere catastrofală pentru viaţă. Şi totuşi omul ar rămîne ca fiinţă umană. Dar dacă omul ar fi lipsit de facultatea de a interpreta ... apoi totul ce avem în lumea asta s-ar stînge şi ar dispărea mai repede ca într-o fantezie ... şi omul să-ar trezi într-o situaţie mult mai sălbatică şi neputiincioasă decît orice alt animal: el s-ar pomeni tare aproape de paralizare”.

Şi în încheiere remarcăm că modul de abordare hermeneutic (interpretativ) în medicină şi bioetică nicidecum nu neagă doctrina tradiţională paternalistă. Aceste două abordări pot fi examinate ca viziuni (atitudini) intercomplementare, căci doar în comun ele pot contribui esenţial în perfecţionarea relaţiilor “medic-pacient”, în activitatea practică medicală, în asigurarea traversării spre o medicină veritabil comercializată

2 .4. Acordul informat - o nouă paradigmă a bioeticii

Am menţionat deja faptul că modelul antipaternalist (nepaternalist) al relaţiilor dintre medic şi pacient poate fi realizat şi prin intermediul consimţămîntului (acordului) informat care, în conformitate cu codul moral, asigură autonomia bolnavului. Acordul binevol constituie un moment cheie al mecanismului de adoptare a deciziilor medicale. Caracterul deliberat (neforţat) al acordului informat presupune lipsa constrîngerii şi prohibiţiei, ameninţării şi înşelăciunii medicale, adică renunţarea medicilor la statutul de tutelă în relaţiile lor cu pacienţii.

În această ordine de idei e necesară conştientizarea fenomenului extinderii sferii utilizării bioeticii, a oportunităţii aprofundării aprecierilor şi cerinţelor morale în raport cu medicina practică. Renunţarea la modelul paternalist (la etica paternalistă), ce ţine de o binefacere neforţată, inviolentă a doctorului, a fost însoţită de o supraapreciere a valorilor şi principiilor tradiţionale ale medicinei şi în particular de o reevaluare a postulatului “minciună sfîntă". Adevărul pur, oricît de crud nu ar fi el, actualmente capătă prioritate în clinică. Medicul este obligat de a fi sincer cu pacienţii săi. Acest moment al practicii terapeutice se realizează prin intermediul acordului informat, care se bazează pe dreptul bolnavului de a dispune de informaţie completă şi veridică privind maladia sa, pentru a lua decizii importante referitoare la ea.

Activitatea medicală din ultimii ani ne vorbeşte destul de clar că centrul mişcării pentru drepturile pacienţilor a devenit spitalul, care simbolizează toată medicina contemporană (cu ramificţiile ei), asigurată cu cele mai performante tehnologii, cu vulnerabilitatea avansată a pacientului. Dreptul acestuia la

45

autonomie a fost recunoscut oficial pentru prima oară în SUA. Rolul decisiv în iniţierea şi desfăşurarea aceastei mişcări ia aparţinut nu bolnavului, dar administratorilor spitalelor şi organizaţiei acestora - Asociaţiei Americane a Spitalelor. În a. 1969 Comisia Unită de Acreditare a spitalelor, care deja funcţiona în SUA, a emis un document unde se indicau problemele pacienţilor. Mai apoi Asociaţia Americană a Spitalelor în a. 1972 a aprobat (a adoptat) şi în a. 1973 a publicat proiectul de lege (bilul) despre drepturile acestora, printre care şi participarea pacientului la informaţia necesară pentru acordul informat. Faptele nominalizate au marcat un început al devenirii unei viziuni noi, neordinare incomparabile cu paternalismul tradiţional al lui Hipocrate, deoarece pentru prima oară medicii au fost simţitor limitaţi în dreptul exclusiv de a accepta modul de tratament al bolnavului. Anume de la începutul anului 1973 aşa-numitul drept la acordul informat se plasează în centrul cercetărilor bioetice americane şi capătă o răspîndire largă în practica medicală mondială.

Acordul informat constituie o paradigmă (o doctrină) a bioeticii conform căreia pacientul acceptă binevol cura de tratament sau procedura terapeutică după oferirea sau punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. Prin urmare acest proces prevede două componente de bază: acordarea informaţiei şi acceptarea consimţămîntului. Conform acestei situaţii (cerinţe) medicul e obligat să informeze pacientul despre caracterul tratamentului indicat, despre riscul ce poate apare în procesul de lecuire şi, în fine, despre alternativele terapiei propuse. În paradigma acordului informat, graţie postulatelor bioeticii, noţiunea de tratament alternativ devine o categorie fundamentală. Medicul de pe poziţiile medicinii propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia finală, definitivă o ia pacientul, reieşind din valorile sale morale. În aşa fel, medicul priveşte pacientul ca scop, dar nu ca organon (mijloc) pentru atingerea altui obiectiv, fie acesta chiar însăşi sănătatea omului.

Volumul şi calitatea informării pacientului ţine de soluţionarea problemei aşa-numitelor norme (standarde) de informare. Fiecare stat, reieşind din tradiţiile şi obiceiurile poporului, luînd în consideraţie nivelul de cultură şi de dezvoltare a asistenţei medicale, e obligat să elaboreze standardele sale de apreciere a relaţiilor “medic-pacient” din punct de vedre al doctrinei acordului informat. În literatura actuală se evidenţiază trei criterii1 în ceea ce priveşte evaluarea cantităţii şi calităţii informaţiei oferite pacientului. Este, în primul rînd, vorba de “criteriul profesional” (medicul e obligat să ofere pacientului un aşa volum de informaţie pe care 1 Vezi: Ïîêóëåíêî Ò.À. Ïðèíöèï èíôîðìèðîâàííîãî ñîãëàñèÿ: âûçîâ ïàòåðíàëèçìó // Âîïðîñû ôèëîñîôèè. 1994.¹3. Ñ.74

46

majoritatea colegilor lui l-ar fi propus bolnavului în aceleaşi condiţii), care a fost înlocuit de standardul “persoană judicioasă“ (pacientul trebuie să fie asigurat cu întreaga informaţie pentru a lua decizia potrivită, referitoare la tratament). În fine, în ultimul timp o influienţă sporită a cucerit-o “standardul subiectiv”, care cere ca medicii pe măsura posibilităţilor să adapteze informaţia la interesele şi particularităţile concrete ale fiecărui pacient în parte. În viziune bioetică acest criteriu este cel mai acceptabil, deoarece el se bazează pe principiul protejării autonomiei bolnavului, satesface necesităţile informaţionale şi de autonomie ale persoanei în procesul primirii deciziilor.

O altă problemă ce ţine de acordul informat o constituie analiza manifestării lui în diverse ramuri (domenii) ale medicinei practice şi teoretice. Dacă am încerca să sintezăm ceea ce este comun de pe poziţiile bioeticii în majoritatea tipurilor de activitate medicală apoi am putea constata că obţinerea acordului bolnavului pentru diferite intervenţii în sfera sănătăţii lui are cîteva aspecte. În primul rînd, informaţia supusă reglamentării bioetico-juridice e necesar să conţină date despre maladie, despre importanţa simptoamelor de boală, despre diagnoză şi prognoză; în al doilea rînd, argumentele bioetico-juridice ale poziţiei medicului trebuie să contribuie la obţinera acordului informat al bolnavului; informaţia acordată pacientului trebuie să fie deplină şi multelaterală, presupunînd răspunsuri pentru toate întrebările bolnavului; aplicarea a unor metode primejdioase de tratament, ori a unor proceduri care pot genera consecinţe ireversibile, deasemenea experienţe clinice binevole necesită garanţii suplimentare în ceea ce priveşte protejarea drepturilor bolnavilor; în al treilea rînd, temeliile poziţiei pacientului ar fi următoarele: acordul informat este dreptul bolnavului; acordul lui trebuie să fie binevol şi conştientizat; refuzul proceduri, intervenţiei medicale nu trebuie să influienţeze asupra situaţiei bolnavului şi asupra relaţiilor lui cu personalul medical etc.

Actualmente în practica medicală sunt atestate două modele de bază a acordului informat1 : static (evenimenţional, fragmentar) şi procesual. În primul model formularea şi 1 Ibidem, p.74-75

47

acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite temporale bine stabilite. După aprecierea stării pacientului medicul stabileşte diagnoza şi elaborează un plan de lecuire. Concluziile şi recomandările medicului inclusiv informaţia despre risc, despre avantajele tratamentului propus şi/sau alternativele eventuale se pun la dispoziţia pacientului. Analizînd informaţia primită, pacientul o “cîntăreşte”, reieşind din interesele sale şi apoi efectuiază opţiunea. Acest model, în principiu, corespunde cerinţelor de bază ale acordului informat. Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită pacientului în momentul luării deciziei. Însă, în modelul static insuficient se ia în consideraţie înţelegerea de către pacient a informaţiei disponibile. Deci posibilitatea de a sinteza şi integra această informaţie în sistemul de valori al pacientului este minoră.

Invers modelului examinat, modelul procesual al acordului informat se bazează pe ideia că acceptarea deciziei medicale constituie un proces îndelungat, iar schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii medicului cu pacientul. Confor acestui model lecuirea este divizată în cîteva stadii: stabilirea relaţiilor, determinarea problemei, formularea (conturarea) obiectivelor tratamentului, alegerea planului terapeutic şi finalizarea lecuirii.

E de menţionat faptul că în modelul procesual bolnavul joacă un rol mai activ în comparaţie cu rolul relativ pasiv din modelul static (fragmentar). Condiţiile create de al doilea model sunt mai favorabile pentru realizarea autodeterminării pacientului. Acest model permite de a exclude comportarea formală a medicului faţă de bolnav şi de a limita substanţial recidivele paternalismului.

Aşa dar, meditînd asupra celor expuse privind relaţiile medic-pacient care s-au modificat radical pe parcursul sec. al XX-lea, conchidem că actualmente există condiţii obiective de manifestare a acordului informat în detrimentul paradigmei paternaliste, deoarece pacientul în conlucrarea sa cu medicul devine tot mai exigent privind adoptarea deciziei vis-a-vis de tratament. Deci, tot mai evidentă este tendinţa spre acordul informat care exprimă imperativul medicinei epocii contemporane. Orientarea spre această doctrină a devenit

48

posibilă graţie reevaluării concepţiei scopurilor medicinei. Se consideră în mod tradiţional că obiectivul de bază al medicinei îl constituie protecţia (ocrotirea) sănătăţii şi vieţii bolnavului. Însă deseori atingerea acestui scop se realiza în detrimentul libertăţii pacientului, deci şi a demnităţii lui personale. Pacientul era transformat într-un receptor pasiv al bunurilor materiale, într-un obiect de manipulare.

Respectarea autonomiei individului constituie una din valorile fundamentale ale modului de viaţă civilizat. Fiecare individ e cointeresat să adopte decizii de sine stătătoare vis-a-vis de sănătatea lui, faţă de tipurile de tratament indicate etc. Deci autodetrminarea pacientului este o valoarea fundamentală şi asistenţa medicală nu trebuie să o neglijeze.

T e m a a 3-a. Bioetica şi problema existenţei umane*

3. 1. Fenomenul Bioetică: aspectele sociofilosofic, axiologic, juridic şi medical

Examinînd esenţa şi conţinutul bioeticii, perspectivele ei de dezvoltare ca domeniu de cunoştinţe şi ca institut social e logic a releva cîteva ipostaze ale acesteia, care ne-ar permite să executăm o analiză sistemică, profundă şi de ansamblu a fenomenului nominalizat. E vorba în această lucrare de configuraţia sociofilosofică, axiologică, juridică şi medicală a eticii vieţii.

Aspectul sociofilosofic al bioeticii constă în faptul că ea poartă un caracter general-uman, este o varietate a activităţii intelectuale şi a practicii sociale care are scopul de a garanta posibilitatea dialogului şi solidarităţii oamenilor în apărarea binelui şi opunerea rezistenţei în faţa răului generat de activitatea contemporană a oamenilor.* În elaborarea compartimentelor 3.2, 3.4 şi 3.5 a acestei teme au fost folosite materialele conferenţiarilor Petru Berlinschi, Didina Nistreanu şi magistrului Rodica Grama

49

Bioetica contribuie la evidenţierea celor mai actuale probleme sociale. Astăzi omenirea se găseşte în faţa unui pericol global legat de consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific. Pentru a depăşi acestă primejdie e necesar, în primul rînd, de a conştientiza acele probleme ce provoacă pericolul nominalizat şi în al doilea rînd de a schimba mentalitatea oamenilor. E necesar să înţelegem specificul vieţii, să ne convingem că etica este nemijlocit legată cu ştiinţele naturii, că nu trebuie să existe divergenţe dintre moralitate şi viaţă.

Omenirea tot mai des ajunge la concluzia că exiztenţa noastră este problematică fiindcă mereu se ciocneşte de dificultatea determinării limitelor existenţei umane. Oamenii sunt nevoiţi să ea asupra sa responsabilitatea pentru precizarea acestor hotare. Alegerea responsabilă nu poate fi stabilită doar de cunoştinţele profesionale ale medicilor, juriştilor, naturaliştilor, teologilor ş.a. Nu există apriori nici o scară a valorilor după care am determina ce se poate şi ce nu. Bioetica ca orientare ştiinţifică interdisciplinară ar putea formula concluzii optimale la acest capitol.

De aspectul sociofilosofic al bioeticii ţine şi problema formării concepţiei despre Homo Sapiens. De evaluarea corectă a omului vor depinde concluziile medicilor, juriştilor, naturaliştilor. Bioetica formulează o nouă paradigmă a gîndirii care relevă pericolul prezentat de individualism şi de colectivism şi care nu acceptă atît paternalismul, atît colegialitatea aparentă, dar în acelaşi timp protejază idealurile democratismului. Bioetica devine un mecanism extrem de important în restructurarea democratică a biopoliticii societăţii contemporane.

Aspectul axiologic ţine de faptul că bioetica contribuie la formarea unui nou sistem etico-normativ şi valoric, care ar trasa o ieşire din situaţia critică de astăzi. Repercusiunile progresului tehnico-ştiinţific, societatea tehnogenă, informatizarea accelerată a domeniilor de activitate umană, situaţia social-politică şi economia de piaţă au dus la devalorizarea şi deumanizarea medicinei, atitudenei noastre faţă de natură, faţă de relaţiile sociale în genere. Businessul din sfera economică pătrunde în medicină, în învăţămîntul

50

public, cultură, în asigurarea socială. Nimic nu-i sfînt în faţa profitului imediat. Ne-am pomenit într-o situaţie cînd viaţa omului în societate pierde permanent din valoarea sa. Revirimentul spre alte valori şi orientări axiologice demonstrează necesitatea şi actualitatea bioeticii.

Bioetica formulează (postulează) noi exigenţe referitoare la interacţiunea, obligativitatea şi responsabilitatea oamenilor, dînd prioritate valorilor general-umane. Dintre aceste calităţi viaţa este valoare în sine, valoarea supremă. Lupta pentru viaţă este un postulat axiologic al bioeticii şi determină deci toate celelalte valori şi relaţii umane. Fiecare cultură se caracterizează printr-o atitudine specifică faţă de viaţă şi moarte. Bioetica nu poate să nu ţină cont de aceste mentalităţi ale persoanelor şi popoarelor, de multitudinea de reporturi faţă de viaţă şi moarte împărtăşite de diferite confesii şi grupuri religioase. Principala sarcină a bioeticii constă în determinarea şi formularea unui nou sistem de valori şi orientări umane, care ar corespunde drepturilor omului, scopurilor fundamentale ale civilizaţiei contemporane. Sistemul de valori actual este depăşit atît de evoluţia realităţii sociale, cît şi de dezvoltarea cercetărilor biomedicale. Bioetica trebuie să devină o etică a solidarităţii reciproce, a carităţii şi echităţii sociale.

Aspectul juridic denotă că bioetica este o formă de protecţie a drepturilor omului, inclusiv şi dreptul lui la viaţă, la sănătate, la autodeterminare liberă. Bioetica trebuie să formeze condiţii în care ocrotirea sănătăţii să devină un drept inalienabil al omului. Însă obiectul bioeticii nu se reduce doar la viaţa umană şi atributele ei, ci şi la reglementarea juridică a relaţiilor omului cu bioesfera, a societăţii cu natura prin intermediul principiilor acestui domeniu al ştiinţei. Bioetica afirmă unitatea abordării ştiinţifice cu valorile umaniste (dînd dealtfel prioritate majoră valorilor şi scopurilor umane). Bioetica tinde să reglementeze cercetările ştiinţifice reieşind din valorile umaniste, să formuleze norme şi reguli ale cercetărilor biomedicale ţinînd cont de drepturile omului.

Se pot evidenţia în această ordine de idei două stiluri de gîndire în bioetică. Primul - stilul legal, normativ care presupune nişte postulate de drept ca garant al deciziilor morale. El este legat de concepţia liberalismului ce susţine

51

valorile individualismului, prioritatea intereselor particulare. Al doilea - stilul filosofic ce reiese din norme raţionale morale, din valorile şi ideile democratismului. Probabil în viitor aceste tipuri de raţionare se vor contopi deoarece este necesar de a proteja interesele individului, dar nu este mai puţin important de a apăra interesele societăţii, naturii şi biosferei în întregime, atît pe baza normelor juridice, cît şi pe baza normelor morale.

Aspectul medical al bioeticii nu-i altceva decît manifestarea umanismului în medicină, autoconştiinţa critică a comunităţii profesionale a medicilor. Ce trebuie să subînţelegem prin noţiunea de sistem echitabil de ocrotire a sănătăţii: egalitatea sau inegalitatea membrilor societăţii la dreptul de tratament? Azi cînd ocrotirea sănătăţii trece la medicina cu plată toţi oare au accesul la ajutorul medical necesar? Avem un şir de probleme ce nu pot fi rezolvate doar de pe poziţiile medicinei, sau a moralei. Medicina trebuie să ofere argumente ştiinţifice pentru fundamentarea bioeticii, iar bioetica - să prezinte postulate morale pentru justificarea deciziilor medicale. Bioetica trebuie să justifice moral rezolvarea multor probleme medicale: avortul, transplantarea organelor, determinarea limitelor vieţii şi morţii, eutanazia ş.a. În legătură cu progresul tehnico-ştiinţific în medicină se schimbă viziunea despre normă şi patologie, moral şi amoral. În psihiatria contemporană se revede noţiunea de patologie psihică, comportament anormal. Revoluţia sexuală duce la schimbarea reprezentărilor despre normă şi patologie în comportamentul sexual: ceea ce pînă nu demult era apreciat ca patologie (homosexualismul, lesbianismul ş.a.) astăzi poate fi considerat normă. Aceste exemple ne vorbesc rezolutiv despre oportunitatea semnificaţiei medicale a bioeticii.

3. 2. Bioetica şi filosofia: probleme de interconexiune şi de interacţiune

Etica este nucleul filosofiei deoarece filosofia coordonează şi trebuie să coordoneze problemele sale în conformitate cu principiile morale. Etica ca şi filosofia pune un şir de probleme conceptuale, ea trebuie să determine valoarea omului, locul lui în lume, sensul vieţii lui, atitudinea şi responsabilitatea

52

acestuia faţă de societate, alegerea idealului. Însă etica pune aceste probleme nu în mod teoretico-gnoseologic, ci practico-comportamental. Prin aceasta ea se deosebeşte de ştiinţă şi de filosofie. Morala aplică măsura la realitatea existentă. Divergenţa dintre existenţă şi măsură (cuvenit) este o divergenţă specific morală ce impulsionează activitatea social-istorică a omului.

Bioetica ca disciplina filosofică apare ca o nouă etapă a eticii generale şi o continuare a eticii medicale. Actualmente însă bioetica este o noţiune mai largă ce include în sine etica medicală, etica ecologică şi alte discipline înrudite. Dacă în centrul eticii medicale şi a eticii sistematice (generale) se găseşte omul (principiul antropocentrist), apoi în centrul bioeticii se situiază noţiunea de viaţă, de vietate (principiul biosferocentrist).

În conştiinţa cotidiană e cert faptul că morala de la apariţia ei şi pînă astăzi include în sine doar principii şi norme ce se referă la relaţiile dintre oameni şi nicidecum nu atinge raportul sociumului cu natura, omului cu biosfera. În condiţiile crizei ecologice se consolidează o nouă tendinţă, un nou fenomen în conştiinţa morală şi anume: datoria morală faţă de natură devine o parte componentă a ei şi deci apare o formă nouă a conştiinţei sociale - conştiinţa noosferică. Bioetica ca ştiinţă ar trebui la acest capitol să rezolve cîteva probleme principiale: a face posibilă supravieţuirea întregii ecosisteme, a fi reperul de bază al existenţei omului, a orienta raţiunea umană şi cunoaşterea spre tot ce ameliorează calitatea vieţii şi a depăşi tot ce stopează dezvoltarea şi afirmarea personalităţii umane. Cu alte cuvinte bioetica ar trebui să contribuie cu toate posibilităţile ei la constituirea intelectului noosferic.

Însă realitatea este de o aşa natură că în condiţiile tehnologiilor existente şi activităţii umane actuale civilizaţia nu poate asigura un nivel normal de viaţă. Omul este o fiinţă biosocială şi el nu poate trăi în afara biosferei. Ocupînd un loc anumit în sistemul formelor vitale ale planetei el depinde de ele. Binele omului este legat de dimensiunile generale şi de puterea proceselor vitale de pe Terră. Filosofia contemporană trebuie să fie o filosofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate

53

exista decît în limitele unor parametri strict determinaţi ai mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte a noosferii a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea Strategiei Omului coordonată cu Strategia Naturii. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi şi norme ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filosofie - filosofia supravieţuirii. Bioetica care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale şi naturale poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice, noilor paradigme de supravieţuire ce ar reglementa folosirea biotehnologiilor.

Civilizaţia contemporană tehnogenă cu industria ei consumătoare trebuie să fie înlocuită cu o nouă civilizaţie - informaţional-ecologică (noosferică) cu valorile ei general-umane ce ar asigura existenţa veritabilă a omenirii. Este vorba de formarea şi fundamentarea noilor principii ale existenţei umane, noilor idealuri ale activităţii umane, perspectivelor dezvoltării omulul şi societăţii. În realizarea acestor imperative un rol important îi aparţine filosofiei, bioeticii şi eticii medicale.

Problemele medicale ocupă numai o parte a problemelor ce sunt studiate de bioetică. Acestea sunt problemele tratamentului bolnavilor incurabili, monstruozităţilor congenitale, determinarea limitelor vieţii şi morţii, transplantării organelor, folosirii metodelor ingineriei genetice ş.a. Însă formularea şi rezolvarea acestor probleme este specifică. Spre exemplu, vorbind despre problema avortului atît adepţii cît şi adversarii lui discută nu despre universalitatea poruncii nu ucide, ci despre stabilirea momentului de cînd acest “ghem” poate fi socotit individ uman şi are dreptul la viaţă. Prin analogie, discuţiile despre justificarea morală a transplantării organelor se axează nu în jurul tezei despre sfinţenia vieţii umane, ci în stabilirea limitelor de deces ale omului, cînd colectarea organelor încă vii nu se socoate drept crimă (omucidere). Cu alte cuvinte, bioetica pune problemele sale într-un cadru special: cine trebuie să hotărască ce se

54

poate şi ce nu se pote efectua de pe poziţiile eticii generale. A determina limitele vieţii şi morţii trebuie să o facă ştiinţa, medicina, dar rezolvarea problemelor trebuie să ţie cont de echitatea umană, folosind în acest scop părerea (competenţa) a mai mulţi specialişti (medici, filosofi, jurişti, teologi ş.a.).

Actuale sunt şi problemele ecologizării moralei, determinării statutului etic al ştiinţei. În perspectivă bioetica trebuie să pătrundă nu numai în medicina teoretică, ci şi în medicina clinică, în practica ocrotirii sănătăţii. E necesară şi organizarea comitetelor bioetice în universităţile medicale şi agricole, în centrele de cercetări ştiinţifice. Cea mai actuală sarcină este pregătirea cadrelor de bioeticieni. Bioetica poate să devină o punte spre crearea eticii global-umane a viitorului, etica supravieţuirii omenirii.

3. 3. Imperativele morale ale medicului în viziune bioetică

Actualmente mereu apare întrebarea: se mai poate oare de vorbit în sfera asistenţei sanitare şi celei medicale despre o etică veritabilă, despre o bioetică în sensul larg al cuvîntului? În orice ţară cultural avansată bioetica apare ca rezultat al unei sinteze interdisciplinare a diverselor ştiinţe (etică, psihologie, biologie, sociologie, medicină, filosofie, ecologie etc), funcţia căreia este cunoaşterea şi protejarea de pe principiile morale tradiţionale ale vieţii în orişice ipostază nu ar fi ea: în momentul conceperii sau în clipa morţii biologice. Astfel bioetica cuprinde şi etica medicală şi pe cea ecologică, deschizîndu-le noi orizonturi şi îmbogătindu-le cu o nouă metodologie interdisciplinară. Bioetica, manifestîndu-se ca un studiu sistemic şi integral al conduitei umane în cadrul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, examinează în lumina valorilor (şi principiilor) morale şi problemele ce ţin de facultatea (capacitatea) omului de a modifica substanţial condiţiile vieţii, destinul speciei umane. Pentru realizarea acestui obiectiv extrem de important în elaborarea noilor paradigme de supravieţuire a omenirii bioetica, împlantîndu-se în practica medicală, trebuie să prezinte cîteva cerinţe.

55

Prima cerinţă ţine de faptul ca meşteşugul medical să fie exercitat de persoane vrednice cu o conştiinţă matură şi cu o minte lucidă. Persoana este acea entitate individuală şi raţională pe care fiecare dintre noi o moşteneşte în mod genetic şi care nu trebuie să prezinte anomalii esenţiale la personalul medical şi sanitar. Pe această entitate se constituie personalitatea cu a sa cultură şi activitate profesională, cu valorile şi raporturile sale umane şi sociale, cu educarea şi formarea sa.

Responsabilitatea, valoarea etico-esenţială apare odată cu devenirea şi consolidarea personalităţii. În sectorul medical personalitatea cu responsabilitate se modelează şi se formează atît în perioada studiului medicinei, cît şi în primii ani ai activităţii profesionale. Toate disciplinile medicale au drept scop final crearea unei personalităţi responsabile, a cărei imperativ poate fi descris în felul următor: e necesar de acţionat în aşa mod încît consecinţele acestei activităţi să nu fie în detrimentul supravieţuirii umane. Ca repercusiunile activităţii curative să fie întradevăr umane, medicul şi operatorul sanitar trebuie să fie persoane inteligente şi abile. Aceasta ar fi trebuit să fie considerată valoarea (calitatea) lor fundamentală. Doar în condiţiile unei astfel de educaţii medicul va putea atenua suferinţele pacientului şi nu va vătăma nimic, gîndindu-se la profit. Astfel se va modela o personalitate care de la emotivitate va trece la raţionalitate, de la cultura efemeră la valoarea eternă, de la opiniile majorităţii la convingerile proprii, de la provizorat în obligaţii la responsabilitate.

A doua cerinţă e axată pe faptul că medicul cu o pregătire etică trebuie să desfăşoare o activitate morală veritabilă. Datoria este facultatea medicului de a conştientiza valoarea serviciului curativ acordat unei persoane bolnave, de a-şi asuma responsabilitatea pentru consecinţele activităţii sale. Acest fapt provoacă respectul şi implică valorificarea vieţii umane. Iar apare el din modelul personalist al bioeticii.

A treia cerinţă ne vorbeşte despre aceea că medicul pentru a fi moral responsabil trebuie să-şi asume exigenţele etice ale profesiunii: cumsecădenia, onestitatea, sinceritatea, bunăvoinţa, libertatea. Libertatea este o expresie a valorii

56

maxime, a sensului vieţii. Fără viaţă nu există libertate. De aceea medicul trebuie să se educe şi să activeze în mod liber dar şi virtuos.

Deci bioetica în conformutate cu principiile sale cere de la medici: - de a se educa întru descoperirea propriei originalităţi, întru individualizarea sarcinilor personale, sociale şi profesionale;- de a-şi educa mentalitatea conform căreia existenţa fiecăruia e finită, că toţi sunt egali unul faţă de altul;- de a se educa transcendent;- de a-şi educa simţul solidarităţii;- de a-şi educa entuziasmul şi dragostea de reînoiri, de progres.

3. 4. Bioetica şi limitele umanităţii

În condiţiile scientizării şi informatizării societăţii are loc o extindere a sferei eticii contemporane, o formare de noi modele morale coerente proiectului de supraveţuire a omenirii. Sub influenţa intensă a progresului tehnico-ştiinţific se dezvoltă nu doar etica profesională, dar şi cunoştinţele unei etici universale la care se referă şi atitudinea omului faţă de mediu, biosferă, faţă de însăşi viaţa. Naturalizarea eticii a şi contribuit la constituirea bioeticii. Lumea contemporană îşi epuizează posibilităţile evoluţiei naturale, îşi riscă progresiv viitorul. Bioetica, în aceste condiţii, este ”un strigăt de ajutor” a acelor oameni, care nu se ocupă nemijlocit de cercetări medicale şi biologice, dar care sunt puşi în faţa consecinţelor negative ale acestora - urmări, pe care medicii şi învăţaţii nu ştiau cum să le evite şi pe care deseori nu doreau chiar să le controleze. Dezvoltarea rapidă a medicinii şi biologiei, c`t şi a altor ştiinţe, provoacă noi discuţii ce vizează nu doar procesul de cercetare ştiinţifică a savanţilor, dar şi activitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi. Ştiinţa de astăzi rezolvă probleme ce ieri erau de neconceput, în acelaş timp, însă, aceste cercetări lezează valorile umane. Astfel apar noi întrebări, ce vizează probleme de ordin umanist.

Noile elaborări biomedicale şi cercetările genetice trezesc o întrebare de bază: este oare benefic şi de acceptat ceea ce

57

tehnic este posibil? E adevărat că în rezultatul cercetărilor ştiinţifice apar noi posibilităţi, dar acestea prea rapid sînt întroduse în practică, fără de recurs la îndoială. Unica barieră eficientă este corelaţia dintre preţ şi profit. Prin urmare, moralitatea societăţii pare a fi marcată de nechibzuinţa umană, astfel încăt îşi pierde hotarul dintre ce ar trebui de făcut şi ce nu ar trebui de permis, apelînd la dovezile înţelepciunii şi raţiunii. Dacă omul ar fi meditat înainte de a implanta în practică metoda fecundării in-vitro, multe probleme morale ce au apărut mai tîrziu din această cauză nu ar fi existat, începînd cu problema embrionilor umani îngheţaţi.

Conştiinţa omului contemporan este dominată de ideile unei noi lumi, unui viitor prosper şi liber, cu regret însă, uitînd trecutul cu valorile sale. Unii savanţi sunt convinşi că explorările ştiinţifice nu pot fi limitate. Ei compară progresul ştiinţific cu o calamitate naturală, imposibilă de oprit. E adevărat că voinţa şi raţiunea omenească, nefiind limitate de legităţi morale, pot provoca urmări comparabile cu cele ale calamităţilor ce şterg din calea sa tot ceea ce e viu. Omul, însă, e capabil să prevină calamităţile şi să se apere de acţiunea lor distrugătoare. Aşa, una din metodele de apărare de repercursiunile negative ale progresului ştiinţific este respectarea normelor şi principiilor bioeice..

Omenirea, cuprinsă într-o agonie a disperării, caută răspunsuri la întrebarea îmbătrînirii, ajungînd adesea la soluţii perverse care depăşesc hotarul moralei şi eticii. Una dintre acestea este şi propunerea folosirii ţesuturilor fetale, ce posedă calităţi biologice deosebite. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor performante tot mai des se apelează la embrionul uman ca substrat experimental şi mijloc terapeutic, încălcîndu-se grav dreptul său la viaţă. Acest fapt denotă o totală absenţă de respect faţă de om şi demnitatea sa, presupunînd un rezultat nu doar amoral, dar şi periculos.

În concluzie menţionăm că viaţa trebue stimată chiar din momentul conceperii ei, trebue respectată inviolabilitatea şi sfinţenia acestui miracol. Crearea tehnicii vieţii ce duce la moarte (o moarte a societăţii, a rasei umane) - iată paradoxul principal relevat de faptele sus numite. Dar crezînd că dezvoltarea ştiinţei duce mereu la ceva rău, este la fel de naiv,

58

după cum eronat se crede că ea are doar rezultate benefice. Deacea, problema constă nu în oprirea cercetărilor ştiinţifice, dar în luarea controlului asupra elaborărilor noi, de cînd ele au ajuns la etapa experienţei şi pînă cînd au devenit obiect al comercializării.

3. 5. Bioetica, omul şi paradigma dezvoltării noosferice a societăţii*

La intersecţia secolelor XX şi XXI ale istoriei contemporane necesitatea soluţionării problemei supravieţuirii omenirii rezolutiv impune luarea unor măsuri radicale şi urgente ce ţin de cele mai diverse aspecte ale vieţii comunităţii mondiale. În acest context un rol aparte îi aparţine ansamblului de idei care atît în ştiinţă cît şi în practica social-politică a obţinut denumirea de concepţia dezvoltării durabile a omenirii. Această noţiune a fost inclusă în limbajul ştiinţific începînd cu anii '80 ai sec. al XX-lea, mai ales după conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) de la Rio-de-Janeiro (1992), consacrată problemelor mediului ambiant şi securităţii dezvoltării societăţii. Mai apoi a fost creată o comisie specială a ONU-lui pe problemele dezvoltării durabile. Peste 5 ani, în luna iunie 1997, la New-York a avut loc o sesiune specială a Asambldei Generale a ONU-lui pe problemele mediului ambiant şi ale dezvoltării durabile a sociumului (la nivelul şefilor de state şi guverne). În această perioadă au fost elaborate şi legiferate un şir de concepţii naţionale şi regionale ale dezvoltării durabile. În unile ţări au apărut şi alte paradigme, aceste însă includ în sine şi concepţia mai sus nominalizată.

Deja există opinii conform cărora supravieţuirea omenirii ar putea fi asigurată în cazurile cînd dezvoltarea societăţii ar fi orientată pe traiectoria noosferică, cînd schimbarea lumii v-a fi raţional dirijată, adică cînd noile civilizaţii v-or apărea drept rezultat al activităţii umane finalmente determinate - constituirea noosferei. Paradigma noosferică, fără îndoială, * La elaborarea acestei teme au fost folosite unele materiale ale d.h.ş.f.,prof,.univ., acad. E.P.Semeniuc (Ucraina)

59

este mai preferabilă decît alte doctrine cu caracter de pronostic în strategia de supravieţuire a omenirii. În situaţia acuităţii unei crize ecologice globale apare necesitatea de a elabora o teorie desfăşurată (amplă) privind viitorul vieţii pe Terră, care ar include în sine inevitabil modelul dezvoltării durabile. O astfel de teorie a supravieţuirii civilizaţiei, a existenţei umanităţii poate deveni sub aspect teoretic şi aplicativ teoria universală a dezvoltării noosferii, concepută actualmente drept nucleu al unui nou domeniu al ştiinţei contemporane, al noosferologiei1 .

Noosfera (sfera raţiunii) presupune prioritatea şi dominaţia intelectului nu a unei persoane aparte, nu a intelectului individual, dar a intelectului social, a intelectului omenirii. Constituirea unei astfel de teorii e posibilă datorită elaborarii unor moduri de abordare netradiţionale ce accentuiază importanţa aspectelor umanitare, informaţionale, cosmice, bioetice ale creării noosferii. Noosferizarea sociumului, presupunînd printre numeroasele funcţii şi una a intelectualizării, umanizării, ecologizării şi axiologizării progresului social, coincide cu practica supravieţuirii civilizaţiei, cu socializarea şi raţionalizarea activităţii vitale a omului şi a societăţii, cu tendinţa acestora spre o dezvoltare durabilă şi ferită de primejdie. Revoluţia antroponoosferică, adică transformarea omului contemporan (Homo Sapiens) în omul noosferic, poate fi realizată nu doar prin intermediul raţiunei umane, dar şi prin intermediul (cu sprijinul) bioeticii. Cunoştinţele bioetice sunt strîns legate de concepţia dezvoltării durabile, de doctrina dezvoltării noosferice.

Dezvoltarea noosferică reprezintă o schimbare sistemică şi complexă. E nevoie deci de a evidenţia o totalitate de obiective spre care ar trebui să fie orientată noosferogeneza. Printre acestea pot fi enumerate:

- sporirea substanţială, iar mai apoi şi predominarea activităţii intelectuale asupra celei materiale;

- prerogativa ştiinţifică şi socio-practică a principiului biosferocentrist în detrimentul celui antropocentrist;

1 Mai amănunt despre noosferologie vezi: Teodor N. Ţîrdea. Sinergetică, aliniaritate, autoorganizare. Calea spre ştiinţa postneclasică. Chişinău, 1998, p. 31-38.

60

- reducerea planificată a sporirei populaţiei în conformitate cu legităţile noosferizării proceselor demografice1

şi ecologice;- constituirea unei noi culturi general-umane cu

conservarea parţială a diversităţii habituale existente;- constituirea sistemelor de monitoring global şi regional

ale resurselor socionaturale şi utilizarea unora din ele conform cerinţelor dezvoltării durabile şi ale bioeticii;

- incasarea impozitelor ecologice;- elaborarea unui sistem internaţional de acte juridice ce

ar sta la baza dezvoltării noosferice (şi durabile);- noua orînduire (ordine) mondială nu poate fi impusă cu

forţa unui sau altui stat, ea trebuie aprobată de comunitatea mondială în baza consensului;

- acceptarea unui nou umanism, unde echitatea socială ar fi prioritară faţă de libertate, unde principiile şi normele bioeticii ar domina în sistemul “om-biosfera”.

Criteriile nominalizate (şi altele care v-or mai apare) în ansamblu constituie nucleul fenomenului de noosferizare a societăţii, de noosferizare a procesului de interacţiune a omului cu biosfera, a civilizaţiei cu natura. În acest sens noosferizarea se prezintă ca un proces de supravieţuire a omenirii. Doar “dezvoltarea fără de ruini” nu poate asigura existenţa umanităţii. Actualmente societatea ar trebui nu pur şi simplu să evoluţioneze, dar să treacă într-o nouă stare - starea noosferică, într-o stare de dezvoltare durabilă, care în opinia participanţilor Summitului din Rio-de-Janeiro înglobează cîteva caracteristici extrem de importante pentru strategia de existenţă umană.

1) recunoaşterea faptului că în centrul activităţii civilizaţiei se situiază oamenii, care trebuie să aibă drept la o viaţă sănătoasă şi rodnică în armonie cu natura;

2) protejarea mediului ambiant trebuie să devină o activitate constituantă inalienabilă a procesului de dezvoltare;

3) satisfacerea dreptului la dezvoltare trebuie realizată în aşa mod ca să fie asigurată păstrarea în proporţii egale a 1 Vezi: Teodor N. Ţîrdea, Arcadie D. Ursul. Noosferizarea proceselor demografice - calea spre dezvoltarea durabilă a civilizaţiei.//Filosofie, Medicină, Ecologie: probleme de existenţă şi de supravieţuire ale omului. Materialele conferinţei a IV-a Ştiinţifice Internaţionale. 7-8 aprilie 1999. Red. ştiinţific acad.T.N.Ţîrdea. Chişinău, 1999, p. 80-86.

61

mediului ambiant atît pentru generaţia de azi, cît şi pentru generaţiile ulterioare;

4) micşorarea (reducerea) disproporţiei dintre nivelurile diferite de viaţă ale popoarelor lumii, lichidarea (stîrpirea) sărăciei şi mizeriei, ţinînd cont de faptul că actualmente pentru 3/4 din populaţia Terrei sunt rezervate doar 1/7 din venitul mondial.

Este evident că o asemenea interpretare a conceptului dezvoltării durabile presupune sintetizarea într-un unic sistem socionatural a caracteristicilor ecologice, bioetice, economice etc, ne promovînd pe prim plan cerinţele economiei, aşa cum presupune societatea tehnogenă. Dar dezvoltarea noosferică o include pe cea durabilă, traiectoriile lor se apropie permanent una de alta, iar gradul lor de proximitate ne vorbeşte despre starea devenirii noosferii, care nu e posibilă în lipsa executării principiilor şi cerinţelor cunoştinţelor bioetice.

În literatura ştiinţifică mondială actualmente problemei examinate îi este consacrat un şir de publicaţii în care sunt precăutate cele mai diverse aspecte ale ei, inclusiv şi cel ce prevede îmbinarea paradigmei dezvoltării durabile cu concepţia dezvoltării noosferice. În logosferă în rol important îi revine informaţiei ce ţine de progresul eticii şi aprofundarea diferenţierii ei interne. Printre domeniile tradiţionale ale cunoştinţelor etice, vîrsta cărora numără multe secole, au apărut şi se dezvoltă accelerat asemenea direcţii noi de cercetare cum ar fi etica mediului ambiant, etica cosmică, etica utilizării pămîntului, bioetica şi altele. În condiţiile informatizării sociumului, inclusiv şi a medicinei, s-a schimbat esenţial şi statutul eticii medicale, fondată încă în antichitate. Această trăsătură caracteristică dezvoltării ştiinţifice a ultimelor decenii ne mărturiseşte despre umanizarea şi axiologizarea continuă a ştiinţei contemporane. Are loc, după cum am menţionat deja, o extindere considerabilă a principiilor şi categoriilor eticii tradiţionale determinată de modificarea evaluarii coraportului omului cu biosfera.

Patosul euristic al intenţiilor de cercetare creatoare a bioeticii pe scurt poate fi definit ca o evlavie palpitantă a omului faţă de tot ce e viu, faţă de însuşi fenomenul vieţii - una din cele mai sacre mistere ale universului. Apariţia şi

62

dezvoltarea bioeticii este determinată nu numai de conştientizarea responsabilităţii omului faţă de sine însuşi, societate, istorie, faţă de generaţiile prezente şi viitoare ale omenirii, dar şi faţă de natura-mamă care i-a dat viaţă. În acelaşi timp protejarea biodiversităţii existente pe planeta noastră este una din condiţiile fundamentale ale dezvoltării noosferice, ale dezvoltării durabile.

După cum am menţionat elaborarea strategiei noosferice, a paradigmei dezvoltării durabile se bazează pe unitatea indispensabilă a două principii - antropocentrism şi boisferocentrism. Anume aici, prin intermediul protejării veritabile a biosferei, se formează cîmpul semantic de intersecţie a bioeticii cu conceptul dezvoltării duravile a omenirii, cu doctrina dezvoltării noosferice. Totul ce se spune despre om se referă la el nu doar ca la un reprezentant al genului uman, ca la o părticică a omenirii, dar şi ca la un individ cu o conştiinţă individuală şi care desfăşoară o activitate personală. Cu alte cuvinte, latură existenţială a fiinţării omenirii se dovedeşte a fi legată (dependenţă) de conţinutul concepţiei dezvoltării durabile a societăţii şi de ideile bioeticii. Deşi, la prima vedere poate părea puţin straniu pătrunderea ideilor acestui domeniu de cunoştinţe în profunzimea conştiinţei individuale şi sociale. Însă bioetica este unul din cele mai eficiente mijloace de umanizare a sociumului, de sporire a nivelului lui moral, de revigorare spirituală. În fine, cu acest fapt indiscutabil sunt corelate şi perspectivele tranziţiei societăţii noastre spre o dezvoltare durabilă, spre o dezvoltare a societăţii ferită de primejdie, adică spre o dezvoltare noosferică.

Bibliografie selectivă

P a r t e a I-a

Filosofia în concepţii şi personalităţi. Sub redacţia acad., d.h.ş.f. Teodor N. Ţîrdea. Chişinău, 1995

Gheorghe Botiş. Iniţiere în filosofie. Iaşi, 1996Elena Puha. Întroducere în filosofie. Iaşi, 1993

63

Ion Florea. Filosofie. Bucureşti, 1999Ôèëîñîôèÿ. Ïîä ðåä. ïðîô. Â.Í. Ëàðâèíåíêî. Ì., 1996Ôèëîñîôèÿ. Ó÷åáíèê. Ïîä ðåä. Â.Ä. Ãóáèíà è äð. Ì., 1996Â.Ô. Øàïîâàëîâ. Îñíîâû ôèëîñîôèè. Îò êëàñèêè ê ñîâðåìåííîñòè.

Ó÷åáíîå ïîñîáèå. Ì., 1998P a r t e a a II-a

Teodor N. Ţîrdea, Petru V. Berlinschi, Eugen P. Popuşoi. Filosofie-Etică- Medicină. Chişinău, 1997

Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, C. Scripcaru. Principii de bioetică, deontologie şi drept medical. Iaşi, 1994

Teodor N. Ţîrdea, Petru V. Berlinschi. Unele probleme ale bioeticii în condiţiile informatizării societăţii // Omul, Informatizarea, Sănătatea: aspecte socio-filosofice şi etico-medicale. Materialele conferinţei ştiinţifice a III-a internaţionale. 27-28 martie 1997. Red. ştiinţific acad. d.h.ş.f. Teodor N.Ţîrdea. Chişinău, 1997

Teodor N.Ţîrdea. Sinergetică, aliniaritate, autoorganizare. Calea spre ştiinţa postneclasică. Chişinău, 1998

Teodor N.Ţîrdea. Filosofia contemporană - filosofie a supravieţuirii // Filosofie, Medicină, Ecologie: probleme de supravieţuire ale omului. Materialele conferinţei a IV-a ştiinţifice internaţionale. 7 - 8 aprilie 1999. Red. ştiinţific acad. d.h.ş.f. Teodor N.Ţîrdea. Chişinău, 1999

À.Ä. Óðñóë. Ïóòü â íîîñôåðó (Êîíöåïöèÿ âûæèâàíèÿ è óñòîé÷èâîãî ðàçâèòèÿ öèâèëèçàöèè) Ì., 1993

Æàê Ñóäî. Èñòîðèÿ áèîýòèêè, äèñêóññèè, ýòè÷åñêàÿ îðèåíòàöèÿ // Web ñåðâåð Ãðàæäàíñêîé Ñåòè Ðåñïóáëèêè Òàòàðñòàí. 1997-1999. Êàçàíñêèé Ãîñóäàðñòâåííûé Óíèâåðñèòåò

Ô.(Ò.) Í.Öûðäÿ. Ðàñøèðåíèå ãðàíèö ýòè÷åñêîãî çíàíèÿ - âàæíîå òðåáîâàíèå íîîñôåðíî-ýêîëîãè÷åñêîé ðåâîëþöèè // Èëèÿäåâñêèå ÷òåíèÿ. Òåçèñû äîêëàäîâ è âûñòóïëåíèé ìåæäóíàðîäíîé íàó÷íîé êîíôåðåíöèè. Êóðñê, 3 - 5 ìàðòà 1998ã. Êóðñê, 1998

Áèîýòèêà: ïðîáëåìû, òðóäíîñòè, ïåðñïåêòèâû (Ìàòåðèàëû “êðóãëîãî ñòîëà”) // Âîïðîñû ôèëîñîôèè. 1992. ¹10

Ï.Ä. Òèùåíêî. Ôåíîìåí áèîýòèêè // Âîïðîñû ôèëîñîôèè. 1992. ¹3À.Ï. Îãóðöîâ. Ýòèêà æèçíè èëè áèîýòèêà: àêñèîëîãè÷åñêèå

àëüòåðíàòèâû // Âîïðîñû ôèëîñîôèè. 1994. ¹3Ëþñüåí Ñýâ. Ëè÷íîñòü è áèîýòèêà // Îáùåñòâåííûå íàóêè è ñîâðåìåííîñòü. 1993. ¹5

Ediţie ştiinţifico-didactică

64

Teodor Nicolae Ţîrdea

FILOSOFIE şi BIOETICĂ:istorie, personalităţi, paradigme

Redactor Adriana L.Paladi

Dat la cules: Bun de tiparFormatul hîrtiei 60x84 1/16 Coli de tipar

65

Comanda Tiraj

66