COLEGIUL TEHNIC ENERGETICCLUJ-NAPOCA

ASAMBLARI NITUITE

Realizat de Prof. Ing. MIRCEA APAHIDEAN

ContentsNOŢIUNI INTRODUCTIVE........................................................................................................................1A. SCURT ISTORIC AL ASAMBLĂRILOR NITUITE.......................................................................2B. CLASIFICAREA NITURILOR ŞI A ASAMBLĂRILOR NITUITE...............................................7C. PĂRŢILE COMPONENTE ALE ASAMBLĂRII NITUITE............................................................8D. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE UNEI ASAMBLĂRI NITUITE........................................8E. PROCESUL TEHNOLOGIC DE REALIZARE A ASAMBLĂRII NITUITE.....................................9

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Prin asamblări mecanice nedemontabile se realizează legături rigide sau blocări între două sau mai multe piese separate într-un subansamblu şi apoi într-un ansamblu, numit produs finit. O metodă prin care se poate realiza o asamblare mecanică este nituirea. Nituirea este operaţia tehnologică de găurire a elementelor asamblării, de montare a niturilor şi de realizare a capului de închidere a niturilor. Temele studiate în prezenta unitatea de învăţare sunt:

A. - Scurt istoric al asamblărilor nituiteB. - Clasificarea niturilor şi a asamblărilor nituite; C. - Părţile componente ale unei asamblări nituite; D. - Avantajele şi dezavantajele unei asamblări nituite; E. - Procesul tehnologic prin care se realizează o asamblare nituită;

Activităţile care se vor desfăşura îi ajută pe elevi să răspundă la întrebări cu privire la conţinut, unităţii de învăţare şi să identifice întrebarea esenţială.

În tabelul de mai jos sunt indicate sintetic competenţele specifice, întrebarea esenţială şi întrebările de conţinut, cele care ajută la structurarea corectă a activităţii didactice:

Competenţe specifice / rezultate aşteptate

- Enumererea părţilor componentele ale unei asamblări nituite- Precizarea avantajelor şi dezavantajelor unei asamblări nituite- Realizarea unei clasificări a niturilor şi asamblărilor nituite- Stabilirea unei ordini logice a operaţiilor tehnologice pentru realizarea

unei asamblări nituiteÎntrebare esenţială Asamblarea nituită reprezintă un pas în evoluţia tehnicii şi tehnologiei?Întrebările unităţii de învăţare

Cum se realizează o asamblare nituită ?

Întrebări de conţinut

- Care sunt părţile componente ale unei asamblări nituite?- Care sunt avantajele şi dezavantajele unei asamblări nituite ?- Unde se justifică folosirea asamblării nituite ?- Cât de diversificate sunt niturile? Enumeraţi minim patru tipuri de

nituri.- Care este procesul tehnologic prin care se realizează o asamblare nituită

?

1

A. SCURT ISTORIC AL ASAMBLĂRILOR NITUITE

1. Tezaurul de la Rădeni :

Conţine trei vase de aur ce au fost aduse în muzeu în 1978, când s-a stabilit că fuseseră confecţionate din metal preţios, constituind unica descoperire de acest fel de pe teritoriul României. Vasele sunt lucrate - toate - din foaie de aur relativ subţire.

Toartele sunt trase din marginea vasului şi prinse în câte două nituri de pântecul acestuia. Decorul lor este format fie din nervuri mediane, fie (la una din ceşti) din romburi haşurate alternativ, ca o tablă de şah.

Tezaurul de la Rădeni prezintă analogii cu descoperirile de la Vălcitra (Bulgaria) şi Kryzovlin (Ukraina) fiind datate în secolele XII-XI î.Hr. A fost atribuit orizontului cultural corespunzător tracilor nord-dunăreni reprezentând nivelul de civilizaţie la care a ajuns populaţia de la est de Carpaţi la sfârşitul mileniului III î.Hr.

2. Piese de echipament militar, cu rol defensiv, la daci (sec. II î.Cr. - sec. I d.Cr.):

În a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Chr., în expansiunea lor, celţii au pătruns şi în Transilvania, ca şi în unele teritorii din părţile vestice şi nordv-estice ale României de astăzi, integrându-le apoi, timp de aproximativ două secole, în spatiul dominat politic şi militar de ei.

Avântul civilizatiei dacice în Transilvania a început o data cu înlaturarea dominatiei celtice, începând din sec. al II-lea î.Chr., iar ritmul ei de dezvoltare se va accelera continuu, mai ales de la mijlocul aceluiaşi veac.

Aceasta perioada este caracterizata de avântul tuturor ramurilor economiei, intensificarea circulatiei monetare si generalizarea schimbului pe baza de moneda, sporirea continua a relatiilor comerciale cu statele elenistice si apoi cu lumea romana. Acum este perioada în care apar asezarile fortificate pe înaltimi, transformate în adevarate centre de putere ale civilizatiei dacice.

Din punct de vedere politic, la începutul secolului I î.Chr., se petrec evenimentele de cea mai mare importanta pentru istoria Daciei, si anume creionarea unei structuri politice sub conducerea regelui Burebista. Centrul acestei puteri politice si nu în ultimul rând militare este constituit în spatiul intracarpatic, concentrat în zona muntilor Orastiei, unde s-a aflat si capitala regatului dac a lui Burebista, Sarmizegetusa Regia.

Piesele cu caracter militar, pe care dorim sa le discutam aici, au fost folosite de razboinicii daci.Trebuie spus ca, în general, acestea însumeaza o serie de piese având menirea de a proteja un razboinic în timpul luptei, acoperindu-i cu predilectie parti vitale ale corpului.

Accesoriile din aceasta categorie, cel mai des întâlnite la daci, sunt scuturile; cu o frecventa mai scazuta sunt coifurile, camasile de zale sau platosele. Spre deosebire de celelalte accesorii militare enuntate, în lupta scuturile pot avea uneori si un rol ofensiv.

COIFUL

2

Coifurile descoperite pe teritoriul Daciei nu sunt numeroase, fapt comun în toata lumea „barbara” europeana. În Transilvania, pentru un orizont cronologic anterior celui enuntat aici, au fost cercetate mai multe necropole apartinând unei populatii celtice. Desi numarul de arme descoperite în acele complexe funerare este mare, numarul coifurilor este extrem de redus.

Numarul redus al coifurilor descoperite pâna acum se poate explica prin valoarea mare a unor astfel de obiecte, care este data de dificultatile confectionarii lor în comparatie cu aceea a altor tipuri de obiecte. Din acest motiv, ele au constituit simboluri de prestigiu, fiind purtate de aristocrati. Un argument în plus este faptul ca patru din cele cinci coifuri cunoscute pâna în prezent, în spatiul Daciei preromane, au fost descoperite în morminte tumulare aristocratice. Ceilalti luptatori nu purtau coifuri sau purtau un echivalent al acestuia, confectionat din piele.

Raritatea necropolelor datate pe parcursul sec. II î.Chr.–I d.Chr. si reducerea ariei si numarului mormintelor tumulare aristocratice în sec. I. d.Chr., deci a complexelor arheologice capabile sa furnizeze astfel de artefacte, ar putea explica, într-o anumita masura, absenta coifurilor din rândul descoperirilor8.

Mormintele de luptatori contin uneori alaturi de arme si vase de import, de obicei folosite pentru baut sau turnat vinul, ceea ce arata statutul înalt de care se bucurau acestia în comunitate, ca si capacitatea

lor de a avea acces la bunurile ce exprimau aceasta pozitie.CAMASA DE ZALEÎn sec. I î.Chr., în Dacia preromana, au fost utilizate uneori si camasi de zale confectionate din

verigi de fier. Ele au fost descoperite, în special, în morminte tumulare. Astfel de camasi de zale au aparut, dupa cum arata si listele cu descoperiri (de mai jos), într-un tumul la Poiana (jud. Gorj), în necropola de la Popesti (jud. Giurgiu), într-un tumul la Radovanu (jud. Calarasi), la Cetateni (jud. Arges), în necropola tumulara de la Racatau (jud. Bacau), ca si în tumulul II de la Cugir (jud. Alba). Zalele, de obicei, nu au fost prevazute cu nituri; totusi elemente nituite se gasesc la piesa întreaga de la Popesti, iar la Radovanu si Racatau fiecare a doua veriga este prevazuta cu nit.

Camasile de zale erau de obicei de mari dimensiuni, si asa sunt cele de la Cugir sau Popesti, acoperind corpul razboinicului pâna la genunchi; erau captusite, probabil, cu pânza groasa sau piele. Camasile de zale se închideau cu butoni, de felul celor descoperiti la Racatau, sau cu ajutorul unor tije din fier, asemenea celei de la Cugir.

SCUTULMajoritatea scuturilor din Dacia preromana au fost confectionate din lemn, piele si fier, fapt ce a

facut ca sa se pastreze pâna astazi numai piesa centrala realizata din fier, denumita umbo. În functie de forma lor, umbo-urile descoperite la noi au fost prezentate de Ioan Glodariu ca fiind doua variante ale aceluiasi tip.

Tipul se caracterizeaza prin forma rotunda a partii bombate, înconjurata de o bordura plata, orizontala. Diametrul sau este de circa 10-12 cm. Forma cu bombare mai înalta, de obicei conica, si cealalta, mai scunda, asemanatoare unei semicalote, ar putea fi un indiciu pentru aplicarea lor la scuturi diferite ca forma si marime. Astfel de piese au fost descoperite atât în cetatile dacice de la Gradistea Muncelului (jud. Hunedoara), Luncani – Piatra Rosie (jud. Hunedoara), Capâlna (jud. Alba), Ardeu (jud. Hunedoara) în fortificatia de la Tilisca (jud. Sibiu), în asezarea dela Sighisoara (jud. Mures), ca si în complexe cu caracter funerar, precum Cugir (jud.Alba), Laceni (jud.Teleorman), Popesti (jud.Giurgiu), Dobrosloveni (jud.Gorj),Corlate (jud. Dolj).

Judecând dupa reliefurile Columnei traiane, scuturile erau împodobite cu garnituri metalice închipuind ornamente geometrice si florale, motiv pentru care s-ar putea admite ca între numeroasele fragmente înguste de tabla de fier, descoperite mai ales în fortificatiile dacice din Muntii Orastiei, unele ar putea proveni tocmai de la garniturile metalice ale scuturilor.

Scuturile, folosite atât de pedestrasi cât si de calareti, aparau corpul luptatorului de la umar pâna la genunchi, adica partile vitale ale corpului. Cele folosite de razboinicii daci erau mult mai usor de mânuit, fata de cele folosite de infanteria grea romana; din cauza ca aveau mai putine elemente metalice, aveau si o greutate mai redusa.

3. Ultimul secret al Titanicului:

Vestitul vapor de lux Titanic s-a scufundat în noaptea de 10 aprilie 1912. Constructorii au stiut de la bun inceput ca partea exterioara a vasului nu era suficient de rezistenta

Scufundat cu aproape un secol in urma, De la acea noapte fatidica si pana astazi, istoricii si oamenii de stiinta au incercat sa elucideze misterul coliziunii ce a cauzat moartea a peste 1500 de oameni.

3

Conform lui Brad Matsen, autor al romanului "Titanic's Last Secrets / Ultimele secrete ale Titanicului", eforturile savantilor au fost inutile, intrucat lucrurile au fost demult transate de catre insisi constructorii navei.

Expertii cooptati in cercetarile companiei producatoare au adunat suficiente dovezi cat sa poata demonstra ca vaporul s-a rupt in trei bucati, nu doua, si ca s-a scufundat mult mai repede decat a intuit James Cameron, regizorul filmului "Titanic".

Faptul din urma a fost posibil din pricina niturilor necorespunzatoare si a carcasei fragile a vaporului.In plus, mai multe documente recuperate de la Harland & Wolff, santierul naval irlandez unde a fost proiectat si asamblat vasul, au dezvaluit o realitate incredibila - catastrofa nu s-a petrecut doar pe fondul incompetentei si erorii de proiectare, ci si din neglijenta.

Inginerii, in ciuda faptului ca fusesera informati cu privire la starea partii exterioare, au dat aviz favorabil lansarii la apa a vaporului.

Cercetarile intreprinse de oficialitati, mai degraba formale, au concluzionat ca principalul vinovat a fost capitanul vaporului. Altfel, procesele intentate de familiile victimelor ar fi adus falimentul proprietarilor Titanicului, printre care si J.P.Morgan (magnat american, bancher si colectionar de arta, care a dominat peisajul financiar si industrial al vremii).

Pana in 2005, misterul faimosului naufragiu parea sa ramana nedezlegat. In acel an, scafandrii au gasit doua parti uriase apartinand Titanicului. Descoperirea lor a fost suficienta pentru ca cercetatorii criminalisti sa stabileasca vinovatii. Carcasa necorespunzatoare, fragila, si niturile neadecvate au pecetluit soarta feribotului.

Ceea ce nu stiam insa este faptul ca si constructorii erau la curent cu deficientele de proiectare a vaporului.

Echipa care a efectuat investigatiile preliminare a cazut de acord asupra unui aspect, si anume - carcasa mai trainica si niturile mai groase ar fi permis vaporului sa pluteasca mai mult timp, reducand dramatic numarul victimelor.

4. Turnul Eiffel:

Emile Nouguier si Maurice Koechlin, cei doi ingineri sefi din compania lui Eiffel, au avut ideea unui turn foarte inalt in iunie 1884. Era conceput ca un pilon imens format din patru coloane de grinzi cu zabrele, separate la baza si unite in varf, insa legate cu grinzi orizontale la anumite intervale. La acel moment compania stapanea la perfectiune constructia de suporti pentru poduri. Proiectul turnului era o extensie al acestui principiu pana la o inaltime de aproximativ 300 de metri – echivalentul simbolic a 1000 de picioare. Curba descrisa de coloane a fost determinata matematic pentru a oferi cea mai eficienta resistenta la vant.

Pe 18 septembrie 1884 Eiffel inregistrase un patent pentru “o noua configuratie ce permitea constructiilor metalice de tip pilon sa depaseasca 300 m”.

Toate elementele au fost fabricate in fabrica din Levallois-Perret la periferia Parisului, unde isi avea sediul compania lui Eiffel. Fiecare din cele 18000 de piese folosite la constructia turnului a fost conceputa si executata cu o precizie milimetrica, fiind apoi asamblate in bucati de aproximativ 5 metri lungime. Intre 150 si 300 de muncitori, sub

4

indrumarea unei echipe de veterani in constructia de viaducte, erau responsabili pentru asamblarea acestui gigantic puzzle metalic.

Intr-o faza preliminara constructiei piesele au fost imbinate cu bolturi, urmand ca ulterior sa fie inlocuite cu nituri turnate. Acestea se contractau in timp ce se raceau, tinand piesele foarte strans.

O echipa de patru muncitori era necesara pentru fixarea unui nit: unul asigura incalzirea acestuia, altul il fixa, al treilea dadea forma capului, iar al patrulea il batea cu barosul. Numai o treime din cele 2.500.000 de nituri folosite au fost montate pe santier.

Asamblarea primului nivel a fost realizata cu ajutorul a 12 schele temporare de lemn, de 30 m inaltime si patru schele de 40 m. Cricuri hidraulice au ajutat la amplasarea grinzilor cu precizie milimetrica, fiind inlocuite dupa folosire cu pane permanente.

Pe 7 decembrie 1887 a fost realizata unirea principalelor grinzi pana la nivelul I. Piesele au fost ridicate cu ajutorul macaralelor cu aburi, care la randul erau ridicate pe turn cu ajutorul sistemelor pentru lifturi.

Avand in vedere metodele rudimentare ale perioadei, putea fi declarat un adevarat record de viteza. Asamblarea turnului era o minune a preciziei, asa cum constatau si gazetarii vremii. Constructia a inceput in ianuarie 1887 si a fost terminata pe 31 martie 1889. Pe ingusta platforma din varf, Eiffel a fost decorat cu Legiunea de Onoare.

Putini sunt cei care stiu ca simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat dupa o tehnologie descoperita in Romania de proiectantul si constructorul Gustave Eiffel, care a importat-o de la noi.

Dupa ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich, inginerul

Gheorghe Panculescu ajunge sa lucreze in cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri. In 1878, Panculescu revine in tara pentru a construi calea ferata Bucuresti-Predeal. In acea perioada, inginerul inventeaza un sistem de imbinare a traverselor de cale ferata, care avea sa revolutioneze constructiile metalice. Astfel, datorita metodei de montare a sinei pe traverse in afara spatiului caii ferate, Panculescu a reusit sa termine lucrarea concesionata in mai putin de un an, desi termenul era de aproape cinci ani.

Impresionat de proiectul inginerului roman, Gustave Eiffel se deplaseaza special la Valenii de Munte pentru a-l intalni pe Panculescu, cel care avea sa devina inspector general al Cailor Ferate Romane. Eiffel a vrut sa vada tehnologia folosita de acesta la montarea caii ferate.

In 1879, in casa unde se afla acum Muzeul “Nicolae Iorga”, francezul a fost gazduit de Panculescu si a fost impresionat de geniul romanului. Impreuna au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Panculescu, la constructia turnului destinat Expoziţiei Universale din 1889. S-au gîndit să folosească subansamble metalice confectionate la sol si asamblate dupa aceea, pe masura ce se inalta lucrarea.

Profesorul Eugen Stanescu de la Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie s-a numarat printre putinii cercetatori ai acestui inedit episod. A fost special in Franta pentru a studia cat de cunoscut este aportul inginerului roman la ridicarea simbolului orasului luminii.

Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a gasit un studiu intitulat Communication sur les travaux de la tour de 300 m, datat 1887, in care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizeaza ca turnul care ii poarta numele nu s-ar fi putut construi daca nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosita de inginerul roman Gheorghe Panculescu la constructia tronsonului de cale ferata Bucuresti- Predeal.

Din pacate, numele romanului este mult mai cunoscut in Franta decit in tara unde s-a nascut.. Doar la insistentele profesorului Stanescu, o scoala generala din Valenii de Munte poarta de la

inceputul acestui an numele inginerului Panculescu.

5

5. Istoria neromantata a jeansilor!:

Cu siguranta, nimeni nu ar fi putut prezice ca o tesatura purtata  zilnic de marinarii genovezi, in urma cu 500 de ani, va evolua intr-un fenomen al industriei textile si de fashion, asa cum este astazi jeans-ul.

Unul dintre cele mai puternice simboluri americane, isi are originea, de fapt, pe vechiul continent Europa. In secolul XVI, marinarii din Genoa obisnuiau sa poate haine din „jean“, un material textil foarte rezistent. Imprumutat mai tarziu de americani, s-a transformat in „jeans“.

La inceput, hainele din „jean“ erau confectionate dintr-un amestec de diferite fibre textile rezistente. Avantul schimburilor comerciale inregistrat in secolul al 18-lea, munca slavilor si inmultirea plantatiilor de bumbac au transfortat acest amestec textil intr-o tesatura exclusiv din bumbac. Hainele croite din acest nou material erau preferate de muncitorii americani pentru ca erau foarte rezistente si nu se uzau usor. O vopsea obtinuta din plante din America si India era folosita pentru a colora aceste haine in bine-cunoscuta culoare albastru inchis.

In anul 1848, in California, nu departe de San Francisco, a inceput celebra „Goana dupa aur“ (Gold Rush). Minerii au inceput sa vina cu miile si aveau nevoie de haine care sa reziste cat mai bine si cat mai mult timp. In 1853, Leob Strauss, cunoscut mai tarziu ca Levi Strauss, s-a mutat din New York la San Francisco, profilandu-se pe confectionarea de haine pentru mineri.

Una dintre cele mai mari probleme ale minerilor in ceea ce priveste noii pantaloni era reprezentata de rezistenta buzunarelor, care se rupeau destul de repede. Jacob Davis a vazut rezolvarea acestor probleme prin prinderea buzunarelor de pantaloni cu ajutorul unor nituri metalice. I-a scris lui Levi Strauss, caruia i-a oferit un parteneriat in schimbul brevetarii acestei inventii. Strauss a acceptat imediat si astfel a inceput producerea „salopetelor nituite“, asa cum erau cunoscuti jeansii la acea vreme.

Anul 1886 a mai „accesorizat“ jeansii lui Strauss cu o mica eticheta de piele, prinsă tot cu nituri, pe care era desenata o pereche de pantaloni trasa de doi cai in directii diferite. Atat de puternici erau pantalonii lui Strauss, incat nici caii nu puteau sa-i rupa, dupa cum afirma fabricantul.

Productia de jeansi a scazut in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar „salopetele nituite“ (copper-riveted waist overalls) au fost scoase din America si raspandite in intreaga lume de soldatii americani, care obisnuiau sa le poarte atunci cand erau in permisii. Dupa razboi, compania Levi Strauss a inceput sa-si vanda pantalonii in afara Americii.

In anii ’50, denim-ul a devenit tot mai popular printre tineri, reprezentand un simbol al adolescentilor rebeli din programele si filmele TV. Unele scoli din SUA chiar le-au interzis elevilor sa poarte acesti pantaloni. Adolescentii au inceput sa numeasca aceste salopete „pantaloni jeans“. Si asa le-a ramas numele. In anii ’60, jeansii au inceput sa fie preferati printre studenti, croiala incepand sa fie din ce in ce mai diversa, pentru a se potrivi cu moda anilor ’60.

6

B. CLASIFICAREA NITURILOR ŞI A ASAMBLĂRILOR NITUITE

1. CLASIFICAREA NITURILOR

-dupa pozitia capului,in raport cu elementele asamblate,niturile pot fi: cu cap obisnuit,cu cap semiinecat si cu cap inecat;

-dupa forma capului,niturile sunt: cu cap semirotund,cu cap cilindric,cu cap troncoic;-dupa forma tijei niturile pot fi: cu tija plina,cu tija semitubulara si cu tija tubulara,-nituri speciale,socotite cele care pentru nituire nu au nevoie de contracapuitor;acestea sunt: nituri

explozibile,care au tija semitubulara incarcata cu material exploziv si nituri cu tija dubla.

2. CLASIFICAREA ASAMBLARILOR NITUITE

După modul de execuţie :- Manuală- Mecanică

După temperatura la care se executa nituirea- Nituire la cald;- Nituire la rece

După modul de aşezare a tablelor asamblate:- Nituire prin suprapunere - Nituire cap la cap cu eclisă

După numărul de rânduri:-Nituire pe un rând-Nituire pe două rânduri

- în linie- in zig-zag

După destinaţia nituirii:-Nituirea de rezistentă-Nituirea de etanşare-Nituirea de rezistenţă-etanşare

7

ClasificareaNITURILOR

După forma capului:SemirotundBombatCilindricSemiînecatÎnecat

După forma tijei:

PlinăSemitubularăTubulară

Nituri speciale

Nit cu tijă dublăNit exploziv

C. PĂRŢILE COMPONENTE ALE ASAMBLĂRII NITUITE

1. ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE UNUI NIT

Sunt:-tija nitului 1 (de forma cilindrica sau tubulara), -capul initial 2 (la una din extremitatile tijei 2) si - capul de inchidere 3, (care se formeaza la nituire). Dimensiunile principale ale niturilor sunt:-diametrul tijei d , lungimea tijei l , diametrul capului initial D si inaltimea capului h.

D. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE UNEI ASAMBLĂRI NITUITE

1. AVANTAJELE NITUIRII:

- prezinta siguranta in exploatare, superioara asamblarilor sudate, la constructii supuse la sarcini dinamice dupa directii variabile (ex.: poduri, nave marine/fluviale sau aeronave etc).- se pot imbina piese din materiale nesudabile, sau la care temperature necesara procedeului de sudare ar diminua efectul tratamentelor termice sau al acoperirilor de protectie sau elastice

2. DEZAVANTAJELE NITUIRII:

- un consum mai mare de material si de manopera;- conditii de lucru mai incommode din cauza producerii de zgomot;- se micsoreaza rezistenta pieselor in sectiune,- se diminueaza etanseitatea constructiei realizate.

3. MATERIALELE UTILIZATE

La confectionarea niturilor se aleg materialele in functie de felul si marimea solicitarilor, la care sunt supuse, ex:

- oteluri carbon (pentru lucrari obisnuite);- oteluri aliate (in cazul solicitarilor termice sau de coroziune ridicata);- cupru;- alama;-aluminiu;- anumite mase plastice.

E. PROCESUL TEHNOLOGIC DE REALIZARE A ASAMBLĂRII NITUITE

1. SCULE FOLOSITE LA NITUIREA MANUALA.

In lucrarile de nituire se folosesc urmatoarele scule: un ciocan de lacatusarie,un contracapuitor pentru a proteja capul initial,un tragator pentru apasarea pieselor de nituit una asupra celeilalte si un capuitor,care este o unealta executata dintr-o bara scurta din otel pentru scule,cu o scobitura de forma unei calote sferice la unul dintre capete si care serveste la formarea capului de inchidere al nitului.

Contracapuitorul de numit si contrabuterola,serveste drept nicovala pentru sprijinit capul initial,cand se formeaza capul de inchidere al nitului.

8

2. TEHNOLOGIA NITUIRII:

Nituirea manuala este o operatie care necesita un volum mare de munca ,avand o productivitate mica,deci costisitoare,fact pentru care se executa numai la productia individuala si in atelierele de intretinere si reparatii.

Dupa ce sa produc nitul in gaura,se asaza cu capul initial pe contracapuitor si cu ajutorul tragatorului se apropie cele doua piese de tabla casa nu ramana spatii intre ele.

Prin lovituri de ciocan axiale si radiale se refuleaza capatul tijei si se formeaza capul de inchidere de o forma bombata.Apoi se asaza capuitorul pe capul de inchidere si se loveste cu ciocanul,rotindu-l dupa fiecare lovitura,pana cand se obtine o forma fasonata,identical cu capul initial.Aceasta este metoda directa de nituire.

Mai rar se foloseste metoda de nituire indirecta,cand lovitura de ciocan se aplica capuitorului asezat pe capul initial,dar capul de inchidere se formeaza in locasul contracapuitorului.

La formarea capului de inchidere se va avea in vedere ca ciocanul sa nu atinga suprafata pieselor de nituit,pentru a se evita ondularea si deformarea tablelor.

Stemuirea: Imbinarile nituite, cu precadere cele de etansare,se supun operatiei de stemuire.Stemuirea consta in presarea marginilor tablelor,in vederea obtinerii unei etansari mai bune si se executa cu ajutorul stemuitoarelor,care au forma daltilor,dar au muchia de taiere tesita.

9